Publicat la:
Septembrie 13, 2021
Nimic nu este intamplator,deci-nici lovitura de teatru (DE STAT) din dec. 1989…Minciuni ale lui Caramitru în timpul puciului din 1989 trăite chiar de mine. A fost sau nu a fost agent talentatul actor? Globalistii ne fura si speranta si ne lasa pe intuneric, dar bastanii…Dosar penal cu electricitate de 124 milioane: Dodon și Greceanîi ar fi vizați … Celebrul regizor catolic Mel Gibson(Gibson, care a regizat „Patimile lui Hristos” ) a sărit în sprijinul opiniilor exprimate de arhiepiscopul Carlo Maria Viganò cu privire la criza din Biserica Catolică: Vaticanul ar trebui desființat cu totul… https://trezireazi.com/ 
Daniel… Cărțile profetice… Ezechiel… Apocalipsa – Chemare la transcendență de Daniel Branzei…Romani 6 -7 Sub Lege sau sub har… Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte… Problema păcatului (3) Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă? de Frank Binford Hole; Eliberarea de sub puterea păcatuluiFormalismul şi ceremoniile nu ne duc departe,de John Thomas Mawson; Problema păcatului (4)Romani 8: Viaţa în Duhul,de Frank Binford Hole; AUREL GHEORGHE”50 de teze pentru reforma creștinismului din zilele noastre” – vol. III, RĂZBOAIELE VIITORULUI si… VREMEA TREZIRII
Mozaic desteptator…Vă prezentăm 10 super-afaceri din agricultură…Daca oamenii ar sti ce li se pregateste,nu ar mai rade …Vacile, dresate să meargă la toaletă pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră…Gheorghe Piperea: Două știri foarte interesante – Marea Britanie renunță la certificatul vaccinal și Franța anchetează un fost ministru al Sănătății Covid…
Post lipiciosLAODICEEA: „Nu risca să fii vărsat!”
„Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la … Continuă să citeștiLAODICEEA: „Nu risca să fii vărsat!”
Post lipiciosFILADELFIA: „Fii pregătit pentru Răpire!”
„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el … Continuă să citeștiFILADELFIA: „Fii pregătit pentru Răpire!”
Post lipiciosSARDES: „Caută viața!”
Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele:„Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi … Continuă să citeștiSARDES: „Caută viața!”
Post lipiciosTIATIRA – „Respinge orice formă de idolatrie!”
18. Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i:„Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă:19. „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.20. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, … Continuă să citeștiTIATIRA – „Respinge orice formă de idolatrie!”
Post lipiciosPERGAM: „Fugi de amestecul cu lumea!”
Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni … Continuă să citeștiPERGAM: „Fugi de amestecul cu lumea!”
Post lipiciosSMIRNA: „Nu te teme!”
Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel ce a murit şi a înviat:„Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în … Continuă să citeștiSMIRNA: „Nu te teme!”
Post lipiciosEFES: Adu-ți aminte!
Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. (Apoc.2:3-5) Continuă să citeștiEFES: Adu-ți aminte!
Post lipicios„Începutul și Sfârșitul”
„În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.” (Apoc. 1:10-11) Continuă să citești„Începutul și Sfârșitul”
Post lipiciosLucrurile care au să se întâmple în curând
„A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! … Continuă să citeștiLucrurile care au să se întâmple în curând
Post lipiciosStudiu Apocalipsa – introducere
„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Ap. 1:3) Continuă să citeștiStudiu Apocalipsa – introducere
Post lipiciosAtitudini potrivite în așteptarea revenirii Domnului
„Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău. Cu privire la voi, avem încredere în Domnul că faceţi şi veţi face ce vă poruncim. Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos! (2 Tes. 3:3-5) Continuă să citeștiAtitudini potrivite în așteptarea revenirii Domnului
Post lipiciosDorința cea mai arzătoare – Trezirea
„Nu te teme, pământule, ci bucură-te şi înveseleşte-te, căci Domnul face lucruri mari! Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiului iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da rodul lor.Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă în Domnul Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, … Continuă să citeștiDorința cea mai arzătoare – Trezirea
Post lipiciosStrângerea noastră laolaltă cu El
„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.” (2 Tes. 2:1-2) Continuă să citeștiStrângerea noastră laolaltă cu El
Post lipiciosZiua când Îl vom privi cu uimire
Se-apropie ziua când Domnul Se va arăta „ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut”. El să ne ajute să luăm aminte la Cuvântul Lui și să ne trezim cu-adevărat! Continuă să citeștiZiua când Îl vom privi cu uimire
Post lipiciosTimpul de acum s-a scurtat!
„Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat.” (1 Cor. 7:29) ”Înmulţeşte poporul, Doamne! Înmulţeşte poporul, arată-Ţi slava; dă înapoi toate hotarele ţării…Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă” (Is. 26:15,19) Continuă să citeștiTimpul de acum s-a scurtat!
Post lipiciosCum vor crede în Acela despre care n-au auzit?
„Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” (Rom. 10:14-15) Continuă să citeștiCum vor crede în Acela despre care n-au auzit?
Post lipiciosIertați prin îndurarea Sa
„De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.” Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!” Cei ce şedeau cu El la masă au început să zică între ei: „Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele?” Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Lc. … Continuă să citeștiIertați prin îndurarea Sa
Post lipicios„Strigă de veselie, căci iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău!”
„Strigă de veselie şi bucură-te, fiica Sionului! Căci iată, Eu vin şi voi locui în mijlocul tău, zice Domnul. Multe neamuri se vor alipi de Domnul, în ziua aceea, şi vor fi poporul Meu. Eu voi locui în mijlocul tău, şi vei şti că Domnul oştirilor M-a trimis la tine!” (Zah. 2:10-11) Continuă să citești„Strigă de veselie, căci iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău!”
Post lipicios„Trezește-te, trezește-te, Debora!”
„Arcaşii, din mijlocul adăpătoarelor,să laude cu glasul lor binefacerile Domnului,binefacerile cârmuirii Sale în Israel.Atunci poporul Domnului s-a coborât la porţi:Trezeşte-te, trezeşte-te, Debora!Trezeşte-te, trezeşte-te şi zi o cântare!Scoală-te, Barac şi adu-ţi robii de război,fiul lui Abinoam!Atunci o rămăşiţă din popor a biruit pe cei puternici,Domnul mi-a dat biruinţa asupra celor viteji.” (Jud. 5:11-13) Continuă să citești„Trezește-te, trezește-te, Debora!”
Post lipicios7 lucruri pe care Domnul le reproșează poporului Său
„Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă.” (Ieremia 2:12-13) Continuă să citești7 lucruri pe care Domnul le reproșează poporului Său
Post lipicios„Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El!”
„Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” Poporul nu i-a răspuns nimic.” (1 Împ. 18:21) Doamne, îndură-Te de noi și de întreg poporul Tău! În mila Ta, coboară-Ți slava și adu trezire între noi! Fă ca în anul acesta să … Continuă să citești„Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El!”
Post lipicios„Vremuri profetice”: sumar 2020 – perspective 2021 (p.1)
Aceasta este prima parte a rezumatului evenimentelor ce au legătură cu profețiile din 2020, cuprinzând primele două teme: Boala denumită Covid-19 (rezumat și consecințe) + o perspectivă obiectivă asupra vaccinurilor anti-coronavirus; Tehnologia viitorului și societatea cashless (fără bani fizici) Următoarea parte – duminica viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu. Domnul să ne ajute să fim gata pentru revenirea Lui! Continuă să citești„Vremuri profetice”: sumar 2020 – perspective 2021 (p.1)
Post lipiciosDuhul Sfânt la nașterea Domnului
„Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului. El a venit în Templu, mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înăuntru pe Pruncul Isus, … Continuă să citeștiDuhul Sfânt la nașterea Domnului
Post lipicios„Voi să vă sfințiți și să fiți sfinți!”
„Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt… Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt!” (Lev. 11:44-45) Continuă să citești„Voi să vă sfințiți și să fiți sfinți!”
Post lipicios„Îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara!”
„Domnul S-a arătat lui Solomon noaptea şi i-a zis: „Îţi ascult rugăciunea şi aleg locul acesta drept Casa unde va trebui să Mi se aducă jertfe. Când voi închide cerul şi nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimite ciuma în poporul Meu: dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi … Continuă să citești„Îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara!”
Post lipiciosRămășița ce va pleca la revenirea Domnului
„Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită. Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Lui.”Şi, cum zisese Isaia mai înainte: „Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora.” (Rom. 9:27-29) Continuă să citeștiRămășița ce va pleca la revenirea Domnului
Post lipicios„Slujește lui Dumnezeu până la capăt!” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.7)
„Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa … Continuă să citești„Slujește lui Dumnezeu până la capăt!” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.7)
Post lipiciosVremuri profetice – Decembrie 2020
„Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie!” (Luca 21:28) Continuă să citeștiVremuri profetice – Decembrie 2020
Post lipicios„Nu te opri la jumătatea drumului!” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.6)
„Puneţi-vă toată puterea ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea Legii lui Moise, fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga!Să nu vă amestecaţi cu neamurile acestea care au rămas printre voi; să nu rostiţi numele dumnezeilor lor şi să nu-l întrebuinţaţi în jurământ; să nu le slujiţi şi să nu vă închinaţi înaintea lor! Ci alipiţi-vă de … Continuă să citești„Nu te opri la jumătatea drumului!” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.6)
Post lipiciosTămăduiește, Doamne, țara și pe noi!
De Ziua națională, ne dorim din toată inima ca Dumnezeu să atingă inima fiecărui român și s-o îndrepte spre El, astfel încât slava Lui să se coboare, să ne vindece sufletul și să ne tămăduiască țara! „…când voi trimite ciuma în poporul Meu: dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se … Continuă să citeștiTămăduiește, Doamne, țara și pe noi!
Post lipiciosFaptele Duhului Sfânt și faptele noastre
Timp de aproape 2.000 de ani Duhul Sfânt a continuat să lucreze în mijlocul Bisericii Domnului. Mai este puțină vreme până când istoria faptelor Duhului Sfânt va lua sfârșit – curând vremea harului, a Bisericii pe pământ se va încheia. Cum vom fi noi, ultima generație, în mijlocul amestecului și a apostaziei aproape generalizate??? Vom călca pe urmele înaintașilor noștri în credință, sau ne vom … Continuă să citeștiFaptele Duhului Sfânt și faptele noastre
Post lipicios„Luptând fără teamă” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.5)
Oamenii din Gabaon au trimis să spună lui Iosua, în tabăra din Ghilgal: „Nu părăsi pe robii tăi, suie-te la noi în grabă, izbăveşte-ne, dă-ne ajutor; căci toţi împăraţii amoriţilor care locuiesc pe munte s-au strâns împotriva noastră.” Iosua s-a suit din Ghilgal, el şi toţi oamenii de război cu el, şi toţi cei viteji. Domnul a zis lui Iosua: „Nu te teme de ei, … Continuă să citești„Luptând fără teamă” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.5)
Leonard Ravenhill – Nevoia noastră de trezire
„Nu mai pot trăi nici măcar o zi fără focul lui Dumnezeu! Mistuie în mine tot ce nu este asemenea lui Hristos, mistuie în mine tot ce mă împiedică să fiu ca El! Predare totală – aceasta este trezirea! Când nu poți sta la adunare pentru că simți că ai ca un cancer care te mistuie: „Dacă nu ajung acum la Cruce, s-ar putea să … Continuă să citeștiLeonard Ravenhill – Nevoia noastră de trezire
Situația din Israel și Orientul Mijlociu, 19 august 2021
4. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. 5. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi. 6. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. 7. Un neam … Continuă să citeștiSituația din Israel și Orientul Mijlociu, 19 august 2021
Situația din Israel și Orientul Mijlociu, 5 august 2021
„Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar … Continuă să citești
AUREL GHEORGHE
”50 de teze pentru reforma creștinismului din zilele noastre” – vol. III
Avem bucuria de a vă anunța apariția celui de-al treilea volum al cărții ”50 de teze pentru reforma creștinismului din zilele noastre”, cuprinzând două părți:
- Viața Creștină
- Biserica Domnului
Volumul III poate fi comandat la numărul de telefon 0721 226 568 sau pe adresa de email: trezireazi@gmail.com
,,Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor!” (Habacuc 3:2)
AUREL GHEORGHE
RĂZBOAIELE VIITORULUI – ediție revizuită, iunie 2019
https://trezireazi.wordpress.com/2019/06/28/razboaiele-viitorului-editie-revizuita-iunie-2019/?customize_changeset_uuid=d70b77a8-3a2f-4b8b-b45e-69eb441ad7d7&customize_autosaved=on
Istoria omenirii nu are o desfășurare aleatorie, ci una bine alcătuită și prevestită prin profeți, îndreptându-se către punctul culminant al revenirii lui Mesia pentru a pune capăt guvernărilor imperfecte omenești și pentru a-și instaura propria domnie milenară pe pământ.
Raportând la vremea prezentă ceea ce a fost prevestit, se poate vedea cum faptele concrete se încadrează perfect, se îmbină sub ochii noștri ca piesele unui uriaș puzzle, ce se suprapune perfect zonei de dispută din Israel și imediata sa vecinătate.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, conținutul cărții a fost actualizat la evenimentele din această perioadă, privind către desfășurările ulterioare, care sunt gata să aibă loc.
Cartea poate fi comandată la numărul de telefon 0721 226 568
sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com
AUREL GHEORGHE
”Răpirea Bisericii – fericita noastră nădejde”
https://trezireazi.wordpress.com/2018/02/28/cartea-rapirea-bisericii-fericita-noastra-nadejde/?customize_changeset_uuid=d70b77a8-3a2f-4b8b-b45e-69eb441ad7d7&customize_autosaved=on
”Este învățătura despre ridicarea la cer a Bisericii lui Hristos una dintre doctrinele de bază ale Sfintelor Scripturi sau doar o invenție teologică modernă a ultimelor două secole? Va exista cu adevărat o judecată a lumii timp de șapte ani, urmată de o împărăție a păcii și dreptății ce va dura o mie de ani? Trebuie să ne pregătim pentru a-l înfrunta pe liderul mondial cunoscut sub numele de anticrist sau va fi o ”scăpare” a celor credincioși înainte de a se manifesta pe deplin ”taina fărădelegii”? Dacă într-adevăr evenimentele finale sunt pe punctul de a se declanșa, care va fi succesiunea lor cronologică? Pentru ce ar trebui să ne pregătim mai întâi: pentru anii de judecată și de revărsare a mâniei lui Dumnezeu sau pentru a‑L întâmpina pe Domnul în văzduh?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările actuale pe care și le pune orice creștin care citește Biblia și care știe că istoria omenirii se află în mâinile lui Dumnezeu, iar El o dirijează în direcția împlinirii planurilor Sale. Cartea de față este o încercare de a da un răspuns biblic la aceste întrebări și la altele asemănătoare, așezând în ordine mulțimea ideilor desprinse din Biblie în urma unui studiu îndelungat și asiduu. Mă rog ca autorul Sfintelor Scripturi, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, să dea lumină tuturor celor ce vor parcurge paginile următoare și să ne pregătească pe toți să înfruntăm cu credință vremurile dificile care ne stau înainte.” (Cuvânt înainte)
Cartea poate fi comandată la numărul de telefon 0721 226 568 sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com
Nimic nu este intamplator,deci-nici lovitura de teatru (DE STAT) din dec. 1989…Minciuni ale lui Caramitru în timpul puciului din 1989 trăite chiar de mine. A fost sau nu a fost agent talentatul actor?
Ion Caramitru a murit la fel cum va muri și Ion Iliescu – luând cu el în mormânt (sau, posibil, în cazul numărul doi, în cenușa de la crematoriu) din secretele implicării puterilor străine, în special a serviciilor speciale sovietice, în lovitura de stat din decembrie 1989, din România.
Da, Ion Caramitru, directorul vaccinist al Teatrului Național, care adunase în acte peste un milion de euro, nu a fost doar un mare actor de pe scenele țării sau ale lumii, ci a fost, după cum se știe, și un actor remarcabil în timpul puciului din 1989. Eu, personal, l-am întâlnit în această postură în 22 decembrie 1989, pe la orele prânzului. Ne place, nu ne place, (și) actorii au mai multe fețe.
Întâmplător, așadar, am fost martor a două minciuni propagate de Ion Caramitru cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Le redau, pe scurt, aici:
Minciuna Nr. 1: Întâlnirea cu Mircea Dinescu și intrarea în TVR
Veneam cu o coloană imensă de manifestanți ieșiți din Uzinele Grivița pentru a ocupa centrul Bucureștiului, la care mă alăturasem din mers pe traseul Bulevardul Dacia spre Piața Romană. Fusesem survolați de unul din elicopterele dispuse în acțiune de forțele aparatului de stat, din care ne-au fost aruncați fluturași-manifest cu mesaje tovărășești de a sta la locurile noastre. Huiduit bine, bineînțeles.
În Piața Romană ne-am întâlnit cu Caramitru care a venit cu ideea să mergem cu toții spre Televiziune, pentru a o ocupa. Bună ideea, am zis cu toții, cei aflați în primele rânduri.
S-a pornit în forță spre TVR. Ajunși în Piața Dorobanți, chiar în mijlocul ei, în zona străzii Bitolia, Caramitru ne cere să ne oprim. Toată coloana se blochează. Ce s-a întâmplat? Lumea tulburată. Caramitru ne explică și vorba se duce mai departe: Trebuie să îl așteptăm pe poetul Mircea Dinescu. S-a dus cineva să-l ia de acasă.
Și-uite așa l-au așteptat 5-10.000 de oameni să vină să se pună în fruntea coloanei Mircea Dinescu, binecunoscut pentru legăturile lui directe și indirecte cu spațiul ungar și rusesc dar și în legături cu trimiși în aparență reprezentanți ai spațiului occidentali. Am fost acolo. Martor ocular. Participant. După care am mers împreună, cu toții, la Televiziune, pe care o știam prea bine și pe dinauntru, s-a spart intrarea dinspre pasaj și s-a intrat în Studioul 4. Ajuns acolo mi-am zis că e bine, acum să-mi văd de ale mele. Și am plecat spre Piața Universității ca să văd urmele tragediei din care scăpasem în noaptea lui 21 decembrie.
Cum au mințit ani de zile Caramitru și Dinescu cu privire la acest moment zero. Întâi Caramitru:
Evenimentul Zilei a publicat ieri, duminică, 5 septembrie 2021, la moartea sa, o declarație despre care se afirmă că a fost făcută acum doi ani, deci în 2019:
„Am ajuns acolo (la TVR, n.r.) plecând cu o mare de oameni din zona Pieței Romane, unde fusese un blocaj făcut de TAB-uri, sub conducerea unui maior, care mă implora să plec de acolo, pentru că erau acolo de 48 de ore. Eu întrebam de ce. «Pentru că o să primim ordin să se tragă și nu o să avem încotro». Toată zona era plină de tineret (…) În spate, erau trei rânduri de soldați”, a povestit Ion Caramitru.
„Am intrat în Studioul 4, acolo l-am întâlnit pe Mircea Dinescu, care venea din arestul lui la domiciliu. Ne știam din vedere. I-am spus: «Tu trebuie să scrii ceva, că trebuie să declarăm ceva».” (scena cu „Mircea, fă-te că lucrezi!”)
Minciună iliesciană pură, ca să zic așa. M-am întrebat și eu adeseori de ce minte Caramitru că s-a întâlnit cu Dinescu în studioul 4 cand am stat împreună, unii ca proștii, pe caldarâmul din Piața Dorobanți ca să-l așteptăm pe „poetul-portofel” să vină „la rivoluție”, în fruntea bucatelor.
Răspunsul este simplu: așa s-a convenit cu tov. Iliescu și superiorii lui. Ca să nu pară nimic organizat. Toți tovarășii s-au întâlnit întâmplător și la TVR și în CC: Și Iliescu, și Brucan, și Roman, și Militaru. Și întâmplător s-au denumit Frontul Salvării Naționale, organizație a conspiratorilor filo-sovietici sau de-a dreptul agenți KGB și GRU, care exista deja.
Cum a mințit Dinescu
În septembrie 2009, într-un interviu acordat cotidianului austriac „Die Presse”, Mircea Dinescu povestea, după cum reproduce „Adevărul”: „Am fost acasă când a început Revoluția. Ca urmare a unui interviu acordat de mine revistei «Libération», eram arestat la domiciliu. Interviul a apărut pe 17 martie 1989. A doua zi am fost chemat la «România literară», unde eram redactor, și dat afară. Și am stat acasă și am scris poezii până pe 22 decembrie. La poartă la mine erau șase securiști pe tură. Pe 22 decembrie a venit o vecină și mi-a zis că au fugit securiștii. Am ieșit și nu mai era acolo mașina care stătuse 10 luni. Am ieșit în stradă, m-a recunoscut Domokos Géza și a oprit coloana de tancuri: «Domne, ăsta-i Mircea Dinescu, poetul de la Europa Liberă!». Și am fost aruncat în sus de trei ori, prins o dată și pus pe tanchetă, ca într-un film prost despre revoluția cubaneză, cu drapelul roșu spre Televiziune”.
Precizare: nu era nici o tanchetă. Doar mulțime.
Stop-cadru. Cine a fost Domokos Geza: presupus agent ungar, fost membru al Biroului Comitetului Central al UTC (1956-1966), consilier la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, apoi membru supleant al CC al PCR (1969-1984). Din 1971 a fost vicepreședintele Consiliului Național al Radio-Televiziunii RSR, iar între anii 1969-1990 director fondator al Editurii Kriterion din București. În urma revoluției din 1989, în 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, potrivit Wikipedia, care uită să menționeze că a fost și membru fondator și prim președinte al UDMR, aflat în fruntea hoardelor maghiare care au încercat lovitura de „autonomie” din martie 1990, la Târgu Mureș.
Ce aflăm însă de la Coen Stork, fost ambasador al Olandei în România, care recunoaște că se întâlnea conspirativ cu Domokos Geza, pe care îl avea în grații, la fel ca și pe Silviu Brucan, Mircea Dinescu și Andrei Pleșu, ultimul mai mult ca traducător al lui Dinescu care nu știa nici o limbă străină cu excepția rusei și maghiarei, probabil, că le auzea zilnic în casă de la socrii lui.
Într-un interviu acordat în 2007 revistei „22″ a GDS, citat de „Adevărul”, Stork recunoaște că trimitea foarte des în Olanda rapoarte despre disidența din România și amintește cum a ajuns la Dinescu acasă în ziua căderii lui Ceaușescu, venind de la Ambasada SUA, unde se refugiaseră mai mulți ambasadori au unor țări occidentale: „De la Ambasada SUA m-am dus direct la Dinescu, pe strada Bitolia unde locuia el, ca să-i spun ce s-a întâmplat. Un securist îmbrăcat civil a încercat să mă oprească. Atunci a ieșit Mircea din casă împreună cu soția, Mașa. Am strigat: «Mircea, Mircea, s-a terminat!»”.
În 2010, la 20 de ani de la evenimente, Dinescu admite scena în fața unei televiziuni olandeze și continuă: „Mi-am tras repede un pulover pe mine și am ieșit în stradă, eu locuind aproape de Televiziune”.
Așadar, ca la Radio Erevan: Pe Dinescu l-a anunțat o vecină. Dar și ce tanchetă avea vecina!
De fapt, toți se știau între ei: Caramitru cu Dinescu și Geza, care fusese mare mahăr la TVR, și cei din urmă cu Coen. Întâmplător sau nu, cu toții s-au aflat în Piața Dorobanți în același timp. Iar 5-10.000 de oameni au așteptat ca proștii în stradă ca să fie pus în fruntea lor Dinescu pentru a-și intra în rolul prestabilit, la Televiziune, împreună cu Caramitru: să se facă că lucrează. După care au falsificat realitatea vreo 20-30 de ani până s-au mai scurtat picioarele minciunilor lor.
Implicarea directă a serviciilor comuniste ungare și sovietice
Caramitru și Dinescu cu Geza nu au fost singurii care au apărut la televizor atunci. Numai că noi nu aveam cum să știm toate mutrele agenților pripășiți prin România. Alături de Domokos Geza a avut tupeul să apară, în același Studio 4, însuși fostul șef al rezidenței de spionaj ungare din România, Rudas Erno. Expulzat în 1988 „ca sancțiune pentru nedelimitarea activității diplomatice oficiale de acțiunile ostile României, implicate de calitatea sa de ofițer al Securității Republicii Populare Ungaria”, el a apărut apoi în postură de „revoluționar” în decembrie 1989, la TVR”L” împreună cu Domokos Geza.
Erno se afla în atenția UM 0110 încă din 1982, pe când îi alimenta cu materiale revizioniste pe Laszlo Tokes și Szocs Geza, potrivit chiar șefului unității speciale a DSS, celebrul Victor Neculicioiu, într-o declarație confirmată sussemnatului de către comandantul Unității „Anti-KGB”.
Ulterior, Rudas Erno a devenit ambasador al Ungariei la București și asociat în afaceri cu Călin Popescu Tăriceanu, pe când acesta era prim-ministru al României
Iar Szocs Geza a ajuns în 1989 șef al biroului Europei Libere la Budapesta, după 1990 devenind secretar general al UDMR, iar între anii 2010 – 2012 fiind instalat ca secretar de stat responsabil de maghiarii de pretutindeni, la Budapesta. Laszlo Tokes știm cu ce se ocupă și azi.
Personal, am intervievat un fost ofițer al UM 0110, celebra Unitatea „Anti-KGB” unică în tot spațiul țărilor socialiste europene, care a declarat pe propria lui răspundere că a avut misiunea urmăririi vizitei lui Dinescu din 1988 în URSS, unde a fost instruit asupra a ceea ce va urma. Tot acesta mi-a declarat că ofițerii de informații de pe spațiul sovietic au început să ardă dosarele cu obiectivele lor pe măsură ce acestea apăreau la televizor pe caii revoluției.
„Adevărul” îl citează pe scriitorul basarabean Valeriu Matei: „În mai 1987, eu am plecat la Moscova să reprezint Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar un an mai târziu m-am întâlnit acolo cu Mircea Dinescu.”
O mărturie de marcă – pe lângă adevărul prezentat nud de regretatul Dumitru Iuga, fost deținut politic anticomunist și lider al sindicatului liber din TVR – este cea a lui Aurelian Vasilescu, fost cameraman în TVR: „Dinescu avea palmată în mâna stângă o bucată de hârtie, pe care erau trecute mai multe nume. În capul listei era scris Ion Iliescu.”
Dinescu și Caramitru au făcut parte din Biroul Executiv al CFSN. La 13 februarie 1990 Caramitru a fost ales vicepreședinte în biroul executiv al CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională). „Nu se putea face abstracție de mine. Așa a fost întâmplarea, să fiu acolo”, a spus actorul. Așa a fost întâmplarea. Tot întâmplător, UNITER, înființat oficialîn februarie 1990, a primit drept sediu casa fiicei lui Ceaușescu, Zoia, în perioada în care Caramitru era șef FSN, la fel cum GDS s-a ales cu sediul lui Nicu Ceaușescu primit de la Brucan și Pleșu când ambii erau și bulibași în CFSN și Guvernul Roman și ONG-iști fondatori la GDS.
De Anul Nou, satisfăcut că totul a mers ca pe roate, ambasadorul olandez a organizat chiar și o chermeză pentru a sărbători căderea lui Ceaușescu, amintește „Adevărul” într-un alt articol despre „revoluție”: „Totul a culminat cu Revelionul. Am organizat o petrecere, fără ceilalți diplomați și fără colaboratorii mei, acasă la mine, cu toți prietenii, vechi și mai recenți: familia Dinescu, André Glucksmann, câțiva jurnaliști, Domokos Geza, o mulțime de oameni fascinanți. Ion Caramitru a venit și el și m-a rugat să-i dau o sticlă de șampanie ca să o bea cu o femeie frumoasă pe care a întâlnit-o, și i-am dat”.
Minciuna Nr. 2. Arderea Bibliotecii Centrale Universitare și a Muzeului de Artă al României – Palatul Regal
Cu puțin timp înainte de lăsarea serii, a început răpăiala în Piața Palatului, unde mă aflam. După care, umblând după teroriștii invizibili, Armata, dispusă în Piață cu tancurile în formă de evantai, a început să bubuie în Muzeul Național de Artă și Biblioteca Universitară. Împreună cu prietenii mei am constituit o grupă cu scopul de a salva operele de artă pe care le credeam expuse tirului dement.
Singura soluție pe care am întrevăzut-o în acel moment a fost să ajungem la punctul de comandă – balconul CC de unde se dădeau ordine criminale tanchiștilor: „mai la dreapta, trageți!, mai sus” și tot așa.
Am pătruns cu greu prin filtrele create până sus, unde, în final, când am reușit să calc în balcon, am dat de Ion Caramitru, care m-a recunoscut pentru că stătusem alături în timpul marșului spre Televiziune și ne despărțisem de doar câteva ore. I-am spus că am constituit o grupă de intervenție în Muzeu și că trebuie să anunțe să nu se mai tragă cât timp intrăm acolo și până revenim pentru a-l anunța ce am reușit.
Am mai istorisit povestea aceasta cu alte ocazii, dar sunt nevoi să o repet, foarte pe scurt. Intrați în Muzeu am descoperit o scenă de film: pereții sălilor pe care le știam prea bine, ca elev la „Nicolae Tonitza”, din galeria de artă românească, erau goliți complet de lucrări. În Muzeu, printre fumul destul de gros care se prelingea ușor prin geamurile sparte se distingeau doar câteva siluete de statui care nu fuseseră mutate din cauza greutății lor.
Cineva se ocupase de salvarea lucrărilor și punerea lor la adăpost în subsolul Muzeului, încă de dinainte de căderea oficială a regimului Ceaușescu. Nota bene!
Și în acel moment, pe când ne aflam siderați în fața situației inexplicabile, a început potopul. Potopul de rafale. În ciuda convenției pe care o stabilisem foarte clar. Cu un program orar și cu măsura de a anunța când ne înapoiem pentru a nu fi ciuruiți. De fapt, în acel moment, noi devenisem teroriștii de care era nevoie pentru a se justifica distrugerile, canonada, circul criminal. Devenisem carne de tun. Pe mâna lui Caramitru.
Ne-am retras pe burtă, am ajuns în curte și în acel moment am observat că în aripa opusă, în Sala Tronului, începuse un incendiu, din cauza trasoarelor. Am urcat grăbiți, am tras de furtunuri mergând de nebuni în sens contrar celor care coborau scările grăbiți, între care concetățeni mai colorați, cu televizioare color proptite bine în brațe. Am încercat să stingem incendiul cât am putut, lipiți de pereți, până când am fost copleșiți de tirul care continua, de fum și de foc.
Nu l-am uitat pe Caramitru și, înapoi printre tancuri, cu hainele fumegânde și ochii pe pălălaiele care luminau Piața dinspre BCU și Muzeu, am încercat să intrăm din nou în CC ca să-i batem obrazul. Nu s-a mai putut. Accesul ne-a fost interzis. Prea aveam fețe de teroriști. Bine că nu ne-au împușcat, cum am mai pățit apoi în cursul nopții.
Tot timpul, în ultimii 30 de ani, Caramitru a susținut că el nu a dat ordin să se tragă. Dar șuieratul gloanțelor și trasoarelor trecute pe la urechile mele și ale colegilor mei, în ciuda celor stabilite personal cu el, nu poate fi uitat prea ușor.
Am mai interacționat cu Caramitru în aprilie-mai 1990, în timpul demonstrației maraton anticomuniste din Piața Universității, când a apărut la un moment dat ideea unui dialog între reprezentanții studenților și protestatarilor și conducerea FSN, respectiv inclusiv Iliescu, desigur. Condiția Ligii Studenților a fost ca întrunirea să fie filmată integral și apoi transmisă seara în Piață, pe ecranul instalat de fratele meu, George Roncea, pe fațada Arhitecturii. Caramitru și Dinescu, ca badigarzi civici ai lui Iliescu, au fost cei care ne-au transmis din partea conducerii FSN refuzul cerinței noastre dar niciodată nu am știut a cui a fost de fapt decizia. Dialogul nu a mai avut loc, în schimb a urmat monologul bâtelor minerilor în capul nostru.
Mărturii despre arderea Bibliotecii Universitare, alte declarații și documente inedite despre momentul reocupării violente a României, se găsesc cu duiumul în lucrarea a cărei copertă este folosită ca ilustrație mai sus: „MÂNA MOSCOVEI – Documentele crimei din decembrie 1989”, disponibilă la Editura TipoMoldova.
A fost actorul Ion Caramitru agent al unei puteri străine sau al Securității? Securitate care i-a deschis un Dosar de Rețea cu numele de cod „Horațiu Codrea”, după cum lăsa să se înțeleagă o fostă ziaristă de la EVZ. Probabil nu vom putea afla, cu certitudine, prea curând. Poate niciodată. Însă imensele sume de bani căpătate de un personaj indescriptibil la reala lui valoare pentru umanitate, în general, și pentru USR, în special, ca fiul lui, Andrei Caramitru, fac să se nască destule întrebări.
Globalistii ne fura si speranta si ne lasa pe intuneric, dar bastanii…Dosar penal cu electricitate de 124 milioane: Dodon și Greceanîi ar fi vizați
Procuratura Generală (PG) a pornit urmărirea penală pe faptul delapidării mijloacelor financiare ale statului prin intermediul unor scheme criminale în procesul de import al energiei electrice în Republica Moldova.
Colaj: știri.mdPotrivit PG, schemele respective au dus la prejudicierea statului în proporții deosebit de mari, transmite Știri.md.
„În cadrul urmăririi penale s-a stabilit că, la începutul anului 2008, factorii de decizie ai SA,,Energocom”, întreprindere responsabilă de asigurarea Republicii Moldova cu energie electrică, prin înțelegere prealabilă și de comun acord cu responsabilii Ministerului Economiei și Infrastructurii, Agenției Naționale pentru Reglementare în Energetică, precum și alte persoane, inclusiv din afara țării, ar fi implementat o schemă criminală prin intermediul căreia ar fi delapidat banii statului în valoare de 11.927.173 dolari SUA, echivalentul a 123.957.916 lei”, se menționează în comunicatul PG.
Potrivit materialelor, schema implementată le-ar fi permis persoanelor implicate să delapideze banii statului prin metoda majorării neîntemeiate a prețului de achiziție a energiei electrice și însușirii diferenței de preț.
Astfel, prin ordonanța procurorului general a fost dispusă efectuarea urmăririi penale de către un grup de procurori din cadrul Procuraturii Generale.
Știri.md reamintește că, în noiembrie 2020, Ziarul de Gardă a scris că cetățenii Republicii Moldova ar fi fost păgubiți, în anul 2008, cu 14,5 milioane de dolari în urma unei scheme de procurare a energiei electrice. Cel puțin asta spuneau atunci mai mulți experți în energetică.
Conform acestora, în schemă ar fi fost implicați ex-președintele Igor Dodon, pe atunci, în 2008, ministru al Economiei, și președinta socialistă a Parlamentului, Zinaida Greceanîi, atunci, în 2008, premier.
Abonează-te la Știri.md pe Telegram pentru a afla rapid noutățile: https://t.me/stirimd
Cătălin Vușcan, ActiveNews.ro: Celebrul regizor catolic Mel Gibson a sărit în sprijinul opiniilor exprimate de arhiepiscopul Carlo Maria Viganò cu privire la criza din Biserica Catolică.
Gibson, care a regizat „Patimile lui Hristos” – și care lucrează în prezent la continuarea acestuia, „The Passion of the Christ: Învierea – a făcut remarcile sale în timpul unui mesaj video care a fost difuzat în timpul evenimentului „Rally and Rosary of Reparation”, organizat astăzi de Coaliția pentru preoții anulați în Lincoln Park, Chicago, potrivit LifeSiteNews.
Mitingul a fost organizat ca răspuns la faptul că, Blase Cupich, cardinalul pro-LGBT, i-a permis primăriței lesbiene pro-avort din Chicago, Lori Lightfoot, să primească Sfânta Împărtășanie la o slujbă funerară luna trecută.
În mesajul său video, Gibson a vorbit despre „angajații” din Biserică care nu apără învățătura autentică a Bisericii.
El a spus că este de acord cu părerea arhiepiscopului Viganò că Vaticanul ar trebui să fie desființat cu totul și că o „Biserică paralelă, contrafăcută” a fost pusă la cale pentru a „eclipsa” adevărata Biserică Catolică. (Citește mai mult: ActiveNews.ro)
Nota mea: Vaticanul, o instituție plină de pedofili, cu o orientare tot mai mult pro LGBT și un discurs clar neomarxist prin intermediul Papei, a fost, în decursul istorie, o sursă a răului în Europa, criminala Inchiziție fiind doar una dintre fațetele lui sinistre. Și atunci, orice om de bun simț se poate întreba: Mai e prezent Dumnezeu în această Biserică? Că cel cu coarne e clar că și-a băgat coada aici… 
Daniel Roxin
Gheorghe Piperea: Două știri foarte interesante – Marea Britanie renunță la certificatul vaccinal și Franța anchetează un fost ministru al Sănătății Covid
Istoria străveche a Pământurilor românești este fascinantă, cu atât mai mult cu cât puține țări pot să se mândrească cu descoperiri precum cele de la noi.
Printre descoperirile arheologice remarcabile făcute în România se numără și picturile rupestre. Unele vechi de 12-14.000 de ani, altele cu o vechime de 35.000 de ani (precum cele din Franța), ceea ce le face, alături de cele din peștera Chauvet, cele mai vechi din Europa.
Pentru a le vedea și pentru a le afla o parte din poveste, vă invit într-o călătorie de 4 minute în peșterile în care au fost descoperite.
Vizionare cu folos!
Daniel Roxin
Picturile rupestre din România: 35.000 de ani vechime – printre cele mai vechi din Europa
Daca oamenii ar sti ce li se pregateste,nu ar mai rade …Vacile, dresate să meargă la toaletă pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră
Oamenii de ştiinţă susţin că au reuşit, în cadrul unui program vizând reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, să dreseze vacile pentru ca acestea să urineze la toaletă, informează AFP.
O echipă de cercetători din Noua Zeelandă şi Germania a fost nevoită să recunoască: experimentul a început ca o glumă însă gestionarea urinei bovine cu un conţinut ridicat de azot ar putea, pe termen lung, să aducă beneficii reale pentru mediul înconjurător.
„Dacă am putea colecta 10% până la 20% din urina bovinelor, aceasta ar fi suficient pentru a reduce considerabil emisiile de gaze cu efect de seră şi spălarea nitraţilor”, a explicat Douglas Elliffe, de la Universitatea din Auckland.
Potrivit cercetătorului, azotul din urina vacilor se descompune în timp în două substanţe problematice: oxidul de azot, un puternic gaz cu efect de seră, şi nitratul, care se acumulează în sol şi ulterior se infiltrează în râuri.
Potrivit cifrelor oficiale, oxidul de azot reprezintă aproximativ 5% din emisiile de gaze cu efect de seră şi aproximativ 10% din emisiile Noii Zeelande.
Cercetătoarea Lindsay Matthews recunoaşte că ideea de a antrena vacile să meargă la toaletă pentru ca urina lor să fie recuperată şi procesată i-a venit în 2007 când a fost intervievată de un post de radio şi cineva a făcut o glumă pe această temă.
În colaborare cu colegii din Germania, oamenii de ştiinţă au utilizat hrana ca recompensă pentru a dresa 16 vaci să urineze într-un ţarc cu toaletă, şi susţin că rezultatele obţinute sunt comparabile cu cele pe care le-ai aştepta de la un copil de trei ani, potrivit Agerpres.
Studiul, publicat săptămâna aceasta în revista Current Biology, oferă dovezi cu privire la posibilitatea de a învăţa o vacă să urineze la toaletă, apreciază Douglas Elliffe.
Vă prezentăm 10 super-afaceri din agricultură
1. Cresterea caprelor – o afacere in care
productia de lapte este contractata in avans
E imposibil sa nu fi auzit de beneficiile laptelui de capra: antiinflamator natural, acesta stimuleaza sistemul imunitar, echilibreaza tensiunea arteriala, reduce riscul de cancer la san sau de atac cerebral, elimina alergiile si problemele digestive etc.
Asa se si explica de ce laptele de capra se impune din ce in ce mai mult in preferintele consumatorilor, lucru care nu poate decat sa-i bucure pe producatori – 1 litru de lapte de capra se vinde cu 3,5 lei la angro si aduce un profit foarte frumos, in conditiile in care caprele sunt mult mai putin pretentioase decat oile si necesita, in consecinta, cheltuieli rezonabile.
Rasa autohtona Carpatina are o productie foarte buna de lapte, de 1,5 litri pe zi timp de 8 luni pe an. La un pret de vanzare de 3,5 litrul si la un efectiv de 100 de capre, rezulta incasari anuale minime de peste 125.000 de lei, dar trebuie tinut cont si de faptul ca bani multi se obtin si din comercializarea specialitatilor (branza se vinde cu 14 lei/kg) sau a carnii (15-20 de lei kg de carne de ied).
2. Cultivarea trandafirilor – 4.000 de euro
pentru 1 kg de ulei esential din petale de trandafir
Foarte pe scurt, pe o suprafata de, sa zicem, 2.000 de metri patrati poti cultiva in jur de 1.200 de butasi de trandafiri de pe urma carora obtii intr-un an: 10.000 de borcane de dulceata (12 lei borcanul), 5.000 de sticle de sirop (14 lei sticla) si 3.000 de sticle de otet (10 lei sticla). Cumulat, asta inseamna 220.000 de lei pe an.
Iti poti dezvolta insa afacerea si in directia comercializarii de flori proaspete sau in cea a obtinerii de ulei esential, un ingredient utilizat intens in industriile farmaceutica si cosmetica si al carui pret ajunge la 4.000 de euro/kg!
• Cand, unde si cum se cultiva trandafirii?
• Ce specie de trandafiri se potriveste gradinii tale?
• Care este timpul potrivit pentru plantare?
• Cum sa previi aparitia daunatorilor si a bolilor caracteristice trandafirilor?
• Cand si cum se altoiesc diversele specii de trandafiri?
• Care sunt directiile pe care se poate dezvolta afacerea ta pentru a fi cat mai profitabila?
3. Apicultura – piata din Romania este
departe de a-si fi atins capacitatea maxima
Mierea are o valoare nutritiva exceptionala. 1 kg de miere echivaleaza cu 3 litri de lapte, 30 de banane, 50 de oua sau 12 kg de carne. In plus, mierea este si un aliment foarte sanatos, astfel ca in Occident s-a ajuns ca absolut totul sa se indulceasca cu miere, zaharul fiind exclus.
Se explica astfel de ce in jurul acestui produs de exceptie s-a construit o afacere colosala, concretizata intr-o productie mondiala de cca 1,2 milioane de tone pe an, cu venituri de peste 3 miliarde de euro.
Vestea buna este ca poti avea si tu acces la o felie din aceasta afacere. Orienteaza-te spre apicultura si demareaza astfel o activitate cu mari sanse de succes: cresterea albinelor! Piata din Romania este departe de a-si fi atins capacitatea maxima – potentialul melifer al tarii noastre ofera loc pentru cel putin inca 500.000 de familii de albine.
Lucrul cu albinele nu este dificil, trebuie doar respectate cu atentie cateva reguli si te ajuta si faptul ca afacerea se poate demara ca o a doua ocupatie, cu un numar mic de stupi.
4. Iata de ce o ferma ecologica de gaini
ouatoare este O AFACERE SIGURA!
Motivele sunt mai multe: produsele rezultate – ouale ecologice – se inscriu perfect in tendintele de consum ale publicului, oferta de pe piata este sub cerere in acest moment, nu exista competitori numerosi pe acest segment, activitatea este usor de demarat si de gestionat. Pe deasupra, nici nu ai nevoie de vreo specializare anume in domeniul agricol sau zootehnic.
Principalele avantaje ale acestei afaceri:
1. Piata oualor ecologice este pe o traiectorie ascendenta. Tot mai multi consumatori sunt interesati de o alimentatie sanatoasa (daca se poate, chiar 100% sanatoasa!);
2. Afacerea se demareaza usor. Daca ai terenul, practic ai scapat de cea mai mare parte a investitiei initiale;
3. Gainile nu pun probleme deosebite. Daca sunt lasate sa faca ce fac ele in mod natural – adica sa scurme, sa ciuguleasca, sa alerge, sa se tavaleasca – atunci vor fi “fericite” (asa cer normele ecologice) si afacerea va merge;
4. Desfacerea este asigurata. Sa nu uitam ca oul este un aliment, iar alimentele sunt intotdeauna pe primul loc in lista de cumparaturi a oricarei familii.
5. O afacere fara colesterol –
Cresterea porcilor in sistem ecologic
Cresterea porcilor in sistem ecologic este o afacere viabila atat pe plan local, cat si pe piata externa!
Mediul inconjurator este protejat prin folosirea unor tehnologii non-agresive pentru ecosistem!
Este un tip de zootehnie apreciat de toti consumatorii Uniunii Europene, preocupati de calitatea produselor din carne!
Cererea de pe piata pentru astfel de produse de origine animala este in continua crestere. In Europa, cererea este mai mare decat oferta!
In Romania exista toate conditiile de producere si de crestere a raselor de porci dietetici!
Cresterea porcilor ecologici – schema unei afaceri perfecte!
– Un mediu sanatos, care sa imite cat mai mult mediul natural, pentru ca porcii sa-si manifeste comportamentul instinctiv – ramat, pascut, tavalit in noroi.
– Hranire si intretinere fara aditivi furajeri, fara chimicale sau aditivi alimentari. In concluzie, si carnea acestora va furniza produse traditionale foarte bune din punct de vedere calitativ.
– Un argument foarte puternic pentru ca tu sa-ti incepi si sa-ti dezvolti afacerea rapid este reluarea exportului de carne catre tarile comunitare. Intrata in vigoare la inceputul anului trecut, aceasta decizie deschide drum atat fermelor comerciale, cat si crescatorilor de porci din Romania!
Toate informatiile necesare pentru demararea unei afaceri fara colesterol sunt prezentati pe CD-ul Top 10 cele mai simple si profitabile afaceri in agricultura. Nu trebuie decat sa parcurgi materialul de pe acest CD si sa urmezi exact indicatiile prezentate!
6. Cresterea prepelitelor, cea mai
profitabila investitie la ora actuala din Romania!
Poate ca iti vine greu sa crezi ca prepelitele constituie la ora actuala cea mai profitabila investitie din Romania, dar hai sa vedem cifrele: dintr-un ou de prepelita pentru incubat, care te costa 0,6 lei, obtii o prepelita care, de-a lungul perioadei ei de fertilitate (de cca 10 luni), va face in jur de 300 de oua, pe care le poti vinde cu 0,3 lei bucata.
Asadar, 90 de lei incasari din care, dupa ce scazi toate cheltuielile cu incubarea, hrana, apa, energie electrica, ambalare etc., iti ramane un profit curat de cca 60 de lei.
Cu alte cuvinte, o investitie de 0,6 lei si un profit de 60 de lei, in doar 10 luni, pentru fiecare prepelita. Adica de peste 100 de ori suma investita! Si daca o singura prepelita iti aduce 60 de lei/an, gandeste-te ce inseamna sa ai 1.000 de prepelite! Dupa vanzarea oualor si scaderea tuturor cheltuielilor, iti pot aduce peste 50.000 de lei pe an!
Toate detaliile acestei afaceri de exceptie sunt prezentate pe CD-ulTop 10 cele mai simple si profitabile afaceri in agricultura. Poti sa te gandesti serios la dezvoltarea activitatii din aproape in aproape si sa pui pe hartie planurile unei micro-ferme cu mii de pasari. Operatiunile zilnice vor fi exact aceleasi, iar volumul de munca nu va creste semnificativ.
7. Fructe de padure.
Avantajul tau? Ai o paleta foarte larga de clienti
Sa consumi fructe proaspete de padure (mure, zmeure, coacaze, afine, capsuni) este o adevarata placere, mai ales pentru locuitorii marilor orase, care nu au prea des ocazia sa evadeze undeva la tara si sa se bucure de deliciile naturii. Iata de ce o oferta urbana de asemenea fructe este mai mult decat binevenita. Numarul clientilor este apreciabil si acest fapt justifica demararea unei afaceri in acest domeniu.
In plus, pe langa vanzarea directa a produselor catre consumator, poti sa te adresezi si angrosistilor locali, vanzatorilor de fructe cu amanuntul, cofetariilor, patiseriilor, supermarketurilor si restaurantelor din zona si, de asemenea, poti stabili colaborari cu producatorii de iaurturi, sucuri de fructe, dulceturi, siropuri, produse cosmetice sau medicale.
Asadar, daca dispui de un teren agricol cu o suprafata relativ redusa (0,5-1 ha) sau de o mini-sera, poti demara o afacere cu un potential deosebit, iar costurile de gestionare a activitatii nu sunt ridicate.
8. Cultivarea legumelor ecologice.
Mancare sanatoasa, profituri sanatoase!
Legumele ecologice au castigat teren in ultimul deceniu. Fie ca este vorba de mici agricultori care cresc produse bio doar pentru consum propriu, fie de fermieri care gestioneaza suprafete de zeci de hectare, cu totii au intuit ca aici este rost de o afacere cu un imens potential de dezvoltare.
De altfel, se estimeaza ca, foarte curand, pe aproape o sesime din suprafata arabila a Europei se vor cultiva legume ecologice, in ferme de dimensiuni mici sau mijlocii, axate pe nu mai mult de doua tipuri de produse.
Intra si tu pe aceasta piata. Si te poti gandi chiar la o sera care sa iti permita obtinerea de astfel de legume in afara sezonului normal de cultura, cand oferta este mult redusa. Veniturile vor creste spectaculos.
9. Cultivarea catinei – 1 litru de ulei
de catina se vinde cu 150-250 de euro!
De pe un singur hectar cultivat cu catina poti obtine 250-270 de litri de ulei de catina, in valoare totala de zeci de mii de euro. In plus, cererea pe piata europeana pentru catina romaneasca este din ce in ce mai mare. De ce romaneasca? Culturile de catina din Romania au un continut fizico-chimic mai valoros, fapt care se reflecta in calitatile energetice si terapeutice iesite din comun.
Incepand cu anul 3 de la plantare, cultura de catina are un potential productiv de cca 20 de tone/ha, pretul de vanzare al catinei fiind de1,7-1,9 euro/kg. Catina este rezistenta la temperaturi scazute (-40 de grade Celsius), dar se comporta foarte bine si la temperaturi ridicate (+40 grade Celsius).
Este posibila realizarea unei culturi fara fertilizatori si fara pesticide de sinteza, conditie imposibil de indeplinit la alte specii de pomi sau arbusti fructiferi. Este o cultura eminamente ecologica, perfect realizabila in practica, usor de adoptat de cultivatori.
Detalii despre cum sa faci o super-afacere din cultivarea catinei gasesti pe CD-ul Top 10 cele mai simple si profitabile afaceri in agricultura.
10. Cresterea curcanilor.
Castiga chiar si 300 de lei la o pasare!
Romanii nu au fost niciodata mari amatori de carne de curcan, cum sunt americanii de pilda. Cu toate acestea, in ultima vreme se remarca o crestere a consumului.
Daca in prezent vorbim de o cantitate de pana la 1 kilogram de carne pe cap de locuitor, pe an, adica de o piata autohtona de circa 18.000 de tone pe an, in urmatorii 5-6 ani este de asteptat ca aceasta sa creasca pana la circa 7 kg/cap de locuitor, sustin specialistii din domeniu.
Curcanii au o carne cu un continut scazut de grasimi, dar bogata in fier, zinc si magneziu si cresc relativ rapid. In sase luni puii ajung la maturitate, adica la o greutate de 25 de kilograme curcanii si 16-18 kilograme curcile. In medie, pretul este de 15 lei pe kilogramul viu, respectiv 20 de lei pe kilogramul de pasare taiata. Adica un curcan de 20 kg ajunge sa coste 300 de lei.
Daniel
Mai întâi o prezentare animată pentru cei ce înțelegeți limba engleză:
Daniel a avut una din cele mai incredibile cariere. Luat ca rob în adolescență a ajuns omul de încredere al conducătorului de la Babilon. Când Babilonia a fost cucerită de Medo-Persani, Daniel a ajuns omul doi sau trei din Imperiu. Au fost doar doi oameni ai Bibliei, în afara lui Isus Christos, despre care nu s-a scris nimic rău: Iosif și acest Daniel. Faptul este cu atât mai uimitor cu cât amândoi au fost administratori imperiali și mari oameni de stat!
În Babilon, Daniel a fost așezat mai mare peste toți magii de la curte! De la numele lor ne-a rămas nu numai termenii „magic“ și „magie“, ci și aceia de „magistral“, „magistrat“ și „magistratură“. Mărturia religioasă a lui Daniel în casta magilor a lăsat un mesaj rezidual de profeție din care s-a născut peste sute de ani incursiunea magilor din răsărit la Ierusalim ca să se închine „împăratului de curând născut al iudeilor“.
Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii. Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei.
Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbântaţi au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.
Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rândul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit” şi „un om foarte înţelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea când ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă.
Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicându-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! -…”)
În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citând din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii până acum şi nici nu va mai fi”.
Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului…”
Mai mult decât atât, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sunt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Matei 26:63-64).
Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmând ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfârşitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15).
Acestei înţelegeri îi dedicăm rândurile care urmează.
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecătorul”.
Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar.
(1). Ca tânăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărât să nu-şi piardă specificul naţional evreiesc, refuzând să „se spurce mâncând din bucatele aduse de la masa împăratului” (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curând dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii. În Babilon, pentru declanșarea procesului de asimilare, ,,căpetenia famenilor dregători“ i-a schimbat numele în ,,Beltșațar“ (Cel cu viața păzită de Bel). Procesul de îndoctrinare și de asimilare n-a reușit în cazul lui Daniel și al celor trei prieteni ai săi. Pe vremea aceea, cei care serveau la curtea imperială erau făcuți „fameni“, mai ales pentru a nu prezenta un pericol pentru cadânele din haremul împăratului. Ni se spune că Daniel și cei trei tineri au fost sub autoritatea lui Așpenaz ,,căpeteniei famenilor. Nu ni se dat amânunte însă este lesne de înțels că Daniel a ajuns famen pe cea de a doua metodă menționată mai târziu de Domnul Isus: „Fiindcă sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele maicii lor, sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor“ (Mat. 19:12).
Ori de câte ori apare în textul cărții, numele Beltșațar este însoțit de numele real al lui Daniel (Dan. 1:7; 2:26; 4:8; 4:9, 18, 19; 5:12; 10:1). Chiar și cartea stă de mărturie, fiind numită cartea lui Daniel, nu a lui Beltșațar! Profetul s-a numit întotdeauna pe sine ,,Daniel“ (,,eu, Daniel“ – 7:15; 8:1; 9:2; 10:2 ,,pe mine, Daniel“ – 7:28; 8:15, 27, ). Îngerul Gavril îl numește ,,Daniel“: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (9:22; 10:11-12; 12:4, 9). Și tot Daniel l-a numit, la bătrânețe, și împăratul Darius:
„Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” (Dan. 6:20).
(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vârsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frământate ale istoriei. S-a bucurat toată viața de o mare cinste din partea contemporanilor din poporul evreu pentru integritatea, cucernicia și consacrarea lui. . Profetul Ezechiel, profețind în mijlocul poporului de rând când Daniel profețea la curtea imperială, îl așează alături de eroii veacurilor, acei „oameni de excepție“ din istoria biblică:
„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu. … Sau, dacă aş trimite ciuma în ţara aceasta, dacă Mi-aş vărsa urgia împotriva ei prin molimă, ca să-i nimicesc cu desăvârşire oamenii şi vitele, şi ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezec 14:13-20 vezi și 28:3).
Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpânirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lângă curţile imperiale ale pământului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor”.
A murit la Susa, probabil de bătrâneţe, nimeni nu știe precis la ce vârstă. Unii cred că a depășit 100 de ani.
Contextul scrierii:
Atunci când Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi i l-a dăruit lumii lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetând să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvânt în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape”, gată să le asigure supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci când i-a scos din ţara Egiptului.
Cartea lui Daniel este plină de întâmplări în care supranaturalul invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea când poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei.
Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.
Dacă în cuptorul robiei Egiptene, Dumnezeu i-a transformat pe evrei dintr-o familie într-un popor, în cuptorul robiei babiloniene, El i-a curățat de idolatrie și de naiva idee că unul dintre ei ar putea rezista la presiunile extraordinare de a sta pe tronul națiunii.
Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decât granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit” pe evrei în cuptorul mâniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu doar dezgustul cu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci mai ales acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.
De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel după întâmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („ân anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia” – cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).
Schița cărţii:
Conţinutul cărţii:
Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sunt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.
De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atât de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul – ultima speranţă a evreilor – fusese ras de pe faţa pământului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decât dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgânul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?!
Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de gânduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă.
Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzându-le prinzând viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.
Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sunt istorice, iar ultimele 6 capitole sunt profetice.
Daniel activează în paralel cu Ezechiel, profetul exilaților. Ezechiel este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.
Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.
Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.
Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deasupra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește. Există o progresie în procesul prin care Dumnezeu se descoperă celor din Babilon:
(1) de la înțelepciunea excepțională pe care le-o dăruiește tinerilor evrei ridicați deasupra celorlalți ,,studenți“ din celelalte neamuri (Dan. 1:20),
(2) la decretul lui Nebucadnețar care recunoaște că ,,Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților“,
(3) la interdiciția dată de Nebucadnețar ca ,,nici un om, din orice popor, neam sau limbă“ să nu-L vorbească de rău pe Dumnezeul evreilor (Dan. 3:29,
(4) la edictul dat de Nebucadnețar care proclamă măreția lui Dumnezeu și subordonarea lui personală înaintea Dumnezeului evreilor (Dan. 4:34-37), la
(5) la zdrobirea lui Belșațar pentru hulă (Dan. 5:24-30),
(6) la porunca dată de Dariu ca toți oamenii din Imperiu să accepte autoritatea Dumnezeului evreilor.
Sunt exact ,,șase“ trepte de revelație destinate omenirii, simbolizată de cifra care-l identifică pe om în simbolistica biblică. Pentru evrei, Daniel consemnează o „septadă“ divină de revelații.
Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place”. Este semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul” de aur şi cel dintâi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor”.
O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 până la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da.
Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amândouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sunt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrând doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative.
În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amândouă limbile amintite.
Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sunt într-atât de exacte şi de clare încât mai marii iudeilor au interzis cu desăvârşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia”.
Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţânare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai târziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.
Schița cărții:
+++
Comentarii la text:
Ne vom lăsa călăuziți în acest studiu, printre alții, de Chuck Missler, una din cele mai fascinante personalități din creștinismul american și de Warren Wiersbe, marele cărturar de la Mody Bible Radio.
Daniel 1:1-2 – Necesitatea robiei
Vremea amenințărilor și a avertizărilor s-a încheiat. Evreii n-au ascultat de glasul profeților Isaia, Ieremia și Osea …. Venise vremea pedepsei, iar instrumentul acestei pedepse a fost imperiul Babilonului.
„Cuvântul care a fost spus lui Ieremia despre tot poporul lui Iuda în al patruleaan al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda – acesta era cel dintâi an al lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului –, cuvânt pe care l-a rostit Ieremia înaintea întregului popor al lui Iuda şi înaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului, zicând:
„De la al treisprezecelea an al lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda, sunt douăzeci şi trei de ani de când mi-a vorbit Cuvântul Domnului; v-am vorbit de dimineaţă, şi n-aţi ascultat. Domnul v-a trimis pe toţi slujitorii Săi prorocii, i-a trimis dis-de-dimineaţă, şi n-aţi ascultat, n-aţi plecat urechea să ascultaţi. Ei au zis: ‘Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea şi de la răutatea faptelor voastre, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie; nu vă duceţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi şi să vă închinaţi înaintea lor, nu Mă mâniaţi prin lucrarea mâinilor voastre, şi nu vă voi face niciun rău!’
‘Dar nu M-aţi ascultat, zice Domnul, ci M-aţi mâniat prin lucrarea mâinilor voastre, spre nenorocirea voastră’.”
De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Pentru că n-aţi ascultat cuvintele Mele, iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul, şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărâmături veşnice. Voi face să înceteze între ei strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei, uruitul morii şi lumina lămpii. Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani. Dar, când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara haldeenilor şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice. Voi aduce peste ţara aceea toate lucrurile pe care le-am vestit despre ea, tot ce este scris în cartea aceasta, tot ce a prorocit Ieremia despre toate neamurile. Căci neamuri puternice şi împăraţi mari le vor supune şi pe ele, şi le voi răsplăti după faptele şi lucrarea mâinilor lor” (Ieremia 25:1-14; vezi și 2 Regi 24:1-7).
Un tânăr general, Nebucadnețar, a avut un mare succes împotriva Ninivei, iar cel mai mare biruință a lui a fost la Carchemiș, unde a zdrobit armata Efiptului, venită în ajutoul Asiriei. Victoria de acolo a propulsat Babilonul ca cel mai mare Imperiu mondial. În calea de întoarcere spre casă, Nebucadnețar a asediat Ierusalimul:
„În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său“ (Daniel 1:1-2).
Necesitatea sfințirii – Daniel 1:3-21
Poporul lui Israel a fost pus deoparte de Dumnezeu și a trebuit să-și păstreze identitatea specifică atât în granițele țării, cât și în afara ei. Acesta este mesajul desprins din gestul tinerilor care au decis ,,să nu se spurce“ cu bucatele oferite de la masa împăratului pe durata pregătirii și examinării noilor dregători ridicați dintre tinerii robi.
Refuzul lui Daniel de a se lăsa identificat cu un idol păgân este o conformare la strictețea citată în psalmi: ,,Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele“ (Ps. 16:4)
Părerea că Daniel a ținut toată viața sa dieta vegetariană ca să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului din Babilon nu are însă suport biblic. Iată ce citim în text:
„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).
Este clar că în afara celor trei săptămâni de jale, Daniel le-a făcut pe toate cele citate, adică ,,a mâncat carne, a mâncat bucate alese și a băut vin“. Râvna unor predicatori ne-a obișnuit însă să credem altfel …
Refuzul lui Daniel de „a se spurca“ s-a petrecut pe perioada testului la care erau supuși tineri educați de babilonieni. Rezultatul excelent pe care l-a avut Daniel și cei trei tineri a demonstrat că adevărata înțelepciune nu se obține nici prin școală și nici prin alimentație sofisticaată, ci doar prin atârnarea totală de Dumnezeu, ,,părintele luminilor, de la care se coboară tot darul bun și desăvârșit“ (Iacov 1:17).
„În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui.“ (Dan. 1:20).
Un om al lui Dumnezeu este destoinic pentru orice lucrare bună, așa că nu ne mirăm de rapida ascensiune a tinerilor evrei la curtea împărătească:
„Daniel a rugat pe împărat să dea grija treburilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului“ (Dan. 2:49).
Pasajul care urmează este scris în limba aramaică, semn că Daniel a vrut ca acest conținut să fie accesibil tuturor oamenilor. Prezența copiilor lui Dumnezeu în imperiile păgâne idolatre a produs inevitabil conflicte, situații extreme, circumstanțe limită. Ca și în cazul lui Iosif și a evreilor din Egipt, ca și în cazul Esterei de la curtea lui Ahașveroș, prezența lui Daniel în Babilon a iscat controverse. Pasajele din capitolele 2 la 6 din cartea Daniel conțin câteva episoade din războiul religios dintre zeii păgâni și Dumnezeul cel viu, încheiate de fiecare dată cu proclamații ale biruinței Celui veșnic și Atotputernic.
Daniel 2 – Visul lui Nebucadnețar
În timp ce asedia Ierusalimul, Nebucadnețar a primit vestea că tatăl său, Nebopalazar, a murit. Când s-a întors în Babilon să preia tronul, Nebucadnețar a preluat și ceata sfătuitorilor de la curte. Ca om al armelor, neîncrederea lui în ei avea să-și găsească foarte curând justificarea. Niște visuri care l-au tulburat teribil trebuiau tălmăcite de urgență, iar ei s-au dovedit că „mănâncă la masa împărătească“ (stau pe banii împăratului) degeaba!
„În al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, Nebucadneţar a avut nişte vise. Duhul îi era tulburat şi i-a pierit somnul. Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători şi pe haldeeni ca să-i spună visele. Ei au venit şi s-au înfăţişat înaintea împăratului“ (Dan. 2:1-2).
Ca să-i pună la încercare, Nebucadnețar le-a cerut nici mai mult nici mai puțin să-i spună și visele avute și interpretarea lor. Așa ceva nu se mai văzuse pe fața pământului.
„Nu este nimeni pe pământ care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată niciun împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la niciun vrăjitor, cititor în stele sau haldeean! Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori!” (Dan. 2:10-11).
Mâniat, Nebucadnețar a poruncit ca toți sfătuitorii de la curte să fie omorâți și așa ar fi fost dacă Daniel nu s-ar fi oferit el însuși să împlinească porunca împăratului (Dan. 2:12-30). După un timp de rugăciune cu cei trei prieteni ai săi, Daniel a primit de la Dumnezeu și visul și tălmăcirea, iar apoi s-a dus înaintea împăratului și a curtenilor pentru scena marei revelații. Iată visul:
„Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul“ (Dan. 2:31-35).
Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decât acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărât să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă „Vremea neamurilor”, pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24. Ea a debutat cu domnia lui Nebucadnețar și se va încheia cu ultimul lider al lumii pe care-l va strivi Isus Christos la cea de a doua Sa venire.
Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu i-a descoperit în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pământ începând cu Imperiul lui şi până la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pământ va fi instaurată „fără ajutorul vreunei mâini” şi va acoperi întreg pământul (Dan. 2:34, 35, 45).
Cei dintâi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rândul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:
„Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sunt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pântecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut supremaţia începând cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică” îi arăta pe Romani, care sunt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sunt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pământ este Cristos”. („Tretise on Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)
Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernământ, aliate într-o formă de stăpânire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor”, instaurând chiar aici pe pământ împărăţia neprihănirii. Cei dintâi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunând: „Vie împărăţia Ta” (Mat. 6:10).
Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:
Imperiul Babilonian – a fost instalat la putere începând cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse până la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Râul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu.
Ca simbol profetic întâlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pământ de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cir-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrân al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, când populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a râului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărâse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bântui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (ân 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întâmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.
Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cântărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrângerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formând un sistem prosper pentru o vreme, mândru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sunt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar câteva:
(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).
(2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.
(3) Mândria merge înaintea căderii.
(4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.
(5) Bogăţia şi slava lumii sunt puse în cântarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.
Imperiul Medo-Persan – a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, până când a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mâinile mezilor și perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (ân special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărâtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rână şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi până la graniţele Greciei.
Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe când slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că s-au împlinit datele anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtând în mâini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărârea luată de el (Ezra l: l -11).
După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercând să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiântâlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsându-i loc lui Alexandru să se întindă „până la marginile pământului” (Daniel 8:5).
Imperiul Grec – este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pântecele şi coapsele de aramă” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sunt „de aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrângă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plâns, pentru că nu putea merge mai departe.
Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.
Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adâncă şi de durată. Filozofia grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.
Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci când a intrat călare în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorât preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobândit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfârşit însă repede. Din cauza frământăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpânirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.
Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimântătoare şi puternică” (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâmă, şi călca în picioare ce mai rămânea”
Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului…
În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat până în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.
Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:
(1) el va fi cea din urmă formă de stăpânire omenească asupra pământului şi
(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.
Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.
a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărând temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi trăim acum în vremea sfârşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană” sau „Piaţa Comună” sau „Comunitatea Europeană”. Există astăzi chiar şi un „Parlament European” ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de guvernământ simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfârşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia în mâinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).
b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pământului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de înspământătoare şi de puternică”. „Avea dinţi mari de fier şi mânca, sfărâmă şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pământului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic.
c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vândă sau să cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de când au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mâine.
d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte timpuri, dar ceea ce se va întâmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”, va îndemna tot pământul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:
„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană fusese vindecată… Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:12-15).
e) este primul şi singurul imperiu care, crezând în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată” (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpânul universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (Împotrivitorul).
Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4).
„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme” (Daniel 7:25).
„Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi”. (Daniel 11:36-37)
Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernământ al oamenilor, mai rea şi mai perversă decât toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti”- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punând capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27).
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14).
Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:
(1) Sfârşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mâini” (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformându-l într-o pleavă luată de vânt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45).
Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sunt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal.5:3). Cristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformându-le în pleavă purtată de vânt”.
(2) Sfârşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sunt o reprezentare fidelă a istoriei. După câte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri – Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” de care vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curând o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar… pacea adevărată nu va fi aşezată decât de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.
Daniel 3 – Cei patru din cuptorul aprins
S-ar prea putea ca Nebucadnețar să fi fost așa de mândru de visul pe care il dăruise Dumnezeu că s-a gândit să-și facă un ,,chip de aur, înalt de șaizeci de coți și lat de șase coți“ (Dan. 3:1). La urma urmei, de ce n-ar fi făcut el publică părerea lui Dumnezeu despre el și de ce nu le-ar fi cerut tuturor oamenilor să i se închine?
Orgoliul conducătorilor din ,,vremea Neamurilor“ au făcut, fac și vor mai face numeroase victime. ,,Cultul personalității“ este boala celor cărora mărirea li s-a suit la cap și care se cred mai mari decât sunt în realitate. DE aici și faptul că TOATE statuile ,,conducătorilor iubiți“ sunt mult mai mari decât dimensiunile normale ale unui om.
Nu întâmplător, cea de a doua poruncă din cele zece date pe Sinai interzicea evreilor să se închine la altceva sau altcineva decât Dumnezeu. Toate predicile rostite di acest capitol scot în relief că Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, ci vine să stea alături de cei care duc o viață de ascultare.
Închinarea la Dumnezeu înalță. Închinarea la altceva dezonorează și dezumanizează:
„Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Dan. 3:17-18).
În cuptorul de foc au fost patru făpturi, dar afară din cuptor au ieșit numai trei. Fiul lui Dumnezeu, în teofania manifestată atunci, nu l-a cinstit pe Nebucadnețar cu prezența Sa minunată. Frumusețea ei este rezervată doar pentru copiii preaiubiți ai Domnului. Aduceți-vă aminte că nici Isus Christos n-a vrut să facă vreo minune în fața lui Irod (Luca 23:8-9).
Capitolul 4 – Nebunia și mărturia lui Nebucadnețar
Nebucadnețar a avut un alt vis ciudat, iar experiența aceasta a fost așa de mare că a trebuit împărtășită cu toată lumea din imperiul babilonian:
„Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscute semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuie din neam în neam!
Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază. …Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap când eram în pat. Mă uitam şi iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el.
În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam şi iată că s-a pogorât din ceruri un străjer sfânt. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: «Tăiaţi copacul şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el şi păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară şi vor trece şapte vremuri peste el.Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!»
Iată și tălmăcrea pe care i-a dat-o Daniel:
„‘Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi şi tâlcuirea lui, pentru potrivnicii tăi! Copacul pe care l-ai văzut, …eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului. … Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremuri vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea.
Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!’ (Dan. 4:19-27)
Exact un an după acest vis, Nebucadnețar a fost lovit de o boală mentală foarte grea și a avut toate simptomele care-i fuseseră descrise în vis. Anul de răgaz n-a adus în viața împăratului schimbările dorite de Dumnezeu, așa că a venit pedeapsa.
De ce i-a păsat lui Dumnezeu de viața imorală a unui păgân? Pentru că El a vrut să-și publice sfințenia și neprihănirea în fața tuturor oamenilor și, poate, pentru că acest Nebucadnețar era în planul Său de mântuire. Nebucadnețar n-a fost „lăsat în voia minții lui blestemate“, ci a fost ,,pedepsit (disciplinat) ca pe un fiu pe care Dumnezeu îl primește“.
Tradiția iudaică spune că Daniel ar fi fost asistentul lui Nebucadnețar pe durata boli lui. Procmamația răspândită de împărat cu ocazia însănătoșiri lui arată rezultatul extraordinar al acestei experiențe. Toți conducătorii lumii ar trebui să țină seama de ea. De fapt, toți oamenii ar trebui să țină seama de ceea ce i s-a întâmplat lui Nebucadnețar. Metaforic vorbind, Dumnezeu ne-a spus tuturor că cei care se îngâmfă și se cred mari se sălbăticesc, își pierd umanitatea și trăiesc la nivelul animalelor. Trebuie să recunoaștem că așa este!
Daniel 5 – Căderea Babilonului
Am putea numi acest capitol: ,,Un darnic pe Titanic!“ sau ,,Un fiu de departe“.
Primul titlu potențial rezultă din faptul că, îndată dce a aflat de căderea iminentă a imperiului său, Belșațar, năuc și confuz, s-a grăbit să-l facă pe Daniel ,,omul al treilea în cârmuirea împărăției“ (Daniel 5:29). Al doilea titlu posibil este dedus din cuvintele rostite de mama lui Belșațar, care sunt foarte clar un reproș la adresa fiului ei:
„În împărăţia ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi, şi, pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai-mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldeeni, ghicitori, şi anume pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele şi să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!” (Dan. 5:11-12).
Nu a fost pentru prima dată când un fiu n-a călcat pe urmele tatălui său! Istoria este plină de astfel de cazuri.
Belșațar a fost de fapt un nepot de-al lui Nebucadnețar, un fiu de a doua spiță, un urmaș, în limbajul nostru de astăzi. ,,Împărăteasa“ amintită în text este nevasta lui nebucadnețar, coregentă la tron, o femeie aparent credincioasă și cu care avem toate șansele să ne întâlnim în cer. Când Belșațar îl face pe Daniel ,,omul al treilea în cârmuirea împărăției“, el pare că ține seama de autoritatea acestei femei.
Nu știm ce fel de om a fost acest Belșațar, dar la beția și orgiile degradante de la curte a adăugat un gest care i-a atras mânia și pedeapsa divină:
„Şi, în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadneţar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai-marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au adus îndată vasele de aur care fuseseră luate din Templu, din Casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai-marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris. Atunci, împăratul a îngălbenit şi gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul“ (Dan. 5:2-7).
Expresia „i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul“ este echivalentul expresiei populare ,,a făcut pe el“.
Există limite peste care Dumnezeu nu mai trece cu vederea, iar Belșațar a trecut o astfel de linie nevăzută care a declanșat pedeapsa. Dumnezeu a știut ce se va întâmpla, de aceea îi adusese pe medo-persani să asedieze Babilonul. Invincibilitatea Babilonului, care avea ziduri imposibil de cucerit, a fost zdrobită printr-un fleac. Mezii și perșii au deviat apele Eufratului în amonte și au pătruns în cetate prin albia rămasă goală. Babilonul cel mare și puternic a căzut astfel fără luptă. Dumnezeu și-a bătut joc de fala și lăudăroșenia lor! Încă o dată, verdictul lui Dumnezeu împotriva celor îngâmfați este disprețul și pedeapsa. Orgoliul nu înalță, ci coboară!
,,Mene, mene, techel, upfarsim“ (numărat, numărat, cântărit și găsit ușor) scris pe peretele sălii de ospăț de capul mâini cerești s-a împlinit imediat și întocmai. Marele imperiu a fost divizat între mezi și perși.
Daniel 6 – Revolta magilor
Daniel este acum în apusul vieții, dar încă plin de înțelepciune și putere. El a ajusn să fie așezat într-o poziție proeminentă în imperiul mezilor și perșilor. La aceste neamuri exista un fel de preoție ereditară a magilor, un grup privilegiat obișnuit să fie aproape de împărat. Promovarea lui Daniel, un străin de castă, n-a fost privită cu ochi buni de acești „magistrați“ locali.
„Atunci, căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce priveau treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău“ (Dan. 6:4).
Au căutat deci ceva din ,,religia lui exclusivistă“. Foarte vicleni, ei s-au dus la împărat și au propus o perioadă de cinstire exclusivă a conducătorului suprem de stat, o „găselniță“ folosită de atunci de multe ori și în multe locuri:
„Să trăieşti veşnic, împărate Darius! Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa în timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei“ (Dan. 6:6).
Prins în capcana lor, Darius a fost silit să-l arunce pe Daniel în groapa cu lei, dar a oftat ușurat când l-a găsit dimineața viu și nevătămat.
„Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” 21 Şi Daniel a zis împăratului: „Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Dan. 6:20-22).
Împăratul s-a răzbunat pcă a fost manipulat de magi și i-a azvârlit pe ei să fie mâncați de lei:
„Împăratul a poruncit să aducă pe oamenii aceia care pârâseră pe Daniel. Şi au fost aruncaţi în groapa cu lei, ei, copiii lor şi nevestele lor, şi, până să ajungă în fundul gropii, leii i-au şi apucat şi le-au fărâmiţat oasele“ (Dan 6:24).
Providențial, atacul magilor i-a dat posibilitateâ lui Dumnezeu să fie proslăvit încă o dată printr-o proclamație imperială:
„După aceea, împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile care locuiau în toată împărăţia: „Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamăşi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuie veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (Dan. 6:25-27).
Răscoala magilor a produs un război între două religii și Dumnezeul cel viu a biruit și de data aceasta.
Capitolele 7 – 10 – Vremea profețiilor
Ne întoarcem la unul din pasajele scrise în limba ebraică, înțelegând că ele conțin informații pe care Daniel a vrut să le ferească de ochi străini și să le împărtășească doar cu privilegiații din poporul ales.
Capitolul 7 – defilarea fiarelor
Dintre toate lucrurile pe care le-a văzut în vedeniile din mintea lui, „pe când era în pat“ , omul lui Dumnezeu ni le dă doar pe cele mai importante sau „de căpetenie“, cum zice el (Dan. 7:1). Ori câte ori „vânturile cel mari ale cerurilor izbesc în marea cea mare și din ea ies ,,fiare mari“ este vorba despre mișcări istorice din care se cristalizează mari imperii ale lumii. Și de data aceasta este vorba tot despre un număr de patru, ca și în secțiunile trupului din visul lui Nebucadnețar. Cele patru fiare mari sunt cele patru imperii mondiale rânduite de Dumnezeu în perioada numită „vremea Neamurilor“ care va preceda revenirea Domnului Isus și instaurarea împărăției veșnice.
De data aceasta, cele patru imperi sunt numite „fiare“, nu componente ale trupului uman. Daniel este mai clar pentru evrei, identificând imperiile ca forțe animalice, dezumanizate de conflictul lor împotriva lui Dumnezeu. Ele nu sunt „animale“ pur și simplu, ci „fiare“, adică sălbăticiuni imposibil de domesticit și teribil de crude.
Prima fiară este un leu. A doua este un urs. A treia este un pardos (leopard), iar cea de a patra este așa de teribilă că nu s-a găsit nici un corespondent în fauna terestră, ci a fost descrisă ca „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică“.
Aceleași patru fiare apar și în vedeniile apostolului Ioan din cartea Apocalipsa, cu observația că acolo ele apar în ordinea inversă, ca și cum Daniel le privea spre viitor, iar Ioan spre trecut (Apoc. 13:1-2).
Călăuza cerească îi lămurește lui Daniel vedenia astfel:
„Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Preaînalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie“ (Dan. 7:17-18).
Daniel a vrut să afle mai multe amânunte despre cea de a patra fiară. Nici nu este de mirare! Cea ce a aflat l-a impresionat așa de tare că „l-au tulburat nespus de mult“ și „i s-a schimbat culoarea feței“ (Dan. 7?28). Este vorba despre amănunte despre vremea sfârșitului la care am face bine să luăm și noi aminte, căci vremea celei de a doua faze a celui de al patrulea imperiu mondial (Roma) se apropie sub forma Europei unite.
Capitolul 8 – Berbecul și țapul
Vedenia aceasta a fost la doi ani de zile după cea din capitolul 7, dar doisprezece ani înainte de cea din capitolul 5. Țineți minte că cele șase capitole de la finalul cărții lui Daniel sunt asemenea unui apendix, o adăugire lămuritoare. Capitolul 8 s-a petrecut ca timp între capitolele 4 și 5 ale cărții.
În vedenia, Daniel a văzut un berbec și un țap. Berbecele era foarte puternic, „împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte li spre miazăzi; nici o fiarănu putea să-i stea împotrivă“ (Dan. 8:4). El a fost însă atacat și bituit de un țap care venea de la apus. Grecii au atacat imperiul medopersan și l-au cucerit. Cornul cel mare al țapului s-a frânt și în locul lui au crescut alte patru coarne. Unul din ele a făcut loc unui alt corn mai mic care a făcut isprăvi nemaipomenite. Îngerul Gavril, trimis de Dumnezeu să-i explice lui daniel vedenia a identificat berbecele cu imperiul mezilor și perșilor și pe țap cu împărăția grecilor (Dan. 8:19-26).
Totul este scris acolo clar și limpede. Cred că această vedenie i-a fost dată lui Daniel pentru ca să poată fi o protecție pentru Ierusalim. Istoricul Iosif Flavius scrie că atunci când Alexandru Macedon a atacat Ierusalimul, Marele Preot Iaddua i-a ieșit în întâmpinare cu textul acestei profeții. Alexandru a fost așa de impresionat să-l citească și să își vadă rolul său istoric într-o carte a evreilor că a cruțat cetatea (1 Macabei i. 1-8, vi. 2).
Când cornul cel mare s-a frânt, adică la moartea lui Alexandru cel Mare, s-a pus problema unui succesor, pentru el n-a avut copii. Aflat pe patul de moarte, Alexandru a fost de acord să se facă o împărțire între cei patru generali ai săi: Cassander a luat Macedonia și Grecia, Lysimacus a luat Tracia, Bitinia și mare parte din Asia mică; Ptolomeu a luat Egiptul, Cirene și Arabia Petraea; Seleucus a luat Siriași toate ținuturile dinspre India.
Pentru istoria biblică, cei care ne interesează au fost Ptolemy și Seleucus. Israelul s-a aflat la intersecția dintre ținuturile stăpânite de cei doi. Unul din urmașii lor, Antiohus Epifanus, arătat în viziune ca ,,cornul cel mic“ a intrat în Ierusalim, a spurcat Templul, ceea ce a dus la răscoala Macabeilor care este sărbătorită în fiecare an sub numele de Hanuca (în Biblie este numită „praznicul Înoirii Templului“ – Ioan 10:22).
Capitolul 9 – CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI
Ne îndreptăm atenția asupra celui mai fertil, mai folositor li mai uimitor pasaj profetic din întreaga Biblie – ultimele patru versete din Daniel 9:
24. „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi a prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.
25. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare.
26. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nuva avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.
27. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât’” (Daniel 9:24-28)
Dumnezeu nu este doar un foarte bun matematician, El a inventat matematica! Așa că nu se încurcă atunci când este vorba despre numere și socoteli. Când era pe pământ, Fiul lui Dumnezeu le-a predat un scurt curs despre sfârșitul veacului, citând chiar acest pasaj și menționând clar că ne-a fost transmis prin profetul Daniel. Asta ar trebui să astupe gura tuturor celor ce au dubii în ceea ce privește autorul și autoritatea acestei cărți profetice:
„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – …“ (Mat. 24:15-35).
Primele nouăsprezece versete din capitolul 9 conțin o rugăciune a lui Daniel. Studiind cărțile profetului Ieremia, el înțelesese că trebuie să treacă șaptezeci de ani și spre finalul acestei perioade s-a îndreptat spre Dumnezeu în rugăciune. Chiar și în traducere, rugăciunea este așa de intensă că îl simți pe Daniel cum tremură și se înfioară. Cineva însă îl întrerupe și rugăciunea aceasta a intrat în istorie ca ,,rugăciunea întreruptă“. Cel care-l întrerupe este îngerul Gavril și-i dă ca răspuns din partea lui Dumnezeu aceste patru versete fără egal în tot restul Scripturii.
Este supranumită și mesajul despre cele „șaptezeci de săptămâni“ de ani sau „septade“, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămână. Profeţia este privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Cârmuitorul” (Dan. 9:25). În esență, Dumnezeu îi spune lui Daniel, că robia n-a produs în evrei pocăința și schimbarea dorită, așa că în loc de 70 de ani, cât a promis Ieremia, vor trebui să treacă de șaptezeci de ori șapte ani până când va fi instaurată împărăția pregătită de Dumnezeu poporului Israel! În loc de șapte ani vor trebui să aștepte 490 de ani!
Primul dintre cele patru versete ne dă perspectiva de ansamblu.
„Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte …“
Versetul al doilea ne întâlnim cu primele șaizeci și nouă de săptămâni de ani. Versetul al treilea ne prezintă o pauză în șirul săptămânilor și evenimentele care se vor petrece în ea. Asta este foarte important să înțelegem. Ultimul verset ne prezintă ultima săptămâna din cele șaptezeci. Primele șaizeci și nouă de săptămâni se încheie în versetul 25. Versetul 26, între 25 și 27, descrie evenimente care se petrec după primele șaizeci și nouă, dar înainte să înceapă săptămâna a șapte zecea.
Așa cum am spus, versetul 24 ne dă perspectiva complectă a evenimentelor. Noi suntem pe undeva prin desfășurarea ei. Nu toate evenimentele descrise acolo s-au petrecut deja. Nu s-a petrecut „încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii, aducerea neprihănirii veşnice și nici ungerea Sfântului sfinţilor“. Notați și că aceasta este o profeție care-l privește direct pe Israel: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim)“.
Versetul 25 ne face părtași matematicii divine. Din cele șaptezeci de săptămâni, vor fi mai întâi un număr de șaizeci și nouă, care vor debuta odată cu darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului. Când Gabriel i-a spus aceste cuvinte, Daniel se afla la Babilon. La câteva sute de kilometrii spre vest Ierusalimul era în ruină. Daniel știa însă din profeția lui Ieremia că cetatea va fi rezidită (Ier. 25:11-12).
Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecând peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.Cr. După obiceiul evreiesc, atunci când nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintâi zi a ei.
Din Geneza și până în Apocalipsa, Biblia socotește vremea în ani luni-solari care au 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei).
Aprobarea reconstruirii Ierusalimului a fost dată de Artaxerxes Longimanus. Făcând transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de câte 360 de zile şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim, adică 173.880 de zile. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întâmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.
Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptând ceea ce El numea „Ceasul” care-i fusese hotărât. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).
„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).
Într-adevăr în repetate rânduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua aceasta a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Nu numai că a primit slava poporului, dar El a fost cel care a pregătit toată scena. El i-a trimis pe doi ucenici să aducă măgărușul și, în mod intenționat, n-a intrat în cetate pe jos, ci a coborât de dincolo de muntele Măslinilor călare, așa cum prevedea profeția.
„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe“ (Zaharia 9:9).
Văzându-L, mulțimile au început să cânte psalmul 118, care este un hilel, adică psalm de laudă pentru Mesia:
„Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!” (Luca 19:37-38).
Fariseii au înțeles și au protestat pentru că ucenicii Îl proclamau pe Meshach Nagid, pe împăratul Mesia și au invocat blasfemia şi teama de represaliile romanilor. Conștient de valoarea zilei, Domnul Isus le-a spus clar:
„Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!” (Luca 19:40)
Venise ziua anunțată de profetul Daniel. Trecuseră cele 173.880 de zile exact în ziua de 6 Aprilie, anul 32 d.Ch.
Luca ne spune că Domnul Isus a știut ce se întâmplă și a plâns? De ce a plâns? El a privit de departe Ierusalimul şi a zis:
„Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi” (Luca 19:42)
Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cârmuitorul venise blând şi călarepe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul când avea să fie „stârpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci când adăugase „stârpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mântuitorul călătorea înspre înviere! Refuzarea lui Isus Christos avea să atragă pedeapsa asupra Ierusalimului. Istoria profetică a intrat în pauza descrisă în versetul 25 din Daniel 9.
„Vor veni peste tine zile când vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19:43-44)
Treizeci și opt de ani mai târziu,Titus Vespasian împreună cu legiunile Cinci, Zece, doisprezece și cinsprezece au atacat Ierusalimul. Asediul a durat aproximativ nouă luni, iar în anul 70 d.Ch. romanii au măcelărit peste un milion de locuitori ai cetății. Titus a intenționat să cruțe Templul și să-l păstreze ca pe un trofeu de război, dar cineva a aruncat o făclie înăuntru. Incendiul a ars lemnăria din Templu și a topit ceea ce era din aur. Crezând că este aur și în zidire, romanii au dărâmat clădirea piatră cu piatră, după preștiința arătată de Domnul Isus înaintea ucenicilor: „și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră“.
Ajungem astfel la versetul 26 din profeția făcută de îngerul Gavril:
„După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Dan. 9:26).
Unul din versetele cele mai triste din Biblie este acest anunț al unei decizii care a fost luată în forul ceresc: „ … este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“. Doamne, ai milă de noi!
Am văzut ce s-a întâmplat în primele șaizeci și nouă de săptămâni și vom vedea ce este profețit pentru săptămâna a șaptezecea, care este încă în viitor. În intervalul dintre aceste două versete sunt descrise cel puțin două evenimente: „Unsul va fi stârpit (karat, executat), şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş“. Dacă îl căutați în istorie pe acest ,,Mesia-Unsul“, trebuie să-l identificați cu cineva care a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruș mai înainte ca cetatea să fie nimicită (noi ne-am gândit la cineva foarte special!).
Ce se întâmplă însă cu săptămâna a-70-a? Ea rămâne încă în viitor. Între „stârpirea” Unsului la sfârşitul celei de a 69 săptămâni şi începutul celei de a 70-a săptămâni se întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii.
Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfârşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămâna, legământul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dându-se drept Dumnezeu şi declanşând lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.
Săptămâna șaptezeci va una foarte dificilă. Cea de a doua jumătate a ei (trei ani și jumătate sau 42 de luni sau 1260 de zile, este descrisă în foarte multe alte locuri din Biblie și poartă numele de Necazul cel Mare. Dumnezeu ne dă toate aceste numere pentru că ele se termină cu cel mai glorios eveniment al viitorului: reîntoarcerea lui Isus Christos pe pământ.
Într-un sens, cronometrul profetic al Israelului a fost oprit. Va trebui repornit ca să măsoare ultima săptămână din șirul celor șaptezeci. Semnele pe care le vedem în jur ne fac să credem că repornirea cronometrului profetic este foarte aproape. Aşteptăm sunetul trâmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborârea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpânirea din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea.
Ar mai fi ceva de spus despre aceste „șaptezeci de septade“. Este cea de a patra oară când ne întâlnim cu acest număr, 490, în istoria lui Israel. Dacă străbați calendarul istoric al acestui popor ajungi la concluzia că necazurile lui a ținut mereu cam 490 de ani.
De la vremea lui Avraam la exodul din Egipt au fost cam 505 ani. Dacă scazi din ei, 15 ani, perioada uzurpatorului Ismael, dai exact de 490 de ani.
Dacă numeri d ela Exodul din Egipt până la zidirea templului ies 601 ani. Dacă scazi din acest număr cei 111 ani petrecuți sub robiile din cartea Judecători ajungi iar la cifra 490.
De la zidirea Templului până la decretul lui Artaxerxe s-au scurs 560 de ani, dar dacă scazi din ei cei 70 de ani petrecuți în robie ajungi din nou la cifra 490!
Ultima săptămână adăugată la cele 69 de dinainte dau, ați chicit, un total de șaptezeci, adică exact 490 de ani. Este un filigram ascuns în istoria lui Israel. Când Isus Christos i-a recomandat lui Petru să-și ierte aproapele „de șapte zeci de ori câte șapte“ se poate să fi avut în minte mult mai mult decât o figură de stil. Poate că s-a gândit la întreaga istorie a relațiilor lui Dumnezeu cu Israelul …
Daniel 10 – O vedenie înfricoșătoare
În mod ciudat, capitolul 10 începe la persoana a treia, de parcă este scris de altcineva și îl numește pe Daniel cu numele lui oficial babilonian „Beltșațar“:
„În anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia“ (Dan. 10:1).
S-ar prea putea ca acesta pasaj să fi fost adăugat la colecția de vedenii pe care le-a avut profetul Daniel. În orice caz, de la versetul 2 narațiunea reîncepe de la persoana întâi.
Datarea „în anul al treilea al lui Cirus“ ne duce la anul 536 Î.Ch. care este data cea mai înaintată din activitate și-l face pe Daniel. El a ajuns să vadă cu ochii lui împlinirea profeției lui Ieremia și i-a condus cu privirea pe cei din primul grup de evrei care s-au repatriat ca să reconstruiască Templul. Ținând cont că Daniel ar fi ajuns în Babilon cam pe la cincisprezece ani, data de mai sus îl plasează pe la vârsta de optzeci și patru sau optzeci și cinci de ani.
Așa cum am spus deja, Daniel a mâncat verdețuri numai pe durata testului la care i-a supus Nebucadnețar pe tinerii aduși la Babilon. Capitolul 10 ni-l prezintă pe Daniel ca pe unul care normal mânca și bea de la masa împăratului. A început însă un post din cauza jalei care-i cuprinsese inima:
„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:3).
Probabil că auzise că lucrările celor plecați să reconstruiască Templul se sistaseră și mijlocea la Dumnezeu ca orice obstacol să fie dat la o parte din cale. Poate că era îngrijorat de numărătoarea precisă a celor șaptezeci de ani și nu dorea să vadă că Dumnezeu nu-și ține cuvântul … Asta s-ar fi putut întâmpla pentru că cei șaptezeci de ani au avut o dublă împlinire, una pentru popor și a doua pentru clădirea Templului. Pentru că poporul fusese dus în robie în anul 605 î.Ch a trebuit să se întoarcă în 536 î.Ch. Templul însă a fost dărâmat în 586 d.Ch., iar rededicarea noii clădiri avea să se facă în 515 D.Ch., exact la 70 de ani. Lucrările de la Templu au fost sistate în 536 și reluate în 520, iar construcția a fost inaugurată în 515 d.Ch., adică exact la vreme. Dumnezeu nu se grăbește, dar nici nu este vreodată în criză de timp. Promisiunile Lui se împlinesc întocmai!
Este imposibil să spunem cu certitudine cine a fost făptura extraordinară care i s-a arătat lui Daniel după cele trei săptămâni de post.
„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi“ (Dan. 10:5-6).
Unii Îl văd în descrierea făcută pe Isus Christos în slavă. Înfățișarea lui este asemănătoare cu cea din primul capitol din Apocalipsa. Alții îl văd aici pe arhanghelul Gavril, care i se mai arătase lui Daniel. Nefiind atotputernic, Gavril ar fi avut nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail:
„El mi-a zis: ‘Ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21).
Dacă mesajul făpturii crești este un răspuns la frământările lui Daniel și deducem că bătrânul profet era îngrijorat de viitorul poporului sfânt.
„El mi-a zis: ‘Ştii pentru ce am venit la tine? … Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.’ “ (Dan. 10:20, 14).
Descoperirile lui Dumnezeu se fac pe măsura maturizării noastre. O astfel de vedenie nu i-a fost dată lui Daniel în anii tinereții, ci dar după o viață de slujire consacrată și de ascultare deplină. Prin fereastra deschisă de cuvintele solului ceresc întrezărim ceva din ,,răzbiul teribil“ care se desfășoară în lumea nevăzută între forțele lui Dumneezeu și forțele Diavolului. Iată doar câteva frânturi:
„Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: ‘Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine!’ După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând.El mi-a zis: ‘Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:9-13).
„ …Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“
„Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ …În anul dintâi al lui Darius, Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijin“ (Dan. 10:21; 11:1).
Se vorbește despre conflicte cu o entitate care supraveghea împărăția Persiei, cu împărăția Mezilor și chiar cu cea a Greciei, măcar că până la ea mai trebuiau să treacă două sute de ani! Sunt convins că împărații care au condus aceste împărății n-au știut nimic despre forțele demonice care le dirijau din spate și îi inspirau în acțiunile lor.
Înțelegem din text că există anumiți îngeri cu responsabilități în desfășurarea conflictelor dintre popoare. Teologii care au studiat ,,angeologia“ îi numesc „îngeri cu domnie teritorială“. În Noul Testament, apostolul Pavel, care știa el ce știa, ne lămurește că noi „n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ (Efes. 6:12).
Natura umană nu poate rezista la condițiile lumii spirituale. Nu-i de mirare că profetul Daniel a simțit că se desface din toate balamalele:
„Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ.Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele“ (Dan. 10:7-10).
„Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea: ‘Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!’Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ‘Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!’ Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ‘Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit.’ (Dan. 10:15-19).
Daniela fost un om al rugăciuni, dar n-a priceput nici pe departe până la această vedenie în ce angrenaj de înfruntări masive sunt încrengănate cererile lui cu planurile deja în desfășurare ale Celui Atotputernic. Nici noi nu ne dăm seama azi de ce trebuie să ne rugăm, dar binecuvântați sunt cei care-L ascultă pe Domnul și nu încetează să o facă.
Vă ofer comentariul pe care l-a făcut JohnMacArthur la acest capitol:
Daniel 10 pe înțelesul nostru – o întâlnire cu cei din „întinderea a treia“, cel de al treilea cer Edit
„Mamă, există îngeri?“
„Da, dragul meu, sigur că există“
„Dacă există, de ce nu-i vedem ca să știm și noi ce fac ei acuma?“
Am putea numi acest capitol „O fereastră spre lumea nevăzută“ sau „Vizitatorii cerești“.
Am fost surprins să citesc în cartea unui comentator biblic că din acest capitol nu se găsește nimic vrednic de a fi pus în predici și mi-am spus: „Cum oare a putut omul acesta să ajungă la o asemenea concluzie?“
Cele 21 de versete sunt pline până la refuz cu informații extraordinare. Pentru început însă trebuie să spun că înțeleg reținerile unora. Suntem captivi limitărilor noastre din timp și spațiu. Nu putem evada dincolo de ele spre realitatea unor alte lumi. Nu putem ieși afară. Ca să intrăm în contact cu lumea supranaturală divină, trebuie ca ea să vină spre noi. Noi nu putem merge spre ea. Ca să spunem așa, Dumnezeu trebuie să invadeze lumea noastră pentru a ne ajuta să ne întâlnim cu El.
Contextul profetic
Revenind la textul nostru, plecăm de la premiza că în cartea lui Daniel există patru descoperiri profetice. Cea la care am ajuns acum acoperă capitolele 10, 11 și 12. Această viziune finală încununează și desăvârșește tot conținutul cărții. Capitolul 10 deschide poarta supranaturală spre descoperirea vizionară, capitolul 11 ne dă conținutul ei, iar capitolul 12 îi adaugă un epilog. Am ajuns la cea mai înaltă culme a descoperirilor care i-au fost dăruite profetului Daniel.
Profeția din aceste trei capitole finale acoperă cam aceeași perioadă de timp ca și cea făcută în capitolul 8 al cărții, adică de pe vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, spre Necazul cel Mare, și spre cea de a doua venire a Domnului Isus. În aceste trei capitole găsim însă cea mai amănunțită descriere a evenimentelor legate de Necazul cel Mare.
Contextul istoric
În capitolul 9, ni s-a spus că Daniel se apucase să citească și să studieze un pasaj din profeția lui Ieremia. Acolo este scris foarte clar că robia lui Israel va dura numai 70 de ani:
„În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuia să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia“. (Dan. 9:1-2)
Daniel se afla în Babilon cam de 70 de ani și a înțeles că eliberarea și întoarcerea poporului lui Dumnezeu acasă se va petrece foarte curând. Nu vedea însă cum avea să se întâmple, așa că s-a apucat de rugăciune și post ca să afle de la Dumnezeu ce se va petrece. Dacă citiți veți vedea în ce minunat mod i-a răspuns Domnul. Toate acestea s-au întâmplat în cel dintâi an al domniei lui Cir, împăratul imperiului medo-persan, când a fost dat decretul care zice:
„Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:2-4).
Reiese clar că Dumnezeu i-a răspuns rugăciunilor lui Daniel în chiar anul acela.
Când ajungem însă la capitolul 10, în primul verset ni se spune că este cel de al treilea an de domnie al lui Cir și inima lui Daniel este îndurerată și confuză. Ce se întâmplase?
Se întâmplase că majoritatea evreilor din Babilon aleseseră să nu plece și să nu se întoarcă acasă. Se asimilaseră, prinseseră rădăcini în Babilon, deveniseră prosperi și mult prea înșurubați în societatea de atunci ca să dorească să plece într-alt loc unde s-o ia de la capăt. Nu le era dor de Țara Promisă și nu-i mai preocupa de loc reconstruirea Ierusalimului și a Templului.
Ni se spune că doar 42.000 de iudei au plecat spre casă, o picătură din mulțimea de evrei care se înmulțiseră în Imperiu. Se întorseseră mai ales cei din Iuda, seminția familiei regale, conduși de unul pe nume Zorobabel, care se trăgea din linia lui David. Ceilalți evrei, din celelalte seminții, majoritatea din ei născuți în Babilon fără să-și poată aminti ceva despre locurile străbune, au preferat să rămână.
Nici știrile trimise de cei care ajunseseră între timp în Israel nu i-au încurajat să plece. Cei întorși au dat doar de ruine și, când s-au apucat să rezidească, au trezit împotrivirea celor ce locuiau atunci în țară.
Nu-i de mirare că inima lui Daniel era tristă și confuză. Procesul reconstruirii Templului, Ierusalimului și al națiunii se poticnise, se oprise, iar speranțele profetului păreau acum zadarnice.
Al treilea eveniment care-i schimbase viața lui Daniel a fost retragerea lui din slujba de la curtea împărătească. În capitolul unu al cărții lui ni se spune că slujirea lui pe lângă împărații lumii a durat doar până în cel dintâi an al lui Cir. Daniel ajunsese atunci la vârsta de 85 de ani.
„Aşa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cir.“ (Dan. 1:21).
Mă veți întreba: „Dacă s-a pensionat de ce nu s-a dus și el înapoi în Israel?“ Am să vă răspund și n-am să vă spun ca alții că profetul a fost prea bătrân ca să întreprindă o asemenea călătorie. Părerea mea este că nu bătrânețea, ci tristețea l-a împiedicat să se întoarcă. Era dezamăgit și a crezut de datoria lui să stea printre evreii din Imperiu ca să caute să-i motiveze să plece acasă. Pasiunea lui era să-i vadă credincioși destinului lor mesianic, încredințați că este voia lui Dumnezeu ca după ce au plătit pentru păcatele lor prin vremea de robie trebuie să se întoarcă în vatra părinților lor Avraam, Isaac și Iacov, ca să-și reia destinul mesianic.
Sigur că-i era dor de țara lui, dar el nu dorea țara fără popor și nu concepea să se întoarcă și să-i lase pe ceilalți asimilați de lumea păgână. Întrezărea că pe linia mesianică apăruse un nod și bătea la ușile cerului ca să-l deznoade. Daniel era frământat și confuz, așa că a suspendat toate planurile personale. Când nu știi ce sa faci, cel mai bine este să nu faci nimic. Și Daniel s-a apucat să facă ceea ce făcuse în toate vremurile lui de criză: s-a pus pe post și rugăciune.
Așa îl găsim în debutul capitolului:
„În anul al treilea al lui Cir, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia. „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:1-3).
Repet, viziunea pe care o va primi în capitolul 11 este ca răspuns la această rugăciune a lui. Precizarea din text „Daniel, numit Beltșațar“ își are rost în contextul în care unii caută să argumenteze că această carte profetică, uluitoare prin precizia cronologiilor ei, n-ar fi fost scrisă de o singură persoană, ci reprezintă o colecție de profeții începută de Daniel și completată peste câteva sute de ani de alții.
Cealaltă precizare, „Cuvântul acesta, care este adevărat, vestește o mare nenorocire“ subliniază imensitatea cataclismului prevestit. El va cuprinde de la demonii din spațiul celestial la oamenii de pe pământ și tot ce există între aceste extreme, pe toată durata istoriei, de la vremea lui Daniel prin vremea noastră și până la finalul istoriei.
Viziunea precedentă, descrisă în capitolul 8, l-a afectat teribil pe Daniel l-a lăsat aproape mort:
„Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam. … Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia“ (Dan. 8:18, 27).
De data asta însă, în capitolul 10, ni se spune că Daniel a înțeles vedenia. Sper ca s-o înțelegem și noi, care față de Daniel avem avantajul să fim călăuziți de Duhul Sfânt.
Analiza textului
Pentru simplificare vom împărți capitolul în câteva părți componente: (1) marea tristețe a profetului (2) mesagerul ceresc, (3) mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor și (4) mesajul ceresc.
I. Marea tristețe a profetului
Primul lucru pe care-l vedem sunt cele trei săptămâni de post și rugăciune în care Daniel a bătut la porțile cerului ca să primească un răspuns:
„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).
Dacă ținem seama de data arătată în text, „cea de a douăzeci și patra zi a lunii întâi“ și știm că Paștele cădea întotdeauna în cea de a patrusprezecea zi a acestei luni, ne dăm seama că Daniel a postit pe toată durata Praznicului și până după sărbătoarea azimilor. Erau zile în care evreii și aduceau aminte că Îl au pe Dumnezeu aproape. Cu toate acestea, rugăciunile lui Daniel au rămas fără răspuns. Cerul era închis, de nepătruns, ca o poartă de fier închisă.
Daniel nu era obișnuit cu așa ceva. În capitolul 9 am văzut că el s-a rugat și răspunsul a venit de îndată.
„Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor, iute, omul Gavril, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (Dan. 9:20-22).
Profetul nu era obișnuit să aștepte pentru un răspuns de la Domnul, în nici un caz pentru … 21 de zile.
Zilele de post au însemnat că Daniel n-a mâncat „bucate alese … de la masa împăratului“. Iar asta înseamnă că Daniel abandonase între timp dieta evreiască menționată la începutul cărții și mânca de obicei împreună cu ceilalți la masa imperială. Dacă ținem, seama că Daniel era atunci la vârsta de 85 de ani, cele 21 de zile de post au fost un adevărat sacrificiu.
Daniel nu a făcut acest sacrificiu pentru a obține un anumit favor din partea Domnului, ci pentru a-și exprima o stare lăuntrică. Inima sa era plină de tristețea pe care trebuia să o fi simțit și Dumnezeu în acele zile: în ciuda decretului dat de Cir poporul evreu a refuzat să se mai întoarcă în Israel!
II. Mesagerul ceresc
„În a douăzeci şi patra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este Hidechel (Tigru)“ (Dan.10:4).
Nu știm de ce s-a întâmplat acolo și de ce Dumnezeu n-a așteptat ca Daniel să ajungă acasă, în camera lui de rugăciune, dar „arătarea angelică“ l-a luat prin surprindere:
„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi“ (Dan. 10:5-6).
Totul în înfățișarea angelică descrie putere și luptă. Daniel a primit vizita unei ființe de pe tărâmul celălalt, din lumea nevăzută, dar foarte influentă în realitățile pe care le trăim noi pe pământ. Unii cred că a fost îngerul Gavril, alții cred că a fost arhanghelul Mihael, dar eu cred că a fost una din aparițiile dumnezeirii, o teofanie de dinaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Cred că a fost o „christofanie“! Este suficient să compari descrierea lui Daniel cu descrierea făcută de apostolul Ioan în primul capitol al Apocalipsei, ca să-ți dai seama că avem de a face cu una și aceeași persoană:
„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari“ (Apoc. 1:12-15).
Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de după înviere, iar Daniel a văzut aceeași persoană înainte de întrupare. Isus Christos n-a fost „făcut“ la nașterea din fecioară, ci a preexistat dintotdeauna alături de Tatăl și de Duhul Sfânt. În alte instanțe de „christofanii“ descrise în Vechiul Testament, Isus Christos a fost numit în text „Îngerul Domnului“ (cu majusculă – Exod 3, Iosua 5, Judecători 6 și 13, Zaharia 1 și 3, precum și în alte locuri).
Într-o paralelă imposibil de ignorat, Îngerul Domnului din Vechiul Testament a apărut ca protector suprem al lui Israel, tot așa cum în Noul Testament Isus Christos este protectorul suprem al Bisericii. El a apărut ca să descopere adevărul, ca să-l trimită pe Moise la faraon, ca să-l încurajeze pe Ghedeon să pornească la luptă, ca să-l ordineze pe Samson ca judecător în Israel. De fiecare dată a fost implicat în păstrarea și propășirea poporului lui Dumnezeu. Psalmul 34 rezumă aparițiile Lui prin această afirmație:
„Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El
şi-i scapă din primejdie“ (Ps. 34:7).
Acest „Înger“ i s-a arătat lui Avraam ca să confirme legământul, a venit ca s-o salveze pe Hagar și pe Ismael și s-a manifestat ca avocat pentru apărarea lui Zaharia (Zah. 3:1, 3-4, 6).
Cred că profetul Daniel L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de dinaintea întrupării. Întâlnirea capătă dintr-o dată dimensiuni infinite și o importanță de cel mai înalt grad. Christos este „Căpetenia oștilor cerești“ și, având în vedere descoperirile pe care avea să i le dea lui Daniel, apariția Lui în acel loc și timp este cum nu se poate mai potrivită. Profeția descoperită avea să-i descrie lui Daniel conflictul extraordinar din lumea nevăzută, dintre îngerii lui Dumnezeu și îngerii întunerecului. El se desfășoară pe toată durata istoriei, acoperind perioada din vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, în care arhanghelul Mihail va avea ultima biruință asupra forțelor demonice.
Profetul Daniel și prin el și noi, va afla ce încleștare extraordinară se petrece în lumea nevăzută pentru ca evenimentele istoriei umane să capete conturul planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea. Forțe demonice extraordinar de puternice caută din răsputeri să-l zădărnicească..
Descrierea făcută de Daniel subliniază și ilustrează atributele dumnezeirii. Haina albă ilustrează sfințenia divină. Centura de aur ilustrează demnitate regală și bogăția de neegalat. Trupul ca o piatră de hrisolit este mânia divină în acțiune. Fața care strălucea ca fulgerul ilustrează atotputernicia, iar ochii ca niște flăcări de foc ilustrează omniștiința divină. Picioarele ca arama lustruită ilustrează judecata, iar glasul ca tunetul unei mari mulțimi ilustrează autoritatea Lui asupra istoriei.
La râul Tigru, profetul Daniel n-a văzut un înger dintre cei mulți, ci pe însuși Fiul lui Dumnezeu pornit să lupte și să-Și impună planul în istorie. Nu era pentru prima dată, ci pentru a treia oară că Daniel se întâlnea cu El. Prima dată L-a văzut în cuptorul aprins, unde a venit ca să-i protejeze pe cei care au refuzat să se închine chipului înălțat de Nebucadnețar de focul pedepsei. Cea de a doua a fost în vedenia descrisă în capitolul 7, unde acest „Fiul al omului“ a primit puterea absolută din partea Suveranului universului:
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13-14).
O întreită vedenie a Fiului lui Dumnezeu va avea și apostolul Pavel în Noul Testament. Și tot ca Pavel mai târziu, în această întâlnire de la râul Tigru numai preaiubitul lui Dumnezeu a avut descoperirea. Cei din jur n-au văzut nimic, dar au fost îngroziți de influența ei nevăzută:
„Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele“ (Dan. 10:7-10).
Este evident că pământul nu este pregătit să se întâlnească cu sfințenia divină. Carnea și sângele nu sunt compatibile cu apropeierea divină. Intensitatea influenței divine asupra ființelor pământești dă pe față extraordinara dimensiune a atotputerniciei lui Dumnezeu și presiunea nemaipomenită pe care o exercită ea asupra tuturor lucrurilor create. Vă aduceți amite de reacția lui Isaia când a văzut ceva asemănător în templu (Isaia 6) sau de reacția patriahului Iov când a auzit vocea Celui Atotputernic:
„Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine,
dar acum ochiul meu Te-a văzut.
De aceea mi-e scârbă de mine
şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă“ (Iov 42:5-6).
Țineți minte reacția lui Petru în fața unei revelații asemănătoare:
„Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (Luca 5:8).
Profetul Daniel n-a avut un vis, ci s-a întâlnit pentru o scurtă secvență de timp cu ceva coborât din dimensiunile lumii spirituale. Altfel spus, lui Daniel i s-a îngăduit pentru câteva clipe să pătrunde în realitatea înfruntării nemaipomenite care există în războiul ființelor cerești.
Oriunde sfințenia confruntă nesfințenia, cea din urmă este pusă pe fugă. Aduceți-vă aminte că în Apocalipsa 6, până și cei ce nu vor să i se supună lui Dumnezeu sunt îngroziți de prezența Lui:
„Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:15-17).
În fața Fiului lui Dumnezeu, profetul Daniel are aceeași reacție ca apostolul Ioan în Apocalipsa:
„Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort“ (Apoc. 1:17).
Dacă n-ar fi fost bunăvoința mesagerului ceresc, Daniel ar fi rămas leșinat la pământ. Nu este exclus ca „teofania Fiului lui Dumnezeu“ să fi fost acompaniată de alți doi îngeri, așa cum s-a întâmplat cu „cei trei îngeri“ care l-au vizitat pe Avraam în drum spre Sodoma (Gen. 18). Unul din îngerii însoțitori s-a atins de buzele profetului:
„Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: ,,Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine!“ După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând“ (Dan. 10:10-11).
Întâlnirea cu Cel atotputernic l-a copleșit total pe bătrânul profet de 85 de ani. Fără puteri și cu gura plină de pământ, palid la față și abia în stare să îngâime câteva cuvinte, Daniel este portretul unuia copleșit de sfințenia și măreția divină. Niciunul din noi n-am fi fost altfel. Niciunul din noi nu vom fi altfel atunci când vom sta față în față cu Fiul lui Dumnezeu.
III. Mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor
Preocupat de viitorul imediat al Israelului, Daniel a avut privilegiul de a afla mult mai mult decât aceasta: o perspectivă panoramică a istoriei poporului ales până la vremea sfârșitului și o revelația despre clopotele angelice sub care își duc activitatea națiunile lumii. Să începem cu cel din urmă:
„El mi-a zis: ,,Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).
Fără nici o îndoială, Daniel s-a întrebat: „Dacă mi-au fost ascultate cuvintele rugăciunilor încă din cea dintâi zi unde ai fost până acuma, timp de 21 de zile?“ Motivarea pe care a primit-o „l-a umplut de groază și a pierdut orice putere“ (Dan. 10:16). A fost nevoie de o nouă atingere din partea emisarilor cerești.
„Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea: ,,Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!“ Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ,,Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!“ Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ,,Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit“ (Dan. 10:15-19).
Care a fost revelația care l-a înspăimântat pe Daniel? Iat-o: „ … căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“.
„Căpetenia împărăției Persiei“ despre care vorbea îngerul nu era un om, ci o teribilă entitate angelică, un dregător de rang înalt din stăpânirile demonice care domină lumea, devenită acum „împărăția lui Satan“.
A fost nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail, ocrotitorul copiilor lui Israel, pentru ca mesagerul divin să străbată clopotul demonic așezat asupra împărăției Persiei. Lista nu s-a încheiat deplin, așa cum aflăm din versetul 20:
„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“ (Dan. 10:20).
Pricepem că împărăția Satanei este foarte bine organizată teritorial, cu entități de rang înalt căutând să stăpânească și să influențeze conducătorii diferitelor națiuni ale lumii. Îngerii lui Dumnezeu se luptă cu aceste entități care caută să blocheze împlinirea planului lui Dumnezeu cu lumea și urmăresc să deraieze planurile Lui cu poporul ales.
Remarcați că între imperiul perșilor și cel al grecilor aveau să treacă peste două sute de ani, dar în sferele angelice se știa deja despre ceea ce avea să urmeze (!). Dumnezeu înalță și coboară împărății, dar Satan își trimite imediat emisarii la curțile acestor împărății ca să încurce lucrurile. Sociologia vorbește astăzi despre „ființa națională“ și „caracterul“ fiecărui neam în parte. Se prea poate ca aceste caracteristici să fie date de opresiunile demonice din lumea nevăzută. În anumite teritorii sau zone geografice se schimbă rânduirile și conducătorii, dar lucrurile se permanentizează într-un anumit fel, de parcă o putere nevăzută, ca un clopot uriaș, este așezat deasupra și-i face pe cei de dedesupt să se comporte și să gândească într-un anumit fel. Ca și în cazul lui Daniel, opresiunea acestor forțe poate fi înfrântă doar printr-un climat intens de post și rugăciune. Cam așa ceva ne-a spus și apostolul Pavel în epistolele sale:
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul“ (Efes. 6:11-13).
Demonii au fost activi în toată istoria omenirii și, fără îndoială, mai sunt și astăzi. Nu avem de a face simplu doar cu Grecia, Italia, Rusia, Iran, Libia sau America, ci cu activitatea unor mari căpetenii demonice. Dumnezeu trimite împotriva lor îngeri obișnuiți sau, când este cazul, căpetenii angelice de mare putere, cum este acest arhanghel Mihail, amintit în text. El este amintit de trei ori în Vechiul Testament și de două ori în Noul Testament (Daniel 10:13,21; 12:1; Iuda 1:9; Apoc. 12:7).
Într-o măiastră bătălie finală, Mihail îl va învinge pe Diavol și-l trimite în adânc:
„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:9-12).
IV. Mesajul despre istoria lumii
Conflictul angelic este între forțele care urmăresc să blocheze realizarea planului lui Dumnezeu cu lumea și armata de îngeri care-l slujesc pe Dumnezeu. Profetul Daniel era trist pentru că nu înțelegea istorie imediată legată de reîntoarcerea evreilor în țara promisă, dar Dumnezeu răspunde acestei curiozități cu o panoramă a viitorului. Scopul revelației este ca Daniel, și prin el și noi, să aibă încredere în puterea și providența divină. Oricât s-ar zvârcoli Satan și oricât de tumultoasă este istoria popoarelor, Dumnezeu este pe tron și supraveghează de acolo totul. El poate vesti evenimentele viitoare și ne poate asigura că ,,toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor chemați după planul Său“ (Rom. 8:28). După descoperirile despre clopotele stăpânirilor demonice asupra popoarelor, profetul Daniel primește informații despre vremurile viitoare:
„Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate“ (Dan. 10:14).
Este clar că Daniel era preocupat de Israel, așa că Dumnezeu îi vestește ce va fi cu „poporul tău“. Ca să-l asigure că totul este sub controlul divin, Dumnezeu îi dă o panoramă istorică din vremea lui Daniel până în vremea lui Antichrist. Acesta este cuprinsul capitolului 11. Iar în capitolul 12 îi vestește ce se va întâmpla în vremea Necazului cel Mare până la învierea din morți, judecata de la urmă și intrarea în eternitate:
„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:1-3).
Dumnezeu îi spune profetului Daniel că totul se va termina cu bine. Voievodul Mihail este suficient pentru biruința finală.
Importanța capitolului 10 pentru noi
Nu știu cum de a putut spune omul acela că nu vede nimic vrednic de predicat în acest capitol. Eu v-am plimbat doar puțin prin conținutul lui și am văzut o sumedenie de lucruri.
Am văzut ceva din caracterul lui Dumnezeu, sfințenia Lui, măreția Sa, slava Sa. Am văzut ceva despre rolul jucat de Isus Christos, Fiul Tatălui, în istorie. Am văzut ceva despre teribilul conflict angelic care se desfășoară în sferele nevăzute. Am văzut ceva din trăirile acestui om fără pereche preocupat până la patimă cu soarta poporului lui Dumnezeu, profetul Daniel. Am văzut extraordinara importanță și putere a rugăciunii. Am văzut delicatețea cu care se poartă Dumnezeu cu el, felul în care-l copleșește cu prezența sfințeniei Lui, dar îl și întărește cu puteri trimise prin îngeri. Am văzut harul prin care un bătrân neputincios și amuțit poate fi transformat într-un purtător de cuvânt al Celui Atotputernic. Aceasta ne poate da speranță și mie și ție, făcându-ne să credem că același Dumnezeu poate trece peste slăbiciunile și lipsurile noastre ca să vestească prin noi adevărul despre împlinirea planurilor Sale. Este cea mai mare și mai importantă lucrare pe care o putem face sub soare.
Daniel 11-12 – Promisiuni mărețe cu înțelegeri limitate
Capitolele 11 și 12 din cartea profetului Daniel sunt într-o oarecare măsură complexe și complicate. Nici Daniel atunci și nici noi acum nu putem spune că pricepem totul și toate. Evenimentele descrise lui Daniel în viitorul imediat cuprind o descriere atât de amănunțită și clară a conflictelor dintre dinastia Seleucidă și cea Ptolomeică încât i-a făcut pe criticii Bibliei să spună că Daniel le-a scris „after the facts“, după desfășurarea lor. Pretenția este ridicolă atâta vreme cât știe toată lumea că traducerea Vechiului testament și implicit a cărții lui Daniel s-a făcut în limba greacă în secolul III dinainte de Christos.
Cei patru împărați despre care ne spune textul din Daniel 11:2 că trebuie să mai fie în Persia au fost: Cambises (529–522), Pseudo-Smerdis (522–521), Darius I Histapes (521–486), și Xerxes (496–465), numit Ahașveroș în cartea Estera.
Cel mai important dintre cei patru și cel mai bogat a fost Xerxes, El a domnit peste un imperiu care se întindea de la Etiopia în Africa până la India în Asia și a râvnit să cucerească și Grecia europeană. În 480 și-a adunat o armată copleșitoare și a plecat. A fost însă înfrânt la Salamina și Samos, iar armata lui a pierdut bătălia decisivă de la Plataea. Toate acestea s-au petrecut ca încadrare în istoria biblică între capitolele 2 și 3 din cartea Estera. Xerxes s-a întors acasă umilit și a vrut să salveze aparențele printr-un banchet dat mai marilor peste ținuturi, abandonându-se în beții și în plăcerile produse de harem. Acest Xerxes acesta a fost asasinat August 465.
Împăratul viteaz pomenit în Daniel 11:3 este Alexandru cel Mare. Daniel știa deja despre ridicarea Greciei. Ca și în vedenia cu cele patru fiare, Daniel află iar soarta Imperiului Grec:
„Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi. Şi, cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui şi nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele şi va trece la alţii, afară de aceştia“ (Dan. 11:3-4).
Cele două împărății despre care este vorba apoi sunt două din sferturile împărțite după Alexandru cel Mare, Ptolomeii care au stăpânit în Egipt și Seleucizi care au stăpânit în Siria. Evreii s-au aflat la mijloc și au fost sfârtecați în aceste lupte. Cel mai mare rău l-a produs Antiohus Epifanes (223-187 î.Ch.). Numit și Antiochus III cel Mare, a pus la punct o armată foarte bună în Siria, a recucerit multe teritorii de la Egipt, dar a fost oprit din înaintarea sa în 217, când forțele lui au fost înfrânte. Asta nu i-a înfrânt și ambițiile sale politice, pentru că s-a redirecționat spre est și a cucerit teritorii până spre India.
În 201, Antiochus a asamblat iar o armată imensă, s-a aliat cu Filip al V-lea al Macedoniei și au pornit iar împotriva Egiptului (eveniment descris în Daniel 10:13-16) și au repurtat o mare victorie împotriva lui Ptolomeu V Epifanes. Deși le era interzis de Lege, unii dintre evrei s-au raliat cu dușmanii Egiptului sperând să nu mai plătească bir Egiptului, dar n-au reușit:
„În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi, şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia, dar vor cădea“ (Daniel 11:14).
Stopat în Egipt, Antiochus a cucerit cetate cu cetate teritoriile din Tir și Sidon și din Israel, numit în text „țara cea minunată“:
„Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească. Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână“ (Dan. 11:15-16).
A intrat apoi în scenă căsătoria ca unealtă de alianță politică. Antiohus s-a oferit să negocieze cu Egiptul și să i-a dea lui Ptolomeu al V-lea pe fata lui, Cleopatra, care avea pe atunci doar cinci ani. După nuntă, Antiohus a sperat că fata lui va manevra din interior în favoarea lui, dar fata a fost credincioasă soțului ei și stratagema n-a reușit:
„Îşi va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăţia lui şi, făcându-se că are gânduri curate cu el, îi va da pe fiică-sa de nevastă cu gând să-l piardă, dar lucrul acesta nu se va întâmpla şi nu-i va izbândi“ (Dan. 11:17).
Mereu nemulțumit și neastâmpărat, Antiohus s-a hotărât să-și atace fostul aliat și a plecat împotriva grecilor. A fost însă învins crunt la Termopile (191 î.Ch.) și Magnesia (189 î.Ch). Căpetenia pomenită în versetul 15 și care l-a învins pe Antiohus a fost consului și generalul roman Lucius Cornelius Scipio Asiaticus. El a coordonat răspunsul grecilor și romanilor și a biruit.
„Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele, dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui. Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele, dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui“ (Dan. 11:18).
Antiochus a murit în 187 î.Ch. și în locul lui a domnit Seleucus IV Philopator. Acesta a apăsat și mai mult asupra evreilor cerându-le mai mulți bani ca să poată plăti tributul datorat Romei.
La puțină vreme după ce l-a trimis pe Heliodorus să jefuiască bani Templului din Ierusalim, Seleucus a murit subit, probabil otrăvit și împlinind astfel versetul 20:
„Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăţiei, dar în câteva zile va fi zdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război“ (Dan. 11:20).
Asta a deschis calea spre tron unui alt Antiochus Epiphanes, cel mai teribil dintre toți (Daniel 11:21–35). Expresia „Epiphanes“ înseamnă ,,cel slăvit“ și a fost însușită de mai mulți împărați ai vremii.
Despre acest om teribil am mai citit în cartea profetului daniel în pasajul din cap. 8:9-11, unde ne este descris co o înfățișare care-l prevestește pe viitorul antichrist:
„Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt“ (Daniel 8:9-11).
El și-a atribuit termenul de „cel slăvit“ dar îngerul Gavril îl numește „un om disprețuit“:
„În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va ridica deodată şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire“ (Dan. 11:21).
Istoria ne spune că Antiochus nu era moștenitorul de drept la tron, dar l-a obținut prin viclenie. Adevăratul moștenitor, Demetrius Soter, era foarte tânăr și Antiohus s-a oferit să-i fie mentor pentru … o vreme. A pornit repede la război și, îmbinând forța brută cu abilitatea tactică. A biruit pe câmpul de luptă, dar n-a reușit să cucerească Egiptul. La masa tratativelor a promis marea cu sarea, știind că n-avea de gând să-și țină cuvântul. La fel au făcut și ceilalți, dar minciuna nu le-a folosit nici unora, nici celorlalți, pentru că Dumnezeu hotărâse altfel:
„Apoi va porni în fruntea unei mari oştiri, cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratului de la miazăzi. Şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte puternică, dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu şi morţii vor cădea în mare număr. Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă“ (Dan. 11:25-28).
În drumul de întoarcere spre casă, Antiochus și-a ațintit privirile în 170 î.Ch. spre Ierusalim, jinduind la tezaurul de la Templu:
„Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui“ (Daniel 11:28).
Ca un turbat, Antiochus a luat tot ce se putea lua, a oprit jertfele zilnice, a omorât o mulțime de evrei și a lăsat o mică armată să țină lucrurile sub control.
Doi ani mai târziu a plecat iar împotriva Egiptului, l-a invadat, dar avertismentele primite de la flota romană din regiune l-a pus pe fugă înapoi în țara lui:
„La o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de la miazăzi, dar, de data aceasta, lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte. Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui, iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân, ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt.“ (Dan. 11:29-30).
Umilit, dar turbat de mânie, Antiohus s-a răzbunat iar pe evrei. Cu ajutorul unor evrei apostați, Antiochus a făcut prăpăd:
„Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul“ (Dan. 11:31).
În 14 Decembrie 168 î.Ch., Antiochus Epiphanes a păngărit Templu, a ridicat în el o statuie a lui Zeus și i-a adus jertfă un porc. Îngerul Gabriel numește ce a făcut el „urâciunea pustitorului“. Antichristul care va veni va urma și el aceeași cale, își va pune chipul său în Templu când, la jumătatea săptămânii a șaptezecea pomenită de Daniel, va rupe legământul făcut cu evreii și se va proclama pe sine drept adevăratul dumnezeu:
„El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădulhotărât’” (Dan. 9:27).
„Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul“ (Dan. 11:31).
„De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile“ (Dan. 12:11)
„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – … “ (Mat. 24:15; Marcu 13:14)
Antiochus a urmărit nici mai mult nici mai puțin decât grecizarea forțată a evreilor și scoaterea închinării la Iehova din viața lor națională. Prin forță sau prin mituire, el a reușit în mare măsură. Fiecare evreu a avut de ales între închinarea la Dumnezeul străbunilor sau supunerea față de noii conducători păgâni. Pedeapsa pentru nesupunere a fost moartea. Conducătorii evrei s-au dat de partea lui Antiochus Ephifanes, dar poporul gemea în țară și o familie de preoți, ceata Macabeilor, era gata de acțiune:
„Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă. (Dan. 11:32–35).
Mattathias Macabeul (barosul sau ciocanul) împreună cu cei cinci fii ai săi, s-au răsculat, au strâns în jurul lor o armată și au început lupta. Eoismul lor a fost răsplătit de Dumnezeu și mica oaste a evreilor a biruit.
La exact doi ani, pe data de 14 Decembrie 165 î.Ch., Templul a fost curățit și rededicat Domnului. Ca prin minune, uleiul pus în sfeșnic, care era suficient doar pentru o singură zi, a ținut opt zile. Israelul lui Dumnezeu comemorează această minune în fiecare an, până astăzi. În Evanghelie, ea este amintită drept, „praznicul înoirii Templului“ (Ioan 10:22).
Iată ce scrie în Wikipedia:
„Rededicarea”, „Inaugurarea” romanizată și ca Hanukah, Hanukkah, Chanuka, ori Chanukah), reprezintă „Sărbătoarea inaugurării” și mai este cunoscută ca Sărbătoarea luminilor (Hag haUrim). Este o sărbătoare care durează opt zile (25 Kislev – 3 Tevet), comemorând rededicarea Templului din Ierusalim în urma victoriei revoltei conduse de frații Macabei asupra monarhiei seleucide din Siria, care încerca să distrugă religia evreiască și să elenizeze popoarele de sub dominația sa. Principalele evenimente asociate cu Hanuka s-au desfășurat între 165-163 î.e.n., deși lupta armată a Macabeilor împotriva grecilor a continuat încă mulți ani, până când evreii din Ereț Israel și-au dobândit de facto independența. Hanuka este așadar o sărbătoare postbiblică. Este o sărbătoare minoră, în timpul căreia în iudaism munca și alte activități nu sunt interzise. În comunitățile mixte cei care se alătură Festivalului Luminii trebuie să fie în spirit de odihnă în ajunul zilei de Sâmbătă (de erev Șabat) la 5 Candele și în ajunul lunii noi (de erev Roș Hodeș) la 7 Candele, ocazii când luminarea candelelor începe puțin înainte de asfințit., până când au putut aduce un alt ulei.
„După ce forțele lui Antioh IV au fost alungate de la Templu, Macabeii au descoperit că aproape tot uleiul de măsline pentru ritual a fost profanat. Ei au găsit doar un singur container care încă a mai fost sigilat de Marele Preot, cu suficient ulei cât să țină Menora în Templu aprinsă pentru o singură zi. Ei au folosit acesta, însă el a ars timp de opt zile (timp necesar să aibă ulei nou presat și pregătit)“
Antiochus a murit în anul 163 î.Ch. pe când se afla în Persia. Ajunsese să fie considerat nebun, iar numele i-a fost schimbat din laudă în poreclă, în loc de „Antiochus Epiphanes“ i-au spus „Antiochus Epimanes“, care înseamnă „Antiochus cel nebun“.
Aceste ultime două capitole din cartea profetului Daniel pot fi schițate astfel:
1. Profeții deja împlinite (Dan. 11:1–35)
a. Despre Persia — 11:1–2
b. Despre Grecia — 11:3–4
c. Despre Egipt și Siria — 11:5–20
d. Despre Antiochus Epiphanes și Siria — 11:21–35
2. Profeții neîmplinite încă (Dan. 11:36 — 12:13)
a. Despre Necazul cel Mare și Antichrist — 11:36 — 12:1
b. Despre Împărăția viitoare — 12:2–3
c. Sfaturi finale pentru Daniel (12:4–13)
Dincolo de viitorul apropiat, descoperirile fac aluzie la vremea sfârșitului îndepărtat, când un lider mondial nesățios și nebun va face prăpăd în lume, iar aventurilor lui le va pune capăt numai Domnul la cea de a doua Sa venire.
Daniel 11:36—12:13 – Lucrurile din urmă
Cu Daniel 11:36, profeția dată lui Daniel trece de la Antiochus la Antichrist, ultimul dictator al lumii.
Secvențele se succed astfel:
• Apariția lui Antichrist — 11:36–39
• Necazul cel Mare—12:1
• Răzoaie și invazii — 11:40–43
• Bătălia de la Armaghedon — 11:44–45a
• Revenirea lui Christos și nimicirea lui Antichrist — 11:45b
• Învierea celor morți — 12:2
• Împărăția slavei — 12:3
Apariția lui Antichrist (Dan. 11:36–39). Omul acesta nu va apare dintr-o dată ca un dictator de temut, ci va fi liderul unei confederații de zece state europene care va semna un tratat de pace și protecție cu Israelul, pe perioada când poporul lui Dumnzeu își va reclădi Templul. Este „cornul cel mic“ care apare dintre celelalte coarne menționate în Dan7:8, 19-25). La jumătatea săptămânii, el va rupe legământul cu evreii, va intra în Templu și se va declara drept dumnezeu (2 Tes. 2; Apoc. 13). Iată cum îl descrie Gabriel pe Antichrist:
„Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi“ (Dan. 11:36-37).
Va fi un om fără religie și, după toate aparențele, homosexual. Va fi un om al războiului și al puterii. El va aduce haos pe pământ și vâltoarea luptelor va cuprinde toate națiunile.
„Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Matei 24:21-22; Apocalipsa 13 – 19).
Nu toată lumea va privi cu simpatie întronarea Antichristului în Ierusalim.
„La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţişi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca. Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui“ (Dan. 11:40-41).
În profețiile anterioare, împăratul din nord a fost Siria , iar împăratul din sud a fost Egiptul. Aceste identificări nu mai sunt valabile aici. Majoritatea comentatorilor sunt de acord că împăratul de la miază-noapte este Gog, iar conflictele descrise de gavril aici sunt aceleași cu cele descrise în luptele lui Gog și Magog din Ezechiel 38 și 39.
Epicentrul confruntărilor finale va fi în valea lui Meghido, în răboiul numit Armaghedon (Apoc. 9:13–21; 16:12–16; Ioel 3:1–2, 12–14; Zah. 14:1–3).
„Îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor“ (Dan. 11:42-45).
Înfruntarea de pe pământ nu va fi decât o reflectare a teribilei înfruntări din cosmosul supranatural. În capitolul 12, gabriel îi explică lui Daniel despre aceasta:
„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:1-3).
În Apocalipsa 20:1-7 este menționat de șase ori intervalul de ,,o mie de ani⁄. De la acest număr se trage termenul de „împărăție milenară“, în care mulți dintre cei morți vor învia și vor domni împreună cu Christos pe pământ (vezi și Isa. 2:1–5; 4:1–6; 11:1–9; 12:1–6; 30:18–26; 35:1–10.)
Gabriel îi dă lui Daniel câteva sfaturi finale, printre care și acela de a ,,pecetlui cartea până la vremea sfârșitului“ (Dan. 12:4). Aceasta garantează că cei care vor avea privilejul de a fi în viață în zilele din urmă vor avea o pricepere mai clară despre sensul profeției cuprinsă în carte.
„Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte“ (Dan. 12:4).
Pentru datarea împlinirilor profetice, pe lângă arhanghelui Gabriel mai apar înaintea lui Daniel încă două făpturi cerești, una fiind cea îmbrăcată în haine de in amintită anterior:
„Şi eu, Daniel, m-am uitat şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: ‘Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?’ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot“
„Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ‘Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?’ El a răspuns: ‘Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege“ (Dan. 12:5-10).
La insistențele lui Daniel de a primi o lămurire mai clară, răspunsul a continuat să fie criptic, scoțând încă o dată în relief că data va fi cunoscută doar de cei ce vor trăi vremurile din urmă:
De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor’” (Dan. 12:9-13).
În 17 August 2019, am condus la cimitir (nume derivat de la „cimitirium“ care în latină era un loc de popas temporar peste noapte, un fel de han sau hotel) pe Eli Filipescu, căreia Dumnezeu i-a făcut harul să împlinească cu câteva zile în urmă vârsta de optzeci de ani. Serviciile de priveghi și de înhumare au fost pline de har și de mesaj din partea lui Dumnezeu. Eu, care tocmai terminasem nu demult studiul cărții profetului Daniel, am auzit însă ecoul unui alt mesaj care mi-a mângâiat adânc inima. Vi-l împărtășesc aici și vouă, tuturor celor care aveți, poate, nevoie de el.
Cartea lui Daniel se încheie cu un dialog purtat de foarte vârstnicul profet cu o ființă dumnezeiască venită să-i spune câte ceva despre viitorul Israelului și al lumii. Daniel ar fi vrut să înțeleagă mai multe și insistă cu întrebările. Este pus însă delicatețe la locul lui și trimis … la culcare:
„Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ‘Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?’ El a răspuns: ‘Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege“ (Dan. 12:5-10).
La insistențele lui Daniel de a primi o lămurire mai clară, răspunsul a continuat să fie criptic, scoțând încă o dată în relief că data finalului va fi cunoscută doar de cei ce vor trăi vremurile din urmă:
De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor’” (Dan. 12:9-13).
Există o vreme în care întrebările rămân fără răspuns chiar dacă cel care le pune este Daniel, „omul care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți“ (Dan. 5:11).
„Iar tu, du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor“.
Răspunsul făpturii cerești nu este un răspuns, dar este un mesaj. El ne spune câteva lucruri importante. În primul rând ne spune că este o vreme a slujiri și a ostenelii pentru Dumnezeu. La Daniel, vremea aceasta a început din tinerețe și a durat toată viața. Dacă a fost dus captiv pe la șaptesprezece ani și a trăit până în jurul vârstei de o sută, înseamnă că Daniel a cunoscut din plin ce înseamnă să-i slujești Domnului. Nu știm totul și nu știm toate faptele făcute de Daniel pentru Dumnezeu, dar știm care a fost scopul lor suprem.
Prin Daniel, Dumnezeu a făcut lumii întregi foarte clar că nu El trăiește în lumea noastră, ci noi trăim în lumea Lui, chiar și atunci când ni se pare, asemenea lui Nebucadnețar, că noi conducem totul!
Avem nevoie de această răsturnare de atitudine. Unora ni se pare că-i facem o favoare lui Dumnezeu atunci când recunoaștem că de fapt, și noi „credem în El“. Este un fel de a-i spune indirect că Îi îngăduim să existe și El în lumea noastră. Prin Daniel, înțelegem toți că Dumnezeu nu se mulțumește niciodată cu această situație, cu aceste „fărâmituri“ pe care i le aruncăm din când în când de la masa noastră. Trebuie să fim scuturați până când vom pricepe că lumea este a Lui, iar existența noastră în ea este doar un favor divin de care avem parte. Dumnezeu este totul, iar noi suntem nimic. Cei care-L cunosc pe Dumnezeu știu că El poate totul. Cei trei tineri au declarat în fața cuptorului arzând: „Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, POATE să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna Ta, împărate“ (Dan. 3:17).
Silit de proprii lui slujitori să-l arunce împotriva voinței lui pe Daniel în groapa cu lei, Darius s-a întâlnit și el cu această mărturie a unui copil al lui Dumnezeu:
„Şi, apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un glas plângăcios. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” Şi Daniel a zis împăratului: „Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Dan. 6:21-22).
Chiar și când sunt pe tron, mai marii lumii nu pot să facă tot ceea ce doresc, dar copiii lui Dumnezeu știu întotdeauna că se bucură în slujirea lor de resursele Celui Atotputernic!
În al doilea rând, mesajul făpturii cerești ne spune că după vremea slujirii urmează o vreme a odihnei. „Tu te vei odihni“ îi spune făptura cerească lui Daniel. Moartea celor iubiți de Dumnezeu este ca o eliberare din trudă și o intrare în odihna cerească, de aceea este comparată și cu un somn. Dumnezeu știe că suntem obosiți de viață și ne-a pregătit la Sine un loc de odihnă.
În al treilea rând, mesajul făpturii cerești îi vorbește lui Daniel despre o vreme a răsplătirii: „ … şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.“ Cine a îndrăznit să spună că Vechiul Testament nu vorbește despre înviere? Probabil că n-a citit niciodată cu atenție cartea lui Daniel! „La sfârșitul zilelor“, adică în zorii eternității, Daniel va învia din morți și va primi în sfârșit ceva care va fi al lui, numai al lui, întru totul al lui. Babilonienii l-au luat rob de tânăr și l-au făcut famen. Dintr-o lovitură i-au curmat astfel orice speranță să mai aibă vreodată o nevastă și niște urmași. A trăit toată viața pentru alții și a murit printre străini. Dumnezeu îl mângâie însă spunându-i că i-a pregătit deja o moștenire dincolo de înviere.
Metaforic vorbind, Dumnezeu spune că ,,cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:3).
Daniel va fi probabil numele unei constelații din cerul slavei. Mă voi așeza bucuros sub constelația aceea și, într-un fel, chiar am și început să o fac. Acum aproximativ șaizeci și șapte de ani, părinții mei din familia Brânzei se gândeau cum să-l numească pe viitorul lor născut. Au ales atunci un personaj din Biblie care le-a plăcut și au spus; „Am vrea ca fiul nostru să semene cu el!“ Mi-au pus numele … Daniel, la fel ca sute și mii de alți părinți care au ales acest nume pentru băieții lor. „Famenul“ de altădată are deja zeci de mii de urmași în poporul lui Dumnezeu! Răsplata lui Daniel, cât putem noi să vedem deocamdată din ea, a început deja să se arate. Eternitatea ne va ajuta să o vedem în întregime.
Cum rămâne cu acele „o mie două sute nouăzeci de zile“ ? De ce atâta precizie îân lucrurile pe care nici nu le putem pricepe?
Fizicienii de astăzi ne spun că toată materia poate fi considerată o cantitate de informații posibil de pus în ecuații numerice. Părerea lor intră în armonie cu mesajul ființelor cerești. Vorbind despre Antichrist într-un mesaj anterior, Dumnezeu a spus că activitatea lui se va desfășura „în timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme“ (Dan. 7:25), Cea de a doua parte a Necazul cel Mare este descrisă în aceiași termeni: „vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“ (Dan. 12:11). Sunt aceleași cifre care apar și în Apocalipsa 12:14 și pot fi socotite și ca patruzeci și două de luni (Apoc. 11:2) sau 1260 de zile (Apoc. 11:3). Din momentul semnării tratatului dintre Antichrist și Israel, ceasul împlinirii celei de a șaptezecea săptămâni profetice reîncepe să ticăie. Făptura cerească s-a jurat cu amândouă mâini îndreptate spre cer că așa va fi!
Cartea lui Daniel este una dintre cărțile profetice ale Biblie. Citindu-le ne putem da seama de două lucruri: de omniștiința divină care le cunoaște pe toate și de neștiința noastră care deocamdată „cunoaștem în parte“. Putem încheia acest studiu cu ceea ce a spus, proorocind și el, apostolul Pavel:
„Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.“ (1 Corinteni 13:9-12).
Cărțile profetice
GAZDA DUMNEAVOASTRĂ
Cei mari (5):
Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel
Profeții dinainte de exilul babilonian (9):
Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania
Profeții de după exilul babilonian (3):
Hagai, Zaharia , Maleahi
Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor nişte conştiinţe ale naţiunii şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două caractere:
(1) caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi
(2) caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori, această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14).
Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din Vechiul Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticîndu-i decăderea, vestindu-i disciplinarea prin pedeapsă, îndemnîndu-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în istorie.
Celelalte naţiuni ale lumii sînt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă pentru neascultarea lui Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea Domnului.
Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului Testament, ea rămînînd o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).
DEFINIŢIA PROFEŢIEI
Primul profet pomenit în Biblie este… Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător, dacă nu înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în pasajul din Exodul 7:1 şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon”. „Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui;… El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu”. Avem de a face aici cu doi profeţi: Moise care va vorbi pentru Dumnezeu, şi Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea de mai sus desprindem cu uşurinţă definiţia unui profet. El este: „purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu în mijlocul generaţiei sale”.
Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a primit un mesaj din partea Domnului ca să-l răspîndească în mijlocul oamenilor a fost numit şi considerat „profet”. Iată de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc şi iată de ce este scris despre Biserică că ea are astăzi slujba profeţiei („Căci mărturia lui Isus este duhul profeţiei” – Apoc. 19:10).
PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI
Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întîlni pretutindeni în cărţile profetice este bazat pe legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi Davidic (2 Sam. 7:4-17). Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter optimist şi „mesianic”. Dumnezeu le-a promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le va restaura împărăţia, aşezînd pe tronul Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar „Mesia” acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să fie de asemenea şi un fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin intermediul jertfei. Rezultă de aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de suferinţă şi de jertfire pentru răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea împărăţiei (Zah. 9:9 în contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult pe învăţaţii poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi că aceasta este natura lucrării lui Cristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie să moară pentru păcatele lumii şi va reveni ca Mesia triumfător pentru a-Şi lua în stăpînire împărăţia.
Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem că: el vesteşte înălţarea naţiunii evreieşti, căderea ei prin neascultare, risipirea ei printre neamurile lumii, binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din Israel, pocăinţa naţiunii evreieşti, reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea Domnului Isus în slavă, instaurarea împărăţiei prin convertirea lui Israel la Domnul Isus şi judecata tuturor împotrivitorilor împărăţiei.
Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plîngerile lui Ieremia, Osea, Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel, şi Obadia, şi (3) post exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi profeţi mici, după volumul pe care îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi necronologică şi este bine să fie evitată.
Cheia calendarului împlinirilor profetice este cartea profetului Daniel căruia îi vom şi acorda un spaţiu mai mare în studiul nostru.
IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE
Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre evenimente prin care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe, profeţii despre imperii.
Există trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii:
l. Cea dintîi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpînul absolut al istoriei.
Isaia îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sînt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:9-10).
Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atîta certitudine: „Da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 46:11).
2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvîrşita în Biblie. Această carte se declară a fi Cuvîntul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea este plină de cunoştinţe şi adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la dispoziţie. Petru le aminteşte cititorilor săi că: „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite” (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva căci: „Avem cuvîntul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos” (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune Petru: „nici o profeţie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt” (2 Petru 1:21).
3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sînt o garanţie a celorlalte. Ele stabilesc un anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit literal, în sensul că evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care fuseseră deja descrise.
Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia. Acum însă, după ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el descrisese nişte fapte care aveau să se petreacă întocmai.
DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR
Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observînd cum se împlineşte Scriptura sub ochii noştrii. Aceste împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cîrma lumii, conducînd-o înspre împlinirea planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub asaltul evenimentelor ameninţătoare şi aparent haotice din lumea în care trăim. Totuşi, este bine să fim prudenţi în interpretările noastre profetice şi să nu fim prea dogmatici în alcătuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să întrevedem „anumite” evenimente care să ne ajute să înţelegem că istoria se află pe drumul prestabilit şi să ne avertizeze că „vremea se apropie” (Apoc. l:3; 22:10).
Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întîmplarea evenimentelor. Şi este încă şi mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă cronologică infailibilă.
Există cel puţin cîteva probleme şi iată de ce:
Problema numărul unu: Literatura apocaliptică.
Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane. Conţinutul acestor pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să le considerăm simbolice. Prin viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat printr-un veritabil tunel al timpului şi s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a putut înţelege deplin din cauza barierelor de timp şi civilizaţie. Totuşi el ne-a transmis descrierea tuturor celor văzute, dar a făcut-o folosindu-se de vocabularul izvorît din suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă că ar fi posibil ca un stră-stră-străbunic de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul tehnologic al secolului XX. Imaginaţi-vă că l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la revenirea navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al oraşului cu maşina pe marile artere de circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu ce cuvinte şi comparaţii ar încerca să descrie el toate lucrurile de azi?
O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan cînd a fost pe insula Patmos. El a fost catapultat „în Duhul” devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfîrşitului. El îşi face datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne descrie realitatea în cuvintele vocabularului lui de om din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10:
„…şi a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pămînt. Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pămîntului. Li s-a zis să nu vateme iarba pămîntului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, cînd înţeapă pe un om…
Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. etc”
Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste” cu nişte elicoptere de luptă foarte sofisticate trimise să răspîndească gaze de luptă. Cine ştie dacă această interpretare a noastră nu ar fi însă nimic altceva decît o altă „contemporaneizare” a unor realităţi pe care nici noi nu le înţelegem încă? Într-o bună zi profeţia lui Ioan se va întîmpla întocmai şi atunci, abia atunci, vom vedea cu toţii că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Pînă la acea vreme însă este bine să nu fim categorici în presupunerile noastre.
Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe. Aduceţi-vă aminte de o întîmplare petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese acasă şi cei din sinagogă i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul respectiv, care s-a „nimerit” să fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat sulul şi a început să citească:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).
Dînd sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21). Ceea ce este surprinzător în această scenă este că Domnul Isus n-a citat profeţia lui Isaia în întregime. Nu este de mirare că ascultătorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mîntuitorul îşi luase libertatea să interpreteze textul desfăcîndu-l în fragmente profetice. Dacă vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă cu:…”şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”. Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci Isus. El venise prima dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcînd astfel posibilă mîntuirea tuturor celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El va veni şi o a doua oară: „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru” (2 Tesal. 1:8-9). Această a doua venire care este încă în viitor este asociată cu judecata pe care o va aduce Dumnezeu asupra oamenilor.
Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt, nici Isaia însuşi nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său profetic ascundea între cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele profetice nu sînt grozav de clare atunci cînd este vorba despre timpul sau ordinea în care se vor întîmpla evenimentele. Ele ne spun că anumite lucruri se vor întîmpla, dar amănuntele desfăşurărilor vor putea fi înţelese numai atunci cînd vom fi martorii împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această limitare a oamenilor prin care ne-au fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Cristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:10-11).
Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da, există profeţii în care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea mesajelor profetice nu ne dau mare ajutor în întocmirea unor „scheme profetice” şi n-ar trebui să ne luăm libertatea să-L limităm pe Dumnezeu la înţelegerea noastră aproximativă.
Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple. Cînd poporul Ierusalimului a trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?” el şi-a clătinat capul şi a răspuns: „Nu sînt” (Ioan 1:21).
Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase: „Iată, voi trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată”. (Mal. 4:5) Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea cînd trebuia să apară Mesia. Dacă acest Ioan nu era „Ilie”, Cel născut în Nazaret nu putea fi proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul Domnului Isus cu răspunsul dat de Ioan celor trimişi de popor?
În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat ed trebuie sa vie întîi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut”. Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul”.
Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a profeţiilor şi anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii simetrice ale istoriei. Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a profeţiei. Ioan Botezătorul venise: „în duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1:17) căci Dumnezeu ştia că încă vremea prezisă de Maleahi nu sosise. Dacă Israelul L-ar fi primit pe Domnul Isus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar Dumnezeu ştia că nu va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte Maleahi va trebui să vină înainte de cea de a doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai Scripturilor sînt de părere că el va fi unul dintre cei „doi martori” despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).
Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci cînd Israel Îl va părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68). În capitolul 30 li se face promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la Domnul în inimile lor, atunci şi Dumnezeu îi va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10). Mulţi alţi profeţi au reluat apoi această temă prevestind ambele evenimente. Situaţia s-a întîmplat întocmai pe vremea cînd Nebucadneţar a dus ţara în robie, iar după 70 de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară sub decretul dat de Cir persanul. Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom şi după ce poporul se află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă împlinire, post-Babiloneană? Cea mai mare dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei noastre. Să se fi referit ceea ce este scris în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început după 1948 cînd s-a reînfinţat Israelul?
Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne poate spune cu siguranţă care sînt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne lipească şi mai mult de Domnul. Numai El ştie „vremurile şi soroacele” (Fapte 1:7).
Ezechiel
(Un comentariu mai amănunțit al cărții lui Ezechiel puteți găsi aici: Ezechiel – Chemarea slavei )
„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).
Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui, care-şi disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului”.
Pentru că se sperie de întâlnirea cu slava Domnului din debutul cărți, mulți se opresc acolo cu citirea ei. Nici nu știu ce mult pierd! Cartea este o bogăție de mesaj dumnezeiesc și de întâlniri cu supranaturalul în forma lui cea mai pură. Mesajul cărții, la fel de necesar acum ca și atunci, este: Dumnezeu este stăpân pe situație!
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întăreşte” sau „Domnul este tăria mea”.
Ezechiel activează în paralel cu profetul Daniel. Ezechei este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.
Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.
Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.
Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deaspra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește.
Ezechiel aduce ,,supranaturalul“ superior oricărei civilizații în mijlocul oamenilor din popor. Primul capitol al cărții lui, extraordinara și foarte amănunțita vedenie a slavei Domnului, anunță solemn că Dumnezeu s-a mutat temporar la răul Chebar, alături de poporul Său exilat. Cel care fusese pe vremuri cu ei în Egipt, a venit să stea alături de ei și în Babilon.
Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau instalaţi în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. După încă cinci ani petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie. Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din cei 10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nădejdiile false ale celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:
„Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi”.
Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii. Fiecare secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la Domnul şi transmisă oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).
Contextul politic: (preluare dintr-un studiu ținut de Alexandru Vasile Taloș)
Ezechiel s-a născut într-o vreme de mari frământări politice în lumea Orientului Mijlociu. Trei mari imperii se confruntau în acea regiune, Asiria, Babilonul și Egiptul. Sub presiunea militară a acestora, regatele mai mici au dispărut pentru totdeauna din istorie. Imperiul Asirian dominase regiunea Orientului Mijlociu timp de câteva secole. O dată cu moartea lui Ashurbanipal, Asiria a intrat în declin.
Nabopolassar (625-605 î.H.) întemeiază Imperiul Neo-Babilonian, iar fiul său Nebucadrezzar (605-562 î.H.) ridică imperiul la cele mai înalte culmi ale gloriei sale. Egiptul încearcă să joace un rol de mare putere a vremii, dar nu va reuși să împiedice expansiunea celor două imperii spre vest și va fi înfrânt în repetate rânduri.
Pentru a înțelege mai bine contextul în care a profețit Ezechiel este necesară o privire de ansamblu a ultimei perioade din istoria regatului Iuda și a stării de spirit a evreilor deportați în Babilon. Regatul de Nord, Israel, cu capitala la Samaria, a dispărut din istorie în anul 722 î.H., când a fost cucerit de Asirieni, iar populația a fost deportată în
Mesopotamia, între Tigru și Eufrat. În anul 586 î.H., regatul de Sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim, a fost cucerit de Babilonieni, iar populația a fost deportată în partea de sud a Mesopotamiei. Ultimii împărați ai lui Iuda au fost Iosia, Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin și Zedechia.
Iosia a domnit la Ierusalim între anii 640–609 î.H. El a început o reformă religioasă prin care a încercat să întoarcă poporul de la idolatrie. În timpul domniei lui și-a început activitatea proorocul Ieremia, care a sprijinit acțiunile de reformă ale lui Iosia.
În anul 622 î.H. a fost descoperită Cartea Legii, în Templu (2 Împărați 22:3-11). În acel an s-a născut proorocul Ezechiel.
În anul 612 î.H., Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a cucerit cetatea Ninive, capitala Asiriei. Faraonul Egiptului, Neco, a încercat să oprească înaintarea lui Nebucadnețar spre Apus și a venit în ajutorul Asiriei la Carchemiș, pe Eufrat. Iosia a ieșit înaintea lui Neco pentru a-l împiedica să ajute Asiria, dar a fost rănit mortal în bătălia de la Meghido, în anul 609 î.H. (2 Cronici 35:20-25). Ieremia a compus un cântec de jale pentru Iosia, care a murit la vârsta de 39 de ani.
Ioahaz sau Jehoahaz (Șalum), fiul lui Iosia, a domnit doar trei luni la Ierusalim, deoarece Neco l-a detronat și l-a dus în captivitate în Egipt (Ieremia 22:10-12), numind în locul lui pe Ioiachim sau Jehoiachim (Eliachim), un alt fiu al lui Iosia, care i-a plătit tribut (2 Împărați 23:31-35). El a refuzat mesajul de avertizare din partea Domnului și a ars sulul cărții lui Ieremia (vezi: Ieremia cap. 36).
Ioiachim a domnit între anii 609–597 î.H. În anul 605 î.H., Nebucadnețar a cucerit Carchemișul și a înaintat destul de mult spre Sud, încât a pretins comori și ostatici de la Ierusalim. Cu această ocazie au fost duși în Babilon, Daniel și cei trei tovarăși ai săi. Ioiachim a domnit în vremuri tulburi și a pendulat politic între Egipteni și Babilonieni (2 Regi 24:1-2). Se pare că a murit în timpul unor raiduri întreprinse de bande trimise de Nebucadnețar și nu a avut parte nici de înmormântare ca rege (Ieremia 23:15-19).
Ioiachin sau Jehoiachin (Ieconia), fiul lui Ioiachim, a domnit doar trei luni și zece zile, deoarece Nebucadnețar a asediat Ierusalimul, iar Ioiachin s-a predat și a fost dus în robie împreună cu familia regală. Babilonienii au jefuit Templul și visteriile regale. Nebucadnețar a dus în robie elita socială, militarii și meseriașii, și a lăsat în Ierusalim doar pătura săracă a orașului. Cu această ocazie, în anul 597 î.H., a fost dus în robie și preotul Ezechiel.
Zedechia (Matania), fiul cel mai mic al lui Iosia și unchiul lui Ioiachin, a fost pus de Nebucadnețar ca rege vasal (2 Regi 24:17). Evreii îl considerau un rege marionetă, deoarece nu era moștenitorul de drept al tronului davidic. Ca o turturică speriată, Zedechia s-a temut să asculte sfaturile lui Ieremia. El s-a răsculat împotriva Babilonului, dar a fost capturat, iar copiii lui au fost uciși în fața lui, apoi i-au scos ochii și l-au dus în lanțuri în Babilon.
În anul 586 î.H., Templul a fost distrus, Ierusalimul lăsat în ruine, iar poporul dus în captivitate. În locul lui a fost numit guvernator Ghedalia, pe care Evreii l-au asasinat; și mulți s-au refugiat în Egipt, unde l-au târât și pe Ieremia.
Ezechiel își datează viziunile și cuvântările referindu-se la a nii de captivitate ai regelui Ioiachin. Chiar și în robie, evreii îl considerau pe Ioiachin împăratul davidic și sperau să se întoarcă împreună cu el la Ierusalim. După moartea lui Nebucadnețar, noul împărat al
Babilonului, Evil-Merodac i-a oferit un statut privilegiat lui Ioaiachin, când acesta avea vârsta de 55 ani. Anii robiei lui Ioaiachin corespund cu anii robiei lui Ezechiel. Datările lui Ezechiel, făcute după lunile anului ebraic.
1:1-2 Anul 5; luna 4; ziua 5 – 593 î.H.
3:16 Anul 5; luna 4; ziua 12 – 593 î.H.
8:1 Anul 6; luna 6; ziua 5 – 592 î.H.
20:1 Anul 7; luna 5; ziua 10 – 591 î.H.
24:1 Anul 9; luna 10; ziua 10 – 588 î.H.
29:1 Anul 10; luna 10; ziua 12 – 587 î.H.
26:1 Anul 11; luna ?; ziua 1 – 586 î.H.
30:20 Anul 11; luna 1; ziua 7 – 586 î.H.
31:1 Anul 11; luna 3; ziua 7 – 586 î.H.
33:21 Anul 12; luna 10; ziua 5 – 585 î.H.
32:1 Anul 12; luna 12; ziua 1 – 585 î.H.
32:17 Anul 12; luna 12; ziua 15 – 585 î.H.
40:1 Anul 25; luna 1; ziua 10 – 573 î.H.
29:17 Anul 27; luna 1; ziua 1 – 571 î.H.
2 Regi 25:27 Anul 37; luna 12; ziua 27 – 561 î.H.
Există suprapuse două paliere de acțiune. La suprafață, în cadrul istoric Ezechiel narează trei miscări distincte: (a) profeţii adresate situaţiei prezente: judecata Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profeţii despre viitor – destinul naţiunilor (Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).
În palierul din lumea nevăzută, întâmplările de pe pământ sunt cauzate direct de mișcările ,,slavei lui Dumnezeu“. Profețiile lui Ezechiel sunt structurate clar în jurul celor trei ,,viziuni ale slavei Domnului“.
În prima viziune, slava Domnului sosește la Babilon (Ezec. 1:1-28).
În cea de a doua viziune, slava Domnului se pleacă din Ierusalim (Ezec. cap. 8 – 11), iar în cea de a treia viziune, slava Domnului se întoarce în Ierusalim (Ezec. 43).
Nimic din ceea ce se petrece pe pământ nu este la întâmplare. Ceea ce se vede este determinat de ceea ce nu se vede. Ezechiel ne descopră dependența dintre evenimentele vizibile și acțiunile lui Dumnezeu în lumea invizibilă. Vedeniile lui ne pun înainte activitatea Duhului lui Dumnezeu, la fel de importantă atunci cum este și astăzi. El este puterea lui Dumnezeu care împlinește pe pământ planurile Celui Atotputernic.
Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:
„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el” (Ezec. 1:26).
„Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).
Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu încărcătură simbolică. Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite.
Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care găsim viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi renaşterea poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor mesianic.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din expresiile caracteristice ale cărţii este „slava Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca să reapară în capitolul 43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt” – Matei 6:9-10). Între aceste două extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.
În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul să se umple de nor şi curtea de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile… şi s-au oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit” (Ezec. 10:18-19). „După aceea… slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prăpădul.
Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea slavei: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit… Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava Domnului!” (Ezec. 43: l -5).
>Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea principală şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare filă a cărţii. Cu variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul” se repetă de nu mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei.
Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:
(a) Mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului ales în robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai. Pentru judecarea poporului, cel mai ilustrativ pasaj este acela din capitolul 6 al cărții, unde expresia apare de patru ori (v. 7, 10, 13, 14)
,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului*, întoarce-ţi faţa spre munţii** lui Israel, proroceşte împotriva lor şi zi: ‘Munţi ai lui Israel, ascultaţi Cuvântul Domnului, Dumnezeu! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu, către munţi şi dealuri, către văgăuni şi văi: «Iată, voi aduce sabia împotriva voastră şi vă voi nimici* înălţimile. Altarele voastre vor fi pustiite, stâlpii voştri închinaţi soarelui vor fi sfărâmaţi şi voi face ca morţii voştri să cadă înaintea idolilor voştri. Voi pune trupurile moarte ale copiilor lui Israel înaintea idolilor lor şi vă voi risipi oasele în jurul altarelor voastre. Pretutindeni pe unde locuiţi, cetăţile vă vor fi nimicite şi înălţimile, pustiite; altarele voastre vor fi surpate şi părăsite, idolii voştri vor fi sfărâmaţi şi vor pieri, stâlpii voştri închinaţi Soarelui vor fi tăiaţi şi lucrările voastre, nimicite. Morţii vor cădea în mijlocul vostru şi veţi şti* că Eu sunt Domnul. Dar* voi lăsa câteva rămăşiţe dintre voi, care vor scăpa de sabie printre neamuri când veţi fi risipiţi în felurite ţări. Şi cei ce vor scăpa din voi îşi vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi robi, pentru că le voi zdrobi* inima preacurvară şi necredincioasă şi ochii** care au curvit după idolii lor. Atunci le va fi scârbă de ei înşişi din pricina mişeliilor pe care le-au făcut, din pricina tuturor urâciunilor lor. Şi vor şti că Eu sunt Domnul şi că nu degeaba i-am ameninţat că le voi trimite toate aceste rele“ (Ezec. 6:1-10)
(b) În al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai.
(c) În al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi privilegiile de popor al Legămîntului. Cel mai cunoscut pasaj care ilustrează această lucrare este celebra ,,viziune din valea oaselor“ (Ezec.6). Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu reîntoarcerea din robia Babiloneană a „rămăşiţei” sub conducerea lui Ezra şi Neemia, se întîmplă acum prin supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului.
Mesajul tuturor profețiilor este exprimarea dorinței suverane a lui Dumnezeu de a fi recunoscut pentru ceea ce este și pentru cine este El. Ignorarea Lui pe planeta rebelă a oamenilor trebuie să ia sfârșit. În spatele cuvintelor rostite de Ezechiel se află preocuparea lui Dumnezeu pentru numele Lui cel sfânt (aici cu sens de ,,excelent“) pe care Israel l-a profanat în fața celorlalte neamuri.
,,De aceea, spune casei lui Israel: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu* celui sfânt, pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers“ (Ezec. 36:22).
>Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul!”
SCHIŢA CĂRŢII
Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)
1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24)
Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7)
Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)
Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)
2. VIITOR – DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)
Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)
După judecată Israelul va fi restaurat (33-37)
Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39)
3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)
TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 – 43:12)
ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)
ŢARA re-împărţită şi
CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)
Apocalipsa – Chemare la transcendență
(pentru cei care doriți un studiu practic din Apocalipsa, treceți repede peste prezentarea cărții și citiți studiile care urmează)
DETALII PE :https://scripturile.wordpress.com/2013/01/22/apocalipsa-prezentarea-cartii/
Introducere
Titlul acestui comentariu afirmă că Apocalipsa este o „chemare la transcendență“. Să explicăm puțin această afirmație.
Chemarea făcută apostolului Ioan în Apocalipsa 4:1: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să fie luată ca o invitație pentru fiecare dintre noi, cei ce citim această carte. Unde este însă acel „aici sus“ spre care a fost invitat Ioan și prin el și noi?
Vom spune mai multe când vom analiza Apocalipsa 4, dar trebuie să definim câteva lucruri și în această introducere. De ele depinde capacitatea noastră de a urmări desfășurarea evenimentelor descrise de Ioan. Textul din capitolul 4 ne dă definiția acelui „suiete aici sus“ în versetul imediat următor:
„Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer ..“ (Apocalipsa 4:2).
„Aici sus“ înseamnă deci „în cer“. Știm că există trei ceruri amintite în Scriptură. Pavel a fost de exemplu în cel de al treilea cer (2 Cor. 12:1-2,3-5). Avem cerul atmosferic, cerul astronomic și cerul prezenței lui Dumnezeu de dincolo de lumea aceasta. Tot ce este dincolo de lumea aceasta este transcendent, adică „de dincolo“.
Teologia ne spune că Dumnezeu este în același timp „imanent“ , dar și „transcendent“. Pentru că este imanent, adică în interiorul creației materiale, Dumnezeu poate interacționa pe pământ cu creaturile Sale. Majoritatea creștinilor trăiesc la nivelul acestei „imanențe“, de parcă n-ar mai exista nimic dincolo de ea. Dumnezeu nu este însă limitat la lumea materială, ci există independent de ea, adică o trascende. Accesul creaturii în dimensiunile existenței de dincolo de universul material definit în spațiu și timp se poate face doar pe baza unei „invitații speciale“ din partea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Enoh a plecat dincolo de lumea materială, că Avraam și Moise au avut acces temporar în realitățile de „dincolo“ și că profeții au primit astfel de „descoperiri date de Dumnezeu“, imposibil de accesat altfel. Pentru cel ce are ochi să vadă, întreaga Biblie este o chemare la transcendență. Ea începe cu o parte de „descoperire“ despre facerea lumii (pe care altfel n-am fi în stare s-o pricepem) și se încheie cu „descoperirea“ dlui Isus Christos despre lucrurile „de sus“ și despre „lucrurile viitoare“.
Domnul Isus a vorbit oamenilor în termeni de transcendență:
„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta“ (Ioan 8:23).
Nașterea lui extraordinară a fost serbată de un cor de îngeri care a apărut deodată din hiperspațiu și s-a întors apoi înapoi acolo:
„Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. … Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, …“ (Luca 2:9-15).
Isus Christos este transcendent, Nicodim este de pe pământ, iar dialogul dintre cei doi dă pe față limitările lui Nicodim și atemporaneitatea și omniprezența Fiului lui Dumnezeu. El poate fi concomitent și alături de Nicodim și în cer:
„Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?
„Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer“ (Ioan 3:11-12).„N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns Isus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11).
„Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49).
Apostolul Paveli-a îndemnat pe creștini să privească existența în termeni de transcendență, dând prioritate lucrurilor „de dincolo“:
„Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ“ (Col. 3:1-2).
„De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8).
„Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Cor. 4:18).
În discursul ținut în fața filosofilor din Atena, apostolul Pavel a vorbit despre realitatea lumii transcendente și despre neputința umană de a pătrunde în hiperspațiu din cauza limitărilor impuse de Dumnezeu din cauza păcatului:
„Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‘Suntem din neamul Lui’… (Fapte 17:24-28).
Hiperspațiul realității din cel de al treilea cer are dimensiuni multiple, făcând posibile manifestări greu de acceptat de cei prizonieri încă în continuumul spațiu timp din această lume materială. Făpturile din hiperspațiu, îngeri sau demoni se pot materializa sau dematerializa (apar și dispar din lumea noastră), și evoluează indiferente la condițiile restrictive ale materiei. Două legiuni de demoni pot încape într-un singur îndrăcit, ca și-ntr-o turmă întreagă de porci (Marcu 5:1-11), martori la răstignire sunt „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri“ (Mat. 26:53), iar făturile cerești „descrise“ în vedeniile lui Ezechie sau Ioan sunt așa de complexe că imaginația omenească este neputinciosă să le deseneze.
Finalul Apocalipsei descrie o creație nouă în care limitele și separarea dintre Dumnezeu și oameni va dispare. Ne va fi dat accesul la hiperspațiu și vom fi reintegrați în lumea minunată a prezenței dumnezeirii din care am fost „alungați“ din cauza căderii în păcat a lui Adam și a Evei.
Apocalipsa este cea mai profetică dintre cărțile Bibliei și ea ne propune incursiuni transcendente dincolo de experiențele umane obișnuite în sferele înalte ale celui de al treilea cer. Acțiunea cărții presupune o alternare de planuri de desfășurare a acțiunilor între evenimentele petrecute pe pământ și descoperirile evenimentelor „de dincolo“. Punctul de vedere al informațiilor este uneori terestru, iar alteori ceresc. Cei care nu au capacitatea să intuiască diferența dintre lumea nostră cu limitările ei cronologice de timp secvențial și de spațiu material și lumea mult mai complexă a unui cer cu mult mai multe dimensiuni în care apare timpul profetic, panoramic, exponent al omniștiinței, nu vor pătrunde niciodată mesajul Apocalipsei. Aceasta este cauza pentru care această carte a fost declarată de unii drept „o carte pecetluită“, imposibil de înțeles sau o sumă de metafore și figuri de stil „codificate“ ale căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea primei generații de creștini. Catalogată astfel, Apocalips a a devenit pentru mulți o carte opțională, ocolită de majoritatea creștinilor.
Comentariu meu caută să spulbere acest mit și să ajute cititorii sinceri să citească și să înțeleagă limpede mesajul Apocalipsei. De aici s-a născut și titlul comentariului: „Chemare la transcendență“. Apocalipsa este fascinantă! Ea este o succesiune de scene care se petrec când pe pământul în care lucrează imanența divină, când în cer, acolo unde există transcedental un Dumnezeu și ființe care au acces la o cunoaștere instantanee. Ei au posibilitatea să se plimbe după plac în trecut, prezent și în viitor. Cei de acolo „alunecă pe axa timpului“ înainte și înapoi, după plăcerea și preocuparea lor de moment. Diferența dintre ei și noi este că noi vedem evenimentele succesiv, ca pe vagoanele unui tren care trece prin fața noastră pe peronul gării, iar ei văd tot trenul dintr-o dată, toate vagoanele, de parcă le-ar privi de pe un munte, dintr-un avion sau și mai de sus, de dincolo de cosmos.
Iată una din exprimări care caracterizează accesul în realități cu mult mai multe dimensiuni:
„Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apocalipsa 1:4).
„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic“ (Apocalipsa 1:8).
De la înălțimea transcendenței, multe din afirmațiile Apocalipsei sunt „anticipative“, numind lucruri care nu s-au realizat ca pe lucruri deja realizate:
„Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin“ (Apoc. 1:5-6).
Vom parcurge Apocalipsa asemeni unei transmisii de televiziune în care camera de luat vederi este când pe pământ, când în cer, iar în final vom afla despre o lume viitoare nouă, în care imanentul și transcendentul vor face casă comună, într-o creație nouă, cu realități fascinante, dar imposibil de înțeles dincolo de descrierile surprinzătoare din debutului eternității.
Neputincioși să facă saltul transcendental, majoritatea celor ce predică din Apocalipsa se opresc la primele 3 capitole care vorbesc despre analizarea celor șapte biserici din lumea noastră. Atât putem pricepe ușor și atât suntem gata să spunem. Cine nu poate face „saltul“ necesar din debutul capitolului 4 și nu este în stare să „se suie aici“, în hiperspațiu, ca să experimenteze perspectiva lui Dumnezeu asupra evenimentelor, va avea mari dificultăți să priceapă ce se întâmplă în restul cărții.
„Nu-i bai!“, cum spun ardelenii. Chiar și așa, redusă la informațiile pe care încercăm să le explicăm rațional, bazați pe experiențele noastre de acum și introduse forțat în tabelele noastre „cronologice“, Apocalipsa tot ne este de folos și este absolut esențială pentru bunăstarea noastră spirituală. Un comenator care a patinat doar pe suprafața Apocalipsei a ajuns s-o prețuiască pentru liniștea sufletească pe care a primit-o în urma citirii ei. Iată concluzia lui:
„Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei! Mesajul ei profetic este foarte simplu:
Acum este așa și așa, și rău și bine – capitolele 1- 5
Înainte sa fie mai bine va fi și mai rău – capitolele 6 -19
După ce va fi însă cel mai rău va fi dintr-o dată cel mai bine – capitolele 20 – 22
Aceasta este cea mai bună veste care ni se putea da. Am citit cartea și am aflat că la sfârșit Dumnezeu și cei ce se dau de partea Lui câștigă!“
O scurtă prezentare a Apocalipsei
Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” – ,,Descoperirea lui Isus Christos”.
În Vechiul Testament Îl vedem pe Christos în profeții.
În Evanghelii Îl vedem pe Christos în istorie.
În Faptele Apostolilor Îl vedem pe Christos în Biserică.
În Epistole Îl vedem pe Christos în experiența noastră.
În Apocalipsa Îl vedem pe Christos în gloria viitoare.
Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general al tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii. Nu este vorba despre „niște revelații“ date prin Isus Christos, cum cred unii, ci de „descoperirea“, „arătarea“ persoanei lui Isus Christos ca răspuns final, total și suficient la toate problemele istoriei. Descoperirea este unică, la singular, pentru că Isus Christos este unic în tot și toate cele ce există. Ca și primul ei verset, ultimele versete ale cărții vorbesc tot despre Domnul Isus Christos:
„Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse! Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin“ (Apoc. 212:20-21)
Cartea cuprinde, nu una, cu ci patru vedenii pe care li le-a încredințat Dumnezeu lui Ioan. Fiecare dintre aceste patru secțiuni în care este împărțită natural cartea începe cu o referință la o stare de alterare a conștientului pentru deschiderea lui spre lumea revelației divine numită „în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Dacă ținem seama de ele, cele patru vedenii sunt Apocalipsa 1:10 – 3:22; 4 – 16; 17:1 – 21:8 și 21:9 – 22:21).
Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentuluman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8).
Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.
Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.
Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii – care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i se închine Cezarului – au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc.2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.
Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curând se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu.
Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă.
| Apocalipsa | 1-3 | 4-19 | 20-22 |
| Preteristă | Biserici istorice | Simbolic pentru condiţiile contemporane | Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie |
| Idealistă | Biserici istorice | Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău | Victoria binelui |
| Istoricistă | Biserici istorice reale | Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate, reformaţie | Judecata finală; Mileniul (?) Starea eternă |
| Viitoristă | Şapte stadii ale istoriei Bisericii | Necazul cel mare. Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului. Venirea lui Cristos. |
Împărăţia de o mie de ani. Judecata morţilor nelegiuiţi. Starea eternă. |
| Postmilenistă | Biserici istorice | În general o intrepretare istoricistă. | Victoria creştinismului asupra lumii |
| Amilenistă | Biserici istorice | În general o intrepretare istoricistă. | Venirea lui Cristos. Judecata. Starea eternă. |
| Premilenistă | Biserici istorice care reprezintă etape istorice | În general o intrepretare viitoristă. | Domnie literală de o mie de ani. Judecata la marele tron alb. Noul Ierusalim. |
Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:
(1) Preteristă – textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întâmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.
(2) Idealistă – textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.
(3) Istoricistă – textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată” care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reforma, etc.
(4) Viitoristă – natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia” dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfârşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întâmplat încă. Evenimentele descrise începând cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.
Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă prin intermediul celorlalte cărţi profetice.
Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui țară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor.
Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Este o contradicție în termeni!
Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice:
Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate lucrurile.
| GENEZA 1 – 4 | APOCALIPSA 19 – 22 |
| Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul (1:1) | Dumnezeu face ceruri noi şi un pămînt nou (21:1) |
| Facerea luminii (1:3) | Mielul este lumina (21:23) |
| Domnul a făcut soarele şi luna (1:16) | Nu va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23) |
| Sfîrşitul primei creaţii (2:1) | Sfîrşitul celei de a doua creaţii (21:6) |
| Omul a fost aşezat lîngă un rîu (2:10) | Omul va locui veşnic lîngă rîul cu apa vieţii (22:1) |
| Omul a mâncat din pom şi a murit (2:17) | Omul va mânca din pom şi va trăi (22:2) |
| Nunta lui Adam (2:18-23) | Nunta Mielului (19:6-9) |
| Eva, nevasta lui Adam (2:22-25) | Noul Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10) |
| Şarpele a cauzat răul (3:1,13) | Şarpele împiedicat să mai facă rău (20:3) |
| Primul atac al lui Satan asupra omului (3:1-6) | Ultimul atac al lui Satan (20:7-10) |
| Satan se arată în grădină (3:1) | Satan dispare în iazul de foc (20:10) |
| O grădină care a putut fi întinată (3:6-7) | Un oraş care nu va putea fi întinat (21:27) |
| Ruperea părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10) | Reinstaurarea părtăşiei cu Dumnezeu (21:3) |
| Biruinţa iniţială a şarpelui (3:13) | Biruinţa finală a Mielului (20:10) |
| Făgăduinţa primei veniri a Domnului (3:15) | Făgăduinţa celei de-a doua veniri (22:20) |
| Durerea înmulţită nespus de mult (3:16) | Sfârşitul tuturor suferinţelor (21:4) |
| Blestem asupra primei creaţii (3:14-19) | Înlăturarea veşnică a blestemului (22:3) |
| Omul pierde stăpânirea asupra naturii (3:19) | Omul recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5) |
| Cea dinţii ucidere (4:8) | Moartea nu va mai fi (21:4) |
| Primul miel ucis pentru oameni (3:21) | Ultimul Miel jertfit pentru oameni (21:14) |
| Închiderea primului rai (3:23) | Deschiderea celui de al doilea rai (21:25) |
| Îngerii se opun oamenilor (3:24) | Îngerii îi călăuzesc pe oameni (21:9-10) |
| Omul este oprit de la pomul vieţii (3:24) | Omul are din nou acces la pomul vieţii (22:14) |
| Semnul blestemului pe Cain (4:15) | Numele Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4) |
| Cain zideşte prima cetate (4:17) | Dumnezeu trimite cetatea zidită de El (21:2) |
Apocalipsa este o carte a septadelor (serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se vorbeşte despre:
- șapte fericiri (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9 20:6; 22:7,14),
- şapte Biserici (Apoc 1:4; 2:1 – 3:22),
- șapte scrisori (Apoc. 2:1-3:22)
- şapte duhuri (Apoc 1:4),
- şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5),
- şapte stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1),
- şapte peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1),
- şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6),
- şapte trâmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1),
- șapte îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9)
- şapte tunete (Apoc.10:3,4),
- șapte mii de morți (Apoc. 11:13)
- șapte capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9)
- şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20),
- şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3),
- şapte urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9),
- şapte potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9),
- şapte munţi (Apoc. 17:9),
- şapte împăraţi (Apoc. 17:10)
- și ultimele șapte vedenii (cap. 20-21).
Cifra „7″ reprezintă în simbolistica iudaică ,,numărul complet, perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin“, în serii de septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul“. Descoperirea apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele, greu de sistematizat sau de vizualizat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu“, descrisă de profetul Ezechiel, ale căror roate care învârtesc în mijlocul altor roate (Ezec. 1:16). Septadele principale care dau osatura cărții sunt:
I. Cele șapte biserici – Apoc. 2:14:22.
II. Cele șapte peceți – Apoc. 6:1-8:5.
III. Cele șapte trâmbițe – Apoc. 8:7-11:19.
IV. Cele șapte personaje – Apoc. 12:1-13:18.
V. Cele șapte potire – Apoc. 15:1-16:21.
VI. Cele șapte pedepse – Apoc. 17:1-20:15.
VII. Cele șapte lucruri noi – Apoc. 21:1-22:5.
Clarence Larkin. Book Of Revelation (Kindle Locations 276-279). Morton Publications (www.preservedwords.com). Kindle Edition.
Există o simetrie adesea neobservată: Noul Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul Isus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de mirare că Domnul Isus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns …
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere, 1:1-9
I. Christos – încununat în slavă
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14
II. Christos ia în stăpînire pămîntul
d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17
Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8 Mulţimea mîntuitilor din Necazul celMare, 7:9-17
e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21
Un interludiu: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11
f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, adoua fiară)
Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7
Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20
g. Cele şapte potire, 15-21
Un interludiu: Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18
h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6
i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10
î. Judecatacea din urmă, 22:11-15
III. Christos – încununat în Noua Creaţie, Noua Ordine Mondială
j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22
Clarence Larkin a adaptat doctrinele biblice la planșe pentru studenții săi nevăzători. Lucrarea luia rămas un punct de referință în domeniu.
Vi le supun atenției aici
Studii în Apocalipsa
I. Christos – încununat în slavă
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14
Apocalipsa – capitolul 1.
I. Poate o carte să ne dea fericirea?
Ce carte! Ce autor! Ce mesaj!
Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști.
Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești … Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire specială“ (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi“ sau de Dumnezeu?
Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să spună: „Citește-mă și vei afla fericirea“:
,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apoc. 1:3)
Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa?
Mai întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa. Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu.
La Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește altfel! Șansa de a auzi glaul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept avertizare:
,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului.
Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”
Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Faptele Apostolilor 12:20–23).
Apocalipsa ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă:
,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!
Apocalipsa ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este îmbibat cu prezența Dumnezeului Triun. Toate persoanele Trinității sunt prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul Sfânt este aici:
,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnulîmpăraţilor pământului!“ (Apoc. 1:4-5a)
,,Cele șapte duhuri“ sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia:
„(1) Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de frică de Domnul“ (isaia 11:2).
A treia motivație pentru care Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui ,,Happy End“, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul cărții. Odată cu aflarea ,,scorului final“, participarea noastră la istorie capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului.
Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! ,,Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de …viitorul lui.“ Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această ,,stație de alimentare“.
Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin“-ul la cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21).
Al treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare, extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste crație, infinit de mare și de puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.
II. O mărturie din afara spațiului și timpului
Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum.
Apocalipsa ne ia de mână și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele umane. Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer, când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor.
,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele“ (Apoc. 1:19).
Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor. Dumnezeu este ,,atemporal“, etern, capabil să vadă totul complet și instantaneu.
,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apoc. 1:4b).
Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară ,,benedicție“ așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții:
,,A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.“ (Apoc. 1:5b-7).
Trăim o vreme în care ,,împărățiile lumii“ se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?
Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu ,,va face“ din noi o împărăție și preoți“, ci că ,,a făcut“ aceasta. Timpul verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în trecut și încheiată la momentul vorbirii“.
Noi nu vedem încă aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două ,,benedicții“. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul scrierilor, dar în Apocalipsa apar chiar de la început, pentru că începutul este extraordinar!
Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în ceea ce facem noi la Cina Domnului. Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei ,,din afară“ când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum ,,Domn“ așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale.
Același Dumnezeu care L-a făcut pe Isus ,,Domn și Salvator“ (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe noi și din noi ,,o împărăție și preoți pentru Dumnezeu“. Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile ,,Aleluia!“
Ca să fim și mai exacți însă, promisiunea aceasta este ,,par excellence“ pentru credincioșii evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din ,,stâlpii“ (Gal. 2:79) bisericii celor tăiați împrejur:
,,Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare“ (1 Petru 2:9-10).
Apocalipsa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.
III. Descoperirea lui Isus Christos
Traducerea românească a preferat să păstreze ca titlu al cărții termenul din limba greacă: ,,Apocalipsa“. El este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul este ,,descoperirea“ (Revelation în limba engleză). Este vorba despre un obicei strict evreiesc.
Pentateucul, (πεντάτευχος), primele cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au devenit titlul cărții respective:
– Geneza – Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă ,,La început“ (Gen. 1:1)
– Exodul – Shemot (שְׁמוֹת): Shemot înseamnă „numele“ (Exod 1:1)
– Leviticul – Vayikra (וַיִּקְרָא): Vayikra înseamnă ,,A chemat“ (Leviticul 1:1)
– Numeri – BaMidbar (בְּמִדְבַּר): BaMidbar înseamnă „în pustia“ (Numeri 1:1)
– Deuteronomul – Devarim (דְּבָרִים): Devarim înseamnă „cuvintele“ (Deuteronom 1:1)
După același obicei evreiesc, Apocalipsa este numită la evrei ,,Descoperirea“, după primul cuvânt din primul ei capitol:
,,Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând“ (Apocalipsa 1:1).
Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Christos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face:
Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei.
Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri.
Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru.
Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.
În Vechiul Testament Îl întâlnim pe Christos în profeții. În Evanghelii, Christos intră în istorie. În Faptele Apostolilor, Christos trăiește prin Biserică. În Epistole, Christos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Christos se întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ.
Vechiul Testament spune: „Iată El vine“. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit“. Faptele Apostolilor spune „El a înviat“. Epistolele spun „El salvează oameni“, dar numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți“.
Apocalipsa înseamnă ,,descoperirea“ lui Isus Christos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor Scripturi evreiești.
IV. Un altfel de Christos
Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri.
Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt Biserici – Apoc 1:20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21:9 – 10).
Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Isus din Nazaret, cade la pământ în fața Christosului cosmic. În Evanghelii L-am văzut pe Isus Christos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al lui Dumnezeu ,,la El acasă“:
,,În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.
Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.
Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.
Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:10-18).
Avem de a face cu Christosul de după înviere, cu Christosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe ,,care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).
Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Isus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte. Elementele descrierii lui Isus Christos sunt prezente și în alte porțiuni profetice ale revelației Scripturilor.
Descrierea părului Său mai apare și în cartea profetului Daniel:
,,Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins“ (Dan. 7:9).
Descriera ochilor Săi mai apare și în epistola către Evrei:
,,Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“ (Evrei 4:13).
Picioarele Lui sunt ,,de aramă aprinsă și arsă în foc“, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea Numeri:
„Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia“ (Numeri 21:8-9).
Glasul Lui, „ca vuietul unor ape mari“ mai apare și în vedeniile din cartea profetului Ezechiel:
,, …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic“ … (Ezec. 1:24)
,,M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ“ (Ezec. 43:1-3).
Sabia Cuvântului Său mai apare și în epistola către Evrei:
„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii“ (Evrei 4:12).
Fiecare dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Isus Christos celor șapte biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele subliniază trăsături ale persoanei lui Isus Christos în acțiunile prin care Își manifestă puterea și judecata.
Christosul cosmic sau ,,ceresc“ este același cu Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față:
„După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da“ (Marcu 9:2-3).
Această descriere nu trebuie în nici un fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale celei de a doua Persoane a Dumnezeului triun. Citind-o ne putem face totuși o idee a slavei după care tânjea Isus Christos în timpul anilor ,,dezbrăcării de Sine“, când s-a făcut asemenea oamenilor:
,,Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).
,,Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17:24).
Apostolul Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este:
,,Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).
Apocalipsa ne descoperă un altfel de Christos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin peste cei vii și peste cei morți:
,,El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:17-18).
Pavel Nicolescu avea dreptate! „Nimeni nu moare de o boală! Toți murim de Dumnezeu! Ochii noștri văd doar foarfeca ce taie firul vieții, dar ea este întotdeauna în mâna lui Dumnezeu. Toți oamenii mor de Dumnezeu! El decide cine trăiește, cine moare și când moare!“
Este un altfel de Christos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică:
,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici“ (Apoc. 1:19-20).
Apocalipsa – capitolul 2.
„Lucrurile care sunt“ – Bisericile Apocalipsei – Judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu și dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face celui nelegiuit?
“NU MAI DATI IN STAPANIREA PACATULUI…, DATI-VA LUI DUMNEZEU !”
“Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii.” (Rom.6:13).
Pacatul nu va mai stapani asupra noastra, pentru ca nu suntem sub Lege, ci sub har, scrie apostolul Pavel fratilor din Roma. In aceste cuvinte se cuprinde o mare imbarbatare. Cineva poate sa spuna: “Sunt asa de slab, sunt asa de slab…!” Ramai in incredintarea aceasta, caci tot Pavel scria: “Cand sunt slab, atunci sunt tare.” Stiti pe cine loveste mai crunt si mai mult pacatul ? Pe cei ce se cred tari. In slabiciune se arata puterea lui Dumnezeu. Indemnul de astazi este foarte clar: :Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre, ca pe niste unelte ale nelegiuirii…” Tot ap.Pavel scrie ca “unde s-a inmultit pacatul, harul s-a inmultit si mai mult.” Deci logic, se pune intrebarea: “Ce vom zice dar ? Sa pacatuim ca sa se inmulteasca harul ?” Raspunsul pe care il da Pavel este limpede si hotarat. El zice: “Nicidecum ! Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in pacat ?” Daca pacatul domneste intr-o inima, vrand-nevrand te supui legilor lui, si nu poti sa te abati de la ele, orice ai face. Iti place de ele. Orice om stapanit de pacat se cunoaste. Daca Domnul Isus domneste in inima, atunci El vine cu legile Lui, cu randuiala Lui si iti place sa te supui Lui. El isi imprima felul Lui de a fi peste toata faptura ta. Chipul Lui se observa peste tot si te cunoaste oricine ca esti stapanit de El. Daca ne ascundem in Domnul Isus, nu ne mai poate atinge pacatul. Noi, credinciosii, am fost odata in robia pacatului, iar Domnul Isus ne-a smuls ge acolo si ne-a adus in Imparatia Sa slavita si binecuvantata. Pacatul nu mai este un mod de viata pentru cel credincios, ci un accident, o alunecare in pacat. Prin veghere, accidentul poate fi ocolit. Dar daca s-a petrecut accidentul, iata ce ne invata apostolul Ioan ca trebuie facut. El zice: “Copilasilor, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihanit. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.” Si, “daca ne marturisim pacatele, El (Dumnezeu) este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire.” (1 Ioan 2:1-2; 1:9). Ce minunat si ce bogat este Harul ! Harul nu indreptateste pacatul ci ne izbaveste de stapanirea pacatului. Asa ca cei ce primesc in toata plinatatea, harul si darul neprihanirii, vor domni in viata prin Domnul nostru Isus Hristos. Si Legea Duhului de viata in Hristos Isus, ne izbaveste de de Legea pacatului si a mortii. Deci, sa luam aminte la ceea ce indemna Pavel pe fratii din Roma, si pe noi toti: “Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii. Caci pacatul nu va mai stapani asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub Lege, ci sub har.” (Rom.6:13-14). “Cine citeste, sa inteleaga.”(Mat.24:15). Amin. Slavit sa fie Domnul !
Problema păcatului (4)
Romani 8: Viaţa în Duhul
Frank Binford Hole
CONT. pe https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-4-a12051.html
Versete călăuzitoare: Romani 8.1-39
Vers. 1,2
Romani 8.1,2: Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.
Dar cum devine eficientă această eliberare? Cum are ea loc? La aceste întrebări primim răspuns dacă începem să citim Romani 8. La sfârşitul capitolului 7 din epistola către Romani legea păcatului şi a morţii s-a dovedit mai puternică decât legea minţii înnoite. Începutul capitolului 8 arată că legea Duhului, care a fost dat acum credinciosului, se dovedeşte a fi cu mult mai puternică decât legea păcatului şi a morţii. Apostolul poate exclama triumfător: „M-a eliberat”.
Noi avem nu numai viaţă în Hristos Isus, ci nouă ni s-a dat şi Duhul acestei vieţi. Prin aceasta în viaţa noastră va lucra o putere nouă. În timp ce noi venim sub puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu, suntem eliberaţi de puterea stăpânitoare a păcatului şi a morţii. Legea mai superioară anulează puterea legii mai inferioare.
Această stare de lucruri poate fi ilustrată prin unele evenimente din lumea naturală înconjurătoare. Este de exemplu o bucată de fier. Ea stă nemişcată pe pământ, ţinută prin legea gravitaţională. Un electromagnet este adus deasupra ei şi se cuplează curentul. Bucata de fier este imediat atrasă în sus, ca şi cum ar fi primit deodată aripi. O forţă dominantă nouă a devenit activă. Sub anumite condiţii şi într-un domeniu limitat de influenţă ea s-a dovedit mai puternică decât forţa gravitaţională.
Duhul Sfânt ne-a fost dat ca să ne conducă, şi nu ca să decidem noi asupra Lui. Cum Îşi exercită El influenţa? El lucrează în credincios, dar în aşa fel că acţiunea Lui ne îndreaptă toată privirea spre o Persoană, deci în afara noastră: spre Hristos Isus, Domnul nostru. Duhul Sfânt este aici, nu ca să vorbească de la Sine Însuşi, sau să Se glorifice pe Sine Însuşi, ci ca să glorifice pe Hristos. El locuieşte în noi. Însă El nu încurajează viaţa veche, viaţa primului Adam. Viaţa, al cărei Duh este El, este viaţa lui Hristos, a ultimului Adam. Noi suntem „în Hristos Isus”, aşa cum arată primul verset, şi noi suntem aşa fără nici o îngrădire, de orice natură ar fi ea.
În Hristos nu este nimic care ar fi de condamnat, şi în aceia care sunt în Hristos Isus de asemenea nu este nimic de condamnat. Pentru aceasta este o justificare dublă. O vedem din versetele 2 şi 3 din Romani 8, ambele încep cu cuvântul „deci” respectiv „pentru că”. Versetul 2 ne dă motivul practic sau cel bazat pe experienţă. Credinciosul aflat sub domnia Duhului a fost eliberat de domnia aceluia care a atras după sine condamnarea. Deoarece afirmaţia se referă la o libertate, care se realizează prin experienţă, apostolul vorbeşte în forma personală şi individuală: „m-a eliberat”.
Vers. 3
Romani 8.3: Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, …
În contrast cu aceasta versetul 3 este o afirmaţie referitoare la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin crucea lui Hristos în mod juridic. Legea s-a dovedit prin carne a fi fără putere, cu toate că în sine ea era sfântă, dreaptă şi bună. Ea era asemenea unui sculptor versat, care era împuternicit ca dintr-o grămadă mare de mocirlă murdară să facă un monument statornic, un exemplar minunat spre bucuria permanentă a contemplatorilor. O misiune descurajantă, lipsită de speranţă, nu din cauza incapacităţii sculptorului, ci din cauza materialului extrem de nefolositor, cu care el ar trebui să lucreze. Legea putea să-l condamne pe păcătos, dar nu putea condamna păcatul în carne în aşa fel ca oamenii să poată fi eliberaţi din robia păcatului, şi pentru ca apoi, umblând în Duhul, să poată avea o comportare în care să fie împlinit ceea ce Legea cerea în mod drept.
Dar ceea ce Legea nu a putut face, a făcut Dumnezeu. El a trimis pe propriul Lui Fiu, care a venit în asemănare cu carnea păcatului – numai în această asemănare, căci cu toate că El era Om în chip desăvârşit, El era totuşi un Om desăvârşit, fără nici cel mai mic cusur de păcat. Dumnezeu L-a trimis „pentru păcat”, aceasta înseamnă ca jertfă pentru păcat, aşa că în moartea Lui a putut fi condamnat păcatul în carne. Păcatul este rădăcina a tot ce este rău în om, şi carnea din om oferă totodată păcatului mijlocul pentru acţiunile păcătoase, asemenea cum curentul electric produs într-o centrală electrică îşi găseşte mijlocul de transport în conductele de înaltă tensiune.
Ştim că păcatul îşi are primul început în ceruri. A început cu satan şi cu îngerii căzuţi, însă Hristos nu a venit ca să moară pentru îngeri, şi drept urmare nu păcatul din natura îngerilor a fost condamnat. El a murit pentru oameni, şi a fost păcatul în carne, care a fost condamnat. El a fost condamnat, nu iertat. Dumnezeu într-adevăr iartă păcate, care se arată în carne ca roade ale păcatului, dar păcatul, rădăcinile şi carnea, natura în care lucrează păcatul, nu vor fi iertate, ci vor fi condamnate fără cruţare. Dumnezeu le-a condamnat în crucea lui Hristos. Noi trebuie să învăţăm să le condamnăm în experienţa noastră.
Noi trebuie să judecăm, aşa cum judecă Dumnezeu. Noi trebuie să vedem lucrurile, aşa cum le vede Dumnezeu. Dacă păcatul şi carnea sunt sub judecata Lui, atunci şi la noi trebuie să fie aşa. Deoarece păcatul şi carnea au fost judecate la cruce, ne-a fost dat Duhul Sfânt ca să dea putere vieţii noi, pe care o avem acum. Dacă umblăm în Duhul, toate activităţile noastre, spirituale şi trupeşti, sunt conduse de El. Urmarea va fi că în faptele noastre va ieşi la lumină faptul că cerinţele drepte ale Legii vor fi împlinite.
Vers. 4
Romani 8.4: … pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului.
Aceasta este cu adevărat uimitor. Când eram încă sub Lege şi în carne, am luptat deznădăjduiţi ca să împlinim cerinţele Legii şi permanent am eşuat. Acum, după ce am fost eliberaţi de Lege şi suntem în Hristos Isus şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi, există o putere care ne face capabili să le împlinim. Şi dacă umblăm în Duhul, nu în carne, împlinim, corespunzător măsurii unei astfel de umblări, realmente ceea ce Legea cerea de la noi în mod drept. Acesta este un triumf mare al harului lui Dumnezeu. Desigur, triumful poate fi şi mai mare, căci creştinului îi este posibil „să umble aşa cum a umblat El [Hristos]” (1 Ioan 2.6). Şi „umblarea” lui Hristos a fost mult mai presus decât cerea Legea.
Să rezumăm: Potrivit gândurilor lui Dumnezeu creştinul este un om căruia i s-a iertat, a fost îndreptăţit şi împăcat, în a cărui inimă a fost turnată dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Însă el este şi unul care vede condamnarea divină a păcatului şi a cărnii la cruce. El a înţeles că legătura lui de viaţă cu Dumnezeu nu mai constă cu Adam decăzut, ci cu Hristosul înviat. Drept urmare el este în Hristos Isus, Duhul locuieşte în el. Acesta îl conduce şi îl umple cu Hristos. Hristos stă înaintea sufletului lui luminând şi curat, şi astfel în eliberarea fericită de sub puterea păcatului el poate umbla, şi cu bucurie poate face voia lui Dumnezeu.
Nimic mai puţin decât aceasta intenţionează Evanghelia. Cum gândim noi în privinţa aceasta? Noi mărturisim cât de minunat este aceasta. Noi explicăm, că acesta este un plan care în mod demn corespunde înţelepciunii şi inimii lui Dumnezeu. Aceasta face bine conştiinţei noastre. Ne aminteşte cât de puţin am transpus noi în viaţa zilnică aceste posibilităţi minunate.
Vers. 5,6
Romani 8.5,6: Pentru că, cei care sunt potrivit cărnii gândesc cele ale cărnii; şi cei care sunt potrivit Duhului, cele ale Duhului. Pentru că gândirea cărnii este moarte; iar gândirea Duhului, viaţă şi pace.
Este remarcabil că apostolul Pavel, după ce el a scris versetul 4 nu a depus peniţa şi nici nu s-a dedicat altei teme. Este de mare ajutor să spună mai mult, pentru ca noi să intrăm realmente în această eliberare binecuvântată şi s-o experimentăm şi prin energia Duhului lui Dumnezeu să trăim viaţa lui Hristos. În versetele din Romani 8.5 şi până la versetul 13 urmează explicaţii foarte practice în privinţa aceasta.
Sunt analizate două clase de oameni, aceia care sunt „după” (sau „corespunzător”) carne, şi aceia care sunt după Duhul. Primii gândesc la cele ale cărnii, ultimii gândesc la cele ale Duhului. Gândirea cărnii este moartea, gândirea Duhului este viaţa şi pacea. Cele două clase sunt total opuse una alteia, atât în ceea ce priveşte natura lor cât şi în ceea ce priveşte caracterul lor şi ţelul lor. Ele se mişcă în două sfere total diferite. Desigur apostolul scrie într-o vorbire abstractă. El judecă întreaga situaţie corespunzător naturii lăuntrice a lucrurilor şi în privinţa aceasta nu se gândeşte la fiecare persoană în parte sau la experienţele lor schimbătoare.
În mod justificat putem pune întrebarea referitoare la experienţele proprii. Ce trebuie să spunem, când facem aceasta? Noi trebuie să recunoaştem că noi, cu toate că nu suntem după carne, avem totuşi carnea în noi. De aceea este posibil să ne lăsăm abătuţi şi, în loc să gândim la lucrurile Duhului, să fim atraşi de lucrurile cărnii. Prin aceasta sunt din nou contacte cu moartea, în loc să fie cu viaţa şi pacea. Să nu ne înşelăm: dacă urmărim lucrurile cărnii, atunci nu căutăm ceea ce de fapt ar trebui să-l caracterizeze pe un creştin. O comportare carnală este ceva nenormal şi nepotrivit pentru un creştin.
Vers. 7
Romani 8.7: Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate.
Lucrurile cărnii se adresează gândirii cărnii, şi aceasta este efectiv vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Această constatare din versetul 7 ar putea părea dură, dar ea este adevărată, căci carnea este fărădelege în ceea ce priveşte natura ei. Ea nu este supusă, şi nici nu poate să se supună. Credem noi aceasta? Carnea poate fi educată, înnobilată, poate fi făcută religioasă. Poţi s-o laşi să flămânzească, s-o biciui, s-o asupreşti, dar ea rămâne carne. Noi o putem numai condamna şi da la o parte, şi exact aceasta a făcut Dumnezeu, aşa cum spune versetul din Romani 8.3. Fie ca noi să avem înţelepciune şi har să procedăm la fel.
Vers. 8
Romani 8.8: Şi cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.
Deoarece gândirea cărnii nu este altceva decât vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, oamenii „în carne” nu pot fi plăcuţi lui Dumnezeu. Opusul la aceasta îl găsim în 1 Ioan 3.9. Oricine este născut din Dumnezeu nu poate păcătui. Toţi cei care nu sunt născuţi din Dumnezeu sunt carne, aceasta înseamnă, starea lor este caracterizată prin carne şi prin nimic altceva. Ei nu posedă în ei înşişi natura nouă, şi de aceea carnea este izvorul gândirii şi acţionării lor. Şi toate acestea nu plac lui Dumnezeu. Cine este născut din Dumnezeu este părtaş naturii Aceluia din care este născut.
Vers. 9
Romani 8.9: Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; dar, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.
Credinciosul nu numai este născut din Dumnezeu, ci el are şi pe Duhul lui Dumnezeu locuind în el, care l-a pecetluit ca aparţinând lui Hristos. Această realitate mare schimbă total starea lui. Acum el nu mai este în carne, ci în Duhul. Prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu caracterizează starea lui. În versetul 9 acest Duh este numit Duhul lui Hristos. Este numai unul şi acelaşi Duh, însă schimbarea în denumire pe parcursul prezentării este remarcabilă. Hristos este Acela în care noi avem originea noastră în sens spiritual. El este Acela căruia Îi aparţinem. Dacă suntem ai Lui, avem Duhul Lui locuind în noi, şi drept urmare ar trebui să fim asemenea lui Hristos în duhul nostru, aşa de fidel ca toţi să poată vedea că Hristos este în noi.
Vers. 10
Romani 8.10: Dar, dacă Hristos este în voi, trupul este muritor din cauza păcatului, dar duhul este viaţă, datorită dreptăţii.
Conform cu versetul 10 El este în noi, dacă Duhul Său locuieşte în noi, şi de aceea noi nu ar trebui să fim stăpâniţi de trupurile noastre. Ele trebuie ţinute în moarte, căci dacă ele sunt cele care acţionează, aceasta conduce la păcat. Duhul trebuie să fie dătătorul de putere în viaţa noastră, rezultatul va fi atunci dreptatea. Facerea voii lui Dumnezeu este dreptate practică.
Vers. 11
Romani 8.11: Dar, dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi.
Versetul 11 vorbeşte despre trupurile noastre ca fiind „trupuri muritoare”. Ele sunt supuse morţii. Ele poartă în ele de la început germenele morţii. La venirea Domnului ele vor fi făcute vii. Dumnezeul, care L-a înviat pe Hristos dintre morţi, va face aceasta prin Duhul Său. În acest context este o descriere suplimentară a Duhului Sfânt. El este „Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi”. În acest caracter El locuieşte în noi ca arvună a faptului că noi vom fi făcuţi vii, fie că este vorba de învierea trupului sau de transformarea lui, care va avea loc cu trupurile credincioşilor care trăiesc şi rămân până la venirea Domnului.
Vers. 12,13
Romani 8.12,13: Astfel deci, fraţilor, suntem datori nu cărnii, ca să trăim potrivit cărnii; pentru că, dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri; dar, dacă trăiţi prin Duh, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi.
Din toate cele care tocmai le-am studiat se trage concluzia că, carnea nu are nici o revendicare asupra noastră. Ea a fost judecată la cruce. Ea se împotriveşte lui Dumnezeu şi este de neîmpăcat în această privinţă. Noi nu suntem „în carne”. Noi avem Duhul locuind în noi, noi suntem „în Duhul”. De aceea noi nu suntem în nici un fel datori cărnii, ca să trebuiască să trăim conform ei, căci o viaţă trăită conform cărnii are numai un sfârşit: moartea. Duhul este în noi, pentru ca noi să trăim corespunzător Lui. Aceasta înseamnă să omorâm acţiunile trupului, deci să refuzăm practic imboldurile şi dorinţele lui. Aceasta este calea spre o viaţă trăită adevărat pentru Dumnezeu.
Vers. 14
Romani 8.14: Pentru că toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu.
Cât de mare importanţă acordă toate acestea faptului că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. El produce în cel credincios o stare cu totul nouă, al cărei caracter El îl determină. El este puterea în viaţa credinciosului, energia care frânge puterea păcatului şi ne eliberează. Şi El este mai mult decât aceasta, căci El este o Persoană reală, care locuieşte în noi şi astfel preia conducerea.
Vers. 15
Romani 8.15: Pentru că voi nu aţi primit un duh de robie, din nou spre frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!“
În timpul dinaintea crucii Legea era pentru iudeu un învăţător sau educator. Ea l-a apucat de mână, ca şi cum el ar fi fost un copilaş, şi l-a călăuzit până la timpul când a venit Hristos. Acum după ce Hristos a venit, noi nu mai suntem sub un învăţător, ci ne asemănăm fiilor maturi în casa Tatălui nostru. Şi noi suntem nu numai fii, ci noi posedăm şi Duhul Fiului lui Dumnezeu. Toate acestea le găsim în epistola către Galateni 3 şi 4. Romani 8.14 se referă la acest adevăr.
Aceia, care erau în starea de minori, au fost puşi sub Lege ca sub un învăţător, de care erau conduşi. Noi, cei care am primit Duhul lui Dumnezeu şi suntem călăuziţi de El, suntem fii ai lui Dumnezeu. Hristos este iniţiatorul mântuirii noastre şi a intrat deja sus în cer. Pe pământ Duhul locuieşte în noi. El este conducătorul nostru pe drumul spre gloria de sus. Preamărit fie Dumnezeul nostru! Inimile noastre ar trebui să fie permanent umplute cu laudă.
Capitolul acesta ne oferă o prezentare minunată a adevărului despre Duhul lui Dumnezeu. În Romani 8.2 L-am văzut ca legea nouă în viaţa credinciosului. În Romani 8.10 El ne este prezentat ca viaţă în legătură cu experienţele noastre. În Romani 8.14 El este conducătorul, sub a cărui călăuzire noi stăm, atâta timp cât suntem pe drum spre glorie.
Vers. 16
Romani 8.16: Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.
În afară de aceasta El este un Martor, despre care vorbeşte versetul 16. Deoarece noi am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu, noi am primit Duhul înfierii. În aceasta se includ două aspecte: În primul rând noi suntem făcuţi capabili să corespundem relaţiei noi restabilite, prin aceea că noi ne adresăm lui Dumnezeu şi spunem: „Ava, Tată”. În al doilea rând Duhul ne dăruieşte savurarea conştientă a acestei relaţii. În duhul nostru ştim despre un eveniment care ne-a adus de la întuneric la lumină. Duhul confirmă aceasta, prin aceea că El mărturiseşte ceea ce a avut loc, şi anume că noi suntem acum copii ai lui Dumnezeu.
Vers. 17
Romani 8.17: Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El.
Mărturia merge chiar mai departe, căci dacă noi suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci noi suntem şi moştenitori, şi anume împreună-moştenitori cu Hristos, căci prin Duhul am fost uniţi cu Hristos, cu toate că adevărul acesta nu este tratat mai mult în această epistolă. Nu trebuie noi să ne mirăm? De câte ori nu se întâmplă că tocmai familiarizarea noastră cu textul face să pierdem din vedere importanţa unui adevăr! Să ne gândim la aceasta, pentru ca să câştigăm timp pentru a întipări acest adevăr adânc în inimile noastre.
Capitolul acesta a început prin aceea că noi ca şi credincioşi adevăraţi suntem în Hristos. După aceea am găsit că dacă avem Duhul lui Hristos, atunci Hristos este în noi. Acum avem înaintea noastră faptul că noi am fost făcuţi una cu El, atât în suferinţele din timpul de acum cât şi în gloria viitoare. Aici nu este vorba de suferinţele pe care noi le îndurăm ca martori pentru Hristos , şi nici de gloria care urmează după aceea ca răsplată. Aceasta o găsim în alt loc. Accentul se pune aici mai mult pe faptul că noi, în timp ce noi suntem în El şi El este în noi, avem parte de viaţa Lui şi de împrejurările Lui, fie că este vorba de suferinţele de aici sau de gloria de acolo.
Vers. 18
Romani 8.18: Deoarece socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.
Aceasta îl determină pe apostol să studieze contrastul dintre suferinţele din timpul de acum şi gloria viitoare. (Romani 8.18-30). El îl schiţează chiar de la începutul acestui pasaj cu indicarea categorică, că aceste suferinţe nu merită să fie comparate cu gloria.
Acelaşi contrast îl întâlnim în 2 Corinteni 4.17. Vorbirea este acolo mult mai expresivă: „mai presus de orice măsură o greutate eternă de glorie”. În pasajul nostru ies în evidenţă mai mult detaliile. El pare să le împartă în trei grupe: mai întâi caracterul gloriei viitoare, în al doilea rând mângâierea şi încurajarea credincioşilor în mijlocul încercărilor, în al treilea rând planul lui Dumnezeu, care garantează gloria.
Vers. 19-22
Romani 8.19-22: Pentru că şi creaţia aşteaptă cu dorinţă vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Deoarece creaţia a fost supusă deşertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranţa că şi creaţia însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că ştim că toată creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere până acum.
Mai întâi gloria este legată cu descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Fiii vor fi descoperiţi atunci când Fiul, ca Cel Întâi născut şi Moştenitor, Se va arăta în gloria Sa. Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii, ca să aibă parte de „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”. Pe drept s-a spus că creaţia nu ia parte la libertatea harului pe care noi înşine îl savurăm în mijlocul suferinţelor, dar ea va avea parte de libertatea gloriei. Creaţia nu a fost supusă deşertăciunii din voia ei proprie, ci mult mai mult ca urmare a păcatului aceluia căruia ea i-a fost supusă, şi anume a lui Adam. De asemenea creaţia ne este prezentată aici ca aşteptând cu dor în speranţa eliberării care va veni cu descoperirea gloriei. Când fiii vor fi glorificaţi public, va veni anul jubiliar al eliberării pentru întreaga creaţie. Ce glorie va fi aceasta! Cum arată suferinţele actuale în lumina acestei glorii?
Vers. 23-25
Romani 8.23-25: Şi nu numai atât, ci şi noi înşine, care avem cele dintâi roade ale Duhului, şi noi înşine suspinăm în sinea noastră, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Pentru că am fost mântuiţi în speranţă; dar o speranţă care se vede nu este speranţă; pentru că ceea ce vede cineva, de ce să şi spere? Dar, dacă sperăm ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.
Aceste suferinţe durează încă, fie că este vorba de creaţie în totalitatea ei sau de noi înşine personal. Primele le găsim în Romani 8.22, ultimele în versetele din Romani 8.23 până la 26. Noi avem slăbiciuni şi suspinăm, provocate prin dureri fizice sau sufleteşti. Ce mai avem, ca să rezistăm în mijlocul tuturor acestor lucruri?
Şi iarăşi răspunsul este: avem pe Duhul. Sunt prezentate alte trei funcţii, pe care El le împlineşte: El este rodul dintâi (Romani 8.23), El este Cel care ajută, care intervine pentru noi, şi Susţinătorul, care mijloceşte pentru noi (Romani 8.26). Noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu. Însă noi aşteptăm „înfierea”, aceasta înseamnă starea ei deplină şi gloria acestei poziţii, pe care noi o vom avea atunci când trupurile noastre vor fi răscumpărate la venirea Domnului. Căci noi am fost mântuiţi în speranţă (nu: prin speranţă), de aceea aşteptăm cu perseverenţă gloria făgăduită. Mântuirea a avut loc în perspectiva lucrurilor minunate care vor veni; însă noi avem deja acum cele dintâi roade ale Duhului, care ne-a fost dat. În Israel roadele au fost aduse ca arvună şi gust anticipat al recoltei care va veni (vezi Leviticul 23.10,17,20). La fel şi noi avem în cele dintâi roade ale Duhului arvuna şi gustul anticipat al răscumpărării trupului şi al gloriei care este înaintea noastră.
Vers. 26
Romani 8.26: Şi în acelaşi fel şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine de nespus.
În continuare Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre. Cuvântul acesta ne ajută să vedem că între slăbiciune şi păcate este o diferenţă clară, căci niciodată nu vom avea ajutorul Duhului, dacă noi păcătuim. Slăbiciunea este mărginirea puterii noastre psihice şi fizice. De aceea noi putem cădea foarte uşor pradă ademenirilor păcatului, dacă nu avem sprijin. Prin ajutorul Duhului devenim întăriţi şi eliberaţi.
Slăbiciunea şi mărginirea noastră ne conduc deseori în situaţii în care noi efectiv nu ştim pentru ce să ne rugăm. Atunci intervine ca Mijlocitor Duhul care locuieşte în noi şi Îşi înalţă glasul Lui Însuşi în suspinele noastre, care ne împiedică să ne exprim aşa cum se cuvine.
Vers. 27
Romani 8.27: Dar Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi potrivit cu voia lui Dumnezeu.
Dumnezeu, care cercetează toate inimile, ştie care este sensul şi dorinţa Duhului, căci toată dorinţa Lui şi toată intervenţia Lui pentru noi sunt în concordanţă deplină cu planurile lui Dumnezeu, oricare ar fi natura dorinţelor noastre proprii. Dumnezeu împlineşte potrivit cu dorinţa Duhului, nu potrivit cu cererea noastră. Noi putem fi mulţumitori că este aşa.
Vers. 28
Romani 8.28: Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său.
Să observăm contextul din versetul 26 cu versetul 28: „noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, … ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”. Un eveniment sau altul pare să producă ceva grav, dar ele slujesc spre binele nostru spiritual. Aceasta trebuie să fie aşa, căci Duhul locuieşte în noi, El vine în ajutorul slăbiciunilor noastre şi mijloceşte pentru noi în strâmtorările noastre. Noi ne putem gândi şi la faptul că Dumnezeu ne-a primit conform planului Său şi nimic nu poate împiedica planul Său.
Vers. 29
Romani 8.29: Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.
Prin aceasta avem un al treilea aspect: planul lui Dumnezeu care garantează gloria. Prima verigă este cunoaşterea dinainte, care îşi are rădăcina în atotştiinţa lui Dumnezeu şi de aceea în veşnicie. Veriga următoare este predestinarea, un act al cunoştinţei divine, prin care El a prevăzut pe aceia, pe care El i-a cunoscut, să aibă o anumită poziţie glorioasă, şi anume cu mult timp înainte ca ei să existe în timp. Din alte locuri din Scriptură ştim că predestinarea a avut loc înainte de întemeierea lumii.
Vers. 30
Romani 8.30: Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.
Predestinării i-a urmat chemarea efectivă, care a ajuns la noi prin Evanghelie. Prin aceasta ajungem în timp, la momentele diferite ale istoriei vieţii noastre, în care am venit la credinţă. Pasul următor se suprapune practic cu momentul acesta, căci noi am fost îndreptăţiţi, nu numai chemaţi, atunci când am crezut. Şi în final: „pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.” După ce lanţul nostru de aur a venit din veşnicie şi s-a coborât în timp, el se reîntoarce iarăşi în veşnicie.
Dar – să nu trecem cu vederea – se spune „glorificat”, o formă a verbului în trecut, nu în viitor. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al planului divin, suntem duşi în afara tuturor întrebărilor legate de timp şi trebuie să învăţăm să vedem totul aşa cum vede Dumnezeu. El cheamă cele care nu sunt „ca şi cum ar fi” (Romani 4.17). El alege „ce nu este” (1 Corinteni 1.28). Lucruri, care pentru noi nu sunt, există pentru El. În planul lui Dumnezeu noi suntem glorificaţi. Aceasta este ca şi cum ar fi avut loc, căci nici o putere vrăjmaşă nu poate împiedica planurile Lui.
Să ne oprim, ca să vedem unde am ajuns. În Evanghelie Dumnezeu a explicat în minunea harului Său care îndreptăţeşte, că El este pentru noi. Am avut aceasta înaintea noastră până la sfârşitul capitolului 5. După aceea am cercetat ce răspuns ar trebui să dăm noi la un astfel de har. Am descoperit că într-adevăr în noi înşine nu avem nici o putere să dăm răspunsul potrivit, dar că totuşi există putere pentru aceasta, deoarece noi suntem în Hristos şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Noi am fost eliberaţi de vechea robie, ca să facem voia lui Dumnezeu. În afară de aceasta am văzut cât de felurite sunt lucrările Duhului care locuieşte în noi. El este „lege”, „viaţă”, „conducător”, „martor”, „rodul dintâi”, „ajutor” şi „mijlocitor”. Şi apoi ne găsim pe noi înşine incluşi în planul lui Dumnezeu, care culminează în glorie şi pe care nimic nu-l poate stingheri.
Vers. 31
Romani 8.31: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?
Nu este de mirare dacă apostolul, având aceste lucruri minunate înaintea ochilor, revine la întrebarea lui: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Ce s-ar putea spune în afară de cuvintele care însufleţesc un duh de jubilare? Romani 8.31 pune această întrebare, şi începând de aici şi până la sfârşitul capitolului urmează răspunsul în forma unei serii de întrebări şi răspunsuri, care se pun într-o formă aşa de rapidă, că ele trădează o inimă care arde şi triumfă. Aceste versete se recomandă nu atât de mult pentru o interpretare doctrinară, ci mai degrabă pentru studiu meditativ. Să privim punctele cele mai importante.
Dumnezeu este pentru noi! Omul decăzut gândeşte automat că Dumnezeu ar fi împotriva lui. Dar este cu totul altfel, aşa cum dovedeşte Evanghelia. Inima Lui este îndreptată spre toţi oamenii. El este cu adevărat şi veşnic pentru toţi cei care cred. Aceasta aduce la tăcere sub o formă activă pe orice vrăjmaş. Nimeni nu poate face ceva împotriva noastră, chiar dacă unii doresc mult să facă ceva.
Vers. 32
Romani 8.32: El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?
Darul Fiului include orice dar mai mic, pe care noi l-am putea avea împreună cu El. Să observăm în versetul 32: El ne va dărui împreună cu El toate. Mai dorim noi ceva, pe care nu l-am putea avea împreună cu El? În nebunia şi graba noastră am putea uneori să cedăm la o astfel de dorinţă. La o chibzuinţă liniştită însă nu vom vrea să avem ceva care ar putea să ne despartă de El.
Vers. 33,34
Romani 8.33,34: Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă? Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi.
Dumnezeu este Cel care ne îndreptăţeşte, nu omul. Având în vedere această realitate nimeni nu va fi capabil să ne acuze nici măcar cu ceva. Chiar şi între oameni este o batjocură să învinovăţeşti pe un captiv, dacă judecătorul l-a declarat nevinovat.
Dar dacă nici o acuzare nu mai poate fi adusă, atunci lipseşte orice teamă de judecată şi condamnare. Dacă totuşi ar rămâne vreo întrebare, atunci este Hristos care dă orice răspuns de clarificare, El, Cel care a murit odinioară şi acum a înviat, care ne reprezintă la tronul puterii. Observă că acest capitol prezintă o apărare dublă: Hristos la dreapta lui Dumnezeu şi Duhul în credincios aici pe pământ (Romani 8.26,34).
Vers. 35-39
Romani 8.35-39: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz sau strâmtorare sau persecuţie sau foamete sau lipsă de îmbrăcăminte sau primejdie sau sabie? După cum este scris: „Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de înjunghiere“. Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit. Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru.
Ar putea dragostea, dragostea personală a lui Hristos, fi exprimată în mod mai desăvârşit decât o găsim aici? Nicidecum. Şi cu toate acestea s-ar putea pune întrebarea, aşa de fricoase şi necredincioase sunt inimile noastre: n-ar putea totuşi vreun eveniment sau vreo putere să se arate şi să ne despartă de această dragoste? Deci, haidem să cercetăm şi să vedem.
În lumea aceasta, după cum ştim, sunt o mulţime de puteri vrăjmaşe. Unele din ele vin direct din oameni răi, aşa cum sunt prigoanele sau sabia. Altele lucrează indirect în căile de guvernare ale lui Dumnezeu ca urmare a păcatului: necazuri, foamete, lipsă de îmbrăcăminte sau pericole. Va putea vreunul din necazurile enumerate să ne despartă de dragostea lui Hristos? Nu, nici măcar pentru o clipă! S-a întâmplat mereu că un convertit fricos a fost atacat de oameni brutali cu cuvinte rele: „Îţi vom alunga aceste gogoşi”, cu rezultatul că batjocura lor rănitoare a făcut ca adevărul să se întipărească şi mai adânc. El s-a dovedit a fi nu numai cel superior în conflict, ci el a ieşit câştigător şi de aceea era mai mult decât biruitor. Prin astfel de experienţe ne întemeiem şi mai adânc în dragostea lui Hristos.
Dar este o lume nevăzută, un alt domeniu al lucrurilor, despre care ştim puţin. Răul, pe care nu-l înţelegem, produce întotdeauna mai multă teamă în noi decât răul pe care îl cunoaştem şi-l înţelegem. Viaţa şi moartea sunt misterioase. Sunt îngeri şi alte puteri spirituale. Putem să parcurgem timpuri şi spaţii mari şi să întâmpinăm viziuni sau creaturi, care până acum ne sunt necunoscute. Cum stau lucrurile în acest caz?
Răspunsul este, că niciuna din acestea nu va putea să ne despartă nici măcar pentru o clipă de dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste se odihneşte peste noi în Hristos Isus, Domnul nostru. El este subiectul demn şi nespus de minunat al acestei dragoste, şi noi suntem incluşi în ea, deoarece noi suntem în El. Această dragoste a ajuns la noi în El, şi deoarece noi suntem acum în El, noi rămânem în această dragoste. Dacă Hristosul acestei dragoste ar putea fi răpit, atunci ar putea să aibă loc şi cu noi aceasta. Dar nici una nici cealaltă nu poate avea loc. Dacă înţelegem această realitate măreaţă, atunci convingerea lui Pavel ar fi şi convingerea noastră. Nimic nu ne poate despărţi, şi pentru aceasta mulţumiri fie aduse veşnic lui Dumnezeu!
Capitolul acesta, care a început cu „nu este nici o condamnare”, se termină cu „nici o despărţire”. Şi între ele ne-am văzut pe noi ca fiind primiţi conform planului lui Dumnezeu, în care nu este nici o schimbare.
Tradus de la: Das Problem der Sünde (4)
Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 54–67,
cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de.
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.
Traducere: Ion Simionescu
Eliberarea de sub puterea păcatului
Formalismul şi ceremoniile nu ne duc departe
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: Ioan 1.14-16; Ioan 4; 7; 1 Împăraţi 3; Ezechiel 47
Introducere
S-ar putea ca în strângerile noastre laolaltă din aceste zile să se ridice întrebări în unele inimi: întrebări referitoare la trecut, întrebări referitoare la stilul de viaţă actual, întrebări referitoare la viitor şi întrebări referitoare la ceea ce se face şi cum trebuie să slujim Domnului, căruia Îi aparţinem. Unii ar putea chiar să aibă nopţi nedormite, deoarece ei sunt neliniştiţi în inimile lor cu privire la aceste lucruri. Însă din cauza aceasta nimeni nu trebuie să fie trist, căci cu cât exerciţiul este mai profund, cu atât binecuvântarea este mai mare, dacă prin acesta eşti adus pe deplin la Domnul. Din plinătatea Lui primeşti răspuns la fiecare greutate, la fiecare întrebare.
Ioan 1.14-16: Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi, … plin de har şi de adevăr. … Pentru că noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har.
Ce înseamnă aceasta? Aceasta vorbeşte despre marea nemărginită a harului, care se revarsă val după val în teritoriul nevoii umane, ca să umple orice golf, orice loc de refugiu şi orice peşteră. Oriunde s-ar privi este spaţiu, care poate fi copleşit cu binecuvântare. Este plinătatea Dumnezeirii, care a fost adusă la noi în Isus, căci I-a făcut plăcere Tatălui ca în El să locuiască plinătatea, şi ea a locuit cu adevărat în El. Şi ea este încă în El, căci în El, Salvatorul tău, locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Acolo nu este nici un necaz, pe care El să nu-l poată rezolva. Nu este nici un loc în inima ta, pe care El nu ar putea să-l umple. Nu vrei să primeşti de la El?
Eliberarea de sub puterea păcatului
Este ceva specific Scripturii: când la începutul unei cărţi din Biblie ne este prezentat un cuvânt profund, de cele mai multe ori găsim explicarea acestui cuvânt în aceeaşi carte a Bibliei. Şi eu cred că noi găsim şi în Evanghelia după Ioan ce înseamnă plinătatea Sa, har peste har. Dacă eşti neliniştit din cauza trecutului, dacă păcatele tale apasă asupra conştiinţei tale ca o povară insuportabilă, atunci vreau să-ţi strig: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1.29). Aceasta este prima mărturie publică, care a fost dată despre Isus, după ce El a apărut printre oameni. Şi tu trebuie mai întâi să-L cunoşti ca „Mielul lui Dumnezeu”. Acesta este începutul plinătăţii Sale pentru tine. Este primul val care spală nenorocirea ta provocată prin păcat şi te eliberează pentru totdeauna de povara şi de pedeapsa păcatelor tale.
Meditează la titlul care Îi este dat aici. Este Mielul. Aceasta îl caracterizează pe El la începutul activităţii Sale publice ca Acela care este destinat să sufere şi să moară. Viaţa Sa în slujba pentru om şi pentru Dumnezeu a atins punctul culminant la cruce. Acolo avea să moară ca jertfă pentru păcat. Şi El a mers cu hotărâre să ajungă la acest ţel spus mai dinainte. Nimic nu-L putea abate de la aceasta, căci fără moartea Sa niciodată plinătatea Lui nu putea ajunge la tine şi tu nu puteai fi salvat. Însă acum tu poţi şti, că El a purtat păcatele tale în trupul Său pe cruce, că El a fost rănit din cauza fărădelegilor noastre şi zdrobit din cauza nelegiuirilor noastre. Eşti descurajat? Eşti încă greu împovărat cu păcate? „Iată Mielul lui Dumnezeu.” Du-te la locul unde stă crucea, şi vei pierde povara – vei fi salvat de pedeapsa pentru păcatele tale.
Însă acolo este mai mult! Harul se revarsă val după val. În versetul 33 citim: „Acesta este Cel care botează cu Duh Sfânt”. El înlătură pedeapsa pentru păcate şi El frânge şi puterea păcatului. Cred că chiar şi unii dintre voi, care sunt siguri că sunt eliberaţi de pedeapsa pentru păcate, chiar dacă este numai în taină, totuşi oftează încă sub puterea ei. Tu eşti un sclav, când ar trebui să fi liber! Numai plinătatea Lui te poate aşeza în libertate. Dacă crezi Evanghelia, atunci El ţi-a dat Duhul Sfânt, care locuieşte în tine. „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi voi nu sunteţi ai voştri? Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ.” Preţul este sângele Mielului. Şi acum prin locuirea înăuntru a Duhului Sfânt El a luat în posesiune cea ce a dobândit. Prin Duhul vine la tine plinătatea Sa, ca să te elibereze de puterea păcatului.
Să luăm în seamă aceasta. Cum ia naştere? Din propria experienţă ştiu că un creştin tânăr în credinţă gândeşte în mod obişnuit că el trebuie să se preocupe serios cu păcatele proprii, aşa cum te preocupi cu un şarpe uriaş, care a încolăcit pe cineva. Şi el speră şi crede că Duhul Sfânt a venit să-l ajute în această luptă şi în cele din urmă să-i dea biruinţa. Dar deoarece el nu vede mai mult decât această părere şi nu a fost altfel învăţat, el se forţează zadarnic, până când strigă cuprins de deznădejde: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?” Şi acesta este momentul biruinţei, pe care tu, aşa cum sper, o vei obţine în curând! Duhul Sfânt trebuie să asiste, dacă am voie să spun aşa, şi să aştepte până când va fi atins acest punct. Dar dacă tu zaci ca un suflet lipsit de ajutor, nenorocit, uitându-te pe tine însuţi, eliberat de orice încredere de sine, atunci eşti pregătit pentru plinătatea Lui, pentru a o primi val după val.
Ia seama la faptul care urmează după anunţul că Mielul botează cu Duhul Sfânt: „Şi cei doi ucenici [ai lui Ioan Botezătorul] l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Isus.” Ioan Botezătorul era profund impresionat şi a dat mărturie despre Acela a cărui glorie umplea privirea lui, şi această mărturie a fost folosită de Duhul să trimită pe acei doi bărbaţi la Isus. Aici este taina eliberării de puterea păcatului: inima ta trebuie să aibă un subiect, care să alunge gândurile şi dorinţele proprii. Isus este singurul care este demn şi capabil să facă aceasta. Lucrarea mare a Duhului Sfânt nu este să-ţi dea daruri neobişnuite şi putere mare, prin care să obţii un nume, ci să umple gândurile tale cu harul şi gloria Salvatorului tău. El a venit, ca să ia din ceea ce este al Domnului şi să ţi le arate. O inimă nesatisfăcută şi mulţumită cu sine însuşi niciodată nu poate fi eliberată de puterea păcatului; întrebarea referitoare la eliberarea de puterea păcatului este o întrebare de inimă. Tu trebuie să înveţi ce vrea să se spună prin o simpatie nouă prin puterea care alungă. Atunci vei fi în stare să spui: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!”
Lumea şi vraja ei
Merg acum la capitolul 4, în care se relatează despre femeia, care a venit printre farmecele lumii şi a fost dezamăgită şi ea însăşi s-a dezonorat. Viaţa ei a fost nesatisfăcută, era un joc al lui satan. Obosită, mergea în miezul zilei, ca de obicei, cu urciorul la izvorul lui Iacov – o păcătoasă singuratică, ocolită de toţi. Dar ce zi era aceasta pentru ea! Ea s-a întâlnit cu Isus. Căci din pricina ei El venise în Samaria, şi a aşteptat-o la acea fântână. Ce schimbare mare a avut loc prin acea discuţie scurtă cu ea! Ea s-a grăbit să meargă la locuitorii cetăţii şi le-a strigat: „Veniţi să vedeţi un Om … pe Hristos.” Desigur El era un Om, nu putea fi nici o îndoială, căci El era însetat şi flămând. Dar acest Om era Hristosul! Ochii ei erau deschişi şi au văzut ceea ce alţii nu puteau diferenţia, aceia care nu au privit prin credinţă la El. Inima ei era deschisă, şi a primit din plinătatea Lui. Probabil locuitorii cetăţii au întrebat-o: „Vrei cu adevărat să ne povesteşti, că El a vorbit cu tine?” – „Da”, a spus ea, „voi nu vreţi să vorbiţi cu mine şi mă ocoliţi, şi nici un iudeu n-ar vorbi cu mine, dar El a stat lângă mine acolo la fântână şi nu mi-a inspirat nici o teamă. Mai degrabă, El a vorbit cu mine, până când nenorocirea mea m-a părăsit şi speranţa a intrat în mine şi odată cu speranţa şi bucuria.”
Dar ce i-a spus El, ce a dat naştere la această schimbare? Nu era punerea în lumină a ceea ce era ea, ci descoperirea plinătăţii Sale. Ascultă cuvintele Lui, căci sunt cuvinte ale vieţii veşnice: „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou; dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu nicidecum nu va înseta niciodată, ci apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţa veşnică.” Ce cuvânt captivant! Şi un cuvânt adevărat, un cuvânt de la El, Cel care rostea cuvinte pe care niciodată nu le-a rostit vreun om.
Lumea aceasta nu poate satisface inima omului. Numai plinătatea lui Dumnezeu poate s-o satisfacă; însă această plinătate este în Hristos, şi El o dă. El nu a venit să ceară de la noi ceea ce noi niciodată nu am putea da, ci să dea, şi El dă fără limită, har după har. Priveşte cum El Îşi propune să ridice această femeie de la o căutare umilitoare după fericire în lume, pe care ea niciodată nu o poate da, la Dumnezeu, pe care ea L-a uitat total. Darul Lui, apa vie, era nu numai spre satisfacerea ei, ci ca în ea să se reîntoarcă la originea lui; în acea regiune, de unde a venit: la Dumnezeu Însuşi. Aceasta era mai mult decât eliberarea de puterea păcatului. Creatura este adusă în relaţia corectă cu Dumnezeu Creatorul. Însă Dumnezeu S-a făcut cunoscut nu numai ca Creator, nu, El vrea să Se reveleze în dragostea Lui ca Tată, care a trimis pe Fiul Său ca Salvator al lumii. Căci Tatăl caută adoratori.
Eşecul formalismului şi ceremoniei
Mergem la capitolul 7; şi aici ne este prezentată o altă latură a lumii. Nu este latură murdară, josnică, ci este partea ei religioasă. Era în ultima zi mare a celei mai mari sărbători religioase a iudeilor, când Isus S-a sculat şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.” Domnul a privit la feţele obosite ale acelor oameni religioşi plin de zel şi în inimile lor. El ştia că obiceiurile şi ceremoniile lor erau lipsite de binecuvântare şi ştia cât de odioase erau înaintea lui Dumnezeu practicările lor fără inimă. El a vegheat asupra lor în timpul sărbătorii şi a aşteptat ultima zi, cea mai mare, şi apoi S-a oferit pe Sine Însuşi în locul tuturor acelora, care i-a dezamăgit atât de mult: „Veniţi la Mine!”, a strigat El. Ce minunată era oferta Lui, şi cât de binecuvântată trebuie să fi fost plinătatea Sa, care realizează toate acestea! El nu vorbeşte numai despre un râu, ci despre râuri, râuri de apă vie! Şi acestea curg nu numai înăuntru, ci şi în afară, în afară spre o lume uscată, întinată, încărcată cu păcate şi dezamăgită. Şi singurul lucru, care este necesar, este setea! „Dacă însetează cineva, să vină la Mine.”
În zilele noastre sunt foarte mulţi care încearcă cu o religie construită. Formalităţile religioase i-a atras. Însă aceasta este un lucru mort, neroditor. Acolo nu este apă vie. Ele lasă sufletul nesatisfăcut şi neeliberat; în timp ce stimulează simţămintele, omoară conştiinţa. Dar ţie nu îţi place să fii atras de lucrurile acestea; dar îţi este sete? Sau ai încercat să te mulţumeşti prin mergerea la biserică şi prin îndeplinirea obligaţiilor religioase? Observi tu, că viaţa ta nu este viaţa despre care vorbeşte Biblia? Observi tu, că acolo este o lipsă şi că de aceea tu nu eşti fericit şi de asemenea nu poţi fi o binecuvântare pentru alţii, ceea ce tu de fapt îţi doreşti foarte mult? Aici este răspunsul şi mijlocul de vindecare: „Vino la Mine!” Gândeşte la cuvintele „plinătatea Sa”, şi poţi veni cu cele mai mari speranţe. Spune-I simplu: Doamne Isuse, eu încă nu am înţeles importanţa cuvintelor Tale, dar vin la Tine şi Te rog, fă-mă s-o văd.
Nu mai căuta mult timp în inima ta ceva care să te satisfacă şi să fie altora spre binecuvântare. Vino la El! Nu te îndrepta spre ceremonii religioase sau formalism mort. Vino la El! Nu-ţi pune încrederea în oameni dotaţi sau strângeri laolaltă creştine, în literatură în concordanţă cu Scriptura sau într-o poziţie bisericească corectă. Vino la El! Întreţine relaţii personale cu Isus. Bea din plinătatea Lui, şi apele vieţii vor curge din tine: acasă şi la lucru, când dai învăţătură sau depui mărturie în lume despre Salvatorul tău, în viaţă şi în slujire; zi de zi, ceas de ceas vor curge atunci râuri de apă vie din tine.
Ce trebuie să facem noi?
Doresc să mă mai refer la două locuri din Vechiul Testament, ca să îndrept atenţia la exerciţiu şi hărnicie din partea noastră. În 2 Împăraţi 3 găsim trei împăraţi cu oştirile lor însetate, aflate la limita morţii. Nu era apă pentru toţi. Dar profetul, omul lui Dumnezeu, a apărut ca profet al harului, ca să le deschidă plinătatea lui Dumnezeu în necazul lor. El a spus: „Aşa zice Domnul: «Faceţi în valea aceasta groapă lângă groapă [sau: şanţuri]». Pentru că aşa zice Domnul: «Nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie; totuşi valea aceasta se va umple de apă şi veţi bea voi şi turmele voastre şi animalele voastre.» … Şi a fost aşa: dimineaţa, pe când se aducea darul de mâncare, iată, a venit apă de pe calea Edomului şi pământul s-a umplut cu apă.” Numai Dumnezeu putea trimite apa. Era darul din plinătatea Lui. Însă ei trebuiau să creeze spaţiu pentru apă: să sape canale şi să dea la o parte tot ce împiedica apa să curgă în vale.
Aici este partea ta în această chestiune. Unii dintre voi au dorit mult să aibă o cunoaştere mai profundă a plinătăţii lui Hristos, însă încă nu aşa, ca să sape gropi. Sunt încă lucruri care împiedică curgerea apei, şi tu le cunoşti foarte bine. Dar dacă nu le cunoşti, atunci îndreaptă-te spre Dumnezeu în rugăciune: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă!” (Psalmul 139.23,24). El îţi va arăta, care sunt şi unde sunt obstacolele. Apoi ridică-te în puterea harului, pe care El ţi-l dă, şi desparte-te de ele. „Fă groapă lângă groapă în vale.” Dimineaţa, pe când se aducea darul de mâncare, a curs apa. Această jertfă vorbea simbolic despre scumpătatea lui Hristos pentru Dumnezeu. Şi în măsura în care noi Îl preţuim şi suntem gata să privim celelalte lucruri ca un gunoi datorită valorii nespus de mari a cunoaşterii lui Hristos Isus, începe o dimineaţă nouă pentru noi, şi apele încep să curgă.
Dar mai este nevoie şi de altceva, şi aceasta ni-l arată Ezechiel 47. Este istoria despre râul binecuvântării, care curge din Casa lui Dumnezeu şi în care profetul a fost introdus pas cu pas. Acesta a curs aşa de mult, până când el a putut să înoate – până când apa nu avea fund şi maluri. Dar profetul nu ar fi putut merge în această apă, dacă nu ar fi fost în tovărăşia Omului care ţinea măsura de măsurat. Acest om este o imagine a Duhului Sfânt, care „cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2.10). El este acela care te va călăuzi în tot adevărul (Ioan 16.13). Plinătatea trebuie să curgă în noi. Noi trebuie să creăm spaţiu, loc, pentru ea şi s-o primim val după val. Noi trebuie să fim călăuziţi în ea. Numai Duhul Sfânt poate face aceasta. De aceea să luăm seama la îndemnul: „Nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4.30).
Fie ca fiecare din noi să fie capabil să spună din toată inima şi cu faţa radiind de fericire: „Noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har”, din pricina Numelui Său.
Traducere de la: Befreiung von der macht der Sünde
Titlul original: „His Fulness“
în Scripture Truth, ediţia, 1931, pag. 217–221
Prelegere din 23. August 1931 în High Leigh, Hertfordshire
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/eliberarea-de-sub-puterea-pacatului-a11239.html
Problema păcatului (3)
Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă?
Frank Binford Hole
Versete călăuzitoare: Romani 7.1-25
Cuvintele introductive din capitolul 7 ne îndreaptă gândurile spre versetele paisprezece şi cincisprezece ale capitolului anterior, unde apostolul a prezentat clar că cel care crede nu se află sub Lege, ci sub har. O ceartă aprinsă a luat naştere cu privire la acest punct, despre care ne relatează cartea Faptele apostolilor, în mod deosebit în capitolul 15.
Chestiunea litigioasă a fost rezolvată în Ierusalim pentru credincioşii dintre naţiuni cu autoritate care oblică. Ei nu trebuie puşi sub Lege. Dar era această întrebare clară şi cu privire la credincioşii dintre iudei? Este clar că pentru credincioşii iudei aceasta nicidecum nu era clar. Faptele apostolilor 21.20 dovedeşte aceasta. De aceea era imperios necesar ca Pavel să prezinte situaţia detaliat şi definitiv. De aceea el revine la începutul acestui capitol la această temă.
Vers. 1
Romani 7.1: Nu ştiţi, fraţilor (pentru că vorbesc celor care cunosc legea), că legea are stăpânire asupra omului atât timp cât trăieşte el?
Fraza intercalată în versetul 1 arată că el se adresează acum în mod deosebit fraţilor lui iudei. Numai ei cunoşteau Legea în adevăratul sens al cuvântului. Păgâni ar putea şti ceva despre aceasta, dar ca unii care priveau din afară. Israel o cunoştea dinăuntru, deoarece ei ca popor au fost puşi sub Lege. Această remarcă a apostolului ne oferă o cheie importantă pentru acest capitol, deoarece ea redă punctul de vedere din care va fi tratată întrebarea. Primele şase versete ale capitolului poartă un caracter doctrinar şi arată felul în care credinciosul a fost eliberat de robia Legii şi a fost adus în legătură cu Hristos. În Romani 7.7 începe un pasaj care are a face în mare măsură cu experienţa noastră. Sunt descrise în detaliu efectele Legii asupra inimii şi conştiinţei unui om temător de Dumnezeu. Primim o imagine în efectele practice ale Legii, care în cele din urmă pregătesc pe credincios pentru experienţa eliberării, care se găseşte în Hristos şi în Duhul lui Dumnezeu. Remarcabil este faptul că în întreg capitolul 7 Duhul Sfânt nu este nici măcar o singură dată amintit, în timp ce în capitolul 8 El este amintit probabil mai mult decât în oricare alt capitol al Bibliei.
Apostolul ia ca punct de plecare bine-cunoscuta realitate că Legea domneşte asupra unui om atâta timp cât el trăieşte. Moartea, şi numai moartea, sfârşeşte această domnie. Foarte clar aceasta se vede în exemplul legii divine a căsniciei, care este citată în versetele 2 şi 3.
Vers. 4
Romani 7.4: Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu.
Acelaşi principiu este valabil pentru lucrurile spirituale, aşa cum arată versetul 4, cu toate că este sub o formă puţin schimbată. Legea ocupă poziţia soţului, şi noi, care credem, suntem în poziţia soţiei. Însă nu este aşa că moartea ar avea autoritate asupra Legii, ci că noi am murit. Versetul 4 arată foarte clar aceasta. În acelaşi sens şi versetul 6 constată că noi am murit.
„Prin trupul lui Hristos” noi am murit faţă de Lege. La prima vedere această expresie pare puţin neclară. Pavel se referă aici, aşa cum credem noi, la trupul Domnului, care a fost pregătit pentru El şi pe care El l-a luat atunci când El a devenit Om. El a luat acest trup având în vedere ca în acest trup să sufere moartea, şi de aceea expresia „trup al lui Hristos” este folosită aici în înţelesul morţii Sale. Este aceeaşi vorbire simbolică ca şi aceea pe care o avem în Coloseni 1.22, unde ni se spune că noi am fost împăcaţi „în trupul cărnii Lui, prin moarte”.
Vers. 2,3
Romani 7.2,3: Pentru că femeia măritată este legată prin lege de soţul ei cât timp trăieşte el; dar, dacă soţul ar muri, este dezlegată de legea soţului. Astfel deci, cât timp trăieşte soţul, ea se va numi adulteră, dacă va fi a altui bărbat; dar, dacă soţul moare, ea este liberă faţă de lege, astfel că nu este adulteră, chiar dacă ar fi a altui bărbat.
În moartea lui Hristos noi am murit faţă de stăpânirea Legii. Prin aceasta s-a sfârşit legătura cu primul soţ. În acelaşi timp noi am intrat într-o legătură nouă, cu şi sub Hristosul înviat. Fiecare iudeu a considerat vechiul soţ, Legea, ca fiind sever şi neînduplecat, asemenea unuia care „bate soţia”. Cu toate acestea ei trebuiau să recunoască că au meritat din belşug ceea ce au primit. Ca şi credincioşi dintre naţiuni nu ne putem imagina cât de mare trebuie să fi fost uşurarea când un iudeu convertit a descoperit că el era acum sub Hristos şi nu mai era sub Lege. După ce el a fost „cununat” cu Hristos înviat dintre morţi, standardul prescris era mai mare decât acela pe care Legea i l-a cerut vreodată, însă de la Hristos se revărsa acum spre el o nelimitată plinătate de har şi putere, de care el avea nevoie ca să poată aduce rod pentru Dumnezeu. În imaginea „soţului” Hristos este izvorul oricărui ajutor, oricărei călăuziri şi oricărei puteri precum şi al oricărei mângâieri.
Vers. 5
Romani 7.5: Pentru că, atunci când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte;
Cât de impresionant este contrastul pe care îl prezintă Romani 7.5! Acest verset este realmente foarte remarcabil, căci el numeşte patru lucruri, care aparţin împreună: carnea, Legea, păcatele, moartea. Legea a fost dată unui popor „în carne”. Aceasta a provocat păcatul, care se ascunde permanent în carne, să devină activ. Drept urmare au fost trezite „pornirile” sau „patimile” păcatului, şi toate acestea au fost urmate de moarte ca judecată a lui Dumnezeu. „Carne” nu înseamnă aici trupul nostru, ci natura noastră decăzută, care locuieşte în trupurile noastre actuale. Fiecare persoană neconvertită este „în carne”, aceasta înseamnă, ea este stăpânită de carne şi caracterizată de aceasta în starea ei. Observăm însă că această stare aparţine trecutului pentru cel credincios. Apostolul spune: „atunci când eram în carne”.
Vers. 6
Romani 7.6: … dar acum am fost dezlegaţi de lege, fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea, ca să slujim în înnoirea duhului, şi nu în învechirea literei.
Apare un alt contrast, dacă ne îndreptăm spre versetul 6: „Pentru că, atunci când eram …” (Romani 7.5), „dar acum” (Romani 7.6). Deoarece noi am murit cu Hristos, noi nu numai am murit faţă de păcat, aşa cum arată Romani 6, ci noi am murit şi faţă de Lege şi de aceea suntem eliberaţi de ea. Drept urmare noi putem sluji lui Dumnezeu într-o formă cu totul nouă. Noi nu numai împlinim misiuni noi, ci noi facem aceasta într-un duh nou. În capitolul anterior am citit despre „înnoirea vieţii” (Romani 6.4). Acum citim despre „înnoirea duhului”.
În Vechiul Testament citim despre persoane care se întorc la temerea de Dumnezeu dintr-o viaţă de nelegiuire şi păcat, ca de exemplu Manase, împăratul lui Iuda, aşa cum se relatează în 2 Cronici 33.11-19. S-ar putea probabil spune despre el că în timpul ultimilor ani ai domniei lui el a umblat în înnoirea vieţii. Însă el putea sluji lui Dumnezeu numai conform principiilor şi posibilităţilor rânduite de Lege, sub care stătea. De aceea era imposibil să fie caracterizat de înnoirea duhului. Dacă dorim să vedem o slujire în înnoirea duhului, atunci trebuie să ne îndreptăm spre un iudeu convertit în timpul actual de har. S-ar putea ca odinioară el să fi încercat să slujească lui Dumnezeu cu tot ce avea el mai bun în respectarea strictă a Legii. Dar acum el s-a recunoscut pe sine însuşi ca fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu în Hristos Isus, şi el slujeşte în duhul unui fiu care are înaintea Tatălui său un duh cu totul nou.
Un patron poate da la doi bărbaţi o anumită misiune, unul din ei fiind fiul său. Dacă tânărul este conştient într-o oarecare măsură de relaţia deosebită în care stă, el va face lucrarea cu o cu totul altă atitudine decât angajatul. Această imagine devine mai concludentă dacă noi luăm exemplul unei soţii care urmăreşte interesele soţului ei. Eliberat de Lege prin moarte, prin moartea lui Hristos, noi suntem legaţi cu Hristos înviat, pentru ca noi să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou şi să aducem rod pentru El.
Vers. 7
Romani 7.7: Deci ce vom spune? Este legea păcat? Nicidecum! Dar eu nu aş fi cunoscut păcatul dacă nu ar fi fost legea; pentru că n-aş fi avut nici conştiinţa poftei, dacă legea nu ar fi spus: „Nu pofti!“
În cazul unei astfel de învăţături Hristos trece clar pe primul plan, şi Legea este pusă în umbră. Este prin aceasta Legea cumva degradată? Se poate deduce din aceasta că ceva este fals în Lege? Această întrebare este tratată în versetele din Romani 7.7-13, şi se constată foarte clar că ea era desăvârşită în limitele care i-au fost hotărâte. Cauza dezastrului nu era în Lege, ci la păcat, care s-a ridicat împotriva Legii. În afară de aceasta păcatul a găsit în Lege atât ceea ce l-a provocat cât şi ce l-a condamnat.
Romani 7.7 ne spune cum Legea a dezvelit păcatul şi l-a condamnat. Înainte să vină Legea, noi am păcătuit, însă nu am cunoscut cât de păcătoşi eram. Dar când Legea a vorbit am recunoscut imediat adevărata noastră stare. Exact aşa cum un fir cu plumb arată cât de înclinat este un zid care se clatină, la fel ne demască Legea.
Vers. 8
Romani 7.8: Dar păcatul, găsind prilej prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; pentru că, fără lege, păcatul este mort.
Era însă păcatul care a pricinuit sentinţa, nu Legea, aşa cum ne învaţă Romani 7.8, cu toate că păcatul a încercat să ascundă aceasta prin aceea că el a devenit deodată activ tocmai când el era confruntat cu o poruncă clară a Legii. Tocmai faptul că ne-a fost poruncit să nu facem un lucru ne-a provocat să-l facem!
Vers. 9-11
Romani 7.9-11: Iar eu odinioară eram viu fără lege; însă, venind porunca, păcatul a prins viaţă, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care era spre viaţă, s-a dovedit pentru mine spre moarte: pentru că păcatul, găsind prilej prin poruncă, m-a amăgit şi, prin ea, m-a ucis.
Prin aceasta noi am avut a face cu Legea în două feluri. În primul rând ea a provocat păcatul să fie activ. Ea a tras o linie şi ne-a interzis să trecem peste ea. Numaidecât păcatul ne-a provocat la încălcare, şi noi am trecut peste linie. În al doilea rând, având în vedere această încălcare sub tot felul de forme Legea a rostit sentinţa de moarte asupra noastră. Este adevărat, că Legea a pus înaintea noastră viaţa cu cuvintele: „Fă aceasta şi vei trăi”. Rămâne însă realitatea că tot ce ea a rânduit cu privire la noi s-a epuizat în a ne condamna la moarte, deoarece noi am ratat total să facem ceea ce ea ne-a poruncit. Aceste două rezultate ale Legii sunt formulate pe scurt şi precis la sfârşitul versetului 9: „Păcatul a prins viaţă, şi eu am murit.”
Vers. 12
Romani 7.12: Astfel că, în adevăr, legea este sfântă şi porunca este sfântă şi dreaptă şi bună.
Deoarece lucrurile stau în felul acesta, Legea însăşi nu merită nici o acuzare, căci ea este „sfântă, dreaptă şi bună”. Păcatul este vinovat, nu Legea.
Vers. 13
Romani 7.13: Deci ceea ce este bun devine moarte pentru mine? Nicidecum! Dar păcatul, ca să se arate păcat, a lucrat moarte pentru mine prin ceea ce este bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să devină peste măsură de păcătos.
Păcatul a pricinuit moartea, cu toate că sentinţa de moarte a fost rostită de Lege. Într-adevăr păcatul lucra deja înainte să fie dată Legea, dar în momentul în care ea a fost dată, păcatul nu mai avea nici o scuză şi împotrivirea lui obraznică a crescut peste măsură. Prin porunca dată păcatul a devenit deosebit de păcătos, aşa cum spune Romani 7.13.
Avem aici un pasaj al acestui capitol în care apostolul vorbeşte la persoana întâi singular. În versetele din Romani 7.5 şi 6 se spune: „noi … noi … noi”, în timp ce după întrebarea de la începutul capitolului se spune: „eu … eu … mie … eu”. Schimbarea se bazează pe faptul că el vorbeşte acum despre experienţe, şi când este vorba de experienţe, atunci fiecare trebuie să vorbească despre sine însuşi.
Vers. 14
Romani 7.14: Pentru că ştim că legea este spirituală, dar eu sunt carnal, vândut păcatului.
Primele cuvinte din versetul 14 constituie numai aparent o excepţie a celor pe care noi tocmai le-am spus, dar nu sunt. Este o realitate că Legea este spirituală, aceasta nu este o chestiune de experienţă, ci este constatat ca o realitate pe care noi o cunoaştem. În contrast cu aceasta stă ceea ce „eu sunt” şi aceasta se învaţă prin experienţă tristă: „carnal, vândut păcatului”.
Cum învăţăm noi ce suntem? Prin aceea că ne ostenim sincer să ne supunem cerinţelor pe care le pune Legea. Cu cât mai serios facem aceasta cu atât mai eficientă este lecţia care se marchează în inimile noastre. Noi învăţăm să cunoaştem natura noastră păcătoasă prin aceea că încercăm să fim buni.
Să ne amintim ce am învăţat în Romani 6, căci acolo ne este arătată calea. Dacă prin credinţă ne actualizăm că noi am fost făcuţi una cu Hristos în moartea Sa, vom înţelege că noi ne considerăm morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu, şi drept urmare trebuie să ne dăm pe noi înşine şi mădularele noastre lui Dumnezeu pentru a face voia Lui şi buna Lui plăcere. Inimile noaste vor fi deplin de acord cu aceasta, ca fiind corect şi că se cuvine, şi ne spunem nouă înşine, probabil chiar cu mare entuziasm: „Exact! Voi face aceasta.”
Noi încercăm sincer să transpunem hotărârea în practică, şi iată că avem parte de un şoc foarte neplăcut. Hotărârea noastră este foarte bună, dar cumva nu avem putere s-o împlinim. Vedem binele şi-l recunoaştem în duhul nostru, dar eşuăm în a-l face. Vedem şi răul şi îl dezaprobăm, şi cu toate acestea suntem încurcaţi în el, o stare foarte dureroasă şi umilitoare, pe care o găsim descrisă în versetul din Romani 7.19.
În Romani 7.14-23 găsim cuvântul „eu” nu mai puţin de douăzeci şi patru de ori. „Mie” şi „al meu” se întâlnesc de zece ori. Evident autorul descrie o experienţă, în timp ce el s-a pierdut în preocuparea cu sine însuşi. Toate gândurile s-au îndreptat spre interior, spre sine însuşi. Aceasta nu surprinde, căci tocmai acesta este în mod normal efectul Legii asupra unui suflet trezit, conştiincios. Dacă cercetăm mai îndeaproape aceste versete, constatăm că cu experienţele descrise sunt legate descoperiri preţioase.
Vers. 16
Romani 7.16: iar ceea ce urăsc, aceasta practic. Iar dacă ceea ce nu vreau, aceea practic, recunosc că legea este dreaptă.
1. El a descoperit prin experienţă caracterul bun şi sfânt al Legii. Ea este bună, aşa cum spune Romani 7.12, dar acum el trebuie să spună: „Sunt de acord că Legea este bună.”
Vers. 15
Romani 7.15: Pentru că ceea ce fac nu recunosc: pentru că ceea ce nu vreau, aceasta fac;
2. El a descoperit prin experienţă starea lui decăzută nu numai ca fiind „carnală”, ci şi ca „vândută păcatului”. Cineva care trebuie să mărturisească că el este aşa de biruit, că el nu poate face ce vrea şi că trebuie să facă ce urăşte, şi care ajunge într-o stare aşa de umilitoare ca permanent să condamne propriile acţiuni, acela este cu adevărat înrobit. Noi ne asemănăm cu sclavii care sunt vânduţi pe piaţă unui stăpân tiran, vânduţi păcatului.
Vers. 17
Romani 7.17: Atunci însă nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.
3. Însă el învaţă să diferenţieze între ceea ce este în el lucrat de Dumnezeu, ceea ce noi numim „natura nouă”, şi carnea, natura veche. Versetul 17 arată aceasta. El recunoaşte că este adevăratul lui „eu”, care este legat cu natura nouă, şi este un „eu” sau un „al meu” care trebuie respins, deoarece el aparţine naturii vechi.
Vers. 18-21
Romani 7.18-21: Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac. Iar dacă ceea ce eu nu vreau, aceea practic, nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine.
4. Prin experienţă el înţelege caracterul adevărat al acelei naturi vechi. Când este vorba despre „mine”, atunci este „carnea mea” (aici vezi tu că este vechiul „eu”, care trebuie respins), în care nu locuieşte nimic bun, aşa cum spune versetul 18. Pur şi simplu binele nu este prezent. De aceea nu are sens să-l cauţi. Sunt unii printre noi care au petrecut luni grele, sau chiar ani, să caute binele într-un loc unde el nu era prezent?
Vers. 22
Romani 7.22: Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, …
5. El mai învaţă că, cu toate că acum el posedă o natură nouă, un „om dinăuntru” (Romani 7.22) în sine însuşi nu-i poate da nici o putere. Omul dinăuntru ar putea să se bucure de Legea sfântă a lui Dumnezeu. Duhul lui poate fi de acord cu Legea, că ea este bună, dar cu toate acestea este o putere mai mare care lucrează în mădularele lui şi care îl înrobeşte.
Cât de distrugătoare este această stare de lucruri! Unii dintre noi au cunoscut din belşug amărăciunea ei. Alţii probabil trebuie s-o guste acum. Şi dacă unii până acum nu au putut relata nimic despre aceasta, atunci ar trebui să nu fie liniştiţi, căci imediat se pune întrebarea dacă ei într-adevăr posedă natura nouă. Dacă nu este nimic altceva decât numai natura veche, atunci conform experienţei nu sunt cunoscute luptele şi experienţele de acest fel.
Astfel de experienţe au o valoare mare, deoarece ele pregătesc sufletul pentru fericirea unei eliberări lucrate divin.
Vers. 23
Romani 7.23: … dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele.
Dacă ne apropiem de finalul capitolului 7 din Romani, este important să observăm că cuvântul lege este folosit în sens dublu în acest pasaj. Într-un număr mare de exemple se referă desigur la Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. În versetele din Romani 7.2 şi 3 avem însă „legea” soţului, în Romani 7.21 avem „Legea”, în versetele 23 şi 25 avem „o altă lege”, „legea minţii mele” şi „legea păcatului”. În aceste cazuri cuvântul este evident folosit pentru a descrie o putere sau o autoritate, care lucrează regulat într-o direcţia prescrisă: în exact acelaşi sens în care noi folosim cuvântul atunci când vorbim despre „legi naturale”.
Dacă mai citim încă o dată versetele citate şi înlocuim cuvântul „lege” prin „putere de dirijare sau de stăpânire”, putem înţelege puţin mai clar ce vrea apostolul să spună. Să luăm versetul 23. Duhul nostru ar trebui să fie pentru fiecare din noi puterea conducătoare: trupurile noastre ar trebui ţinute în supunere. Aceasta ar trebui să fie aşa la aceia al căror duh a fost reînnoit prin puterea lui Dumnezeu. Însă noi trebuie să ţinem seama de păcatul care doreşte să stăpânească mădularele noastre. Această realitate gravă trebuie privită în ochi şi învăţată prin experienţă, că păcatul, dacă noi suntem lăsaţi în seama noastră, se dovedeşte ca putere mai mare, preia domnia şi ne ţine în captivitate.
Vers. 24
Romani 7.24: O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?
Nu este de mirare dacă apostolul amintindu-şi de aceasta strigă plin de chinuri: „O, nenorocit om ce sunt!” Cu siguranţă şi noi cunoaştem acest sentiment nenorocit de suferinţă. Noi ne-am putea compara cu necazul chinuitor al unui pescăruş care de la cap şi până la coadă este acoperit cu uleiul murdar curs din motoarele vapoarelor. Legea îngrozitoare a uleiului lipicios împiedică ca legea lui şi legea fizică pentru zborul în aer să se impună! Şi cine să-l salveze? În sine însuşi el nu are nici o putere. Dacă cineva nu-l prinde şi nu-l curăţă, el trebuie să moară.
Versetul 24 conţine nu numai strigătul chinuitor, ci şi întrebarea importantă: „Cine mă va elibera?” Formularea acestei întrebări este importantă. În partea anterioară a acestei relatări, atunci când vorbitorul a trecut prin acele experienţe, aşa cum de exemplu sunt descrise în versetele din Romani 7.14-19, această întrebare ar fi fost de forma: „Cum mă voi salva?” Atunci el căuta încă un mijloc de ajutor în sine însuşi, care ar putea aduce salvarea, dar această căutare era zadarnică. Acum el începe să caute un salvator în afara lui.
Vers. 25
Romani 7.25: Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, cu mintea, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea, legii păcatului.
Dacă nu numai încrederea în noi înşine ci şi acea speranţă în noi înşine a fost zguduită, atunci am făcut un pas mare înainte. Inevitabil nu mai privim în noi înşine, ci în afară. La început probabil căutăm numai ajutor şi de aceea privim în direcţie greşită. Însă mai devreme sau mai târziu descoperim că noi nu de ajutor avem nevoie, ci mai degrabă avem neapărată nevoie de eliberare printr-o putere, care nicidecum nu este a noastră. Atunci vom găsi foarte curând răspunsul la strigătul nostru. Eliberarea noastră este prin Isus Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu fie lăudat pentru aceasta! El poate să ne elibereze atât din sclavia păcatului, cât şi de vina păcatelor noastre.
Partea anterioarăPartea următoare
Tradus de la: Das Problem der Sünde (3)
Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 45–53,
cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de.
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-3-a12050.html
Problema păcatului (1)
Romani 5: Adam şi generaţia lui
Frank Binford Hole
https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-1-a12048.html
Versete călăuzitoare: Romani 5.12-21
Până la capitolul 5 ne este prezentată Evanghelia în legătură cu păcatele noastre. Fărădelegile noastre au stat în atenţia noastră şi noi am descoperit pe ce cale Dumnezeu ne-a îndreptăţit cu privire la ele şi ne-a făcut să avem parte de favoarea Lui. Însă în legătură cu starea noastră decăzută a trebuit rezolvat mai mult decât numai această întrebare. Mai era o întrebare, pe care noi o putem numi întrebarea familiilor sau a generaţiilor.
Vers. 12
Romani 5.12: De aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit; …
Capul generaţiei noastre este Adam, şi anume în starea lui decăzută. Căci abia după căderea în păcat el a născut fii şi fiice. Căderea lui a avut loc printr-o singură faptă păcătoasă, însă această faptă a dat naştere la o stare de păcat care a pătruns toată fiinţa lui. Prin aceasta s-a schimbat predispoziţia lui spirituală aşa de radical, că ea a avut influenţă şi asupra generaţiilor care au urmat după el. El a putut naşte copii numai „după asemănarea lui, după chipul lui” (Geneza 5.3) – asemănarea şi chipul unui om decăzut. O moştenire ereditară de felul acesta este o realitate înfiorătoare, şi Scriptura confirmă aceasta. Oferă Dumnezeu cu Evanghelia şi un antidot împotriva acestei suflări otrăvite, care s-a răspândit peste generaţia de oameni? Are El o soluţie pentru problema naturii din care rezultă faptele păcătoase – pentru problema rădăcinii care dă la iveală aceste roade dezgustătoare? Antidotul pentru problema roadelor l-am studiat deja în primele capitole.
El are un antidot. Rezolvarea acestei probleme a avut deja loc. Începând cu Romani 5.12 sunt prezentate rezultatele a ceea ce Dumnezeu a făcut în această privinţă. Aici nu este descris cu multe cuvinte ceea ce a făcut El, cu toate că se deduce clar din acestea. Recunoaştem că pasajul este puţin greoi, şi cuvintele puţine contribuie la această greutate de înţelegere. Ea este mărită şi prin aceea că unele cuvinte sunt redate deficitar în unele traduceri. O a treia greutate rezultă din aceea că această parte a problemei păcatului este prea des trecută cu vederea, şi acolo unde are loc aceasta ne cufundăm în ape pe care nu le cunoaştem şi pierdem terenul de sub picioare.
Mai întâi vrem să observăm că versetele 13-17 sunt o intercalare. Pentru ca aceasta să fie uşor de recunoscut ele au fost introduse în paranteze în diferite traduceri. Ca să se înţeleagă sensul citim de la versetul 12 până la versetul 18. Vedem apoi că întreg conţinutul pasajului este în contrast cu un om care a păcătuit şi a atras şi pe alţii în urmările fărădelegii lui, şi cu un Altul, care a înfăptuit dreptatea şi a adus pe alţii sub efectele binecuvântate ale acesteia. Întreg pasajul accentuează contrastul mare între Adam, pe de o parte, şi Hristos, pe de altă parte. Dacă Adam stă ca şi cap al unei generaţii decăzute, supusă morţii şi condamnării, vedem în Hristos Capul unei generaţii noi, care stă în dreptate şi viaţă.
Ceea ce Dumnezeu a făcut putem de aceea să parafrazăm în felul următor: El a realizat în Domnul Isus Hristos un Cap nou pentru oameni. Înainte ca El să ocupe formal locul ca şi Cap, El a realizat o dreptate desăvârşită prin ascultare până în moarte. Pe baza morţii Sale şi a învierii Sale cei care cred nu mai stau în legătură cu Adam, ci cu Hristos. Ei sunt, ca să zicem aşa, altoiţi în Hristos. Ei nu mai sunt în Adam, ci „în Hristos”. Aceasta este realitatea de bază, care este prezentată în pasajul nostru şi ale cărei urmări minunate sunt dezbătute.
Vers. 18
Romani 5.18: … deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii.
Să privim încă o dată la versetele din Romani 5.12,18 şi 19, în mod deosebit la versetul 18. Expresia „către toţi oamenii” este în ambele cazuri traducerea mai bună decât „peste toţi oamenii” sau „pentru toţi oamenii”, căci prepoziţia arată aici direcţia. Contrastul constă între greşeala lui Adam, cu urmarea că condamnarea ameninţa pe toţi oamenii, şi dreptatea lui Hristos, pe care El a realizat-o prin moartea Sa, cu urmarea că pentru toţi oamenii a fost deschisă uşa spre o îndreptăţire a vieţii.
Dacă mai medităm un moment în linişte la aceasta, probabil noi înşine vom remarca că – cu toate că toţi oamenii au ajuns sub condamnare – nicidecum nu toţi ajung la îndreptăţire. Şi aşa este, căci versetul 18 constată numai direcţia generală a acţiunilor respective, şi este adevărat că moartea lui Hristos este pentru toţi conform planului lui Dumnezeu.
Vers. 19
Romani 5.19: Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.
Versetul următor descrie rezultatele efective ale neascultării lui Adam precum şi ale ascultării lui Hristos, şi numai „cei mulţi” sunt în câmpul vizual.
Prin expresia „cei mulţi” înţelegem pe aceia, şi numai pe aceia, care aparţin capului respectiv. În cazul lui Adam „cei mulţi” cuprinde desigur pe toţi oamenii naturali, căci prin natura noastră noi toţi aparţinem neamului lui. Dar când este vorba de Hristos, atunci nu toţi oamenii aparţin neamului Lui, ci numai cei care cred. Prin neascultarea lui Adam toţi oamenii au devenit păcătoşi. Însă toţi cei care cred au devenit drepţi prin ascultarea lui Hristos, care a dus până în moarte.
În cele trei versete pe care le studiem avem deci această succesiune. Pe de o parte: omul Adam, o încălcare, toţi oamenii în poziţia de păcătoşi, toţi păcătuiesc, drept urmare toţi sunt sub moarte şi condamnare. Pe de altă parte: Omul Hristos, o dreptate în ascultare până în moarte, aceia, al căror Cap este El, au fost aşezaţi în poziţia de drepţi în îndreptăţirea vieţii.
Vers. 13
Romani 5.13: … (deoarece, până la Lege, era păcat în lume; dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege;
Să luăm acum seama la cele cinci versete intercalate. Primele două întâmpină o greutate, care ar putea apare la aceia care erau foarte familiarizaţi cu Legea. Adam a păcătuit împotriva unei porunci clare. De aceea păcatul lui era o încălcare. După aceea au trecut aproximativ 2500 de ani, până când Legea a fost dată lui Moise, deci a devenit posibil ca ea să fie încălcată. Între aceste două momente nu era nici o încălcare, căci nu era nici o lege, care ar fi putut fi încălcată.
Vers. 14
Romani 5.14: … dar moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar peste cei care nu păcătuiseră după asemănarea încălcării lui Adam, care este o imagine a Celui care avea să vină.
Şi cu toate acestea păcatul se întâlnea pretutindeni, aceasta s-a arătat prin aceea că moartea domnea pretutindeni. Diferenţa practică constă în aceea că păcatul nu este „socotit”, dacă nu este nici o lege: aceasta înseamnă, el nu ne va fi socotit în acelaşi fel. Numai aceia care au cunoscut Legea, vor fi judecaţi după Lege, aşa cum am văzut în Romani 2.
Vers. 15
Romani 5.15: Nu este greşeala ca şi darul de har? Pentru că, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au murit, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul în har, care este al unui singur Om, Isus Hristos, au prisosit pentru cei mulţi.
Presupunând toate acestea, rămâne totuşi adevărat că păcatul şi moartea au domnit pe plan mondial. Toţi urmaşii lui Adam sunt incluşi în căderea lui în păcat. Deoarece aceasta este aşa, în versetele din Romani 5.15-17 este tratată diferenţa între Adam şi Hristos. Fiecare verset conţine o particularitate, însă gândul principal este exprimat la începutul versetului 15, şi anume că darul de har gratis în Hristos nicidecum nu este mai prejos de încălcarea lui Adam, ci realmente este mai presus de ea.
În versetul 15 se spune de două ori „cei mulţi”, la fel cum am găsit şi în Romani 5.19. Şi aici este vorba de familii de oameni, care sunt văzute sub capul fiecăreia din ele, fie că este Adam sau Hristos. Primul a adus moartea peste toţi aceia al căror cap este el, şi aceasta înseamnă realmente peste toţi oamenii, fără excepţie. Isus Hristos a adus harul lui Dumnezeu şi darul de har gratis pentru mulţi, care stau sub El ca şi neam, aceştia sunt toţi cei care cred.
Vers. 16
Romani 5.16: Şi nu este darul ca printr-unul singur care a păcătuit? Pentru că judecata a fost din unul singur spre condamnare, iar darul de har este din multe greşeli, spre îndreptăţire.
Versetul 16 arată contrastul dintre condamnare şi îndreptăţire. În privinţa aceasta darul este mai presus de păcat. Condamnarea a venit printr-un singur păcat. Îndreptăţirea a fost lucrată triumfător prin har, în ciuda tuturor încălcărilor.
Vers. 17
Romani 5.17: Pentru că, dacă prin greşeala unuia singur, moartea a domnit printr-unul singur, cu atât mai mult cei care primesc plinătatea harului şi a darului dreptăţii vor domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos);
Un alt contrast întâlnim în Romani 5.17. Condamnarea şi îndreptăţirea din versetul anterior le-am putea numi urmări imediate. Fiecare, care vine sub capul familiei lui Adam, stă imediat şi sub condamnare. Fiecare, care vine sub Capul familiei lui Hristos, primeşte imediat îndreptăţirea. Dar care este rezultatul final în fiecare caz? Rezultatul final al păcatului lui Adam era domnia atotcuprinzătoare a morţii asupra urmaşilor lui. Rezultatul final al lucrării dreptăţii, pe care a înfăptuit-o Hristos, aduce tuturor alor Săi harul care se revarsă şi ca dar liber aduce dreptatea, aşa că ei pot domni în viaţă. Nu numai că viaţa va domni, ci noi vom domni în viaţă. Ce realitate uimitoare! Nu ne miră că acest har gratis depăşeşte încălcările, aşa cum spune versetul 17.
Vers. 20
Romani 5.20: Dar Legea a intervenit, ca să prisosească greşeala; dar unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult, …
Versetele din Romani 5.20 şi 21 repetă şi rezumă ceea ce tocmai am văzut. Legea a fost adăugată ca să descopere pe deplin păcatul omului. Păcat a existat în toate timpurile, dar abia cu Legea a ieşit la iveală ca încălcare reală, şi încălcarea, care a fost pusă categoric ca vină asupra omului, a prisosit. După un anumit timp Legea a fost urmată de harul care ne-a fost adus în Hristos. De aceea putem deosebi trei trepte. Prima este epoca dinainte de Lege, în care era păcat, dar nu în caracterul de încălcare. În al doilea rând timpul Legii, când păcatul a devenit nespus de mare, da, ca şi cum ar fi ajuns pe vârful munţilor Himalaia. În al treilea rând introducerea harului prin Hristos – un har care a crescut asemenea unui fluviu puternic, peste munţii păcatului omenesc.
Vers. 21
Romani 5.21: … pentru ca, după cum păcatul a domnit în moarte, tot aşa şi harul să domnească prin dreptate spre viaţa eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru.
În Evanghelie harul nu numai se revarsă, ci el domneşte. Noi, cei care am crezut, am ajuns sub influenţa binefăcătoare a harului. Acest har domneşte prin dreptate, aşa cum şi crucea era în primul rând o lucrare a dreptăţii. Şi ţelul minunat şi împlinirea tuturor este viaţa veşnică. Aici începe să se deschidă înaintea noastră priveliştea nemărginită a veşniciei. Noi privim fluviul harului. Vedem canalul dreptăţii – pregătit prin lucrarea de pe cruce -, în care curge harul. Şi în final vedem oceanul nemărginit al vieţii veşnice, în care el se revarsă.
Şi toate sunt „prin Isus Hristos, Domnul nostru”. Toate au fost lucrate de El. El este Capul, căruia noi ca şi credincioşi Îi suntem supuşi, şi drept urmare este Izvorul din care curg toate aceste binecuvântări spre noi. Că noi avem parte de ele îşi are motivul în aceea că noi suntem în viaţa Lui. Îndreptăţirea noastră este o îndreptăţire a vieţii, căci în Hristos noi avem o viaţă care exclude orice posibilitate de condamnare – o viaţă în care noi nu numai am fost declaraţi liberi de toate încălcările noastre, ci noi am fost şi scoşi din poziţia de păcătoşi, în care eram odinioară, când era legaţi cu Adam.
Tradus de la: Das Problem der Sünde (1)
Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 31–36
Cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-2-a12049.html
Problema păcatului (2)
Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte, de Frank Binford Hole
Versete călăuzitoare: Romani 6
Vers. 1
Romani 6.1: Deci ce vom spune? Să rămânem în păcat, ca să prisosească harul?
Până aici am învăţat din această epistolă despre Evanghelie, pe care Dumnezeu a vestit-o, ce este El spre favoarea noastră, ce a lucrat El pentru noi prin moartea şi învierea lui Hristos şi ce am primit noi prin credinţa simplă. În toate Dumnezeu, dacă avem voie să ne exprimăm în felul acesta, S-a manifestat faţă de noi în binecuvântare. Romani 6 începe cu întrebarea potrivită: „Deci ce vom spune?”
Aceasta arată că începe un subiect nou. Nimic nu poate întrece minunea pe care Dumnezeu a făcut-o din pricina noastră, dar ce suntem noi pentru El ca urmare a acestui fapt? Care trebuie să fie răspunsul credinciosului având în vedere harul minunat revelat? Se câştigă prin Evanghelie o putere care-l face capabil pe credincios să dea un răspuns lui Dumnezeu, demn de El Însuşi? Începem să cercetăm această întrebare ocupându-ne cu capitolul 6. Vom descoperi calea pe care Evanghelia ne eliberează, pentru ca noi să ne putem trăi viaţa în dreptate şi sfinţenie practică.
Dacă oamenii îşi însuşesc o simplă cunoaştere cu capul a harului lui Dumnezeu şi inimile lor rămân neatinse de acesta, ei pot foarte uşor să falsifice harul în desfrânare şi să spună: „Deci dacă harul lui Dumnezeu poate inunda păcatul nostru, atunci să continuăm să păcătuim, pentru ca harul să poată să se reverse şi mai departe.”
Vers. 2
Romani 6.2: Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?
Numeşte Evanghelia undeva bun gândul acesta? Nici un moment. Dimpotrivă. Ea ne spune clar că noi am murit faţă de păcat. Tot ce avea a face cu voinţa noastră păcătoasă, cu plăcerile noastre egoiste, de acestea eram obsedaţi, în timp ce eram surzi şi morţi faţă de Dumnezeu şi chestiunea Lui. Acum a avut loc o întoarcere deplină, noi am murit faţă de păcatul pe care odinioară îl făceam cu multă plăcere, noi suntem morţi faţă de el, şi noi suntem vii pentru lucrurile pentru care odinioară eram morţi.
Vers. 3
Romani 6.3: Sau nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?
Eram noi neştiutori în privinţa aceasta sau eram numai confuz conştienţi? Aceasta nu trebuia să fie aşa, căci chestiunea a fost prezentată clar în botezul creştin, o acţiune care stă în legătură cu începutul. Ştim noi ce înseamnă botezul nostru, sau nu ştim?
Probabil mai întâi trebuie să punem o altă întrebare: Eşti tu botezat? Punem această întrebare, deoarece pare că în unele cercuri este o delăsare evidentă în această chestiune, probabil provocată de accentuarea exagerată care a fost acordată botezului în zilele din trecut. Dacă cineva nu se lasă botezat, aceasta înseamnă o pierdere pentru el. În botez noi suntem îngropaţi cu Hristos, aşa cum spune versetul 4. Să nu fi îngropat cu El este o nenorocire. În afară de aceasta, expunerea de dovezi a apostolului în versetele 4 şi 5 îşi pierde puterea cu privire la noi, dacă nu facem parte din aceia care „au fost botezaţi pentru Hristos”.
Vers. 4
Romani 6.4: Deci am fost înmormântaţi cu El prin botez, pentru moarte, pentru ca, după cum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoirea vieţii.
Care este deci importanţa botezului? El înseamnă unirea cu Hristos în moartea Lui. El înseamnă că noi am fost îngropaţi cu El şi că ne-am luat obligaţia să umblăm în înnoirea vieţii, aşa cum El a fost înviat într-o ordine nouă a lucrurilor. Acesta este înţelesul lui şi obligaţia pe care el o impune. Necunoaşterea în privinţa aceasta ar fi pentru noi o pierdere mare. Ne temem mult că certurile rele care au bântuit cu privire la felul botezului şi la persoanele care se botează au determinat pe mulţi să treacă total cu vederea înţelesul lui propriu-zis. Discuţiile cu privire la botez au fost uneori făcute într-un fel foarte „nebotezat”, aşa că nici un observator nu putea să-şi dea seama că cei care se certau erau „morţi faţă de păcat”.
Însă botezul ca rânduială este un semn exterior. El nu dă naştere la viaţă, şi vai, milioane de oameni botezaţi se vor regăsi într-o veşnicie pierdută! Desigur botezul arată, ceea ce în înţelesul lui deplin este de importanţă vitală, spre cruce, aşa cum vom vedea.
Să luăm seama la ultimele cuvinte din versetul 4: „înnoirea vieţii”, căci ele dau un răspuns direct la întrebarea de la începutul capitolului. În loc ca noi să perseverăm în păcat, ceea ce nu este nimic altceva decât continuarea vieţii vechi, noi trebuie să umblăm într-o viaţă nouă. În timp ce vom studia capitolul în continuare, ni se va arăta natura acestei vieţi noi.
Vers. 5
Romani 6.5: Pentru că, dacă ne-am făcut una cu El în asemănarea morţii Lui, tot aşa vom fi şi în a învierii lui, …
Botezul nostru era – simbolic – înmormântarea noastră cu Hristos. Era „în asemănarea morţii Lui” şi în aceasta noi am fost făcuţi una cu El sau am fost „crescut împreună” cu El, aşa cum este adnotarea la Romani 6.5. Noi ne-am supus Lui cu încrederea că vom fi făcuţi una cu El în viaţa Lui de înviere. Înnoirea vieţii, în care noi trebuie să umblăm, este efectiv legată cu viaţa de înviere actuală a lui Hristos.
Vers. 6
Romani 6.6: … ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului.
În Romani 6.3 ar trebui să cunoaştem înţelesul botezului nostru; în versetul 6 suntem solicitaţi să cunoaştem înţelesul crucii cu privire la „omul nostru vechi” şi la „trupul păcatului”. Crucea stă la baza botezului; fără cruce botezul şi-ar pierde orice semnificaţie.
Am avut deja înaintea ochilor moartea lui Hristos în dimensiunea ei cu privire la păcatele noastre şi la iertarea lor. Aici este vorba de înţelesul ei cu privire la natura noastră păcătoasă, din care au rezultat toate păcatele pe care noi le-am făcut.
Probabil nu este foarte uşor de înţeles gândul pe care ni-l face cunoscut expresia „omul nostru vechi”. Explicaţia constă în aceea că apostolul personifică aici tot ceea ce noi suntem ca şi copii naturali ai lui Adam. Dacă ne putem imagina o persoană, al cărei caracter a unit în sine toate aceste însuşiri urâte, care s-au văzut vreodată la toţi urmaşii lui Adam, o astfel de persoană ar putea fi descrisă ca „omul nostru vechi”.
Tot ce suntem noi ca şi copii ai lui Adam în starea lui decăzută, a fost răstignit cu Hristos, şi noi trebuie să ştim aceasta. Nu este o simplă imaginaţie, ci o realitate adevărată. Era o faptă a lui Dumnezeu, care a fost făcută în crucea lui Hristos. Era efectiv o faptă a lui Dumnezeu şi ea era la fel de reală precum este îndepărtarea păcatului nostru, care a avut loc în acelaşi timp. Aceasta ar trebui s-o ştim prin credinţă, aşa cum ştim că păcatele noastre au fost iertate. Dacă prin credinţă ştim aceasta, atunci vor urma alte rezultate. Însă noi începem prin a le şti cu adevărat prin credinţa simplă.
Intenţia lui Dumnezeu la răstignirea omului nostru vechi era ca „trupul păcatului” să fie desfiinţat, aşa că noi de acum înainte să nu mai putem sluji păcatului. Nici această afirmaţie nu este uşor de înţeles. Noi trebuie să ne amintim că păcatul a domnit odinioară în trupurile noastre, care drept urmare erau – este îngrozitor să spunem aceasta – trupuri ale păcatului. Deci nu este aşa că trupurile noastre fizice au fost nimicite, ci că păcatul, care stăpânea cu toată puterea lui trupurile noastre, a fost nimicit şi în felul acesta noi am fost eliberaţi de autoritatea lui. El a fost nimicit prin răstignirea omului nostru vechi ca rezultat al unirii noastre cu Hristos în moartea Lui, aşa că moartea Lui era şi moartea noastră.
Observă finalul versetului 6. El arată foarte clar cum este văzut păcatul în acest capitol. Păcatul este un despot, un deţinător de sclavi, sub a cărui autoritate noi am venit. Nucleul acestui capitol nu este prezenţa păcatului în noi, ci puterea păcatului asupra noastră.
Vers. 7-9
Romani 6.7-9: Pentru că cine a murit a fost eliberat de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre morţi, nu mai moare: moartea nu mai are stăpânire asupra Lui.
Noi am fost eliberaţi de păcat sau descătuşaţi de păcat. Noi am fost îndreptăţiţi faţă de păcat (Romani 6.7).
Dezlegarea noastră de păcat a fost lucrată prin moartea lui Hristos. Dar este foarte important să menţinem foarte strâns legătura între moartea Lui şi învierea Lui. Am văzut aceasta când am studiat ultimul verset din Romani 4, şi aici o vedem din nou. Moartea noastră cu Hristos a avut loc cu privire la viaţa noastră în El în lumea de înviere. Cuvântul „ştiind” îl întâlnim pentru a treia oară în Romani 6.9. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul botezului. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul morţii lui Hristos cu privire la omul nostru vechi. În al treilea rând ar trebui să ştim care este înţelesul învierii lui Hristos. Învierea Lui nu era o simplă readucere la viaţă. Ea nu se asemăna cu învierea lui Lazăr – o revenire la viaţă în lumea aceasta pentru un anumit număr de ani, după care moartea avea iarăşi loc. Atunci când El a înviat, El a lăsat moartea pentru totdeauna înapoia Lui şi a intrat într-o altă ordine a lucrurilor, pe care noi din motive de simplitate o numim lumea de înviere. Pentru un moment scurt moartea a exercitat domnia peste El, şi aceasta numai pentru că El i S-a supus prin propria acţiune. Acum El este de partea cealaltă a morţii, şi aceasta pentru totdeauna.
Vers. 10
Romani 6.10: Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu.
În ceea ce El a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna. Aici se spune „păcat” şi nu „păcate”, să observăm aceasta, este vorba de principiul-rădăcină, care a pătruns în natura noastră şi a luat cu forţa domnia asupra noastră. Deci aici nu este vorba de fărădelegile care au rezultat din aceasta. De asemenea nu se spune nici că „a murit faţă de păcate”, ci „a murit faţă de păcat”. Spre deosebire de noi, păcatul nu a avut nici o putere şi nici o influenţă asupra Lui în natura Lui. Dar El Şi-a arătat puterea atunci când El în jertfa Sa S-a ocupat cu toată problema păcatului şi a rezolvat-o. Căci această problemă a atins gloria lui Dumnezeu în creaţia Lui decăzută în ruină, şi ea ne-a atins pe noi, deoarece ea stătea ca o barieră puternică împotriva binecuvântărilor noastre. Atunci când El a rezolvat problema păcatului, atunci când El a purtat judecata din cauza lui, El a murit faţă de păcat şi acum trăieşte pentru Dumnezeu.
Să facem o pauză şi să ne verificăm cu privire la acest adevăr. Îl cunoaştem noi cu adevărat? Cunoaştem noi realmente în această lumină moartea şi învierea lui Hristos? Înţelegem noi cât de deplin Domnul nostru „a murit ieşind” din domeniul vechi al lucrurilor dominat de păcat, în care El a venit în har odată, ca să facă lucrarea de răscumpărare, şi cât de deplin trăieşte El pentru Dumnezeu într-o lume nouă, în care El a intrat? Este important ca noi să înţelegem toate acestea, deoarece versetul 11 continuă să ne înveţe că noi trebuie să „socotim” conform cu ceea ce ştim, şi anume trebuie să ne comportăm ca atare.
Vers. 11
Romani 6.11: Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus.
Dacă nu înţelegem corect, atunci nu putem „socoti” corect. Nici un om de afaceri nu va socoti corect facturile lui dacă nu cunoaşte tabla înmulţirii. Nici un căpitan nu poate determina corect poziţia vaporului lui, dacă nu cunoaşte principiile navigării. La fel nici un credincios nu va putea „calcula” corect poziţia şi comportarea lui, nici cu privire la păcat şi nici cu privire la Dumnezeu, dacă el nu cunoaşte efectul asupra lui a morţii şi învierii lui Hristos.
Dacă ştim aceasta, atunci părerile sfătuite cu insistenţă în versetul 11 ne vor fi desăvârşit de clare. Ceea ce Hristos a avut parte este valabil şi pentru noi, căci noi suntem făcuţi una cu El. A murit El faţă de păcat? Atunci şi noi am murit faţă de păcat, şi noi ne considerăm aşa. Trăieşte El pentru Dumnezeu? Atunci şi noi trăim pentru Dumnezeu, şi noi ne considerăm aşa. Părerea noastră nu este a-face-ca-şi-cum. Ea nu constă în aceea că noi încercăm să ne considerăm a fi ceva, ceea ce în realitate nu suntem. Dimpotrivă! Noi suntem morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu prin ceea ce a făcut El în moartea şi învierea lui Hristos (ceea ce prin Duhul Sfânt trebuie făcut valabil practic în noi, aşa cum vom vedea mai târziu). Pentru că aceasta este aşa, noi trebuie să primim aceasta şi să ne adaptăm corespunzător gândurile. Noi trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt şi nu altfel.
Vers. 12
Romani 6.12: Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor, ca să ascultaţi de poftele lui.
Înainte să ne fi întors la Dumnezeu, noi eram morţi faţă de Dumnezeu şi trăiam pentru păcat. Nu ne interesa ce avea Dumnezeu a face cu noi. Noi nu am înţeles lucrurile Lui, ele ne lăsau reci şi morţi. Dacă era vorba de o chestiune care plăcea dorinţelor noastre naturale sau dădea hrană deşertăciunii şi iubirii de sine, atunci eram interesaţi plini de viaţă. Acum prin harul lui Dumnezeu situaţia este exact inversă, deoarece noi suntem în Hristos Isus.
Deci dacă ne privim în felul acesta în concordanţă cu realitatea morţii şi învierii lui Hristos, pe care le cunoaştem, atunci rămâne de făcut un alt pas. Noi trebuie să ne prezentăm lui Dumnezeu, sau să ne punem Lui la dispoziţie, pentru ca voinţa Lui să se facă şi în lucrurile zilnice ale vieţii noastre. Expresia „a se da”se întâlneşte de cinci ori în partea a doua a capitolului nostru, aşa cum s-a remarcat.
Deoarece noi am murit faţă de păcat, acum este obligaţia evidentă să refuzăm păcatului orice drept asupra noastră. Odinioară el a domnit în trupurile noastre muritoare, şi noi am ascultat permanent de el în tot felul de pofte. Dar aceasta nu mai are voie să fie aşa, aşa cum ne spune versetul 12. După ce noi am murit faţă de păcat, asupritorul nostru vechi, pretenţia lui asupra noastră s-a anulat. Ca vii dintre morţi, noi aparţinem lui Dumnezeu şi suntem fericiţi să recunoaştem drepturile Lui asupra noastră. Noi ne punem la dispoziţia Lui.
Vers. 13
Romani 6.13: Nici să nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morţi; şi daţi mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.
Romani 6.13 arată că această dare este o chestiune foarte practică. Aceasta este valabil pentru toate mădularele trupului nostru. Odinioară fiecare mădular stătea într-un fel sau altul în slujba păcatului şi era astfel o unealtă a nedreptăţii. Nu este minunat că acum fiecare mădular este înrolat în slujba pentru Dumnezeu? Picioarele noastre pot alerga ca să împlinească comenzile Sale. Mâinile noastre pot face lucrarea Lui. Buzele noastre pot vesti lauda Lui. Şi pentru ca acestea să poată avea loc noi trebuie să ne dăm lui Dumnezeu.
Să ne întrebăm cu toată seriozitatea dacă această dăruire este o realitate vie la noi. Ne-am predat noi şi am predat noi mădularele noastre definitiv lui Dumnezeu şi voii Sale? Dacă da, atunci să nu uităm niciodată jurământul nostru de credincioşie şi să nu cădem în cursa să lăsăm pentru un moment mădularele noastre în slujba nedreptăţii, căci urmarea ar fi păcat.
Vers. 14
Romani 6.14: Pentru că păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.
Deci păcatul nu are voie să exercite nici o autoritate asupra noastră tocmai din cauză că noi nu suntem sub lege, ci sub har. Aici avem răspunsul divin pentru acei oameni care ne spun că oamenii cărora noi le-am spus că ei nu mai sunt acum sub Lege, cu certitudine vor cădea în păcat. Însă în realitate nu există nimic care să biruie inima aşa de mult şi să genereze sfinţenia precum este harul lui Dumnezeu.
Vers. 15
Romani 6.15: Atunci ce, să păcătuim, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!
Romani 6.15 mărturiseşte că întotdeauna au fost oameni care gândesc că singurul drum pe care se promovează sfinţenia ar fi acela de a ne ţine sub robia tare a Legii. Din aceştia erau şi în zilele apostolului Pavel. El anticipă obiecţia lor, prin aceea că el reia conţinutul întrebării cu care el a început capitolul. Ca răspuns el reia detaliat poziţia lui.
Vers. 16,17
Romani 6.16,17: Nu ştiţi că, dacă vă daţi pe voi înşivă Robi cuiva spre ascultare, sunteţi robi ai aceluia de care ascultaţi, fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că eraţi robi ai păcatului, dar aţi ascultat din inimă de modelul învăţăturii în care aţi fost instruiţi.
Versetele din Romani 6.16-23 sunt o extindere şi o consolidare a ceea ce Pavel a spus deja în versetele din Romani 6.12-14.
El se adresează la o înţelegere practică comună tuturor. Noi toţi ştim că suntem practic robi sau sclavi ai aceluia căruia ne punem de bună voie la dispoziţia lui (chiar şi atunci când nu este vorba de o „robie” oficială). La fel este şi în cazul lucrurilor spirituale, unde este vorba dacă eu slujesc păcatului sau lui Dumnezeu. Dar când a ajuns la noi „modelul învăţăturii” Evangheliei, noi am ascultat de ea – Dumnezeu fie glorificat! Urmarea a fost, că noi am devenit liberi de robia păcatului ca să devenim slujitori ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii. Deci, deoarece noi suntem robi ai dreptăţii, trebuie să dăm lui Dumnezeu fiecare mădular al nostru, pentru ca El să poată merge cu noi pe drumul Său.
Această dăruire este o chestiune deosebit de importantă. „Cunoaşterea” şi „opinia” conduc la acest punct. Dacă ne oprim deodată în această privinţă, cunoaşterea şi opinia nu folosesc la nimic. Fără îndoială aici ne lovim de motivul pentru care la creştini aşa de multe lucruri sunt slabe şi fără rod, care teoretic au fost bine instruiţi cu privire la aceste lucruri. Ei se dau înapoi speriaţi să se predea pe ei înşişi şi mădularele lor lui Dumnezeu. Ah, să facem imediat aceasta, dacă până acum nu am făcut această predare printr-o acţiune valabilă o dată pentru totdeauna! După aceea vom avea nevoie de har şi-l vom găsi pentru o dăruire permanentă a mădularelor noastre în slujba pentru Dumnezeu.
Toate acestea ţin seama de faptul că vechiul despot, păcatul, este încă în noi şi aşteaptă ocaziile în care să se impună. Dar aceasta face triumful harului să fie şi mai mare. Va face ca lecţiile, pe care le învăţăm, să fie şi mai de valoare. Noi învăţăm să dăm mădularele noastre în slujba dreptăţii spre sfinţire, chiar dacă păcatul pândeşte înăuntru şi pofteşte să se impună. În timp ce slujim dreptăţii, slujim lui Dumnezeu, căci a face voia lui Dumnezeu este primul element al dreptăţii. Şi dreptatea în toate acţiunile noastre conduce la sfinţenie în viaţă şi caracter.
Vers. 19-21
Romani 6.19-21: Vorbesc omeneşte, din cauza slăbiciunii cărnii voastre. Pentru că, după cum aţi dat mădularele voastre în robie necurăţiei şi nelegiuirii, spre nelegiuire, tot aşa, acum daţi mădularele voastre în robie dreptăţii, spre sfinţire. Pentru că, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce rod aveaţi atunci în acele lucruri de care acum vă este ruşine? pentru că sfârşitul acelora este moarte.
În loc să înaintăm în păcat ca aceia care sunt înrobiţi de puterea lui, noi am fost eliberaţi de el prin aceea că am fost aduşi sub domnia lui Dumnezeu. De două ori avem expresia „eliberaţi de păcat” (Romani 6.18,22). Odinioară eram „liberi faţă de dreptate”. Noi am scăpat de omul vechi şi am venit sub cel nou. Acesta este drumul sfinţirii şi al vieţii.
Vers. 22
Romani 6.22: Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă.
Aici viaţa eternă apare în câmpul vizual ca împlinire a tuturor acestor expuneri minunate. În scrierile apostolului Ioan ea este prezentată ca posesiune actuală a credinciosului. Dar nu este nici o contradicţie între aceste două feluri de a privi viaţa veşnică. Ceea ce deja acum ne aparţine în ceea ce priveşte natura ei, va fi al nostru în plinătatea ei atunci când va veni veşnicia.
Vers. 23
Romani 6.23: Pentru că plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus, Domnul nostru.
Ultimul verset foarte bine cunoscut al capitolului nostru rezumă exact conţinutul. Noi nu putem sluji păcatului fără să nu primim plata lui, şi anume moartea. Moartea este un cuvânt cu înţeles vast. Într-un anumit sens moartea l-a surprins pe om atunci când prin păcat el a fost total despărţit de Dumnezeu. Moartea trupului are loc atunci când acesta se desparte de partea spirituală a omului. „Moartea a doua” urmează apoi când oamenii pierduţi vor fi pentru totdeauna despărţiţi de Dumnezeu. Plata deplină a păcatului include moartea în acest sens întreit.
În legătură cu Dumnezeu nu se vorbeşte despre plată. Totul este dar. Chiar şi viaţa, în care noi Îi putem sluji, este darul Lui propriu prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel la sfârşitul capitolului revenim la gândul cu care s-a sfârşit capitolul anterior. Noi ne putem lăuda cu viaţa veşnică, care este a noastră ca dar fără plată al lui Dumnezeu şi din inimă luăm toate urmările care descind pentru noi.
Partea anterioarăPartea următoare
Tradus de la: Das Problem der Sünde (2)
Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 36–45,
cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de.
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.
https://slidetodoc.com/romani-6-7-sub-lege-sau-sub-har/
Romani 6 -7 Sub Lege sau sub har
Exodul Egiptul 1 40 Răscumpărare 19 20 Cort Lege 25 24
„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu fără Lege” Rom. 1: 18 -3: 20 Din ce trebuie să fim mântuiţi? EGIPTUL NOSTRU Rom. 3: 215: 21 Cum suntem mântuiţi? Rom. 6: 1 -7: 24 Cum trebuie definită mântuirea? „Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea. ” Rom. 7: 25 -8: 39 Care este şansa noastră de a rămîne în ea şi de a ne bucura de ea? Rom. 9 -11 „Nu te îngîmfa dar, ci teme-te. Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine” Rom. 12 -16 Ce înseamnă „ascultarea credinţei” sau ce înseamnă a domni în viaţă împreună cu Hristos?
Realitatea Împărăţiei: poartă, cale, ţintă Rom. 5: 1 ş. urm. Calea Poarta Ţinta
• Rom. 6: 1 -7: 24 Creştinul şi Legea • Rom. 7: 25 -8: 39 Creştinul şi Duhul Sfânt • Rom. 9 -11 • Creştinul şi pericolul tăierii din măslin
• Rom. 6: 1 -14 Creștinul și păcatul • Rom. 6: 15 -23 Sub Lege șsau sub har • Rom. 7: 1 -6 Morți față de Legeprin Hristos
• Rom. 6: 15 -23 Ce înseamnă a fi şi a nu nu fi „sub Lege”?
Rom. 6: 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
Sub Lege / sub har Sub Lege Sub Har
Sub Lege / sub har Sub Lege Sub Har
Rom. 6: 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
Romani 7: 14 -24 • Cum arată o viață stăpânită de păcat?
Și totuși • Cum poate ajunge un creștin, născut din nou sub stăpânirea păcatului?
Romani 7: 25 • Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.
Rom. 6: 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
Sub Legea Cel care a săvârşit un păcat este sub Lege, adică, sub acuzarea ei
Legea Dumnezeu Satan
Dumnezeu Satan
Sub har 1 Ioan 1: 5 -2: 2 Legea Cel care şi-a mărturisit păcatul este sub har
Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de: de păcat, care duce la moarte ascultare, care duce la neprihănire Fiindcă plata păcatului este moartea: darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.
Sub Lege / sub har Sub Har Sub Lege
• Atunci când Legea ne acuză, păcatul ne stăpânește
• Legea ne este prieten sau dușman?
Romani 3: 20 • Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului și realizăm nevoia de Hristos
Legea: circumscrie spaţiul vieţii şi trage graniţa dintre viaţă şi moarte Viaţă Moarte
Sub har Sub Lege