Publicat la:
Ianuarie 26, 2023
Preoţi- v-a sosit ceasul… ” Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii” (Osea 9/7): Aşa cum Patriarhul Nicodim a fost botezat la bătrâneţe, nu inconştient,nu în apă de ploaie, nu pe bani, ci a fost scufundat, identificat- BIBLICIZAT în Învăţătura Dumnezeiască (Ioan, cap.3 şi Rom.cap.6) şi voi, prin pocăinţa de care VĂ BATEŢI JOC, sunteţi aşteptaţi să vă naşteţi din nou, nu din sămânţa maimuţărească, împănată cu datini, pomeni, moaşte, ritualuri iconate, idolatrii sau cu alte popisme făcătoare de minuni băneşti… Deci, sunteţi chemaţi să credeţi- nu în Isuss cel aurit, pictat, cartonat- mut, şchiop, orb, manechinat (Ps.115 şi 135), ci să vă neşteţi din Sămânţa Duhovnicească (Luca 8/11), ca să nu mai minţiţi, păcăliţi, manipulaţi, exploataţi oamenii pentru care a sângerat Hristos, dar pe care voi îi faceţi preş…
Descoperire medicala care ajuta la tratarea diabetului…Sfaturi utile pentru combaterea carceilor …Tratamente naturiste pentru glicemie scazuta…Este sau nu sanatos untul…Care sunt efectele benefice ale consumului de suc din morcovi, mere si sfecla…Secrete alimentare utile pentru sanatatea ta…Obiceiuri gresite care ne slabesc imunitatea…Remedii naturiste pentru colon iritabil…Cum te vindeci de boala ficatului gras…Tratamente naturiste pentru combaterea conjunctivitei…Frunzele de dafin ajuta la scaderea glicemiei si a colesterolului…Cum utilizam mierea in boala varicoasa…Lista alimentelor care nu expira niciodata…Tratamente naturiste pentru reumatism
Noi furam,ne judecam-reabilitam,eliberam si tot noi va invatam- Adrian Năstase, Doctor Honoris Causa al Universității din Arad. Ecaterina Andronescu a condus Comisia de Laudatio…Doctorii lui Oprea făcuți la apelul bocancilor! Printre ei se numără Cășuneanu și Buzăianu… De cine suntem conduși: hoți, mincinoși și pușcăriași din PSD. Cazul Carașol – electricianul din Teleorman făcut director cu diplomă falsă… Dan Șova cere salariul de conferențiar universitar pentru perioada în care era în închisoare… Imparatul oualor: Contributii la portretul lui Adrian Nastase… Soluția liberalului Florin Roman pentru creșterea alocațiilor: Confiscarea averilor PSD-iștilor condamnați… Condamnat pentru corupție, Adrian Năstase dă lecții tinerilor diplomați, la chemarea MAE. Să ne așteptăm la cursuri de Drept de la Alina Bica? Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii… Cât se fură anual în România ?Mechel a vândut pentru 52 euro activele a 4 combinate din România cu 5.000 de muncitori
Perla Suferintei – Samuel L. Brengle… A.W. Tozer… Charles Haddon Spurgeon… Leonard Ravenhill… John Piper… George Müller (1805-1898)… Charles Finney (1792-1875)… 101 autori după 101 ani de Românie unită… Pilda seminţei (I), Marcu 4:26-29. Cuvântul rostit fără (a avea) autoritate ? Evanghelia după Ioan Arend Remmers… Pilda semănătorului – Matei 13:3-23; Marcu 4:3-20; Luca 8:4-15… Dicţionar biblic: plante… Studiu asupra Evangheliei după Ioan – W. Kelly,Capitolul 3 si … J. N. Darby-Nevoia simţită de Nicodim; necesitatea naşterii din nou… Adevărul care nu cruţă (9). Nicodim, învăţătorul care nu cunoştea „aceste lucruri”… Viața lui Iisus: Începuturile Cuvântului…Naşterea din Duhul
Răspuns „teologiei” homosexualilor; (Alte variatiuni despre …) CEA DE-A DOUA FIARĂ SAU PROROCUL MINCINOS; ANTICRISTUL ȘI PROROCUL MINCINOS – VERSETE BIBLICE; Semnul fiarei și vaccinul; Vremuri APOCALIPTICE. Primele semne clare care indica instaurarea unei Singure Religii Mondiale! Despre Anticrist, acel om al fărădelegii-Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos; 16. Anticristul și prorocul mincinos ; Persoana cu semnul „-„: despre antihrist și Judecata de Apoi; TRUPUL LUI HRISTOS; Plinătatea credinței; 20 de versete din Biblie pentru a te ajuta să simți dragostea lui Dumnezeu; Despre răpirea celor credincioşi, J. N. Darby 
Catastrofă și mesianism;Planul Kalergi, genocidul popoarelor europene; Planul Kalergi, mit sau realitate? de Liviu Daniel; ORIGINEA MESIANICĂ A NOII ORDINI MONDIALE; Registre electronice cu cei vaccinați? Vine ciparea? “E foarte rar ca libertatea sa poată fi pierdută brusc”;Minciuna a devenit adevăr; Prigonite pentru dreptate – Femei în închisorile comuniste; Cauzele secrete ale Reformei;UE a respins propunerea de condamnare a crimelor comunismului dupa modelul Holocaustului; EXPLOZIV! Ultimul Interviu cu autorul Mihai Șerban; România, ocupată și înrobită de Uniunea Sovietică, 1944 -1945 ! Putin în mausoleul lui Stalin : secolul sovietic şi moştenirea sa; Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei; Teodor Baconschi: Biserica rusă a devenit odioasă în restul lumii ortodoxe pentru că binecuvântează un război de agresiune;VLADIMIR TISMĂNEANU – STALINISM PENTRU ETERNITATE; „Preoțimea nucleară”.
Cum a ajuns Biserica Ortodoxă unul dintre gardienii securității Rusiei; O nouă apariţie la Editura Militară: „Mesianismul rus şi chipurile sale” de Florian Bichir; Ioan Stanomir : La nivel global, comunismul este un virus mutant ; Retorică apocaliptică, venită de la liderul Bisericii Ortodoxe Ruse: „Orice încercare de a distruge Rusia va însemna sfârșitul lumii”; Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America; Tirania transumanistă se instalează la nivel global, pe măsură ce identitatea digitală și monedele digitale se răspândesc în întreaga lume (I); Internetul, arma viitorului; Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei;Chipurile diavolului: Pol Pot, liderul comunist în al cărui regim și ochelariștii erau omorâți cu ciocanele. În nici 4 ani, Khmerii Roșii au desființat banii, au mutat toată țara la țară și au exterminat până la 5 milioane de cambodgieni;Manual: cum se destructurează un stat. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența – toate au fost coordonate de NKVD prin directivele secrete pentru țările ocupate în Europa de Est. Efectele se văd și azi 
Chipurile diavolului: Torquemada, personificarea fanatismului religios. Cum a ajuns Inchiziția să ucidă, să tortureze și să terorizeze în numele lui Dumnezeu; Matrita Orto-Kiriliei ramane Iuda Romaniei… Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc; Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare
Plasa de umbrire; Instalatiile pentru irigatii cu tub de picurare; Irigarea prin picurare,necesitatea secolului 21; Oferta pret irigare prin picurare; Banda de irigare prin picurare; Sfatul specialiștilor pentri irigarea prin picurare în cultura de legume; Combaterea buruienilor si alte lucrarile ale solului; Pepeni altoiti; Castravetii in cultura succesiva; Legume eco in solar; Înfiinţarea în câmp a culturilor legumicole; Tehnologia de cultură pentru coacăzul roşu; etc
Matrita Orto-Kiriliei ramane Iuda Romaniei… Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc
Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia și de preoțimea ortodoxă din Moldova în 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune. Evenimentul, pus la cale de agenții Rusiei cu ajutorul unor bogătași și al clerului, în frunte cu Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, Mitropolitul Moldovei, a urmărit ruperea Micii Uniri și revenirea la situația de dinainte de 1859, prin divizarea celor două provincii românești în state separate. Situația a fost salvată de intervenția armatei pe străzile Iașiului, sub comanda fermă a boierului moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de preoți, puseseră stăpânire pe oraș.
Luptele date la Iași în 3 aprilie 1866 reprezintă printre cele mai grave tulburări armate pe care le-a traversat statul român de-a lungul existenței sale. În orașul moldovean a fost o bătălie în sensul propriu al cuvântului: mulțimi înarmate, baricade în mijlocul străzilor, schimburi înverșunate de focuri, lupte de stradă, cu forțele guvernamentale prinse în ambuscade de pe acoperișuri și din balcoane, șarje de cavalerie pe ulițele pietruite din centrul Iașiului, sute de morți și alte sute de răniți.
Deși importante, evenimentele tragice petrecute pe 3 aprilie 1866 la Iași sunt eludate – din motive evidente – de istoriografia română. Cazul le este bine-cunoscut istoricilor, dar aceste întâmplări nu răzbat către publicul larg. Episodul ar demitiza un trecut mai tulbure decât sunt dispuși oamenii să accepte privind împrejurările în care s-a făcut fuziunea Moldovei cu Țara Românească.
Adevărul este că Mica Unire din 1859 n-a încântat, în realitate, chiar pe toată lumea din cele două provincii românești. Unele categorii de populație au ieșit atunci în pierdere, clerul ortodox a fost foarte departe de rolul liantului care leagă poporul, propagând mai degrabă resentimente, xenofobie și învrăjbire între munteni și moldoveni. Oportuniștii abundau atunci, la fel ca și acum, în timp ce conștiința națională lipsea cu desăvârșire în cazul multor locuitori.
Supraviețuirea României a depins atunci de existența, la vârful statului, a unor elite ferme, competente și inteligente, cu viziune asupra viitorului și care n-au dat înapoi în fața amenințării rusești și a violențelor puse la cale în stradă. Relevant este, în context, amănuntul că înăbușirea insurgenței de la Iași a fost ordonată și condusă fără ezitare, de la fața locului, chiar de un boier moldovean: Lascăr Catargiu, liderul Partidului Conservator și priceputul premier de mai târziu.
Contextul: cum s-a ajuns, după 7 ani de la unirea Munteniei cu Moldova,ca soarta noului stat românescsă atârne de un fir de ață
Principatele Unite la 1859. Rusia a încercat permanent să destrame noul stat. Mai întâi a organizat o lovitură de stat dejucată în ultima clipă la Iași, în ianuarie 1859, apoi mai multe tentative de asasinat asupra lui Cuza, răscoale, greve și agitații. În primăvara lui 1866, cu sprijinul unor boieri trădători și al clerului ortodox din Moldova, Imperiul Țarist a pus la cale mișcarea secesionistă soldată cu carnagiul de la Iași
Lovitura de stat din 3 aprilie 1866 a fost pusă la cale „cu bani rusești” într-un moment-cheie, de maximă slăbiciune a nou-creatului stat de la gurile Dunării. După 7 ani tulburi, marcați de instabilitate internă, lovituri de stat, asasinate și atentate, corupție, reforme extraordinare, dar haotice și clar nepotrivite cu nivelul de dezvoltare a națiunii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza fusese silit să abdice pe 11 februarie 1866 de o largă coaliție a forțelor politice (cunoscută, din acest motiv, sub numele de „Monstruoasa coaliție”).
Cuza, care în momentul alegerii sale ca domnitor, în ianuarie 1859, acceptase ideea că va rămâne în funcție doar până se va ivi posibilitatea de a aduce pe tron un domnitor străin, și-a schimbat punctul de vedere pe parcurs și, pe 2 mai 1864, dăduse o lovitură de stat prin care instituise un regim personal. Liberalii radicali (“roșiii” – cum erau cunoscuți în epocă) și conservatorii au făcut atunci o alianță bizară și contra naturii, silindu-l pe domnitor să renunțe la tron.
În locul lui Cuza – care a semnat actul abdicării în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 și plecat din țară două zile mai târziu – a fost instituită o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu (boier moldovean conservator), Nicolae Golescu (boier muntean liberal mason) și colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al Armatei.
Noua conducere a făcut demersuri pentru aducerea pe tron a unui domnitor străin. O altă soluție era imposibil de găsit din cauza rivalităților interne și a complotului puterilor vecine – în special Rusia.
În final, după o epopee incredibil de lungă, tensionată și cu răsturnări de situație uneori tragicomice (care l-au și inspirat pe Caragiale, dealtfel, în piesele sale de teatru), s-a ajuns la soluția principelui german Carol de Hohenzollern.
Puterile Garante au cerut ca, în locul lui Cuza, să fie pus un domnitor român, menționând că, dacă moldovenii doresc acest lucru, se pot separa. Rusia a intrepretat mesajul ca pe o slăbiciune a Occidentului și a acționat imediat
Nominalizarea lui Carol vine pe 30 martie 1866, într-un moment deosebit de delicat pentru labilul stat român aflat, de aproape două luni, cu o conducere interimară nelegitimă. Locotenența Domnească dă o proclamație în care anunță că prințul Carol de Hohenzollern este noul candidat la tronul Principatelor Unite și recomandă populației alegerea sa. Totul urmează a se decide printr-un plebiscit.
Anunțul este îndrăzneț și sfidează ordinul Puterilor Garante, care pe 23 martie trimiseseră la București un comunicat dur: „Adunarea, care are să se întrunească la București, este chemată a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cădea decât pe un pământean (…). Dacă majoritatea deputaților moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldovenească se va pronunța în contra Unirii, acest vot ar avea de consecință separațiunea ambelor Principate”.
Pericolul este, așadar, maxim. Rusia, care încercase și în 1859 să submineze unirea principatelor prin organizarea unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi stătuse în spatele unor greve, răscoale și atentate asupra lui Cuza, a perceput comunicatul Puterilor Garante ca pe un moment de slăbiciune și o undă verde pentru destrămarea noului stat.
Surprinzător, președinția Conferinței Marilor Puteri care oferă această oportunitate de rupere a unirii este deținută chiar de Franța, până acum principala susținătoare a actului din ianuarie 1859! Explicația acestei întorsături diplomatice este oferită de istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa, „Istoria loviturilor de stat din România”: „Ieșeau la iveală adevăratele interese strategice europene ale împăratului Napoleon al III-lea, care încercase să creeze un stat tampon între Rusia și Turcia, în beneficiul acesteia din urmă. Instabilitatea internă a României îl făcuse să renunțe la proiect, considerându-l, alături de alte planuri revoluționare – cum era insurecția emigrației ungare –, un eșec ce nu mai putea fi evitat (…)”.
Marele noroc al României este însă apariția pe firmamentul european a noii puteri în fulminantă ascensiune, Germania. Cancelarul acesteia, Otto von Bismarck, oferă involuntar o nouă șansă țării românești create în 1859, în timp ce-și urmărește propriul interes, extinderea sferei de influență în „problema orientală”. Bismarck susține venirea incognito a prințului Carol în România (împotriva voinței Imperiului Austriac) și manevrarea evenimentelor de așa natură încât Marile Puteri să fie puse în fața unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului străin.
Dar Germania nu e singurul actor străin implicat pe scena românească. Rusia, credincioasă lungii sale tradiții de a-și exporta influența prin exploatarea disensiunilor existente în celelalte state, consideră că acesta e momentul prielnic să rupă unirea Țării Românești cu Moldova, pe care n-o putuse bloca în 1859. Pentru asta, rușii pun la lucru agentura din țară, pregătesc un scenariu separatist în Moldova și finanțează agitatori, activând inclusiv preoțimea ortodoxă.
Mișcarea separatistă brusc revigorată cu ajutor rusesc mizează, așadar, pe „conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic”, după cum descrie Alex Mihai Stoenescu situația la momentul aprilie 1866, și pe acele categorii sociale dezavantajate în urma unirii. Soarta țării urmează să se decidă în doar câteva zeci de ore.
Insurecția de la Iași a venit într-un moment de maximă tensiune între moldoveni și munteni, care încă nu se obișnuiseră unii cu ceilalți. Unele categorii sociale ieșiseră în pierdere după Unire, iar agenții Rusiei au profitat ca să amplifice tensiunile
În țară, Locotenența Domnească fixează blebiscitul de alegere a lui Carol de Hohenzollern pentru 2-8 aprilie, prin metoda deschiderii unor liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor.
Simultan, însă, la Iași se declanșează insurecția antiunionistă. În acest caz, trebuie spus că Rusia nu face decât să exploateze o serie de nemulțumiri și fricțiuni care apăruseră deja între munteni și moldoveni, în cei 7 ani de domnie a lui Cuza.
Mulți dintre locuitorii Iașiului sunt profund nemulțumiți de faptul că, odată mutată capitala la București, orașul lor pierde din influență și perspectivă. Tensiunile sunt mari, iar memoria unei alte răscoale antiunioniste, care avusese loc în 1862, e încă proaspătă printre ieșeni. Nici la București lucrurile nu stau cu mult mai bine. În orașul valah, funcționarii pe care Cuza i-a adus din Moldova și cu care acesta a umplut funcțiile de conducere sunt întâmpinați cu ostilitate.
A. D. Xenopol relatează aceste tensiuni citând un articol din presa străină: „«Le Memorial diplomatique» din Viena reproduce o corespondență din București în care se spune că «Cuza a venit în Muntenia înconjurat de moldoveni care au năvălit în toate funcțiile și care tratează pe munteni ca biruitori, adăogând că dacă ar fi să reînceapă chestia Unirei, aceștia nu ar mai vota niciodată cu dânsa». Muntenii, pentru a lovi în domnitor, dădeau în moldoveni, neamul domnitorului”.
Pe acest fundal, folosindu-se de agenții săi, de trădători din rândurile bogătașilor și de numeroși „idioți utili” din pătura de mijloc și din preoțime, Rusia pregătește terenul, în Moldova, pentru ruperea unirii.
Alesul rușilor pentru a deveni domnitorul Moldovei secesioniste: Nanuță. „Nicolae Roznovanu avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele Nanuță și lua lecții de învățare a limbii române. Acest Guliță al Iașilor era agent țarist“
Maria Roznovanu (fostă Sturza, fostă Ghica), mama lui Nanuță, cunoscută poporului drept Marghiolița, are o biografie incredibilă. După nenumărate aventuri, căsătorii, divorțuri, fugi cu amanții, peripeții la Constantinopole și alte asemenea, a încercat să facă politica în Moldova și să-și pună fiul domnitor cu ajutorul rușilor. Tentativa a eșuat și Marghiolița a sfârșit aproape săracă, încercând să-și răscumpere greșelile prin mese gratuite oferite săracilor din Iași
Începând cu ultimele zile din martie, evenimentele se precipită la Iași, pe măsură ce momentul plebiscitului din 2-8 aprilie se apropie:
– în oraș au loc acțiuni de stradă separatiste, la care vin persoane cu pancarte purtând mesaje antimuntenești: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” sau „Vrem să ne conducem singuri!”. Oamenilor li se vorbește despre „libertate”, “dictatura de la București”, faptul că moldovenii ar fi devenit o colonie a Munteniei etc.
– Guvernul interimar de la București încearcă să contracareze agitația separatistă, dar o face în stilul cunoscut al autorităților centrale românești, incompetent și superficial, astfel că acțiunea eșuează lamentabil. La Iași sosesc în grabă Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, avertizați că se pregătește o lovitură în forță regizată de Rusia. Esta adus un regiment de infanterie muntean, iar prefect de Iași este numit tot un muntean: Ștefan Golescu. Se organizează un comitet de criză numit „Clubul național”, care ar urma să facă lobby în favoarea menținerii unirii și a alegerii domnului străin. Dar impactul acestui „Club național” e zero, iar numărul aderenților – infim.
– cu doar 3 zile înainte de începerea plebiscitului, partida separatistă este stăpâna Iașiului. În fruntea mișcării sunt boierii rusofili din familia Roznovanu, care speră ca domnitor al Moldovei să fie pus, în urma plebiscitului, vlăstarul familiei, tânărul Nicolae Roznovanu.
– personajul ales de ruși să devină conducătorul Moldovei este de-a dreptul caricatural, parcă rupt din „Coana Chirița”, piesa de teatru a lui Vasile Alecsandri. „Nicolae Roznovanu avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele Nanuță și lua lecții de învățare a limbii române. Acest Guliță al Iașilor era agent țarist. Apariția sa episodică pare mai degrabă o soluție pasageră pentru aducerea lui Serghie de Leuchtenberg pe tronul țării”, îl descrie istoricul Alex Mihai Stoenescu pe „catindatul” împins în față.
– 29 martie 1866: în ziua stabilirii listelor electorale, separatiștii dau năvală și inundă, într-o acțiune bine organizată, sala de ședințe a Primăriei. Colegiul electoral din Iași numără doar 800 de locuri, dar pe lista separatiștilor se strâng 2.000 de semnături. Este respins proiectul taberei unioniste: cei prezenți la adunare se pronunță contra alegerii unui prinț străin, iar pe listele electorale se formează o majoritate secesionistă.
– victoria antiunioniștilor pare aproape, iar aceștia nu se mai feresc, ba chiar fac caz de sprijinul Rusiei. Seara, familia Roznovanu dă un bal unde invitat de onoare este consului Imperiului Țarist, baronul Offenberg.
– 30 martie 1866: unioniștii organizează o adunare în fața Universității. Se scandează „Unire!, Unire!, Prinț străin de origine latină! Unire”. Fără efect, însă, la nivelul opiniei publice.
– 31 martie 1866: Guvernul României, conștient de implicarea unei puteri străine în agitația de la Iași și de pericolul iminent, contraatacă diplomatic. Rusia este notificată să returneze moșiile din Basarabia către prințul Moruzi. Este doar o manevră de ordin politic, prin care Bucureștiul atrage astfel atenția Rusiei, în mod subtil, că n-a uitat de anexarea samavolnică a Basarabiei în 1812 și că n-a renunțat la acest teritoriu. Culmea e că prințul Moruzi, de care se folosește acum Guvernul interimar de la București, este el însuși agent al Rusiei!
– 2 aprilie 1866: rușii își urmează neabătut planul și pun în scenă o așa-zisă mișcare „spontană” la Iași. O delegație cu pretenții de „reprezentativitate“ merge la palatul familiei boierești Roznovanu și cere ca tânărul Nicolae-Rosetti Roznovanu „să accepte” tronul Moldovei. Marghiolița Roznovanu (fostă Ghica, fostă Sturza), mama lui “Guliță”, mimează uimirea, se declară onorată, dar le cere „delegaților poporului” să aștepte pentru a-și întreba fiul dacă acceptă. Doamna dispare în apartamentele odraslei, lăsându-i în anticameră pe musafiri. Sceneta, de un comic de situație fabulos, are chiar și happy-end. Marghiolița Roznovanu revine după „o așteptare tensionată” și-i anunță solemn pe delegați, în limba franceză: „Messieurs, Nicolas accepte!” (“Domnilor, Nicolas acceptă!”).
A doua zi, evenimentele vor părăsi însă această notă tragi-comică pentru a degenera într-un adevărat război civil, cu mulțimi scoase în stradă, salve de puști, șarje de cavalerie, baricade pe străzile Iașiului, sute de morți și răniți.
„Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”
Ziua de 3 aprilie 1866 era una de mare sărbătoare: Duminica Tomii, a doua după Paște – prilej ideal pentru ruși să pună la cale o diversiune. Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie situația: „Agentura rusească face să se difuzeze în oraș știrea că la ceremoniile de la Mitropolie se vor distribui cantități mari de pomană. Anunțul adună în curtea Mitropoliei și în spațiile înconjurătoare o mulțime credincioasă și doritoare de milostenie, între care majoritatea era reprezentată de țărani din satele învecinate”.
Separatiștii obțin astfel masa de oameni pe care s-o manipuleze pentru a-și atinge scopurile. În joc intră și preoțimea ortodoxă. Mitropolitul Moldovei, Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, îl lasă pe „noul domnitor” Nicolae Roznovanu să vorbească miilor de oameni care se îmbulzesc neștiind manipularea pusă la cale. Roznovanu își ține însă discursul în limba franceză, pentru că n-o cunoaște încă pe cea a țării unde i s-a pregătit înscăunarea. Tânărul vrea să-i însuflețească pe țărani strigându-le „A bas l’Union! Vive la revolution moldave! Le Russes seront la dans quelques heures pour nous aider!” („Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”).
Poporul nu înțelege, bineînțeles, nimic, dar în acest moment intervine Mitropolitul Calinic, care dă ordin să bată clopotele a primejdie. Dangătele de la Mitropolie activează clerul din Iași, și în scurt timp toate bisericile încep să tragă clopotele, vestind pericolul care, în acea vreme, anunța de obicei un incendiu sau o mare nenorocire abătută asupra comunității. Episodul agită în plus spiritele, populația iese în stradă îngrijorată și surescitată, ceea ce face ca masa de manevră a separatiștilor să crească și mai mult.
Mitropolitul Calinic Miclescu a chemat poporul la luptă, proclamând într-un discurs incendiar că Dumnezeu nu vrea Unirea cu veneticii de la București. Apoi, prelatul s-a pus în fruntea mulțimii și, fluturând crucea, a pornit asupra Palatului administrativ
Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, a jucat un rol central în tentativa Rusiei de a rupe Unirea. Prelatul poartă principala responsabilitate pentru înfierbântarea spiritelor și declanșarea violențelor. Cu toate că avea pe conștiință sute de morți, Mitropolitul Calinic n-a ezitat, imediat după înfrângere, să schimbe taberele
Mitropolitul Calinic Miclescu, văzând că „domnitorul” nu are priză la popor, decide să ia în mâinile sale situația. De la tribuna improvizată, prelatul ține un discurs incendiar, în care amestecă religia cu politica, spunându-le miilor de credincioși din fața sa că Dumnezeu nu vrea această unire care e contra firii, că veneticii de la București, străini de neamul și țara moldovenească, n-au ce să caute să conducă la Iași etc.
După predica violent antiunionistă, Mitropolitul Calinic și numeroșii săi preoți, urmați de mulțimea ațâțată, ies în stradă și, fluturând deasupra capului crucile, îi îndeamnă pe oameni să ia cu asalt Palatul administrației centrale. Adus într-o stare de transă, puhoiul se năpustește asupra clădirii strigând „Jos Unirea!”, sub motiv că vrea să oprească înregistrările pentru plebiscit.
O relatare chiar de la fața locului ne-a rămas și de la corespondentul ziarului „Vocea Națională”, care în articolul din 5 aprilie 1866 descrie cu lux de amănunte evoluția ostilităților: „Eri Duminică la eșirea din Biserică o mulțime de oameni umpluse Curtea Mitropoliei și loculu denaintea casei Roznovanu. Pe la 10 și jumătate eși P. S.S. Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni, Teodor Lățescu în capu, și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții. Și așa Mitropolitulu cu cârja în mână și cu manta pe umere se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palatu, strigând: «Josu Unirea! Vină Rușii în ajutoru».
„În mers, răzvrătiții scoteau pietrele din pavaj și loveau în oamenii poliției. În dreptul stradei Baston s-a înălțat o baricadă compusă din grilaje de fer rupte de la grădina Mitropoliei. Loviturile cădeau ploae din toate părțile, așa încât caii și soldații erau plini de sânge, unii chiar au căzut jos împușcați“
În fruntea acestei armate improvizate stau Constantin Moruzi, Teodor Lățescu, Neculai Ceaur Aslan și arnăutul Inge Robert. Nucleul dur din jurul lor e alcătuit, scrie istoricul A. D. Xenopol (Istoria partidelor politice în România, vol. I, 1910), din mercenari străini, evrei și slugi ale boierului Nicolae Roznovanu. În sfârșit, masa de manevră de mii de oameni care-i urmează pe aceștia provine din rândurile țărănimii care asistase la discursul Mitropolitului Calinic, dar și numeroși mahalagii alăturați pe parcurs, inclusiv „destul de mulți îmbătați încă de dimineață în curțile familiei Roznovanu” (Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat…”, Vol. I).
Mulțimea ajunge în fața Palatului Administrativ, unde dă peste cordonul de militari care asigură paza. Prima victimă a asaltului antiunionist e însă una neașteptată. Împins de mulțimea scăpată de sub control, Mitropolitul Calinic e prins între cei care vor să înainteze și militarii din față. Înaltul ierarh se împiedică în veșmintele preoțești și se prăvălește la pământ, fiind călcat în picioare de cei care vin din urmă. Scapă totuși doar cu o sperietură și câteva contuzii și se ascunde într-un șanț care fusese săpat, conform unei versiuni, de soldații din dispozitiv înainte să înceapă nebunia.
Jurnalistul de la „Vocea Națională” avea să scrie: „Mitropolitul se duse în Casinul din colțu al hanului Turcescu, însă plebea plătită nu se potoli, ea voea cu ori ce prețu scandalu. Luă earăși pe Mitropolitulu în frunte și năvăli din nou spre Palatu. Atunci soldații, parte cu baioneta parte cu patului puscei, goniră plebea înapoi. Mitropolitulu, tremurând de frică, fugi și se ascunse într-o pivniță vecină“.
Clădirea publică e luată cu asalt de mulțimea antiunionistă, în timp ce soldații încearcă s-o oprească. Încep altercațiile, care imediat se transformă într-o bătălie crâncenă. Se dovedește acum că manifestația nu e deloc spontană, modul în care se organizează riposta împotriva militarilor români arătând clar premeditarea.
O descriere sugestivă și amănunțită a evenimentelor ne-a rămas de la sergentul major brăilean Grigore N. Ionașcu, chiar comandantul escadronului de jandarmi călări ai Palatului, prima unitate care a intervenit: „În mers, răzvrătiții scoteau pietrele din pavaj și loveau în oamenii poliției care încercau să-i oprească. În dreptul stradei Baston s-a înălțat o baricadă compusă din grilaje de fer rupte de la grădina Mitropoliei și sprijinite cu pietre smulse din trotuare. În dosul baricadei se înșirase (ră – n. red.) pușcași cu diferite arme de foc printre care și cu puști arnăuțești”. (…) „Bravul escadron, compus numai din 60 de soldați, a străbătut din mijlocul acelei mulțimi compuse din câteva mii de oameni înarmați cu puști, cu diferite unelte de fier și cu picioare de scaune, cu care loveau în noi și în cai. Loviturile cădeau ploae din toate părțile, așa încât caii și soldații erau plini de sânge, unii chiar au căzut jos împușcați“.
Sergentul Ionașcu ajunsese la comanda unității după ce căpitanul fusese trimis în zilele precedente, cu o jumătate din escadron, într-o misiune spre Botoșani, iar locotenentul fusese rănit încă din primele clipe de către insurgenți.
„De pe acoperișurile caselor curgeau cu ploaea cărămizile în soldați și în oamenii poliției, de pe ferestre se azvârlea cu apă fierbinte. Acum intrase în acțiune un anume Inge Robert, tutungiu îmbogățit de boerii greci, împreună cu pădurarii Stancăi Roznovanu și cu grecii îmbrăcați în fustanele“
Scenele descrise pot părea românilor de azi de-a dreptul neverosimile. Și totuși, ele au existat aievea pe străzile Iașiului, unde pe 3 aprilie 1866 s-a jucat soarta Unirii.
Sergentul Grigore N. Ionașcu povestește că, inițial, militarii și polițiștii au primit ordin să nu deschidă focul: „(…) Plebea răzvrătită se înmulțea mereu. Numeroși oameni de strânsură ieșeau din curtea lui Roznovanu, cheflii și îndrăzneți, și veneau și îngroșau rândurile tulburătorilor, așa încât noi n-am putut înainta decât până la Petrea Bacalu (cam în dreptul școalei publice No. 1 Trei Erarhi). De pe acoperișurile caselor curgeau cu ploaea cărămizile în soldați și în oamenii poliției, de pe ferestre se azvârlea cu apă fierbinte. Noi, călăreții, eram în centrul străzii, iar pe trotuare venise o companie din Regimentul 5 de linie. Neavând ordin să scoatem armele de foc, înduram toate loviturile și încercam să ajungem spre baricadă, unde lumea înarmată prindea pe soldați și îi sfâșia în fața noastră. Acum intrase în acțiune un anume Inge Robert (fost arnăut – n. r.), tutungiu îmbogățit de boerii greci, împreună cu pădurarii Stancăi Roznovanu și cu grecii îmbrăcați în fustanele. Mai târziu, ne-a venit în ajutor o companie de jandarmi pedeștri. Cu toate astea, soldații cădeau mereu împușcați și neputându-i scoate din picioarele cailor, treceam peste ei strivindu-i”.
Sergentul Ionașcu, aflat la comanda escadronului care a înfruntat mulțimea insurgenților pe străzile Iașiului la 3 aprilie 1866, relatează că nucleele dure ale acestora erau compuse din străini. El îi menționează pe arnăutul Inge Robert și „grecii cu fustanele”, dar e posibil ca aici militarul să-i fi inclus și pe albanezi. Portul acestora era asemănător cu al grecilor. În plus, din rândurile albanezilor se recrutaseră, vreme de secole, arnăuții cu care fanarioții controlaseră țările române
Informația e confirmată de corespondentul „Vocii Naționale”, care scrie în corespondența sa: „Pe când mulțimea occupa astfelu strada mare până la Palatu, scriitorulu acestoru renduri se dusese la D. Carp, unde se află Locotenenții Domnesci în gazdă. Locotenenții erau liniștiți căci sciau de cu sară că banii rusesci aveau să facă scandaluri. Atunci întră majorul Grammont și le descrie tumultul de la Palatu. Îndată D. D. Lascăr Catargiu și Generalu Golescu invită la cea mai mare moderațiune și ordonă a se lăsa liberu poporul întru cât își esprimă cu cuviință dorințele sale. (…) Ancă nu se întâmplase nimica mai gravu. Soldații se reîntoarseră la Palatu, Locotenența ordonase să nu se dea focu cu nici unu prețiu în contra plebei, decât după o comandă espresă“.
În acest punct al luptelor de stradă, boierul moldovean Lascăr Catargiu înțelege însă că situația a scăpat de sub control și transmite către trupe un nou ordin, acela de a restaura ordinea chiar cu folosirea forței, dacă e necesar. Curieri pleacă imediat către unități. Mesajul ajunge la escadronul de cavalerie condus de sergentul Grigore N. Ionașcu atunci când unitarea reușise să răzbată în fața barajului ridicat de-a latul străzii de răsculați. „Aici (în fața baricadei – n. r.) ni s-a adus ordinul de la Locotenența Domnească, Lascăr Catargiu și generalul Golescu, ca să (se) facă formalitățile prescrise de lege. Locotenent-colonelul Gherghel a comandat încărcarea armelor, fără gloanțe, și am tras o salvă. Mulțimea, văzând că n-a căzut nimenea, s-a repezit cu mai multă furie spre noi. D-nul procuror general a ordonat să (se) dea trei semnale cu goarna și a făcut somațiile regulamentare. Am încărcat armele cu gloanțe și la comandă am tras. Toți cei care făceau paravan baricadei au căzut. După a doua salvă, infanteriștii s-au repezit la atac cu baionetele la arme și abia cu mare greutate am izbutit să desființăm baricada”.
Relatarea bătăliei a fost făcută de Grigore N. Ionașcu în cartea pe care a scris-o în 1910, „După 45 de ani. Mișcarea separatistă din Iași”.
„Străzile erau înțesate de numeroase bande mai mari sau mai mici, compuse din greci înarmați cu iatagane, din pădurarii lui Roznovanu și din derbedeii orașului, care se împotriveau apărându-se cu cuțite lungi și arme de foc“
Palatul Roznovanu a fost construit de Iordache Neculai Roznovanu după planurile arhitectului Gustav Freiwald și inaugurat, cu mare fast, în 1832. Multe decenii după aceea a fost considerat cea mai frumoasă clădire din Iași, cu un interior fabulos și o sală a balului unde se spune că puteau dansa 500 de perechi. În 1866, clădirea a fost sediul conspirației antiunioniste pusă la cale de Rusia
Lupta nu se oprește însă după ocuparea baricadei. După ce străpung linia defensivă a separatiștilor, soldații iau cu asalt casele familiei Roznovanu, unde slujbașii acestora și o parte din mercenari se baricadaseră. Urmează o nouă luptă crâncenă, cu morți și răniți de ambele părți.
Pe stăzi, cavaleria urmată de infanterie dă un ultim asalt, distrugând complet punctele de rezistență. Anastasie Iordache scrie în „Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României” (1979): „Șarja avu loc și rezultatul fu un deplorabil măcel, o nemaipomenită goană peste garduri și prin ulițe lăturalnice – precum și desăvârșita restabilire a ordinei”.
Insurgenții se risipesc, dar nu încetează să lupte, așa că subunități ale forțelor armate pornesc în urmărirea lor. „Întregul centru al Iașilor este dominat de trupele militare care execută acum misiuni combinate, infanteria trăgând din genunchi în orice grup de oameni, în timp ce cavaleria îi vânează cu lovituri de sabie din mișcare”, scrie Alex Stoenescu.
Răsculații înarmați ripostează pretutindeni: „Străzile erau înțesate de numeroase bande mai mari sau mai mici, compuse din greci înarmați cu iatagane, din pădurarii lui Roznovanu și din derbedeii orașului, care se împotriveau apărându-se cu cuțite lungi și arme de foc.“ (Grigore N. Ionașcu, „După 45 de ani…”).
În această situație, cavaleria primește ordinul să atace cu lăncile, iar infanteria să împuște trăgătorii inamici aflați pe acoperișuri.
Jurnalistul de la „Vocea Națională” avea să relateze, la rându-i, în corespondența din 5 aprilie: „(…) Se dete soldaților ordinul de a se appăra cu focul pusciloru. Prima descărcătură se făcu în aeru, plebea tot nu se linisci, atunci câteva pusci fură slobozite în mizlocul ei și vr’o cinci individi (indivizi – n. r.) picară îndată josu. Lupta era angagiată. Un omu pusu de preoți rusofili trăgea totu mereu clopotul celu mare a Mitropoliei ca de focu. De doue ori cavaleria mătură strada cea mare până la colțul caselor lui Neuschotz, arestând pe ori cine se împotrivea și ducendu’l la gardă, de doue ori plebea se readună din casele lui Roznovanu și din Mitropoliă. A treia oară în fine în urma cavaleriei se aședă și infanteria de stradă, unu peletonu străbătu în casa lui Roznovanu, în capul loru Vasiliu Pilatu, și arestă acolo pe D. Nicolae Roznovanu, Ceaur Aslan, pe Teodor Lățescu și pe advocatul Panaite Christea. (…)“.
Insurecția este astfel înfrântă, dar după o bătălie sângeroasă, care a durat ore în șir.
Autoritățile române au minimalizat din prima clipă tragedia de la Iași. Sursele diferă, dar numărul morților a fost, cu siguranță, foarte mare
Încă din prima clipă, autoritățile au minimalizat pe cât posibil tragedia care avusese loc la Iași. Nu exista niciun motiv pentru care România să dorească să se afle, nici pe plan intern, nici pe plan extern, că la Iași avusese loc o răscoală antiunionistă (fie ea și organizată de Rusia) înăbușită în sânge.
A. D. Xenopol scrie despre 2 morți în rândurile militarilor și 15 printre secesioniști, precum și zeci de răniți. Bilanțul este însă, fără niciun dubiu, cu mult mai mare. Grigore N. Ionașcu scrie, în „După 45 de ani…”, epilogul războiului de pe ulițele Iașiului: „Bucătăriile militare erau pline de morți. Străzile erau pline de sânge, de cai împușcați și de corpuri omenești”. Mihai Dimitri Sturdza, reconstituind numărul victimelor, ajunge la concluzia că au fost 6 morți printre militari și peste 100 printre insurgenți. Dar documentele militare consultate de istoricul Alex Stoenescu (care are și gradul de colonel) indică peste 300 de morți!
După eșecul insurgenței, Mitropolitul Calinic a fugit deghizat în femeie și a fost ascuns de Ion Creangă într-un butoi, în pivnița unui beci. Acolo l-a găsit Titu Maiorescu
Marii vinovați pentru acest carnagiu, cozile de topor ale Rusiei, vor scăpa însă cu toții de pedepse. Prințul Moruzi fuge din oraș deghizat în birjar. Nicolae Roznovanu și familia sa, împreună cu numeroși agenți ruși, sunt arestați. Ei nu vor înfunda însă pușcăria, beneficiind ulterior de o amnistie pe care o va da prințul Carol I după ce a ajuns pe tron.
Un caz aparte este cel al Mitropolitului antiunionist al Moldovei, Calinic Miclescu. După ce s-a salvat în primele clipe de la pericolul de a fi călcat în picioare de mulțimea întărâtată chiar de el, prelatul fuge din fața cavaleriei și se ascunde în apropiere, unde se travestește în haine femeiești (după unele surse) sau în caftan evreiesc (după altele). Calinic, tremurând de frică, e recuperat de pe străzi de un alt participant la puci, nimeni altul decât Ion Creangă (la acea oră diacon), și ascuns într-un poloboc, în pivnița cârciumii din strada Sfânta Vineri.
Criticul și scriitorul George Călinescu relatează episodul cu lux de amănunte: „Răscoala izbucni la 3 aprilie și fu înnăbușită numaidecât de Lascăr Catargiu. La această răscoală se pare a fi luat parte și Creangă și Gheorghe Ienăchescu. Oricât s-ar părea de curios, participarea diaconului (Ion Creangă – n. r.) la răscoala separatistă e foarte probabilă, întâi prin contagiunea de la mitropolit la clerul subordonat, al doilea, prin conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic. O proastă opinie despre munteni era vădită în corespondența lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc și iubire de regiune, deci fără îndoială că în schimbarea de regim a văzut o nouă pricină de înstrăinare a țării. De altfel, ieșenii de atunci aveau încă proaspătă rana mutării Capitalei. Mitropolitul Calinic, urmărit de stăpânire, e scăpat de la moarte de cei doi diaconi, care îl ascund în chip grotesc sub un poloboc din pivnița crâșmei lui Stihi de la Sf. Vineri, dovadă că revoluția o făceau mai mult bând”.
Epilogul peripețiilor Înaltpreasfințitului Calinic va intra în folclor.
Una din variante spune că Locotenența Domnească trimite un profesor universitar (se avansează chiar numele lui Titu Maiorescu) să-l caute și să-l recupereze pe prelat. Profesorul îl găsește, spune această versiune, în pivnița cârciumii și îngenunchează în fața mitropolitului îmbrăcat în haine femeiești, implorându-l să se predea.
O altă variantă spune că Maiorescu ar fi purtat dialogul cu Preasfinția Sa prin gaura cepului de la butoi.
Mitropolitul pucist Calinic Miclescu a fost iertat de Carol I, cel pe care-l afurisise în predicile sale antiunioniste. În 1875 avea să fie numit Mitropolit Primat al României
Prințul Carol de Hohenzollern, viitorul rege al României, a avut abilitatea de a-i manevra pe inamicii săi astfel încât aceștia să-i devină aliați. Pe Mitropolitul pucist l-a iertat, acesta ajungând în final să țină un discurs entuziast la proclamarea Regatului României, în 1881
Cert este că și Mitropolitul Calinic Miclescu va scăpa, până la urmă, de pedeapsă și va fi chiar avansat. Acest înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe provenea dintr-o veche familie boierească, iar în fruntea Mitropoliei i-a urmat unchiului său, Sofronie Miclescu, el însuși Mitropolit în perioada 1851-1861.
Pe numele real Constantin, nepotul lui Sofronie a fost călugărit la Huși în 1842, apoi a ars etapele, fiind promovat diacon, ierodiacon (1842), ieromonah (1848), protosinghel și arhimandrit. În 1855 era deja hirotonit arhiereu cu titlul „Hariupoleos” și în 1857 a fost băgat membru în Divanul Ad-hoc din Moldova, unde unchiul Sofronie era președinte.
În 1863 este numit locțiitor de Mitropolit al Moldovei, iar pe 10 mai 1865 este propulsat Mitropolit plin printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
După participarea sa la puciul pus la cale de ruși în aprilie 1866, la nici măcar un an după ce fusese numit Mitropolit, Calinic este suspendat din funcție și dus la Mănăstirea Sf. Spiridon. Apartamentele de la Mitropolie îi sunt sigilate. Prelatul este pus inițial sub acuzare, dar salvarea îi vine tocmai de la cel pe care-l afurisise și-l numise „venetic” în predicile sale, prințul Carol I de Hohenzollern. Noul domnitor semnează la Golești un decret prin care îi amnistiază pe puciști, inclusiv pe Mitropolitul Calinic. Ierarhul scapă astfel de pedeapsă după nici două luni, pe 2 iunie 1866 fiind pus deja să gireze Episcopiile de Roman, Huși și Dunărea de Jos.
Mitropolitul Calinic Miclescu a uitat repede sutele de morți căzuți din vina sa la puciul din 1866. În aprilie 1868, când prințul Carol I face o vizită în Moldova, prelatul se grăbește să-l găzduiască pe domnitor la Palatul Mitropoliei. Și „Guliță” Nicolae Roznovanu, cel care se visase domnitorul Moldovei secesioniste în 1866, e la fel de slugarnic, invitându-l pe Carol I la căsătoria sa.
Finalul acestei povești nu necesită comentarii suplimentare.
Pe 31 mai 1875, după moartea lui Nifon Rusailă, Mitropolitul Calinic este înscăunat Mitropolit Primat al României. De la violenta răscoală antiunionistă pe care o instigase la Iași în 1866 trecuseră 9 ani.
În 1876, Calinic Miclescu – acum Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române – ajunge senator de drept și e ales președinte al Senatului României.
Pe 14 martie 1881, când Senatul vota legea prin care România era proclamată regat, iar Carol I – regele său, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu declara emoționat, de la tribuna ședinței solemne: „Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act național și, împărtășind simțămintele de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvânteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I.
Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României!
Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României!
Să trăiască Națiunea română și Guvernul care a condus până aci destinele ei!“.
Corespondența din „Vocea Națională”: „Pe la 10 și jumătate eși Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții“
Corespondența apărută în numărul din 5 aprilie 1866 a publicației „Vocea Națională”, din Iași, și în care sunt relatate dramaticele evenimente care au răvășit orașul în Duminica Tomii. Am păstrat întocmai scrierea și expresiile autorului acestui articol.
„Ce s’a întemplat în Iassi?
Eri Duminică la eșirea din Biserică o mulțime de oameni umpluse Curtea Mitropoliei și loculu denaintea casei Roznovanu. Pe la 10 și jumătate eși P. S.S. Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni, Teodor Lățescu în capu, și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții. Și așa Mitropolitulu cu cârja în mână și cu manta pe umere se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palatu, strigând: «Josu Unirea! Vină Rușii în ajutoru».
La Palată era garda militară obicinuită. Vedend această mulțime tumultuară, soldații îi strigară să se împrăștie. Cetățenii cuminte asemenea îi sfătuiră să se ducă pe acasă și dacă au dorințe pentru binele țerei, să le spună cu bună cuviință, că atunci toată lumea îi va asculta. Dar unde se mai gândeau acești oameni la bună cuviință? Majoritatea loru, străini plătiți și îmbătați, nici nu înțelegea pe cei ce vorbeau, și așa tumultulu mergea crescend.
Sergeanții, mai alesu Comisariul despărțirei D. Mighiu, își deteră toate ostenelele pentru a restabili ordinea, o parte din oameni se și retrase, Mitropolitul se duse în Casinul din colțu al hanului Turcescu, însă plebea plătită nu se potoli, ea voea cu ori ce prețu scandalu. Luă earăși pe Mitropolitulu în frunte și năvăli din nou spre Palatu. Atunci soldații, parte cu baioneta parte cu patului puscei, goniră plebea înapoi. Mitropolitulu, tremurând de frică, fugi și se ascunse într-o pivniță vecină. (Ce se aude despre rănirea P. S. Sale, sunt esagerări, și dacă în acea îmbulzală de oameni îlu va fi atinsu vre’o lovitură, aceasta nu a avutu nici o gravitate. Eu am vedutu pe Eminența Sa la 6 ore după ameadi și de și era foarte mișcată moralicesce, aflându-se înaintea Locotenentului Lascăru Catargiu, dar fisicesce era ca tot-deauna.)
Pe când mulțimea occupa astfelu strada mare până la Palatu, scriitorulu acestoru renduri se dusese la D. Carp, unde se află Locotenenții Domnesci în gazdă. Locotenenții erau liniștiți căci sciau de cu sară că banii rusesci aveau să facă scandaluri. Atunci întră majorul Grammont și le descrie tumultul de la Palatu. Îndată D. D. Lascăr Catargiu și Generalu Golescu invită la cea mai mare moderațiune și ordonă a se lăsa liberu poporul întru cât își esprimă cu cuviință dorințele sale. Apoi amendoi cu secretarul în urmă porniră îndată spre Palatu unde îi chema datoria. Acolo se mai afla și Ministrul Dimitrie Sturdza și Prefectul, în urmă veni și parchetul Procuroriloru, pentru a hotărî cu moderațiune și în legalitate mesurele necessare.
Me coborîiu și eu pe josu spre Palatu. Era la 11 și un sfert. Toate prăvăliile se închideau, oamenii speriați pretutindinea, toți cetățenii români se retrăgeau fugă de la Palatu spre casele loru. Din ce me apropiamu mai multu spre Palatu, nu mai găsiamu decât figuri străine și amenințetoare, postate cu ciomegele pe stradă, printre denșii mulți Polonesi, mulți Lipoveni și cu părere de reu o spunemu, mulți Jidovi. Josu Unirea! Strigau mulți cu unu accentu străinu.
Atunci unu pelotonu (pluton – n. r.) de militari în bună ordine se puse în marșu de la palatu în susu spre Mitropoliă, plebea se retrase înaintea loru, eu însu’mi trecuiu liberu printre denșii până la Palatu. Ancă nu se întâmplase nimica mai gravu. Soldații se reîntoarseră la Palatu, Locotenența ordonase să nu se dea focu cu nici unu prețiu în contra plebei, decât după o comandă espresă.
La 11 și jumătate cavaleria trecu în goană strada cea mare și se aședă și ea la Palatu. Înaintea ei nimine nu s’a împotrivitu, dar după dânsa îndată s’a attrupat (întrupat – n. r.) plebea din nou, loculu dinaintea Roznovanului se umplu de tumultuanți cari deodată scoaseră ca din păment pari, ciomege ferate, căteva pusci și pistoale, stricară pavagiul și se armară cu bolovanii stradei. Dinaintea casei lui Roznovanu se striga: doi galbeni de omu pentru ori cine ne ajută! Vedre de vinu se împărțiau pintre oameni, D. Teodor Lățescu era înțeleptul cu gura cea mai mare, și deodată, când un peleton (pluton – n. r.) de vr’o 25 soldați pedeștri se înainta spre ei ca să’i împrăștiă, începură a da cu bolovani, de josu și de prin ferestre, pistoale fură descărcate asupra miliției, doi soldați căzură josu loviți de moarte, plebea înfuriată prin bani și beutură alungă pe cei 23 rămași până la poarta Treisfetitelară.
Acum nu mai era chipu de întărșiere (întoarcere – n. r.). Onoarea Națiunei și a miliției, siguranța cetățienilor era pusă în jocu; se dete soldaților ordinul de a se appăra cu focul pusciloru. Prima descărcătură se făcu în aeru, plebea tot nu se linisci, atunci câteva pusci fură slobozite în mizlocul ei și vr’o cinci individi (indivizi – n. r.) picară îndată josu. Lupta era angagiată. Un omu pusu de preoți rusofili trăgea totu mereu clopotul celu mare a Mitropoliei ca de focu.
De doue ori cavaleria mătură strada cea mare până la colțul caselor lui Neuschotz, arestând pe ori cine se împotrivea și ducendu’l la gardă, de doue ori plebea se readună din casele lui Roznovanu și din Mitropoliă. A treia oară în fine în urma cavaleriei se aședă și infanteria de stradă, unu peletonu străbătu în casa lui Roznovanu, în capul loru Vasiliu Pilatu, și arestă acolo pe D. Nicolae Roznovanu, Ceaur Aslan, pe Teodor Lățescu și pe advocatul Panaite Christea. Teodor Lățescu era legat la capu, cămeșa îi era pătată de sânge, daru suntemu datori a constata că’și păstrase tot curagiul. Dar Roznovanu și Aslanu erau desfigurați, îngălbiniți, ca nisce oameni lași de desprețuitu și strângeau brațul femeilor pe care le aduseseră cu denșii, sciind că sub acestu scutu femeescu vor afla o garanțiă în contra indignațiunei publice. (…)”.
CITIȚI ȘI:
- Moartea lui Hitler: ultimele zile ale fortăreței Berlin și zbaterile finale din buncăr relatate de comandantul trupelor germane. „Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu. Omul era terminat fizic și mental“
- Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
- Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
- Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
- Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
- Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
- Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
- Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
- Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
- De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
- De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“
- De ce a ajuns Hitler la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea a III-a (1935-1937): sfidarea mondială. Cum au asistat Anglia, Franța și SUA la răspândirea războiului pe trei continente
- Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial (1937-1938): München, „Pacea timpurilor noastre”. Înghițirea Austriei și Cehoslovaciei. De ce o dictatură nu poate fi oprită niciodată cu compromisuri și negocieri
https://colectionaruldeistorie.ro/lovitura-de-stat-de-la-iasi-incercarea-rusiei-si-a-preotimii-ortodoxe-de-a-rupe-mica-unire-batalia-din-3-aprilie-1866-s-a-incheiat-cu-sute-de-morti-iar-mitropolitul-pucist-a-fugit-imbracat-in-haine/
Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare
În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși. Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.
În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna. Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est.
De unde această antipatie ?
1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.
Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.
Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii
Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.
În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.
Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.
„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.
Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă
Invazia lui Napoleon ne-a salvat în 1812
Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.
Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.
Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.
S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.
Mai corupți decât turcii
În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.
La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.
Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.
„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878
Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângerea în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.
Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace
A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.
Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.
Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul
Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.
„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”
Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.
Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.
Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial
Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă. Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.
Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.
După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță. Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.
Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia. Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.
1916: rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră
Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.
În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.
În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.
Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA: “Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”
De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România. În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă: “Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?
Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!
Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.
(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.
Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau
Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.
În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.
Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.
Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.
În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină. „Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.
„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“
Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.
La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.
Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:
– „Vineri, 9 decembrie: (…) Contramandarea ordinului de plecare. Recunoaștere la Mărgăritești. Cazaci și cerkezi cutreieră între acele sate luând tot de la gospodari (…)”.
– „Joi, 15 decembrie: Noaptea o facem prin pădure pe Dealul Babei. Compania mea formează ariergarda batalionului. Drumul e greu prin noroaie și văi. Trupe răzlețe de cazaci apar în fuga calului prin colnicele. La Băbeni-Dediulești, obosiți, ne plimbăm de colo până colo pentru ocuparea unei poziții. (…) Școala și casele sunt devastate de ruși“.
– „Joi, 22 decembrie: azi s-a înseninat în Odobești. Inspectez lucrările. Către 12, bombardamentul artileriei inamice, lumea fuge îngrozită la beciuri. Câinii urlă, vitele mugest tânguitor, păsările fug spărioase. Cartușe rătăcite țiuie șuierător pe deasupra noastră. (…) Printre altele, mai asistăm și la scena făcută de un cazac beat, care intră călare în curtea noastră, pune arma la ochiu și împrăștie dintr’un glonț cocoșul femeiei. Ordonanța d-lui Căpitan Vasiliu îl înșfacă de gât și-l trage în jos, ridicând o lopată ca să dea în el. Mare tărăboiu (…)”.
– „Vineri, 23 decembrie: (…) Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.
„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“
Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români. Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:
– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.
– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.
– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.
Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.
– 8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.
Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi
Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.
Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.
A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina. A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.
Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.
NOTĂ: o parte din acest text am publicat-o, pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.
CITIȚI ȘI:
https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare/
Chipurile diavolului: Torquemada, personificarea fanatismului religios. Cum a ajuns Inchiziția să ucidă, să tortureze și să terorizeze în numele lui Dumnezeu
Arderile pe rug au devenit simbolul Inchiziției și al represiunii în numele religiei
Tomas de Torquemada (14 octombrie 1420 – 16 septembrie 1498), fratele dominican ajuns primul Mare Inchizitor al Spaniei, a intrat în istorie drept simbolul represiunii fanatice în numele credinței creștine, al lui Dumnezeu și al lui Iisus Hristos. Războiul Inchiziției catolice cu celelalte religii, cu știința și cărturarii și cu absolut oricine putea măcar fi bănuit că ar putea reprezenta un pericol pentru religia creștină este una din cele mai întunecate pagini din istoria Europei.
Opresorul de mai târziu al evreilor spanioli și al maurilor avea el însuși origini evreiești. Tomas de Torquemada avea o bunică evreică trecută la catolicism. Încă de tânăr, Torquemada a devenit frate al ordinului religios catolic al dominicanilor. La 32 de ani, în 1452, era deja numit stareț al mănăstirii din Santa Cruz.
Un context complicat, în care violența și pericolul făceau parte din cotidianul vieții omenești
Cruntul călău de mai târziu s-a născut și a trăit într-o epocă istorică întortocheată și complicată. Reconquista spaniolă (războiul de recuperare a Peninsulei Iberice din mâinile musulmanilor) stagna deja de două secole. În Estul Europei și în Africa de Nord, otomanii își trăiau epoca lor de maximă expansiune, Constantinopolul căzuse în 1453, iar pericolul invadării Europei de către turcii musulmani era cât se poate de real.
După sute de ani în care avusese monopolul asupra învățăturii, reprezentând în același timp și depozitara și păstrătoarea cunoașterii pe durata Erei Întunecate de după prăbușirea Imperiului Roman, Biserica Creștină își vedea pentru prima oară amenințată poziția dominant. Epoca Renașterii, constând în răspândirea științei, a înțelepciunii antichității clasice, pornită din Italia în Secolul al XIV-lea și răspândită rapid în toată Europa de Vest, a schimbat paradigma. Călugării și clerul nu mai erau singurii care știau să scrie și să citească. Din Universitățile înființate pe lângă mănăstiri și biserici iradia cunoașterea. Apăruseră curioși și cercetători care-și puneau întrebări.
În paralel, în sânul Bisericii Catolice apăruseră nemulțumirile care aveau să ducă, la începutul Secolului al XVI-lea, la reforma protestantă.
Așadar, provocările Bisericii erau majore. Răspunsul a fost violent, iar Torquemada a fost una din formele îmbrăcate de riposta catolică.
Trebuie însă, de asemenea, menționat încă de la bun început că nu se pot judeca evenimentele de acum 500 de ani apelând la convențiile și normele morale ale Europei Secolului XXI. La sfârșitul anilor 1400, societatea omenească trăia într-o altă realitate, al cărei grad de violență și intoleranță, legiferată de conducătorii țărilor, era cu totul altul. Oamenii trăiau vieți scurte și violente, războaiele erau omniprezente, temerile și speranțele strămoșilor noștri arătau cu totul altfel față de cele de acum.
În acest context, mijloacele la care a apelat Inchiziția nu erau nici apanajul exclusiv al acesteia, nici neobișnuite. Regii Angliei, Franței și Rusiei, sultanii Imperiului Otoman și regii safavizi ai Iranului, mogulii Indiei și împărații Chinei, împărații aztecilor recurgeau în mod curent la crime în masă, masacre, chiar genocid fără ca acest lucru să pară neobișnuit pentru contemporani.
Un sfetnic radical
Starețul mănăstirii din Santa Cruz a rămas în această funcție încă două decenii, dar în paralel cu aceasta a început, treptat, să acumuleze alte funcții. A devenit unul dintre importanții sfătuitori ai regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și al reginei Isabella I a Castiliei.
Ferdinand și Isabela s-au căsătorit în 1479, acest lucru ducând la unirea celor mai importante două regate ale Spaniei.
Statul rezultat astfel a reluat ofensiva împotriva maurilor, desăvârșind Reconquista începută cu secole în urmă: în 1492, ultimul bastion musulman în peninsulă, Granada, avea să fie cucerit de creștini.
În paralel, puterea radicalului Torquemada continua să crească. La un moment dat, acesta a reușit să-i convingă pe suveranii spanioli că prezența evreilor și musulmanilor era foarte periculoasă pentru credința catolică. În Spania au urmat legi dure, care vizau expulzarea necreștinilor și chiar a celor care acceptaseră să se convertească la catolicism de curând.
Inchiziția s-a transformat rapid dintr-o metodă de apărare a moralei creștine într-un instrument al răzbunării și terorii. Oricine putea fi denunțat pentru orice
Papa Sixt al IV-la a înființat Inchiziția spaniolă pe 1 noiembrie 1478, cu un an înaintea căsătoriei dintre Ferdinand și Isabela. La acel moment, influența catolicismului era uriașă și o concura chiar pe a regilor, chiar dacă aceștia erau în Spania, la rându-le, niște fervenți apărători ai Bisericii.
Inchiziția a primit misiunea să vegheze la principiile și puterea Bisericii Catolice. Orice abatere sau erezie urma să fie pedepsită cu cea mai mare asprime, iar sub jurisdicția inchizitorilor se aflau fetele începând de la 12 ani și băieții de la 14 ani în sus.
Primii inchizitori din Spania au fost instalați în 1480, iar în februarie anul următor aveau deja loc primele arderi pe rug ale ereticilor. Odată deschis drumul, Papa a mărit ritmul. În februarie 1481 au fost arși pe rug 6 oameni, dar imediat după aceea au fost numiți în funcție alți 7 inchizitori, pentru că numărul abaterilor de la dreapta credință era mare.
Printre cei 7 noi inchizitori se număra și radicalul stareț Torquemada. Până în 1490, tribunale ale Inchiziției funcționau deja în 8 mari orașe de pe cuprinsul Spaniei. Pretutindeni ardeau rugurile.
Procedura era clară. Inchizitorul descindea în localitate și ținea o mesă specială. Toți locuitorii erau siliți să participe la slujbă. Se ținea și o predică în care cei care se știau vinovați de erezie erau somați să-și mărturisească public păcatele.
Păcătoșilor li se acorda o perioadă de grație, de obicei de 30-40 de zile, în care erau așteptați să se pocăiască. Sistemul era criminal prin însăși natura sa. Suspecții care își recunoșteau vina erau și ei pedepsiți, dar mai puțin aspru. În schimb, erau obligați să indice alți eretici care refuzau să se deconspire. Delațiunea a devenit astfel element de bază al Inchiziției spaniole. Inerent, acțiunea s-a transformat într-o vânătoare de vrăjitoare în care abundau răzbunările personale. Oricine putea să-și denunțe vecini, prieteni sau dușmani, sub acuzații reale sau imaginare, iar cei vizați plăteau foarte scump – adesea cu viața.
Acuzaților li se smulgeau mărturiile prin cele mai cumpite cazne. După ce recunoșteau tot ce li se cerea, aceștia erau arși pe rug. Dacă sărutau crucea, erau spânzurați înainte de incinerare. Dacă nu, erau arși de vii
Cei puși sub acuzare erau băgați la închisoare și torturați. În timpul interogatoriului, inchizitorii erau încurajați să practice tortura conform „conștiinței și voinței“. Orice chin era bun pentru atingerea scopului. Pentru a mărturisi, deținuților li se turna apă pe gât, erau trași pe roată sau atârnați de mâinile legate la spate. Procesul era de o cruzime inimaginabilă. Mulți dintre cei acuzați erau mutilați. Alții mureau pur și simplu din cauza caznelor.
Aceia care cedau și recunoșteau toate acuzațiile care li se puneau în cârcă erau arși pe rug.
Tuturor li se confiscau averile și proprietățile – atât lor, cât și familiilor lor. Aceasta a fost o sursă de îmbogățire extraordinară pentru Biserica Catolică, dar și pentru inchizitori.
Celor arși pe rug li se ofereau două variante înaintea execuției. Puteau să se căiască pentru ce făcuseră și să sărute crucea, beneficiind de favoarea de a fi sugrumați înainte de a fi aprins rugul. Ceilalți, care refuzau până la final să-și recunoască vina, erau arși de vii, murind în chinuri groaznice.
În aceste împrejurări deja terifiante, pe 17 octombrie 1483 Tomas de Torquemada era investit cu puteri depline și extinse asupra întregii Spanii, după ce în august același an fusese numit Mare Inchizitor în Castilia și Leon.
Din această poziție, puterea lui Torquemada o concura pe a perechii regale Ferdinand – Isabela. În mod categoric, Marele Inchizitor era însă mai temut de către popor decât suveranii spanioli.
Sub comanda acestui cleric neîndurător, care dusese cruzimea pe culmi ale ororii greu de egalat invocându-l pe Dumnezeu, Inchiziția din Spania a luat o formă organizată și sistematizată.
„Oricine posedă o oarecare învățătură este socotit vinovat de erezii, de erori, de urme de iudaism. Astfel, au redus la tăcere oamenii de litere“
În 1484, Torquemada a validat elaboarea unui document cu 28 de articole în care erau enumerate păcatele urmărite de Inchiziție și care trebuiau eradicate din societate. Renegarea religiei creștine și a preceptelor sale, blasfemia, homosexualitatea, poligamia, cămătăria și vrăjitoria se regăseau pe lista lui Torquemada. În realitate, invocarea acestor vicii sau practici necinstite se ascundea răfuiala Marelui Inchizitor cu evreii, cu învățații, cu dușmanii personali. Despre ce era vorba de fapt în răfuiala Inchiziției cu societatea avea să explice mai târziu, în 1533, fiul unui alt Mare Inchizitor într-o scrisoare: „Oricine posedă o oarecare învățătură este socotit vinovat de erezii, de erori, de urme de iudaism. Astfel, au redus la tăcere oamenii de litere. Cei care au ales învățătura au ajuns să simtă, așa cum spui, o mare teroare“.
Inchizitorii au primit de la Torquemada permisiunea de a recurge la orice mijoc ar fi considerat ei necesar pentru a-i determina pe păcătoși să recunoască faptele. Acest lucru transforma, de fapt, procesele într-o mascaradă. Chinuiți cumplit, oamenii recunoșteau orice li se imputa, indiferent dacă erau sau nu vinovați.
Spania s-a cufundat cu totul într-o eră a terorii fără margini. Nu exista om în această țară să nu trăiască înspăimântat clipă de clipă, apăsat de gândul că oricând putea fi acuzat de orice erezie. Brutalitatea cu care Inchiziția își făcea treaba a traumatizat un popor întreg.
Acolo unde ajungeau inchizitorii se instaura moartea. Într-o singură lună (februarie), în 1484, 30 de persoane din orașul Ciudad Real au fost arse de vii pe rug. La Toledo, în 16 ani (1485-1501), au fost arși 250 de oameni. În 1492, la Valladolid, 32 de condamnați au fost arși simultan pe rug. Valladolid era chiar orașul natal al lui Torquemada.
Torquemada a obținut expulzarea evreilor din Spania. În final, lista celor arși pe rug de el a ajuns la 2.000 de persoane. După moartea sa s-a descoperit că multora le furase averile
Dar represiunea era mult mai largă și viza categorii întregi de populație. Torquemada a anunțat că însuși sufletul Spaniei era în pericol, iar unica salvare era eliminarea evreilor. Așa că, în 1492, regele Ferdinand și regina Isabela au decretat expulzarea tuturor evreilor care refuzaseră să se convertească. Numărul celor alungați din Spania nu este cunoscut cu precizie, dar se estimează că a fost vorba de 30-80.000 de persoane. A fost o pierdere majoră atât pentru economia țării, cât și pentru nivelul intelectual al acesteia.
Doar moartea l-a stopat pe Torquemada din cursa sa criminală.
Marele Inchizitor ajunsese atât de detestat încât pretutindeni unde se deplasa era însoțit de o mică armată formată din 50 de cavaleriști și 250 de infanteriști. Oriunde sosea Torquemada se instaura teroarea. Între 1482 (numirea sa ca inchizitor) și 1498 (când a murit), Torquemada a coordonat arderea pe rug a 2.000 de oameni. Un număr necunoscut de alte victime au decedat în timpul anchetelor sau au fost mutilate. Zeci de mii de oameni au fost expulzați din Spania.
În final, s-a descoperit că marele paznic al valorilor creștinismului catolic profitase de puterea sa ca să strângă o avere uriașă. Torquemada își însușise multe din bunurile celor acuzați și condamnați pentru erezie.
CITIȚI ȘI:
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
https://colectionaruldeistorie.ro/chipurile-diavolului-torquemada-chipul-schimonosit-al-fanatismului-religios-cum-a-ajuns-inchizitia-sa-ucida-sa-tortureze-si-sa-terorizeze-o-tara-intreaga-in-numele-lui-dumnezeu/
Noi furam,ne judecam-reabilitam,eliberam si tot noi va invatam- Adrian Năstase, Doctor Honoris Causa al Universității din Arad. Ecaterina Andronescu a condus Comisia de Laudatio
Adrian Năstase, fostul premier condamnat cu executare în două dosare pentru corupţie la nivel înalt, pentru care a făcut 500 de zile de pușcărie, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Arad, iar Comisia de Laudatio a fost condusă chiar de ministrul Educației, Ecaterina Andronescu.
Adrian Năstase este, din 2001, profesor onorific al Universităţii din Arad, iar conducerea a decis să-i acorde titlul academic pentru “meritele excepţionale în apărarea şi promovarea interesului naţional ca diplomat”, transmite Agerpres.
Comisia de Laudatio condusă de Ecaterina Andronescu spune că titlul este acordat “în semn al aprecierii pentru întreaga activitate ştiinţifică şi academică, pentru rolul avut în dezvoltarea României”.
Doctor honoris causa înseamnă “doctor datorită meritelor” şi este un titlu onorific, acordat unor persoane eminente de către o universitate, în special persoanelor care s-au distins în anumite domenii profesionale, sociale sau politice şi reflectă mai ales buna reputaţie a acelei persoane.
Titlul a fost acordat în prezența lui Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Academiei Române. „Adrian Năstase a avut un rol decisiv în faptul că Sibiul a devenit Capitală Culturală a Europei, alături de Luxemburg. Lucrul acesta trebuie să-l recunoască toată lumea, inclusiv fostul primar al Sibiului (Klaus Iohannis – n.r.), care uneori e amnezic din acest punct de vedere”, a spus vicepreşedintele Academiei Române.
Ecaterina Andronescu a vorbit despre rolul lui Năstase în integrarea României în Uniunea Europeană şi în NATO. „Sunt convinsă că istoricii vor face o radiografie corectă a perioadei respective şi îl vor aşeza pe Adrian Năstase acolo unde îi este locul, între cei care au contribuit esenţial la o Românie europeană”, a spus ministrul Educaţiei.Adrian Năstase a spus în discursul său că este „emoționat” să audă „cuivnte foarte frumoase” la adresa sa din partea Comisiei de Laudatio.
„Mă bucur că, uneori, putem să selectăm din destinul unora dintre persoanele publice aspecte pozitive, elemente care pot fi aduse în prezent, pentru a fi eventual utile ca lecţii pentru cei mai tineri”, a spus Năstase.
Cine este Adrian Năstase
Adrian Nastase a fost primul premier al României condamnat în două dosare pentru fapte de corupţie la nivel înalt. Acesta a condus guvernul între anii 2000 şi 2004, perioadă cunoscută ca fiind una dintre cele mai negre de după ’89, pentru libertarea presei şi independenţa sistemului judiciar. De profesie, jurist, politicianul a fost preşedinte al PSD.
Pe 20 iunie 2012 Adrian Nastase a fost condamnat definitiv şi irevocabil la doi ani de închisoare cu executare şi interzicerea unor drepturi timp de doi ani, printre care interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice.
Faptele din dosarul “Trofeul Calităţii” s-au petrecut în 2004, când Năstase camuflat strângerea de fonduri pentru campania sa electorală pentru alegerile prezidenţiale prin iniţierea unui simpozion. Manifestarea “Trofeul calităţii în construcţii” a fost organizată de către Inspectoratul de Stat în Constructii (ISC), iar taxele de participare încasate (peste 1,6 milioane de euro) au ajuns la patru companii controlate de doi dintre apropiatii familiei Nastase. De aici, banii au plecat, mai departe, spre o firmă care a prestat diverse servicii în campania prezidenţială a liderului social-democrat.
A doua condamnare a fost în dosarul “Zambaccian”, pe 6 ianuarie 2014, la 4 ani cu executare. Acuzaţia: a primit diverse obiecte si contravaloarea unor lucrari de constructie in schimbul numirii si mentinerii in functia de directoare a Inspectoratului de Stat in Constructii a Irinei Jianu.
FOTO: Prefectura Arad
Doctorii lui Oprea făcuți la apelul bocancilor! Printre ei se numără Cășuneanu și Buzăianu
Academia de Poliţie „Al. I. Cuza“ a produs doctorate pe bandă rulantă în perioada 1995-2016. În total, peste 600 de doctori au ieşit pe porţile Academiei, în domeniile Drept, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională. Printre ei, oameni politici, de afaceri, dar şi nume sonore din Justiţie şi Poliţie. În total, în perioada 1995-2016, la Academia de Poliţia şi-au obţinut titlurile academice 623 de persoane, în domeniile Drept, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională. Printre doctori se regăsesc nume grele, precum Costică Voicu, Ion Pitulescu, Florin Sandu, Bujor Florescu, Lazăr Cîrjan, Niculae Niţu (Tata Niţu), dar şi afaceriştii Costel Căşuneanu sau Bogdan Buzăianu. Febra titlurilor academice i-a cuprins pe mai-marii zilei în ultimii ani. Astfel, dacă în 2004, în domeniul Ordine Publică şi Siguranţă Naţională, au fost luate doar patru titluri de doctor, iar în 2005, numai două, începând cu anul 2010 numărul lor a crescut constant. În 2010 au fost 31 de doctorate, în 2011 – 31 de doctorate, în 2012 – 34 de doctorate, iar în 2013 – 34 de doctorate. Apogeul a fost atins în 2015, când pe acest domeniu şi-au luat doctoratul 42 de persoane. Politicieni atinşi de „febra“ doctoratelor Printre cei care şi-au luat doctoratul la Academia de Poliţie se numără şi fostul deputat William Brînză, care a candidat şi la Preşedinţia României. Acesta şi-a susţinut teza „Infracţiuni asimilate corupţiei“ în 2004. Culmea ironiei, în 2015, doctorul în corupţie a fost pus sub acuzare tocmai pentru acest gen de fapte. Brînză este cercetat de DIICOT pentru un prejudiciu de un milion de euro adus statului prin evaziune fiscală. Fostul secretar general adjunct din Ministerul Afacerilor Interne, Mihai Şova, este cel mai proaspăt doctor, obţinându-şi titlul chiar anul acesta. Dar şi el a fost implicat într-un scandal cu fix un an în urmă, în 2015, după a fost pus sub acuzare de DNA pentru că ar fi fotocopiat documente cu informaţii nepublice pentru a obţine foloase şi ar fi luat informaţii din documente ale DNA care priveau două dosare. Alte VIP-uri care au devenit doctori la Academia de Poliţie „Al. I. Cuza“, sunt deputatul ALDE Bogdan Ciucă, fostul prefect al Capitalei, Mioara Mantale, deputatul UNPR Gheorghe Emacu, primarul din Voluntari Florentin Pandele, soţul primăriţei Capitalei, Gabriela Firea, primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, a cărui lucrare de doctorat a fost declarată plagiat, sau consilierul de conturi Ileana Manuela Pieleanu, soţia sociologului Marius Pieleanu, patronul casei de sondaje Avangarde, apropiat de PSD. Doctorii din Poliţie Grosul doctorilor îl formează însă poliţiştii cu multe trese şi funcţii importante în Ministerul de Interne. Pe lângă „consacraţii“ Petre Tobă şi Gabriel Oprea, lista doctorilor îi cuprinde pe chestorul Marian Tutilescu, fost şef al Poliţiei Capitalei (titlu obţinut în 2007); generalul în rezervă Ion Pitulescu, fost Şef al Poliţiei Române în perioada 1995-1997 (1995); chestorul Bujor Florescu, fost adjunct al şefului DGIPI, fost director al Direcţiei de Investigaţii Criminale din cadrul IGPR (1998); generalul Niculae Niţu, mai cunoscut ca „tata“ Niţu, fost şef al Poliţiei Capitalei; chestorul-şef de poliţie Dumitru Pârvu, fost adjunct al şefului IGPR; sau chestorul Bogdan Despescu, actualul şef al Poliţiei Române. Pe lista doctorilor din MAI sunt şi personaje controversate: chestorul Lazăr Cîrjan, fost director general al Direcţiei Generale de Paşapoarte, cercetat pentru luare de mită în dosarul lui Mircea Chelaru; chestorul principal de poliţie Florin Sandu, fost şef al Poliţiei Române în perioada 2001-2003, actual avocat; chestorul Adrian Bărăscu, fost şef al Oficiului Naţional pentru Protecţia Martorilor (ONPM), cercetat pentru corupţie, acuzat că ar fi divulgat identitatea martorilor protejaţi şi ar fi deturnat fondurile instituţiei pe care o conducea; fostul comisar-şef Remus Şpan, fost şef al unităţii „Doi ş’un sfert“, considerat simbolul corupţiei din instituţiile anticorupţie; Constantin Bolboşanu, fost şef serviciu în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate din IGPR, cercetat de DNA pentru o şpagă de 110.000 de euro. Procurorii penali cu titluri academice Titulatura de doctor i-a atras şi pe procurori, unii dintre ei vizaţi de anchete penale. Lista procurorilor penali este deschisă de Alina Bica, fostă şefă a DIICOT, cercetată în trei dosare penale pentru corupţie. Ea şi obţinut titlul de doctor în 2010, cu lucrarea „Spălarea banilor, mijloc de reinserţie a fondurilor financiare ilicite în circuitul comercial legal“, sub coordonarea chestorului Florin Sandu, fost şef al Poliţiei Române. Fostul şef al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Liviu Mihail Tudose, cercetat în dosarul în care Sebastian Ghiţă a fost pus sub acuzare pentru corupţie, şi-a luat doctoratul în 2009, cu lucrarea „Raporturile Ministerului Public cu Organele Poliţiei Judiciare“. La rândul lui, Marcel Sâmpetru, fost adjunct al procurorului general, şi a lui Mihai Vlad, fost şef al Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă (SIPI) Ilfov, este doctor al Academiei de Poliţie din 2004. El a fost condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare în dosarul de corupţie al judecătoarei Georgeta Barbălată. Fostul miliţean şi procuror Valerică Dabu, acuzat că fabrica dosare penale la comandă, este şi el doctor în Drept. Afacerişti şi doctori „Băiatul deştept“ al energiei, afaceristul Nicolae-Bogdan Buzăianu, şi-a luat doctoratul în anul 2009. Rezident permanent în Elveţia, Buzăianu s-a inspirat din sistemul fiscal din această ţară pentru a-şi scrie lucrarea de doctorat: „Examen comparativ privind legislaţia penală fiscală română şi elveţiană“, sub coordonarea profesorului universitar Alexandru Boroi. După ce şi-a câştigat renumele de „rege al asfaltului“, în urma numeroaselor contracte cu statul, Costel Căşuneanu şi-a dorit şi un titlu academic. Căşuneanu a devenit doctor în 2007, cu lucrarea „Răspunderea juridică a persoanei juridice“, coordoantă tot de Alexandru Boroi. Un alt VIP din afaceri, Adrian Petrache, şi-a susţinut în 2004 teza de doctorat cu titlul „Terorismul şi securitatea României“, îndrumător de lucrare fiind nimeni altul decât Gabriel Oprea. Adrian Petrache este membru al unei celebre triplete de afacerişti alături de Adrian Bittner şi Dorin Cocoş, grup care controla o felie importantă din afacerile cu statul în perioada Guvernului Adrian Năstase. Lista scurtă de la SRI Personaje controversate se regăsesc şi pe lista SRI-iştilor. Generalul Ionel Marin, fost adjunct al şefului SRI, şi-a luat doctoratul în 2004, iar colegul său, generalul Dumitru Zamfir, doi ani mai târziu. Ambii au fost coordonaţi de Gabriel Oprea. Tot în tandem au avut şi probleme cu legea. În 2011, Marin şi Zamfir au fost condamnaţi la pedepse cu suspendare pentru fals în declaraţii în dosarul privind închirierea şi ulterior cumpărarea ilegală a unor locuinţe RA-APPS la preţuri subevaluate. Coordonatorii VIP-urilor De departe, cel mai prolific conducător de doctorate este fostul secretar de stat Ioan Dascălu, cu un „palmares“ de 52 de doctorate. Printre cei care şi-au luat titlul de doctor sub coordonarea sa se numără nume grele: Florentin Pandele, Robert Negoiţă, chestorii Adrian Bărăscu, Bogdan Despescu şi Marian Tutilescu. Generalul în rezervă Ion Suceavă, fost şef al Corpului de Control al MAI, este şi el la fel de prolific. Din lista sa fac parte nu mai puţin de 50 de doctori. Printre aceştia se numără personaje importante din politică, justiţie şi poliţie: fostul prefect al Capitalei, Mioara Mantale, fostul senator Cătălin Voicu, procurorul Liviu Mihail Tudose, deputatul UNPR Gheorghe Emacu, chestorul Bujor Florescu. Numele generalului în rezervă a apărut în dosarul lui Cătălin Voicu, Suceavă fiind omul care a fost acuzat de procurori că le făcea cunoştinţă unor judecători cu Voicu, dar şi cel care se ocupa de „menţinerea relaţiilor cordiale“ dintre fostul senator şi anumiţi magistraţi. Dumitru Mazilu, fost disident, fost prim-vicepreşedinte al Consiliului FSN, îl urmează îndeaproape pe Ion Suceavă, cu 46 de doctorate coordonate. Pe lista celor mai prolifici coordonatori de doctorate se mai regăsesc generalul în rezervă Vasile Dobrinoiu, fost şef al Şcolii de ofiţeri de la Băneasa, implicat în dosarul Mineriada, generalul Costică Voicu, fost şef al Poliţiei Române în perioada 1996-1997, fost rector al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza“ în perioada 2000-2008 – 32 de doctorate şi chestorul Florin Sandu – 24 de doctorate. Doctorii lui Oprea Generalul cu patru stele profesor universitar doctor Gabriel Oprea a coordonat tezele de doctorat a 21 de persoane în perioada 2004-2013. Nouă dintre aceste persoane şi-au susţinut lucrările la Academia de Poliţie „Al. I. Cuza“, iar alte 12, la Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul“ (ANIMV), aflată în subordinea SRI. Dintre cei 21 de doctori, şase au fost acuzaţi de plagiat: Neculai Onţanu, Bogdan Licu, Loredana Radu, Adela Popescu, Mihai Stănişoară şi Dumitru Pârvu (preluare adevărul.ro).
De cine suntem conduși: hoți, mincinoși și pușcăriași din PSD. Cazul Carașol – electricianul din Teleorman făcut director cu diplomă falsă
Marius Carașol, mare director, escroc cu diplomă
Cazul lui Marius Dănuț Carașol, cel care și-a falsificat CV-ul și a invocat o inexistentă diplomă de inginer pentru a fi „uns” în fotoliul de președinte al companiei Transelectrica S.A., n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni.
Cum a ajuns un biet electrician să fie responsabil de siguranța Sistemului Electroenergetic Național vreme de peste un an și să încaseze ilegal peste 100.000 de lei? Păi, cum altfel decât prin eternul sistem PCR: Pile, Cunoștințe și Relații.
Diploma falsă a lui Carașol
De 30 de ani, PCR s-a transformat în PSD. Iar PSD a continuat să conducă România pe criterii de cumetrie, hoție, minciună. Prin baroni cocoțați în vârful puterii, care, la rândul lor, și-au pus slugile în posturi călduțe și bine plătite.
Carașol n-ar fi pupat o asemenea pleașcă dacă superiorii săi ar fi fost oameni bine pregătiți în câmpul muncii. Ar fi dat concurs, așa cum fac de pildă profesorii atunci când vor să se angajeze la o anumită instituție de învățământ. E mai ușor însă să nu înveți nimic. Să scrii ce vrei în CV și, culmea, să obții funcția dorită.
Carașol are de la cine deprinde aceste obiceiuri toxice, specifice „ciumei roșii”. Înaintașii săi celebri s-au dovedit a fi Victor Ponta (fost premier, actual „salvator al social-democrației”), Dan Șova (fost ministru „al Marilor Proiecte”), Corina Dumitrescu (nominalizată în 2012 pentru funcția de ministru al Educației în Guvernul Ponta).
Pinocchio Carașol
Faptul că a absolvit Liceul Industrial din Alexandria spune totul. E din același județ cu pușcăriașul Liviu Dragnea. Numit în funcție de un alt infractor dovedit cu acte: giurgiuveanul Niculae Bădălău, care a fost condamnat în perioada comunistă la un an de închisoare cu executare la locul de muncă, pentru că a furat patru saci cu grâu!
Și-a falsificat CV-ul, spunând că e absolvent al Facultatea de Electrotehnică a Politehnicii din București. În acest sens, Carașol a trecut în CV că e inginer diplomat cu studii finalizate în perioada 1999-2005. În realitate, el nu și-a încheiat niciodată studiile la respectiva facultate.
Pinocchio Ponta
În perioada în care era premier, în CV-ul său figura că a finalizat un masterat la Universitatea din Catania (Italia). După ce presa i-a descoperit minciuna, Ponta și-a șters acea pată neagră din CV. Prea târziu. Președintele Traian Băsescu l-a botezat la acea vreme cu un apelativ care avea să devină celebru: „dottore”.
Ulterior, s-a descoperit că Ponta și-a plagiat teza de doctorat, intitulată „Curtea Penală Internațională”, coordonată de Adrian Năstase, pe atunci premierul României și viitor pușcăriaș. Verdictul a fost dat de CNATDCU (Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare), Comisia de Etică a Universității din București și de Raportul Științific întocmit de trei profesori de Drept. I-a fost retras titlul de doctor.
Pinocchio Șova
În CV-ul său figurau două masterate obținute la London School of Economics. Instituția de învățământ din Anglia a negat informațiile postate de Șova pe site-ul Facultății de Drept și al Guvernului. Prins cu minciuna, Șova (conferențiar universitar la Facultatea de Drept a Universității din București) a încercat să-și spele rușinea. Și-a modificat CV-ul, neștiind că vechiul CV mai figura activ pe motorul de căutare google.
Sărind în apărarea lui Șova, PSD-istul Liviu Pop și-a dat arama pe față: „Și eu am șters poate anumite lucruri din CV sau am scos o diplomă”.
În noul CV a apărut informația că Șova a participat la cursuri, fără să obțină nicio diplomă.
În 2018, a fost condamnat de Înalta Curte la 3 ani de închisoare cu executare în dosarul CET Govora.
Pinocchio Dumitrescu
A fost propusă de Victor Ponta la șefia Ministerului Educației. În CV-ul postat chiar pe site-ul CSM (Consiliul Superior al Magistraturii), Corina Dumitrescu, soția unui senator PSD (Cristian Dumitrescu), spunea că a obținut o diplomă de studii la Universitatea din Stanford (SUA). Informația era una falsă, fiint infirmată chiar de reprezentanții instituției americane.
După izbucnirea scandalului, Corina Dumitrescu n-a mai fost numită ministru al Educației. Din 2007, ea a ocupat funcția de rector al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”. În prezent, este președintele Senatului aceleiași universități.
CITIȚI ȘI:
* Cazul Kovesi. CTP, atac furibund la Tăriceanu: „Acest porc mistreţ solemn al politicii, Motocicleanu, Răzgândeanu…”
* Potop de felicitări pe pagina de Facebook a Vioricăi Dăncilă… pentru Kovesi! E festival!
* Victorieeeee! Codruța Kovesi va fi primul procuror-șef al Europei. A câștigat clar și în Consiliul UE: 17-5. Dăncilă a picat iar de proastă!
* Răzbunarea proastei. Dăncilă i-a dat mandat ambasadoarei la UE să voteze joi împotriva Codruței Kovesi
* Alice Iacobescu a plecat de la Digi 24 pentru că nu a vrut să fie „mai înțelegătoare” cu oamenii Puterii
* Șantajistul lui Voiculescu a stat în pușcărie doar 44% din pedeapsă. Beneficiar al legilor PSD-ALDE, el s-a întors la conducerea Antenelor
* Cum putem scăpa de PSD în 3 pași și 15 luni, plecând de la dorința lui Moise Guran: „Să scăpăm odată de acest blestem!”
* Mama beizadelei ucigașe a publicat un mesaj ciudat, apoi l-a ascuns. Sună a blestem: „Când veți avea probleme cu copiii voștri, să nu uitați acest caz, pentru că totul se întoarce într-un fel sau altul!”
* VIDEO. Cumpănașu, furios că nu e păzită de jandarmi și mama sa, când strânge semnături! Se simte spionat, zice că renunță la protecția Jandarmeriei. Urlă că e datoria noastră să-i asigurăm paza, pentru că el luptă pentru popor!
* VIDEO. Cumpănașu a mințit: n-a făcut niciun preinfarct, ci a simulat la RTV! Jandarmul care-l păzește a sunat la 112 și tot el l-a dus la spital
Dan Șova cere salariul de conferențiar universitar pentru perioada în care era în închisoare
Fostul ministru al Transporturilor, Dan Șova, condamnat cu executare, a chemat în judecată Universitatea București și a cerut judecătorilor să oblige instituția de învățământ superior să-i plătească salariile de profesor în perioada în care a fost închis la Penitenciarul Jilava, anunță Ziare.com. Șova a avut de executat o condamnare definitivă de trei ani de închisoare, primită în dosarul CET Govora. Instanțele i-au respins în serie solicitările.
Ziare.com a analizat acest proces inițiat de fostul ministru PSD. Un caz fără precedent în România. Totul a început în decembrie 2019, când Dan Șova a chemat la bară Universitatea București, într-un litigiu de muncă. Concret, cerea că unitatea de învățământ superior să-i achite salariile indexate, majorate și actualizate pentru perioada 20 iunie 2018 – 19 martie 2019, plata dobânzii legale aplicată întregii sume datorate începând cu dată de 25 februarie 2019.
Dan Coman Șova (n. 9 aprilie 1973, București) este un om politic, senator de Olt în legislatura 2008-2012 din partea Partidului Social Democrat, ministru pentru relația cu parlamentul în primul guvern Ponta (6 august 2012-21 decembrie 2012), ministru delegat pentru proiecte de infrastructură în al doilea guvern Ponta (21 decembrie 2012-5 martie 2014), ministru al transporturilor în al treilea guvern Ponta (5 martie 2014-24 iunie 2014).
În august 2014 a fost pus sub urmărire penală. În anul 2015 a fost trimis în judecată împreună cu premierul Victor Ponta, pentru fapte de corupție, acuzat că, alături de alți inculpați, a primit foloase necuvenite în urma unor acte adiționale asupra unor contracte aflate în desfășurare cu 2 complexuri energetice, provocând o daună de peste 3 milioane lei statului român.
În data de 20 iunie 2018 a fost condamnat de ÎCCJ la o pedeapsă de 3 ani de închisoare cu executare în dosarul CET Govora.
Pe 20 decembrie 2018, Inalte Curte l-a eliberat pe Dan Sova din penitenciarul Jilava, in baza deciziei CCR. Pe 21 octombrie 2019, Inalta Curte desfiinteaza sentinta definitiva si decide rejudecarea de la zero a intregului dosar, tot in baza deciziei CCR.
Procesul a fost mutat la Curtea de Apel Bucuresti, deoarece Sova nu mai era nici ministru, nici parlamentar. Urmatorul termen din dosarul in care Dan Sova este judecat pentru fapte de coruptie este pe 2 octombrie, potrivit portalului instantelor, notează Ziare.com.
Imparatul oualor: Contributii la portretul lui Adrian Nastase
Vladimir Tismaneanu
Cand ajungi personalitate publica trebuie sa te astepti ca biografia sa-ti fie scormonita, pusa sub lupa, explorata, intoarsa pe toate partile. Adrian Nastase a fost ministru de externe, premier, presedinte al Camerei Deputatilor, sef de mare partid pretins socialist, candidat prezidential si multe altele. Profesor la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti, autor de studii juridice, Adrian Nastase a fost de doua ori condamnat pentru delicte de drept comun. Este un caz paradigmatic de hybris, delir al grandorii si narcisism suicidar. La care se adauga, intr-o combinatie toxica, o rapacitate inegalabila, o insatiabila pofta de inavutire.
Gangsterul Arturo Ui dintr-o celebra piesa a lui Bertolt Brecht ar fi o comparatie potrivita pentru acest as al matrapazlacurilor si susanelelor de partid si de stat. Mai ales ca premierul plagiator o tine ca Ivan cu fluierul pe tema “nazismului”, “legionarismului” si altor inchipuiri ale unei imaginatii deraiate. Victor Viorel Ponta habar nu are ce inseamna national-socialism, ce a fost antisemitismul genocidar al nazistilor. Azvarle vorbe nesabuite tot asa cum copiii de cartier trag cu prastia. Cu aparatori precum Ponta, Adrian Nastase nu mai are nevoie de inamici.
Adrian Nastase a invatat din junete cum sa mulga sistemul. A devenit membru al mafiei nomenclaturiste (socrul sau, Angelo Miculescu, a fost vicepremier, ministru al agriculturii, ambasadorul lui Ceausescu la Beijing). Primul mariaj al stelarului absolvent de drept (cum encomiastic il descria pe prima pagina a volumului lor de dialoguri amicul Alin Teodorescu, al sau ministru-cancelar) a fost cu Ileana Preoteasa, fiica fostului membru supleant al Biroului Politic si ministru de externe al RPR, Grigore Preoteasa, mort in catastrofa aviatica din noiembrie 1957. Mama Ilenei, Ecaterina Preoteasa, era una din vaduvele cu statut special, lucra la CC la Sectia de Propaganda,, era prietena cu familiile Paul Niculescu-Mizil si Ion Iliescu. Casatoria s-a terminat rapidissim, divortul a urmat in cateva luni. Dar Adi nu era omul care sa se dea batut.. A gasit-o pe Dana, fiica agricultorului sef al “Epocii de Aur”, absolventa de sociologie. A facut si el sociologia ca a doua facultate.
In felul sau un Julien Sorel al comunismului dinastic, arivist pe toata linia, Adrian frecventa constant saloanele inaltei nomenclaturi. Se strecura abil, utilizand toate parghiile ascensiunii sociale. Se lipea de profesorii influenti, ii abandona cand acestia se aflau la ananghie. Omul nu are de fapt loialitati. L-a descris candva adecvat unchiul sau, casatorit cu sora mamei lui Adrian, fostul detinut politic Aurel Sergiu Marinescu. Portretul era devastator. Textele au aparut in anii 90 in revista “Lumea Libera Romaneasca”, editata la New York de regretatii Dan Costescu si Cornel Dumitrescu. Furia lui Adrian Nastase legata de revelatiile din articolele unchiului sau a fost fara margini. Nu ma refer la viata sa personala, ci la biografia politica a tatalui sau, ajuns director in Ministerul Invatamantului.
Inainte de 1989, cercetatorul Adrian Nastase era unul din stalpii ADIRI (Asociatia de Drept International si Relatii Internationale), o institutie aflata sub directa supraveghere a Securitatii. ADIRI functiona ca fereastra oficiala a regimului. Era un instrument propagandistic. Ca si amicul sau din epoca, asistentul de la “Stefan Gheorghiu” Adrian Severin, a devenit rapid membru al “noii” elite post-decembriste. Cei doiu au optat diferit in anii ce-au urmat: Adrian N. a ramas in barca lui Iliescu, Adrian S. a imbratisat o linie vag-reformista si s-a aliat cu Petre Roman. Din acel moment, prietenia lor s-a surpat definitiv.
Era convins, in 2004, ca va ajunge presedintele tarii. In “Casa NATO”, fosta resedinta a lui Ceausescu din Bulevardul Primaverii 50, isi instalase biroul personal chiar in locul biroului dictatorului executat in decembrie 1989. Mergea acolo in fiecare dimineata, se simtea stapanul casei. Vila “Lac 2″ a fost complet remobilata si reamenajata pentru a fi resedinta de weekend a presedintelui Nastase, a primei doamne a tarii, Dana Nastase, si a oaspetilor lor S-au cheltuit sume enorme pentru lampi de cristal, pardoseli de marmura, aparatura de gimnastica, semineuri de lux, o piscina ca-n basme, servicii de portelan si canapele din piele importate de la marile firme de mobila din Italia. N-a fost sa fie…
Era una dintre sperantele esalonului doi al PCR. Iliescu i-a fost mentor ideologic si naș politic. Adica, Godfather. A aparat si a justificat toate abuzurile feseniste. Devorat, cum spuneam, de narcisism arghirofil, s-a dedat unor combinatii mafiotice care au facut din el un nabab al anilor tranzitiei. Nu-i voi nega talentul retoric. Nu este un nomenclaturist primitiv. A citit mult si leaga elegant cuvintele. Din pacate, formatia de jurist nu l-a ajutat in viata. A preluat de la comunisti dispretul pentru statul de drept si vocatia minciunii.
Feudal ca mentalitate, satrap ca atitudine, cinic ca mentalitate, expert al tertipurilor si loviturilor de pumnal, omul si-a cladit o imagine hieratica, solemna si amenintatoare. In fapt, a fost imparatul oualor, un gainar cu morga.
Textul de mai sus este o versiune actualizata si largita a articolului aparut in editia online a „Evenimentului Zilei”.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/imparatul-oualor-elemente-pentru-portretul-lui-adrian-nastase-1075693.html
Soluția liberalului Florin Roman pentru creșterea alocațiilor: Confiscarea averilor PSD-iștilor condamnați
„PSD-istilor, unde ati fost voi in ultimii ani? Nu cumva dvs ati guvernat Romania? Voi ne dati noua lectii? Va spun un lucru care o sa va doara. Singurul politician roman condamnat de o instanta romaneasca pentru ca a furat bani de la copii este seful dvs, Liviu Dragnea, care acum se odihneste in puscarie pentru ca a furat bani de la copii”, a zis Florin Roman.
„Un singur amendament ar fi trebuit sa rezolve problema banilor pentru alocatii, confiscarea extinsa a averilor liderilor PSD condamnati. Am fi avut bani pentru copilasii Romaniei”, a adăugat deputatul PNL.
Deputatul PNL Florin Roman a spus luni în plenul reunit, la dezbaterea legii bugetului, că alocațiile pentru copii ar putea crește dacă s-ar confisca averile social-democraților condamnați.
Condamnat pentru corupție, Adrian Năstase dă lecții tinerilor diplomați, la chemarea MAE. Să ne așteptăm la cursuri de Drept de la Alina Bica?
Pornit la drum cu o imagine foarte bună – dacă întrebi pe oricine, îţi va spune că el a câştigat Insula Şerpilor pentru România – tânărul nostru ministru de Externe, un tehnocrat care mergea cu metroul şi mânca sandvişuri la birou, nu s-a dat înapoi de la a-l invita la evenimente MAE pe fostul premier şi ministru de externe Adrian Năstase, condamnat definitiv pentru corupţie în două dosare penale. Ultima ispravă a lui Bogdan Aurescu a fost invitarea lui Adrian Năstase la ediţia numărul XXII a cursurilor internaţionale „Nicolae Titulescu” pentru tinerii diplomaţi care au avut loc săptămâna trecută. Invitarea fostului premier găsit vinovat pentru corupţie vine în ciuda tuturor semnalelor transmise pe canale diplomatice şi prin presă de către partenerii şi aliaţii noştri occidentali.
“Vicepreşedintele Biden a salutat concentrarea preşedintelui Iohannis pe eforturile anticorupţie şi pe respectarea principiilor statului de drept ca modalităţi de consolidare a securităţii naţionale, de promovare a marilor investiţii şi de stimulare a creşterii economice“, a transmis Casa Albă pe 29 septembrie după întrevederea dintre vicepreşedintele SUA Joe Biden şi preşedintele României, Klaus Iohannis. Este ultimul astfel de semnal transmis României.
Acasă însă, MAE condus de Bogdan Aurescu spune că „domnul Adrian Năstase, preşedintele Fundaţiei Europene „Nicolae Titulescu”, a fost invitat şi la această ediţie a Cursurilor în cvadrupla sa calitate: iniţiatorul acestui proiect de diplomaţie publică, fost ministru al afacerilor externe, expert în probleme de politică externă şi drept internaţional, promotor activ al ideilor şi personalităţii lui Nicolae Titulescu.”
Ministrul de externe ştie foarte bine că Adrian Năstase are chiar o cvintuplă calitate. La celelalte patru se adaugă şi cea de corupt. Însă potrivit unor dedublări sau cvintuplări specifice actualului Cabinet – premierul Victor Ponta este ba deputat, ba prim-ministru, după cum convine – MAE se face că nu vede şi calitatea de condamnat a fostului premier.
Întrebat de România Curată “care este poziţia oficială a MAE faţă de invitarea d-lui Năstase în condiţiile în care domnia sa este condamnat definitiv pentru corupţie în două dosare penale, iar în acest moment este liberat condiţionat şi are drepturile interzise de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, precum cea de prim-ministru al României?”
MAE a răspuns:
„Invitarea domnului Adrian Năstase ca lector la Cursurile Internaţionale „Nicolae Titulescu” are la bază criterii care ţin exclusiv de pregătirea profesională, de experienţa şi expertiza în domeniul politicii externe, de proiectele la care a avut o contribuţie directă, cum ar fi aderarea României la NATO şi UE. Precizăm, de asemenea, că lectorii la aceste cursuri nu primesc onorarii.”
MAE vede aşadar doar calităţile fostului premier, nu şi faptul că este condamnat pentru corupţie, liberat condiţionat şi cu drepturile interzise. Se pune întrebarea cum ar privi ministrul de externe Bogdan Aurescu dacă Elena Udrea, Alina Bica (ambele aflate încă în faza de judecată!) sau Monica Iacob Ridzi ar fi invitate la evenimente organizate de instituţii publice? Fosta şefă a DIICOT Alina Bica nu este o profesionistă? Este procurorul care i-a trimis după gratii pe sponsorii PSD Ovidiu Tender, Marian Iancu şi Corneliu Iacobov, dacă e să vedem doar părțile bune. Este secretarul de stat din Ministerul Justiţiei care a coordonat elaborarea codurilor penale.
Nu este prima dată când MAE încearcă să-i reabiliteze imaginea lui Năstase prin invitaţii la evenimente publice. Fostul premier a participat şi anul trecut la cursurile Titulescu. În aprilie acest an, Adrian Năstase a fost invitat la MAE, la Consiliul Consultativ al foştilor miniştri, reunit la invitaţia lui Bogdan Aurescu.
Condamnările lui Năstase
Fostul premier a fost condamnat în două dosare penale. În iunie 2012 a primit o pedeapsă de 2 ani de detenţie pentru finanţarea ilegală a campaniei prezidenţiale din 2004. În ianuarie 2014, Năstase a primit 4 ani cu executare pentru luare de mită în formă continuată în dosarul Zambaccian. Cu toate acestea, în urma contopirii pedepselor şi pentru că a scris cărţi în penitenciar, a fost eliberat condiţionat de la Jilava în august 2014.
Ce drepturi are interzise fostul premier
Instanţa i-a interzis pe o perioadă de 5 ani fostului prim-ministru drepturile elective şi de a ocupa funcţii publice. Completul de 5 judecători condus de vicepreşedintele ICCJ Ionuţ Matei i-a interzis lui Năstase şi dreptul “de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii”, precum cea de prim-ministru al României. Fostul premier a fost găsit vinovat că s-a folosit de funcţia de premier pentru a lua legătura cu consulul României la Shanghai, Ioan Păun, pentru a aduce din China bunuri plătite cu titlu de mită de Irina Jianu, fosta şefă a Inspectoratului de Stat în construcţii.
Instanţa l-a găsit vinovat pe Năstase pentru că s-a folosit în săvârşirea infracţiunii de calitatea de premier. În aceste condiţii se pune întrebarea cum poate să îşi folosească Năstase competenţele de fost şef al diplomaţiei, deşi are unele drepturi interzise. Ce model moral li se pune în faţă tinerilor diplomaţi de către ministerul de externe condus de Bogdan Aurescu?
În acest an, fostul premier a susţinut în faţa a 28 de tineri diplomaţi – 24 străini şi 4 români – o prelegere despre dreptul internaţional versus suveranitatea statelor. În context fie spus, în 2003, actualul ministru de externe Bogdan Aurescu şi-a susţinut teza de doctorat „Conceptul de suveranitate şi supremaţia dreptului international” sub coordonarea profesorului său, Adrian Năstase. Fostul premier a relatat despre prelegerea sa la actuala ediţie a cursurilor Titulescu pe blogul personal:
“În această săptămână se desfăsoară la Brașov cursurile organizate de MAE pentru tineri diplomați din 12 țări. Aceste cursuri au fost inaugurate în 1991,în timpul mandatului meu de la Externe şi au continuat, cu unele întreruperi, de-a lungul anilor. Anul acesta, prelegerea mea s-a axat pe un subiect incitant – noile dimensiuni ale suveranității statelor, pornind de la implicaţiile utilizării transfrontaliere a dronelor, transmiterea transfrontalieră a informaţiilor prin internet, regimul refugiaţilor şi extrădarea teroriştilor din propriile ţări, etc”, a scris Năstase pe blog săptămâna trecută.
Nu doar ministrul de Externe Bogdan Aurescu participă sau îl invită pe fostul premier condamnat la diverse evenimente. Şi agentul guvernamental la CEDO Catrinel Brumar o face, după cum puteţi vedea aici.
Catrinel Brumar este chiar partenera de viaţă a ministrului Aurescu. Potrivit declaraţiilor de avere ale celor doi, în 2007 au cumpărat împreună un apartament în Militari. Agentul guvernamental la CEDO apără România în procesele intentate de cetăţenii care consideră că statul român le-a încălcat drepturile. CEDO a respins o plângere a fostului premier în decembrie anul trecut, însă potrivit avocaţilor, Năstase voia să mai facă o plângere şi în cazul Zambaccian.
Unul dintre pupilii lui AN. Ministrul de Externe Bodgan Aurescu a fost asistentul lui Adrian Năstase la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti la disciplina Drept Internaţional Public. Cei doi au scris împreună tratate de drept. Aurescu a candidat pentru un loc în Parlament din partea PSD în 2004 în Dâmboviţa, însă nu a câştigat.
Consiliul Consultativ al MAE. Pe lângă Adrian Năstase îl regăsim și pe Adrian Severin, dar și responsabilii votărilor din diaspora, unul acuzat că s-a votat prea repede, doi pentru că a fost prea încet… (sursa foto: mae.ro)
Lucia Hossu Longin
LUCIA HOSSU LONGIN, jurnalist de televiziune, a realizat după 1989 numeroase documentare, selecţionate apoi la festivaluri internaţionale: Hobiţa lui Brâncuşi, România vs Cheng, Visul, Baricada, Urmaş de martir, Zbor deasupra unui cuib de oameni, 13-15 iunie, Mineriada oră cu oră, Sebastian (selecţie la Prix Italia, 2006), Regele nu moare (selecţie la Festivalul Internaţional de Televiziune de la Biarritz, Franţa, 2009). Începe din 1991 realizarea Memorialului Durerii, la TVR, serial consacrat spaţiului concentraţionar românesc şi rezistenţei românilor în faţa comunismului care a ajuns la 140 de episoade difuzate. A fost redactor-şef al Redacţiei Film Documentar a Studioului de Film al SRTV între 1993 şi 1996 şi membru în Consiliul de Administraţie al SRTV între 1996 şi 2000. Volumul Memorialul Durerii – O istorie care nu se învaţă la şcoală şi colecţia de 36 de DVD-uri din serialul Memorialul Durerii au apărut în 2007 la Editura Humanitas, respectiv la Humanitas Multimedia, în colaborare cu IICR şi TVR Media.
De acest autor
Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii
Lucia Hossu Longin, Fata in fata cu generalul Ion Mihai Pacepa
TRADAREA ROMANIEI
TRADAREA NATIONALA , ESTE O PRIORITATE A TUTUROR GUVERNARILOR POSTDECEMBRISTE !
CEAUSESCU , NE-A LASAT O TARA BOGATA SI RESPECTATA , FARA DATORII SI ACUM
AM AJUNS LA MILA FMI (pentru ca nu vrem sa ne umplem cu Plinatatea lui Dumnezeu !
UITATI-VA CE S-A INTAMPLAT DUPA ’89 !
Industria si Agricultura distruse sistematic , bogatiile tarii instrainate fara niciun avantaj pentru Romania , Invatamantul , Sanatatea si Cercetarea desfiintate , coruptia este institutionalizata (adica se fura in toate compartimentele si nimeni nu da socoteala ) , Guvernatii fac numai aranjamente si smenarii , Populatia este saracita in mod intentionat , etc. ……
Vezi și
- Schema de tratament pentru cazurile ușoare de Covid-19
- Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
- Scara de valori a societății romanești
- Hrana vie
- Europa privită din viitor
- Planurile in derulare sunt o munca in progres, veche de sute de ani
- Destinatii uimitoare pe glob
- Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile
- Duda a pus mâna pe Casa Regală
- Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
- Evolutia Laptop – Cântărea 5,44 kg
- A fi patriot nu e un merit, e o datorie.!
- În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
- Miracolul din Noua Zeelandă – LYPRINOL
- Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste
- Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
- Fii propriul tău nutriționist
- Maya ramane o civilizatie misterioasa
- Slăbești daca esti motivat
- Serbet de ciocolata
- Set medical Covid necesar acasă
- Medicament retras – folosit în diabet
- Brexit-ul – Spaima Europei
- Virusul Misterios
- Inamicul numărul unu al acumulatorilor
- Sistemele solare – apă caldă
- Economisirea energiei electrice
- Hoțul de cărți
- Aparitia starii de insolventa
- TRUMP ESTE PRESEDINTE
- Microbii din organismul uman
- Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
- „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea !”
- Masca ce omoară virusul O veste de Covid
- Primul an de viaţă – Alocatia pentru copil
Cât se fură anual în România ?
Cuvinte ca evaziune fiscală, corupţie, şpagă încep să-şi piardă din conţinut. Sunt atât de des folosite, sunt asociate de atâtea ori cu neajunsurile românilor, încât instinctiv ajung să fie trecute cu vederea. Cifrele acestui flagel sunt seci – ce înseamnă câteva miliarde de euro? Dar câteva zeci de miliarde? Înseamnă exact diferenţa dintre un stat neputincios şi un stat care are grijă de oamenii săi.
La un Produs Intern Brut (PIB) de 136,4 miliarde de euro, în România se înregistrează o evaziune fiscală de 41 miliarde de euro, adică circa 30% din PIB. Datele vin de la Comisia Europeană şi fac parte dintr-un studiu privind evoluţia evaziunii fiscale în statele membre. România ocupă un „fruntaş” loc doi, cu un procent de 29,6% din PIB, fiind depăşită dintre ţările UE doar de Bulgaria (evaziune fiscală de 32,9%). Asta în timp ce media UE este de 15,9% – şi conducătorii statelor occidentale consideră că cifra este mult prea mare. De exemplu, la un PIB de circa 2.000 de miliarde de euro, Franţa înregistreză o evaziune fiscală de 40 de miliarde de euro anual şi face eforturi mari să aducă la buget sume din diverse surse – recent este scandalul privind plecarea actorului Gerard Depardieu din Franţa şi stabilirea acestuia fie în Belgia, fie în Rusia, pentru a evita plata unor taxe către stat.
România pierde în fiecare an mult peste 52 de miliarde de euro din trei motive: evaziune fiscală, corupţie şi licitaţii cu dedicaţie, care pe alocuri tot a corupţie seamănă. Suma este uriaşă dacă o raportăm la Produs Intern Brut: este mai mult de o treime din cât se produce într-un an în această ţară.
Pe glob sunt ţări care visează la un asemnea PIB – însă la noi jaful banilor publici a devenit sport naţional. Mai grav este că, în loc să scadă, an de an România se confruntă cu creşteri ale activităţilor subterane. Statul este depăşit – responsabili care au atribuţii clar definite în combaterea acestor infracţiuni se miră în ce situaţie am ajuns. Şi o fac public. În felul acesta, suntem la un nivel de evaziune fiscală de 40 de miliarde de euro în fiecare an, la licitaţii trucate care păgubesc bugetul de stat cu nu mai puţin de 12 miliarde de euro (într-un singur an) şi la fapte de corupţie care nu sunt contorizate de nimeni, dar care provoacă şi acestea găuri de miliarde de euro. Bine aţi venit în România, această săracă ţară bogată care nu-şi poate hrăni oamenii pentru că scapă banii printre degete.
Locul 2 în Europa. LA EVAZIUNE FISCALĂ
La un Produs Intern Brut (PIB) de 136,4 miliarde de euro, în România se înregistrează o evaziune fiscală de 41 miliarde de euro, adică circa 30% din PIB. Datele vin de la Comisia Europeană şi fac parte dintr-un studiu privind evoluţia evaziunii fiscale în statele membre. România ocupă un „fruntaş” loc doi, cu un procent de 29,6% din PIB, fiind depăşită dintre ţările UE doar de Bulgaria (evaziune fiscală de 32,9%). Asta în timp ce media UE este de 15,9% – şi conducătorii statelor occidentale consideră că cifra este mult prea mare. De exemplu, la un PIB de circa 2.000 de miliarde de euro, Franţa înregistreză o evaziune fiscală de 40 de miliarde de euro anual şi face eforturi mari să aducă la buget sume din diverse surse – recent este scandalul privind plecarea actorului Gerard Depardieu din Franţa şi stabilirea acestuia fie în Belgia, fie în Rusia, pentru a evita plata unor taxe către stat.
În binecunoscutul stil românesc, guvernanţii au încercat tot timpul să spună că pastila nu este chiar atât de amară. Cifrele Institutului Naţional de Statistică arată că evaziunea fiscală ar fi în jurul a 10 procente din PIB, iar fostul premier, Mihai Răzvan Ungureanu, spunea că România are o evaziune fiscală de circa 18 miliarde de euro, echivalentul a 14% din PIB. Guvernul Ponta este în continuare în faza de organizare, deşi curând se împlineşte un an de mandat. Astfel, conform ministrului Finanţelor Publice, Daniel Chiţoiu, întregul pachet legislativ privind combaterea evaziunii fiscale şi a fraudei fiscale va fi modificat. El spune că toate structurile de control – Garda Financiară, Inspecţia Fiscală, autoritatea antifraudă, supravegherea şi controlul vamal – vor fi desfiinţate şi regrupate într-o singură structură de control, iar contribuabilii mici şi mijlocii vor fi controlaţi o dată la trei ani, iar cei mari o dată la cinci ani. Vor fi evitate astfel controalele suprapuse, iar Fiscul va construi o relaţie de parteneriat cu contribuabilii, crede Daniel Chiţoiu.
Cum s-a ajuns aici
Criza financiară şi creşterea accizelor şi a taxelor ar fi principalele motive pentru care în a doua jumătate a anilor 2000 evaziunea fiscală a explodat. Însă, intervenţia statului a fost şi este în continuare insuficientă. „Lucrurile au luat-o razna în 2009, când a crescut foarte mult frauda la tutun şi combustibili”, spune avocatul Gabriel Biriş. Apoi au urmat celelalte industrii.
Daniel Anghel, partener în cadrul PwC România, susţine că criza financiară nu este unicul responsabil pentru evaziunea fiscală. Creşterea TVA din 2011 a făcut mulţi comercianţi şi producători să aleagă calea evaziunii pentru a-şi conserva profiturile. Nimeni nu ştie cât a influenţat criza şi cât creşterea taxelor, dar cert este că anul 2011 a fost un an al exploziei evaziunii. „La carne şi preparate din carne creşterea TVA la 24% a dus piaţa neagră la circa 50%, adică un miliard de euro”, spune Sorin Minea, preşedintele Patronatului Societăţilor din Industria Alimentară – Romalimenta.
Tot în industria alimentară, poate cea mai afectată de evaziune ramură este cea a morăritului şi panificaţiei.
Aurel Popescu, preşedintele Patronatului Rompan: „Evaziunea fiscală ajunge la 70% din această piaţă”.
Acesta este, de altfel, singurul domeniu în care se pare că se mişcă ceva. La jumătatea lunii ianuarie, ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, a declarat că până în semestrul doi al anului în curs TV-ul la pâine va fi micşorat. Aurel Popescu consideră că numai această măsură va duce la scăderea evaziunii fiscale la jumătate. Pentru alte industrii – construcţiile de exemplu – care sunt serios atinse de acest flagel nu există deocamdată un plan de acţiune. „Simţim că este prezentă, dar nu poate fi cunatificată. Noi, ca patronat, nu avem suficiente instrumente pentru a măsura unde se situează evaziunea fiscală”, spune Adriana Iftime, directorul Patronatului Societăţilor din Construcţii.
Unele surse indică undeva la un sfert din întreaga industrie, altele merg chiar până la jumătate – ceea ce ar însemna aproape 5 miliarde de euro. Iar neintervenţia statului – sau slaba ripostă în lupta cu evazioniştii – a dus la apariţia unei disproporţii uriaşe între armata evazioniştilor, pe de o parte, şi cea a organelor de control, pe de altă parte. „Acum evaziunea se face cu specialist”, susţine avocatul Mădălin Irinel Niculeasa. „Pregătirea organelor fiscale a rămas, de principiu, la nivelul de acum 20 de ani, or, în situaţia în care pregătirea contribuabililor a crescut exponenţial, este firesc să apară şi acest gen de situaţie, considerată de contribuabil ca fiind o eficientizare a sarcinii fiscale, respectiv de organele fiscale ca fiind o evaziune fiscală”, mai spune Niculeasa.
ACHIZIŢII PUBLICE: SE FURĂ PREA MULT!
O fi evaziunea fiscală boală grea, dar dacă pui alături şi un sistem de achiziţii publice care permite nu de puţine ori scurgerea unor sume uriaşe din bugetele instituţiilor de stat către întreprinzători privaţi (de regulă agreaţi politic), colapsul este aproape. Un studiu realizat anul trecut de către Institutul pentru Politici Publice (IPP) dezvăluie amploarea fenomenului: aproape orice achiziţie publică se face la un preţ supraestimat. Anual, circa 30 de miliarde de euro sunt cheltuiţi de stat – fie de autorităţile locale, fie de cele centrale – pentru a achiziţiona bunuri şi servicii, iar aproximativ 40% din această sumă este furată. Asta spune Nicolae Văcăroiu, preşedintele Curţii de Conturi (un organism care controlează exact legalitatea achiziţiilor publice). Preşedintele Curţii de Conturi spunea recent că „din 100 lei bani publici, 40% dispar pe diferite căi”. Nicolae Văcăroiu a mai adăugat: „sunt lucruri incredibile, nu vă puteţi imagina şi nu am crezut în viaţa mea că ajung să văd astfel de fenomene în care un primar, spre exemplu, plăteşte patru centrale termice pentru patru şcoli pentru că nu aveau căldură, asta în 2007, iar centralele nu au fost montate nici în 2012”. Nicolae Văcăroiu este de patru ani în funcţia de preşedinte al Curţii de Conturi, dar spune că acest organism nu are suficiente pârghii pentru a opri furturile. „Curtea de Conturi, ca organ suprem de control, poate face lucruri extraordinare, dar are nevoie de două elemente: autonomie totală şi ceva surse financiare”, a spus Văcăroiu. Mai mult decât atât, el crede că banii furaţi nu sunt pentru totdeauna pierduţi: „trebuie găsite mecanisme pentru ca cei care au furat şi şi-au făcut averi serioase să înceapă să dea înapoi societăţii”.
Conform exemplului dat de preşedintele Curţii de Conturi, la o cheltuială publică anuală de 30 de miliarde de euro, 40% ar însemna 12 miliarde de euro. Bani furaţi de la stat. În realitate însă, suma ar putea fi mai mare, în nici un caz mai mică, dacă este să observăm că reprezentanţii statului sunt mai degrabă atenţi să ascundă realitatea decât să o arate făţiş. Dar chiar plecând de la reperul dat de preşedintele Curţii de Conturi, suma este de-a dreptul uriaşă, pentru că reprezintă aproape 9% din PIB.
Să ne amintim cu câtă mândrie ne anunţau guvernanţii o estimare de creştere a PIB în anii precedenţi de 1-2 procente – creşteri care, de fapt, nici măcar nu s-au realizat. Oprirea furtului din zona achiziţiilor publice ar duce într-un an la o creştere de 10% – şi abia acesta ar putea fi un motiv de mândrie pentru guvernarea care va reuşi acest lucru.
Prin shopping
În principal, sunt două metode prin care statul este furat în domeniul achiziţiilor publice, şi amândouă metodele au nevoie de complicitatea autorităţii care face achiziţia, indiferent că vorbim despre servicii sau bunuri. Prima metodă este de a umfla preţul de cumpărare a oricărui bun. Astfel, o primărie care are nevoie de consumabile va lansa o licitaţie „cu dedicaţie”, în sensul că pe caietul de sarcini se vor potrivi doar clienţii dinainte cunoscuţi.
Astfel, doar cei agreaţi vor furniza consumabilele la preţ de multe ori dublu faţă de preţul pieţei. Iată şi câteva exemple descoperite de Institutul pentru Politici Publice: Primăria Galaţi cumpără la preţul de 13 lei un top de hârtie de imprimantă, iar Ministerul Administraţiei şi Internelor cumpără acelaşi top de hârtie cu 7,58 de lei. Băncile (mobilier stradal) sunt de trei ori mai scumpe în Călăraşi (983 lei) faţă de Reşiţa (290 lei).
O estimare a IPP arată că, dacă ar fi existat doar standardizarea în intervale rezonabile a preţurilor la care autorităţile publice pot achiziţiona diferite servicii şi produse, am fi avut o economie din bugetul total de achiziţii de circa 23%. Însă adevăratele tunuri se dau cu cealaltă metodă, a actelor adiţionale. Acolo sunt milioanele. Cum funcţionează? La construcţia unui drum, de exemplu, câştigă în principal compania care are dotările necesare pentru execuţia drumului, dar care, în acelaşi timp, oferă cel mai mic preţ. Firmele agreate de autoritatea care face investiţia (mai pe româneşte firmele de partid) oferă un preţ sub cel de execuţie, doar pentru a prinde lucrarea. Constructorii oneşti sunt excluşi, pentru că nici un antreprenor nu va face o lucrare ştiind din start că va ieşi în pierdere. Odată câştigată lucrarea, începe sarabanda actelor adiţionale. Constructorul va întocmi acte adiţionale care măresc valoarea contractului iniţial de la simplu la dublu sau chiar mai mult, motivând că nu a avut toate elementele la început şi, din acest motiv, costurile sunt mai mari decât estimase iniţial.
Aşa s-a ajuns ca în România un kilometru de autostradă să fie mai scump decât oriunde în Europa. Un exemplu vine de la Consiliul Judeţean Ilfov care, în 2010, la un contract de lucrări de modernizare a unui drum judeţean din contracte de achiziţie publică), Eurovia Construct International SA şi Straco Grup SRL, a încheiat nu mai puţin de 10 acte adiţionale, însumând 45.800.000 euro. Practic, s-a dublat valoarea iniţială a contractului prin acte adiţionale. Iar cine sunt oamenii de afaceri din spatele acestor firme nu este un secret pentru nimeni.
Studiul care relevă această stare de fapt se referă strict la achizițiile realizate prin Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP) – unde sunt anunţate doar o treime dintre achizițiile care se fac în România. De altfel, acesta este cel mai transparent mod prin care se realizează achizițiile publice, iar din datele rezultate din studiul IPP se pot extrage mai multe concluzii. De exemplu, la nivel național, cele mai multe contracte (ca număr) sunt acordate de departe furnizorilor de medicamente și echipamente medicale. Primele 12 locuri în topul câștigătorilor de contracte din această categorie aparțin companiilor din domeniul medical&pharma, fiecare având între cinci și o mie de contracte de valori cumulate de ordinul zecilor sau chiar sutelor de milioane de euro. OMV Petrom, furnizorul numărul 1 de combustibili pentru întregul aparat bugetar, este pe locul 23, cu doar 555 de contracte în valoare totală de 155 de milioane de euro. Dar, deși sunt mai puține, contractele publice din domeniul construcțiilor au valori mult mai mari – sunt de miliarde de euro.
CARE ESTE DIMENSIUNEA ŞPĂGII?
Şi de parcă evaziunea fiscală şi achiziţiile publice nu ar fi de ajuns, mai urmează furturile realizate prin „şpăgi”. Fie că vorbim despre „mica corupţie” – mituirea poliţistului de la circulaţie pentru a nu mai da o amendă, de şpaga dată la medic în loc de a alege plata la un spital privat sau de clasicul mers „cu naşul” pe traseele CFR, şpaga generalizată înseamnă pierderi importante pentru bugetul de stat. Achiziţiile publice sunt strâns legate de corupţie, pentru că, până la urmă, de ce ar favoriza un responsabil cu o parte a bugetului statului o anumită firmă, decât pentru a obţine o cotă din venituri? Şi aceasta este marea corupţie.
Nu a făcut nimeni o transformare a fenomenului corupţiei în bani pierduţi de stat – fiind vorba despre o infracţiune gravă, foarte puţini vorbesc concret despre ceea ce înseamnă corupţia în România. Ultimul raport al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), care face referire la anul 2011, arată că în anul respectiv cauzele finalizate cu rechizitorii însumează prejudicii de 212 milioane de euro. Este vorba despre 142 de dosare care au fost trimise instanţelor de judecată, însă DNA are încă în lucru dosare care nu sunt finalizate de ani buni. Apoi, corupţia este cercetată şi de Parchetele de pe lângă Tribunale, nu doar de DNA. Din cele 212 milioane de euro stabilite ca prejudiciu, DNA a identificat şi sechestrat bunuri în valoare totală de 167 milioane de euro. Asta este însă la vedere, fapte anchetate şi dovedite de procurori.
Urmează judecata şi, nu de puţine ori, cei acuzaţi de corupţie au fost achitaţi de instanţele judecătoreşti. Corupţia există pentru că autorii faptelor de corupţie scapă în general de braţul legii. Cele mai multe acte de corupţie însă nici nu ajung în atenţia justiţiei, întrucât făptuitorii sunt suficient de atenţi să nu lase urme. „Cu siguranţă, actele de corupţie generează pierderi de ordinul miliardelor de euro anual statului român”, spune un avocat bucureştean care a intrat de mai multe ori în instanţă ca apărător al unor persoane acuzate de corupţie. El mai spune că un procent mult mai mare de fapte de corupţie decât cel care ajunge în instanţă nu poate fi probat în fazele incipiente ale urmăririi penale, motiv pentru care la instanţele judecătoreşti ajung doar infracţiunile bine documentate de poliţişti şi procurori. „Nu este uşor să probezi un act de corupţie. Principalul instrument al anchetatorilor este flagrantul, însă chiar şi cu astfel de probe se dau achitări în instanţă”, spune avocatul. Un exemplu l-ar putea constitui celebrul caz „Valiza”, în care omul de afaceri George Becali a fost cercetat pentru corupţie. Procurorii DNA l-au trimis în judecată pe baza unui flagrant (există chiar şi filmări care au fost date publicităţii), însă instanţa supremă din România l-a achitat, apreciind că lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie.
Un studiu realizat anul trecut de Transparency Internaţional plasează România pe locul 66 în lume în ceea ce priveşte corupţia, așezând pe primele locuri statele cel mai puţin corupte. Interesant este faptul că dintre ţările membre ale Uniunii Europene, România este al treilea cel mai corupt stat, şi nu primul sau al doilea, cum suntem de obicei clasaţi atunci când vine vorba despre situaţii negative. Conform Transparency International, ţări europene membre UE mai corupte decât România sunt Italia şi Bulgaria, este drept că la diferenţe destul de mici.
„Corupţia este problema cea mai discutată din lume. Marile economii mondiale ar trebui să conducă prin puterea exemplului, asigurându-se că instituţiile lor sunt pe deplin transparente, iar liderii lor sunt traşi la răspundere. Acest lucru este crucial, deoarece instituţiile lor joacă un rol important în prevenirea răspândirii corupţiei la nivel global”, spune Cobus De Swardt, directorul executiv al Transparency International.
TOP CINCI DOMENII CARE ATRAG ANUAL CEI MAI MULŢI BANI DE LA STAT (MILIOANE EURO)
1. Lucrări de construcții 7.772
2. Produse farmaceutice 719
3. Servicii bancare și de investiții 719
4. Lucrări de instalații pentru clădiri 703
5. Lucrări de finisare a construcțiilor 570
OLTCHIM, CFR, POȘTA și alte găuri negre
Oltchim se află în prezent într-o situație economică dezastruoasă, cu aproximativ 700 milioane de euro datorii, pierderi anuale de câteva zeci de milioane de euro și cu producția oprită. Combinatul ar putea fi privatizat în acest an, după ce în toamna anului trecut s-a ratat trecerea în proprietate privată a unui pachet majoritar de acțiuni. Recent, ministrul Economiei, Varujan Vosganian, a anunțat că Oltchim va intra în insolvenţă. La CFR anul trecut lucrurile păreau că s-au mai îndreptat, după ce s-a ajuns la datorii de peste un miliard de euro. Compania care administrează infrastructura feroviară publică şi-a redus datoriile cu 65% în primele zece luni, de la 5,5 miliarde lei (circa 1,3 miliarde de euro) la 1,9 miliarde lei, şi a înregistrat un profit de 58,4 milioane lei, după pierderile de 18,1 milioane lei din intervalul ianuarie-octombrie 2011. Nu același lucru se poate spune despre Poșta Română, caz în care guvernul Ponta a sesizat DNA. S-a calculat pentru intervalul 2009-2011 o pierdere totală de peste 485 milioane lei (110 milioane de euro) la nivelul companiei. Și exemplele pot continua.
JAFUL DE LA HIDROELECTRICA
La 20 iunie 2012, când a fost declarată starea de insolvență, Hidroelectrica avea datorii de peste 1 miliard de euro, pierderi la 31 decembrie 2011 de 124 milioane de lei, pierderi la 20 iunie 2012 de 202 milioane lei. Remus Borza, şeful firmei Euro Insol, administratorul judiciar al Hidroelectrica, spune că reprezentanţii statului au contribuit din plin la jefuirea companiei: „Pe semnătura mai multor miniştri, Hidroelectrica a fost constrânsă să achiziţioneze energie electrică la preţul de 234-250 de lei (pe MWh – n.r), pentru ca ulterior să o vândă băieţilor deştepţi la 130 de lei sau în piaţa reglementată la 189 de lei”. La acest început de an, angajații de la Hidroelectrica au ieșit în stradă pentru că ar urma un val de disponibilizări.
Top cinci câştigători licitaţii de stat după valoarea contractelor (publicate pe SEAP)
1. SC Tehnologica Radion SRL 386
2. SC Electrica Serv SA 327
3. SC Delta ACM 93 SRL 308
4. Banca Comercială Română 306
5. SC Spedition UMB SRL 269*Perioada la care se referă studiul IPP este 2009-2010. Sumele reprezintă milioane de euro. Sursa
UDMR NU ARE DREPTUL CONSTITUTIONAL SĂ PARTICIPE LA GUVERNARE
O observație de ultimă oră contestă dreptul UDMR de a participa la guvernare.
Totul pleacă de la Art. 16 din Constituția României care prevede că funcțiile guvernamentale pot fi ocupate doar de cetățeni români.
Se știe însă că liderii UDMR au dublă cetățenie, iar spiritul Constituției respinge această situație.
Iată ce spune Art. 16 :
Egalitatea în drepturi
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Detalii: http://legeaz.net/constitutia-romaniei/articolul-16-constitutie
După cum se poate observa, cetățenii străini și, în spiritul legii, cei cu dublă cetățenie pot deține funcții doar în administrațiile publice locale.
Luându-și dublă cetățenie, liderii UDMR și-au pierdut dreptul de a mai participa la guvernare.
De ce aceste intreprinderi nu sunt date muncitorilor , daca guvernantii nu sunt capabili sa le administreze ?
De ce la vand strainilor pe nimica si fara nicio clauza ?
De ce contractele de privatizare sunt secrete ?
Strainii , dupa ce isi recupereaza inzecit banii , vand intreprinderile pentru cativa euro !
Mechel a vândut pentru 52 euro activele a 4 combinate din România cu 5.000 de muncitori
INALTA TRADARE A ROMANIEI ! „Document INTERZIS de actualii guvernanti de la putere 2012”
Credeti ca este adevarat ? Abia daca s-a scris sau s-a vorbit zilele astea printre sinistratii de prin zapezi si discursuri populiste despre un subiect de o gravitate extrema ? Basescu, Boc & Co. pregatesc discret, dar cu mare iuteala de mana, lovitura de gratie pe care o vor aplica in urmatoarele luni poporului roman. Cu alte cuvinte vor sa dea aproape gratis unor investitori strategici toate companiile profitabile si/sau strategice aflate inca, dupa 22 de ani de jafuri sistematice, de stat, in portofoliile Ministerului Economiei si Ministerului Transporturilor. Va prezentam mai jos lista intreprinderilor care vor fi date gratis (cu discount semnificativ, potrivit formularii Ministerului Economiei) asasinilor economici din jurul clicii mafiote FMI-BM care a pus stapanire pe Romania prin intermediul cuplului Basescu-Isarescu si a acolitilor acestora.Va rugam sa remarcati termenele stranse pentru privatizarea perlelor coroanei, care va avea loc, hoteste, un fel de alba-neagra in ultimele luni de mandat. Cele privatizate integral vor fi oferite prin negociere directa, deci fara licitatie, unor investitori alesi pe spranceana.Practic, toate intreprinderile profitabile construite de poporul roman in zeci de ani sunt date acum gratis unor asasini economici internationali de un presedinte ilegitim, care nu reprezinta in niciun caz interesele poporului roman.Calendarul listarilor pe bursa a pachetelor de actiuni ale societatilor din portofoliul Ministerului Economiei. Date limita aprilie, iunie, octombrie, decembrie: OMV Petrom- Oferta Publica Secundara de vanzare de actiuni pentru un pachet de 9,84% pana la finele anului 2012 Transelectrica Oferta Publica Secundara de vanzare de actiuni pentru un pachet de 15% pana la finele lunii aprilie 2012 Transgaz – Oferta Publica Secundara de vanzare de actiuni pentru un pachet de 15%pana la finele lunii aprilie 2012; Romgaz Oferta Publica Secundara de vanzare de actiuni pentru un pachet de 15%pana la finele lunii iunie 2012; Nuclearelectrica- Oferta Publica Primara (IPO) in vederea majorarii de capital cu 10% in cursul anului 2012 Hidroelectrica- Oferta Publica Primara (IPO) in vederea majorarii de capital cu 10% pana la sfarsitul lunii octombrie 2012.Calendarul vanzarii pachetelor majoritare ale societatilor din portofoliul Ministerului Economiei: Oltchim S.A: vanzarea actiunilor publice catre un investitor strategic in prima partea anului 2012 CUPRU MIN: privatizare integrala in prima parte a anului 2012 Electrica Serv: privatizare majoritara a tuturor companiilor regionale in curs de infiintare pana la finele anului 2012 Electrica Furnizare: privatizare majoritara pana la finele lunii octombrie 2012 Electrocentrale Bucuresti: privatizare majoritara pana la finele anului 2012 Complexul Energetic Oltenia: privatizare majoritara pana la finele anului 2012 Complexul Energetic Hunedoara: privatizare majoritara pana la finele anului 2012Despre companii, pe scurt:Primul grup de companii getioneaza resursele energetice ale Romaniei. Vorbim aici de resurse de petrol, de gaze si de energie electrica.Toate aceste companii sunt extrem de profitabile, mai ales in contextul crizei energetice care se prefigureaza in urmatorii ani.Sa pierzi controlul asupra resurselor energetice ale tarii in acest moment echivaleaza cu o crima in masa. Si acesta nu este un eufemism.Exista deja precedentul Petrom si instrainarea pe nimic a resurselor de petrol si capacitatilor de rafinare ale Romaniei, cu efecte dezastruoase asupra consumatorilor, soferilor in acest caz, care au putut vedea pe pielea si pe buzunarul lor ce inseamna monopolul asupra resurselor energetice. Pretul carburantilor in acest caz, a ajuns pana la cer fara ca cineva sa poata interveni in vreun fel.De ce ? Pentru ca se poate, pur si simplu! Ce ni s-a intamplat cu carburantii ne asteapta cum cu gazele si cu energia electrica. Numai ca, de data asta, efectele vor fi mult mai profunde si mai grave pentru ca vor afecta mase mari de oameni adusi intre timp la sapa de lemn.Aceste societati sunt falimentate in mod deliberat printr-un management defectuos si corupt din mai multe motive:- pentru a se justifica privatizarea lor – pentru a putea fi vandute ulterior pe nimic – pentru a intretine mitul ultrademonetizat al baietilor destepti – pentru a fi mulse de camarilla politicaIn conditiile unui management independent de mocirla politica actuala aceste companii ar putea fi extrem de profitabile chiar si cu un management de nivelul aceluia al unui butic. Vorbim practic de companiile care exploateaza, produc si transporta energia electrica si gazele in acesta tara. Vorbim de Hidroelectrica si de Nuclearelectrica, care produc cea mai ieftina energie din tara din apa si energie nucleara si de o infrastructura construita in zeci de ani de poporul roman.Al doilea grup de companii reprezinta crema industriei chimice din Romania, cu aplicatii in numeroase domenii (Oltchim), cea mai mare exploatatie de cupru din Europa (Cupru Min), companii care produc si furnizeaza energie electrica, cum ar fiElectrocentrale Bucuresti pentru Capitala dar si complexele energetice Oltenia si Hunedoara care furnizeaza energie electrica produsa din carbune si care pot avea adevarate pozitii de monopol in conditii de seceta cand Hidroelectrica si chiar Nuclearelectrica isi reduc drastic acivitatea sic and multe unitati sunt oprite din cauza debitelor scazute ale raurilor.De ce sunt privatizate:Este simplu! Pentru ca sunt apetisante. Pentru ca se poate. Pentru ca asasinii economici care graviteaza in jurul clicii Basescu, Boc, FMI, CE, BM au pus ochii pe ele. Pentru ca odata cu privatizarea acestor companii, care au pozitii de cvasimonopol, se ia prizoniera o intreaga tara care va fi prinsa ca intr-un lagar si va fi complet dependenta de sefii ei straini care le pot creste sau scadea pretul la gaze sau la curent electric sau chiar le pot opri gazele sau lumina dupa bunul plac.De ce ni se spune ca sunt privatizate:Pentru ca ar fi nevoie chipurile de un investitor strategic care sa retehnologizeze aceste companii. Numai ca acestea sunt atat de profitabile incat nu au nevoie de niciun asa-zis investitor. Au nevoie doar sa fie lasate in pace. Sau, pentru a scapa de asa-numitii baieti destepti in fond capusele politice legate ombilical de asa-numitele partide politice, care le-au finantat de-a lungul timpului.In ceea ce priveste asa numita retehnologizare cu care a venit investitorul strategic nu trebuie decat sa urmarim cazul Petrom, o companie vanduta pe nimic unui asa numit investitor strategic care apoi nu a facut altceva decat sa exploteze rezervele de petrol si sa inchida pur si simplu combinatul Arpechim Pitesti. Cam la asta s-au rezumat investitiile OMV.La polul opus avem cazul Ungariei al carei premier patriot si responsabil, Viktor Orban, a negociat dur cu rusii pentru preluarea celor 20% din actiunile MOL vandute anterior tot la sugestia binevoitoare a UE intr-un exces de febra a privatizarilor cu orice pret.Comunicatul halucinant al OPSPI:Modalitatile de privatizare ale companiilor mentionate vor fi recomandate de catre consultantii de privatizare desemnati in baza contractelor, in urma realizarii unor analize diagnostic vizand aspecte juridice, tehnice, financiare, comerciale, resurse umane si de mediu, precizeaza OPSPI.In ceea ce priveste oportunitatea privatizarii companiilor de stat intr-o perioada dificila pe plan international, reprezentantii OPSPI spun ca intregul proces va tine cont de realitatea pietelor.Potrivit prevederilor din noul proiect de Scrisoare de Intentie aferenta Aranjamentului Stand-By de tip preventiv dintre Romania si Fondul Monetar International, privatizarea acestor companii se va realiza printr-un proces care va tine cont de realitatea pietelor si care se va desfasura cu consultarea reprezentantilor FMI si ai CE. Consultantii de tranzactie vor avea sarcina de a elabora rapoarte de evaluare si de a recomanda si justifica pretul la care se ofera actiunile in vederea incheierii unor tranzactii de succes, mai precizeaza OPSPI.Nu s-a incercat nicio clipa eficientizarea lor:Aceste companii cu un potential de dezvoltare imens au fost tinute intentionat in acesta stare de precaritate. Nu s-a incercat nicio clipa eficientizarea lor. Nu s-a incercat nicio clipa sa fie aduse la conducerea acestora echipe de management profesioniste si, mai ales, nu s-a dorit ca ele sa fie profitabile. Si, cu toate acestea, aceste companii au reusit sa se mentina ani de zile pe linia de plutire tocmai pentru ca au o mare valoare intrinseca.Cum sunt privatizate:Financial Times compara recent vanzarea acestor companii importante pentru economia romaneasca cu situatia unui bogatas care, ajuns, la limita resurselor, isi vinde argintaria din casa. Nimic mai adevarat. Numai ca acesta vanzare este, de fapt, o simpla donatie, o schimbare de proprietar.Sunt cele mai interesante societati care au mai ramas de furat in Romania, de care nici macar lacustele rosii PSD-iste nu au indraznit sa se atinga. In plus, bursele sunt la pamant in acest moment iar vanzarea unro pachete de actiuni pe bursa echivaleaza cu un adevarat cadou facut asa-numitilor investitori.Cine le vrea atat de tare:Exista un interes crescut venit din partea unor concerne din SUA si Europa, apropiate FMI, CE si BM. Aceste concerne fac presiuni extraordinare pentru vanzarea acestor pachete de actiuni.De ce sunt vandute pachete de 15% ? Metoda calului troian ? Un pachet de 15% este suficient de mic pentru a induce opiniei publice imaginea ca statul inca controleaza aceste companii, insa suficient de mare pentru ca pachetul majoritar de actiuni sa fie preluat de catre investitor dupa una-doua majorari succesive de capital la care statul, evident, nu va participa.Participatia investitorului va creste apoi la 30% iar apoi la 50-60%. Acest model a fost brevetat in cazul Petrom sau in cazul Fondului Proprietatea unde statul era initial proprietar.In cazul Petrom, statul a pastrat initial un pachet de actiuni de 40%, insa dupa cateva majorari successive de capital, participatia s-a diminuat pana la 9%, statul roman pierzand, astfel, o sursa extrem de importnata de venituri in conditiile in care valoarea actiunilor companiei a crescut fantastic pe fondul crizei energetice.Mai mult, Guvernul este umilit acum in incercarea de a-si vinde pe bursa si ultimele actiuni la Petrom pentru ca acest caz deja nu mai are miza. Jocurile sunt deja facute iar proprietarul este bine stabilit.In cazul Fondului Proprietatea, care a fost creat, de fapt pentru despagubirea fostilor proprietari, jaful a fost si mai mare. In cadrul acestui fond au fost incluse actiuni la companii foarte apetisante (multe si din lista de mai sus). De la o detinere initiala de 100%, statul a ajuns la 80%, apoi la 40%, prin majorari succesive de capital ale actionarului minoritar la care statul nu a participat, pentru ca acum sa nu mai detina nimic la Fondul Proprietatea. O alta teapa data fostilor proprietari care isi asteapta despagubirile si acum, dupa mai bine de 20 de ani.De vanzare cu discount in cele mai proaste conditii de piata:Sa vinzi perlele coroanei in aceste conditii de piata echivaleaza cu o crima indreptata impotriva poporului roman. Orice guvern cat de cat responsabil ar fi amanat acesta decizie asteptand conditii de piata mai bune. Nu si cuplul Basescu-Boc! Presati de creditorii internationali, acestia trebuie sa urmeze docili agenda acestora si sa vanda ACUM! In orice conditii! Ca si cum ridicolul nu ar fi suficient de mare, Basescu, inspirat de escul listarii Petrom, vrea sa vanda acum chiar si cu discount.Industria, pe taraba, cu discount:Actiunile cuplului Basescu-Boc sunt de-a dreptul ostile la adresa poporului roman. Nu numai ca vanzarea actiunilor are loc in cele mai nefavorabile conditii de piata, insa acestea sunt vandute chiar cu discount ca la mall, numai sa fie vanduta odata. In acest sens, OPSPI da un comunicat care suna cam asa: sunt urata, bolnava si saraca, dar vreau sa ma castoresc acum !?. Efectul: transferul de proprietate gratis din proprietatea poporului roman in cea a bancherilor internationali, prietenii lui Basescu.Pretul, stabilit de consultanti. Basescu se spala pe maini:Consultantii alesi pe spranceana pentru acesta privatizare fac parte din marea finanta internationala, mult blamata in tota lumea, precum J.P. Morgan sau Goldman Sachs. Acestia vor recomanda pretul de vanzare dupa o analiza a realitatilor economice. Practic, acesti consultanti ii vor spune lui Basescu la ce pret trebuie sa vanda acestor actiuni chiar prietenilor lor apropiati de FMI, probabil, unul derizoriu. Iar Basescu, dupa mintea lui, se va spala pe maini, pasand reponsabilitatea asupra consultantului.Inselaciunea la adresa poporului roman, premiza pentru o viitoare renationalizare:In orice sistem de drept, un bun dobandit prin inselaciune, prin doll adica, trebuie returnat proprietarului initial. In acesta situatie tentativa de furt este mai mult decat clara iar presiunile pentru vanzarea in acest moment, pe ultima suta de metri, de catre un Guvern corupt si ilegitim, sunt dovedite. In aceste conditii, cu siguranta aceste intreprinderi vor reveni poporului roman. Trebuie sa se intample asa.Responsabilitatea este individuala:Exista un precedent istoric. Unul dintre capetele de acuzare in procesul lui Nicolae Ceausescu a fost subminarea economiei nationale. Pare hilar astazi cand ne gandim ca, chiar sub mandatul lui Ceausescu, au fost construite aceste intreprinderi. Pentru acesta acuzatie, puerila, de altfel, Ceausescu a fost executat si i s-a confiscate intreaga avere! Mai mult ca sigur ca gasca ilegitima care a vandut Romania in doar doua mandate va avea o soarta similara. Mai devreme sau mai tarziu.De data acesta raspunderea este individuala! Cu atat mai mult ca, in cazul lui Basescu, au existat semnale ca ar putea fi un agent infiltrat (activitatea sa la Anvers l-a expus riscului recrutarii de catre agentii straine) la varful statului inca de acum 20 de ani cand sefii lui de afara i-au ordonat sa lichideze flota maritima, o concurenta redutabila pentru ei in acele vremuri. Si, s-a conformat rapid. Dupa 20 de ani a primit ordinul sa dea lovitura de gratie Romaniei si sa transforme tara intr-o colonie. Si, de asemenea, s-a executat rapid.Manipularea penibila:In interventiile sale televizate, la saptamani dupa inceperea protestelor impotriva sa, Basescu ne-a vorbit despre fluturi, baloane si alte bazaconii. Nu a scos un sunet, insa, despre jaful pe care l-a pus la cale. S-a gandit probabil, ca nu-i intereseaza pe romani pe mana cui ajunge energia tarii. A tinut, insa, sa precizeze ca nu a gresit nimic pana acum, ca a facut doar ce a trebuit sa faca. Pusa in acest context, declaratia sa este halucinanta!Lipsa de consultare a poporului:Orice guvern responsabil n-ar fi privatizat in nicio situatie intregul sistem energetic al tarii. In cel mai rau caz, supus fiind la presiuni externe, ar fi organizat un referendum pe acesta tema extrem de importanta pentru viitorul Romaniei. Nu, in schimb, cuplul Basescu-Boc a preferat sa joace alba-neagra cu poporul roman si sa profite de lipsa lui de atentie. Pana acum!Mesajul presedintelui in primul discurs dupa demonstratiile impotriva sa. No comment:S-a creat impresia falsa ca presedintele nu-i mai reprezinta pe romani in relatia cu institutiile statului. Pentru romani, obligatia presedintelui de a-i reprezenta continuu e unul din imperativele majore, fiind vorba de un preedinte ales direct. As vrea ca romanii sa inteleaga ca imi e extrem de clara situatia in care se afla. Stiu ca masuri precum cresterea tva, reducerea salariilor bugetare, restructurarea sectoarelor bugetare, introducerea contributiilor pentru sanatate la pensiile de 750 de lei i-au facut sa iasa in strada ca urmare a traiului greu. Stiu in acelasi timp ca aceeasi abordare o au si milioane de romani care n-au iesit in strada. E clar pentru mine ca prima obligatie e aceea de a restabili legaturile de incredere intre mine si acea parte a populatiei care si-a pierdut increderea in preedinte.?
Mass-media vanduta si cumparata:Probabil ca abia daca ati vazut cate o relatare palida in presa despre acest adevarat jaf care ni se pregateste. Ne-am fi asteptat la dezbateri furtunoase pe acesta tema si la mii de articole scrise. In schimb, nimic!Televiziunile au profitat de zapada ca sa ne manipuleze si sa ne impuna false probleme, nu inainte de a analiza pe toate partile discursurile penibililor Ponta si Antonescu. Jaful din energie nu este interesant. Nu e de mirare ca actionariatul majoritatii televiziunilor apartine cam aceleiasi minoritati entice, care vrea ca acesta alba-neagra in care perdantul este poporul roman, sa aiba succes.Studiu de caz Romgaz Transgaz:Comunicate Ministerul EconomieiBucureşti, 24 ianuarie 2012 COMUNICAT DE PRESĂ in data de 24 ianuarie 2012, a avut loc deschiderea Ofertelor Financiare ale Ofertanţilor care au indeplinit condiţiile de eligibilitate şi ale căror Oferte Tehnice au intrunit punctajul minim precizat prin Caietul de Sarcini, in cadrul procesului de selectare a Intermediarului Ofertei Publice Secundare Iniţiale de vanzare a pachetului de acţiuni emise de S.N.G.N. ROMGAZ S.A., reprezentand 15% din capitalul social existent al societăţii, derulat de către Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, prin Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării in Industrie (O.P.S.P.I.), pe piaţa reglementată administrată de Bursa de Valori Bucureşti, si anume:- Consortiul format din:o Erste Group Bank AG, o Goldman Sachs International, o Banca Comerciala Romana, o Raiffeisen Capital & Investment – Consortiul format din: o B.R.D. ? Groupe Societe Generale, o Citigroup Global Markets Limited, o ING Bank N.V. London Branch, o Societe Generale, o ING Bank N.V. Amsterdam-Sucursala Bucuresti -Consortiul format din:o Unicredit CAIB Securities Romania, o Unicredit Bank AG-London Branch, o Alpha Bank Romania, o Alpha Finance Romania, o BT Securities, o JP Morgan Securities Ltd.Comisia numită prin ordin al ministrului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, impreună cu consultanţii care acordă serviciile de asistenţă juridică in cadrul acestui proces, respectiv Societatea Civilă de Avocaţi Salans, Moore şi Asociaţii impreună cu Cabinetul Individual de Avocatură Septimiu Stoica, in urma punctajului total obţinut de către Ofertanţi, au declarat Ofertă caştigătoare cea a Consorţiului de intermediere constituit din Erste Group Bank AG, Goldman Sachs International, Banca Comerciala Romana si Raiffeisen Capital & Investment, acesta fiind declarat Ofertant selectat. In perioada imediat următoare, vor avea loc negocieri cu Ofertantul selectat in vederea incheierii Contractului de intermediere.Biroul de presă al MECMAINFORMARE DE PRESABucuresti, 25 ianuarie 2012: Astazi a avut loc semnarea contractului de intermediere cu Sindicatul de Intermediere constituit din RAIFFEISEN CAPITAL & INVESTMENT S.A., WOOD & COMPANY FINANCIAL SERVICES şi BT SECURITIES S.A., ofertant selectat pentru intermedierea Ofertei Publice Secundare de vanzare de acţiuni a unui pachet de acţiuni de 15% emise de Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A. Mediaş, derulată de către Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri prin Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării in Industrie. In perioada imediat următoare vor fi demarate serviciile financiare şi de consultanţă necesare pregătirii, derulării şi inchiderii cu succes a Ofertei Publice Secundare de vanzare de acţiuni la Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A. Mediaş. http://toataromania.forumhit.ro/
ToataRomania.ForumHit.ro la data de Mier Iul 11, 2012 12:47 pm
Admin la data de Mier Iul 11, 2012 12:47 pm http://toataromania.forumhit.ro/t75-inalta-tradare-a-romaniei-document-interzis-de-actualii-guvernanti-de-la-putere-2012
Aurul Romaniei
Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale. Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.
Cat si cum se fura din banii publici in Romania. Coruptie, politicieni imorali de rea credinta, evaziune fiscala, licitatii cu dedicatie (pol104)
Recomand un articol de pe incomemagazine.ro, despre o analiză oficială la nivelul CE care arată că în România se fură cam vreo 30% din banii publici în fiecare an, prin evaziune fiscală, corupţie şi licitaţii cu dedicaţie. Asta conform unor cifre oficiale ale unei autorităţi de pe această planetă… pentru că părerea mea proprie şi personală este că SE PIERD anual, prin FURT şi INCOMPETENŢĂ peste 50% din banii publici pe care abia îi produc românii sclavi muncitori apatici şi fără bunăstare. De asemenea, la sfârşitul textului am adunat o colecţie de trimiteri către articole care reliefează şi mai bine cât şi cum exact se fură în România. Asta ca să ştim care este realitatea de la care plecăm atunci când vrem să reconstruim ceva în ţara asta. Detalii în continuare despre cum se fură, cine fură, cât se fură etc:
Pe lângă articolul următor, puteţi consulta şi site-ul PORCISME.ro (click aici) ca să vedeţi dimensiunea furtului DOAR ÎN ULTIMII ANI şi link-urile din josul acestei pagini ca să înţelegeţi mai bine cum se fură în România.
“Cât se fură anual în România?
Cuvinte ca evaziune fiscală, corupţie, şpagă încep să-şi piardă din conţinut. Sunt atât de des folosite, sunt asociate de atâtea ori cu neajunsurile românilor, încât instinctiv ajung să fie trecute cu vederea. Cifrele acestui flagel sunt seci – ce înseamnă câteva miliarde de euro? Dar câteva zeci de miliarde? Înseamnă exact diferenţa dintre un stat neputincios şi un stat care are grijă de oamenii săi.
România pierde în fiecare an mult peste 52 de miliarde de euro din trei motive: evaziune fiscală, corupţie şi licitaţii cu dedicaţie, care pe alocuri tot a corupţie seamănă. Suma este uriaşă dacă o raportăm la Produs Intern Brut: este mai mult de o treime din cât se produce într-un an în această ţară. Pe glob sunt ţări care visează la un asemnea PIB – însă la noi jaful banilor publici a devenit sport naţional. Mai grav este că, în loc să scadă, an de an România se confruntă cu creşteri ale activităţilor subterane. Statul este depăşit – responsabili care au atribuţii clar definite în combaterea acestor infracţiuni se miră în ce situaţie am ajuns. Şi o fac public. În felul acesta, suntem la un nivel de evaziune fiscală de 40 de miliarde de euro în fiecare an, la licitaţii trucate care păgubesc bugetul de stat cu nu mai puţin de 12 miliarde de euro (într-un singur an) şi la fapte de corupţie care nu sunt contorizate de nimeni, dar care provoacă şi acestea găuri de miliarde de euro. Bine aţi venit în România, această săracă ţară bogată care nu-şi poate hrăni oamenii pentru că scapă banii printre degete.” …..
Cum se fură în România (preluat de AICI):
– Inainte de ‘89 toti romanii furau echitabil unii de la altii. Statul ii fura echitabil pe tovarasi, iar tovarasii furau statul.
– 1990-1996 se fura pe scheme si inginerii financiare de tip piramidal. Cei care au furat s-au numit mai tarziu oameni de afaceri.
– 1996-2000 se fura din privatizari. Comisioane de zeci de milioane de euro, industrii intregi vandute pe 1 leu. In perioada asta se nasc industriasii gen Patriciu.
– 2000-2004 se fura din marile privatizari, retrocedari si derogari de la plata taxelor si impozitelor. Cei care au furat s-au numit mai tarziu moguli.
– 2004-2008 se fura din investitii si contracte cu statul. Statul a investit in buzunarele smecherilor. Celor care au furat, azi le spunem “baieti destepti”.
– 2008-2010 privatizari nu se mai pot face, investitii nu, ca a venit criza. Asa ca s-a furat direct din bugetul statului.
– 2010 – prezent bugetul nu mai exista. Asa ca se fura direct din buzunarul romanilor: salarii, pensii…! De asemenea se mai fura din imprumuturi externe si din fonduri UE.
-2013 – se fură ultimii bani pe care ii mai produce poporul român prin contracte date FĂRĂ licitaţie (vezi AICI)
-2013 – se fură ultimele resurse naturale ale României prin ŞPAGI şi cumetrii cu statul
-2013 – se fură pădurea României prin retrocedări ilegale
-2013 – se dau străinilor pe 2 lei (dar şpăgi consistente) toate resursele rămase pe teritoriul ţării
Cat s-a furat pana azi ?
Pana acum, site-ul www.porcisme.ro a inregistrat porcisme in valoare de:
31.700.093.708 EURO , din care:
11.363 EURO Morti sanatosi (balanta 31.700.093.708 EURO)
2.000.000 EURO Rotativa (balanta 31.700.082.345 EURO)
210.000 EURO Cautarea negasita (balanta 31.698.082.345 EURO)
82.045.454 EURO Craciun porcesc (balanta 31.697.872.345 EURO)
3.863.636 EURO Marketing cu sare-n ochi (balanta 31.615.826.891 EURO)
427.172 EURO Modificarea regulamentului nemodificat (balanta 31.611.963.255 EURO)
100.000 EURO La facut trotuarul. Pe bani (balanta 31.611.536.083 EURO)
113 EURO Martisor buldoexcavator (balanta 31.611.436.083 EURO)
13.181 EURO Spor de xerox (balanta 31.611.435.970 EURO)
1.000.000 EURO Reteaua noastra…cuibusor de nebunii… (balanta 31.611.422.789 EURO)
3.181 EURO Tata bogat, fiu bogat (balanta 31.610.422.789 EURO)
2.730.000 EURO Parcul din cladire (balanta 31.610.419.608 EURO)
50.000 EURO Nu s-a prestat, dar s-a platit (balanta 31.607.689.608 EURO)
10.000.000 EURO 14 salarii pe an (balanta 31.607.639.608 EURO)
1.136.363 EURO Investitorul de la Flamanzi (balanta 31.597.639.608 EURO)
900.000 EURO Nelimitat (balanta 31.596.503.245 EURO)
1.537.000 EURO Tot in jos (balanta 31.595.603.245 EURO)
8.295 EURO Comoditate lenesa (balanta 31.594.066.245 EURO)
250.000 EURO Cu gunoiul la inaintare (balanta 31.594.057.950 EURO)
2.554.545 EURO Uitucii (balanta 31.593.807.950 EURO)
15.909 EURO Spor de injuraturi (balanta 31.591.253.405 EURO)
2.000.000 EURO Arbusti si decoruri uscate (balanta 31.591.237.496 EURO)
16.606.000 EURO Licenta de neutilizare (balanta 31.589.237.496 EURO)
500.000 EURO Rulam. Pe scari. Cu doctorul. (balanta 31.572.631.496 EURO)
363.000.000 EURO Sa luam! De la noi insine! (balanta 31.572.131.496 EURO)
350.000 EURO Tot inainte, flacai! (balanta 31.209.131.496 EURO)
1.100.000.000 EURO Cu miliardu’ (balanta 31.208.781.496 EURO)
300.000 EURO Viitor luminos (balanta 30.108.781.496 EURO)
………………………………………………………………………………………………………………………..
Vezi toata dimensiunea furtului …………………………………………………………………
Cele mai mari escrocerii din România
Totul a pornit de la …(zero)0.Afacerea Romania. Pe 3 februarie 1990, întreaga rezervă valutară a României ce insuma aproape 4 miliarde de dolari SUA, a fost schimbată la un curs de schimb de doar 14 ,35 lei, de 7 ori mai mic decât cel existent pe piața neagră. Autorii necunoscuți încă, au avut în mod normal acordul celor ce conduceau atunci țara ( Ion Iliescu și Petre Roman). Prezentul TOP, nu include vănzarea flotei și binențeles nici vânzarea IMGB-ului, intreprindere în care statul Român a investit până în 1990 peste 4 miliarde de dolari SUA iar escroci rămași anonimi deocamdată au vândut-o cu o,5 milioane, adică de 8000 de ori mai puțin decăt s-a investit! Deasemenea TOP-ul nu a inclus nici Afacerea Inflația prin care Mugur Isărescu a devalorizat moneda națională de peste 1100 de ori și binențeles nici Vânzarea Gratuită a Zăcămintelor prin metoda concesionării pe redevențe simbolice. Totuși chiar și așa fără imense omisiuni vă recomand o trecere scurtă în revistă a primelor 20 de mini-excrocherii recunoscute oficial!
1.Sorin Ovidiu Vîntu
Îmbogăţirea rapidă este un vis demult prezent în spaţiul românesc. Bineînţeles, cei mai mulţi nu încearcă să se îmbogăţească prin mijloace ilegale. Există însă şi categoria oamenilor fără scrupule dispuşi să mintă şi să-i manipuleze chiar pe cei mai amărâţi dintre noi, luând câte puţin de la fiecare (sau mai mult, după caz), pentru a strânge averi impresionante. Pe această direcţie, Vertical News.ro a alcătuit topul celor mai mari escroci din România. Am luat în calcul sumele de bani furate, numărul de păgubiţi şi notorietatea escrocului.
-cel mai mare “speculant financiar”
În vârstă de 56 de ani, Sorin Ovidiu Vîntu este acum unul dintre cei mai bogaţi români, cu o avere de 800-850 de milioane de euro. SOV s-a ocupat de afaceri ilegale încă din timpul regimului comunist şi chiar a executat la penitenciarul Bacău o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru delapidare. Tot atunci, în 1983, el a semnat un angajament de informator cu fosta Securitate, primind numele conspirativ „Nuş”.
După căderea regimului a continuat să se ocupe de inginerii financiare. Vîntu însuşi a spus despre el că este un „speculant financiar”.
Fondul Naţional de Investiţii a fost înfinţat în 1996 de SOV Invest, la puţin timp după scandalul Caritas. Totuşi, oamenii nu s-au învăţat nici de această dată minte şi, după Ioan Stoica, au avut încredere şi în Sorin Ovidiu Vîntu.
FNI a funcţionat ca joc piramidal şi a dus la păgubirea a aproximativ 318.000 de investitori la momentul prăbuşirii, în mai 2000. Nu se ştie cu siguranţă, dar paguba provocată se pare că se ridică la 150 de milioane de euro.
Când şmecheria funcţiona, profitul primilor depunători în ordine cronologică era asigurat nu de randamentul plasamentelor din Fond, ci de banii depuşi de următorii depunători.
Însă spre deosebire de Caritas, FNI a avut un avantaj: susţinerea directă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC). Printr-un contract semnat de CEC, instituţia garanta investiţiile făcute la FNI, angajându-se ca în cazul falimentului Fondului Naţional de Investiţii să despagubească investitorii acestuia cu suma depusă initial. Acest gir dat de catre o instituţie bancară a statului a reuşit să atragă un numar mare de persoane care să-şi plaseze banii la FNI. În plus, societatea înfiinţată de Vântu practica şi o dobândă mai mare la depozite, acestea depăşind de 3-4 ori media dobânzilor bancare din ţară.
Cu puţin înainte de prăbuşire, în anul 2000, Sorin Ovidiu Vîntu a retras din Fond mari sume de bani şi i-a vândut compania care administra Fondul, Gelsor, Ioanei Maria Vlas, care a devenit ulterior răspunzătoare de prăbuşirea FNI. După cinci ani de procese, Vîntu a fost condamnat la 3 ani cu suspendare. A scăpat astfel fără să facă o zi de închisoare pentru imensa escrocherie, în timp ce Vlas a stat câţiva ani după gratii. Acum şi ea este liberă şi îşi trăieşte liniştită bătrăneţea într-un sat idilic de lângă Sibiu.
Detestat de Traian Băsescu
SOV şi-a creat imaginea unui om viclean care nu poate fi prins cu nimic în neregulă deoarece lucrează mereu cu interpuşi loiali, gată să meargă la închisoare în locul lui (vezi cazul Maria Vlas şi Nicolae Popa).
Potrivit procurorilor care i-au redeschis dosarele, Vîntu este vinovat şi de falimentarea FNA – Banca Agricolă (care le-a adus oamenilor o pagubă de nouă milioane de dolari), a Băncii Internaţionale a Religiilor şi a Băncii Române de Scont.
În ultimii ani, omul de afaceri a ajuns de mai multe ori după gratii, pentru diferite ilegalităţi (favorizarea infractorului, şantaj). Nu a stat prea mult acolo: ultima dată i s-a dat drumul după 24 de ore. Între timp, a vândut trustul de presă Realitatea lui Elan Schwartzenberg şi s-a retras din viaţa publică, ducându-şi liniştit traiul în vila sa de pe strada Paris din Bucureşti. Weekendurile le petrece la Corbeanca unde are un domeniu impresionant unde trăiesc laolaltă căprioare, cerbi, iepuri şi dulăi. Vara, Sorin Ovidiu Vîntu cutreieră Delta Dunării, paradis unde deţine zeci de terenuri şi proprietăţi.
- Contabilul Ioan Stoica şi isteria „Caritas”
Însă primul mare scandal de după Revoluţie a fost altul. Un obscur contabil din Făgăraş, pe numele său Ioan Stoica, a pus la cale cea mai mare escrocherie pe care avea să o cunoască tânăra Românie capitalistă: Caritas.
Fondatorul şi proprietarul afacerii a făcut înainte de 1989 Şcoala Medie Finaciară. A început şi ASE-ul, dar nu l-a terminat. De-a lungul vieţii, s-a căsătorit de două ori: prima soţie a murit de cancer, iar a de a doua – cea care i-a fost alături în timpul escrocheriei – a divorţat. Acum, la vârsta de 70 de ani, Ioan Stoica trăieşte în anonimat undeva în Braşov. Fosta nevastă spune despre el că e sărac lipit pământului, că trăieşte dintr-o pensie de 700 de lei pe lună, că e bolnav de inimă şi că abia are bani să-şi plătească chiria. Stoica are şi un băiat din prima căsătorie.
Jocul piramidal, care le promitea deponenţilor că vor câştiga de opt ori suma investită, a lăsat oameni fără case, altora le-a înghiţit peste noapte economiile de-o viaţă. Caritas a atras 400.000 de deponenţi din toată ţara care au investit nu mai puţin de 80 de milioane de euro.Ioan Stoica a fondat compania „Caritas” în primăvara anului 1991, la Braşov, sub forma unei societăţi cu răspundere limitată. La înfiinţare, capitalul societăţii a fost de numai 100.000 de lei (aproximativ 775 de dolari actuali). După câteva luni, Caritas s-a mutat la Cluj-Napoca. La început depozitele erau mici (2.000-10.000 de lei), dar mai târziu nu mai aveai voie să participi dacă nu depuneai minimum 20.000 de lei. Şi depozitul maxim a fost majorat la 160.000 de lei.
Stoica promitea că, după trei luni, oamenii vor primi înapoi o sumă de opt ori mai mare decât cea investită. Astfel, mii de români din toate colţurile ţării se scurgeau spre Cluj, unde făceau cozi imense în faţa sediului ziarului „Mesagerul transilvan”, în care erau publicate listele norocoşilor.
După cum declara Ioan Stoica la acea dată, câştigul era dat ca sigur: „Cei care se înscriu la joc trebuie să renunţe la scepticism şi, o dată suma încasată, să continue jocul. Cu cât se înscriu mai mulţi, cu atât numărul celor care câştigă este mai mare şi ritmul plăţilor este mai rapid”, îi îndemna el pe români într-un interviu în „Mesagerul Transilvan”. Banii erau pe mâini bune, mai spunea el: “Nu te poţi juca. În suma investită de către omul necăjit este multă muncă depusă, multe speranţe şi multe renunţări”.
Românii au crezut şi i-au dat pe mână bani grei. Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a afirmat la acea vreme că, la un moment dat, o treime din banii din România erau investiţi în jocul piramidal. Televiziunea naționață elogia prinvocea lui Tatulici acest joc piramidal care a țepuit sute de mii de românași creduli! Nici Pavel Coruț nu a ezitat să compare excrocheria cu ceva de origine dinnă, precum nici Ion Iliescu nu s-a făcut că nu înțelege despre ce-i vorbă. Sincer eu personal ( r.r.) consider că locul 1 prim ar trebui totuși rezervat lui Iliescu și întregii trupe de securiști-mafioți care l-au ajutat să preia ilegal conducerea țării atât în 1989 cât și ulterior…dar acesta-i alt subiect.
Totuşi, plăţile au încetat în octombrie 1993. La 14 august 1994 Caritas şi-a declarat falimentul: avea de plătit 450 de milioane de dolari către 300.000 de români rămaşi pe listele de aşteptare.
Ioan Stoica a fost condamnat în 1995 de Tribunalul din Cluj la şapte ani de închisoare pentru fraudă, dar a făcut apel şi i s-a redus termenul de pedeapsă la numai doi ani. Nemulţumit şi de această perioadă, el s-a adresat Curţii Supreme de Justiţie şi sentinţa i-a fost micşorată la un an şi jumătate de închisoare. Din care a executat numai câteva luni de zile. A fost eliberat la data de 14 iunie 1996.
Dar procesele între deponenţi şi compania „Caritas” au continuat ani întregi, fără ca păgubiţii să mai vadă vreun leu. Dosarul Caritas este considerat de jurişti drept cel mai mare dosar instrumentat vreodata în Romania (nu mai putin de cinci tone de documente).
„Ciudăţenia” afacerii Caritas este că autorităţile au permis acest joc piramidal, iar uneori chiar l-au sprijinit făţiş. Spre exemplu, primarul de atunci din Cluj, PRM-istul Gheorghe Funar, a apărut în public braţ la braţ cu Stoica şi i-a acordat sprijin logistic (sediu pentru firmă şi chiar locuinţa personală). Presa de atunci a jucat un mare rol. Ziarul „Mesagerul Transilvan”, din Cluj, ducea o amplă campanie pro-escrocherie. Până şi Televiziunea Română ( TVR-cam singurul post TV pe atunci) a acceptat reportaje şi chiar un amplu interviu cu escrocul Ioan Stoica despre Caritas. Realizator: Mihai Tatulici.
Tocmai din acest motiv se crede că banii au ajuns, în bună parte, în buzunarele unor politicieni, politişti, SRI-şti sau în ale apropiaţilor acestora. Acesta ar fi fost chiar scopul afacerii: de a concentra banii românilor naivi în mâinile unui grup mic de noi nomenclaturişti.3.Marele furt de la Cluj
3. Sever Mureşan este unul dintre cei mai controversaţi oameni de afaceri din România. Mureşan „are la activ” falimentarea Băncii Dacia Felix în anul 2001, bancă unde el era acţionar principal şi membru în Consiliul de Administraţie. Alături de prim-vicepreşedintele băncii – Horia Mircea Hossu – el a uşurat vistieria băncii cu peste 160 de milioane de dolari. Iată cum: Mureşan era patronul Paniro SA, o societate ce avea ca obiect principal de activitate fabricarea şi comercializarea produselor de morărit, panificaţie şi patiserie. Paniro a luat credite foarte mari de la Dacia Felix, pe care nu le-a mai restituit. Ceea ce a dus la falimentul băncii.
În 1999, Curtea Constituţională de la Geneva l-a condamnat pe Mureşan la trei ani şi jumătate de închisoare pentru nişte inginerii financiare internaţionale legate de banii „evaporaţi” de la Dacia Felix. Elveţienii l-au arestat pe Mureşan la Budapesta şi l-au trimis în ţară, să-şi execute aici pedeapsa. Dar culmea, instanţele române l-au pus în libertate la mai puţin de o lună de arest preventiv. După strămutări de la o instanţă la alta, în mai 2003, Judecătoria din Constanţa a decis achitarea lui Mureşan şi a lui Hossu. Totuşi, în 2010 a fost condamnat la plata a 100 de milioane de dolari şi a 10 milioane de franci elveţieni.
Mai nou, Mureşan s-a apucat de acte de filantropie, el donând bani parohiei Sfântu Gheorghe din Câmpia Turzii. Pentru aceste fapte merituoase, la sfârşitul anului 2011 a fost decorat cu Crucea Transilvană de ÎPS Andrei, mitropolitul Clujului.
4.Cel mai mare escroc din PSD
4. Gabriel Bivolaru şi Mona de Freitas. Gabriel Bivolaru şi-a început cariera ca sportiv la clubul Steaua, după care a ajuns deputat PDSR la doar 29 de ani. Alături de soţia sa, Mona, Bivolaru a prejudiciat Banca Română de Dezvoltare cu 2.200 de miliarde de lei vechi (peste 50 de milioane de euro). Cei doi soţi au constituit 10 societăţi comerciale în Bucureşti, Eforie Nord, Sinaia şi Ploieşti, avându-l pe Bivolaru administrator. Cele 10 firme şi-au deschis conturi la sucursalele BRD şi BCR. De-a lungul a aproape zece ani (1992-2001), Bivolaru a emis 50 de cecuri fără acoperire şi a întocmit 24 de ordine de plată false. Ordinele au fost folosite pentru încasarea banilor de la BRD Sinaia. De asemenea, el a contrafăcut ştampila BRD din Bucureşti şi semnătura administratorului de cont. În timpul procesul, escrocul, considerat nevinovat, a fost sprijinit făţiş şi vehenment de Adrian Năstase (liderul pe atunci al PSD) şi de alţi parlamanetari social-democraţi.
În 2004 a fost condamnat la cinci ani de puşcărie pentru faptele sale. A fost eliberat condiţionat, în 2007, după ce a stat în închisoare doi ani şi 10 luni. Mona de Freitas a fugit din ţară, singurul judecat fiind Gabriel Bivolaru. În 2004, magistraţii Judecătoriei Sinaia şi ai Tribunalului Prahova au decis că faptele pentru care de Mona de Freitas a fost anchetată şi trimisă în judecată – înşelăciune în formă continuată şi cu circumstanţe agravante – s-au prescris. S-a spus despre Gabriel Bivolaru, care acum trăieşte bine mersi, că ar fi frate cu „Guru” Bivolaru, fondatorul Mişcării MISA.
5. Afacerea fregatelor cumpărate de statul român din Marea Britanie a păgubit România cu 144 de milioane de euro.
Fregatele „Regina Maria” şi „Regele Ferdinand”, în vârstă de 16, respectiv 15 ani, scoase din uz de Armata Regală Britanică, au fost cumpărate de firma BAE Systems la preţ de fier vechi de la Marina Regală Britanică. Astfel, BAE Systems le-a achiziţionat cu 124.000 de euro bucata, ulterior vânzându-le României cu 144 de milioane de euro. Cumpărarea celor doua fregate a fost perfectată în 2003, în timpul guvernului Năstase. Ziarul „The Guardian” a scris că cei de la BAE Systems ar fi dat mită unor persoane necunoscute de la Bucureşti, în valoare de câteva milioane de lire sterline. Afacera nu s-a mai lămurit niciodată, iar dosarul a fost clasat.
6. Gerald Gorduna, de la escrocherii financiare la trafic de droguri
Afacerea „Gerald Focşani” a fost pusă la cale de Corneliu Gerald Gorduna, în vârstă de 24 de ani la acea vreme, fost membru al gărzii de corp a lui Ceauşescu, şi de Sorin Isac, de 25 de ani, fiul fostului şef al Gospodăriei Centrale de Partid.
Societatea „Gerald” a fost înfiinţată la Focşani în 1993 şi a funcţionat până în martie 1994, moment în care a fost descoperită insolvabilitatea firmei. Jocul era tot unul de tip piramidal, care le promitea oamenilor îmbogăţirea peste noapte. În regulamentul concursului era specificat faptul că depunătorii puteau lua de şapte ori suma în trei luni de la depunerea banilor. Peste 390.000 de persoane din ţară şi din Republica Moldova au depus în jur de 20 de milioane de euro.
Patronii societăţii dădeau asigurări că, în total, cei aproape 400.000 de participanţi vor încasa 400 de miliarde de lei. De fapt, numai 57.000 au primit bani. Restul au intrat în categoria „păgubiţilor”. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Caritas, nu s-a aflat cine au fost marii îmbogăţiţi: listele cu primii câştigători au fost distruse înainte de declanşarea anchetei.
Gerald Gorduna a fost arestat pentru înşelăciune şi gestiune frauduloasă la Focşani, pe 22 martie 1994. Însă a obţinut strămutarea procesului la Buzau, de unde a fost eliberat pe cauţiune după câteva luni de puşcărie. La scurt timp după eliberare a fugit din ţară cu patru miliarde de lei vechi, s-a refugiat în Statele Unite ale Amercii, unde s-a căsătorit cu o americancă.
Autorităţile române l-au dat în urmărire prin Interpol şi au cerut SUA să îl extrădeze. Însă justiţia americană a respins cererea de extrădare formulată de România pe motiv că statul român nu a reuşit să demonstreze vinovăţia acestuia. Iar Gerald şi-a văzut liniştit de viaţă.
Ulterior, escrocul a revenit în Europa şi s-a apucat de alte ilegalităţi, în anii 2000-2001. De data aceasta, trafic de droguri şi spălare de bani, după cum reiese din mandatul european de arestare emis în 2007. Drogurile erau depozitate în Republica Moldova şi erau distrbuite în Italia, Germania, Olanda şi Statele Unite. În iulie 2007 a fost arestat, iar în septembrie a fost extrădat în Germania de autorităţile române. Acum, ajuns la vârsta de 45 de ani, Gerald se află după gratii.
- „Bachus” Ştefănescu, cel mai mare escroc din comunism
Gheorghe Ştefănescu, poreclit Bachus, şi-a început afacerea cu vin contrafăcut în 1971, în depozitul de vinuri de pe Calea Griviţei din Bucureşti, al cărui gestionar era. Escrocheria s-a desfăşurat până în 1978, când a fost dată în vileag de autorităţile comuniste.
Administrator al podgoriilor de la Coteşti, Ştefănescu fura o bună parte din vin, dând vina pe „dezastrele naturale” pentru a justifica producţiile slabe. Apoi, el amesteca vinurile ieftine cu cele mai scumpe, iar băutura rezultată o vindea la preţul mai mare. În afară de vin a contrafăcut şi ţuică de prune, pe care o îndoia cu apă. În toată perioada, peste 400.000 de litri de vin au fost alteralte. Se estimează că paguba pricinuită statului a fost de 4,5 milioane de dolari americani (la valoarea din anii ’70). La valoarea actuală, aproape 10 milioane de euro.
În cei şapte-opt ani a obţinut astfel peste un milion de lei. În cele din urmă a fost prins în flagrant delict în timp ce cumpăra aur de la un bişniţar. Atunci i s-au percheziţionat şi casa, şi locul de muncă, iar „laboratorul” ilegal a fost descoperit. Peste 200 de persoane, care au avut legătură cu „afacerea” au fost trimise la închisoare. Ştefănescu a fost condamnat la moarte şi a fost executat prin împuşcare la Jilava, în 1981.
Anchetatorii care l-au înfundat spun despre el că era întruchiparea perfectă a mafiotului care ştia cât şi cui să dea bani pentru a închide gura autorităţilor. Foarte zgârcit, Ştefănescu avea doi copii cărora le-a dat unităţi din afacere pe care să le conducă. Familia sa o ducea foarte bine: aveau un apartament în Bucureşti, o vilă la Breaza, iar fiecare membru al familiei avea maşina lui.Povestea lui Ştefănescu a devenit subiectul filmului „Secretul lui Bachus”, realizat în 1984 de Titus Popovici şi Geo Saizescu, iar în rolul principal a jucat Ştefan Mihăilescu-Brăila.
8.Un evreu lăudăros, escroc de mâna a doua
8. Nati Meir, ajuns acum la vârsta de 56 de ani, şi-a început escrocheriile înainte de a veni în România. În anii ’80, iar apoi la mijlocul anilor ’90, a fost găsit vinovat în Israel de peste 80 de cazuri de escrocherie şi a făcut vreo cinci ani de închisoare. Ajuns în România, unde a dobândit cetăţenia în anul 1999, Nati Meir şi-a continuat învârtelile. A înşelat 129 de muncitori români cărora le-a promis că le face rost de contracte de muncă în Israel. Oamenii nu au mai plecat niciodată şi Meir a rămas cu banii pe care îi ceruse de la ei pe post de comision.
Omul de afaceri evreu şi-a adus înşelătoriile şi în fotbal. A luat echipa Laminorul Roman şi l-a pus ca antrenor pe Dănuţ Lupu. Dar nici gând să-l plătească. După trei luni în care nu a văzut un ban, Lupu a plecat.
A păcălit-o şi pe Monica Columbeanu, căreia nu i-a dat niciun ban pentru perioada în care aceasta a fost purtătoarea de cuvânt a afaceristului care se visa preşedintele României.
Dar cea mai mare păcăleală i-a tras-o manelistului Adi Minune. Nati Meir a semnat cu acesta un contract de colaborare prin care cântăreţul trebuia să susţină câteva concerte. Pentru asta, Minune urma să primească 50.000 de euro. Pe care i-a primit, numai că erau euro falşi. Tot cu bani falşi l-a păcălit şi pe afaceristul oltean Ilinca, fratele „Regelui margarinei”, dar şi pe un lider interlop din Craiova.
Aşa a ajuns din nou la puşcărie, în octombrie 2010, fiind condamnat la şapte ani de închisoare pentru înşelăciune. Dar escrocul nu avea să petreacă prea mult timp la răcoare. În aprilie 2011 a fost eliberat condiţionat din închisoarea de la Galaţi. Acum trăieșşte liniştit în locuinţa sa din Bucureştii Noi alături de o femeie cu vreo 15 ani mai tânără. Şi se laudă că are o avere de 94 de milioane de euro.
9.Caritas-ul modern: zeci de milioane de euro pierdute, trei sinucideri, niciun escroc pedepsit
9. Jocul piramidal „Delphin” a funcţionat în România în perioada 2002-2007. Capii reţelei erau cehii Emil Krutek (fost miner), Antonin Fojtek (fost electrician), elveţianul Andreas Fassler (stabilit în Monaco) şi românii Felix Daniel Toană (fost taximetrist) şi Silviu Bogdan Blidariu (teolog). Jocul a debutat în 2002 la Arad, printr-o firmă off-shore din Gibraltar, patronată Krutek şi Fassler, în conturile căreia intrau toţi banii daţi de românii creduli.
Pe scurt, oamenilor li se promitea că vor învăţa cum să devină oameni de afaceri şi să câştige bani serioşi (2.000-3.000 de euro) lucrând part-time în weekend. Doar că, mai întâi, fiecare trebuia să cotizeze cu 2.290 de euro. Pentru aceşti bani primeau nişte manuale xeroxate care, chipurile, îi învăţau cum să facă bani. Apoi, fiecare era incitat să atragă alţi oameni în schemă, promiţându-li-se un comision. Dar în afara manualului nu mai primeau nimic.
Cum s-a întâmplat şi cu alte ocazii, cei mai îndârjiţi şi-au ipotecat casele sau au făcut împrumuturi la bănci pentru a se înscrie. Structura piramidală a prins cel mai bine în Moldova (Suceava, Iaşi, Roman, Piatra Neamţ) şi în Ardeal (Cluj, Arad, Reşiţa, Deva, Zalău, Timişoara), mai puţin în partea de sud a ţării (Slatina).
Mii de oameni din ţară au fost păcăliţi şi trei persoane din Iaşi s-au sinucis din cauza banilor pierduţi pe care nu au putut să-i mai recupereze. Se apreciază că românii au pierdut în total milioane de euro. Potrivit unor estimări, în contul „delphinilor” ar fi intrat 50 de milioane de euro. Iar statul a pierdut 16,5 milioane de euro prin neplata TVA şi a impozitului pe profit.
Cercetarea penală împotriva escrocilor a început chiar din 2003, dar nimeni nu a primit vreo condamnare. Mai mult, dosarul privind fraudarea acestor sume fabuloase de bani există, încă, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, dar acesta zace uitat într-o cămăruţă de la subsol, de şase ani de zile. Cazul a fost pasat de la un procuror la altul. În dosar erau învinuiţi nu mai puţin de 300 de persoane. Dar capii escrocheriei, precum Krutek şi Fojtek, au plecat de mult din ţară, trecând graniţa încărcaţi cu zeci de mii de euro. Nici măcar atunci nu au fost opriţi.
10.Primarul care a luat bani de la Mega Caritas
10. Deoarece numele „Caritas” a fost de succes, în 1993 a luat naştere Mega Caritas. Tot un joc piramidal, de data aceasta la Piteşti. Printre iniţiatori s-au numărat judecătorul Tiberiu Iordache şi Dumitru Bădoi.
Suma minimă care putea fi depusă era de 60.000 de lei. Escrocii le promiteau piteştenilor că, pentru fiecare 60.000 de lei, vor primi în 100 de zile de 25 de ori mai mult. Au fost păgubiţi peste 12.500 de oameni care au înregistrat o pierdere totală de cinci milioane de dolari.
Se spune că Iordache a avut grijă ca mulţi colegi de breaslă să se bucure de afacerea pe care el a pus-o pe picioare, fiind vehiculate nume grele la acea vreme: politişti, procurori, grefieri.
În 1995, Tiberiu Iordache a fost condamnat la trei ani şi şase luni de închisoare, dar a fugit în Statele Unite la scurt timp după condamnare. A stat acolo până ce pedeapsa i s-a prescris, iar în 2010 a dat dovadă de curaj maxim şi s-a întors într-o maşină de lux (un Nissan Murano de peste 50.000 de euro) chiar în oraşul în care a ţepuit mii de oameni. Dar nimeni nu i-a făcut nimic, semn că păgubiţii s-au resemnat că au fost jefuiţi de escroc. Aşa că Iordache lucrează acum bine-mersi ca avocat în Argeş.
Celălalt patron al Mega Caritasului, Dumitru Bădoi, nu a fost la fel de norocos. A fost închis doi ani, în perioada 2001-2003. S-a speculat că asta a fost o pedeapsă mică deoarece el a menţionat numele celor care au luat bani peste rând în acest joc, făcând referire la procurori şi oameni politici, printre care şi actualul primar al Piteştiului, Tudor Pendiuc.
11.Escrocul fără leac
11. Gheorghe Popilean este un alt escroc notoriu din România. Între 1992 şi 1994 a operat la Bucureşti o schemă de investiţii financiare de tip piramidă (Mondoprosper), promiţându-le depunătorilor dobânzi peste cele practicate pe piaţă. Mai exact, 210% pe an. Se primeau lei, dar şi valută. În cei doi ani a strâns peste 2,5 milioane de dolari de la investitori naivi, păcălind 10.000 de oameni.
În 1996 a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru faptele sale, din care a executat doar un an. Abia ajuns în libertate s-a apucat de noi potlogării: înşelăciune, fals în acte contabile, bancrută frauduloasă. A fost arestat din nou pentru înşelăciune timp de trei ani.
Mereu inventiv, când a ieşit din puşcărie a început să se dea drept comisar al Comisariatului National Anticoruptie. Ameninţa că vine în control la diverse firme, de la care pretindea sume de bani ca să le acopere neregulile. A ajuns iar după gratii, dar a fost eliberat după o lună deoarece avea o vârstă înaintată (peste 60 de ani).
Apoi, prin anii 2007-2008 şi-a înfiinţat un ONG prin care oferea consultanţă firmelor sau persoanelor fizice cu privire la obţinerea de fonduri europene. Multe firme s-au păcălit deoarece i-au dat bani grei, dar dosarele lor de finanţare nu au fost niciodată depuse de Popilean. În prezent, Gheorghe Popilean are 76 de ani şi locuieşte, liniştit, la Bucureşti.
12. Dynamic Elit Club.În 2000 constănţeanul Gheorghe Dogaru a înfiinţat o asociaţie pe care a botezat-o Dynamic Elite Club – Casa de Ajutor Reciproc a Salariaţilor. Inteligent, bărbatul de profesie economist a putut astfel să beneficieze atât de avantajele legii privind fundaţiile, cât şi de cele ale legii privind casele de ajutor reciproc.
Pentru a intra în asociaţie, o persoană trebuia să plătească 1.700 de dolari. Doar 300 din aceştia erau viraţi în conturile oficiale. Restul până la 1.400 erau înmânaţi direct membrilor din palierele superioare ale piramidei. Pentru a obţine profit, oamenii erau obligaţi să aducă în asociaţie trei noi membri. Cei care voiau să se retragă fără să fi adus noi victime aflau că îşi pot retrage doar cei 300 de dolari. Mulţi s-au păcălit, mai ales deoarece escrocii le promiteau oamenilor că în câteva luni vor strânge 30.000 de dolari.
Şmecheria a funcţionat în perioada 2000-2002. Mai întâi la Constanţa, apoi şi-a deschis filiale şi în Bucureşti şi Tecuci. În tot acest timp, asociaţia a ajuns la peste 6.000 de membri şi a strâns în jur de opt milioane de dolari.
După controale ale Gărzii Financiare, au fost confiscate din aşa-zisa asociaţie 73 de miliarde de dolari, iar clubul a murit de la sine. Poliţia şi Parchetul Constanţa au efectuat cercetări la club, dar s-a dat Neînceperea Urmăririi Penale.
13. „Society Club” a fost o altă şmecherie pusă la cale pentru a lua bani de la naivi care a funcţionat în perioada 2002-2005. A fost creată pe baza de date şi pe sistemul defunctului “Dynamic Elite Club”, membru de onoare fiind acelaşi Gheorghe Dogaru.
Firma a fost înfiinţată la Buşteni, iar apoi şi-a deschis puncte de luncru în Bucureşti, Baia Mare, Cluj şi Satu Mare. Fondatorii şi totodată membrii consiliului de conducere a societăţii erau Constantin Vitaly Ivanou, Marieta Nuţu, Petru Efros, Daniel Mihăiteanu, Ion Ciobanu, Ioan Săracu.
Oamenilor li se promiteau câltiguri de până la 57.000 de euro. Schema de racolare funcționa după următorul tipar: pentru a li se câștiga încrederea, persoanele de contact îi invitau pe cei interesaţi de minunatul club la un seminar de informare cu durata de trei ore. Doar acest prim pas era gratuit.
Preţul pentru a afla primele detalii despre “Society Club” era de 700.000 de lei vechi. După o zi sau două, celor convinşi de avantajele intrării în asociaţie li se cerea să plătească o taxă de înscriere de 200.000 de lei şi 1.750 de euro, suma în valută reprentând investiţia în “Society Club”. După ce suma era achitată, persoana respectivă devenea membru al asociaţiei iar pentru a obţine cei 57.000 de euro promişi, fiecare membru plătitor trebuia să racoleze, la rândul său, alte cinci persoane pe care să le convingă să intre în club. Cei care nu reuşeau rămâneau şi cu banii luaţi, şi fără cei 57.000 de euro.
Întreaga escrocherie a făcut implozie în 2005, în momentul în care mai mulţi păcăliţi au făcut plângere la poliţie. La acea dată autorităţile au confiscat sumele încasate, în valoare de 20,9 miliarde de lei vechi. Zeci de oameni au fost păgubiţi, deşi poliţia dăduse încă din 2003 un comunicat de presă prin care îi avertiza pe oameni că „Society Club” este un joc piramidal ilegal ce a intrat în atenţia poliţiei.
Constantin Vitaly Ivanou, Marieta Nuţu, Petru Efros, Daniel Mihăiteanu, Ion Ciobanu, Ioan Săracu au fost acuzaţi de evaziune fiscală, înşelăciune, fals în declaraţii şi spălare de bani. Totodată, managerii locali Mariana Ştefan, Stelian Poponeţ, Ciprian Onofrei şi Eniko Marian au fost acuzaţi de evaziune fiscală şi înşelăciune.
14.Escrocheria cu “lapte” din Banat
14. Firma Cosmeticonn a fost înfiinţată în 1998 în Timişoara. În teorie, afacerea îşi propunea să producă materii prime pe bază de lapte pentru cosmetice. De fapt, totul era doar o escrocherie. Unul dintre iniţiatori, Gheorghe Aciu, avea la acea dată doar 26 de ani. Singur la părinţi, a terminat liceul în Satu-Mare, iar apoi a absolvit o facultate de drept. Însă în loc să se gândească să respecte legea, a decis să o încalce. Ceilalţi doi escroci erau Tadeusz Zwitek, cetăţean austriac de origine poloneză (el era asociat unic şi administrator) şi Miroslav Stancovici (coordonator al activităţii firmei).
Pliantele distribuite de Cosmeticonn îi tentau pe timişoreni cu întrebări de genul „Doriţi să câştigaţi lunar două milioane de lei?” (în jur de 5.000 de euro). Apoi oamenii aflau că „testele de laborator din mai multe universităţi au constatat că laptele românesc este un ingredient ideal pentru produsele cosmetice” şi că ei înşişi pot produce materia primă.
Însă cei care voiau să intre în afacere erau obligaţi să cumpere mai întâi nişte catalizatori necesari producţiei. Suma cerută era de un milion de lei. Combinaţia de lapte şi catalizator se depozita timp de şapte zile într-un loc întunecos, pasta rezultată se amesteca iar cu lapte proaspăt, se filtra printr-o bucată de bumbac şi se punea la uscat. Astfel se obţinea lactoalbumina, care trebuia dusă la final la sediul firmei „Cosmeticonn”, de unde oamenii urmau să-şi recupereze banii daţi şi să primească pe deasupra două milioane. Doar că în acel moment descopereau că totul fusese o păcăleală.
Peste 6.700 de oameni au fost păgubiţi, alimentând conturile firmei cu aproximativ 20 miliarde de lei într-un interval foarte scurt, de doar şase luni. Mulţi nu şi-au mai recuperat banii. La sfârşitul anului 2002, Tribunalul Timiş i-a condamnat la închisoare pe iniţiatorii afacerii: Astfel, Gheorghe Aciu a primit o pedeapsă cu închisoarea de 15 ani, iar Miroslav Stancovici de 16 ani. Tadeusz Zwitek a murit în penitenciar.
15.Scandalul SAFI
15. Se pare că anul 1993 a fost un an foarte fertil pentru escrocherii. Tot atunci a fost înfiinţat Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri (FMOA), administrat de societatea SAFI Invest SA. Printre numele mari implicate în afacere se numărau mai mulţi lideri ai PNL: Viorel Cataramă, George Danielescu, Radu Cojocaru, Dan Constantinescu.
Fondul a scos la vânzare certificate de investitor pe care oamenii s-au grăbit să le cumpere deoarece li se promitea o creştere de până la 40% pe lună a sumei investite, într-o vreme în care băncile acordau o dobândă de 5-7%.
Însă oamenii erau induşi în eroare deoarece cumpărau certificate de investitor cu o valoare mai mare decât cea reală, iar SAFI încasa comisioane mai mari decât cele cuvenite, ceea ce a dus la micşorarea activelor Fondului. SAFI a falimentat în 1996. Aproximativ 2.400 de oameni au fost păgubiţi cu peste 13 miliarde de lei vechi (300.000 de euro).
Singura persoană trimisă în judecată în dosarul SAFI a fost George Danielescu, fost preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general SAFI. Danielescu nu a ajuns însă niciodată la închisoare deoarece a fost găsit nevinovat.
Alţi pui de Caritas
16. Novo Caritas Şi dacă vă gândeaţi că nu mai era loc pentru încă un „Caritas” pe pământ românesc, atunci vă înşelaţi. Tot la Piteşti era înfiinţat în 1993 Novo Caritas, un joc piramidal care şi-a deschis imediat filiale prin ţară. Iniţiatorul se numea Cristian Văduva. Aproximativ 140.000 de oameni au investit în schemă zece miliarde de lei vechi. Doar vreo 16.000 de oameni au primit ceva bani, restul intrând în categoria „păcăliţilor”. Despre Cristian Văduva nu se mai ştie nimic.
17. Angela Găgăuţă a condus în perioada 2002-2005 o escrocherie numită „Caritasul de la Huşi”. Femeia deţinea funcţia de contabil-şef la CEC Huşi şi a iniţiat şi dezvoltat Caritasul provincial chiar din incinta filialei locale a CEC.
Pentru a-şi atrage clienţi, Angela Găgăuţă le promitea dobânzi de până la 70%. În cei trei ani de zile cât a funcţionat escrocheria au fost înşelate peste 40 de persoane din Huşi cu sume cuprinse între 50 de milioane de lei şi un miliard de lei vechi. Culmea, la zece ani de la primul Caritas, oamenii au venit şi acum cu sacoşele pline de bani la CEC. Unii şi-au vândut casele şi maşinile. Cea mai mare sumă depusă a fost de 850 de milioane de lei vechi, de către Mihai Clim, un bărbat care a muncit în Israel.
Doar 14 oameni şi-au recuperat banii deoarece restul nu au avut bani de avocat şi nu au putut s-o dea în judecată pe escroacă. În 2006 a fost condamnată de Tribunalul Vaslui la cinci ani de închisoare cu executare pentru înşelăciune. Acum este liberă şi trăieşte liniştită.
18. Piramida caselor a funcţionat în Bucureşti în anii 2002-2003. Escrocheria era organizată sub forma unui credit imobiliar (fusese înfiinţată firma SC CREDITUL IMOBILIAR SRL), de către Victor Stan, un fost broker după cum el însuşi spunea, cel care era patronul şi directorul general al afacerii. Pliantele garantau acordarea unei sume cuprinse între 6.000 şi 30.000 de dolari, în maximum şase luni, pentru cumpararea de case. Condiţia jocului este să depui cât mai repede un avans de 30% din suma creditului dorit, însă în practică nu vedeai niciodată fabulosul credit. Foarte mulţi oameni nu au reuşit să-şi mai recupereze toţi banii.
19. Prodimpex a funcţionat între anii 1993-1994 la Suceava. Peste 25.000 de persoane au fost înşelate. Prejudiciul ridicându-se la câtva sute de mii de dolari.
20. Philadelphia a fost o escrocherie ce a funcţionat prin 1996 la Piteşti. Sute de păgubiţi, sute de mii de dolari profit pentru escroci
Acest material a fost publicat în 2012, 16 ianuarie în verticalnews.ro ți reprezintă punctul de vedere al respectivei publicații de acum 2 ani. Între timp lucrurile s-au mai modificat un pic…revenim cu noutăți !
Plasa de umbrire; Instalatiile pentru irigatii cu tub de picurare; Irigarea prin picurare, necesitatea secolului 21; Oferta pret irigare prin picurare; Banda de irigare prin picurare; Sfatul specialiștilor pentri irigarea prin picurare în cultura de legume; Combaterea buruienilor si alte lucrarile ale solului; Castravetii in cultura succesiva; Legume eco in solar; Înfiinţarea în câmp a culturilor legumicole; Tehnologia de cultură pentru coacăzul roşu; Pepeni altoiti etc
-
Pepeni altoiti
In cateva tari din Asia (japonia, Corea) si Europa (Spania, Italia) se utilizeaza pe scara larga altoirea plantelor de pepene verde pe portaltoi rezistenti la clima rece si la boli (Fusarium oxysporum).
Cei mai importanti portaltoi, utilizati in cultura de pepene verde, sunt: Lagenaria siceraia; C.maxima x C.moschata; Citrullus lanatus, var. Citroides.
Metodele standar de altoire sunt prin insertie, prin despicatura si prin imbinare.
Avand in vedere interdictia utilizarii bromurii de metil pentru dezinfectie solurilor, se pare ca metoda altoirii va creste ca utilizare in viitorul apropiat.
Plantele de pepene verde altoite produc fructe cu pulpa mai ferma si culoare rosie mai pregnanta, pe o durata de timp mai mare.Pepenele verde altoit produce mai multe fructe pe planta.
Fructele au o calitate mai buna, cea ce justifica si pretul putin mai mare.
Pepenele verde altoit pe portaltoi C.maxim x C. moschata poate creste pe soluri saraturate, pe care soiurile nealtoite nu cresc.
Este de asteptat ca pepenele verde altoit sa-si extinda aria in America de Nord si Sud, precum si in Europa.
Trebuie subliniat ca in Japonia si in Coreea de Sud, s-au creat roboti pentru altoit, luandu-se in considerare cantitatea mare de munca manuala ceruta de acesta activitate.
Cultura pepenului verde cu maturitate timpurie, in China, Coreea de Sud, Japonia, Spania si Israel, este realizat in solarii acoperite cu plastic, neincalzite. In nordul Chinei, in Coreea si Japonia, cultura cu maturitate timpurie incepe in luna decembrie. Ea se realizeaza in solarii acoperite cu plastic. In interiorul acestora se mai pun inele mici de plastic peste plantele din timpul noptii, iar peste solarii se mai aseaza rogojini, paie, pentru conservarea temperaturii interne. Cu acest gen de cultura, producatorii reusesc sa maturizeze pepenele verde in luna aprilie, cand practic afara apar ingheturile tarzii si uneori cand uneori nu ninge. Cultura pepenului verde este protejata de solarii, in China, si de ploi, in sezonul de ploi excesive.
Cultivatorii de pepene verde obtin pana la 3 recolte de la o singura planta, atunci cand productia este realizata in solarii de plastic, deoarece vrejul este retezat imediat dupa ce fructul este recoltat pentru a permite acestuia sa creasca in continuare.
In China exista 20000 ha cultivata cu pepene verde in sera si 200 000 ha cultivata in solarii de plastic. In Coreea de Sud, 80% din recoltata de pepene verde este realizat in solarii din plastic.
Planta de pepene verde altoit, crescuta in solariile din Asia, este taiata la 3-4 ramuri si este polenizata manual. Soiurile cu fructe mici sunt crescute in impletituri de nuiele cu densitatea de 2 plante/mp. Soiurile cu fructe mari se cultiva de obicei direct pe sol, cu taierea vrejului inaintea fructificarii.
Producatorii din Europa si Orientul Mijlociu care utilizeaza solariile de plastic, folosesc polenizarea naturala cu ajutorul albinelor fara a taia vrejurile.
In prezent pepenele verde, ca fruct a fost mult ameliorat din punct de vedere al suculentei, oferind celor interesati un nivel nutritiv ridicat, fiind astfel din ce in ce mai adaptat cererii pietei.
Productia in spatii protejate in regiunile asiatice a adus la o revolutie majora din punct de vedere al pretului final de vanzare. Astfel s-a ajuns ca pepenele verde in Japonia sa se vanda cu 50$ si chiar mai mult pe bucata.
Mai nou pe langa caracterul racoritor al fructului, a inceput sa fie luat in considerare valoarea nutritiva a continutului pulpei, sursa de fitonutrienti, licopen si citrulina.
Pana nu demult, pigmentul licopen era considerat important pentru culoarea pulpei. Licopenul este unul dintre cele mai importante substante carotenoide in dieta din lumea vestica si reprezinta cca.50% din serul uman.
In urma utilizarii dietei de pepene verde s-a observat schimbari remarcabile, in sens pozitiv, al valorilor acestora in cazul cancerului de prostata, bolilor de pancreas si stomac.
Efectele citrulinei, o substanta care se gaseste in pepene, sunt: vasodilatarea si vasoprotectia (respectiv o mai buna circulatie a oxigenului in vasele capilare, reducerea tensiunii arteriale si reducerea bolilor coronariene ale inimii); ameliorarea simtomelor de anemie celulara; protectia inimii (prin reducerea producerii de celule spongioase).
Tomatele sunt cele mai valoroase din lume
Tomatele (Licopersicon esculentum) ocupa loc de intaietate sub raportul raspandirii in cultura si ca pondere in structura consumului de legume pe plan mondial. Valoarea productiei in dolari este de peste 58 miliarde dolari, la o productie mondiala de 161,8 milioate de tone. Primul producator de rosii din lume este China cu o valore a productie de 17,9 miliarde dolari..
Tomatele reprezinta al optulea produs agricol ca valoare din lume, dupa orez, lapte de vaca, carne de vita, carne de porc, carne de pasare, grau si soia.
Originea tomatelor este in centrul Americii de Sud (Peru, Bolivia, Ecuador). Specia si-a urmat evolutia pe un teritoriu larg de diversificare, pe grupe de soiuri adaptate regiunilor sud europene, vest europene si nordamericane. Prin numarul de cateva mii de soiuri, tomatele se cultiva pe 4,8 milioane de hectare, in 144 de tari, in multiple variante tehnologice si pentru cele mai diferite directii de utilizare alimentara a fructelor. Productia medie pe o ferma in lume a fost de 33,6 tone/hectar, in 2012. Fermele de tomate din Olanda au fost cele mai productive, cu o medie nationala de 476 de tone/hectar, urmate de cele din Belgia (463 tone/hectar) si Islanda (429 de tone/hectar).
Cel mai mare fruct de tomate a avut o greutate de 3,51 kg si a fost obtinuta de Gordon Graham Edmond, Oklahoma, in 1986.
Un mare „copac de rosii”, a fost cultivat in interiorul serelor Walt Disney World Resort in Lake Buena Vista, Florida. Planta de tomate a fost inscrisa in Guinness World, cu o recolta de peste 32.000 de tomate, ce au avut greutatea totala de 522 kg. Miile de tomate, au pornit la inceput dintr-o singura tulpina. Copacul de tomate a rasarit din semintele colectate de la o planta mama din Beijing, China, iar rosiile recoltate din copacul record au fost servite la restaurantele Walt Disney World. Planta s-a uscat dupa 13 luni de viata, din cauza unei boli.
Primele cinci tari principale producatoare de tomate sunt China, Statele Unite ale Americii, Turcia, Italia, si India. Cele doua state lidere pe piata din America de Nord sunt Florida si California. Se anticipeaza ca, pe cap de locuitor, consumul de tomate proaspete sa creasca, deoarece s-au dovedit a avea beneficii considerabile de sanatate. Consumul de roșii variaza in functie de grupa de varsta (in general mai mare odata cu cresterea in varsta), de sex (la femei consumul este mai mare) si grupul economic (mai mare la cei cu venituri crescute). Tomatele sunt consumate astfel: 28% proaspete; 28% sub forma de sos, 8% sub forma de pasta, 15% ketchup, etc.
Castravetii in cultura succesiva -Cucumis sativus L-Fam Cucurbitaceae
Castravetele este o planta legumicola mult cultivata in gradinile populatiei pentru fructele sale care se consuma atat in stare proaspata cat si prelucrate. In cultura succesiva foloseste eficient terenul eliberat de alte culturi cum ar fi: ceapa, usturoi, rasaduri, cartofi timpurii etc. Pentru acest tip de cultura se folosesc soiurile de tip cornichon.Infiintarea culturii se realizeaza prin semanat direct pana la jumatatea lunii iulie; intarzierea semanatului determina limitari ale productiei datorate conditiilor climatice din luna septembrie: reducerea duratei zilei si scaderea temperaturii din timpul noptilor.Pregatirea terenului consta in efectuarea unei mobilizari superficiale a solului, nivelarea de intretinere, udarea de aprovizionare, erbicidarea (Balan 18 EC 6 l/ha). Daca sunt posibilitati este indicata modelarea terenului in straturi cu latimea la coronament de 94 cm.Semanatul se face la 70 cm / 12-15 cm, la adancimea de 3-4 cm folosind 50-60 g samanta la un ar.Pot fi folosite si alte scheme de semanat, cu precizarea ca desimea mai mare o explicam prin aceea ca plantele nu pot oferi intregul lor potential biologic avand in vedere perioada calendaristica.Udarea semanaturii este hotaratoare pentru rasarire si de asemenea este indicata mulcirea solului folosind folie recuperabila.In acest fel se mentine o umiditate corespunzatoare, constanta si rasarirea este grabita si uniforma. In momentul rasaririi folia se indeparteaza iar irigarea in continuare se face de preferinta pe brazde.In faza de 5-6 frunze este recomandat sa se faca un tatament cu Ethrel (0,05-0,075%) in scopul cresterii procentului de flori femeiesti favorizand astfel fructificarea.
Nota. In cazul culturilor pe spalieri vom dirija cresterea si fructificarea plantelor prin ciupiri repetate, astfel: primul ciupit ( indepartarea varfului de crestere ) se face dupa 4-5 frunze iar urmatoarele 2-3 dupa ce lastarii au format 6-7 frunze. Pe spalierii inalti (1,8-2,2m), plantele vor fi copilite total pe portiunea de circa 30 cm, apoi pana la circa 60-70 cm de la sol lastarii laterali se ciupesc dupa 2-3 fructe plus o frunza. Creste apoi numarul fructelor lasate in mod progresiv iar cand lastarul-tulpina a ajuns la nivelul spalierului se lasa sub forma de “pleata”.
Fertilizarea se face tinand cont de faza de vegetatie.In prima perioada se folosesc ingrasaminte de tipul Agriplant 4 sau Ferticare S in doza de 0,5-1 g/l. Apoi, 2-3 fertilizari cu azotat de calciu 1 g/l, alternativ cu Ferticare 2 in doza de 1-1,5g/l, Cropcare 3 in doza de 25-30 g/mp.Intretinerea culturii se face prin prasiri manuale pentru distrugerea buruienilor si pentru afanarea solului.Recoltarea se face la interval de 1-2 zile, functie de marimea dorita a fructelor (de la 3 la 12 cm).
Combaterea principalelor boli si daunatori.
Mana. Este produsa de ciuperca Pseudoperonospora cubensis. Atacul se manifesta pe frunze prin pete galbui pe partea superioara care se acopera cu un puf cenusiu-violaceu pe partea inferioara. Petele se inmultesc, conflueaza si frunzele se usuca.Ciuperca formeaza in tesuturile atacate organe de rezistenta (oospori ) si astfel se transmite de la un an la altul. Curentii de aer asigura diseminarea in cultura a conidiilor care se formeaza pe partea inferioara a frunzelor. Infectia frunzelor se realizeaza prin stomate si este conditionata de prezenta picaturilor de apa pe acestea si de temperaturi cuprinse intre 16 si 22 grd C.
Combaterea se realizeaza prin tratamente foliare cu produse ca: Quadris 0,75 %, Aliette 0,2%, Melody Duo 0,2 %,Rover 0,2 %,Polyram DF 0,2%,Bravo 0,3 %, Dithane M45 0,2 %,Vondozeb 0,2 %,Mycodifol 0,2 %etc. Tratamentele se vor face functie de conditiile de mediu, alternativ, la un numar de 10-14 zile. Lucrarile culturale-toaletarea (indepartarea frunzelor uscate, atacate), irigarea, prasilele-contribuie la reducerea intensitatii atacului.
Fainarea. Boala este produsa de Sfaerotheca fuliginea. Sunt atacate numai frunzele care se acopera pe ambele fete cu colonii albe, prafoase, circulare care conflueaza cuprinzand tot limbul, frunzele se ingalbenesc si cad.Prin pasla miceliana se formeaza periteciile ciupercii, punctiforme, negre (numai in camp ) si acestea constituie forma sub care ciuperca rezista si se transmite de la un an la altul. Infectiile se produc la temperaturi de 26-28 grd C si umiditate relativa de 70 % (deci scazuta ).Combaterea se face prin tratamente chimice la aparitia primelor pete fainoase cu produse ca : Rubigan 12 CE 0,03%, Quadris 0,08 %, Bayleton 5 PU 0,1 %, Afugan EC 0,05 %, Karathane LC 0,05% etc.
Patarea unghiulara. Boala este produsa de bacteria Pseudomonas lachrymans si produce pagube insemnate si la castravetii din camp, nu doar la cei din sera. Primele pete pot sa apara chiar pe frunzele cotiledonale: pete mici, neregulate sau circulare, cu aspect uleios apoi se brunifica.Pe frunzele adevarate, pe partea inferioara apar pete uleioase, galbui pe partea superioara, delimitate de nervuri. Pe fructe petele sunt mici, hidrozate, usor denivelate. (In spatiile protejate mai exista un tip de infectie-sistemica-prin tulpina si petiol pana la fruct, care, in sectiune longitudinala prezinta o ingalbenire a tesutului vascular si in final se ajunge la inmuierea intregului fruct).
Semintele din fructele atacate sunt si ele atacate si transmit astfel bacteria. In resturile vegetale bacteria rezista numai pana acestea se descompun. In cultura bacteria este diseminata prin ploi, aspersie, cu ajutorul insectelor si al oamenilor.
Combaterea patarii unghiulare:
- rotatia culturii de cel putin un an pentru ca resturile vegetale sa putrezeasca;
- dezinfectia solului cu formalina;
- folosirea semintelor tratate;
- tratamente chimice folosind: oxiclorura de cupru 0,5 %, Kocide 0,5%, Dithane cupromix 0,5%, KASUMIN 0,15 %, Champion 0,3 %, Funguran 0,3 % etc.
Combaterea daunatorilor. Daca in gradina avem atac de melci vom folosi: Mesurol 40-60 g/ 100 mp, Optimol 250-300 g/ 100 mp, alte produse.Paianjenul rosu comun (Tetranycus urticae ) Ataca un numar mare de plante de cultura din gradina intepand frunzele pe partea dorsala care apoi se usuca. Se combate prin stropirea foliara cu Omite 0,1 %, Plictran 0,1 %, Kelthane 0,2 %, Tedion 0,15 %, Sinoratox 35 0,1 %, Nissorun 0,05 %, Apollo 0,04 %,Talstar 0,05 %, Milbeknack 0,075 %, Sanmite 0,05 % etc.Paduchele verde al castravetilor (Cerosipha gossypi). Formeaza colonii pe dosul frunzelor care se rasucesc spre interior si se rup. Se fac tratamente cu: Fernos 0,05 %, Mospilan 0,03 %, Sinoratox 35 EC 0,3 %, Confidor 0,075 %, Nogos 0,1 % etc.
Legume eco in solar -castraveti;
- Conopida;
- Tomate.
Castraveti
Cultura ecologica de castraveti se va putea infiinta in sera sau solar.
Asolament
Cultura de castavati se va amplasa in ciclu I, dupa care va urma conopida de toamna si de catre tomate in ciclul II. Asta inseamna ca vom avea o rotatie de 3 culturi succesive de legume cultivate in sistem ecologic.
Pregatirea terenului
Pregatirea terenului presupune urmatoarele secvente tehnologice:
- Fertilizara de baza care se va efectua toamna prin imprastierea manuala a gunoiului de grajd pe suprafata solului (40-50 tone/ha);
- Aratura adanca care se va efectua toamna, mecanizat, cu motocultorul MA 13;
- Frezatul care se va efectua primavara, mecanizat, cu motocultorul MA 13;
- Greblat care se va efectua primavara manual;
- Acoperitul solarului care se va efectua primavara manual;
- Montatul instalatie de irigat prin picurare care se va efectua primavara manual.
Infiintarea culturii
Cultura de castraveti se va infiinta manual, prin rasad, in prima decada a lunii mai (5 – 6.V);
Pentru castraveti timpurii se va cultiva : soiul Cornibac (norma de samanta de 1,7-2 kg/ha) sau soiul Mondial (norma de samanta 2-2,2 kg/ha):
Lucrarile de ingrijire:
- Irigarea se va aplicat prin picurare (10 udari) cu o norma pe udare de 300 metri cubi/ha ;
- Mulcirea solului se va efectua manual prin utilizarea rumegusului de rasinoase netratate chimic;
- Palisat, copilit, ciupit se va efectuat manual ori de cate ori va fi nevoie;
- Combaterea agentilor patogeni se va efectua manual cu vermorelul, utilizandu-se produsele Turdacupral si Kocide, doua tratamente care se vor efectua la interval de doua saptamani (avand concentratie 0,75% si norma de solutie de 1200l/ha);
Recoltatul
Recoltatul se va efectua manual, esalonat, in perioada 20 VI – 31 VII
Conopida
Asolament
Cultura de conopida se va aplasa dupa castraveti ciclu I si va fi urmata de tomate in ciclul II.
Pregatirea terenului, presupune urmatoarele secvente tehnologice:
- Frezat – se va efectua vara, mecanizat, cu morocultorul MA 13;
- Prasila oarba – se va efectua manual pe directia viitoarelor randuri, nu si pe interval;
- Greblat – se va efectua vara manual;
- Montat instalatie de irigat prin picurare – s-a efectuat manual;
Infiintarea culturii – se va efectua manual, prin rasad, in prima decada a lunii august (5 – 6.VIII); din hibridul Freemont (300 g samanta/ha) sau soiul ALPHA 6 Fortados (400 g/ha)
Lucrari de ingrijire:
- Completare goluri – se va efectua manual, utilizandu-se rasad de aceeasi varsta si calitate;
- Irigare – se va aplica prin picurare 7 udari cu o norma de udare de 200 mc/ha;
- Semimulcirea solului – se va efectua manual prin utilizarea rumegusului de rasinoase netratate chimic + resturi vegetale de la cultura anterioara;
- Fertilizare foliara – se va efectua manual, cu vermorelul, utilizandu-se produsul Cropmax, doua tratamente efectuate la interval de doua saptamani; concentratia: 0,2; norma de produs/solutie la ha: 1200 litri. (Cropmax este un ingrasamant foliar admis in sistemul de cultura ecologica)
- Aerisire solar;
- Acoperirea inflorescentelor;
Recoltat – se va efectua manual, esalonat, in perioada 5 – 31 IX
Tomate
Asolament (ciclu II)
Anul II: Tomate ciclu prelungit.
Pregatirea terenului:
- Frezat – se vaa efectuat toamna, mecanizat, cu morocultorul MA 13;
- Prasila oarba – se va efectua manual pe directia viitoarelor randuri, nu si pe interval;
- Greblat – se va efectua vara manual;
- Montat instalatie de irigat prin picurare – s-a efectuat manual
Infiintarea culturii
Se va efectuat manual, prin rasad, la data de 5. IV;
Se vor cultiva soiurile Ioana (300g samanta/ha) sau Rada (200g samanta /ha)
Lucrari de ingrijire:
- Completare goluri – se va efectua manual, utilizandu-se rasad de aceeasi varsta si calitate;
- Irigare – se va aplica prin picurare 8 udari cu un consum total de 40 m3;
- Semimulcirea solului – se va efectuat manual prin utilizarea rumegusului de rasinoase netratate chimic + resturi vegetale de la cultura anterioara;
- Palisat, copilit, ciupit – se va efectua manual ori de cate ori va fi nevoie;
- Combaterea buruienilor – se va efectua manual, selectiv, acolo unde semimulciul nu a acoperit in intregime solul;
- Fertilizare foliara – se va efectua manual, cu vermorelul, utilizand produsul Cropmax, doua tratamente la interval de doua saptamani;
- Combaterea agentilor patogeni – se va efectua manual cu vermorelul, utilizand produsele Turdacupral si Kocide, doua tratamente la interval de doua saptamani;
- Aerisire solar;
Recoltat – s-a efectuat manual, esalonat, in perioada 20.VI – 31 VIII
Concluzii
Culturile de legume protejate sunt posibile a fi exloatate in conditii ecologice si profitabila totodata, daca sunt respectate cateva criterii tehnologice legate de rotatia culturii, schema de plantat, fertilizari organice, mulcirea solului, tratamente efectuate la timp in faza de rasad si in perioada de vegetatie, controlul factorilor de vegetatie (temperatura, umiditate), aplicarea udarilor prin picurare.
Ceea ce conteaza cel mai mult, insa, este mentinerea intr-o stare avansata de sanatate a mediului de cultura (sol sau alt substrat de cultura). Intr-un sol sanatos, exista activitate microbiana, planta se poate dezvolta, devine viguroasa si se poate autoapara mai bine, in lupta contra factorilor perturbatori.
Legumicultura in UE
- Productia de legume;
- Principalii producatori de legume;
- Productia la principalele specii de legume;
- Principalii furnizori de legume;
- Cota – parte a importurilor.
Productia de legume
Productia de legume in UE 15 in in anul 2016 era de aproximativ 50 milioane tone, din care Italia si Spania producea impreuna jumatate: Italia 14692 milioane tone; Spania 11907 milioane tone; Franta 6253 milioane tone; Grecia 4111 milioane tone.
Principalii producatori de legume
Tomatele sunt produsul ce domina productia de legume in UE. Principalele tari producatoare de tomate sunt Italia si Spania, carora le revin 2/3 din productia totala.
Spania si Olanda sunt principalii producatori de ceapa
Franta si Marea Britanie sunt furnizorii de baza de morcovi. Productia de morcovi 3331 milioane tone.
Productia UE 15, (an 2016) la principalele specii de legume:
- Productia de tomate – 14620 milioane tone.
- Productia de ceapa – 3437 milioane tone.
- Productia de morcovi – 3331 milioane tone.
- Productia de varza – 2546 milioane tone.
- Productia de conopida – 2266 milioane tone.
- Productia de ardei – 1706 milioane tone;
- Productia de mazare – 1098 milioane tone;
- Productia de anginare – 882 mii tone;
- Productia de ciuperci – 793 mii tone;
- Productia de vinete – 651 mii tone;
- Productia de usturoi – 271 mii tone;
- Productia de sparanghel 216 mii tone;
Principalii furnizori de legume
Principalii furnizori de legume sunt Spania si Olanda, care insumeaza circa 60% din totalul importurilor (in termeni valorici) efectuate de celelalte state-membre.
Principalii furnizori de legume in stare proaspata in Uniunea Europeana, in anul 2016 erau: Spania – 34%; Olanda – 28%; Franta – 7%; Italia – 6%; Belgia – 5%. Iar din afara Uniunii Europene era Maroc – 3%.
Cota – parte a importurilor
Principalii furnizori pe produse (cota-parte a importurilor in UE) erau in 2016:
- Tomate – Spania (41%), Olanda (34%), Belgia (6%), Maroc (6%)
- Ardei – Olanda (41%), Spania (40%), Israel (4%), Turcia (3%), Franta (9%)
- Ceapa – Olanda (26%), Spania (22%), Franta (10%), Italia (7%), Belgia (7%)
- Mazare si fasole – Kenya (27%), Spania (14%), Maroc (10%), Franta (10%), Olanda (8%), Zimbabwe (4%)
- Porumb dulce – Tailanda (36%), SUA (12%), Spania (10%), Franta (9%), Israel (7%), Olanda (6%), Zimbabwe (6%)
Lucrari de ingrijire la tomate in sera
In luna aprilie se executa la tomatele din sera:
- Dirijarea factorilor de mediu;
- Distrugerea buruienilor;
- Copilitul;
- Palisatul;
- Defolierea;
- Stimularea fructificarii.
Dirijarea factorilor de mediu
Lumina naturala este dirijata in perioada septembrie – aprilie prin curatirea sticlei, pentru a asigura o cantitate cat mai mare de lumina. Incepand din luna mai se reduce insolatia prin stropirea sticlei cu emulsii opacizante (cu huma, creta sau slam 20%).
Temperatura in sere trebuie asigurata la minim 16 grade C, noaptea si intre 18-22 grade C, ziua, in functie de seninatatea cerului. In perioda fructificarii temperatura aerului trebuie sa fie cumprinsa intre 22 si 25 grade C.
Umiditatea solului nu trebuie sa scada sub 65% din capacitatea de camp a apei.
Umiditatea relativa a aerului la tomatele de sera se mentine intre 55-70%.
Aerisirea in sere se intensifica atunci cand temperatura in aer depaseste 20 grade C, si se continua in toate zilele de vara. Pentru dirijarea continutului de CO2 aerisirea se face pe durata scurta atunci cand temperatura este mai scazuta. In zilele calduroase se aeriseste puternic, pentru ca temperatura sa nu depaseasca 30 de grade.
Distrugerea buruienilor
Acolo unde nu s-au aplicat erbicide, se vor aplica prasile manuale. Conditiile din sere sunt deosebit de favorabile pentru majoritatea buruienilor. Gradul de imburuienare in spatiile protejate este mult mai mare. Tocmai de aceea este necesar ca inainte de plantarea cu 2-3 zile sa se aplice erbicide.
Erbicidele care se aplica inaintea operatiunii de plantat sunt: Sencor 70WP in doza de 0,3 – 0,5 l/ha;Treflan 24 EC in doza de 6 l/ha; Drevinol 45 F in doza de 3 l/ha. Erbicide se incorporeaza imediat in sol.
Copilitul
Copilitul se executa atunci cand lastarii laterali au 5 – 10 cm lungime, faza in care se pot rupe usor cu mana. Copilii mai mari de 20 – 40 cm diminueaza productia cu pana la 20 %
In conditii speciale la culturile mai tarzii in sera se poate mentine un copil cu 1-2 inflorescente pentru a creste productia.
De asemenea se poate utiliza un copil terminal cu 2-4 inflorescente pentru a prelungii recoltarile atunci cand conditiile sunt favorabile.
Palisatul
In mod normal sutinerea plantelor se face pe snur din sfoara, care se leaga la capatul de baza plantei, la circa 10 cm de nivelul solului, iar la celalat capat se leaga de sarma orizontala, afalat obisnuit la 2 m inaltime, asigurand si o rezerva de alungire ulterioara.
Se va avea in vedere ca legatura snurului pe tulpina sa nu fie prea stransa. Pe masura cresterii plantelor acestea se rasucesc in jurul sforii, dupa doua frunze, intot deauna in acelasi sens.
Defolierea
Defolierea incepe cu frunzele bazale, moarte, imbatranite, ingalbenitite atacate de boli si daunatori.
Prin acesata lucrare se imbunatateste si circulatia aerului la nivelul solului, care favorizeaza omogenizarea aerului din sera.
Defolierea se face de la baza plantei si pana la 2-3 frunze sub inflorescenta care are fructe de 10-20 mm in diametru. Pe masura recoltarii fructelor din inflorescenta va avansa si defolierea
Stimularea fructificarii
Temperatura aerului pentru germinarea polenului trebuie sa fie cuprins intre 20-28 grade C, iar umiditatea relativa aerului trebuie sa fie intre 60 – 70 %.
Pentru polenizare se recurge la vibrarea mecanica a plantelor prin baterea sarmelor orizontale cu un bat sau prin vibratoare electrice. Sporul de productie prin vibrare este de 14%.
Pentru imbunatatirea legarii fructelor se mai aplica regulatori de crestere specifici: Tomafix in doza de 0,03-0,05%; Tomatoset in doza de 0,5 – 1%; No – seed in doza de 0,1%, Tomatostim in doza de 3%. Flori se deschise sunt imbaiate cu un jet foarte fin. Sporul de productie prin aplicarea regulatorilor ajunge la 10%.
Inainte de plantare in sere cu o saptamana, rasadul va fi tratat cu Cycocel in doza de 0,1-0,15 %.
Pentru grabire amaturarii fructelor si cresterii productiei timpurii de tomate se aplica Ethrel (250-500ppm) in faza de banut. Tratamentul se mai poate face si dupa recoltarea fructelorin stare verde prin imbaierea acestora in solutia de Ethrel (1000 – 2500 ppm)
Culturile de legume infiintate, in luna martie, prin semanat direct
Prezentam in continuare cateva date privind semanatul acestor culturi:
Ceapa semanat direct
Data semanat: 5 – 30 martie;
Distanta intre randuri: 2 x 20 – 44 – 20 x 2 cm;
Distanta intre plante pe rand: 32, 5 -3,5 cm;
Densitate la semanat: 800 – 1000 mii pl./ha;
Adancimea: 2-3 cm;
Necesar samanta: 6 – 8,5 kg/ha;
Morcov
Data semanat: 1 – 25 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 30 / 60 cm;
Distanta intre plante pe rand: 3 – 4 cm;
Densitate la semanat: 700 – 800 mii pl./ha;
Adancimea: 2-3 cm;
Necesar samanta: 4-6 kg/ha;
Patrunjel
Data semanat: 1-30 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 30 / 60 cm;
Distanta intre plante pe rand: 3 – 4 cm;
Densitate la semanat: 700 – 800 mii pl/ha;
Adancimea: 2-3 cm;
Necesar samanta: 4,5 -5 kg/ha;
Pastarnac
Data semanat: 1 -25 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 30 /60 cm;
Distanta intre plante pe rand: 5 -6 cm;
Densitate la semanat: 450 – 550 mii pl./ha
Adancimea: 2-3 cm;
Necesar samanta: 5-6 kg/ha;
Sfecla rosie
Data semanat: 20 martie -20 aprilie;
Distanta intre randuri: 3 x 40 /60 cm;
Distanta intre plante pe rand: 5-6 cm;
Densitate la semanat: 140 -150 mii pl./ha
Adancimea: 2 – 3 cm;
Necesar samanta: 12 -14 kg/ha;
Salatat semanat direct
Data semanat: 15 martie 1-iunie;
Distanta intre randuri: 2 x 20 – 40 – 2 x 20 /70 cm;
Distanta intre plante pe rand: 13 – 18 cm dupa rarit;
Densitate la recoltare; 130 -170 mii pl./ha
Adancimea: 2-3 cm;
Necesar samanta: 2-3 kg/ha;
Spanac
Data semanat: 1 martie -30 aprilie;
Distanta intre randuri: 2 x 20 – 40 – 2 x 20 / 70 cm;
Distanta intre plante pe rand: 4-6 cm;
Densitate la semanat: 450 – 600 mii pl/ha;
Adancimea: 2-3cm
Necesar samanta: 15-20 kg/ha;
Ridichi de luna
Data semanat: 10 martie -30 aprilie;
Distanta intre randuri: 3 x 40 / 70 cm;
Distanta intre plante pe rand: 8 -10 cm;
Densitate la semanat: 200 – 250 mii pl/ha;
Adancimea: 2,5 cm -3cm;
Necesar samanta: 10 -12 kg/ha;
Loboda
Data semanat: 10-30 martie;
Distanta intre randuri: 2 x 20 -40 -2 x 20 / 70 cm;
Distanta intre plante pe rand: 3, 5 -4 cm;
Densitate la semanat; 600- 750 mii pl/ha;
Adancimea: 1-1,5 cm;
Necesar samanta: 10 kg/ha;
Marar
Data semanat: 1 martie – 1aprilie;
Distanta intre randuri: 4 x 28 / 66 cm;
Distanta intre plante pe rand: 3 -3,5 cm;
Adancimea: 1,5 cm;
Densitate la semanat: 800 – 1000 mii pl/ha;
Necesar samanta: 6 kg/ha;
Culturile de legume infiintate prin rasad si material saditor in luna martie
Ceapa arpagic
Data plantarii: 20 -30 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 28/66 cm; teren modelat;
Distanta intre plante pe rand: 3-3,5 cm
Necesar rasad, material saditor: 800 – 1300 kg/ha;
Observatii: norma se calculeaza in functie de numarul de bulbi la kg.
Usturoi
Data plantarii: 1 – 30 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 28/66 cm; teren modelat;
Distanta intre plante pe rand: 3 – 4cm;
Necesar rasad, material saditor: 800 – 1300 kg/ha;
Observatii: se planteaza obligatoriu manual
Varza timpurie
Data plantarii: 5 martie – 5 aprilie;
Distanta intre randuri: 50 cm; teren nemodelat;
Distanta intre plante pe rand: 26 – 30 cm;
Necesar rasad, material saditor: 70 – 80 mii fire;
Observatii: se utilizeaza rasad repicat in cuburi cu latura de 5 cm, bine dezvoltat cu 6-8 frunze, nealungit.
Gulioare
Data plantarii: 15 -30 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 30/60 cm; teren nemodelat;
Distanta intre plante pe rand: 22- 24 cm;
Necesar rasad, material saditor: 120 -130 mii fire;
Observatii: se utilizeaza rasad repicat, la varsta de 55 zile, sanatos, viguros si foarte bine calit.
Conopida timpurie
Data plantarii: 15 – 30 martie;
Distanta intre randuri: 75 cm; teren nemodelat;
Distanta intre plante pe rand: 18 -20 cm;
Necesar rasad, material saditor: 70 – 80 mii fire;
Observatii: se utilizeaza rasad repicat in cuburi cu latura de 7 cm, in varsta de 45 de zile, viguros si foarte bine calit;
Salata
Data plantarii: 1 -15 martie;
Distanta intre randuri: 2 x 20 – 40 – 2 x 20 / 70; teren modelat;
Distanta intre plante pe rand: 13-18 cm;
Necesar rasad, material saditor: 200 mii fire/ha;
Observatii: pe minim 30 % din suprafata se va folosi rasad repicat in cuburi cu latura de 3 cm.
Irigarea prin picurare, necesitatea secolului 21
Irigarea prin picurare este din ce in ce mai utilizata in horticultura (si chiar agricultura – cultura mare) moderna. Acest trend are avantajele si dezavantajele sale si este influentat de multi factori, pe care voi incerca sa ii subliniez in continuare. La nivel global, managementul apei devine un subiect din ce in ce mai delicat. Conform statisticilor ONU (Organizatia Natiunilor Unite), populatia Globului creste anual cu 80 de milioane de persoane. Acest lucru implica o crestere de 64 de miliarde de metri cubi a necesarului de apa pentru consum anual. In momentul de fata interesul marilor puteri ale lumii este indreptat spre zacaminte (hidrocarburi sau metale pretioase – vezi cazul Rosia Montana sau cel al gazelor de sist), dar se preconizeaza faptul ca pe termen lung competitia globala majora va fi pentru apa. Previziunea legata de competitia pentru apa este cuprinsa in raportul pe anul 2012 al World Water Development Report (WWDR), raportul ONU legat de evolutia apei planetare. Acest raport complex este emis de catre ONU o data la 3 ani. O parte din aceasta presiune globala legata de nevoia de apa se datoreaza sectorului zootehnic. Statistic, se cunoaste faptul ca producerea de carne necesita de 8-10 ori mai multa apa decat producerea de cereale.
70% pentru agricultura
70% din consumul global de apa merge in agricultura, pentru irigarea culturilor. Agricultura irigata reprezinta 20% din totalul pamantului cultivat (media globala), dar aduce 40% din hrana. (sursa: raport FAO pe 2012) Analizand afirmatia de mai sus, ne putem da seama de eficienta crescuta a culturilor irigate. Acest lucru se datoreaza faptului ca apa este poate cel mai important element din plante. Datorita apei, planta transporta spre frunze mineralele absorbite de radacina. In continuare, apa asigura desfasurarea procesului de fotosinteza si „expedierea” produsilor (materiale organice) catre diverse tesuturi, fructe si seminte. Facand o paralela, putem spune ca apa reprezinta pentru plantele ceea ce reprezinta sangele pentru om. Exista diferente (bineinteles), dar nevoia este aceeasi.
Irigarea prin picurare, in ascensiune
Considerand statisticile citate mai sus, nu este de mirare faptul ca irigarea prin picurare castiga tot mai mult teren in randurile horticulturilor si agricultorilor. Trebuie subliniat faptul ca irigarea prin picurare asigura beneficii majore pe termen lung, dar si pe termen scurt. Ar fi naiv sa ne gandim ca tot mai multi agricultori adopta irigarea prin picurare pentru a evita o criza iminenta de apa la nivel global, care ne ameninta pe termen lung. Cultivatorii iau in considerare avantajele pe care acest tip de irigare le ofera pe termen scurt.
Avantajele irigarii prin picurare:
- Reducerea cheltuielilor cu ingrasamintele, datorita aplicarii acestora localizat, la fiecare planta, prin dizolvarea in apa de udat.
- Eficienta in aplicarea apei. Prin picurare, apa este aplicata strict pe randul de plante si pe cat posibil strict la fiecare planta.
- Posibilitatea de a iriga terenuri cu forma neregulata. Acest lucru ar fi aproape imposibil daca s-ar iriga prin scurgerea apei pe rigole.
- Umiditatea solului este mentinuta la capacitatea de camp (CC) strict in zona radacinilor.
- Este redusa cresterea buruienilor, pentru ca intre randurile de plante solul este uscat.
- Datorita faptului ca solul este uscat intre randurile de plante, se poate intra mai usor in cultura pentru lucrari mecanizate sau manuale (nu se creaza noroi).
- Se reduce eroziunea solului.
- Apa este distribuita uniform. Cand presiunea este constanta in sistemul de irigare, apa este distribuita egal ca catre fiecare duza de picurare.
- Costuri mai scazute cu mana de lucru.
- Frunzele plantelor raman uscate si astfel se reduce riscul de aparitie a bolilor si arsurilor.
- Sistemele de irigare prin picurare lucreaza la presiuni mult mai mici decat sistemele clasice (de exemplu aspersiunea), iar asta reduce costurile de pompare (economie de energie).
Irigarea prin picurare este insa departe de a fi perfecta. Reprezinta un progres in domeniu, dar are si dezavantaje, care trebuie amintite.
Dezavantajele irigarii prin picurare
- Costul initial pentru instalarea unui astfel de sistem de irigare este destul de ridicat.
- Radiatiile solare pot afecta materialele din care sunt realizate conductele de irigare, scurtand astfel viata acestora. Producatorii se adapteaza si de aceea apar noi materiale cu o rezistenta crescuta fata de radiatii.
- Infundarea – daca apa nu este filtrata corespunzator, duzele foarte fine ale sistemului de irigare prin picurare pot sa se infunde.
- Sistemul de irigare prin picurare genereaza cheltuieli in plus dupa recoltare. Aceste cheltuieli se refera la strangerea conductelor sau benzilor de picurare, transportul si depozitarea acestora.
- Pierderi de apa sau de plante daca sistemul de irigare prin picurare nu este instalat cu atentie si exista scapari de apa sau duze infundate.
Punand laolalta atat avantajele, cat si dezavantajele, realizam faptul ca sistemele de irigare prin picurare sunt eficiente. O buna parte din dezavantaje se refera la erorile umane (instalare necorespunzatoare, infundarea duzelor cu pamant sau saruri si reziduri din apa insuficient filtrata).
Precautii privind fertirigarea prin sistemul de picurare
Dupa cum am mentionat mai sus, sistemul de irigare prin picurare este foarte potrivit pentru a se efectua fertirigarea, adica aplicarea fertilizantilor odata cu apa din norma de udare a culturii. Acest avantaj se poate transforma insa intr-un mare dezavantaj daca nu se aleg corect ingrasamintele care se preteaza la aplicarea prin picurare. Atunci cand se doreste realizarea fertirigarii, trebuie alese ingrasaminte cu o foarte buna solubilitate in apa. De obicei, acest lucru este indicat de catre producatorul ingrasamintelor. Daca nu se respecta acest aspect, fertilizantul solid nu se va dizolva in particule destul de mici si va provoca infundarea duzelor sistemului de irigare prin picurare. Consecintele sunt destul de grave si pot evolua pana la dezastre provocate culturii daca nu se iau masuri rapid.
Irigarea prin picurare – un mic istoric
Desi pare ca reprezinta un curent nou in materie de irigatii, trebuie mentionat faptul ca irigarea prin picurare are o vechime de …peste 35 de ani! Acest tip de irigare a fost folosit pentru prima data in Israel. Imi amintesc faptul ca in anii ’90 Romania incepea sa deschida incet ochii spre noutati. Ei bine, se discuta atunci ca in Israel se iriga campurile cu niste „conducte” lungi, care aplica apa „cu picatura”, la fiecare planta. Parea ceva de domeniul fantasticului, dar israelienii faceau asta de ceva vreme si obtineau rezultate spectaculoase.
De ce s-a adoptat in Israel acest sistem la scara larga?
Pentru ca Israelul este o tara cu diferente majore de precipitatii. In timp ce nordul tarii primeste precipitatii de 700mm anual, zona centrala primeste doar 400-600mm, iar sudul trebuie sa se descurce cu un infim 25 de milimetri de precipitatii anuale. De aceea, acolo s-a dezvoltat un sistem national de transport al apei dinspre zonele nordice spre cele centrale si sudice. Desigur, acest sistem presupune costuri energetice ridicate si de aceea managementul apei este extrem de important in agricultura israeliana. Aici a venit in ajutor irigarea prin picurare, care probabil a fost cea mai inovatoare descoperire in domeniul utilizarii apei in agricultura.
Irigarea prin picurare, astazi
In prezent, irigarea prin picurare s-a raspandit exponential si in continuare se afla intr-o continua dezvoltare. Daca pana nu demult, irigarea prin picurare era privita ca o solutie pentru culturile anuale (legume sau chiar cereale), astazi nu se mai concep livezi intesive sau super intesive de pomi fructiferi care sa nu fie dotate cu instalatii de irigare prin picurare. De asemenea, in viticultura se pune tot mai mult problema irigarii prin picurare a vitei de vie. In unele zone viticole (de exemplu Africa de Sud), acest lucru deja este practicat la scara larga.
In concluzie….
In agricultura moderna (fie ca este vorba de legume in solar, in camp, pomi fructiferi, vita de vie sau cereale), controlul apei este crucial, in conditiile in care se doresc recolte demne de a sustine o populatie ce se afla intr-un ritm alert de crestere. De asemenea, noile provocari, ce apar din cauza resurselor limitate de apa, nu ne permit sa mai irosim cu darnicie acest element vital, care devine din ce in ce mai valoros. Daca nu se vor aplica in continuare masuri inovatoare de management al apei, este posibil ca APA sa devina noul petrol. In finalul articolului, un scurt film de prezentare este binevenit. Este prezentata solutia celor de la NaanDanJain pentru irigarea culturilor mari de porumb. Dupa cum se poate observa, instalarea si dezinstalarea benzilor de picurare se face mecanizat. De asemenea, se vorbeste despre intretinerea sistemului de irigare, prin folosirea filtrelor pentru apa si curatarea de reziduri a sistemului, lasand sa curga apa din abundenta pe la extremitatile benzilor. Aceasta este o companie de renume in domeniu, fiind de fapt o asociere intre doua mari companii de irigatii, Naan Dan, din India si Jain Irrigation Systems, din Israel
Sfatul specialiștilor pentri irigarea prin picurare în cultura de legume
Irigarea prin picurare este un sistem de irigare avantajos și obligatoriu pentru cultura de legume din spațiile protejate și cele din câmp. Acest sistem prezintă următoarele avantaje: diminuarea riscului de apariție a buruienilor, reducerea considerabilă a volumului de muncă, posibilitatea aplicării îngrășămintelor. Irigarea prin picurare se poate automatiza, stabilindu-se durata de picurare în funcție de debitul apei, de substratul de cultură (cultură în sol, hidroponică sau pe diverse substraturi), dar nu în ultimul rând de perioada în care se efectuează irigarea. Această instalație este folosită și pentru fertirigare cu soluții nutritive.
„Rețetele” pentru soluția nutritivă folosită sunt stabilite pe baza analizei chimice a apei folosite la irigat și analiza solului. Necesarul de soluție nutritivă este asigurat automat în funcție de factorii climaterici și fazele de creștere și dezvoltare ale plantelor. Irigarea trebuie făcută cât mai des și constant posibil, frecvența cea mai recomandată fiind în fiecare zi cu o cantitate de apă concordată cu condițiile de mediu: mai puțină în zilele reci și mai multă în zilele călduroase.
La fiecare irigare se adaugă și fertilizanți, respectându-se principiul cât mai des, în porții cât mai mici, astfel doza recomandată săptămânal se va aplica zilnic în porții egale cu numărul aplicărilor efectuate. De exemplu, dacă este recomandat să aplicăm 5 kg de un anumit îngrășământ pe săptămână și în acea săptămână se vor face 5 irigări, la fiecare irigare se vor aplica 1 kg de îngrășământ (5*1=5 kg). Astfel, planta va utiliza tot îngrășământul și nu va suferi din urma șocului salin datorat aplicării instantanee a unei cantități mari de îngrășăminte.
Un sistem de irigare prin picurare este compus din:
–Sursa de apă – care poate fi din rețeaua centralizată, sursă locală (fântână) sau din bazine de stocare. Datorită consumului mare de apă pentru sere și solarii, se va ține cont de o sursă de apă cât mai ieftină;
–Sistemul de filtrare – obligatoriu, și este dimensionat în funcție de calitatea apei și de suprafața irigată;
–Conducta distribuitoare – reprezentată de țeava de polietilenă, dimensionată în funcție de necesarul de apă consumat și tipul sursei de apă (țeavă cu diametru 25 mm sau 40 mm, în dependență de suprafața irigată);
–Liniile de picurare – care pot fi tip bandă sau tub și se amplasează la o distanță de 50–60 cm una de alta. Pentru legume se recomandă ca banda de picurare să fie cu diametrul de 17 mm și grosimea peretelui de 25 mil, cu picurătorii amplasați din 20 în 20 cm și cu un debit pe picurător de 1 l/oră/picurător. Picurătorii sunt de tip „Labirint Cascadă’’, care asigură o durabilitate mare, o înaltă precizie și rezistență la înfundare. Se recomandă un filtru pentru filtrarea apei de 130 microni. Aceasta este o bandă de cea mai bună calitate, cu o durată de exploatare de minim 5 sezoane.
–Banda de irigare se montează la suprafața solului, cu liniile colorate orientate în sus. Sistemul de irigații funcționează la presiuni între 0,5 și 2 bari, în funcție de grosimea peretelui.
Sistemul de irigații prin picurare asigură eficiență maximă din următoarele considerente:
-cantități precise de apă la rădăcină;
-economie de apă și energie;
-reducerea lucrărilor pentru combaterea buruienilor;
-accesul mai bun între rândurile de plante.
Avantajele acestui sistem de irigare prin picurare sunt:
1.Se dozează exact apa necesară în diferite etape de dezvoltare a culturilor și în funcție de tipul de cultură irigat, reducându-se în acest fel pierderile;
2.Fiecare plantă în parte poate primi cantitatea optimă de apă, în funcție de necesarul de moment;
3.Consumul de apă pentru irigație este mai redus cu 20–40 %, datorită uniformității și randamentului ridicat (90–96 %) și reducerii pierderilor prin evaporare din sol și aer;
4.Alimentând cu apă numai zona rândurilor de plante, spațiul dintre rânduri rămâne uscat, ceea ce permite executarea lucrărilor agricole în condiții bune, dezvoltarea buruienilor fiind mult diminuată;
5.Udarea directă a solului, fără umezirea plantelor, împiedică apariția și înmulțirea bolilor și dăunătorilor. Se micșorează sau se evită unele tratamente chimice, ceea ce împiedică poluarea recoltelor. 6.Restrânge posibilitatea răspândirii la nivelul întregii culturi a bolilor și dăunătorilor;
7.Manopera necesară exploatării instalației de irigare prin picurare este mult mai redusă comparativ cu celelalte modalități de irigare, ceea ce înseamnă mai mult timp pentru alte activități și reducerea cheltuielilor;
8.Instalația de fertirigare prin picurare nu necesită forță de muncă calificată pentru exploatare;
Permite dozarea exactă a cantităților de îngrășăminte administrate în funcție de necesarul optim al plantei;
9.Ca un cumul al unora dintre avantajele enumerate mai sus, sistemul de fertirigare prin picurare poate asigura o creștere a productivității cu până la 100%;
10.Este singura metodă de udare care permite automatizarea totală, datorită reglării precise a debitului și a presiunii apei, precum și declanșării udării pe baza informațiilor înregistrate de senzori cu privire la umiditatea solului, temperatura și umiditatea relativă a aerului.
Sistemele de irigare se pot automatiza complect, oferind posibilitatea programării lucrărilor de udat și fertilizat. Un astfel de sistem vine echipat cu Cap control cu injector Ventouri, fiind un sistem practic și econom de injectare a substanțelor nutritive în apa de irigat. Avantajul acestui sistem sunt posibilitățile de lucru la presiuni și debite mici, precum și faptul că nu necesită o sursă de energie specială. Menținerea unui regim hidric constant apără plantele de stresuri, elementele de nutriție sunt permanent la dispoziția plantelor, dezvoltarea plantelor fiind optimă din acest punct de vedere.
Oferta pret irigare prin picurare
Irigare prin picurare
| Banda de picurare
TURBO TAPE |
Grosime perete | Distante picuratori | Lungime/ rola | Pret cu TVA/ml | Pret cu TVA/rola |
| 6 mil | 10/20/30 cm | 3050 m | 0,22 lei | 671 lei | |
| 6 mil | 10 cm | 1000 m | 0,25 lei | 240 lei | |
| 6 mil | 10 cm | 500 m | 0,26 lei | 130 lei | |
| 6 mil | 10 cm | 200 m | 0,26 lei | 52 lei | |
| 8 mil | 10/20/30 cm | 2700 m | 0,28 lei | 756 lei | |
| 8 mil | 10 cm | 500 m | 0,30 lei | 150 lei | |
| Banda de picurare
TALDRIP (picuratori labirint cascada) |
6 mil | 20/30 cm | 3000 m | 0,26 lei | 780 lei |
| 6 mil | 20/30 cm | 500 m | 0,30 lei | 160 lei | |
| 6 mil | 20/30 cm | 200 m | 0,30 lei | 64 lei | |
| 8 mil | 20/30 cm | 3000 m | 0,30 lei | 900 lei | |
| 8 mil | 20/30 cm | 500 m | 0,35 lei | 175 lei | |
| 8 mil | 20/30 cm | 200 m | 0,35 lei | 70 lei | |
| 10 mil | 20/30 cm | 2000 m | 0,36 lei | 720 lei | |
| Banda TOPDRIP
Presiune Compensata |
15 mil | 30 cm | 1250 m | 0,90 lei | 1125 lei |
| Tub picurare TALDRIP | Grosime perete | Distante picuratori | Lungime/ rola | Pret cu TVA/ml | Pret cu TVA/rola |
| 25 mil | 20/30 cm | 900 m | 0,85 lei | 765 lei | |
| 25 mil | 20/30 cm | 200 m | 0,90 lei | 180 lei | |
| 25 mil | 20/30 cm | 100 m | 0,90 lei | 90 lei | |
| 25 mil | 50 cm | 900 m | 0,50 lei | 450 lei | |
| 25 mil | 50 cm | 200 m | 0,55 lei | 110 lei | |
| Tub picurare TIF | 35 mil | 30 cm | 400 m | 0,80 lei | 320 lei |
| 35 mil | 30 cm | 100 m | 1,10 lei | 110 lei | |
| 35 mil | 30 cm | 50 m | 1,30 lei | 110 lei | |
| Tub Amnon cu pres. compensata | 47 mil | 30 cm | 500 m | 1,6 lei | 800 lei |
| PICURATORI INDIVIDUALI | Pret cu tva |
| PICURATOR PC CLICk TIF 2 l/h, 4l/h, 8l/h | 0,55 |
| PICURATOR CLICk TIF SIMPLU 2/4/8 L/H | 0,35 |
| PICURATOR AXIOS AUTOREGLABIL 2.2 l/h, 4.0 l/h | 0,86 |
| PICURATOR STICK 1 X | 1,00 |
Banda de irigare prin picurare PLASTIC PUGLIA
Instalatie de picurare tip BANDA
/ BUC
TVA inclusComenzi telefonice:
0236 836 366 0374 080 808
Descriere Banda de irigare prin picurare PLASTIC PUGLIA (DG10)
Irigarea prin picurare este solutia recomandata pentru irigarea culturilor de legume din sere, solarii sau camp, pomi fructiferi, vita de vie.
Pentru fiecare rand de instalatie trebuie cate un robinet cu garnitura sau conector cu garnitura, dopuri pentru capete si mufe de legatura.
Producator: Plastic Puglia
Contact
Instalatiile pentru irigatii cu tub de picurare reprezinta singura metoda eficienta de irigare uniforma pe terenuri denivelate si in panta
Functionarea acestora se bazeaza pe distribuirea apei in mod uniform, in puncte apropiate de plante, in mod lent, picatura cu picatura, intr-o proportie si cu o frecventa adaptata nevoilor plantei, avand posibilitatea compensarii stricte a evapotranspiratiei, permitand un control riguros al normelor de udare si aplicarea acestora.
Utilizarea acestui tip de instalatie duce la un consum de apa redus, fapt ce conduce implicit la reducerea cheltuielilor efectuate pentru aprovizionarea cu apa.
Instalatiile pentru irigatii cu tub de picurare asigura o sanitate deosebita in raport cu alte metode de irigatii cunoscute, datorita urmatoarelor considerente:
- ca rezultat al neudarii frunzelor si fructelor se reduce aparitia bolilor si epidemiilor;
- umiditatea atmosferica scazuta elimina aparitia bolilor criptogamice;
- pesticidele aplicate nu sunt spalate de pe frunze odata cu irigarea, prelungind-se astfel timpul de actiune al acestora, reducand numarul de tratamente aplicate, implicit cantitatea de substante utilizate;
- se reduce densitatea buruieniloir si dezvoltarea acestora ca efect al udarii limitate a suprafetelor.
PRET DE LA 0.92 lei/ml – TVA inclus
Suna acum! 0736 22 22 02
Program: L-V 8:30 – 17:00
Plasa de umbrire este utilizata cu scopul de a diminua cantitatea de raze solare ce patrunde in solar in timpul zilei, ceea ce duce la scaderea temperaturii in interiorul solarului, gradul de umbrire putand varia intre 25 – 40%
Desi asigura umbrirea zonei, prin textura sa poroasa, plasa de umbrire permite circulatia aerului
In plus, aceasta plasa protejeaza zona umbrita de pasari sau insecte, precum si de factori de mediu ca roua, inghetul sau praful. Plasa este extrem de rezistenta la rupere si intrebuintare pe termen lung.
Utilizarea sa extinde durata de viata a produselor si echipamentelor folosite in sere.
Suna acum! 0736 22 22 02
Program: L-V 8:30 – 17:00
| Latime | Grad umbrire | Ml/rola | Pret/ml | Pret/rola | |
| 1.2 | 40 % | 100 | 1.50 lei | 150 lei stoc zero | |
| 2.0 | 40 % | 100 | 2.20 lei | 220 lei | |
| 3.6 | 40 % | 50 | 4.50 lei | 225 lei stoc zero | |
| 4.0 | 40% | 100 | 5.50 lei | 550 lei | |
| 6.0 | 40% | 100 | 6.50 lei | 650 lei | |
| 7.5 | 40% | 50 | 9.00 lei | 450 lei stoc zero | |
| 8.0 | 40% | 100 | 9.50 lei | 950 lei stoc zero | |
|
|
În câmp neprotejat, culturile legumicole se înfiinţează, după cum prezintă V. Popescu şi Angela Popescu, pe două căi: prin semănat direct şi prin plantarea răsadului.
|
Semănatul direct în câmp – deşi nu permite obţinerea unor producţii timpurii decât la un număr restrâns de specii cu rezistenţă bună la frig, semănatul direct în câmp prezintă totuşi avantajul că nu este costisitor şi se pretează la un număr mare de specii, ca se exemplu: morcov, patrunjel, păstârnac, ridichi, sfeclă roşie, ceapă Ceaclama, mazăre de grădină, fasole de grădină, bame, tomate, castraveţi, dovlecei, cimbru, leuştean, ştevie, spanac ş.a.Reuşita culturilor înfiinţate prin semănat direct în câmp depinde de epoca şi adâncimea de semănat, metoda de însămânţare, mijloacele de semănat şi necesarul de sămânţă. Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de pretenţiile plantelor legumicole faţă de căldură şi de zona climatică în care se cultivă. Epoca de semănat mai este condiţionată de durata perioadei de vegetaţie a plantelor şi de modul de eşalonare a producţiei în timpul anului. Astfel, la unele specii legumicole cu perioada de vegetaţie lungă, este posibilă o singură epocă de însămânţare, la altele, cu perioada de vegetaţie mai scurtă, sunt posibile mai multe epoci de semănat, determinate de eşalonarea producţiei pentru consum. În practică, se deosebesc trei epoci de semănat: de primăvară, de vară şi de toamnă.
În epoca de primăvară se delimitează mai multe urgenţe la înfiinţarea culturilor legumicole. Astfel, imediat după zvântarea terenului (1-15 martie, la 2-4 grade Celsius) se înfiinţează culturile de: mazăre, ceapă, salată, spanac, patrunjel, morcov, ridichi etc. În perioada următoare (15 martie-1 aprilie), când în sol se înregistrează temperaturi între 4 şi 6 grade Celsius, se înfiinţează cultura de sfeclă roşie, iar la 8-10 grade Celsius se seamănă fasolea şi tomatele. Plantele legumicole pretenţioase la căldură, cum sunt castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi, dovleceii, bamele, se seamănă în prima jumătate a lunii mai. În epoca de vară, pentru a realiza o cât mai bună eşalonare a producţiei, se seamănă legumele cu perioadă scurtă de vegetaţie (castraveţi, fasole, spanac, salată etc.), care ajung la maturitatea de consum înainte de venirea frigului.
În epoca de toamnă se seamănă legumele care au rezistenţă la frig (salată, spanac), în scopul obţinerii unor producţii de legume mult mai timpurii faţă de cele semănate în primăvară, devreme. Plantele legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie se seamănă eşalonat, în mai multe etape, pe suprafeţe diferite, pentru a obţine prelungirea producţiei pe o durată cât mai lungă de timp. În cazul grădinilor familiale, care, în general, au suprafeţe mici, se poate proceda la o dublă însămânţare: prima dată se însămânţează mai devreme cu 7-10 zile, mai ales dacă primăvara se dovedeşte a fi mai caldă, iar în perioadă normală se efectuează o nouă însămânţare, la jumătatea intervalului dintre rândurile semănate anterior.
În cazul în care primele semănături nu vor fi afectate de brume, se vor obţine recolte mai timpurii, iar atunci când acestea vor fi distruse, semănăturile din a doua etapă se vor dezvolta mai repede decât dacă se va recurge la o reînsămânţare. Această metodă este potrivită pentru plantele la care se foloseşte o cantitate mică de seminţe (castraveţi, dovlecei, pepeni). La stabilirea metodelor de semănat se ţine seama şi de asigurarea desimii optime la unitatea de suprafaţă, precum şi de spaţiul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi de recoltare. Corespunzător cerinţelor plantelor se folosesc trei metode de semănat: în rânduri echidistante (cu distanţa egală între ele), în benzi şi în cuiburi.
Semănatul în rânduri echidistante se face atât pe teren modelat, cât şi pe teren plan, mai ales la speciile care se cultivă la distanţe mai mari. Semănatul în benzi este o variantă de semănat în rânduri echidistante. În acest caz, se seamănă 2-4 rânduri apropiate, iar între benzi se lasă distanţe mai mari, care dau posibilitatea deschiderii rigolelor pentru udare sau pentru executarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare. Această metodă corespunde culturilor cu densitate mare la unitatea de suprafaţă (morcov, pătrunjel, ceapă etc.) Semănatul în cuiburi se practică la speciile care necesită distanţe mai mari între rânduri şi între plante pe rând, cum sunt: pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii, dovleceii, fasolea urcătoare. La semănatul în cuiburi se distribuie câteva seminţe într-un cuib, urmând ca, după răsărire, plantele să se rărească, lăsând la cuib 1-2 plante mai bine dezvoltate.
Adâncimea de semănat reprezintă unul dintre factorii de care depinde în mare măsură uniformitatea răsăririi. Aceasta se stabileşte în funcţie de felul şi mărimea seminţelor, puterea de străbatere a germenului (colţului), natura şi însuşirile fizice ale solului şi epoca de semănat. La speciile cu seminţe mici (morcov, pătrunjel, salată), adâncimea de semănat este de 1-2 cm, la cele cu seminţe mijlocii (castraveţi, spanac etc.) de 2-3 cm, iar la speciile cu seminţe mari (mazăre, fasole, pepeni) sau mai pretenţioase la umiditate (bame, sfeclă) de 4-5 cm. Pe solurile uşoare şi pe cele uscate semănatul se face mai adânc decât pe solurile grele şi umede. Necesarul de sămânţă la hectar sau norma de sămânţă se determină în funcţie de desimea culturilor şi depinde de specie, soi, epoca de semănat etc., ţinând seama de masa a 1.000 de boabe şi valoarea culturală a seminţelor.
Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp prin răsad
Metoda cea mai indicată pentru obţinerea producţiilor timpurii o constituie înfiinţarea culturilor legumicole prin răsad, această metodă fiind specifică atât culturilor forţate, cât şi celor protejate. Răsadurile nu se folosesc însă numai la înfiinţarea culturilor timpurii, ci şi la înfiinţarea culturilor de vară sau de toamnă. Iată care sunt cele mai obişnuite culturi pe care le putem cuprinde în aceste categorii: culturi timpurii (tomate, varză timpurie, conopidă timpurie, salată, ardei, pătlăgele vinete ş.a.), culturi de vară (tomate de vară, varză de vară, ţelină, castraveţi, pepeni ş.a.); culturi de toamnă succesive (varză de toamnă, conopidăa de toamnă, salată de toamnă ş.a.). Producerea răsadurilor la diferite plante legumicole în afara suprafeţei de cultură contribuie la reducerea duratei de ocupare a terenului cu o anumită cultură, ceea ce permite efectuarea mai multor culturi pe aceeaşi suprafaţă, deci şi utilizare mai intensivă a terenului. Spre exemplu, ne putem referi la mai multe plante puţin pretenţioase la căldură, dar care se cultivă prin răsad: ceapa de apă, prazul, ţelina ş.a.
Vârsta răsadurilor influenţează în mare măsură creşterea şi fructificarea plantelor. În raport cu perioada de înfiinţare a culturilor, respectiv cu condiţiile din timpul producerii răsadurilor, vârsta optimă a acestora se încadrează între limite largi. Astfel, răsadurile de tomate, ardei, pătlăgele vinete, trebuie să se planteze în momentul când încep să apară primii boboci florali, adică la 40-65 zile de la semănat; răsadurile de varză şi de conopidă atunci când au 5-7 frunze, deci la 40-45 de zile de la semănat; răsadurile de ceapă de apă şi praz, când au grosimea de 5-6 mm şi înălţimea de 15-20 cm, adică la 45-50 de zile de la semănat. Epoca de plantare a răsadurilor diferă de la o specie la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii legumicole pot fi mai multe epoci pentru înfiinţarea culturilor. Speciile mai puţin pretenţioase la căldură se pot planta chiar din luna martie (salată, varză ş.a.). În schimb, speciile legumicole mai pretenţioase la căldură (tomate, ardei, pătlăgele vinete, castraveţi, pepeni ş.a.) se plantează numai după trecerea pericolului de brume târzii de primăvară. La culturile care se recoltează toamna (varză de toamnă, conopidă de toamnă) plantarea are loc în timpul verii, iar la cele care se recoltează în primăvara anului următor (salată) plantarea se execută toamna.
Plantarea răsadurilor de legume în câmp trebuie făcută în zile liniştite, fără vânt, de preferinţă noroase, ţinând seama de următorii factori: temperatură, umiditatea aerului, radiaţia solară, perioada calendaristică etc. În anotimpul mai răcoros se recomandă plantarea către mijlocul zilei, când este mai cald; în schimb, în anotimpul călduros, plantarea răsadurilor se va face dimineaţa, mai devreme, sau către seară, când solul nu este prea încălzit, înainte sau imediat după ploaie. Dacă solul este prea cald şi uscat, iar soarele este puternic, înainte de plantarea răsadurilor se aplică o irigare abundentă pentru aprovizionarea solului cu apă, răcirea acestuia, sporirea umidităţii relative a aerului şi asigurarea prinderii plantelor. Distanţele de plantare recomandate se deosebesc de la o specie la alta, acestea fiind direct proporţionale cu dimensiunile plantelor. Cel mai indicat este ca plantarea să se facă în rânduri, după ce terenul a fost marcat (cu marcatoare, sfori sau sârme marcate). Distribuirea răsadului pe teren se face în acelaşi timp cu plantarea, mai cu seamă dacă acesta nu a fost obţinut în ghivece.
Răsadurile se plantează prin mai multe procedee, în funcţie de modul de producere şi de mărimea acestora. Astfel, răsadul nerepicat, de dimensiuni mai reduse, se plantează cel mai bine cu plantatorul, aşa cum este cazul la varză, conopidă, ardei, ţelină, salată, ceapă de apă, praz ş.a. Răsadurile mai mari (tomate, pătlăgele vinete), precum şi toate răsadurile produse în ghivece se plantează în gropi deschise cu săpăliga, cu colţul sapei sau cu copcitoarea. La plantatul cu plantatorul trebuie să se strângă pământul în jurul răsadului astfel încât rădăcina să fie cât mai bine prinsă şi planta să nu se poată smulge uşor. După plantare, se udă fiecare răsad cu 0,5 litri de apă. La plantarea în gropi se va proceda la udarea gropilor înainte de introducerea răsadurilor, pentru ca acestea să dispună de suficientă umiditate. La udarea după plantare este necesar ca suprafaţa din jurul plantelor să fie acoperită cu pământ uscat, pentru a nu se pierde prea repede umiditatea şi a nu se crăpa pământul.
Răsadurile de toamnă mai alungite se pot planta culcat sau îngenunchiat, îngropându-se o parte a tulpinii. Gropile de plantare, în acest caz, trebuie să fie mai lungi, orientate pe direcţia rândurilor, iar plantele de pe un rând să fie toate orientate în aceeaşi direcţie. Astfel, se va evita tăierea plantelor atunci când se execută lucrările de îngrijire a solului. Plantarea pe biloane a răsadului la culturile timpurii se face pe partea însorită (sudică) a bilonului, în timp ce la culturile de toamnă este recomandabilă plantarea pe partea umbrită (nordică) a bilonului, unde se menţine mai bine umezeala solului. Adâncimea de plantare a răsadurilor este în funcţie de specia legumicolă şi de modul de producere a răsadului (repicat, nerepicat). Răsadurile care dau rădăcini adventive (din tulpină) aşa cum sunt cele de tomate, castraveţi, varză, conopidă se plantează mai adânc. Nu se plantează adânc răsadurile de pătlăgele vinete, ardei, ceapă, praz, salată şi ţelină.
|
|
Coacăzul roşu este o specie precoce, cu potenţial mare de producţie, cu cerinţe agritehnice mai mici decât coacăzul negru, capabil de producţii mari, chiar şi în condiţiile mai vitrege ale zonelor colinare, ale celor premontane şi chiar montane. Se poate cultiva, după cum prezintă Lenuţa Chira, în curţile şi grădinile familiale, în aproape toate judeţele ţării. Fructele coacăzului roşu se folosesc mai mult pentru prelucrare, dar se consumă şi în stare proaspătă. În 100 grame de fructe se găsesc în medie: 7% zaharuri, 1,2% acizi, 0,7% proteine, 0,7% cenuşă, 4,5 mg fier, 35 mg fosfor, 187 g sodium, 3,5 mg zinc, 1,5 mg cupru, 3,8 mg clor, 0,01 mg % fluor, 0,06 mg % carotene, 0,04 mg vitamina B, 0,03 mg vitamina B2, 30 mg vitamina C, precum şi cantităţi remarcabile de vitamina PP şi B6.Cerinţele faţă de factorii de mediu
Lumina – deşi coacăzul roşu suportă lumina difuză, totuşi potenţialul său biologic se manifestă numai în condiţiile luminii intense şi nelimitate de nebulozitate, ceaţă, fum, praf.
Temperatura – coacăzul roşu creşte şi rodeşte bine numai în zonele răcoroase şi cu umiditate relativ mai ridicată, dar şi în condiţiile unui climat continental, dacă insolaţia sau seceta nu este exagerată. În zona colinară şi premontană, coacăzul roşu îşi găseşte locul pe pantele sudice, sud-vestice sau sud-estice. Cu cât altitudinea creşte, se preferă expoziţia sudică.
Umiditatea – limita minimă a culturii este de circa 550 mm precipitaţii, dacă în perioada de vegetaţie cad cel puţin 350 mm, din care în lunile mai-iunie cad peste 150 mm.
Solul – sunt de preferat de către coacăzul roşu solurile luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, dar se poate cultiva şi pe solurile nisipoase, dacă sunt suficient de reavăne. Este bine dacă solul este profund, cu apă freatică la adâncimea de sub 1 m şi pH între limitele de 5 şi 8,5. Dintre elementele fertilizante, stratul de 0-20 cm al solului trebuie să conţină 40-45 mg K2O şi 30-35 mg P2O5/100 grame sol.
Vântul – este un factor climatic cu efect de accentuare a elementelor şi fenomenelor de bază (de exemplu, temperatura minimă, seceta atmosferică, pierderea apei din sol, intensitatea transpiraţiei etc.). De aceea se preferă suprafeţe adăpostite de vânturi, dar cu circulaţie asigurată a maselor de aer rece.Obţinerea materialului săditor
Ca şi coacăzul negru, coacăzul roşu se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, marcote, despărţirea tufelor, altoire, folosind aceeaşi tehnologie aplicată în cazul coacăzului negru. Coacăzul roşu înrădăcinează mai greu, motiv pentru care butaşii lemnificaţi se fasonează la lungimea de 20-25 cm. Din acelaşi motiv, plantarea se recomandă să se efectueze toamna (15 septembrie-15 octombrie). Alegerea terenului, organizarea, amenajarea şi pregătirea acestuia sunt asemănătoare cu cele de la coacăzul negru, cu unele deosebiri în ceea ce priveşte distanţa pe rând, care este mai mică (0,8-1 m), iar la plantarea propriu-zisă materialul săditor se alege cu multă grijă, deoarece prinderea la plantare este condiţionată de calitatea butaşilor înrădăcinaţi. Cu toate acestea, coacăzul roşu are o plasticitate ecologică mai mare decât cel negru şi se poate cultiva în regiunea de câmpie, până în zona dealurilor înalte (800-1.000 m altitudine).Lucrările agrotehnice aplicate în plantaţii
Coacăzul roşu se pretează tuturor sistemelor de conducere aplicate arbuştilor şi mai ales coacăzului negru. În plus, el poate fi condus sub diferite forme artistice. Lucrarea şi întreţinerea solului se fac în aceleaşi condiţii ca şi la coacăzul negru, însă înrădăcinarea mai profundă a coacăzului roşu permite ca lucrările solului să se facă la o adâncime mai mare de 16-18 cm toamna, după căderea fruzelor, şi de 8-12 cm în timpul vegetaţiei. Îngrăşămintele organice şi chimice recomandate pentru coacăzul negru satisfac pe deplin pretenţiile coacăzului roşu. În aceleaşi condiţii de agrotehnică, inclusiv fertilizare, la coacăzul roşu se obţin producţii fizice de 2 şi chiar 3 ori mai mari. În ceea ce priveşte însă valoarea fructelor, o producţie de 7-9 tone/hectar coacăze negre echivalează cu o producţie de 20 de tone/hectar coacăze roşii (la principalele componente chimice). Referitor la irigare, coacăzul roşu este mai rezistent la secetă, dar nu timp îndelungat. Reacţionează favorabil la irigări în perioadele secetoase, cu deosebire înainte de maturarea fructelor. În zonele sudice ale ţării se recomandă 3-4 udări pe an, inclusiv udarea de aprovizionare din toamnă, cu norme de 400-500 mc/hectar. În regiunile cu precipitaţii peste 750-800 mm, coacăzul roşu nu necesită irigare.Tăierile de formare şi de rodire
Principiile de tăiere sunt aceleaşi ca şi la coacăzul negru. (M. Botez) Coacăzul roşu are însă câteva particularităţi în ceea ce priveşte specificul de rodire, de care trebuie să se ţină seama la efectuarea tăierilor. El creşte pe ramuri scurte (buchete), aglomerări de muguri situaţi la limita dintre două valuri de creştere sau la limita creşterilor anuale. Deoarece formaţiunile de rod cresc şi în lungime, care în anii următori poartă muguri pe rod, producţia de fructe se deplasează spre periferia coroanei, astfel încât fostele formaţiuni fructifere, după 2-3 ani, se degarnisesc de muguri, pierd din vigoare şi se usucă. Ramurile de rod tinere apar şi ele tot în zona superioară, astfel încât ramurile de schelet se degarnisesc şi ele după 6-7 ani. Acestea trebuie înlocuite cu altele tinere, viguroase, ce pornesc din zona coletului sau chiar de la baza tulpinii înlocuite.Bolile şi dăunătorii. Combatere
Făinarea coacăzului este produsă de ciuperca Sphaerotheca morsuvae. Primele simptome de făinare apar la mijlocul lunii mai, în faza de creştere a lăstarilor, manifestându-se prin pete mici, albe, de intensitate mai mare pe dosul frunzelor. Atacul se intensifică, atingând maximul în lunile august-septembrie, când cuprinde atât frunzele, cât şi lăstarul. Pânza albicioasă de pe frunzele atacate se brunifică, frunzele se zbârcesc, iar marginile devin casante şi se rup. Frunzele mature sunt mai rezistente. Lăstarului atacat în faza erbacee i se usucă vârful şi se îndoaie. Porţiunile atacate, în primăvara următoare, nu dezmuguresc sau dezmuguresc parţial. Frunzele atacate de făinare cad prematur, iar tufele au creşteri mici şi dau producţii scăzute. Aproape toate soiurile cultivate sunt sensibile la făinare. Pentru prevenirea şi combaterea acestei boli trebuie ca în cursul iernii să se facă un tratament cu unul dintre produsele: zeamă sulfocalcică – 20% sau polisulfură de bariu – 6%. În perioada de vegetaţie, începând cu luna mai, la apariţia simptomelor se fac tratamente cu produsele indicate de către specialiştii laboratoarelor fitosanitare judeţene. Antracnoza coacăzului şi agrişului, produsă de ciuperca Pseudopeziza ribes, este cea mai periculoasă boală a coacăzului. Determină defolierea timpurie a ramurilor, obţinerea de producţii slabe şi fructe de calitate necorespunzătoare. Pe ambele părţi ale frunzelor apar pete, la început de culoare brună-roşiatică, apoi cenuşie-albicioasă. Mai târziu, petele confluează, acoperind o bună parte din limbul foliar, căpătând culoare brună, iar frunzele cad prematur încă de la sfârşitul lunii iulie. Combaterea se face la avertizare şi cuprinde 4-6 tratamente, dintre care unul în perioada de repaus şi cinci în perioada de vegetaţie. Ca măsuri preventive se recomandă adunarea şi arderea frunzelor toamna şi primăvara, iar la executarea tăierilor se va avea grijă ca tufele să fie foarte aerisite. Rugina coacăzului este produsă de ciuperca Cronartium ribicola, care atacă frunzele. Pe partea superioară a frunzelor atacate apar pete galben-roşietice, iar pe cea inferioară pustule de culoare galben-portocalie, care mai târziu devin maronii. Frunzele atacate se usucă şi cad prematur. Pentru combatere se folosesc trei tratamente. Primul se efectuează imediat după recoltarea fructelor, în momentul când se depistează primele frunze atacate de rugină. La circa 12-15 zile se face al doilea tratament, iar în anii cu atacuri puternice de rugină se execută şi al treilea tratament, la aproximativ 14 zile de la precedentul tratament. Adunarea şi arderea frunzelor micşorează simţitor rezerva biologică a bolii. Sfredelitorul lăstarilor şi tulpinilor de coacăz (Sesia tipuliformis) – femela dăunătoare depune ouă pe lăstar şi mai rar pe frunze. Apariţia larvelor coincide cu intrarea în pârgă a fructelor, perioadă când nu se pot face tratamente. Larvele intră în lăstari pe la baza mugurilor şi se hrănesc cu măduva acestora, rod parţial şi din lemn şi fac galerii, unde iernează. Lăstarii atacaţi se ofilesc, iar ramurile afectate au creşteri mici, primăvăra pornesc mai târziu în vegetaţie sau se usucă. În vederea combaterii, atât lăstarii, cât şi ramurile atacate se taie şi se ard. Primul tratament chimic se face la apariţia primilor fluturi, pentru a preveni depunerea ouălor. Dacă apar în continuare fluturi în număr mare, la 6-8 zile se face al doilea tratament, când se distrug fluturii şi ouăle depuse. Coacăzul mai este atacat şi de alţi dăunători ca păduchele din San Jose, păduchele de frunză a agrişului, dar atacul acestora este mai rar.
Maturarea şi recoltarea
Momentul optim de recoltare se stabileşte în funcţie de destinaţia fructelor, de culoarea şi gustul boabelor. Coacăzele destinate consumului în stare proaspătă şi pentru congelare se recoltează la maturitatea deplină. Fructele se pot recolta atât manual, cât şi mecanizat, în funcţie de destinaţie. Recoltarea manuală constă în desprinderea ciorchinilor de pe plante şi aşezarea lor direct în ambalajele cu care se comercializează (coşuleţe sau caserole de 0,250-0,500 kilograme). În vederea transportului, ambalajele de capacitate mică se aşază în lădiţe pe un singur rând. Coacăzele roşii pentru fabricarea gemului se recoltează când boabele din vârful ciorchinelui nu sunt încă bine colorate. Fructele destinate preparării sucului se recoltează la momentul coacerii depline, moment în care randamentul în suc este mai mare. În toate cazurile, recoltarea se efectuează cu rahis (ciorchine). La recoltarea mecanizată se întâmpină unele dificultăţi, deoarece coacăzele roşii se desprind greu de pe pedicul, la fel şi ciorchinele de pe tulpină. În momentul desprinderii bobiţelor de pe rahis, se scurge sucul din ele, ceea ce depreciază calitatea lor şi favorizează apariţia bolilor în timpul păstrării.
Momente cand nu este recomandat sa consumi cafea
1
Consumul moderat de cafea inseamna maxim trei cani pe zi. Dar si acestea iti pot cauza mai multa neplacere decat placere daca:
Esti insarcinata. Consumul prea mare de cafea poate mari timpul pana cand ramai insarcinata si creste riscul de a pierde sarcina ori de a naste prematur. In timpul sarcinii, e bine sa eviti nu doar cafeina, ci si orice alta bautura care contine cafeina, pentru ca aceasta poate trece prin placenta, devenind un stimulent pentru fetus. Si in perioada alaptatului e riscant sa bei cafea, deoarece trece cu usurinta in lapte.
Fumezi. Persoanele care beau multa cafea sunt, de obicei, si fumatoare. Dar aceasta combinatie nu este dintre cele mai fericite. Pe de o parte, fumatul antreneaza scaderea nivelului de calciu din organism, pe de alta parte, consumul de cafea inlocuieste de multe ori consumul de lactate. Lipsa de claciu duce la afectiuni grave si la cresterea riscului de osteoporoza la femei. Asa ca nu uita sa bei cafeaua cu lapte sau, si mai bine, sa bei macar un pahar de lapte pe zi. Daca inlocuiesti total laptele cu cafeaua, e foarte posibil sa ai probleme cu oasele si calciul.
Nu te hidratezi suficient. Cafeaua are un puternic efect antidiuretic, consumul ei in exces ducand la deshidratarea organismului. Cu cat bei mai multa cafea si nu consumi alte lichide, cu atat risti sa te deshidratezi, iar efectul va fi unul de oboseala si lipsa de vlaga, nicidecum de energie. Ca sa nu te deshidratezi, e recomandat ca pentru fiecare cana de cafea pe care o consumi sa bei 4 pahare de apa.
Faci efort fizic.Sportivii nu isi imbunatatesc performantele daca beau cafea, releva un studiu publicat in revista Colegiului American de Cardiologie. Potrivit acestuia, doua cani de cafea nu influenteaza fluxul sangvin in stare de repaus, dar aceeasi doza, combinata cu efort fizic, reduce abilitatea corpului de a creste fluxul sangvin catre inima in timpul efortului.
/////
Leacuri mai ciudate din batrani
1
Urina pentru dureri de ureche si acnee, cartof crud pentru transpiratie si sosete murdare pentru dureri de gat. Iata cum ne-am fi tratat daca am fi trait acum 100 de ani. Pentru negi, exista mai multe solutii: ii freci cu o bucata de cartof pe care apoi o ingropi, iar cand aceasta a putrezit complet, negii vor disparea. Daca nu vrei sa astepti atat, freci negii cu o moneda pe care o lasi la o rascruce sau ii atingi de un cadavru. O alta optiune este sa gasesti o furnica, iar dupa ce o lasi sa mearga pe neg o omori. Daca nu vrei sa chinui animale nevinovate mai poti sa musti un neg, dupa care il mesteci, il mananci, iar pe ceilalti ii ungi zilnic cu saliva.
Durerile de cap inceteaza daca iti faci obiceiul de a te plimba dimineata cu picioarele goale prin iarba plina de roua. Daca vrei sa-ti treaca pe loc, iti freci fruntea cu o jumatate de lamaie sau iti pui pe frunte o compresa rece in timp ce la picioare faci o baie fierbinte. Pentru dureri localizate in diverse parti ale corpului exista si alte remedii ciudate. De exemplu, daca te doare in gat, poti sa-ti infasori in jurul gatului o soseata purtata. Daca te dor articulatiile, oricare ar fi motivul, ori porti o bratara de cupru, ori iti faci o cataplasma cu urzici proaspete – inteapa, dar ia durerea cu mana, spun batranii. in caz ca ai dureri de spate tratamentul este mai complicat: astepti primavara, si la primul cantec al cucului te asezi pe spate, pe pamant, si te rostogolesti de trei ori. Pentru durerile de ureche leacurile sunt mai la indemana: ori iti infigi in ureche un catel de usturoi, ori picuri putina urina proaspata. Daca nu iti convine niciuna din cele doua, rogi pe cineva sa-ti sufle in ureche fum de tigara.
Si pentru sughit exista o multime de posibilitati. Daca ai pe cineva in preajma il rogi sa te minta sau sa te sperie. Daca ai si niste apa la indemana va trebui sa o bei in timp ce cineva te tine de urechi. Esti singura acasa? Nicio problema, cealalta optiune este sa bei apa stand cu capul in jos. Pe stramosi ii supara si acneea, iar leacul lor consta in spalarea fetei cu urina sau cu apa de ploaie stransa in ciotul unui copac. Pentru un furuncul, leacul necesita un cadavru. Mai intai iti pui pe locul afectat o compresa din material textil, apoi aceeasi compresa o pui in sicriu alaturi de cadavru. Se spune ca furunculul se muta astfel de la omul viu la cel mort. Un alt remediu dezgustator se refera la herpes. Bunicii nostri nu il tratau cu unguente antivirale si nici macar cu pasta de dinti. Cel mai sigur leac era ceara din ureche, cu care se ungea buza. Pentru hemoroizi se foloseau fie compresele cu gaz, fie cartoful crud sau untura de porc, care erau folosite pentru a unge zona rectala.
Cartofii sunt utili si daca transpiri foarte mult. Ajunge sa-ti freci zona axilara sau talpile cu felii de cartof crud. Daca te-ai taiat sau te-ai lovit si rana sangereaza, batranii spun ca e bine sa o acoperi cu panza de paianjen, care opreste hemoragiile si calmeaza durerea. Pentru arsuri, exista mai multe posibilitati: acoperi rana cu ou crud batut, o freci cu ceapa sau daca arsura e la un deget, il pui imediat pe lobul urechii si durerea trece. in sfarsit, leacul pe care il foloseau toti parintii copiilor balbaiti: intr-o zi innorata copilul este lovit peste gura, dupa care ar trebui sa-si revina miraculos.
///
Cum se foloseste terapia cu namol
Numeroase afectiuni din ziua de azi apar ca urmare a sedentarismului si a serviciului care presupune mentinerea aceleiasi pozitii a corpului timp indelungat, precum statul la birou. Pentru aceste afectiuni „moderne”, functioneaza o metoda straveche de tratament – terapia cu namol. Namolul este o substanta fina, lucioasa si de culoare neagra care se formeaza in conditii naturale. In combinatie cu apa, namolul se foloseste in scop terapeutic.
Stim de namol mai ale prin intermediul bunicilor nostri, care se trateaza de „boli de oase” ungandu-se cu el pe tot corpul si stand apoi la soare. Dar namolul nu trateaza doar afectiuni ale oaselor cauzate de imbatranire, ci si afectiuni care pot aparea la persoanele tinere, chiar si la copii. Afectiuni reumatologice de tip inflamator si degenerativ: reumatism, lombosciatica, spondiloza anchilozanta, artroza a mainilor si picioarelor, afectiuni ale soldului. Afectiuni ginecologice cronice – sunt foarte utile persoanelor care nu pot scapa de o veche anexita, vaginita sau cervicita. Afectiuni dermatologice de tipul psoriazisului. Probleme ale tenului – namolul este folosit in cosmetica pentru atenuarea ridurilor fine sau tratarea tenurilor seboreice.
Cum se foloseste terapia cu namol: Impachetari – Prin masaj usor, se aplica pe zonele cu probleme un strat gros de namol. Urmeaza expunerea la soare, timp de 20-30 de minute, pana cand simti ca namolul incepe sa stranga, apoi il clatesti. Procedura se repeta pentru 10 zile. Daca expunerea la soare nu este posibila, namolul aplicat trebuie sa fie cald, sa aiba temperatura de 40-45ºC.
Bai – O anumita cantitate de namol este diluata in apa de baie, impreuna cu diferite amestecuri de plante sau de saruri. Aceasta procedura se aplica numai sub supraveghere medicala si numai in centre special amenajate. Masti – trebuie sa contina namol special, purificat. Nu cumpara namol de la comerciantii ambulanti de pe plaja, daca nu esti sigura de provenienta acestuia. In general, ei aduna namolul din locurile unde a fost depozitat dupa ce a fost folosit in centrele de tratament.
Namolul descongestioneaza tesuturile gratie capacitatii de a absorbi si a retine caldura. In zonele unde a fost aplicat, temperatura corpului creste cu 2-3ºC. Ajuta la refacerea musculara prin continutul mare de vitaminele C si B (B2, B12). Impiedica dezvoltarea bacteriilor, avand efect antiinflamator. Cu ajutorul acidului nicotinic pe care il contine, trateaza migrenele si contribuie la functionarea normala a sistemului nervos. Nu te duce niciodata pe stomacul gol la terapia cu namol. In timpul tratamentului, evita frigul si temperaturile scazute. Odihneste-te 1-2 ore dupa procedura cu namol.
///
Cum te vindeci de boala ficatului gras
Ficatul este al doilea cel mai mare organ al corpului uman. „Este raspunzator de procese complexe care se petrec in corpul uman, pe la ficat trecand toate alimentele pe care le consumam si lichidele care le bem. Prea multa grasime la nivelul ficatului poarta denumirea de steatoza hepatica sau ficatul gras, care in timp duce la alterarea functiei ficatului si celulei hepatice“, explica dr. Ioan Florin Balanica, expert in medicina stilului de viata, potrivit adevarul.ro.
Steatoza hepatica se insoteste de o stare de inflamatie, are mai multe grade si afecteaza aproximativ 30% din populatia europeana si din SUA, incidenta fiind mai mare in randul barbatilor. Steatoza poate fi alcoolica in care principal cauza este consumul exagerat de alcool si nonalcoolica, unde, cauzele incriminate sunt: obezitatea, diabetul, dislipidemiile, consumul anumitor medicamente sau sarcina. Scaderea poftei de mancare sau, dimpotriva, cresterea apetitului, durerile abdominale, scaderea in greutate, slabiciunea, starea de confuzie pot fi tot atatea semne de manifestare al e steatozei hepatice. „In cazul in care nu prevenim sau nu tratam boala, ea evolueaza de la stadiul I la stadiul al III-lea cu inflamatia ficatului, dupa care apare ciroza hepatica – fibroza – si, in cele din urma, cancerul hepatic“, mai spune medicul.
„In momentul in care aportul de carbohidrati sau/si grasime este mai mare decat consumul, mancam dupa ora 20.00, sau/si consumam alcool si dulciuri in timpul mesei sau dupa, vom depune grasime la nivelul ficatului.“ Cum facem asta? „Corpul uman nu poate depozita zahar sau carbohidrati, iar daca consumul este mai mare decat necesitatile fiziologice, depune glicogen la nivelul muschilor si ficatului. In cazul in care acest obicei alimentar continua si nu facem nici activitate fizica, glicogenul din ficat se transforma in grasime si de aici steatoza hepatica.“ Totodata, o alta modalitate de a ajunge la ficatul gras este consumul de alcool, concomitent cu mancarea grasa. In ficat, aceeasi enzima metabolizeaza atat alcoolul cat si grasimea, asa ca primul luat in calcul este alcoolul, iar grasimea este depusa.“ A.N.
////
Remedii naturiste pentru colon iritabil
Sindromul colonului iritabil sau sindromul de intestin iritabil reprezinta o afectiune intestinala ale carei simptome sunt diareea, constipatia, balonarea si prezenta de mucus în scaun. Pentru a remedia aceasta afectiune este recomandat sa renuntati la alimentele care contin gluten si lactoza, sa adoptati un regim alimentar bogat în fibre (fructe, legume, cereale integrale) si sa mentineti un nivel optim de hidratare al organismului.
Pe langa acestea, exista o serie de infuzii din plante care va pot ajuta sa diminuati simptomele, pana la eliminarea completa a acestora, precum: menta – o lingurita de planta se adauga la 200 ml de apa fierbinte si se lasa la infuzat 10 minute. Se consuma 3 cani pe zi. Recomandat pentru crampe si balonari.
Chimen – o lingurita de seminte se adauga la 200 ml apa clocotita, se lasa la infuzat pentru 15-20 de minute. Se consuma 3 cani pe zi, dupa mesele principale. Recomandat pentru durerile provocate de crampele intestinale si pentru prevenirea acestora. Ghimbir – o lingurita de ghimbir macinat se adauga în 200 ml de apa fierbinte si se lasa la infuzat pentru 10 minute. Are efect calmant. Coriandru – o lingurita de seminte de coriandru se adauga la 200 ml de apa clocotita si se lasa la infuzat 15 minute. Se consuma 1-3 cani pe zi. Are efect calmant si antispasmodic. Rozmarin – 50 g de planta se pun într-un litru de apa fierbinte si se lasa la infuzat 10 minute. Se beau 3 cani pe zi, cate una dupa fiecare masa principala. Are efect calmant, antispasmodic si antibalonare.
///
Protejarea ficatului cu ajutorul plantelor amare
Ficatul este organul responsabil, printre altele, de filtrarea toxinelor din organism si eliminarea lor. Cand organismul este suprasolicitat, functiile ficatului pot deveni lente, toxinele nu sunt eliminate în totalitate, se acumuleaza în corp si declanseaza diverse afectiuni. Plantele amare sunt bine cunoscute pentru efectele lor curative si depurative asupra ficatului. Astfel, pentru prevenirea si tratarea afectiunilor ficatului va recomandam urmatoarele trei cure amare:
Siropul de sunatoare – este eficient în tratarea icterului negru si se prepara dintr-un kilogram de planta uscata si maruntita fiarta în 5 litri de apa, pana cand lichidul se reduce la jumatate, dupa care se strecoara, iar cand este caldut, se adauga un kilogram de miere de albine poliflora, se omogenizeaza si se pastreaza la frigider în recipiente din sticla. Se administreaza zilnic, cu 30 de minute înainte de masa, cate 100 ml de sirop. Cura dureaza pana la terminarea produsului. Pudra de armurariu – este recomandata în ciroza hepatica. Se administreaza cate o lingurita de pulbere rasa, de 4 ori pe zi, timp de 21 de zile, dupa care se face pauza 15 zile si se poate relua.
Se amesteca parti egale de pelin, urzica, anghinare si tintaura. La o cana cu apa clocotita se adauga o lingura de amestec, se lasa la infuzat pentru 10 minute, dupa care se strecoara si se consuma caldut, dimineata, pe stomacul gol. Dupa ce cana de infuzie a fost consumata, se sta întins în pat, pe partea dreapta pentru 30 de minute. Cura este recomandata în cazul tuturor bolilor de ficat si dureaza 4 luni, dupa urmatoarea schema: 1 saptamana cura – 1 saptamana pauza, 2 saptamani cura – 2 saptamani pauza, 3 saptamani cura – 3 saptamani pauza, 4 saptamani cura – 4 saptamani pauza.
////
Cel mai eficient sirop de tuse fabricat in casa
Ananasul contine bromelaina, o enzima cu proprietati anti-inflamatorii. Acesta lupta împotriva infectiilor, ucigand bacteriile. Astfel, sucul de ananas proaspat poate suprima tusea de cinci ori mai eficient decat un sirop de tuse conform celor de la curejoy.com. O cana de suc de ananas contine aproape 50% din necesarul zilnic de vitamina C. Acest nutrient valoros lucreaza pentru a pune în aplicare utilizarea enzimelor vitale în organism ceea ce regleaza metabolismul si conversia de energie.
Sucul de ananas contine, de asemenea, un nivel ridicat de mangan, un mineral care ajuta în special la formarea sanatoasa a tesutului conjunctiv si oaselor. Manganul ajuta la absorbtia calciului, metabolizarea carbohidratilor si a grasimilor. Bromelaina are si alte efecte, nu doar asupra tractului digestiv. De fapt, bromelaina este adesea cunoscuta ca un anti-inflamator natural pentru artrita. Capsulele avand în compozitie bromelaina sunt unele dintre cele mai populare suplimente din Germania, unde enzima este aprobata pentru tratamentul inflamatiei nasului si a sinusurilor în cazul interventiilor chirurgicale.
Daca aveti una dintre multele tipuri de tuse persistenta si nu este ceva mai grav, cum ar fi pneumonia, puteti opta pentru un suc de ananas în loc de sirop de tuse. Nu doar ca este mai putin costisitor, dar, cel mai important, nu are nici substante chimice toxice si continand în schimb nutrientii care te vor ajuta în lupta cu raceala.
Un pahar de suc de ananas ajuta la calmarea durerii din gat si ajuta organismul sa expulzeze mucusul cu usurinta. Mucusul gros în plamani sau în sinusuri poate cauza spasme aparent fara sfarsit de tuse, stranut si infectii dureroase. Într-un studiu, ale caror rezultate au fost publicate în 2010 în „Der Pharma Chemica”, cercetatorii au încercat sa gaseasca tratamente benefice pentru pacientii care au tuberculoza, o boala infectioasa cauzata cel mai des de Mycobacterium tuberculosis. Ei au descoperit ca un amestec de suc de ananas crud, piper, sare si miere administrat pacientilor în fiecare zi a ajutat la dizolvarea mucusului din plamani.
Într-un studiu ulterior, s-a constatat ca extractele de ananas proaspat ar putea reduce mucusul de cinci ori mai rapid decat siropurile de tuse. Pacientii s-au recuperat de 4.8 ori mai rapid si au prezentat o amelioare a tuturor simptomele legate de tuse. Prin urmare, daca îti poti prepara singur sucul de ananas, este mult mai bun decat orice alt suc cumparat de la farmacie.
////
Planta care te ajuta sa slabesti
Micile fructe cu parfum de rasina sunt de mare ajutor celor care vor sa slabeasca. Au un puternic efect de stimulare a digestiei, a metabolismului si a eliminarii toxinelor. De asemenea, sunt un remediu eficient pentru eliminarea apei in exces din tesuturi, problema des intalnita la persoanele care au kilograme in plus.
Iata cum se utilizeaza:
Infuzie de ienupar – 200 ml de apa clocotita se toarna peste 2 lingurite cu boabe de ienupar uscate si maruntite. Se acopera si se lasa la infuzat 20 de minute. Se iau 4 linguri cu infuzie pe zi, intre mese.
Boabe de ienupar – in prima zi consumati pe stomacul gol 4 boabe de ienupar uscate si zdrobite (in mojar). Cresteti portia zilnica cu cate o boaba, pana in ziua a 12-a, cand veti lua 15 boabe. In urmatoarele zile micsorati in fiecare zi doza cu cate o boaba, pana ajungeti la 4 boabe. In cele 23 de zile de dieta nu aveti voie carne, mezeluri, precum si alimente cu continut mare de grasime (prajite, conservate).
Tinctura de ienupar – se gaseste la plafaruri si in magazinele naturiste sau se poate prepara acasa, astfel: 200 g de boabe de ienupar uscate si maruntite se pun la macerat in 200 ml de alcool alimentar de 70-90 de grade, timp de 14 zile, intr-un recipient de sticla ermetic inchis. Se strecoara si se iau cate 20 de picaturi pe stomacul gol, de 3 ori pe zi, timp de 3 saptamani. Dupa o pauza de 4 saptamani, tratamentul se poate relua. Daca aveti inflamatii ale cailor urinare, evitati tratamentele cu ienupar. sursa: formula-as.ro
////
Tratamente traditionale pentru febra
Cand copilul nostru este bolnav, tuseste, are rosu în gat, face febra si îi este rau, ne dorim sa gasim secretul minune care sa-i scada febra rapid si sa-l vedem din nou sanatos, vesel, chiar facand traznai. Eu una îmi aduc aminte cum bunica mea folosea cat mai multe lucruri naturale pentru a ma vindeca. De aceea, pana atunci cand ajungi la medic, încearca sa tii situatia sub control si sa îti scapi copilul de febra rapid.
Sosete înmuiate în otet sau spirt. Cei mai multi parinti dilueaza otetul cu putina apa si mai apoi înmoaie sosetele copilului în acesta. Le aseaza ude în picioare si le lasa asa pana ce febra scade. Este un remediu rapid de scadere a temperaturii. Cel mai indicat este otetul aromatizat, special conceput pentru astfel de situatii, pe care îl poti gasi la orice magazin cu produse naturiste. În cazuri de maxima urgenta, poti înlocui otetul cu spirtul.
Comprese reci. Acestea reduc febra. Odata asezate pe frunte, compresele reci sunt foarte bune pentru ca febra sa scada. Ori de cate ori observati ca micutul are febra mare, nu ezitati si asezati-i comprese pe frunte pentru ca febra sa scada mult mai repede si fara medicamente. În niciun caz, NU puneti comprese reci copilului pe zona pieptului! Riscati sa-i provocati o bronhopneumonie, mult mai grava decat o simpla raceala, viroza sau gripa!
Cartof ras în sosete. Un remediu eficient pentru a scapa copilul de febra este si cartoful ras. De aceea, rade un cartof si pune-l în sosete, iar mai apoi înveleste copilul cu o patura groasa. Vei observa cat de repede îi scade febra copilului.
Cartof ras cu spirt învelit în tifon. Un alt lucru de care se foloseau bunicii nostri era cartoful ras cu spirt, asezat într-un tifon si mai apoi asezat la nivelul gatului. Pe langa faptul ca durerile de gat vor disparea, mai mult ca sigur copilul va scapa usor si de temperatura.
Untura de gasca amestecata cu lapte. Acesta este un bun remediu pentru cei care mai au înca bunici la tara. Bunicii povesteau ca untura de gasca face minuni. De aceea, daca ai acest produs, amesteca cateva linguri de untura de gasca într-o cana de lapte fierbinte si mai apoi ofera-i aceasta licoare copilului. Va scapa repede de tuse si de febra.
/////
Tratarea micozelor in functie de locul de aparitie
Pitiriazis versicolor este o epidermomicoza superficiala, strict limitata la nivelul epidermului cornos, care formeaza pete de culoarea cafelei cu lapte, prezentand la nivelul lor o descuamatie fina. Boala se întalneste la toate varstele, dar mai frecvent la tineri si adulti. Incidenta mare este în timpul verii, îndeosebi la persoanele care transpira abundent. Contaminarea se face prin intermediul lenjeriei de corp. Recidivele sunt foarte frecvente, existand în acest sens o predispozitie individuala. Clinic, bolnavul prezinta pete de culoare maro deschis, uneori verzui, acoperite de scuame fine, localizate îndeosebi pe torace, spate, umeri, gat, mai rar pe membre, dar se pot extinde si pe pielea capului, regiunea genitala, fese. Tratamentul este de lunga durata, respectiv de 2-3 luni de zile. În timpul tratamentului se va purta lenjerie care se poate fierbe dupa schimbare. În orice colectivitate se recomanda a nu se folosi în comun servete, bluze, pentru a se evita eventualele contaminari.
Eritrasma este o infectie superficiala a pielii, localizata de obicei la nivelul plicilor mari (inghinal, axilar, submamar) si mai rar în spatiile interdigitale ale picioarelor. Boala apare mai frecvent la adult, în situatii de umiditate si caldura excesiva, fiind mai des întalnita la barbati, în special la cei cu activitate sedentara. Purtarea de obiecte vestimentare din material sintetic (chiloti, tricouri, camasi, ciorapi), care favorizeaza si retin transpiratia, fac ca incidenta bolii sa creasca. La nivelul regiunilor amintite mai sus apar leziuni eritematoase, de culoare bruna-cafenie, usor scuamoase, prezentand uneori fisuri si maceratie. Poate exista prurit, chiar daca leziunile sunt minime. Important este ca tratamentul sa fie continuat înca 1-2 saptamani dupa disparitia simptomatologiei, sub stricta supraveghere a medicului stomatolog.
Leptotricoza bucala. Leptotricoza se caracterizeaza prin formarea unor mici concretiuni albicioase în criptele amigdaliene. Boala poate sa apara la orice varsta, fara deosebire de sex, cu predominanta însa la adult si în special la persoanele care au suferit de o amigdalita cronica. Clinic, se constata pe amigdale sau pe peretele posterior al faringelui mici formatiuni, variind ca marime de la o gamalie de ac la un bob de mei, de consistenta semidura, de culoare albicioasa-galbuie. Limba poate fi si ea afectata. Bolnavul acuza senzatia de uscaciune a gurii, gust metalic si chiar jena la înghitire. Tratamentul trebuie urmat luni de zile, pana la disparitia semnelor. În cazul extirparii amigdalelor, tratamentul se scurteaza.
Actinomicoza. Actinomicoza este o infectie micotica cu evolutie cronica, cu localizare cutanata sau interna, cu tendinta de a produce fistule purulente. Actinomicoza apare mai frecvent la varsta adulta si în special la barbati. Se cunosc patru forme clinice: – forma cronica faciala, unde leziunile încep la nivelul mucoasei bucale, se extind la obraz, limba, faringe, glande salivare si constau în induratii delimitate, care fistuleaza, permitand eliminarea unei secretii uleioase, cu granulatii mici cat o gamalie de ac; – forma toracica este localizata la nivelul plamanilor, determinand peforarea parenchimului pulmonar, cu fistulizare cronica, durere, febra si tuse continua; – forma abdominala este însotita de febra, durere, varsaturi, constipatie, bolnavul scazand în greutate. Fistula este însotita de febra, durere, varsaturi, constipatie, bolnavul scazand în greutate. Fistulizarea se produce la nivelul peretelui abdominal; – forma generalizata apare cand sunt invadate pielea, corpurile vertebrale, ficatul, rinichii. Diagnosticul este greu de stabilit. De aceea, în caz de fistula aparuta sau alt semn de boala trebuie consultat medical.
Criptococoza este o infectie micotica profunda, cu evolutie cronica, de o mare gravitate, care afecteaza sistemul nervos central si meningele, dar cu localizare posibila si la plamani si alte organe, piele, articulatii. Boala este mai frecventa la adult, fiind raspandita pe tot globul. Se cunosc urmatoarele forme clinice: – meningo-encefalitica – evolueaza ca o meningita tuberculoasa. Bolnavul prezinta cefalee frontala, ameteli, depresie sau iritabilitate, tulburari oculare, hemiplegie; – pulmonara – poate preceda prima forma, asemanandu-se ca simptomatologie cu tuberculoza pulmonara sau cu neoplasmul pulmonar; – cutanata – cand apare acneea pustuloasa, ulcere cronice fistulizate. Diagnosticul de criptococoza este greu se stabilit, majoritatea cazurilor fiind diagnosticate în serviciile de boli infectioase.
////
Obiceiuri gresite care ne slabesc imunitatea…
Multi dintre noi suntem lipsiti de aparare in fata microbilor din jurul nostru din cauza propriilor noastre obiceiuri. Vezi ce iti slabeste sistemul imunitar si cum sa faci fata virusurilor. Daca ai un loc de munca ce presupune sa stai jos trei sferturi din zi, pe scaun, in fata unui calculator sau a unor teancuri de dosare, nici nu-i de mirare ca sistemul imunitar iti este slabit. Statul pe scaun scade ritmul metabolismului, fapt ce ingreuneaza absorbtia nutrientilor din alimentatie ce ajuta organismul sa se intareasca. Solutia: o data la o ora si jumatate cel mult, ridica-te de pe scaun si mergi cinci minute.
Fiecare noapte pierduta, sau fiecare ora de somn sacrificata – de placere sau de nevoie – se rasfrange negativ asupra organismului uman. Somnul este esential pentru repararea celulelor din organism, pentru buna lui functionare. in timpul somnului si chiar inainte sa adormi, corpul tau produce melatonina, o substanta care ajuta sistemul imunitar sa produca la randul lui globulele albe care au rol de aparator al organismului impotriva bacteriilor. Cu cat dormi mai putin, cu atat produci mai putina melatonina si, implicit, mai putin globule albe. Indiferent de programul de munca, de activitatea de zi cu zi, de grijile profesionale, familiale sau sentimentale, somnul trebuie sa fie o prioritate pentru toti!
Excesul de proteine, mai ales acelea provenite de la animale, genereaza o productie sporita de hormon IGF1 in corpul uman. Acest hormon accelereaza imbatranirea celulara si slabeste imunitatea organismului. Asadar, daca stii ca mananci prea multe produse animale, ar fi indicat sa le reduci cantitativ si sa cresti aportul zilnic de fructe si de legume.
Desi toate sporturile publicitate de interes public spun “redu aportul de grasimi”, asta nu inseamna ca nu mai trebuie sa mananci grasimi deloc. intr-adevar, trebuie sa eviti produsele cu grasimi trans, care sunt reprezentate de uleiurile vegetale hidrogenate din industria alimentara de tip fast food si junk food (snacks, chips, prajituri), dar si in produse de patiserie, in uleiuri rafinate si dublurafinate folosite la gatit, in margarina si in alte produse. La fel de mult trebuie sa ne ferim si de grasimile saturate care provin in mod principal din produse de origine animala. Grasimile saturate cresc nivelul total al colesterolului din sange si al lipoporteinelor cu densitate mica (LDL), cele care pot declansa aparitta bolilor cardiovasculare dar si a diabetului de tip 2.
Totusi, nu trebuie sa evitam grasimile “bune”, adica cele nesaturate (polinesaturate si mononesaturate). Ele se gasesc predominant in uleiurile vegetale, in nuci si in semintele oleaginoase. Aceste grasimi bune au proprietati anti-inflamatorii care ajuta la reglarea sistemului imunitar.
////
Tratamente naturiste pentru combaterea conjunctivitei
Conjunctivita este o inflamatie a membranei fine care acopera albul ochilor si fata interna a pleoapelor, iar aparitia poate fi cauzata de o rana, o boala respiratorie sau o alergie. Deoarece conjunctivita este o boala care se transmite, trebuiesc urmate cateva reguli simple de igiena, precum: spalarea mainilor de cate ori este nevoie, folosirea strict separata a unui prosop curat si fata de perna, ochiul sanatos nu se va atinge cu mainile murdare sau obiecte personale, se vor purta ochelari de soare pentru protectia impotriva vantului, a prafului si a luminii puternice, se renunta la machiaj pana la vindecare, nu se folosesc produse cosmetice expirate sau imprumutate.
Pentru a ameliora simptomele si a grabi vindecarea, puteti incerca cateva dintre remediile urmatoare, cu acordul medicului, asigurandu-va ca medicatia alopata nu interactioneaza cu cea naturista: pleoapele se ung de 3-4 ori pe zi ulei de nuci, sau ulei de galbenele, de sulfina sau vitamina A gelatinoasa, pana la vindecarea completa; seara, inainte de culcare, se pun cate 2 picaturi de suc de aloe vera in fiecare ochi (benefic si in caz de blefarita, atrofie a nervului optic si tulburari ale cristalinului); se face o solutie de 20% propolis cu apa, se strecoara printr-un tifon si se pune cate o picatura in fiecare ochi, din 3 in 3 ore, mai putin noaptea.
Pentru comprese puteti folosi flori de galbenele, albastrele, silur, musetel, nalba mare, tei, coada-soricelului, isop, talpa-gastei, turtita-mare, petale de trandafir de dulceata, frunze de patlagina, pelin, salvie, sulfina, frunze de nuc, frunza de vita de vie. Infuzia pentru comprese se prepara din 3-4 linguri de planta la o cana de apa clocotita, care se lasa la infuzat timp de 15-20 de minute, dupa care se strecoara si se foloseste lichidul caldut. Compresele folosite trebuie sa fie sterile, si se lasa pe ochi timp de 15-30 de minute. Intern, pentru sporirea imunitatii puteti prepara o infuzie de silur (3 lingurite la 200 ml apa) pe care o consumati pe parcursul zilei sau o infuzie din frunze de coacaz negru (o lingurita la 250 ml apa clocotita), din care se beau 2 cani pe zi.
/////
Cum se creste imunitatea la virusi
Centrul National de Supraveghere si Control al Bolilor Transmisibile (CNSCBT) a anuntat, joi seara, ca un barbat de 37 de ani din Calarasi a murit din cauza gripei. Numarul total al deceselor a ajuns la 93, iar pe internet circula tot felul de leacuri babesti miraculoase care pot pune in pericol viata oamenilor. Cea mai noua reteta minune: usturoi si ceapa pisate in loc de vaccin antigripal. Raed Arafat. Potrivit CNSCBT, a fost confirmat virus gripal tip A la un barbat de 37 de ani din Calarasi, care a murit in cursul zilei de joi. Pacientul era cunoscut cu afectiuni cronice si nu se vaccinase impotriva virusului gripal. Numarul total al deceselor a ajuns la 93. De asemenea, CNSCBT a anuntat ca, in ultima saptamana, „activitatea gripala a avut un trend crescator, a evoluat cu intensitate inalta, cu extindere nationala”. „Numarul total de cazuri de infectii respiratorii acute (gripa clinica, IACRS si pneumonii) inregistrat la nivel national a fost de 145.622, cu 34.5% mai mare comparativ cu cel inregistrat in aceeasi saptamana a sezonului precedent (108.240) si cu 8.5% mai mare comparativ cu cel din saptamana anterioara (134.201)”, a transmis CNSCBT.
Raed Arafat: Usturoi, ceapa, ardei iute, ghimbir, otet de mere care sa se puna 12 ore si sa se ia 2-3-4 linguri la fiecare masa. Asta e vaccinul antigripal propus pe net.
Asta inseamna ca cine asculta, imi pare rau sa le spun, bazaconii, si nu se vaccineaza isi pune viata in pericol, sau pune viata copiilor in pericol. Pentru ca cresterea imunitatii la un virus nu se face mancand ceapa sau usturoi. Or fi alimente sanatoase, asta e un aspect, dar ele nu pot sa creeze imunitate la un anumit patogen. Vaccinurile fac acest lucru.
Vaccinurile pe care tot le blamam, indiferent cat vin unii si altii sa spuna ca ele nu sunt bune, daca luam istoric de cand au fost create si pana acum ce au facut, au salvat sute de mii de vieti, daca nu milioane de vieti si au prevenit boala la alte milioane de persoane.
Asa ca, incurajand populatia sa recurga la astfel de leacuri babesti, care nu sunt documentate, nu sunt cu nicio baza medicala, nu face decat ca populatia sa devina mult mai vulnerabila. Cu cat mai putini oameni vaccinati sunt in Romania impotriva unei anumite boli, cu atat sansa aparitiei unei epidemii si a unui numar mai mare de decese creste.
Faptul ca oamenii asculta astfel de lucruri, le citesc, care sunt in final o forma de fake news publicate de oameni care au poate credibilitate in domeniile lor, dar in acest domeniu nu au nicio cunostinta. Cand ele fac acest lucru, nu fac decat sa puna populatia in pericol si viata oamenilor in pericol.
Mai mult decat un pic de responsabilitate. Este responsabilitate. Asta e si motivul pentru care am acceptat sa ies in mai multe locuri, sa pot sa explic un punct de vedere al unei persoane care totusi are cunostinte medicale, sa vorbesc impotriva acestor incercari de a convinge populatia sa foloseasca ceapa si usturoi in loc de vaccinuri.
Trebuie responsabilizate astfel de persoane. Si cele care pun afise in orase si incearca sa sperie populatia impotriva vaccinurilor si vin cu informatii care nu sunt corecte. Deci trebuie sa fie o responsabilizare aici, si aici legislatia sa fie modificata in sensul sa faca astfel de lucruri.
Sa fie posibil sa fie taxate. E dreptul la libera exprimare, orice om poate sa spuna ce vrea. Dar cand ai un anumit statut social si vii cu informatii gresite, cu impact negativ pe sanatate publica, pe domenii care pot pune viata populatiei in pericol, atunci trebuie sa ti se ceara macar sa vii cu dovezi publice. Si daca nu vii cu dovezi publice, medicale care sa fie acceptate, atunci da, sa fie amendati. Nu vad o problema aici. Dar trebuie gasita o solutie pentru ca aceste lucruri devin din ce in ce mai frrecvente si au impact prin faptul ca cei care fac aceste declaratii au o anumita influenta asupra populatiei.
Pentru ca oamenii nu au intotdeauna incredere in ce se spune de catre medici si de catre lumea medicala. Nu e numai in Romania. Sunt medici care se plang si in alte tari de pacienti care vin cu informatii de pe Google, Facebook si uite, asta am gasit si asta trebuie sa imi faci. Sunt si glume, ca oamenii se trateaza cu Google inainte sa vina la medic.
Este important ca noi sa constientizam populatia ca una e mancarea sanatoasa si alta e medicina care, cand vine vorba de vaccinuri, nu pot fi inlocuite de usturoi si ceapa. Vaccinul are un rol pe care mancarea nu poate sa il inlocuiasca. Anume generarea unor anticorpi care combat virusul si acesti anticorpi, prin vaccinare, ei deja exista in corp, fata de cineva care se infecteaza, iar corpul lui nu e pregatit pentru acest virus. Si atunci se imbolnaveste intr-o forma mult mai grava si poate sa ajunga la deces.
/////
Scortisoara are beneficii incredibile pentru sanatate
Este un condiment aprecial si un aliat in lupta cu kg in plus. Se potriveste de minune cu mierea de albine, un antibiotic natural. Exista doua tipuri de scortisoara:
Scortisoara de India (Cinnamonum tamala sau Cinnamonum zeylanicum) sau ceylon
Scortisoara de China (Cinnamonum cassia) sau cassia
Ambele tipuri de scortisoara au aceleasi efecte terapeutice. Scortisoara de China e mai greu tolerata de tubul digestiv, dar e un antibiotic si antifungic mai puternic. Efectele scortisoarei de India sunt mai tolerate de organism. Actioneaza puternic asupra sistemului nervos central si a psihicului. Separat, mierea si scortisoara au proprietati uimitoare. Ambele ingrediente contin: vitamine, substante minerale, zaharuri, enzime, acizi organici, antioxidanti. Scortisoara reduce grasimea corporala. Este indicata diabeticilor care trebuie sa consume 500 mg de scortisoara dizolvata in apa, timp de 12 saptamani. 3 grame de scortisoara pe zi imbunatatesc functiile insulinei. In plus, scortisoara scade apetitul si nevoia de dulce. Mirosul de scortisoara, vanilie, coaja de portocala si cafea inlatura nevoia de a rontai ceva. Scortisoara in ceai sau cafea diminueaza pofta de mancare. A.N.
////
Boli organice transmise de picioare
Incaltamintea care „jeneaza suportabil“ picioarele face ca la distanta, de exemplu, inima, stomacul sau creierul sa sufere pana se imbolnaveste. O unghie incarnata, o batatura, o rosatura de pantof, un mont, un deget inflamat sunt ca un adevarat „cui in talpa“, care trebuie in primul rand indepartat pentru ca tulburarea de ritm respirator, tensiunea arteriala sau insomnia sa se linisteasca fara tratamente multe si scumpe date de medicul pneumolog, cardiolog sau psihiatru.
Diabetul se manifesta, de obicei, prin oboseala si dureri la oasele plantelor si gleznelor, amorteli si senzatia surda de frig sau de arsura, cu umflarea discreta a picioarelor. Se constata distrugerea cu deformarea articulatiilor degetelor, ciocuri osoase la incheieturi si in calcai. Infectiile trenante la pielea sau unghiile picioarelor sunt un semnal pretios. Arterita determina bolnavul sa se planga de frig la picioare, spasme discrete sau crampe. Se observa paloarea si subtierea pielii, cu albastrirea degetelor si ulceratii. Se constata absenta pulsului la palparea arterelor de pe fata dorsala a picioarelor.
Nevrita toxica – bolnavul acuza usturimi, amorteli sau lipsa de sensibilitate care progreseaza pe picioare, de jos in sus. La atingere, sensibilitatea este diminuata sau abolita, reflexele osteotendinoase lipsesc. Guta – bolnavul constata umflarea, roseata, caldura locala si dureri vii, spontane, dar mai ales la miscarea articulatiei inflamate care seamana cu un furuncul aparut brusc.
Boli reumatismale cu debut la picioare: – inflamatorii – spondilita anchilozanta, poliartrita reumatoida sau reumatismul articular acut pot produce inflamarea cu inrosirea si deformarea acuta a unor articulatii ale plantelor. De cele mai multe ori semnele de mai sus sunt discrete, iar durerile sunt suportabile luni de zile, drept pentru care bolnavul nu sesizeaza la timp gravitatea; – degenerative – articulatiile degetelor si ale celorlalte oase sunt afectate prin eroziune, dezaxand si deformand degetele care fac monturi, iar piciorul se lateste, se prabuseste in interior sau exterior. Durerile sunt la inceput doar la mers, in incaltaminte stramta sau la oboseala de peste zi, lucru neglijat ani de zile. si alte boli pot debuta cu manifestari la picioare: boli cardiovasculare, respiratorii, endocrine, neurologice, psihice, urogenitale, digestive, boli de piele. Copilaria si batranetea au unele carente caracteristice, iar sporturile, cu suprasolicitarile inerente, produc modificari subiective si obiective la plante si glezne.
//////
Secrete alimentare utile pentru sanatatea ta…
Sucul de portocale se bea intotdeauna in timpul micului dejun sau dupa masa. Pentru ca portocalele sunt o sursa de vitamina C (50-60 mg/ 100 g). Sucul de portocale nu trebuie consumat pe stomacul gol, deoarece sunt fructe bogate in acid citric, care irita stomacul fragil si provoaca ulceratii. E bine sa incepi micul dejun cu un aliment „moale”, cum ar fi lactatele sau cerealele, pentru a tapeta peretii interni ai organelor digestive si a-i feri de aciditate.
Fructele se consuma in afara meselor principale, dimineata si / sau dupa-masa. Consumarea fructelor intre mese are doua avantaje: sunt bogate in fibre, apa si fructoza, dar si in vitamine si minerale, se digera repede si te energizeaza. De asemenea, ofera posibilitatea consumarii de vegetale proaspete care sunt recomandate in cinci portii pe zi, ceea ce e dificil cand iei cate trei mese zilnic.
Salata se consuma la antreu. Este bogata in apa (92%), slab energetica (13 kcal/100 g) si nu contine multe grasimi (mai putin de 0,5 lipide). Consumata la inceputul mesei, salata asigura o anumita satietate si aportul de vitamine (C, B si E) si minerale. Atentie insa la asezonare! O lingura de vinegreta clasica are 75 kcal, iar una cu sos de iaurt cu lamaie, doar 10-15 kcal.
Produsele de patiserie trebuie mancate la desert. Consumate la sfarsitul mesei, foietajele se combina cu bolul alimentar si, desi sunt bogate in grasimi si zaharuri rapide, se comporta precum glucidele lente si, in timp, sunt asimilate cu celelalte alimente. Din contra, consumate izolat, produsele de patiserie provoaca o descarcare de insulina in sange, taind apetitul, iar energia lor este stocata de organism sub forma de grasime.
Pastele sunt perfecte la cina. Carbohidratii (paste, paine, cartofi) sunt recomandati seara. Dupa o zi de activitati fizice si intelectuale, permit refacerea depozitelor de glucide lente ale organismului. Daca nu le acoperi de grasimi (branzeturi, unt, mezeluri, smantana), se digera fara sa ingrase si astfel se evita criza de la ora 23.
/////
Tratamentul la domiciliu in cazul bolnavilor de gripa
Se tot spune in avertizarile anti-gripa sa eviti locurile aglomerate. Dar ce te faci cand virusul exista chiar la tine in casa? Cand sotul, copilul, un parinte sau persoana cu care locuiesti s-au imbolnavit? Poti sa ai grija de ei si, in acelasi timp, sa te protejezi si pe tine? Da, poti. Este insa dificil, pentru ca virusul gripal – fie el sezonier sau H1N1 – se transmite foarte usor. Daca atingi un obiect infectat (o clanta, telefonul, un vas) si apoi iti atingi fata, te vei imbolnavi si tu. De aceea, mare prudenta! Primul pas este sa te vaccinezi, dar, cum nu exista garantia ca vaccinul te apara 100% de boala, trebuie sa tii virusii departe de tine si sa-ti cresti rezistenta organismului la infectii. Iata cum:
Spala-te pe maini imediat ce ai atins un obiect care a fost in mana persoanei bolnave. Freaca-ti mainile cu sapun si apa calda, timp de 20 de secunde, si clateste bine. Sapunurile antibacteriene nu ofera mai multa protectie decat sapunul obisnuit. In camera bolnavului, e bine sa exista langa usa o sticluta cu gel antibacterian pentru maini, pe care sa-l foloseasca ori de cate ori iese din camera.
Nu-ti atinge fata. Pare simplu, dar in practica este foarte greu, pentru ca e un gest necontrolat, caruia am fost obisnuiti sa nu-i acordam importanta. Un adult isi atinge fata cam de 15 ori pe ora, iar un copil, de 81 de ori. Si, daca virusii ajung pe fata ta, e doar o chestiune de timp pana cand vor ajunge si in tractul respirator. Incearca sa constientizezi cat de periculos e sa-ti atingi fata si fa asta numai in baie, dupa ce te-ai spalat pe maini. E recomandat sa pastrezi o distanta de minim 1,82 metri fata de persoanele bolnave. Daca chiar trebuie sa te apropii de cineva care e bolnav, poarta masca si aminteste-i sa nu stranute sau sa tuseasca in fata ta, ci intr-o parte, intr-o batista de unica folosinta sau in maneca hainei.
Daca iti permite spatiul din locuinta ta, izoleaza bolnavul intr-o camera. Ideal ar fi sa foloseasca baia de unul singur – asta in cazul in care apartamentul tau e dotat cu doua sau mai multe bai. Lasa-i mancarea la usa, pe o tava, si dezinfecteaza tacamurile dupa ce le foloseste. Copiii sunt cel mai greu de stapanit, pentru ca au obiceiul sa colinde peste tot in casa si sa atinga toate obiectele. Incearca sa-i limitezi cat mai mult spatiul de miscare, altfel va transforma locuinta intr-un adevarat teren minat. Dezinfecteaza orice obiect care a fost atins de persoana bolnava. In special, dezinfecteaza des baia si da-i bolnavului obiecte (prosoape, tacamuri) pe care doar el sa le foloseasca, nu si ceilalti membri ai familiei. Poti folosi orice produs de curatare a casei. Ai mare grija la casti si la telecomanda, pentru ca sunt printre cei mai mari „transmitatori” de virusi din casa.
Mastile anti-gripa sunt foarte controversate. Medicii nu le prea recomanda, decat in cazul in care stai aproape de o persoana bolnava, sau daca tu esti bolnava si stai alaturi de alti oameni, ca sa nu raspandesti virusi. Mastile cu filtru respirator sunt mai bune decat cele din hartie sau textile, dar nu poti sa le porti prea mult, pentru ca ingreuneaza respiratia. Mastile de unica folosinta trebuie aruncate dupa o purtare, iar cele din materiale reutilizabile trebuie spalate si uscate dupa fiecare folosinta. De asemenea, trebuie sa te speli pe maini de fiecare data cand iti pui sau dai jos o masca. Ai grija de sistemul tau imunitar. Toti specialistii sunt de acord ca un sistem imunitar puternic este cea mai buna aparare impotriva gripei, de orice fel. Asta inseamna sa dormi destul, sa bei multe lichide, sa faci zilnic miscare si sa ai o alimentatie sanatoasa.
////
Alimentul care imbatraneste prematur pielea
Pana acum, zaharul insemna kilograme in plus, diabet si dinti stricati. Insa cercetarile recente in nutritie au scos la iveala inca un efect negativ al consumului nerational de zahar: imbatranirea prematura a pielii. In termeni stiintifici se numeste AGE – Advanced Glycosylation End. Cum ajunge zaharul sa iti rideze fata si sa-ti imbatraneasca pielea? Celulele pielii sunt sustinute de o retea de fibre groase de proteine, asa-numitele fibre colagen, care in cazul pielii sanatoase, sunt elastice si permit pielii sa se miste si sa se intinda, dar apoi sa revina la structura ei initiala, fina. Ridurile, primele semne ale imbatranirii pielii, se formeaza in mod natural din cauza razelor ultra-violete si a reducerii elasticitatii fibrelor colagen, odata cu trecerea timpului.
Daca insa consumi prea mult zahar, excesul de molecule de zahar se ataseaza de fibrele pielii, care se lipesc intre ele, devin incarcate si isi pierd elasticitatea. O astfel de piele este mult mai vulnerabila la efectele razelor UV si la ridare prematura. Asta nu inseamna ca trebuie sa renunti la orice gram de zahar din alimentatie. Organismul uman are nevoie de zahar, in cantitati MODERATE, pentru ca acesta este o sursa de energie. Pericolul ca zaharul sa atace pielea apare numai la persoanele care il consuma in exces. Dupa varsta de 40 de ani, pielea isi pierde oricum din elasticitate – este un fapt natural – dar in societatea moderna, cu toate alimentele tratate chimic si produsele de tip fast food la care suntem expusi, persoane mult mai tinere au pielea imbatranita prematur, din cauza consumului de zahar.
Zahar in exces nu inseamna sa mananci numai zahar propriu-zis, de genul cubulete sau dulciuri. Amidonul si carbohidratii sunt la fel de nocivi, iar mancarea procesata (junk food si produsele semi-preparate) combina zaharul cu proteine la temperaturi ridicate, ceea ce nu face bine nici la digestie, nici la epiderma. Fiecare persoana este diferita. Poate ca organismul tau absoarbe din ceea ce mananci mai mult zahar decat cel al prietenei tale, chiar daca amandoua mancati aceleasi lucruri. Pana cand cercetarile ajung mai departe si nutritionistii o sa stabileasca niste reguli clare, tot ceea ce putem face e sa reducem zaharul din alimentatia noastra mancand sanatos si rational.
In primul rand, incearca sa reduci cantitatea de zahar consumata in fiecare zi. Bea ceaiul si cafeaua neindulcite, daca ai pofta de ceva dulce, mananca fructe si nu dulciuri, daca vrei un suc de fructe, alege unul din citrice. Ai grija si la carbohidrati – multe alimente care nu sunt dulci au un continut ridicat de zahar, deoarece in timpul digestiei sunt transformate in zahar. Ca sa stii ce mananci, uita-te cu atentie pe etichetele alimentelor pe care le cumperi: 4 grame de zahar inseamna o lingurita de zahar si e bine sa nu consumi mai mult de sase-opt lingurite de zahar pe zi. Media este de 12, dar cantitatea ideala e de jumatate.
Invata sa identifici zaharul „ascuns” in ingredientele de pe etichete – nu e bine cand vezi: zahar brun, zahar din trestie, sirop de porumb, malt, fructoza, sucroza, melasa. Chiar daca au alte denumiri si nu sunt trecute la zaharuri pe lista de ingrediente, au aceleasi efecte negative asupra organismului.
/////
Alimente care stimuleaza ficatul
In prezent, suntem inconjurati de toxine si substante chimice din toate partile, indiferent daca este vorba despre alimentele pe care le mancam sau de aerul pe care il respiram. Aceste toxine ne imbolnavesc si ne fac susceptibili la durere, inflamatie si diferite boli. De aceea este esential sa iti detoxifiezi corpul din exterior, ajutand organele interne sa se curete, sa functioneze optim si sa elimine toxinele mai eficient.
Ficatul este organul principal cand vine vorba de eliminarea toxinelor din corpul nostru si, prin urmare, este cel mai frecvent atacat de substantele nocive. Desi ficatul nostru are un sistem propriu de detoxifiere si filtrare, toxinele in exces il pot supraincarca, rezultatele fiind reprezentate de diferite afectiuni. Printre rolurile pe care le indeplineste ficatul se numara si:
– curatarea sangelui;
– productia de bila necesara digestiei grasimilor;
– stocarea vitaminelor si fierului;
– convertirea zaharurilor in substante utilizabile;
– distrugerea celulelor rosii vechi din sange;
– descompunerea hemoglobinei, insulinei si hormonilor.
Acum, daca te intrebi ce alimente ar trebui sa consumi pentru a ajuta ficatul sa elimine toxinele repede, ar trebui sa stii ca ai mai multe optiuni disponibile. Iata cateva dintre acestea!
Varza. Este cunoscut faptul ca glucozinolatii din varza stimuleaza productia de substante care ajuta enzimele sa elimine toxinele din ficat.
Legume cu frunze verzi. Clorofila din aceste legume este capabila sa absoarba toxinele din organism si sa le elimine.
Curcuma. Aceasta este o planta perfecta pentru combatarea inflamatiei si pentru detoxifierea ficatului cand vine vorba de substantele periculoase.
Spanac. Aceasta leguma are un continut bogat de glutation, care este o substanta cunoscuta pentru faptul ca imbunatateste functia enzimelor de curatare din ficat.
Usturoi. Sulful din usturoi va spori functionarea enzimelor hepatice, iar in acest fel va ajuta la eliminarea tuturor deseurilor.
Ceai verde. Catechinele sunt antioxidanti puternici din ceaiul verde, care vor imbunatati functionarea ficatului.
Sparanghel. Aceasta leguma delicioasa este, de asemenea, un diuretic puternic, care este recomandat pentru ficat, dar si pentru rinichi.
Ulei de masline. Uleiurile organice presate la rece, nu doar uleiul de masline, ci si uleiul de canepa si uleiul de seminte de in, sunt o metoda excelenta pentru a reduce supraaglomerarea ficatului.
Nuci. Nucile au un continut bogat de glutation, acizi grasi omega-3 si aminoacidul arginina, toate aceste substante fiind extrem de benefice pentru bunastarea ficatului.
Reteta de smoothie pentru detoxifierea ficatului
Ingrediente: 1 mar fara cotor, feliat, 1/2 de lamaie, curatata, o felie de ghimbir, 1 lingura de seminte de chia, 1 cana de varza kale, 1 sfecla mica
Mod de preparare: Adauga toate ingredientele intr-un blender si paseaza pentru un minut sau doua. Odata ce obtii un amestec omogen, transfera continutul intr-un pahar si bea-l imediat. Pentru un efect optim, bea acest smoothie in fiecare zi. sursa: eva.ro
/////
Beneficiile ceaiului pentru sanatate
Ceaiul este o bautura cu multe virtuti pentru sanatate. Fie ca este rosu, negru sau verde, este una dintre cele mai consumate bauturi din lume. Dar ce o face atat de speciala?
Ceaiul verde si alb contine cele mai multe catechine (flavonoide), responsabile de numeroasele beneficii ale ceaiului asupra sanatatii:
neutralizeaza radicalii liberi
proprietati antiinflamatorii
proprietati antimicrobiene si antimutagene
ajutati la lupta impotriva obezitatii
Acestea se regasesc in majoritatea frunzelor proaspete. Cu toate acestea, in ceaiul negru, frunzele trebuie tratate astfel incat catechina (80%) sa fie oxidata. O ceasca de ceai infuzat este excelenta, relaxanta si virtuoasa pentru sanatatea dumneavoastra.
Cele 7 virtuti ale ceaiului pentru sanatate:
- Inlatura depresia. Studiile arata ca cei care beau in mod regulat ceai verde, de exemplu, sunt mai putin susceptibili de a suferi de depresie.
- Stimuleaza metabolismul. Mai ales datorita efectelor sale stimulative asupra metabolismului si reducerii continutului de grasimi stocate, ceaiul verde contribuie la scaderea in greutate. Un articol publicat in jurnalul international cu privire la obezitate arata ca consumul regulat de ceai verde sau suplimente de catechina contribuie la scaderea in greutate.
- Reduce nivelul colesterolului. Un studiu publicat in Jurnalul American de Nutritie Medicala arata ca ceaiul verde scade semnificativ nivelul colesterolului „rau” (LDL).
- Stimuleaza functiile renale. Ceaiul verde imbunatateste functia renala: un beneficiu deosebit de interesant pentru pacientii cu diabet zaharat.
- Reduc tensiunea arteriala. Conform unui studiu publicat in Jurnalul European de Nutritie, ceaiul verde si catechinele pe care le contine au un efect pozitiv asupra tensiunii arteriale ridicate datorita proprietatilor sale antihipertensive.
- Ajuta digestia. Oamenii de stiinta orientali au descoperit ca ceaiul verde are efecte prebiotice asupra organismului si ajuta astfel intestinele.
- Reduce nivelul de zahar din sange. Un experiment pe soareci a confirmat ca ceaiul verde reduce (la jumatate) nivelul zaharului din sange care insoteste frecvent mesele bogate in carbohidrati. Cat de mult ceai trebuie sa consumati pentru a obtine acest efect? 2 cesti! A.M.
/////
Care sunt efectele benefice ale consumului de suc din morcovi, mere si sfecla…
Fara indoiala, una dintre cele mai bune modalitati de a furniza organismului o cantitate mare de nutrienti de la legume si fructe este prin combinarea lor intr-un suc. Sucul de fructe si legume este adesea mai eficient decat consumul de fructe si legume integrale, deoarece multi oameni nu reusesc sa atinga dozele zilnice recomandate. Bogatia de fibre rezultata din combinarea mai multor fructe si legume iti imbunatateste sanatatea sistemului digestiv. Sucurile naturale sunt, de asemenea, capabile sa reduca riscul de cancer, sa intareasca imunitatea, sa curete corpul si sa te ajute sa scapi de kilogramele in exces.
Prin combinarea acestor fructe si legume, vei obtine o sursa importanta de sanatate. Cu un continut ridicat de vitamina C si fibre, dar si de carbohidrati, merele sunt unul dintre cele mai sanatoase fructe. In plus, acestea nu contin colesterol sau grasimi si pot fi de mare ajutor daca vrei sa elimini excesul de greutate, sa imbunatatesti sanatatea oculara si sa cresti nivelul de energie.
Morcovii au un continut bogat de magneziu si seleniu, precum si de vitamina A, B, C, E si K. Acestia sunt cunoscuti si pentru puterea lor antioxidanta si capacitatea de a scadea riscul de cancer. Sfecla aduce un aport important de fibre, potasiu, fier, acid folic, calciu, vitamina A si C. Cand il incluzi in dieta ta zilnica, acest amestec de morcovi cu mere si sfecla poate face minuni pentru starea ta generala de sanatate. Iata cum il poti prepara!
Suc de morcovi cu mere si sfecla
Ingrediente: cantitati egale de sfecla tocata, morcovi si mere
Mod de preparare: Adauga toate ingredientele intr-un blender sau intr-un storcator si amesteca pana cand obtii o compozitie omogena. Apoi strecoara continutul si adauga-l intr-o sticla. Tine-l la frigider pana cand il bei pe tot, insa este recomandat sa iti faci proaspat in fiecare zi. Bea un pahar de suc dimineata, pe stomacul gol, de obicei cu o ora inainte de micul dejun. Mai bea un alt pahar de suc dupa-amiaza. Repeta procedeul in fiecare zi, pentru o perioada de 90 de zile, pentru beneficii optime aduse sanatatii.
Beneficiile pentru sanatate aduse de sucul de morcovi, mere si sfecla
Imbunatatirea vederii
Daca vei bea acest suc in mod regulat, vei ameliora problemele cu ochii uscati, rosii sau obositi.
Imbunatirea pielii
Puterea antiinflamatorie a acestui suc va elimina bacteriile si virusurile si, prin urmare, va ameliora alergiile si alte probleme ale pielii.
In plus, aceasta bautura va amana aparitia ridurilor si va spori elasticitatea pielii.
Imbunatatirea sanatatii inimii
Fitonutrientii din aceasta combinatie, inclusiv luteina, beta si alfa-carotenul, vor stimula sanatatea inimii. In plus, merele vor reduce nivelul de colesterol rau si vor echilibra tensiunea arteriala.
Perfect pentru sanatatea femeilor
Daca ai nevoie sa ameliorezi simptomelor sindromului premenstrual, crampele si durerile menstruale, acesta este unul dintre cele mai bune remedii naturale. De asemenea, va reduce oboseala comuna acestei perioade si va creste nivelul de fier. sursa: eva.ro
/////
Este sau nu sanatos untul…
Unde se incadreaza untul si cat de bun este el pentru sanatate? Problema ar fi ca untul este bogat in grasimi saturate, precum cele provenite din carne si slanina. Grasimile saturate cresc nivelul trigliceridelor si colesterolului din organism, favorizand aparitia aterosclerozei. Boala se caracterizeaza prin ingustarea arterelor in urma depunerilor, compromitand nutritia organelor vitale. In timp, ateroscleroza duce la infarct de miocard, accidente vasculare cerebrale anevrisme de aorta, arteriopatia membrelor inferioare sau insuficienta cardiaca.
In plus, grasimile sunt hipercalorice – un gram de lipide producand prin ardere 9 kilocalorii. Caloriile din unt provind exclusiv din lipide, 100 de grame de unt continand intre 500 si 700 de kilocalorii, si intre 106 si 219 miligrame de colesterol. O lingurita de 10 grame de unt contine 22 de miligrame de colesterol, in timp ce o lingurita de margarina are 0 colesterol, la fel si o lingurita de ulei. La capitolul beneficii pentru sanatate ar trebui mentionat ca untul contine totodata si vitamine liposolubile, cum este de pilda vitamina A. Aportul de calciu pe care il poate aduce este foarte mic. In concluzie, deocamdata, pentru a avea beneficii pentru sanatate, opiniile specialistilor tind sa recomande consumul de unt in cantitati mici, doar ocazional si inlocuit, atunci cand se poate, cu grasimi vegetale, considerate mai sanatoase. A.M.
////
Frunzele de dafin ajuta la scaderea glicemiei si a colesterolului
Folosite cel mai adesea drept condiment, frunzele de dafin au proprietati antiseptice, antivirale, cicatrizante si bactericide, avand numeroase aplicatii in medicina naturista. Frunzele de dafin contin grasimi, proteine, retinol, vitaminele A, C, piridoxina, niacina, zinc, fier, magneziu, calciu, potasiu si antioxidanti. Persoanele care au colesterolul, glicemia si trigliceridele crescute pot urma o cura de 30 de zile, timp in care se consuma 1-3 g de pulbere de foi de dafin zilnic.
impotriva durerilor reumatice se poate folosi uleiul de dafin, preparat astfel: 100g de frunze de dafin maruntite se adauga in 100ml alcool alimentar. Vasul se inchide ermetic si se lasa pentru 24 de ore. Dupa scurgerea celor 24 de ore se adauga un litru de ulei de masline, se inchide ermetic si se pastreaza la loc intunecat si rece pentru 4-6 saptamani, dupa care se strecoara si se poate folosi la masaj. Uleiul este eficient si in cazul oboselii si a spasmelor musculare. Infuzia de dafin se prepara din doua frunze la o cana de apa clocotita. Se foloseste pentru calmarea afectiunilor nervoase, orale, ale cailor respiratorii, racelii, gripei si a reumatismului. impotriva nevralgiilor se prepara o infuzie din 125g de frunze la un litru de apa clocotita. Cu aceasta infuzie se frectioneaza zona dureroasa sau se foloseste pentru comprese.
Printre alte beneficii ale foilor de dafin, se numara si faptul ca: este eficient impotriva plagilor, aftelor si abceselor dentare (se face gargara cu infuzie din foi de dafin); are rol de sedativ; diminueaza simptomele depresiei si ale anxietatii; are efect expectorant, scade febra si desfunda nasul, fiind indicat in bronsite, laringite, gripe, raceli, faringite, sinuzite; eficient in cazurile de dispepsie, balonare si gastro-enterite; previne aparitia cancerului, deoarece contine antioxidanti; quercitina, eugenol, catechine) care combat radicalii liberi; mentin sanatatea sistemului cardiovascular; accelereaza digestia, fiind recomandat dupa o masa copioasa; diminueaza durerile de cap, migrenele; previn fermentatiile din tubul digestiv, are efect de antiseptic intestinal; util in indigestii si balonari; regleaza menstruatia; ajuta organismul sa proceseze insulina mai eficient; amelioreaza infectiile urinare; grabeste vindecarea in caz de eruptii cutanate, acnee, eczeme, psoriazis, rani; trateaza infectiile fungice si bacteriene; mentin sanatatea pielii, daca sunt folosite la baie (infuzie turnata in apa din cada sau cateva picaturi de ulei de dafin); imbunatateste memoria; adjuvant in tratarea ulcerului gastric. previne si incetineste maladia Parkinson si boala Alzheimer; stimuleaza sistemul imunitar (o cana de decoct consumata pe parcursul unei zile). Consumate in cantitate mare, foile de dafin sunt toxice si pot induce voma, pot provoca sangerari si tulburari mentale.
/////
Cum utilizam mierea in boala varicoasa
Boala varicoasa – varicele – este o boala transmisa genetic in 95 % din cazuri si evolueaza diferit de la persoana la persoana. Acest lucru face ca tratamentul sa fie unul diferentiat pentru fiecare pacient in parte. In stadiile incipiente acuzele sunt nespecifice : dureri in gambe si senzatie de presiune manifestata seara, picioare grele, oboseala gambelor, cu aparitia ulterioara a venelor dilatate. Este stiut faptul ca boala varicoasa nu determina dureri direct proportionale cu volumul varicelor si mai ales cu stadiul bolii. Acest lucru explica de ce pacientii cu boala varicoasa nu se prezinta in stadiile incipiente direct la o consultatie de chirurgie vasculara.
Netratate la timp, varicele pot duce la complicatii, precum ulcere varicoase, dermite, hemoragii si inflamatii. O prima masura este repausul la pat, cu picioarele pe un plan mai înalt decat pieptul (sprijinte pe o perna) si folosirea ciorapilor speciali. Remediul pe baza de miere de albine si usturoi este recomandat în acesta situatie, modul de preparare fiind urmatorul: 250 g de miere se amesteca cu 250 g de usturoi pisat si se lasa la macerat timp de 7 zile, dupa care se administreaza cate o lingura de produs, cu 40 de minute înainte de masa, de 3 ori pe zi, timp de 2 luni.
Cura este eficienta si în caz de alte afectiuni vasculare ale picioarelor. Pe langa aceasta cura, dieta trebuie si ea adaptata noilor nevoi ale organismului, pe o perioada de 45 de zile, astfel: nu se vor consuma: carne de porc, de vita, de berbec, de bivol, peste, alcool, sare, fructe acre, lamai, rosii, ananas, condimente iuti, fasole, soia, ulei de susan, bauturi fierbinti, ceai, cafea, cartofi, ridichi, legume verzi, iaurt, otet, mancaruri grase, alimente fripte sau prajite; se vor consuma: orez, grau, porumb, supa de fasole cu boabe mari, produse lactate (mai putin iaurt si telemea) dovleac, castravete, spanac, miere, struguri. De asemenea, hidratarea este foarte importanta, fiind indicat a se consuma 2-3 litri de apa plata zilnic. La prepararea remediului se vor folosi doar produse bio sau organice.
////
Tratamente naturiste pentru glicemie scazuta…
Hipoglicemia nu este o boala, ci o stare determinata de o varietate de cauze. Principalele tipuri de hipoglicemie sunt: Scaderea rapida a glucozei in sange (hipoglicemia). Apare atunci cand persoana a fost privata de ingestia de alimente timp de mai multe ore, cum ar fi, de exemplu, perioada noptii. Acest tip de hipoglicemie este frecvent asociat cu existenta unui nivel crescut de insulina in sange, administrarea unor medicamente, consumul de bauturi alcoolice, afectiuni ereditare ce afecteaza metabolizarea carbohidratilor sau cu alte afectiuni medicale.
Scaderea lenta a concentretiei glucozei in sange (denumita si hipoglicemie postprandiala). Apare la un interval de 3 sau 4 ore dupa ingestia unei mese. Aceasta forma de hipoglicemie poate fi determinata de o deficienta ereditara a unei enzime, de exemplu in galactozemie sau prin indepartarea chirurgicala, partiala sau totala a stomacului. Uneori cauza poate ramane necunoscuta. Scaderea lenta a glucozei in sange ce apare la 1 sau 2 ore dupa ingestia unei mese (denumita si hipoglicemie alimentara) poate fi determinata de o golire rapida a continutului stomacului in intestin.
Scaderea rapida a glucozei in sange este determinata, in general, de o afectiune medicala serioasa, in timp ce scaderea lenta a glucozei sanguine (in lipsa unei interventii chirurgicale la nivel intestinal in antecedente) nu implica existenta unei boli. Cele mai frecvente simptome ale hipoglicemiei sunt durerile de cap, senzatia de foame, de slabiciune, irascibilitatea, nerabdarea, schimbarea brusca si frecventa a starii de spirit, nervozitatea, accelerarea ritmului cardiac si senzatia de voma. În cazurile grave de hipoglicemie, pacientul va avea vederea încetosata, palpitatii, ameteala, tremor, transpiratie, anxietate, confuzie, coma, va fi agresiv, va avea pierderi temporare de memorie, dificultati de concentrare si va suferi de oboseala severa.
Pentru a evita situatiile grave, puteti recurge la urmatoarele remedii rapide: mancati 2 mere cu tot cu coaja si mijloc; mancati o lingura cu miere de albine sau ceva dulce; consumati regulat nuci, seminte de dovleac sau floarea-soarelui (toate crude); sucul de rosii consumat zilnic timp de 2 saptamani previne crizele hipoglicemice; afinele si frunzele de afine sub forma de infuzie sunt recomandate; nucile de cocos, caju si castanele mentin nivelul glucozei în sange; consumul de armurariu si radacina de papadie previne aparitia crizelor de hipoglicemie asociate cu afectiunile hepatice si pancreatice.
////
Sfaturi utile pentru combaterea carceilor …
Carceii sau crampele musculare sunt contractii dureroase, involuntare ale unui muschi sau grup de muschi. Acestia apar in special la persoanele active (sunt determinati de un efort fizic sporit), la supraponderali (din cauza greutatii peste medie care apasa asupra muschilor) si la persoanele cu o circulatie sanguina defectuoasa. De asemenea, incaltamintea stramta sau pozitiile incomode ale piciorului pot fi o alta cauza a aparitiei carceilor. Ȋn ceea ce priveste varsta, persoanele trecute de 65 de ani prezinta un risc mai mare de imbolnavire din cauza inactivitatii si a atrofierii muschilor.
Recomandari pentru combaterea carceilor: Ȋntrerupe activitatea care a declansat carceii; Aplica o compresa rece pe zona dureroasa pentru a relaxa muschii, dupa care o compresa calda pentru ameliorarea durerii; Ȋntinde piciorul, mana sau gatul si maseaza zona afectata. Dupa masaj poti aplica o compresa cu otet de mere sau ceai de menta; Amesteca un pahar de apa calda cu o lingura de miere si o lingura de otet de mere si bea continutul, de preferat cu inghitituri medii.
Cum calmati crampele nocturne: – inainte de culcare, relaxati-va cu o baie fierbinte sau faceti un dus sau aplicati o perna electrica incalzita timp de cel putin 10 minute e zona predispusa la carcei. – Pentru a scapa de carcei, intindeti si inclinati varful piciorului spre genunchi. – Ridicati-va din pat si plimbati-va in jur, scuturati puternic piciorul, apoi intoarceti-va in pat si puneti o perna sub piciorul intins. – Masati usor zona dureroasa cu o miscare circulara pentru a ajuta la ameliorarea tonusului muscular.
////
Lista alimentelor care nu expira niciodata…
Este important sa tii cont de termenul de valabilitate atunci cand cumperi si folosesti un produs alimentar, daca nu vrei sa risti sa te trezesti cu probleme de sanatate. Exista insa si cateva alimente care nu expira niciodata. Daca sunt depozitate corect, ele pot fi consumate ani intregi si nici nu-si vor pierde proprietatile si valorile nutritionale.
- Otetul de mere. Cand este ferit de razele directe ale soarelui, otetul de mere isi pastreaza proprietatile si poti fi sigur ca nu va expira niciodata.
- Mierea. Isi poate schimba culoarea si se poate zaharisi, dar mierea este buna pentru consum chiar si dupa sute de ani, atunci cand este depozitata intr-un recipient inchis ermetic.
- Orezul. In catacombele egiptene s-au descoperit depozite de orez, care inca era bun pentru consumul uman! Asadar, e clar ca pentru orez nu exista data de expirare. Atentie, insa! Pastrati-l departe de umezeala!
- Sarea. Atunci cand este ferita de umiditate, sarea este „nemuritoare”. Si de ce n-ar fi, daca e vorba de o piatra sfaramata?
- Sosul de soia. Daca sticla in care este depozitat nu a fost deschisa niciodata, sosul de soia este valabil la nesfarsit. In schimb, atunci cand recipientul a fost deschis, sosul de soia are o valabilitate destul de scurta.
- Zaharul. La fel ca mierea, atunci cand este depozitat intr-un recipient inchis ermetic, zaharul alb, brun si cel pudra nu se strica niciodata.
- Fasolea boabe, uscata. Cand este ferita de daunatori, fasolea boabe nu are termen de valabilitate. E adevarat ca se va fierbe mai greu si exista posibilitatea sa nu se inmoaie complet, dar valoarea nutritionala nu se schimba, indiferent de timpul petrecut pe raftul camarii.
- Cafeaua instant. Daca o depozitati in congelator, cafeaua instant poate fi pastrata pentru totdeauna.
- Siropul de artar. Daca il pastrati in congelator, siropul de artar nu are data de expirare.
- Bauturile tari. Nu trebuie sa va grabiti sa terminati o sticla de bautura tare, pentru ca alcoolul tare nu expira niciodata. E adevarat ca isi poate pierde un pic din aroma, dar taria ramane neschimbata. sursa: clickpentrufemei.ro
/////
Descoperire medicala care ajuta la tratarea diabetului…
In ciuda noilor descoperiri din domeniul medical, pacientii diagnosticati cu diabet de tip 1 inca sunt nevoiti sa apeleze zilnic la injectii cu insulina. Recent, insa, cercetatorii au reusit, in cadrul testelor pe soareci, sa transforme celulele stem in celule functionale ce produc insulina.
„Am reusit sa generam celule ce produc insulina, ce arata si actioneaza precum celulele beta pancreatice pe care le avem cu totii in corp”, a explicat fiziologul Matthias Hebrok, din cadrul Universitatii San Francisco din California. „Acesta este un pas important in obtinerea unor celule ce vor putea fi transferate la pacientii cu diabet”, a explicat Hebrok.
Diabetul de tip 1 este caracterizat prin pierderea insulinei din cauza faptului ca sistemul imunitar distruge celulele din pancreas, asadar in acest caz este necesara introducerea, manuala, a insulinei, scrie descopera.ro, care citeaza Science Alert. Persoenale cu aceasta afectiune pot duce o viata aproximativ normala, dar prezinta un risc mai crescut de dezvoltare a problemelor la nivelul rinichilor si inimii.
In ultimii ani, echipa de specialisti din cadrul Universitatii din California a incercat sa transforme celulele stem in celule beta pancreatice, complet functionale. Pana acum, acestia nu au reusit sa realizeze celule complet dezvoltate care sa poata produce insulina corespunzator.
Pentru a rezolva aceasta problema, in cadrul noului studiu, cercetatorii au analizat modul in care celulele se dezvolta in pancreas. Ei au observat ca odata create, celulele se separa in insule pancreatice. Specialistii au analizat procesul in laborator, unde au separat artificial celulele stem si le-au reorganizat in grupuri ce sunt formate si in mod natural de corp. Noul aranjament a permis celulelor stem pancreatice sa ajunga la maturitate si sa functioneze la fel ca celulele obisnuite ce produc insulina. De asemenea, atunci cand au fost transferate la soareci sanatosi, celulele au continuat sa produca insulina. A.M.
////
Cum trebuie sa procedezi atunci cand te musca un animal
Muscaturile provocate de animale, sunt periculoase atat prin leziunile tisulare pe care le antreneaza, cat si prin riscul unor infectii grave, dintre care cele mai cunoscute sunt rabia (turbarea) sau tetanosul. Uneori muscatura poate determina leziuni tisulare importante, cum ar fi lezarea unui vas de sange important cu hemoragie consecutiva, ruptura musculara, etc. in astfel de cazuri masurile de prim ajutor se vor adapta la leziunile produse: oprirea hemoragiei, transportul de urgena la spital si, daca este cazul, resuscitare cardio-respiratorie.
Primul ajutor in cazul muscaturilor de animale se acorda astfel: – Pentru plagile superficiale, spalati-va bine mainile inainte sa interveniti si imediat dupa. Daca rana nu sangereaza abundent, spalati zona cu apa si sapun. Aplicati apoi apa oxigenata (sau alt dezinfectant pe care il aveti la indemana) si un unguent cu antibiotic. Bandajati rana. – Daca plaga sangereaza abundent, aplicati o presiune directa pe suprafata acesteia, cu o compresa sterila sau o carpa curata. Ridicati usor portiunea corporala cu muscatura si monitorizati in urmatoarele 12-24 ore plaga, pentru a observa semnele unei infectii. Daca rana se infecteaza sau daca persoana in cauza are dureri, mergeti la spital.
Muscaturi de sarpe veninos: Linistiti victima. Pastrati membrul muscat sub nivelul inimii victimei. Dirijati imediat victima spre spital evitand orice efort fizic din partea ei. Apelati la serviciul medical de urgenta daca: – muscatura provine de la un animal salbatic sau comunitar; – animalul de companie nu a fost vaccinat; – animalul prezenta un comportament nefiresc; – muscatura a produs o plaga adanca si sangereaza abundent; – muscatura se afla la nivelul fetei, capului, gatului, mainilor, picioarelor sau in apropierea incheieturilor;
////
Tratamente naturiste pentru reumatism
Bolile reumatice (reumatismul) sunt afectiuni dureroase, cauzate de inflamatie, tumefiere si durere in articulatii sau muschi. Unele boli reumatice, cum ar fi osteoartrita, sunt rezultatul uzurii articulatiilor. Altele, precum artrita reumatoida, apar atunci cand sistemul imunitar devine hiperactiv si ataca garniturile articulatiilor, cauzand dureri articulare, umflare si distrugere. Exista mai mult de 100 de boli reumatice. Aproximativ 27 de milioane de americani au osteoartrita. Aceasta afectiune provoaca, de-a lungul timpului, daune cartilajului. Osteoartrita poate fi o parte naturala a procesului de imbatranire si poate afecta toate partile corpului. Cu toate acestea, zonele cele mai afectate raman genunchi, soldurile, gatul, partea inferioara a spatelui si degetele.
Bolile reumatice au fost clasificate in functie de localizare si de caracteristicile simptomelor: reumatism localizat (bursita); reumatism regional (tulburarile articulatiei temporo-mandibulare); reumatism generalizat (fibromialgia); reumatism psihogen (durerile musculare si articulare care sunt in contradictie cu starea fiziologica reala a unei persoane, determinate de tulburari psihice sau psihopatii).
Recomandari pentru ameliorarea reumatismului: Bucati de telina se oparesc in clocot, dupa ce s-a racit putin se bea zeama in care au fiert legumele. Telina fiarta se toaca cu putina faina, lapte si miere, se amesteca pana se obtine o pasta, se poate consuma ca salata, umplutura pentru cartofi fierti sau unsa pe paine prajita. Se beau 1 – 2 pahare de suc de telina/zi, tratament cu efecte foarte puternice. Frunzele de telina oparite cu apa clocotita, se lasa sa se raceasca si se pun pe articulatiile dureroase, timp de 2 ore. Ceaiul de patrunjel luat inainte de masa, stimuleaza rinichii, ceea ce previne manifestarea accentuata a reumatismului.
///////
Reguli care trebuie respectate pentru a avea picioare sanatoase
Picioarele dumneavoastra suporta intreaga greutate a corpului, asadar problemele picioarelor pot duce foarte usor la disconfort si va pot afecta mersul. Iar acest lucru duce la durere de genunchi, sold si spate. Vestea buna este ca ingrijirea corespunzatoare a picioarelor poate preveni majoritatea acestor probleme.
Spalati-va des picioarele. Nu mergeti la culcare fara sa va spalati picioarele. Daca lasati mizerie pe suprafata pielii, aceasta se poate irita si infecta. Spalati-va picioarele in fiecare seara cu apa si sapun. Uscati-va picioarele bine. Uscati bine picioarele dupa ce le spalati, in special intre degete acolo unde germenii precum Piciorul de atlet se pot inmulti cu usurinta. Apoi, aplicati lotiune hidratanta pentru picioare (nu pentru corp). Inlaturati pielea intarita. Exfoliati usor pielea intarita si bataturile cu o piatra ponce sau o pila pentru picioare in mod regulat.
Taiati-va unghiile cu grija. Intotdeauna taiati-va unghiile drept, niciodata ascutit sau mai scurt la colturi. Astfel preveniti unghiile incarnate. Mergeti la cumparaturi pentru incaltaminte dupa amiaza. Probati pantofi noi dupa amiaza. Picioarele se umfla pe parcursul zilei si daca pantofii vi se potrivesc seara cand picioarele au cea mai mare dimensiune, puteti fi siguri ca vor fi mereu confortabili. Reguli pentru incaltamintea pe care o purtati la serviciu. Daca trebuie sa purtati tocuri la locul de munca, purtati pantofi confortabili pana la munca si inapoi spre casa, si purtati pantofii cu toc doar la birou. De asemenea, incercati sa variati inaltimea tocului, intre jos, mediu si inalt.
Limitati timpul in care stati pe tocuri. Precum cunoscatorii, purtati pantofi cu toc sau varf ascutit doar la ocazii speciale, si mereu alegeti pantofii potritivi pentru activitatea pe care o desfasurati (asadar fara sandale cand mergeti pe munte). Schimbati-va sosetele zilnic. Purtati slapi pentru a evita sa luati Picior de atlet sau veruci cand folositi facilitati publice precum dusurile de la salile de fitness, piscine sau bai de hotel. Aveti grija cu slapii. Nu purtati slapi tot timul. Ei nu ofera suportul necesar picioarelor si pot cauza prabusirea boltei plantare sau dureri de calcai daca sunt purtati prea mult.
Samuel L. Brengle
Această biografie este preluată din cartea Ei L-au cunoscut pe Dumnezeul lor, Vol. I, şi este publicată aici cu permisiunea amabilă a lui Edwin şi Lillian Harvey & Hey.
Cine s-ar fi gândit la aşa ceva! Tânărul Brengle, atât de ambiţios înainte, îngenunchiat pentru a lustrui 18 perechi de cizme! El, care a refuzat oferta de a predica la un amvon renumit într-o mare biserică metodistă dintr-un mare oraş american, acum îndeplinea această muncă umilă în barăcile de instruire din Londra ale Armatei Salvării. Lupta a fost aprigă, dar scurtă. Se întrebase dacă nu cumva toate avantajele educaţiei sale şi toate talentele personale erau aruncate la gunoi. Atunci Duhul Sfânt i-a adus în memorie pe Marele său Exemplu. „Dacă Isus a spălat picioarele ucenicilor, voi putea şi eu să lustruiesc cizmele cadeţilor!” a fost fericita concluzie. Şi astfel tânărul Brengle a acceptat bucuros metodele riguroase ale lui William Booth pentru instruirea soldaţilor Crucii şi, timp de aproape o jumătate de secol, avea să fie un specialist foarte folositor în promovarea unor idei profunde despre consacrare şi viaţă sfântă în cadrul sferei de influenţă a Armatei Salvării, care se întindea în toată lumea.
Samuel Logan Brengle s-a născut în Fredericksburg, Indiana, USA, ca fiu al lui William şi al Rebecăi Brengle, la 1 iunie 1860.
Când băiatul avea 2 ani, tatăl său, care era învăţător la o şcoală, a răspuns chemării de a se înrola în Armata Nordului în timpul războiului civil din America. Rănit în încercuirea oraşului Vicksburg, tânărul, dar bravul soldat s-a întors acasă, însă nu a supravieţuit din cauza rănilor. Soţia sa, o mamă evlavioasă, având acum responsabilitatea creşterii unicului lor copil, l-a învăţat cu credincioşie lucrurile lui Dumnezeu. Deşi s-a recăsătorit şi toată viaţa lor s-au mutat dintr-un loc în altul, niciodată nu a neglijat participarea la serviciile bisericii.
În micul oraş Olnez din Illinois, unde locuia familia, au început să apară servicii de trezire spirituală şi, la sfârşitul fiecărui serviciu, tânărul căuta pacea inimii. Timp de cinci seri la rând a îngenuncheat în rugăciune, crezând că un act de decizie ca acesta îl va face creştin. Dar el nu a fost urmat de nicio mărturie divină.
După o bucată de vreme, în timpul unei plimbări, discuta cu mama sa despre ultima propunere de mutare în Texas şi despre lipsa de odihnă a tatălui său vitreg. „Mamă, a exclamat Samuel, îmi pare bine că nu ne-am mutat în Texas. Dacă aş fi plecat acolo poate că m aş fi împrietenit cu vreun grup de băieţi răi şi beţivi şi mi-aş fi pierdut sufletul. Dar am rămas aici şi am devenit creştin.”
Cu această declaraţie, în sufletul lui a venit o asemenea pace şi odihnă, încât a ştiut fără nicio umbră de îndoială că fusese acceptat de Dumnezeu. Săptămâni la rând s-a desfătat în experienţa lui cerească. Însă lucrarea de răscumpărare încă nu era completă în el, după cum avea să descopere mai târziu.
Într-o zi, în timp ce se întorcea acasă de la şcoală împreună cu mai mulţi colegi, s-a iscat o ceartă în cursul căreia unul din băieţi l-a numit pe Sam în cel mai neplăcut mod posibil. Atunci şi acolo, tânărul Brengle a devenit conştient de prezenţa răului în inima sa fiindcă, drept răsplată, i-a tras o lovitură zdravănă de pumn acelui băiat. Imediat după aceasta, calmul mult dorit al sufletului său a fost înlocuit de o furtună de sentimente tulburi şi de nefericire. Şi nici nu a putut simţi că relaţia lui este în ordine cu Făcătorul Său până nu a căutat iertarea la Tronul harului pentru fapta sa nesăbuită.
Angajându-se din toată inima în lucrarea din biserică, la vârsta de 15 ani, a ajuns asistentul conducătorului şcolilor duminicale. Setea sa de cunoştinţe i-a determinat pe profesorii din liceu să-i recomande să studieze gramatica cu un profesor excelent care locuia la o distanţă de vreo 25 de kilometri. Mama sa a fost de acord cu această decizie, cu toate că din cauza relaţiei strânse dintre ei, despărţirea a fost dureroasă pentru amândoi.
Băiatul a fost aruncat într-o stare emoţională de deprimare cât se poate de serioasă când mama sa, după o scurtă perioadă de suferinţă, a plecat în veşnicie. Durerea lui părea să fie alinată numai de o şi mai mare consacrare studiilor sale şi, pe măsură ce acestea au avansat, pasul următor a însemnat colegiul. Vânzarea fermei i-a furnizat fondurile necesare. Şi astfel Brengle, la 17 ani, s-a înscris ca student la şcoala numită astăzi DePauw University, în Greencastle, Indiana.
Anii petrecuţi la colegiu l-au evidenţiat ca pe un cărturar strălucit, în special ca orator, şi la orizontul vieţii sale au început să apară ambiţii politice. Însă Dumnezeu avea un alt plan pentru Brengle, plan care îi trecea din când în când prin faţa ochilor, cu toate că el aproape că nici nu vroia să-i recunoască existenţa. Şi acesta se referea la faptul că el trebuia să predice Evanghelia. Datorită elocvenţei sale înnăscute, a fost ales să vorbească la o conferinţă anuală despre o temă foarte importantă, de care depindea viaţa comunităţii frăţeşti din care făcea şi el parte. Era atât de împovărat de conştienţa responsabilităţii pe care o are încât, în zbuciumul sufletului său, s-a rugat pentru ajutor divin promiţând că, dacă discursul său îşi va atinge scopul, va ceda în această privinţă şi va asculta de Dumnezeu oriunde îl va chema. Când rugăciunea a fost ascultată, el nu a putut trece cu vederea planul vieţii sale pe care Dumnezeu voise să i-l arate de mai multe ori.
După absolvire, pentru o scurtă perioadă de timp, a slujit ca predicator într-un cerc de biserici metodiste. Atunci prietenii l-au sfătuit să studieze teologia şi, motivat de ambiţia de a deveni un predicator de excepţie, Brengle s-a înscris la Seminarul Teologic din Boston (Boston Theological Seminary).
Această decizie a iniţiat cea mai importantă experienţă a carierei sale. Timp de opt ani fusese în mod dureros conştient de conflictul interior dintre forţele binelui şi ale răului din inima sa, fără să ştie clar care este soluţia problemei. În Boston a fost binecuvântat, tocmai când avea cea mai mare nevoie, de învăţătura lui dr. Daniel Steel cu privire la soluţia de la Calvar pentru inima sa rebelă. Acest profesor evlavios a putut dovedi cu ajutorul Scripturii că eliberarea interioară era posibilă şi putea, de asemenea, să confirme această realitate prin mărturia lui personală. Această întâlnire plănuită de Dumnezeu a sosit exact la momentul oportun! Şi studiul aprofundat i-a adus un Învăţător şi mai mare decât Steel – Însuşi Duhul Sfânt. Iată cuvintele scrise de Brengle:
Am văzut umilinţa lui Isus şi mândria mea; blândeţea lui Isus şi temperamentul meu iute; smerenia lui Isus şi ambiţia mea; puritatea lui Isus şi inima mea necurată; credincioşia lui Isus şi înşelăciunea inimii mele; sfinţenia lui Isus şi nesfinţenia mea. Nu am mai privit la nimeni altcineva decât la Isus şi la mine însumi, şi am ajuns să-mi fie scârbă de mine.
Conştienţa faptului că Dumnezeu l-a chemat să predice Evanghelia era împletită cu dorinţa nedemnă, dar insistentă, de a deveni un mare predicator. Ce subtilă era ispita: „De-aş putea fi un predicator mare ca Moody! El atribuie puterea pe care o are botezului cu Duhul Sfânt. Poate că dacă voi căuta acest botez, voi avea şi puterea!” Şi apoi el adaugă: „Căutam Duhul Sfânt ca să-L pot folosi, nu ca El să mă folosească pe mine.”
Dimineaţa zilei de 9 ianuarie 1895 l-a găsit pe Brengle treaz foarte devreme, cu sufletul profund tulburat. Duhul lui Dumnezeu încerca să-L aducă în faţa unei decizii clare. „Astăzi, a exclamat tânărul bărbat, trebuie să-L obţin, sau voi fi pierdut pe veci.” Însă ambiţia sa pentru măreţie în slujire nu fusese încă adusă la Cruce, cu toate că s-a rugat: „Doamne, dacă mă vei sfinţi, voi accepta cea mai umilă repartiţie care există.”
În acest timp însă, inima lui firească s-a mângâiat cu gândul că, chiar dacă ar fi repartizat la o bisericuţă mică, neînsemnată, va putea totuşi să fie un vorbitor puternic. Atunci o străfulgerare de lumină divină i-a descoperit enormitatea iubirii de sine într-o asemenea măsură încât, zdrobit complet în faţa acestei revelaţii, a exclamat: „Doamne, am vrut să fiu un predicator elocvent, dar, dacă prin bâlbâială şi gângăvire îţi pot aduce mai multă glorie decât prin elocvenţă, atunci fă-mă să mă bâlbâi şi să gângâi.” Însă Duhul Sfânt Şi-a întârziat venirea. Totuşi, dintr-o dată, întunericul sufletului său a fost străpuns de cuvintele: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”
„Cred asta!”, a fost răspunsul lui Brengle şi Domnul pe care Îl căuta a venit dintr-o dată în templul Său. Până la sfârşitul zilelor sale, Brengle nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestei lucrări a harului în sufletul lui şi nu a încetat vreodată s-o laude. Două zile mai târziu, o altă manifestare a lui Dumnezeu i-a inundat sufletul. Despre această experienţă, el a zis:
Am deschis Biblia şi, în timp ce citeam câteva din cuvintele lui Isus, El mi-a dat o astfel de binecuvântare cum nu am visat vreodată că i-ar putea fi dată unui om pe pământ. Era o revelaţie imposibil de exprimat în cuvinte. Era un cer de dragoste care a intrat în inima mea. Sufletul mi s a topit ca ceara înaintea focului. Am plâns şi iar am plâns. Mi-a fost silă de mine pentru că am îndrăznit să păcătuiesc împotriva Lui, că m am îndoit de El ori că am trăit pentru mine însumi şi nu pentru gloria Lui. Orice ambiţie personală dispăruse. Flacăra pură a dragostei mă ardea aşa cum un foc mistuitor arde o molie.
Am ieşit la plimbare prin parcurile centrale din Boston înainte de micul dejun plângând de bucurie şi lăudându-L pe Dumnezeu. Oh, ce dragoste era în inima mea! În ceasul acela Îl cunoşteam pe Isus şi Îl iubeam într-atât încât inima îmi părea că îmi va exploda de dragoste. Am fost umplut cu dragoste pentru toate făpturile. Auzeam vrăbiuţele ciripind. Le iubeam. Am observat un viermişor târându-se în faţa mea pe cărare – am păşit peste el; nu vroiam să fac rău niciunei vietăţi. Iubeam câinii, iubeam caii, Îi iubeam pe băieţeii de pe stradă, pe străinii care treceau în grabă pe lângă mine, iubeam păgânii, iubeam lumea întreagă.
Cu siguranţă, potopul acesta de emoţii a scăzut în intensitate, dar locul lui a fost luat de certitudinea şi fermitatea unei credinţe statornice care a făcut din Brengle gigantul spiritual care a fost mai târziu. El scrie din nou:
„Într-o zi i-am spus unui prieten cu uimire: «Aceasta este dragostea perfectă despre care a scris apostolul Ioan, dar este mai mult decât orice am visat vreodată; în ea se află personalitate. Ea gândeşte, voieşte, vorbeşte cu mine, mă instruieşte şi mă învaţă.» Şi atunci am ştiut că Dumnezeu, Duhul Sfânt, era în această dragoste şi că această dragoste era Dumnezeu, căci «Dumnezeu este dragoste.»
Oh, răpirea sufletească s-a amestecat cu o teamă sfântă, reverenţioasă, fiindcă este un lucru ameţitor, dar în acelaşi timp, dumnezeiesc de înfricoşător să fii locuit de Duhul Sfânt, să fii un templu al Dumnezeului Celui viu! Marile înălţimi sunt întotdeauna faţă în faţă cu marile adâncimi şi, din înălţimea acestei experienţe binecuvântate, mulţi au căzut în adâncimile fanatismului.
Însă noi nu trebuie să ne dăm înapoi din faţa experienţei din cauza fricii. Orice pericol poate fi evitat printr-o inimă blândă şi smerită, prin slujire umilă, cu credincioşie, privind pe alţii mai presus de noi înşine şi dându-le întâietate în cinste şi păstrând un spirit deschis, gata să se lase învăţat; într-un cuvânt, privind neîncetat la Isus, spre care Duhul Sfânt ne îndreaptă continuu atenţia. Căci El nu vrea ca noi să ne concentrăm atenţia numai asupra Lui şi asupra lucrării Lui în noi, ci, de asemenea, asupra Celui Crucificat şi asupra lucrării Lui pentru noi, ca noi să călcăm pe urmele Aceluia al cărui sânge ne-a câştigat iertarea şi ne face şi ne păstrează curaţi.
Uşile s-au deschis larg. Oferta măgulitoare de a păstori cea mai mare biserică metodistă din partea de nord a statutului Indiana ar fi fost acceptată înainte fără ezitare. Acum a fost respinsă. Brengle simţea că îndrumarea divină îl călăuzeşte spre Armata Salvării. L-a auzit vorbind pe generalul Booth şi a fost profund mişcat. Eforturile făcute sub cerul liber de către aceşti îndrăzneţi luptători ai crucii aveau o ciudată atracţie şi, atunci când o Voce i-a şoptit: „Aceştia sunt poporul Meu”, decizia irevocabilă a fost luată. S-a hotărât să meargă în Anglia unde putea să se ofere personal generalului Booth şi unde putea să obţină pregătirea adecvată pentru slujirea creştină.
S-a logodit cu o tânără din Armata Salvării, pe nume Elizabeth Swift. Se părea că îndeplineşte în toate privinţele standardele înalte pe care şi le fixase în ce priveşte căsătoria şi, cu consimţământul ei total, s-a îmbarcat pentru Anglia la două zile după nuntă.
Generalul Booth l-a privit pe Brengle cu un aer rece. „Tu aparţii unei categorii periculoase, i-a zis acesta. Ai fost propriul tău şef atât de mult timp, încât nu cred că vei de acord să te supui disciplinei Armatei Salvării. Noi suntem o Armată şi pretindem ascultare.”
Cu toate acestea, „pentru o perioadă de încercare”, Brengle a fost trimis la o şcoală de instruire unde prima sa misiune a fost aceea de a lustrui cizmele altor recruţi! Când şi-a adus aminte că Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi, sufletul a început să-i cânte de bucurie. Nu s-a dat niciodată înapoi de la cartierele umile unde s-a găsit mai târziu, de la rutina vizitelor, de la serviciile de noapte sau de la vânzarea revistei cu The War Cry.
După şase luni de pregătire s-a întors, acum „căpitanul Brengle”, în ţara sa natală unde, împreună cu soţia sa, a muncit din greu pentru salvarea păcătoşilor şi pentru sfinţirea celor din Armată. Pasiunea inimii sale era aceea de a „insista asupra sfinţeniei”, oriunde se afla şi, timp de patruzeci de ani, goarna sa a trâmbiţat chemarea peste tot în Statele Unite. Sfera sa de influenţă s-a extins şi în Anglia, pe continentul european, şi chiar până în Australia, Noua Zeelandă şi Insulele Hawaii.
Un coleg ofiţer l-a întâlnit pe Brengle într-o staţie de cale ferată din California. Dorinţa sa după ajutor spiritual era atât de puternică încât nu a putut aştepta până la prima conferinţă. „Vreau să te am şi pentru mine, a exclamat acesta. Ţi-am citit lucrările, ţi-am simţit spiritul şi cred că mă poţi ajuta. Sufletul mi-a ajuns într-o stare de uscăciune.”
Acest om, împreună cu alţi doi ofiţeri s-au angajat mai târziu în rugăciune zilnică pentru ca Samuel Logan Brengle să fie pus deoparte numai pentru lucrarea spirituală, adică pentru edificarea vieţii spirituale, a ofiţerilor şi a soldaţilor. Pentru aceasta au scris o petiţie la cartierul general şi cererea le-a fost aprobată. Această recunoaştere a colonelului Brengle ca un profet al lui Dumnezeu pare să fi coincis cu propria sa convingere despre chemarea la această lucrare, căci în jurnalul său găsim această notă:
Samuel creştea, Domnul era cu el şi n-a lăsat să cadă la pământ niciunul din cuvintele Sale. Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Şeba, a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel proroc al Domnului! (1 Samuel 3:19-20). Ce cinste sau faimă pământească se poate compara cu aceasta!? Ce demnitate să fii „un proroc al Domnului”!
Brengle nu s-a ocupat niciodată de generalităţi. Cunoscând păcatul din inima sa, el ştia ce se găseşte în om. Mai mulţi ascultători au declarat că Brengle le-a predicat lor direct. Nu s-a făcut niciodată vinovat de faptul că a lăsat biserica să creadă că s-ar putea amâna în vreun fel supunerea lor faţă de Dumnezeu. „Astăzi este ziua mântuirii”, declara el şi, oriunde proclama Evanghelia, se vedeau multe victorii spirituale în ce priveşte pocăinţa.
Pe cât a fost de mare ca predicator, tot atât a fost şi ca scriitor, şi prin aceasta memoria sa va dăinui cel mai mult. A scris numai opt cărţi, dar s-a estimat că cel puţin un milion de exemplare au fost tipărite în limba engleză şi, de asemenea, în alte limbi. „Ajutor pentru sfinţenie” ocupă un loc de cinste în acest domeniu şi a circulat în cercuri foarte largi, spre iluminarea spirituală a multor mii de cititori.
Agonia durerilor naşterii precede de multe ori producerea unui lucru care urmează să fie o binecuvântare pentru mulţi. Bucurându-se de lucrarea sa într-un oraş oarecare, Brengle a primit vestea surprinzătoare că a fost numit la Corpul de armată I din Boston. Mai târziu a declarat că l-a apucat o stare de leşin când a citit telegrama, deoarece acest corp de armată era localizat într-o zonă extrem de dificilă. Sărăcia, beţia şi criminalitatea degradaseră pe locuitorii în mijlocul cărora urma să lucreze. Liniştea necesară pentru studiu şi scrierea cărţilor părea o imposibilitate. Mai mult, clădirea nu era departe de Institutul Teologic şi foşti colegi de facultate aveau să-l viziteze în condiţii deloc de invidiat. Boston a însemnat pentru el condamnarea la un martiraj viu. S-a rugat astfel:
Doamne, de ce mă simt astfel? Nu cumva sunt mândru? Este aceasta o ofensă adusă mândriei mele? Nu sunt eu mort faţă de aceste lucruri?
Apoi a citit declaraţia sfântului apostol Pavel: „Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus”. Iar el nu a putut decât să exclame: „Doamne drag, şi eu voi fi credincios. Sunt gata nu numai să merg la Boston şi să sufăr acolo, dar dacă va fi necesar sunt gata să şi mor în Boston pentru Tine!”
Puţin ştia el atunci cât de aproape va fi de moarte şi nici nu putea să cunoască binecuvântatele rezultate pentru nevoile spirituale ale posterităţii. Familia Brengle a plecat spre Boston unde au urmat binecuvântările. Apoi, într-o noapte, un beţiv, înfuriat că fusese dat afară din clădire, a azvârlit cu o piatră de pavaj care l-a lovit pe Brengle în cap. Acest om devotat s-a zbătut un timp între viaţă şi moarte şi, timp de optsprezece luni a fost incapabil să predice. Însă acest foc, ca acela care a venit peste jertfa lui Brengle, nu putea fi stăpânit uşor. Mesajul sfinţeniei ardea în oasele sale. A scris articole pe această temă pentru revista „Strigătul de luptă” care au fost adunate apoi şi publicate sub titlul „Ajutor pentru Sfinţenie”. Mai târziu, doamna Brengle a pictat pe piatra folosită ca obiect de atac cuvintele lui Iosif referitoare la fraţii săi care l-au vândut ca sclav: „Voi, negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine ca să împlinească ceea ce se vede azi, să scape viaţa unui popor în mare număr.”
O alta dintre folositoarele cărţi pe care le-a scris a fost rezultatul crizei dureroase determinată de ruperea grupului Ballington Booths de Armata Salvării. Pentru a contribui la menţinerea soldaţilor angajaţi în lupta spirituală pentru suflete pierdute, şi nu în controverse, a scris articole pe tema câştigării de suflete, articole publicate mai târziu sub titlul „Secretul câştigătorului de suflete”.
Comisarul Brengle a fost întrebat adesea despre secretul prin care îşi păstrase binecuvântarea sfinţirii. Cu doi ani înainte de moarte, el a dat nişte sfaturi foarte pertinente în legătură cu această întrebare.
Rămâi în voia lui Dumnezeu, ascultă-L, caută-L în fiecare zi, aşteptând la porţile Sale. Citeşte Biblia cu regularitate. Nu neglija niciodată rugăciunea tainică. Continuă să mărturiseşti despre harul revărsat asupra ta. Ajută-i pe alţii.
Am fost de asemenea întrebat dacă împlinirea sfinţirii a slăbit în timpul celor cincizeci de ani care au trecut. Judecând după sentimentele mele, da; însă judecând după voinţa mea, nu. Au fost momente când experienţa mea emoţională s-a aflat în declin şi m-am întrebat dacă nu cumva L-am pierdut pe Domnul meu şi experienţa pe care o trăisem. Odată eram sigur că aşa s-a întâmplat şi mi-am pierdut încrederea. Şi timp de 28 de zile, am fost groaznic de ispitit şi cernut de diavolul. Când a venit eliberarea – fiindcă nu am fost lepădat – am descoperit că voinţa mea nu se abătuse de la ţinta ei, că rămăsese ancorată puternic de Hristos în mijlocul acestei furtuni emoţionale şi al pustiirii care trecuse peste sufletul meu.
Tuturor camarazilor mei ispitiţi le voi spune: „Rămâneţi tari! Fiţi credincioşi indiferent de ce simţiţi, fiindcă Hristos nu-i lasă niciodată pe ai Săi. El cunoaşte drumul vostru. El de asemenea a fost ispitit 40 de zile şi 40 de nopţi de către diavolul.” Acea încercare a credinţei şi loialităţii mele s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari binecuvântări din viaţa mea.
Sfinţirea a însemnat totala abandonare în voia lui Dumnezeu, dar nu în aşa fel încât voinţa mea să devină inactivă. A trebuit să fie şi a fost activă, fermă, persistentă în scopurile urmărite pentru a fi a Domnului. Nu mi s-a permis să stau într-o răpire sufletească pasivă cântând şi lăsându-mă dus în fericire veşnică. Dumnezeu şi omul trebuie să coopereze, să conlucreze atât în primirea, cât şi continuarea binecuvântării.
Marile înălţimi sunt aşezate în faţa marilor adâncuri. Astfel că cele mai înalte realizări spirituale sunt puse alături de adâncimile întunecate ale fanatismului. Şi singura cale de a evita căderea în abis este să ai o gândire umilă şi să te rogi ca şi David: „Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere”. M-am rugat ani la rând ca lumina şi dragostea mea să ţină pasul una cu alta. Lumina fără dragoste poate duce la mândrie – ne poate face îngâmfaţi şi ne poate da un fals sentiment de superioritate. Dragostea fără lumină poate conduce la multe imprudenţe, la judecăţi false şi la fanatism.
Dar trebuie să ne ferim de gândul că nu mai avem ce învăţa. Suntem îndemnaţi «să creştem în har». Am intrat într-un mare har prin acest act al sfinţirii şi trebuie să creştem în acest har, deşi nu putem creşte către el – adică nu putem ajunge la el într-un mod natural. Noi putem şi trebuie să creştem zilnic în cunoaştere, în judecată corectă, în pricepere, în dragoste şi devoţiune mereu crescânde pentru Dumnezeu şi pentru binele semenilor noştri. Isus Însuşi creştea în înţelepciune pe măsură ce creştea în statură şi în adevăr.
Trebuie să abandonăm pentru totdeauna ideea că sfinţirea reprezintă numai o stare emoţională. Este la fel de mult legată de voinţă. Totuşi, nu poţi avea mari experienţe lăuntrice fără sentimente. Unul dintre marile pericole spirituale astăzi este frica, născută probabil din mândrie, pe care oamenii o au faţă de sentimente. Sunt atât de atenţi să fie echilibraţi şi cumpătaţi încât încetează să mai fie vioi şi naturali. Devin greşit de fără greşeală, îngheţaţi în tipare fixe, splendid de inexpresivi – nimic mai mult.
Experienţele religioase cele mai înalte îi fac pe oameni la fel de naturali ca şi copilaşii şi fiecare dintre ei se exprimă conform temperamentului său. Tinerilor vreau să le spun: „Nu vă lăsaţi standardizaţi. Fiţi voi înşivă. Aveţi entuziasm în credinţa voastră. Nu fiţi sclavii temerii de ce vor zice alţii. Nu vă aţintiţi ochii asupra oamenilor, ci la Isus şi cultivaţi dragostea faţă de oamenii care vă pun la încercare. S-ar putea ca ei să nu fie întotdeauna înţelepţi, dar dacă sunt buni, suportaţi-i”.
Pentru unele dintre rugăciunile mele, nu am primit încă răspuns, dar altele pe care le-am rostit cu lacrimi şi cu dorinţa puternică de a fi spre gloria Lui şi spre salvarea şi sfinţirea oamenilor acum 50 de ani, se împlinesc astăzi în faţa ochilor mei, în moduri pe care nu le am anticipat şi nici nu le-aş fi putut anticipa.
Aceşti 50 de ani au fost bogaţi în binecuvântări spirituale şi în dulce părtăşie cu Domnul şi cu poporul Său. Dar au fost şi ani de trudă, de ispite, de necazuri, şi uneori de disciplinare usturătoare a spiritului, până aproape de agonie. Stăpânul şi Învăţătorul meu este un Om cu o cruce în spate, care mi-a cerut să-mi iau crucea şi să-L urmez dacă vreau să fiu discipolul Său, să învăţ de la El şi în cele din urmă să împărtăşesc triumful Său.
În anul 1931, comisarul Brengle s-a retras din serviciul activ al Armatei Salvării, cu toate că a continuat să accepte invitaţii pentru predică cel puţin încă doi ani. Înrăutăţirea sănătăţii şi întunecarea vederii sale au determinat o anumită limitare şi în cele din urmă, încetarea activităţii publice. Pe 16 mai 1936, Dumnezeu l-a chemat pe servul Său la Sine.
101 autori după 101 ani de Românie unită
Lista care urmează a rezultat din propunerile mai multor colaboratori ai revistei. Evident, ca orice astfel de listă este amendabilă și eteroclită. Deși întru câtva discretă, se poate observa o nuanță mai religioasă, care lipsește din alte liste similare.
Ideea a fost să avem atât autori români, cât și autori străini care să ne ajute să înțelegem mai bine România și românii inclusiv sub aspectul credințelor pe care le revendică și le practică. Dar și să remarcăm contribuții fundamentale ale unor români la zestrea culturală a lumii.
Fiindcă în cazul mai multor autori au fost propuse mai multe titluri, am optat să numărăm în final autorii (dar și acolo cu unele inevitabile inconsecvențe), nu titlurile. Puteți s-o considerați un punct de plecare folositor. Mulțumiri tuturor celor care au venit cu propuneri și sugestii. (Nota redacției)
-
***, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie
-
***, Noul Testament de la Bălgrad (1648)
-
Adriana Georgescu, La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București
-
Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem, Istoria literaturii române contemporane
-
Alexandru Philippide, Istoria limbii române
-
Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Poezii
-
Andrei Pleșu, Minima moralia, Parabolele lui Iisus, Despre îngeri
-
Andrei Scrima, Ortodoxia și încercarea comunismului
-
Anita Nandriș Cudla, 20 de ani în Siberia
-
Camil Petrescu, Patul lui Procust, Ultima noapte…, Teatru
-
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri,
-
Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare
-
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești, Pagini despre sufletul românesc, Sentimentul românesc al ființei
-
Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25
-
Cristian Bădiliță, Laura Stanciu, Geniul greco-catolic românesc
-
Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, Oare chiar m-am întors de pe Athos?
-
Daniel David, Psihologia poporului român
-
Denis Deletant, România sub regimul comunist
-
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Divanul
-
Doina Cornea, Jurnal
-
Dorin Dobrincu & Dănuț Mănăstireanu (coord.), Omul evanghelic
-
Dosoftei, Psaltirea în versuri
-
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodox, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Poziția domnului Lucian Blaga față de Creștinism și Ortodoxie
-
Emil Cioran, Pe culmile disperării, Schimbarea la față a României
-
Ernest Bernea, Spaţiu, timp, cauzalitate la poporul român, Îndemn la simplitate
-
Eugen Ionesco, Teatru
-
Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne
-
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român
-
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltiniș, Despre limită, Nebunia de-a gândi cu mintea ta
-
Gellu Naum, Cărțile cu Apolodor, Zenobia
-
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
-
George Coșbuc, Poezii
-
George Hancock Stefan, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645
-
Gheorghe Brătianu, Marea Neagră
-
Horia Roman Patapievici, Omul recent, Zbor în bătaia săgeții, Partea nevăzută decide totul
-
I.D. Sârbu, Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal
-
I.L. Caragiale, Teatru, Momente și schițe, Nuvele, Publicistică
-
I.P. Culianu, Studii românești I și II, Religie și putere, Jocurile minții
-
I.T. Morar, Sărbătoarea corturilor
-
Ioan Alexandru, Poezii
-
Ioan Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile
-
Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului XIX, Și eu am trăit în comunism
-
Ion Agârbiceanu, Romane, Nuvele și povestiri, Amintiri
-
Ion Budai Deleanu, Țiganiada
-
Ion Buga, Teologia enclavelor
-
Ion Creangă, Amintiri din copilărie
-
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele
-
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Istoria Bucovinei
-
James O. Noyes, România. Țară de hotar între creștini și turci
-
Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit
-
Keith Hitchens, Românii. 1774-1866
-
Lena Constante, Evadarea tăcută, Evadarea imposibilă
-
Liviu Rebreanu, Ion, Pădurea spânzuraților
-
Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii
-
Lucian Blaga, Poezie, Trilogia culturii, Elogiul satului românesc, Teatru
-
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească
-
Marin Preda, Moromeții, Cel mai iubit dintre pământeni
-
Marin Sorescu, Teatru, Poezii
-
Matei Călinescu, Viata și opiniile lui Zacharias Lichter
-
Mihai Eminescu, Poezii, Proză
-
Mihail Sebastian, Jurnal, Teatru
-
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Levantul, Orbitor, Nostalgia
-
Mircea Eliade, Istoria ideilor și credințelor religioase, Noaptea de sânziene, Nuvele, Sacrul și profanul, De la Zamolxis la Genghis-Han, Jurnal, Memorii
-
Mircea Flonta, Drumul meu spre filosofie
-
Mircea Platon, Elitele și conștiința națională
-
Mircea Vulcănescu, Creștinul în lumea modernă
-
Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Unde scurte
-
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800–1848), O scurtă istorie ilustrată a românilor
-
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului
-
Nichita Stănescu, Poezii
-
Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane
-
Nicolae Milescu Spătarul, Jurnal de călătorie în China
-
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, 365 de întrebări…, Escale în timp și spațiu, Dăruind vei dobândi, Monologul polifonic
-
Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, Mediterana, Spovedanie pentru învinși
-
Paul Goma, Din Calidor
-
Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor
-
Petru Creţia, Norii, Oglinzile, Luminile și umbrele sufletului
-
R. D. Kaplan, În umbra Europei. Două războaie reci și trei decenii de călătorie prin România și dincolo de ea
-
Radu Gyr, Poezii
-
Radu Mărculescu, Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică
-
Radu Preda, Jurnal cu Petre Țuțea
-
Radu Rosetti, Amintiri
-
Radu Tudoran, Toate pânzele sus! , Un port la răsărit
-
Regina Maria, Jurnal
-
Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, 100 de meditații din închisoare, Dacă zidurile ar putea vorbi, Predici în celula singuratică, Strigătul Bisericii prigonite
-
Romulus Vulcănescu, Mitologie română
-
Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conștiința românească
-
Sorin Adam Matei, Boierii minții
-
Sorin Dumitrescu, Metanoia sau peștele peste poartă, Noi și icoana
-
Șt. Aug. Doinaș, Psalmi
-
Teodor Baconschi, Râsul patriarhilor, Averea bunei educații
-
Titu Maiorescu, Critice
-
Tudor Arghezi, Poezii
-
Urmuz, Pagini bizare
-
Valeriu Anania, Memorii, Rotonda plopilor aprinși, Amintirile peregrinului Apter
-
Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor
-
Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Zahei orbul, Poezii, Proză
-
Vintilă Horia, Dumnezeu S-a născut în exil, Cavalerul resemnării
-
Viorel Achim, Politica Regimului Antonescu fata de cultele neoprotestante. Documente
-
Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești
-
Vladimir Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile, Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final.
(Imagine: Screenshot aleator)
A.W. Tozer
O viaţă în urmărirea lui Dumnezeu
Charles Haddon Spurgeon
O viaţă predată
Predicatorul englez a schimbat imaginea creştinismului evanghelic prin expresivitatea predicilor sale încărcate emoţional. Astăzi, după mai bine de o sută de ani de la moartea sa, Charles Spurgeon este autorul creştin cu cele mai multe materiale publicate, dintre toţi câţi au murit sau încă trăiesc.
Spurgeon s-a născut în Anglia, anul 1834, într-o zonă din Essex unde era o împotrivire mare faţă de protestantism. Eroii lui Spurgeon erau protestanţi neînfricaţi care au acceptat să fie duşi la rug pentru credinţa lor şi puritani plini de îndrăzneală, asemeni lui John Bunyan, care au fost închişi pentru credinţa lor.
n 1850, la vârsta de cincisprezece ani, a fost convertit. Într-o zi, pe când se grăbea să ajungă la o întâlnire planificată, o furtună de zăpadă l-a forţat să se adăpostească într-o biserică mică dintr-un sat. Acolo, Dumnezeu i-a deschis inima să primească mesajul mântuirii.
Spurgeon a relatat: „Predicatorul citea din Isaia 45:22, „Personal, nu aveam nevoie de absolut nimic altceva decât de acest text.” Apoi s-a oprit, şi-a îndreptat atenţia înspre balcon, acolo unde eram eu, şi a spus: ….şi apoi a strigat: „N-aş putea să vă spun niciodată în cuvinte cum a fost, dar eu abia am văzut pe cel care vorbea şi la fel, abia înţelegeam ce trebuia să cred. În drum spre întoarcere de la această mică casă de rugăciune, mă uitam cum ninge şi mă gândeam că fiecare fulg de zăpadă vorbea cu mine şi-mi spunea despre iertarea care am aflat-o, pentu că eram alb ca zăpada prin harul lui Dumnezeu.”
În 1851 a predicat pentru prima dată. Încă de la începutul lucrării sale, stilul şi îndemânarea sa s-au dovedit a fi cu mult deasupra normalului şi obişnuitului. Înflăcărarea sa de la amvon, i-a câştigat titlul de „tânărul pedicator minune” şi „prinţul predicatorilor”. Mai târziu, a pus bazele unui colegiu pentru pastori, care şi astăzi îşi desfăşoară activitatea în South Norwood, Anglia.
Predat lui Isus Hristos
Spugeon era un vorbitor captivant, care atrăgea mulţimi iar într-o împrejurare a mărturisit că el nu avea decât o singură ţintă: „Lua textul pentru predică şi mergea direct la cruce cu el.” Avea o singură dorinţă care ardea în inima lui – să vadă oamenii venind prin credinţă la Isus Hristos. Tot el a explicat: „Mântuiea credinţei este legătura directă cu Hristos – acceptându-L, primindu-L şi odihnindu-ne doar în El pentru justificarea noastră, pentru sfinţirea noastră şi pentru viaţa veşnică prin puterea harului lui Dumnezeu”. El a fost un model de viaţă predată prin devotarea sa faţă de Scriptură, prin viaţa sa de rugăciune şi printr-o trăire evlavioasă. Toate acestea l-au făcut să predice cu putere înaintea oamenilor.
Cu toate acestea, Spurgeon avea o slăbiciune – sănătatea în trup. Un om învăţat a scris despre el: „Probabil este corect să afirmi că Spurgeon, pentru că era predicator, nu îi lipsea nimic, cu excepţia sănătăţii. Dar el suferea în mod repetat de indispoziţie, iar uneori cădea în depresii serioase. De asemenea a suferit de gută reumatică, care i-a luat viaţa la vârsta de cincizeci şi şapte de ani.” Prin toate aceste încercări fizice extrem de dureroase, Charles Spurgeon a învăţat o lecţie cu privire la predarea sa ca şi creştin, pe care prea puţini îndrăznesc să o accepte.
Predica sa, „Durerea şi bucuria creştinilor”, a fost scrisă ca rezultat al suferinţelor sale fizice. Iată câteva cuvinte din această predică: „Duhul meu era îngropat aşa de adânc, încât am plâns ca un copil aproape o oră, neştiind de ce.” El era convins că în viaţa fiecăruia sunt perioade în care durerea şi apăsarea inimii sunt imperios necesare. „Deznădejdea nu este o virtute; cred că este un cusur. Cu toată sinceritatea spun că îmi este ruşine de mine pentu că deseori cad în disperare, dar sunt ferm convins că singurul remediu este credinţa sfântă în Dumnezeu.”
Chemarea fiecăruia de a se preda
Suferinţa ne înzestrează cu tot ceea ce avem nevoie pentru a fi folosiţi de Dumnezeu. Aceasta arde eul din noi care deseori cere atenţie. Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi la o predare totală lui Isus Hristos prin credinţă. Când facem cu adevărat acest lucru, frustrările, temerile, durerile, indignările, sentimentele de izolare îşi pierd puterea; iar Hristos poate să fie cu adevărat Domn peste toate. Abia atunci vom putea, asemeni lui Charles Haddon Spurgeon, să păşim pe un tărâm adânc, ascuns al maturităţii spirituale pe care nu am putut să ni-l imaginăm vreodată.
Spurgeon a spus: „Aş merge în adâncuri de o sută de ori pentru a înveseli un suflet deprimat. Este bine pentru mine că am fost chinuit şi profund tulburat pentru ca acum să pot spune un cuvânt la vreme potrivită celui care este împovărat.”
În ultima sa predică, din 7 Iunie 1891, născută dintr-o durere extrem de adâncă, Charles Spurgeon a spus celor adunaţi: „El [Isus Hristos] este cel mai generos căpitan. Dintre cei mai aleşi prinţi, nimeni nu este ca El. Întotdeauna El este în primul rând la război, este în cea mai neagră parte a bătăliei. Atunci când bate vântul, El întotdeauna stă în partea pustie a dealului. Încărcătura cea mai grea a crucii este pe umerii Lui. ”
„Dacă ne spune să purtăm o povară, o poartă şi El împreună cu noi. Dacă există ceva care să superabunde în bunătate, în tandreţe, în nobleţe, în îndurare şi imens mai mult decât atât, în dragoste, atunci întotdeauna se va găsi deplin în El.”
„Peste patruzeci de ani L-am slujit pe El, binecuvântat să fie Numele Lui! Nu am avut decât dragoste pentru El. Aş fi bucuros să mai continui alţi patruzeci de ani în această slujbă preţioasă aici jos, dacă Îi face plăcere Lui. Lucrarea Sa este viaţă, pace, bucurie. Oh, dacă aţi intra fară să întârziaţi în această lucrare. Dumnezeu să te ajute să te înrolezi sub drapelul lui Isus chiar astăzi! Amin. ”
John Piper
John Piper: „Slujirea de predicare este truda centrală a vieţii mele. Rugăciunea mea este ca prin această slujire şi prin tot ceea ce fac, marea slavă a Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Isus Hristos să fie preamărită pe măsură ce tot mai mulţi oameni ajung să trăiască efectiv ascultarea credinţei mereu mai profund.”
S-a născut în anul 1946 în Chattanooga, Tennessee. Pe când era încă mic părinii săi s-au mutat în Greenville, South Carolina unde şi-a petrecut o mare parte a copilăriei.
A studiat la Colegiul Wheaton unde pentru prima dată a simţit chemarea de a intra in slujire.
A absolvit apoi Fuller Theological Seminary unde sub îndrumarea Dr-lui Fuller, cel mai influent professor “în viaţă” a descoperit scrierile lui Jonathan Edwards, cel mai influent profesor “mort” pe care l-a avut.
A graduat în 1974 Universitatea din Munchen unde şi-a făcut lucrarea de doctorat în Studii asupra Noului Testament. Această lucrare: “Love Your Enemies” a fost publicată mai apoi de Cambridge University Press and Baker Book House.
Timp de 6 ani a facut studii biblice (predat) la Bethel College in St. Paul, Minnesota.
În 1980 îşi urmează chemarea irezistibilă de a predica şi devine pastor al Bisericii Baptiste Bethlehem din Minnesota, unde slujeşte şi în prezent.
Împreună cu cei care îi sunt aproape, John Piper este dedicat în a transmite, a împrăştia pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor în Isus Cristos.
Împreună cu soţia sa, Noel, au patru baieţi şi o fata şi un numar mereu în creştere de nepoţi
.
George Müller (1805-1898)
Charles Finney (1792-1875)
Convertirea: „Într-o după-amiază de Sabat din toamna anului 1821 m-am hotărât să rezolv odată pentru totdeauna problema mântuirii sufletului meu, şi să fac pace cu Dumnezeu, dacă era posibil. Dar fiindcă eram foarte ocupat la birou, ştiam că trebuia să fiu ferm şi hotărât dacă voiam să-mi aduc la îndeplinire planul. Prin urmare, atunci şi acolo, am hotărât să evit, pe cât îmi stătea în puteri, orice afacere şi orice alt lucru care mi-ar distrage atenţia, şi să mă dedic cu tot ce am şi ce pot lucrării de mântuire a sufletului meu. Am dus la îndeplinire această hotărâre cât de corect şi aspru am putut. De obicei eram obligat să petrec mult timp la birou. Dar providenţa lui Dumnezeu a lucrat, şi am fost liber luni şi marţi; astfel am avut posibilitatea să citesc din Biblie şi să mă dedic rugăciunii majoritatea timpului.
Însă nu eram conştient de unul din defectele mele: eram foarte mândru. Credeam că nu contează prea mult părerea altora; îmi era indiferent ce gândeau sau spuneau despre mine, şi eram singura persoană necredincioasă din Adams care participa mereu la adunările de rugăciune şi acorda atât de multă atenţie religiei. În această privinţă fusesem atât de stăruitor, încât cei din biserică îşi închipuiau că sunt un zelos căutător al adevărului. Dar am descoperit, când am ajuns să mă confrunt cu această problemă, că nu voiam ca cineva să ştie că doream atât de mult să-mi mântuiesc sufletul. Când mă rugam vorbeam întotdeauna în şoaptă, după ce închideam bine uşa cu cheia, ca să nu descopere nimeni că eram cufundat în rugăciune. Mai înainte, ţinusem Biblia la vedere, printre cărţile de drept de pe biroul meu; şi nu îmi trecuse niciodată prin cap să mă ruşinez când eram găsit citind-o, nu mai mult decât mă ruşinam când citeam celelalte cărţi. Dar după ce am început să mă interesez de mântuirea sufletului meu, am început, pe cât îmi stătea în puteri, să ascund Biblia. Dacă mă surprindea cineva citind din ea, o ascundeam repede sub celelalte cărţi, ca să nu fiu observat. În loc să discut liber cu ceilalţi despre acest subiect, cum făcusem înainte, mi-am dat seama că nu voiam să vorbesc cu oamenii. Nu voiam să-l văd pe pastor, fiindcă nu voiam să-i spun ce simţeam, şi nu-l credeam în stare să-mi înţeleagă frământările şi să-mi dea sfaturile de care aveam nevoie. Din aceleaşi motive evitam conversaţia cu diaconii bisericii şi cu orice alt creştin. Îmi eram ruşine să le spun ce simţeam, pe de o parte; pe de altă parte, îmi era frică că mă vor îndruma greşit. Mă simţeam întemniţat de către Biblie.
În timpul zilelor de luni şi marţi convingerile mele s-au întărit, dar mi se părea că sufletul îmi devine din ce în ce mai greu. Nu puteam să vărs nici o lacrimă; nu puteam să mă rog. Nu aveam nici o posibilitate să mă rog cu voce tare şi simţeam adesea că, dacă aş fi fost singur şi m-aş fi putut ruga cu voce tare, m-aş fi simţit mult uşurat. Eram timid şi evitam din toate puterile să vorbesc cu cineva despre acest subiect. Doream din toată inima, totuşi, să vorbesc cu cineva într-un mod care să nu stârnească nici o bănuială, şi să nu afle nimeni că eu voiam să-mi mântuiesc sufletul. Marţi noaptea am devenit foarte agitat; simţeam că mi se apropie sfârşitul. Ştiam că, dacă se va întâmpla acest lucru, voi merge direct în iad, dar m-am liniştit cum am putut şi am aşteptat dimineaţa.
A doua zi am plecat la prima oră spre birou. Însă, chiar înainte de a ajunge, mi s-a părut că aud o voce care îmi cerceta sufletul şi îmi spunea: -Ce mai aştepţi? Nu ai promis că îţi predai inima lui Dumnezeu? Acum ce încerci să faci? Te străduieşti să te îndreptăţeşti singur? În momentul acela, am înţeles într-un mod minunat mântuirea lui Dumnezeu. Cred că am văzut atunci, mai clar decât oricând în viaţa mea, realitatea şi plinătatea ispăşirii lui Cristos. Am văzut că lucrarea Sa se împlinise; şi că în loc să am, sau să cer, o îndreptăţire a mea care să mă recomande în faţa lui Dumnezeu, trebuia să mă supun îndreptăţirii lui Dumnezeu prin Cristos. Evanghelia mântuirii mi se părea o ofertă imposibil de refuzat, deplină şi completă, şi tot ce trebuia să fac eu era să consimt să renunţ la păcat şi să-L accept pe Cristos. Mântuirea, mi se părea, nu era un lucru care să necesite îmbunătăţiri făcute de mine, era un lucru care se găsea în întregime în Domnul Isus Cristos, care se prezenta înaintea mea ca Domn şi Mântuitor.
Fără să-mi dau seama, mă oprisem în mijlocul străzii în momentul în care auzisem vocea. Nu v-aş putea spune cât timp am rămas în poziţia aceasta. Dar după ce am zăbovit câtva timp asupra acestei revelaţii, mi s-a părut că mai aud o întrebare:
-Vrei să accepţi mântuirea astăzi, chiar acum? Răspunsul inimii mele a fost: „Da, o accept astăzi, chiar dacă va fi să mor.”
La nordul satului, după un deal, se afla o pădurice prin care obişnuiam să mă plimb în fiecare zi, mai mult sau mai puţin, atunci când era vreme bună. Era octombrie acum, şi trecuse timpul de plimbare. Totuşi, în loc să merg la birou, m-am întors şi m-am îndreptat spre pădure, simţind că trebuia să fiu singur, departe de orice ochi şi urechi omeneşti, ca să mă pot ruga lui Dumnezeu.
Dar mândria mea nu renunţase la luptă. Pe când treceam peste deal, mi-a trecut prin minte gândul că m-ar putea vedea cineva, şi s-ar putea gândi că mă duc să mă rog. Deşi probabil că nu era nici o persoană de pe pământ care să se gândească la acest lucru văzându-mă că merg spre pădure, mândria mea era atât de mare, şi mă temeam atât de tare de oameni, încât îmi amintesc că m-am furişat de-a lungul gardului, până am ajuns destul de departe de sat. Apoi am intrat în pădure cam vreo jumătate de kilometru, am trecut de partea cealaltă a dealului, şi am găsit doi copaci bătrâni care căzuseră unul peste altul. M-am strecurat între ei, şi am îngenuncheat ca să mă rog. Când intrasem în pădure, îmi amintesc că am spus:
-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu, sau nu voi mai ieşi de aici.
Îmi amintesc că am repetat în timp ce coboram:
-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu înainte de a mă întoarce între oameni. Dar când am încercat să mă rog, am văzut că inima mea nu putea să se roage. Crezusem că, dacă aş fi putut să vorbesc tare, fără să fiu auzit, m-aş fi putut ruga liber. Dar vai! Când am vrut să încerc, am rămas mut, fiindcă nu aveam nimic să-I spun lui Dumnezeu; sau cel puţin am bâlbâit câteva cuvinte, dar nu din inimă. Când închideam ochii mi se părea că aud paşi printre frunzele uscate, aşa că mă opream şi mă ridicam să mă uit dacă nu vine cineva. Acest lucru s-a repetat de câteva ori.
În cele din urmă, m-a cuprins disperarea. Mi-am spus:
-Nu pot să mă rog. Inima mea este moartă faţă de Dumnezeu, şi nu reuşesc să mă rog.
Apoi m-am căit că am promis să-mi predau inima lui Dumnezeu înainte de a ieşi din pădure. Când am vrut să trec la fapte, nu am reuşit. Sufletul mă trăgea înapoi, şi inima mea nu reuşea să se descopere înaintea lui Dumnezeu. Am început să simt că era prea târziu, că trebuia să renunţ la Dumnezeu şi la orice speranţă. Mă frământa gândul că fusesem nechibzuit atunci când promisesem că îmi voi preda inima lui Dumnezeu sau voi muri încercând. Mă simţeam obligat faţă de sufletul meu; totuşi, eram gata să-mi calc jurământul. Mă cuprinsese o descurajare de moarte, şi mă simţeam prea slăbit ca să mai stau în genunchi.
Chiar în momentul acela, mi s-a părut din nou că aud paşi, şi am deschis ochii. Atunci, am văzut cu claritate că mândria mea era obstacolul cel mai mare. Îmi fusese ruşine să nu mă vadă cineva pe genunchi, şi acum mă simţeam atât de nevrednic, încât am strigat din toate puterile şi am spus că nu voi pleca de acolo nici dacă ar trebui să mă lupt cu toate puterile pământului şi cu toţi demonii iadului. -Ce! mi-am spus, după ce că sunt atât de păcătos şi de nenorocit, şi după ce că am îngenuncheat ca să mă rog atotputernicului Dumnezeu, să-mi fie ruşine că mă vede o fiinţă omenească atunci când încerc să mă împac cu Cel de sus?
Păcatul meu părea infinit şi înspăimântător. Am căzut ca faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. În momentul acela, un pasaj din Scriptură mi-a străfulgerat mintea ca o revărsare de lumină: „Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. M-am prins de această făgăduinţă cu tot sufletul. Crezusem Biblia înainte, dar numai cu mintea; niciodată nu înţelesesem însă că o credinţă adevărată ţine de suflet, nu de intelect. Acum credeam în adevărul lui Dumnezeu, cum nu mai crezusem niciodată în viaţă. Îmi dădeam seama că acele cuvinte erau un pasaj din Scriptură, deşi nu-mi aminteam să le fi citit vreodată. Ştiam că acesta era cuvântul lui Dumnezeu, şi că vocea lui Dumnezeu îmi vorbise. Am strigat către El:
-Doamne, Te cred pe cuvânt! Acum ştiu că trebuie să Te caut cu toată inima, că am venit aici ca să mă rog Ţie, şi că Tu ai promis să mă asculţi!
Pasajul acesta m-a întărit să cred că îmi puteam preda inima lui Dumnezeu chiar atunci. Duhul Sfânt părea să-mi repete mereu: „dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Condiţia aceasta mă frământa. I-am spus Domnului că o să-L cred pe cuvânt, fiindcă El nu putea minţi; de aceea, ştiam că îmi ascultase rugăciunea, şi că Se va lăsa găsit de mine.
Atunci am primit multe făgăduinţe, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament, mai ales preţioasele promisiuni care îl privesc pe Domnul nostru Isus Cristos. Nu aş putea spune în cuvinte cât de preţioase şi adevărate mi s-au părut aceste făgăduinţe. Treceam de la un adevăr desăvârşit la altul, convins că în cuvântul lui Dumnezeu nu există neadevăr. Le înţelegeam mai mult cu inima decât cu mintea, ca şi cum mi-ar fi pătruns direct în suflet; şi m-am prins strâns de ele, cu încleştarea celui care simte că se îneacă.
Am continuat să mă rog şi să primesc făgăduinţe, fiindcă pierdusem noţiunea timpului. M-am rugat până când m-am întărit atât de mult, încât m-am trezit urcând dealul fără să-mi dau seama. Nu mă mai chinuia atât de mult gândul convertirii; dar îmi amintesc că am spus cu voce tare, pe când frunzele foşneau sub paşii mei:
-Dacă voi fi vreodată convertit, voi predica Evanghelia.
În curând am ajuns la drumul care ducea spre sat, şi am început să mă gândesc la cele petrecute; spre uimirea mea, am observat că mintea îmi era pe deplin liniştită.
-Ce se întâmplă? mi-am spus. Cred că am întristat cu totul pe Duhul Sfânt. Mi-am pierdut orice remuşcare. Nu mă mai îngrijorez deloc în privinţa sufletului meu; cred că Duhul Sfânt m-a părăsit. Nu m-am gândit niciodată mai puţin la mântuirea mea.
Apoi mi-am amintit ce Îi spusesem lui Dumnezeu în timp ce mă rugam – că Îl voi crede pe cuvânt; mi-am amintit şi de multe alte declaraţii ale mele, şi mi-am zis că nu e de mirare că Duhul Sfânt mă părăsise, fiindcă era inadmisibil ca un păcătos să se adreseze în felul acesta lui Dumnezeu. Era îngâmfare, dacă nu chiar blasfemie. Am ajuns la concluzia că, în înflăcărarea mea, întristasem pe Duhul Sfânt şi poate că înfăptuisem păcatul de neiertat.
Mă apropiam încet de sat; mintea mea era atât de liniştită, încât mi se părea că întreaga natură îmi ascultă paşii. Era o zi de toamnă foarte frumoasă, pe 10 octombrie. Intrasem în pădure imediat după micul dejun, şi m-am întors în sat la amiază. Timpul trecuse fără să-mi dau seama, fiindcă mi se părea că am lipsit câteva clipe. Dar de ce eram atât de liniştit? Am încercat să-mi aduc aminte de remuşcări, de povara de păcate care mă apăsase înainte. Dar orice simţământ de vinovăţie şi împovărare dispăruse. -Ce se întâmplă, mi-am zis, de nu mai am nici o mustrare de conştiinţă, deşi sunt un păcătos înrăit?
Am încercat în zadar să mă îngrijorez în privinţa stării mele. Mă simţeam atât de liniştit şi senin, încât eram sigur că Duhul Sfânt mă părăsise. Oricât mă străduiam, nu puteam să mă mai îngrijorez în privinţa sufletului meu sau în privinţa mântuirii. Liniştea care mă cuprinsese era deplină. Nu aş putea niciodată s-o descriu în cuvinte. Mă gândeam cu bucurie la Dumnezeu, şi pacea Lui se revărsase peste mine. Pentru mine era o taină, dar nu mă îngrijoram deloc. Când m-am aşezat la masă, am văzut că nu aveam poftă de mâncare. Am plecat atunci la birou şi am văzut că domnul W. ieşise ca să mănânce. Mi-am luat violoncelul şi am început să cânt un imn religios, după cum obişnuiam. Dar imediat ce am început, am izbucnit în plâns. Mi se părea că mi se sfâşie inima, şi simţămintele mele erau atât de puternice încât nu puteam să-mi aud propria voce cântând. M-am mirat şi am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am putut. După câteva încercări zadarnice, am pus instrumentul deoparte şi am renunţat.
După masă a trebuit să mutăm cărţile şi mobila în altă clădire. Am fost foarte ocupaţi şi nu am apucat să vorbim prea multe. Însă mintea mea era foarte liniştită. Gândurile şi simţămintele mele erau cuprinse de pace şi bucurie. Toate mi se păreau bune, şi nimic nu mă deranja.
Înainte de căderea serii mă gândisem să mă rog din nou, de îndată ce voi fi lăsat singur în noul birou, fiindcă eram hotărât să nu abandonez în nici un caz subiectul religiei, chiar dacă nu mai aveam nici o îngrijorare în privinţa sufletului meu.
Când s-a înserat, cărţile şi mobila se aflau la locul lor; am aprins focul în cămin, şi am aşteptat să fiu lăsat singur. În cele din urmă, văzând că totul este în regulă, domnul W. mi-a urat noapte bună şi a plecat acasă. L-am însoţit până la ieşire, apoi am închis uşa şi m-am întors înăuntru cu inima plină. Mi se părea că toate simţămintele mă copleşesc şi eram nerăbdător să-mi vărs sufletul înaintea lui Dumnezeu. Dorinţa mea era atât de mare, încât am alergat în camera din faţă ca să mă rog.
Încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut că Îl văd pe Domnul Isus Cristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp după aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.
Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors în birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt. Fără să mă aştept, fără să ştiut măcar că exista aşa ceva, fără să fi auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, Duhul Sfânt a coborât peste mine, luminându-mi întreaga fiinţă, trup şi suflet. Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat. Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu. Pot să-mi amintesc şi acum că mă simţeam purtat de nişte aripi imense.
Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat:
-Voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne, nu mai pot îndura!
Totuşi, nu mă temeam deloc de moarte. Nu v-aş putea spune cât timp am continuat în felul acesta, primind şi simţind acest botez de foc. Dar ştiu că la o oră târzie a venit unul din membrii corului meu la birou. Făcea parte din biserică.
-Domnule Finney, ce se întâmplă cu dumneavoastră? m-a întrebat el, văzându-mă că plâng atât de tare. Nu am putut să scot nici o vorbă.
-Vă doare ceva? a spus el în cele din urmă.
După ce mi-am mai venit puţin în fire, i-am răspuns:
-Nu, dar sunt atât de bucuros, încât cred că voi muri.
El s-a întors şi a părăsit încăperea; după câteva minute a revenit cu unul din diaconii bisericii, care ţinea o prăvălie peste drum de biroul nostru. Acest diacon era un om foarte serios, şi în prezenţa mea fusese întotdeauna foarte atent, astfel că nu îl văzusem niciodată râzând. Când a intrat m-a găsit în aceeaşi stare. M-a întrebat cum mă simţeam, şi am început să-i spun. După câteva clipe, a început să râdă din toată inima. Părea că nu se putea stăpâni.
În împrejurimi locuia un tânăr care se pregătea pentru colegiu, şi care era prietenul meu. După cum am aflat mai târziu, pastorul nostru vorbise de multe ori cu el despre religie, şi îl avertizase să rupă prietenia cu mine. Îi spusese că sunt un tânăr foarte nepăsător, şi că nu va fi convertit niciodată dacă va continua prietenia cu mine, fiindcă eu îl voi îndepărta de biserică.
După ce m-am convertit, acest tânăr s-a convertit şi el şi mi-a spus că domnul Gale îl mustrase de multe ori, spunând că ideile mele îl afectaseră mai mult decât predicile lui. Era adevărat că vorbisem de multe ori despre religie.
Dar chiar când vorbeam despre sentimentele mele cu diaconul şi cu celălalt membru care îl însoţea, tânărul acesta a intrat în birou. Stăteam cu spatele la uşă, aşa că nu l-am văzut. El m-a ascultat cu uimire, şi apoi am văzut că se aruncă cu faţa la pământ, strigând disperat:
-Vă implor, rugaţi-vă pentru mine! Diaconul şi celălalt membru au îngenuncheat şi au început să se roage pentru el; m-am alăturat şi eu rugăciunii. Apoi s-au retras cu toţii şi m-au lăsat singur.
Însă în mintea rămăsese o întrebare. De ce izbucnise în râs diaconul B.? Credea că visasem, sau că eram nebun? Ideea aceasta m-a cufundat în întuneric, şi am început să mă întreb dacă era potrivit ca eu, atât de păcătos, să mă rog pentru tânărul acela. Mă cuprinsese un nor de nelămurire, fiindcă nu aveam nimic pe care să mă bazez. După puţin timp m-am culcat. Nu eram nefericit, dar mă simţeam încurcat. Fiindcă nu înţelegeam botezul pe care îl primisem, încercarea aceasta m-a tulburat atât de tare încât am adormit fără să fiu sigur că făcusem pace cu Dumnezeu.
Am adormit curând, dar m-am trezit aproape imediat, simţind că dragostea lui Dumnezeu îmi inunda inima. Eram atât de plin de dragoste încât nu mai puteam dormi. În curând am aţipit din nou, şi m-am trezit în acelaşi fel. Când mă trezeam, ispita îndoielii mă asalta din nou, şi dragostea din inimă părea să scadă; dar imediat ce adormeam, creştea atât de tare, încât mă trezeam din nou. Astfel am continuat până într-un târziu, când am reuşit să mă odihnesc puţin.
Când m-am trezit, soarele era sus, şi îmi lumina camera cu razele lui strălucitoare. Nu vă pot spune ce impresie a făcut asupra mea. Botezul pe care îl primisem seara trecută s-a întors, la fel de puternic. Am îngenuncheat în pat şi am început să plâng de bucurie, copleşit de botezul care îmi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Mi se părea că botezul de dimineaţă era însoţit de o uşoară mustrare, de parcă Duhul Sfânt îmi spunea:
-Te îndoieşti?
-Să mă îndoiesc? am strigat eu. Nu! Nu mă voi îndoi; nu mă pot îndoi.
Apoi mi s-a limpezit mintea atât de mult, încât mi s-a părut imposibil să mă mai îndoiesc. Duhul lui Dumnezeu îmi luase în stăpânire sufletul.
În starea aceasta am înţeles doctrina neprihănirii prin credinţă, experimentând-o. Doctrina aceasta nu mă preocupase niciodată atât de mult încât să o consider o doctrină fundamentală a Evangheliei. De fapt, nici nu ştiusem foarte bine ce însemna această noţiune. Atunci însă am înţeles ce voia să spună Biblia atunci când afirmă: „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Am văzut împlinirea acestui pasaj chiar în momentul în care mă ridicasem de pe genunchi, în pădure, fiindcă orice simţământ de vinovăţie dispăruse din mintea mea. Povara păcatului pierise; vinovăţia nu mai era, şi eu eram liber, de parcă nu aş fi păcătuit niciodată. Aceasta era descoperirea de care aveam nevoie. Mă simţeam îndreptăţit prin credinţă; din câte îmi dădeam seama, era liber de orice păcat. În loc să simt că păcătuiesc tot timpul, simţeam că inima mea e copleşită de iubire. Paharul meu fusese umplut de dădea peste el cu binecuvântări şi iubire, şi nu mai simţeam că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Nu mă simţeam vinovat nici pentru păcatele trecute. Din câte îmi amintesc acum, cred că nu am vorbit cu nimeni atunci despre această experienţă a îndreptăţirii.
În ceea ce priveşte experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al rugăciunii, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.
Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi un oraş în care lucram şi de a merge la sinod, m-am rugat foarte mult, şi am avut o experienţă nouă pentru mine, într-un fel anume.
Eram atât de tulburat, şi atât de împovărat de greutatea sufletelor nemuritoare, că m-am rugat fără încetare. Unele din experienţele mele m-au îngrijorat. Uneori venea asupra mea un duh de insistenţă, care îmi spunea că, dacă Dumnezeu promisese să răspundă la rugăciune, nu aş fi putut primi un refuz. Eram atât de sigur că mă aude, şi că credincioşia faţă de promisiunile Lui şi de El însuşi Îl făcea să audă şi să răspundă, că mă trezeam adesea spunându-I:
-Sper că nu crezi că mă poţi refuza. Am venit cu promisiunile Tale în mână, şi nu pot fi refuzat.
Nu vă pot spune cât de absurdă mi se părea necredinţa, şi cât eram de sigur că Dumnezeu va răspunde la rugăciuni – la rugăciunile pe care le înălţam zi de zi şi oră de oră, în agonie şi credinţă. Nu aveam nici o idee despre forma răspunsului, despre locul în care voi primi răspuns, sau despre timpul exact al răspunsului. Impresia mea era că răspunsul era aproape, chiar la uşă; şi mă simţeam întărit în viaţa divină, pus la lucru într-un conflict cu puterile întunericului; mă aşteptam să văd o revărsare mai puternică a Duhului lui Dumnezeu, în ţinutul nou în care lucram.
Leonard Ravenhill
Nu există oameni mari sau mici în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar credincioşi Lui şi necredincioşi Lui. – L.R. (1907-1994)
Lucy îi cânta şi se ruga pentru pruncul din pântecele ei. În ziua de 18 iunie, o moaşă a ajutat-o să îl aducă pe lume pe Leonard, al patrulea copil; l-a îmbăiat şi l-a îmbrăcat, apoi a ieşit încet din cameră, lăsând-o pe mamă singură cu băieţelul ei. Lucy şi-a întins mâinile peste copil şi s-a rugat: „Doamne, fă din acest băiat un predicator; dacă nu, nu-l lăsa să trăiască.” Apoi s-a îmbrăcat şi a plecat la întâlnirea săptămânală de rugăciune, luându-l şi pe Leonard cu ea. Leonard a participat, astfel, pentru prima dată la o întâlnire de rugăciune când avea doar două ore de viaţă.
Lucy era o creştină devotată şi o femeie a rugăciunii, însă Walter, soţul ei, era necredincios. Totuşi, Lucy a primit putere de la Domnul să nu îşi compromită credinţa, iar mama ei, Annie, a încurajat-o foarte mult. Vieţile celor două femei i-au arătat lui Leonard, încă din primii lui ani de viaţă, realitatea lui Dumnezeu. Deseori obişnuia să se furişeze la căsuţa bunicii lui doar pentru a o asculta cum cântă vechile imnuri metodiste pe care ea le ştia pe de rost. Mai târziu, Leonard a primit el însuşi o dragoste şi o preţuire pentru imnuri, dragoste pe care le-a imprimat-o şi tinerilor săi prieteni pe care muzica superficială contemporană nu îi ajuta să privească ţintă la Isus, la măreţia Sa, la preţul jertfei Sale şi nu îi îndemna să mediteze şi să pătrundă mai adânc în adevărurile biblice.
Când Leonard avea cinci ani, tatăl său a fost luminat de Dumnezeu prin David Matthews, un predicator care fusese martor al trezirii din Ţara Galilor şi care i-a devenit îndrumător şi prieten apropiat. Walter a fost convertit în mod minunat şi radical – lucrurile vechi din viaţa sa au plecat, şi toate lucrurile s-au făcut noi. Acum, Leonard avea şi un tată care să îl influenţeze spre binele său veşnic.
La vârsta de paisprezece ani, Leonard a devenit un credincios adevărat şi a ajuns la convingerea că Isus a murit pentru el personal. El a recunoscut că exemplul tatălui său a fost cel care l-a făcut să îşi pună mai multe întrebări şi să observe goliciunea şi lipsa de pasiune pentru lucrurile lui Dumnezeu din viaţa sa. A văzut că tatăl lui avea ceva ce el nu avea.
Întâlnirile de rugăciune la care participa au fost foarte folositoare pentru Leonard, pentru că a învăţat din experienţă realitatea vieţii creştine trăită zilnic. După convertire, a început să-L slujească pe Domnul în întâlnirile evanghelistice de pe străzi. La vârsta de optsprezece ani, Leonard a trăit o experienţă puternică a umplerii cu Duhul Sfânt. A primit o putere care i-a schimbat radical viaţa creştină şi viitorul său. Citirea Scripturii şi viaţa sa de rugăciune au căpătat consistenţă, crescând puternic în harul Domnului. În jurul vârstei de douăzeci de ani, a primit o biografie a lui David Brainerd. Această carte a avut o influenţă covârşitoare asupra sa şi a vieţii sale de rugăciune. A început să meargă în pădure şi să se roage, petrecând nopţi întregi singur cu Dumnezeu şi mijlocind pentru oraşul său, Leeds.
La vârsta de douăzeci şi trei de ani, Leonard lucra pe post de croitor, dar în acelaşi timp era din ce în ce mai implicat în lucrarea evanghelistică. Într-o zi, la finalul turei sale, în timp ce tăia materialul pentru un nou costum, a simţit adânc prezenţa lui Dumnezeu care îl convingea de faptul că trebuie să îşi părăsească imediat slujba. Cuvintele „Urmează-Mă” au fost atât de puternice încât aproape că s-a întrebat dacă a auzit aievea o voce. Şi-a pus jos foarfeca, metrul, şi-a împreunat mâinile în acea fabrică de opt mii de oameni şi a spus: „Doamne, Te voi urma; nu numai că nu mă voi întoarce, dar nici nu voi privi înapoi.”
În aceeaşi seară, Leonard a scris colegiului biblic Cliff pentru a petrece acolo un an. Ştia că acolo era un loc al evlaviei şi al autodisciplinei şi, mai mult decât orice, a simţit călăuzirea Domnului spre acel loc; a fost acceptat curând după aceea şi a ajuns la Cliff în octombire 1930. Pe vremea aceea, directorul colegiului era predicatorul Samuel Chadwick, cel care avea să îi influenţeze mult viaţa sa de rugăciune prin exemplul propriu. Acolo, pe lângă lucrurile pe care le-a învăţat şi în care a fost modelat, viaţa lui Leonard de închinare şi de rugăciune s-a intensificat. După ce a plecat de la colegiu, Leonard s-a avântat în lucrarea evanghelistică împreună cu Maynard James şi cu alţi tineri şi au început să străbată întreaga Anglie. Nu aveau maşină, bicicletă şi nici măcar un cal. Ei mergeau pe jos, din loc în loc, şi propovăduiau Evanghelia pe străzi. Amintirile cu privire la momentele de rugăciune petrecute cu prietenii săi evanghelişti i-au rămas vii întreaga viaţă: „Doi fraţi care călătoreau în echipa mea erau, pur şi simplu, prinţi ai rugăciunii. Eram şase tineri în acea echipă şi nu aveam, în total, nici măcar cinci dolari. Aproape în fiecare zi masa noastră consta într-o felie de pâine şi o jumătate de roşie. Am învăţat mai mult de la aceşti bărbaţi decât am învăţat vreodată de la vreun alt om. Ne întorceam de la întâlnirile de stradă unde eram loviţi cu pietre şi împroşcaţi cu apă, mâncam ceva şi spuneam: «Băieţi, după miezul nopţii ne vom ruga.»”
În septembrie 1939 s-a căsătorit cu Martha Wilson, o moaşă irlandeză cu patru ani mai tânără decât el. Curând, Domnul le-a dat trei băieţi – Paul, David şi Philip, care li s-au născut în diferite oraşe. Martha a renunţat la serviciu şi s-a dedicat total familiei sale, sprijinindu-l mult pe Leonard în lucrarea sa. Mai târziu, el a spus: „Fiecare mamă este o femeie de carieră.” După ce fiii lor au crescut, Martha a călătorit cu soţul ei peste tot pe unde mergea acesta. Căminul lor se distingea prin dragoste, soliditate şi autodisciplină. Când Leonard nu era acasă, Martha îi lua locul şi conducea timpul de părtăşie cu băieţii ei zilnic. Dacă te aflai pentru puţin timp în preajma lor, îţi dădeai seama de apropierea dintre ei şi nu aveai cum să nu vezi un exemplu de căsnicie plăcută Domnului. Cu toate acestea, Leonard nu vorbea despre ei, iar Martha îşi arăta dragostea faţă de familia sa prin duhul ei liniştit şi prin sprijinul sacrificial pe care i l-a dat lui Leonard. Mai târziu, ea avea să fie un exemplu pentru tinerele soţii apropiindu-le de ea, fiindu-le prietenă şi sfătuindu-le. Toţi puteau vedea că Duhul Sfânt rodea în ea multă blândeţe. Despre Leonard, Martha a avut următoarele cuvinte: „La amvon era un leu, iar în casă miel.”
În noiembrie 1951, Leonard a fost grav rănit într-un incendiu în Chicago. De atunci a trăit cu dureri constante, cu excepţia unei scurte perioade când Dumnezeu i-a permis să fie eliberat. Într-o zi, A.W. Tozer l-a vizitat la spital împreună cu un creştin chinez care fusese persecutat. Acesta din urmă i-a luat mâna lui Leonard în mâna sa şi, aplecându-se, i-a spus: „Domnul să îţi sfinţească cea mai adâncă durere.” Aceste cuvinte l-au ajutat pe Leonard mai mult decât toate celelalte pe care le-a primit în acele momente. Recuperarea sa a durat mult timp şi avea dureri continue. Într-o noapte, a deschis Noul Testament la Luca 7: „Nu Mi-ai dat apă, …, nu Mi-ai dat sărutare, …, capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn” şi a înţeles că în ciuda faptului că nu mai putea predica şi nici nu se mai putea ruga ca înainte din pricina durerilor, putea şi trebuia să facă ceea ce Dumnezeu ne cere tuturor – să se închine Lui. „Rugăciunea este preocuparea cu nevoile noastre, lauda este preocuparea cu binecuvântările noastre şi închinarea este preocuparea cu Însuşi Dumnezeu”, spunea el.
În viaţa lui Leonard au alternat perioadele intense de evanghelizare şi cele de păstorire. Între anii 1951 şi 1958 a mers anual în America, iar în anul 1958 Domnul l-a chemat să se mute permanent acolo. A început prin a păstori biserica Bethany, dar nu s-a oprit aici; fiindcă era o biserică a unei asociaţii misionare, Leonard a putut călători mult şi a putut ajuta şi alte biserici; deseori era invitat ca vorbitor la conferinţe în toată America.
Curând el avea să publice Why Revival Tarries (De ce întârzie trezirea), prima sa carte. Duhul Sfânt a uns cu adevărat această carte şi vieţile multor oameni, inclusiv ale predicatorilor, au fost zguduite şi binecuvântate prin ea. El a mai scris şi A Treasury of Prayer (O comoară a rugăciunii), Meat for Men (Carne pentru bărbaţi), Revival Praying (Rugăciunea pentru trezire), Tried and Transfigurated (Încercat şi transformat), America is too young to die (America este prea tânără ca să moară), Revival God’s Way (Trezirea după voia lui Dumnezeu).
În anul 1964, Domnul l-a călăuzit pe Leonard să se mute în New York pentru a-l ajuta pe David Wilkerson în lucrarea de acolo. Responsabilităţile lui erau de a predica, de a scrie, de a îndruma conducerea acestei lucrări şi de a scrie articole în revista lor, Crucea şi pumnalul. Viaţa de credinţă a lui Leonard nu îi permitea să fie dependent de oameni, ci doar de Dumnezeu. Într-o seară, un grup de oameni de afaceri creştini i-a oferit spijinul financiar şi ajutor în organizarea tuturor deplasărilor şi întâlnirilor viitoare conduse de Leonard. Însă el i-a refuzat, deoarece ar fi devenit proprietatea lor şi nu s-ar mai fi simţit liber să urmeze glasul Domnului. În timpul întregii sale lucrări a fost prietenul multor miliardari. Mulţi dintre ei i-au spus că are oricând acces la resursele lor, dar el nu a cerut niciodată niciun leu, decât de la Dumnezeu.
Scopul principal al lui Leonard, ca tânăr predicator, nu era atât de mult să fie un predicator, ci un om al rugăciunii. Viaţa lui de rugăciune şi de predicare era o revărsare a părtăşiei sale zilnice cu Dumnezeu. Leonard s-a rugat mai mult decât a studiat sau a citit. Seara obişnuia să doarmă câteva ore, iar la miezul nopţii se trezea şi petrecea cinci ore citind, meditând, închinându-se şi rugându-se în biroul lui.
„Rugăciunea lui era proaspătă, reală; puteai să ştii că se roagă în Duhul Sfânt, cu ungerea Sa, şi că are o legătură cu Dumnezeu neobişnuită. Era acel gen de rugăciune care îl mustră pe cel căldicel, care îl înflăcărează pe cel evlavios şi care îi inspiră pe toţi cei care au o inimă pentru Dumnezeu. Viaţa lui de rugăciune îi făcea pe ceilalţi să-şi dea seama că nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu aşa cum Îl cunoştea el. Se ruga cu un zel, cu pasiune şi cu lacrimi date de Dumnezeu. Prioritatea lui o constituia rugăciunea privată, dar se ruga săptămânal şi cu alţi credincioşi.” „Rugăciunea nu era o parte a vieţii sale; era însăşi viaţa sa.”
În anul 1979, Leonard a vizitat pentru a treia oară biserica păstorită de Charles Stanley şi a rămas acolo o lună. Iată ce a relatat el despre lucrarea făcută de Duhul Sfânt în acel loc:
„Am predicat câteva săptămâni în Atlanta. Acolo este o biserică bună, iar Charles Stanley este un pastor minunat şi un lucrător profetic. La întâlniri participau 7 500 de oameni, deşi capacitatea sălii era de doar 3 500 de locuri. Am predicat despre cam tot ce ştiam şi unele lucruri pe care nu le ştiam. Întâlnirile durau până la miezul nopţii şi a trebuit să amplasăm microfoane în biserică, astfel încât oamenii să îşi poată spune mărturiile. După o astfel de seară, m-am întrebat despre ce să predic la următoarea întâlnire. Atunci, la ora 2 noaptea, am simţit că Domnul îmi spune: «Predică despre fiul risipitor.» I-am spus Domnului: «Pastorul spune că biserica lui a fost curăţită din nou şi din nou, iar eu să predic despre fiul risipitor?» Aveam îndoieli, dar am făcut-o. Am predicat despre doi fii risipitori – unul care a plecat într-o ţară îndepărtată şi unul care a rămas acasă şi care, şi el, a cheltuit tot ce avea. Fratele mai mare a zis: «De ce nu mi-ai dat viţelul îngrăşat?» Tatăl i-a răspuns: «Nu pot face asta. Toată cireada este a ta. Fratele tău şi-a primit banii cash, iar pământul a rămas al tău; dar tu nu ai făcut nimic cu el.»
În mijlocul acestui mesaj am spus: «Ştiţi, sunt mulţi taţi risipitori aici. Vă trimiteţi copiii la şcoli creştine ca să nu trebuiască să mai aveţi un altar în familie. Câţi dintre voi sunteţi împăraţi şi preoţi în casele voastre? Vă deschideţi voi Biblia în fiecare zi pentru a vă învăţa copiii? Fiecare tată risipitor care nu citeşte Cuvântul lui Dumnezeu copiiilor lui şi nu se roagă cu ei să vină aici.» Dintr-o dată, mulţi bărbaţi s-au năpustit spre amvon. Cum mai plângeau ei! După ce m-am rugat cu ei mai mult timp, au plecat. Apoi m-am uitat la balconul mare, plin de tineri, şi am spus: «Cum rămâne cu voi, copii? Voi, adolescenţilor, trimiteţi întotdeauna mamelor voastre o felicitare în care scrieţi ceva de genul ‘Eşti cea mai bună mamă din lume’. O dată pe an sunteţi drăguţi, iar restul anului sunteţi rebelioşi, veniţi târziu acasă şi trândăviţi. Haideţi, pocăiţi-vă şi căutaţi-L pe Dumnezeu.» Atunci mulţi tineri au năvălit spre amvon în timp ce Dumnezeu mişca prin Duhul Său.
În cele din urmă, m-am adresat întregii adunări: «Nu poţi opri maşina la semafor deoarece, dacă o faci, o prostituată îţi va deschide uşa şi se va urca lângă tine. Nu poţi merge în spatele bisericii deoarece străzile sunt pline de homosexuali. Voi aveţi o biserică frumoasă şi cochetă; dar când aţi ieşit ultima dată la acei leproşi imorali? Când aţi răspândit ultima dată compasiune?» Apoi am continuat: «Fiecare persoană care îşi recunoaşte eşecul, să vină să se roage chiar acum.» Locul din faţă s-a umplut imediat. L-am rugat atunci pe Charles Stanley să se roage pentru aceşti oameni. Când a venit la amvon, era palid ca moartea. «Nu mă pot ruga pentru voi», a spus el, «nu mă pot ruga pentru voi. Motivul pentru care voi nu îi iubiţi pe cei pierduţi de lângă voi, motivul pentru care nu i-aţi vizitat pe oameni şi nu le-aţi întins o mână, motivul pentru care preferaţi să rămâneţi acasă în loc să mergeţi pe aleile dosnice şi să îi salvaţi pe cei pierduţi este pentru că eu nu am făcut-o. Rugăciunea mea a fost: ‘O, Dumnezeule, scoate lepădătura aceasta din oraş.’»”
Câteva luni mai târziu, Leonard a aflat că Dumnezeu a continuat să lucreze şi tot oraşul a fost împânzit de întâlniri de rugăciune.
În 1980, Leonard a iniţiat o întâlnire de rugăciune săptămânală, ce avea loc vinerea seara în casa vecinilor şi prietenilor săi, Dale şi Betty Brown. Oamenii conduceau şi cincisprezece ore ca să ia parte la ea. Leonard îi primea cu bucurie pe toţi (uneori peste 80 de persoane), citea un pasaj din Scriptură, vorbea pe marginea lui aproximativ 10 minute şi începea să se roage. Rugăciunile sale erau centrate pe Dumnezeu, fiind atât de pline de viaţă şi de putere încât fiecare din cei prezenţi era ridicat [înlăuntrul lui] pentru a avea o perspectivă mai înaltă cu privire la măreţia lui Dumnezeu.
„Omul care îşi pleacă genunchiul înaintea Tatălui nu îşi va pleca niciodată genunchiul înaintea oamenilor.” Leonard avea o povară în inimă pentru predicatorii zilelor lui. Era îndurerat de faptul că aceştia nu aveau putere; ei încercau să placă oamenilor şi nu hrăneau oile flămânde şi însetate. Vedea că cea mai mare nevoie în biserici era prezenţa predicatorilor care să fie, într-adevăr, unşi de Dumnezeu. „Există trei feluri de predicare – gură către ureche, intelect către intelect şi inimă către inimă. Un mesaj pregătit în minte va atinge doar mintea, dar un mesaj care arde în inimă va pune pe jar celelalte inimi.” În scrisorile pe care le trimitea prietenilor, menţiona deseori nevoia şi dorinţa sa de a fi uns cu Duhul Sfânt: „În această săptămână voi merge la San Antonio să predic şi vor fi sute de predicatori la acea întâlnire. Aştept ca Duhul Sfânt să mă îmbrace cu putere de sus.” Când Ravenhill predica într-o biserică, oamenii fie se mâniau şi se împietreau, fie se smereau şi erau mişcaţi; niciunul nu era indiferent. „Un adevărat predicator este un om trimis dintr-o altă lume în această lume cu un mesaj din acea lume către oamenii pierduţi din această lume, care în curând vor ajunge în cealaltă lume”, obişnuia el să spună.
Ravenhill s-a rugat pentru trezire timp de peste şaptezeci de ani şi a petrecut nopţi întregi rugându-se pentru ea. Ceea ce îl făcea să tânjească după ea era un simţ profund al realităţii crude a păcatului din viaţa creştinilor şi dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu glorificat. A înţeles faptul că trezirea este o revărsare a harului divin prin Dumnezeu Duhul Sfânt, fiind astfel o minune – „Dumnezeu îi învie pe cei morţi spiritual în număr mare şi umple bisercile cu oameni născuţi din Duhul.” Iată câteva cugetări ale lui cu privire la trezire:
Trezirea este pasiunea din Duhul în credincios de a cunoaşte şi de a împlini în totalitate voia lui Dumnezeu.
Trezirea presupune restaurarea adevăratei doctrine.
Trezirea înseamnă reaprinderea puterii rugăciunii în viaţa credinciosului.
Trezirea nu este un lux, ci o necesitate.
Leonard a înţeles faptul că Dumnezeu este suveran în trezire. „Trebuie să ne amintim întotdeauna că omul poate construi altarul şi poate pregăti jertfa, dar numai Dumnezeu poate trimite focul.” De-a lungul anilor, el a cunoscut în experienţă în multe rânduri venirea Duhului Sfânt cu putere asupra oamenilor lui Dumnezeu.
Au existat câteva persoane care au stârnit pasiune spirituală în viaţa lui Leonard. Primii au fost părinţii lui, cel de-al doilea a fost Samuel Chadwick, însă cea mai mare influenţă pe care a avut-o mai târziu în viaţa sa a venit de la A.W. Tozer. Din 1950, atunci când l-a cunoscut, Tozer a devenit unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Leonard. Când se întâlneau, vorbeau despre rugăciune, cărţi care le-au făcut mult bine, scriitori, puritani, trezire. Deseori vorbeau despre lucruri mai adânci, ca atributele lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, căutarea lui Dumnezeu şi starea morală a naţiunii. Când erau împreună, niciun subiect nu putea fi epuizat. Odată, Tozer i-a arătat un covoraş ros din biroul lui şi i-a spus: „Len, deseori vin în acest birou şi mă întind cu faţa pe el de la 8 dimineţa până la prânz şi mă închin. Nu cer nimic, nu rostesc niciun cuvânt de laudă – doar mă închin.”
Leonard a menţinut relaţii nu prin telefon, ci prin scrisori. Fiecare pagină pe care le-o scria oamenilor era considerată de el un aspect serios al chemării sale ca lucrător al lui Hristos. O familie a reuşit să recupereze cinci sute de scrisori de-ale lui, din 1969 până în 1994. De obicei scrisorile lui erau scurte, de o pagină sau două. Era cunoscut pentru faptul că uneori scria o scrisoare cu o singură frază; nu irosea cuvintele. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a le scrie oamenilor şi pentru a le răspunde la întrebări pentru că a văzut că aceasta era o lucrare vitală pentru cei care erau în nevoie.
„Văd viaţa ca pe o pată mică de pe o insulă, înconjurată de oceanul eternităţii”, a spus el.
În timpul ultimelor săptămâni de viaţă, Leonard, fiind inconştient în urma unui atac de cord, asculta multe imnuri. Uneori îşi ridica mâinile, ca şi cum ar fi vrut să cheme pe cineva. Dar atunci când veneau lângă el, părea că îi îndepărtează. În cele din urmă, Martha şi-a dat seama de faptul că el se închina ascultând muzică. Veşnicia fusese gândul principal al lui Leonard din ultimii ani, iar acum era gata să păşească în ea.
Sunt lucrurile pentru care trăieşti vrednice de moartea lui Hristos? (Inscripţia de pe mormântul lui Leonard Ravenhill).
Pilda seminţei (I), Marcu 4:26-29. Cuvântul rostit fără (a avea) autoritate ?
Pilda seminţei. Evanghelistul Marcu notează cuvintele Domnului Isus :
„El a mai zis : „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum.
Pământul rodeşte singur : întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic ; şi când este copt rodul, pune îndată secera în el, pentru că a venit secerişul”. (Evanghelia după Marcu 4 : 26 – 29)
Explicând Pilda semănătorului, Domnul Isus a spus :
„Iată ce înţeles are pilda aceasta : Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu”. (Evanghelia după Luca 8 : 11)
În Evanghelia după Luca 1 : 37 este scris cuvântul îngerului Gabriel, care la un moment dat îi spune Mariei :
„Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”.
În Pilda seminţei, Domnul Isus spunea că un Cuvânt odată pătruns în inima ascultătorului, va aduce rod !
De ce totuşi prin mine nu se pocăieşte nimeni, din moment ce Cuvântul lui Dumnezeu are putere ? Ce trebuie să fac ?
Să mă gândesc la mine că sunt un vas / un burduf în care trebuie pusă apă vie, care să dea viaţă celor ce beau din ea. Dar Apa vie o dă numai Dumnezeu, iar El, nu pune Apa Lui într-un vas murdar. De aceea trebuie să-mi spăl vasul şi să am grijă să-l păstrez curat.
După spălare pun Cuvântul scris, iar Dumnezeu va pune cuvintele Lui, în gura mea exact la momentul potrivit :
„ … vă voi da o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri”. (Evanghelia după Luca 21 : 15)
I. Cuvântul pe care-l rostim sau Autoritatea morală
Pentru recâştigarea autorităţii / integrităţii trebuie curăţarea interioară. Cuvântul diluat de trăire nu va avea efect. Discreditarea martorului duce la discreditarea mărturiei. De ce ? Omul nu va şti când spunem adevărul şi când spunem de-ale noastre !
„Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară. Deci, dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună”. (II Timotei 2 : 20 – 21).
De ce trebuie să se cureţe ? Ce trebuie să scoată din el ? Apostolul Pavel îi poruncea lui Timotei :
„Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.
Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti ; căci cei ce le ţin vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvântul lor va roade ca cangrena. Din numărul acestora sunt Imeneu şi Filet, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea şi răstoarnă credinţa unora”. (II Timotei 2 : 15 – 18)
Oamenii care spun şi Cuvântul lui Dumnezeu dar vorbesc şi ce nu trebuie îşi discreditează singuri mărturia în faţa lumii. Sunt ca un semafor care arată şi roşu şi verde, în acelaşi timp. Omul aflat în faţa lui, se va întreba : Care este de fapt culoarea reală ?
Apostolul Pavel spunea : „Căci noi nu stricăm [diluăm] Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi ; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos”. (II Corinteni 2 : 17)
I. a. Exemple negative de oameni cu două feţe (şi implicit două guri), care aparent păreau a fi credincioşi dar foloseau şi :
1. Blestemul
Iacov scria că :
„Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.
Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul ! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei ! Oare din aceeaşi vână a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară ?” (Iacov 3 : 7 – 11)
Întrebarea care se poate pune este aceasta : Se poate ca din aceeaşi gură / inimă să iese şi binecuvântarea şi blestemul ?
Studii de caz :
- Mama lui Mica. În Judecători 17 : 1 – 2 scrie că : „Era un om din muntele lui Efraim, numit Mica. El a zis mamei sale : „Cei o mie o sută de sicli de argint, care ţi s-au luat şi pentru care ai blestemat chiar în auzul urechilor mele, argintul acesta este în mâinile mele, eu îl luasem.” Şi mama sa a zis : „Binecuvântat să fie fiul meu de Domnul !”
Băiatul ce-a putut să mai creadă : binecuvântarea sau blestemul ? Mama lui era ca un izvor din care ieşea apă care uneori era dulce iar alteori era amară, se discredita singură. Nu vei mai merge acolo, pentru că nu ai garanţia că întotdeauna este apa bună şi nu vrei să-ţi pierzi timpul degeaba !
- Balaam. Despre el scrie că :
- „Balaam le-a zis : „Rămâneţi aici peste noapte şi vă voi da răspuns, după cum îmi va spune Domnul.” Şi căpeteniile Moabului au rămas la Balaam … Dumnezeu a zis lui Balaam : „Să nu te duci cu ei ; şi nici să nu blestemi poporul acela, căci este binecuvântat.” Balaam s-a sculat dimineaţa şi a zis căpeteniilor lui Balac : „Duceţi-vă înapoi în ţara voastră, căci Domnul nu vrea să mă lase să merg cu voi”. (Numeri 22 : 8, 12 – 13)
- În Numeri 23 : 11 – 12 scrie că : „Balac a zis lui Balaam : „Ce mi-ai făcut ? Te-am luat să blestemi pe vrăjmaşul meu, şi iată că tu-l binecuvântezi !” El a răspuns şi a zis : „Nu trebuie oare să spun ce-mi pune Domnul în gură ?”
- Ce s-a ales de un astfel de om găsim scris în Numeri 31 : 8 „Împreună cu toţi ceilalţi, au omorât şi pe împăraţii Madianului: Evi, Rechem, Ţur, Hur şi Reba, cei cinci împăraţi ai Madianului ; au ucis cu sabia şi pe Balaam, fiul lui Beor”.
- În Numeri 31 : 16 este explicată decizia condamnării la moarte, în cazul lui Balaam : „Iată, ele sunt acelea care, după cuvântul lui Balaam, au târât pe copiii lui Israel să păcătuiască împotriva Domnului, în fapta lui Peor ; şi atunci a izbucnit urgia în adunarea Domnului”.
2. Minciuna. Studii de caz :
- Fraţii lui Iosif :
- Şi-au minţit tatăl : „Iacov a cunoscut-o şi a zis : „Este haina fiului meu! O fiară sălbatică l-a mâncat! Da, Iosif a fost făcut bucăţi !” Şi şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe coapse şi a jelit multă vreme pe fiul său. Toţi fiii şi toate fiicele lui au venit ca să-l mângâie ; dar el nu voia să primească nicio mângâiere, ci zicea : „Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuinţa morţilor.” Şi plângea astfel pe fiul său”. (Geneza 37 : 33 – 35)
- Repetând minciuna după ani de zile au ajuns s-o şi creadă ! „Ei au zis atunci unul către altul : „Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru ; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta.” Ruben a luat cuvântul şi le-a zis : „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta ? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui.” Ei nu ştiau că Iosif îi înţelegea, căci vorbea cu ei printr-un tălmaci”. (Geneza 42 : 21 – 23)
- De două ori au încercat să-şi mintă fratele viu, spunându-i lui Cel viu … că el este mort ! Trece o perioadă şi ei trebuie să ajungă din nou în faţa lui. Ce-i spun ? „Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi, fii ai aceluiaşi om, din ţara Canaan ; şi iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viaţă”. (Geneza 42 : 13)
- „Noi am răspuns domnului meu : „Avem un tată bătrân şi un frate tânăr, copil făcut la bătrâneţea lui; băiatul acesta avea un frate care a murit şi care era de la aceeaşi mamă; el a rămas singur, şi tatăl lui îl iubeşte”. (Geneza 44 : 20)
Oare cum i-au explicat tatălui lor … că Iosif este viu ? Cel ce minte nu mai este crezut nici când spune adevărul ! Este logic … de unde să ştii când minte şi când spune adevărul ?
- Proorocul mincinos : „Şi el i-a zis: „Şi eu sunt proroc ca tine ; şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului şi mi-a zis: „Adu-l acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă.” Îl minţea. Omul lui Dumnezeu s-a întors cu el şi a mâncat pâine şi a băut apă în casa lui. Pe când stăteau ei la masă, cuvântul Domnului a vorbit prorocului, care-l adusese înapoi. Şi el a strigat omului lui Dumnezeu care venise din Iuda : „Aşa vorbeşte Domnul : „Pentru că n-ai ascultat porunca Domnului şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul Dumnezeul tău ; pentru că te-ai întors şi ai mâncat pâine şi ai băut apă – în locul despre care îţi spusese : „Să nu mănânci pâine şi să nu bei apă acolo” – trupul tău mort nu va intra în mormântul părinţilor tăi”. (I Împăraţi 13 : 18 – 22)
3. Gluma.
Studiu de caz : Lot.
„Lot a ieşit şi a vorbit cu ginerii săi, care luaseră pe fetele lui: „Sculaţi-vă”, a zis el, „ieşiţi din locul acesta ; căci Domnul are să nimicească cetatea.” Dar ginerii lui credeau că glumeşte”. (Geneza 19 : 14) Comportamentul lui de până atunci l-a costat pierderea familiei !
I.b. Integritatea dă greutate Cuvântului. Exemple pozitive de oameni, al căror : Da era Da !
- Iosif : „Era acolo cu noi un tânăr evreu, rob al căpeteniei străjerilor. I-am istorisit visele noastre, şi el ni le-a tălmăcit şi ne-a spus întocmai ce înseamnă visul fiecăruia. Lucrurile s-au întâmplat întocmai după tălmăcirea pe care ne-o dăduse el”. (Geneza 41 : 12 – 13) Cum era Iosif în viaţa de zi cu zi ?
- Samuel : „Sluga i-a zis : „Iată că în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, un om cu vază ; tot ce spune el nu se poate să nu se întâmple. Haidem la el dar ; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie să apucăm.” (1 Samuel 9 : 6) Cum era Samuel în viaţa de zi cu zi ? El era un exemplu de integritate.
- Ce se spunea despre el ? În I Samuel 8 : 3 – 5 scrie că : „Fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui ; ci se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea. Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit la Samuel, la Rama. Ei au zis : „Iată că tu eşti bătrân, şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale …”.
- Ce spune Samuel, în momentul predării autorităţii ? „Cât despre mine, eu sunt bătrân, am albit, aşa că fiii mei sunt cu voi ; am umblat înaintea voastră, din tinereţe până în ziua de azi. Iată-mă ! Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui :
- Cui i-am luat boul sau cui i-am luat măgarul ?
- Pe cine am apăsat şi pe cine am năpăstuit ?
- De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi, şi vă voi da înapoi.” Ei au răspuns : „Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit şi nici n-ai primit nimic din mâna nimănui.” El le-a mai zis : „Domnul este martor împotriva voastră şi unsul Lui este martor, în ziua aceasta, că n-aţi găsit nimic în mâinile mele.” Şi ei au răspuns : „Sunt martori !” (I Samuel 12 : 2 – 5)
- Fetiţa roabă : „Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, avea trecere înaintea stăpânului său şi mare vază ; căci prin el izbăvise Domnul pe sirieni. Dar omul acesta tare şi viteaz era lepros. Şi sirienii ieşiseră în cete la o luptă şi aduseseră roabă pe o fetiţă din ţara lui Israel. Ea era în slujba nevestei lui Naaman. Şi ea a zis stăpânei sale : „Of, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar tămădui de lepra lui !” Naaman s-a dus şi a spus stăpânului său : „Fata aceea din ţara lui Israel a vorbit aşa şi aşa”. (II Împăraţi 5 : 1 – 4)
- Domnul Isus ! „Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, care I-au zis : „Învăţătorule, ştim
că eşti adevărat şi
că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru
că nu cauţi la faţa oamenilor”. (Evanghelia după Matei 22 : 16)
Ce trebuia să fac pentru a avea un cuvânt care să transforme vieţile ascultătorilor ? În Evanghelia după Ioan 3 : 34 scrie :
„Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”.
Să ne amintim ce spunea Domnul Isus în Evanghelia după Luca 8 : 11 „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu”.
II. Cuvântul lui Dumnezeu sau Memorarea şi rostirea Cuvântului scris
„Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta !” (Psalmi 119 : 11) …
Apostolul Pavel le-a scis creştinilor din Colose : „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră”. (Coloseni 3 : 16)
În Evrei 4 : 12 scrie : „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri : pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face”.
Şi Iacov (în capitolul 1 : 18) nota că : „El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui” …
Despre puterea de transformare a Cuvântului Lui Dumnezeu, apostolul Petru a scris : „ … fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac”. (1 Petru 1 : 23)
III. Cuvintele profetice rostite prin Duhul Sfânt
Oamenii lui Dumnezeu au rostit Cuvântul scris al Lui Dumnezeu, dar au avut (şi au) şi mesaje Divine, primite prin Duhul Sfânt, prin darurile de descoperire. Apostolul Pavel a scris :
„Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune ; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh ; altuia, credinţa, prin acelaşi Duh ; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh ; altuia, puterea să facă minuni; altuia prorocia ; altuia, deosebirea duhurilor ; altuia, felurite limbi ; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. (I Corinteni 12 : 7 – 11)
Exemple din Biblie :
- Balaam câtă vreme nu s-a compromis a putut să spună : „ … aşa zice cel ce
- aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt, cel ce
- vede vedenia Celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi
- ai cărui ochi sunt deschişi …”. (Numeri 24 : 16)
- Heman. În I Cronici 25 : 5 găsim scris : „ … toţi fii ai lui Heman, care era văzătorul împăratului, ca
- să descopere cuvintele lui Dumnezeu şi
- să înalţe puterea Lui ; Dumnezeu dăduse lui Heman paisprezece fii şi trei fete”.
- Domnul Isus.
- „Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”. (Evanghelia după Ioan 3 : 34)
- „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu ; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.” (Evanghelia după Ioan 8 : 47)
Marcu 4:23-26, Pilda seminţei (II), Autoritatea cuvântului rostit : exemplul apostolului Petru
Studiu de caz : Apostolul Petru. El spunea că : „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu : pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor ! Amin”. (I Petru 4 : 11)
I. Cum a fost apostolul Petru, după primirea Duhului Sfânt ?
Petru nu a spus întotdeauna numai cuvintele lui Dumnezeu. Avem exemple diferite de momente în care a spus şi cuvinte de la el. Nu a minţit, nu blestemat, nu a glumit dar a vorbit ce-a crezut el că este nevoie, în situaţia respectivă.
De unde a început transformarea lui ? De la botezul în Duhul Sfânt, din Ziua Cincizecimii, în vorbirea lui apare :
- citatul Biblic, (care se împlinea exact în momentul respectiv), deoarece Domnul Isus a spus clar : „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. (Evanghelia după Ioan 14 : 26) Imediat după primirea Duhului Sfânt, în prima cuvântare apostolul Petru a spus : „Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele ! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel : „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise !”. (Faptele Apostolilor 2 : 14 – 17) Atunci Petru nu a vorbit de la el, putem spune că s-a împlinit Cuvântul Domnului Isus : „ … căci vă voi da o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri”. (Evanghelia după Luca 21 : 15)
- vedenia. În Faptele Apostolilor (10 : 9 – 10) scrie că : „Petru s-a suit să se roage pe acoperişul casei, pe la ceasul al şaselea. L-a ajuns foamea şi a vrut să mănânce. Pe când îi pregăteau mâncarea, a căzut într-o răpire sufletească. A văzut cerul deschis şi un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, coborându-se şi slobozindu-se în jos pe pământ … ”. Înainte de botezul în Duhul Sfânt nu a văzut aşa ceva !
- auzirea unui glas … al Duhului Sfânt ! „ … pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis : „Iată că te caută trei oameni ; scoală-te, coboară-te şi du-te cu ei fără şovăire, căci Eu i-am trimis”. (Faptele Apostolilor 10 : 19 – 20) Nu avea de unde să ştie aceste detalii : câţi oameni sunt la poartă, dar aceste cuvinte de descoperire aduc zidirea spirituală. (Chiar ieri, 8 Noimebrie 2016, am auzit mărturia unei creştine care a auzit vocea Duhului Sfânt. I-a vorbit exact pentru nevoia care era, scurt şi la subiect şi totul s-a adeverit).
- înţelegerea vedeniei. „Ştiţi”, le-a zis el, „că nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam sau să vină la el ; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat”. (Faptele Apostolilor 10 : 28)
Dar Petru a fost întotdeauna aşa ? Nu ! De-abia după primirea Duhului Sfânt.
II. Cum a fost apostolul Petru înainte de-a fi botezat în Duhul Sfânt ?
Până atunci a rostit şi cuvintele Lui Dumnezeu şi părerile lui ! Întrebarea este : Ce a predominat în vorbirea lui, Cuvântul inspirat sau părerile personale ? Ne vom limita doar la a reda exemplele Biblice :
- În Evanghelia după Matei (16 : 16 – 17), găsim scris că : „Simon Petru, drept răspuns, I-a zis : „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu !” Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis : „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona ; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”.
- Evanghelia după Matei 16 : 22 – 23 „Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând : „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva !” Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru : „Înapoia Mea, Satano : tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine ! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor”.
- Evanghelia după Matei 17 : 4 „Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus : „Doamne, este bine să fim aici ; dacă vrei, am să fac aici trei colibe : una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. În Luca 9 : 33 este redată aceeaşi întâmplare, dar este adăugat un scurt comentariu : „În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, Petru a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să fim aici ; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Nu ştia ce spune”. Atunci de ce a vorbit … ?
- Evanghelia după Matei 17 : 24 – 25 „Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea pentru Templu au venit la Petru şi i-au zis : „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea ?” „Ba da”, a zis Petru. Şi, când a intrat în casă, Isus i-a luat înainte şi i-a zis : „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini ?”
- Evanghelia după Matei 26 : 31 – 35 „Atunci Isus le-a zis : „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire ; căci este scris : „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.” Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.” Petru a luat cuvântul şi I-a zis : „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.” „Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petru I-a răspuns : „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru”.
- În Evanghelia după Luca 8 : 45, avem un alt exemplu de vorbire în pripă : „Şi Isus a zis : „Cine s-a atins de Mine ?” Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei ce erau cu El au zis : „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi : „Cine s-a atins de Mine”? … ”. De fapt ei cu cine credeau că vorbeau ? Pe Cine trăgeau la răspundere? Direct pe Domnul Isus ! Adică noi toţi observăm ce se întâmplă, numai tu nu observi ? Cine a avut dreptate ? Domnul Isus. Logica a greşit din nou … pentru a câta oară ?
- În Evanghelia după Ioan 6 : 60, 66 – 68 scrie că : „Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis : „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere ?” … Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El. Atunci Isus a zis celor doisprezece : „Voi nu vreţi să vă duceţi ?” Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem ? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”.
- În Evanghelia după Ioan, (13 : 6 – 11) este notat ce s-a întâmplat la spălarea picioarelor, când Domnul Isus : „A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis : „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele ?” Drept răspuns, Isus i-a zis : „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” Petru I-a zis : „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele !” Isus i-a răspuns : „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” „Doamne”, I-a zis Simon Petru, „nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul !” Isus i-a zis : „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel ce avea să-L vândă ; de aceea a zis: „Nu sunteţi toţi curaţi”.
Patru versete din Biblie, din care învăţăm că trebuie :
- să ne facem curăţenie în suflet : „De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate, şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele. (Iacov 1 : 21)
- împlinim Cuvântul nu să ne limităm la studierea lui : „Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă …”. (Iacov 1 : 23)
- să spunem Cuvântul lui Dumnezeu şi revelaţiile spirituale pe care le-am primit : „ … care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut”. (Apocalipsa 1 : 2)
- să căutăm să primim în mod personal un Cuvânt de la Dumnezeu : „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris : „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Evanghelia după Matei 4 : 4)
III. Cum sunt eu, omul care rosteşte Cuvântul Lui Dumnezeu ? Ca Petru înainte de botezul în Duhul Sfânt, sau ca Petru, după ce Dumnezeu l-a umplut cu Duhul Sfânt ?
Un om înţelept nu va spune (de exemplu) :
„Nu are cum să există mersul cu racheta !”, doar fiindcă el nu l-a experimentat ! Sau : „Nu există milionari”, doar datorită experienţei lui, în care poate abia-i ajung banii de la plată la avans.
Noi trăim bazându-ne pe tot Cuvântul Lui Dumnezeu, nu pe experienţele noastre personale, nici pe părerile celor care îndrăznesc să facă Cuvântul să spună, ceea ce de fapt nu spune ! Luăm un singur exemplu, al fraţilor noştri care sunt credincioşi cesaţionişti.
Între a interpreta un text Biblic şi-a citi ce scrie negru pe alb este o foarte mare diferenţă. Noi studiem strict Biblia, (facem exegeză nu eisegeză), dar dacă ar trebui să redăm experienţe personale, care să confirme prezenţa darurilor Duhului Sfânt, am avea ce spune şi despre botezuri în Duhul Sfânt (din acest an) şi cum erau acei oameni, (care erau născuţi din nou de-o vreme) înainte de primirea Duhului Sfânt şi cum sunt după botezul în Duhul Sfânt !
Am putea nota şi despre daruri pe care Duhul Sfânt le-a dăruit în ultimele luni şi s-ar putea spune şi despre cuvinte profetice spuse aceluiaşi destinatar, prin persoane diferite, (care nici măcar nu se cunosc între ele, fiind din localităţi diferite), în perioade de timp diferite !
„Fraţii lui Iosif au venit şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Iosif, cum a văzut pe fraţii săi, i-a cunoscut ; dar s-a făcut că le este străin, le-a vorbit aspru şi le-a zis …
Iosif a cunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au cunoscut … Noi toţi suntem fiii aceluiaşi om ; suntem oameni de treabă, robii tăi nu sunt iscoade.” El le-a zis : „Ba nu ; aţi venit să cercetaţi locurile slabe ale ţării.”
Ei au răspuns : „Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi, fii ai aceluiaşi om, din ţara Canaan ; şi iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viaţă”. (Geneza 42 : 6 – 8, 11 – 13)
În viaţă uneori ne simţim asemenea lui Iosif, căruia fraţii lui (care stăteau aruncaţi cu faţa la pământ înaintea lui) … îi spuneau în faţă că el nu mai trăieşte ! Una făceau şi alta spuneau. Tocmai i se închinau (practic îşi arătau respectul profund) celui de care spuneau că nu mai trăieşte ! De fapt care era adevărul ?
Ei considerau că Iosif a trăit până cândva şi de atunci nu mai există, deşi nu aveau în faţă un certificat de deces prin care să ateste veridicitatea părerilor lor.
Adevărul era cu totul altfel. În tot acest timp el nu numai că era viu, dar prin el, Dumnezeu lucra cu putere. Era o realitate paralelă, la care ei nu aveau acces, deşi la început (când au mers în Egipt), au beneficiat de viaţa lui, dar ei totuşi nu l-au cunoscut, până ce el a ales să li se descopere.
Când ? După ce a dat afară pe toată lumea care era acolo. Fraţii lui Iosif, într-un anumit fel putem spune că erau cesaţionişti, care îi spuneau ce gândesc despre el, şi totuşi Iosif nu i-a înfruntat pe faţă. Putea de la început să le dovedească că el este viu !
El a rămas fratele lor, chiar dacă ei considerau că el nu mai există ! Şi a venit şi vremea în care i-a convins de cât de mult greşeau ! Adevărul este că numai Duhul Sfânt poate convinge omul de falsitatea convingerilor pe care le susţine, fără a se întreba :
Dar de fapt cât de solide sunt dovezile pe care îmi bazez convingerile, în privinţa lucrării Duhului Sfânt ?
Să nu uităm totuşi că şi împotrivirea faţă de Dumnezeu este notată în Biblie :
Proverbe 1 : 24 – 28 „Fiindcă
- eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă
- îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, fiindcă
- lepădaţi toate sfaturile mele şi nu vă plac mustrările mele, de aceea şi eu voi râde când
- veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când
- vă va apuca groaza, când
- vă va apuca groaza ca o furtună şi când
- vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când
- va da peste voi necazul şi strâmtorarea.
Atunci mă vor chema, şi nu voi răspunde ; mă vor căuta, şi nu mă vor găsi”. Este exact opusul promisiunii spuse de Dumnezeu :
„Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice : „Iată-Mă !” (Isaia 58 : 9)
Când am probleme în viaţă şi Dumnezeu nu mă ascultă ar trebui să iau în calcul şi faptul că poate El stă împotriva mea, (Iacov 4 ; 6 „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”), deoarece credem că promisiunea din Psalmul 3 : 4 („Eu strig cu glasul meu către Domnul, şi El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt”), este valabilă sută la sută !
Din punct de vedere Biblic, putem afirma că omul care I Se împotriveşte Lui Dumnezeu, va avea necazuri, din care numai Dumnezeu îl poate scoate, dacă omul respectiv se pocăieşte în domeniul în care este deficitar ! Aş putea lua în calcul şi acest argument întrebare :
Dar dacă darurile Duhului Sfânt mai sunt valabile şi eu mă împotrivesc Duhului Sfânt … ? Continuarea o poate şti fiecare, în dreptul lui !
În Faptele Apostolilor 7 : 51, Ştefan le spunea unor oameni religioşi, (care trăiau într-o eroare teologică) :
„…Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile ! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi”.
Nu I se împotriveau Lui Dumnezeu în totalitate, ei chiar credeau într-o mare măsură în Cuvântul scris, şi în acele domenii Îi erau credincioşi Lui Dumnezeu, dar aveau un domenoi în care clar erau împotriva Lui ! Împotriva cui ?
Împotriva Duhului Sfânt ! Într-o zi Domnul mi-a spus, (fără să mă gândesc la aceste lucruri) :
„În viaţă, cele mai multe probleme, lucrătorii le au din cauza neîmpărţirii drepte a Cuvântului !”
Să încheiem aceste gânduri cu o întrebare, (care a devenit apoi o constatare şi implicit o normă de conduită a creştinilor) :
„Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis : „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu … ”. (Faptele Apostolilor 4 : 19)
- „Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis : „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni !”. (Faptele Apostolilor 5 : 29)
- Între a trăi cum este scris şi între a trăi, bazându-mă pe interpretarea (pe care eu sau alţii) o dau la ceva scris negru pe alb, este o foarte mare diferenţă :
„Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin noi înşine să învăţaţi să nu treceţi peste „ce este scris” : şi niciunul din voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt”. (I Corinteni 4 : 6)
Evanghelia după Ioan
Arend Remmers
1. Autorul şi data scrierii 2. Scopul scrierii
3. Particularităţi
4. Privire de ansamblu asupra conţinutului
1. Autorul şi data scrierii
Numele autorului Evangheliei după Ioan nu este menţionat – după cum este cazul şi cu cele trei evanghelii sinoptice. Scriitorul păşeşte înapoi în imaginea de ansamblu, dincolo de mesajul lui Dumnezeu. Ioan a fost un martor ocular al întâmplărilor relatate, după cum el însuşi scrie (Ioan 1:14; 19:35). De fapt, doar un martor ocular ar fi capabil să redea astfel de detalii clare precum „Era pe la ceasul al zecelea” (Ioan 1:39), „şase vase de piatră pentru apă” (Ioan 2:6) şi „peşti mari, o sută cincizeci şi trei” (Ioan 21:11).
Autorul evangheliei se numeşte pe sine de cinci ori „ucenicul pe care-l iubea Isus” (compară Ioan 21:24cu Ioan 13:23; 19:26; 20:2; 21:7,20) şi de alte câteva ori „celălalt ucenic” (Ioan 18:15; 20:2,3,8). Dintre cei trei ucenici care au fost cei mai apropiaţi de Domnul Isus (Petru, Iacov şi Ioan) ultimul nu este niciodată menţionat pe parcursul întregii evanghelii. Această rezerva ar putea confirma tradiţia bisericii primare cum că Ioan, ucenicul Domnului, este autorul acestei evanghelii. Acest fapt este confirmat de Irineu (140-202 d.Hr.) care a fost un discipol al lui Policarp din Smirna (care la rândul lui l-a cunoscut pe Ioan). Teofil din Antiohia a citat primul verset al evangheliei în jurul anului 180 d.Hr., numindu-l drept autor pe Ioan. Au existat totuşi alte presupuneri în trecut, precum şi în timpuri prezente. Potrivit unora, autorul ar fi fost un presbiterian cu acelaşi nume. Totuşi, nu există dovezi de necontestat împotriva faptului că Ioan este autorul.
Cunoaştem mai multe despre Ioan decât despre oricare alt autor al evangheliilor. El era unul dintre cei doi fii ai lui Zebedei. Zebedei era probabil un pescar prosper de pe malul lacului Galileii şi avea slujitori angajaţi (Marcu 1:19-20). Mama lui Ioan şi a lui Iacov era Salome (Matei 27:55-56; Marcu 15:40). Ea L-a rugat pe Domnul Isus să îi pună pe cei doi fii ai ei la dreapta şi la stânga Sa în Împărăţia Lui (Matei 20:20).
Chemarea lui Ioan pentru a fi un ucenic al Domnului este descrisă în evangheliile sinoptice (Matei 4:21-22; Marcu 1:19-20; Luca 5:10-11). Ioan şi fratele său Iacov erau plini de zel pentru Domnul Isus. Acesta este probabil motivul pentru care El i-a numit Boanerghes (fiii tunetului, Marcu 3:17). Luca descrie două întâmplări în care Ioan arată un mare zel (Luca 9:49,54).
Ioan, fratele său Iacov şi Petru au aparţinut cercului restrâns al apostolilor. Doar acestora trei li s-a îngăduit să fie cu Domnul Isus la învierea fiicei lui Iair, la transfigurarea de pe munte şi în grădina Ghetsimani (Luca 8:51; 9:28; Matei 26:37; Marcu 13:3). Petru şi Ioan au fost trimişi să pregătească ultimul Paşte (Luca 22:8); ei au fost de asemenea primii ucenici pe care i-a întâlnit Maria Magdalena în ziua învierii Domnului Isus şi care au văzut mormântul gol (Ioan 20:2-10). Ioan a fost cel mai aproape de Domnul Isus în camera de sus din Ierusalim, când ucenicii s-au întâlnit pentru ultima oară, şi în cele din urmă, el a fost singurul care „stătea alături” de crucea Domnului său (Ioan 13:23-25; 19:26-27).
După înălţarea Domnului îl găsim pe Ioan în Fapte 3şi 4, împreună cu Pavel, mărturisind despre Domnul Isus. Apoi îl vedem ca trimis al apostolilor în Samaria (Fapte 8:14). Conform Galateni 2:9, Pavel l-a întâlnit pe Ioan la cea de-a doua sa vizită la Ierusalim.
După aceea Ioan s-a mutat în Asia Mică (Efes) unde probabil că a locuit până la moartea sa la o vârstă foarte înaintată, în jurul anului 100 d.Hr. Această şedere a fost întreruptă totuşi de exilul său pe insula Patmos (Apocalipsa 1:9).
Evanghelia după Ioan probabil că a fost scrisă ultima dintre toate cărţile Bibliei. Conţinutul şi structura acestei evanghelii presupun familiaritatea cititorului cu cele trei evanghelii sinoptice. Potrivit tradiţiei, această evanghelie foarte specială a fost scrisă chiar la sfârşitul primului secol d.Hr.
2. Scopul scrierii
Nici unul dintre evanghelişti nu a avut intenţia de a scrie o descriere completă a vieţii lui Hristos conform principiilor omeneşti. Şi cu toate acestea, primii trei scriitori ai evangheliilor descriu pe scurt venirea şi acţiunile lui Hristos de la botezul Său în Iordan până la învierea şi înălţarea Sa – şi de aceea ele se numesc evanghelii sinoptice. Intenţia Duhului Sfânt este una diferită în Evanghelia după Ioan. Din treizeci de minuni enumerate în evangheliile sinoptice, Ioan menţionează doar una (hrănirea celor 5000 din capitolul 5). Însă Ioan descrie şase alte minuni care nu sunt menţionate nicăieri altundeva. În total se adună la şapte minuni. Şapte este un număr perfect şi suficient în mod divin. Ioan totuşi nu le numeşte minuni, ci semne. Motivul este dat de Ioan în capitolul 20:30-31: „Isus deci a făcut şi multe alte semne înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar acestea sunt scrise ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui.”
Această afirmaţie a lui Ioan reprezintă o bună descriere a subiectului şi scopului acestei evanghelii: Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu. Găsim denumirea de „fiu” de 29 de ori în evanghelia lui Ioan, dintre care de 10 ori „Fiul lui Dumnezeu”. Într-un limbaj aproape ca al unui copil, simplu, cu un vocabular de aproximativ doar 700 de cuvinte, Ioan ne comunică adevărul înalt, că Cuvântul, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, a devenit trup. Prin urmare el nu menţionează nimic din genealogia, naşterea sau copilăria Domnului Isus. În schimb, însuşi primul verset al evangheliei îl poartă pe cititor înapoi în veşnicie: „La început era Cuvântul”. Existenţa eternă de dinainte a Fiului lui Dumnezeu este menţionată în Ioan 8:58şi de asemenea în Ioan 17:5,24. Evanghelia lui Ioan ne spune doar despre câteva minuni ale Domnului Isus iar Ioan le numeşte „semne” (Ioan 2:11; Ioan 4:54). Toate acestea au slujit doar la descoperirea atotputerniciei Domnului.
Omul Isus Hristos este în acelaşi timp Dumnezeul veşnic care, ca Domn (Yahve), a spus despre Sine în Vechiul Testament: „Eu sunt cel ce sunt” (Exod 3:14). Când Domnul Isus a fost arestat, a spus soldaţilor: „Eu sunt” (Ioan 18:5), iar ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. El a fost singurul care putea spunea „Eu sunt pâinea vieţii”; „Eu sunt lumina lumii”; „Eu sunt uşa oilor”; „Eu sunt păstorul cel bun”; „Eu sunt învierea şi viaţa”; „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa”; (Ioan 6:35; 8:12; 10:7,11; 11:25; 14:6).
Ioan menţionează de câteva ori că Domnul Isus şi-a dat viaţa în mod voluntar (Ioan 10:17; 18:11; 19:30). Acesta este motivul pentru care această Evanghelie nu menţionează timpul de rugăciune din Ghetsimani. Fiul lui Dumnezeu avea putere sa-Şi dea viaţa şi avea putere să o ia înapoi (Ioan 10:18).
Cele câteva întâmplări pe care le relatează Ioan sunt în ordine cronologică, precum în Evanghelia după Marcu. Ioan este singurul evanghelist care menţionează trei sărbători ale Paştelui în Evanghelia sa. Acesta este motivul principal pentru care presupunem că slujba publică a Domnului Isus trebuie să fi durat aproximativ trei ani (compară cu Ioan 2:13; 6:4; 13:1).
3. Particularităţi
Diferenţe între Evanghelia după Ioan şi evangheliile sinoptice
Caracterul special al Evangheliei după Ioan se datorează în parte relaţiei dintre Fiul lui Dumnezeu şi poporul Israel. În contrast cu evangheliile sinoptice, Domnul Isus este prezentat ca fiind respins chiar de la început (Ioan 1:11). „Iudeii” (termen care reprezintă pe conducătorii poporului) sunt văzuţi iar şi iar ca adversari ai Domnului Isus. „Iudeii” sunt întotdeauna separaţi distinct de „popor”. Şi cu toate acestea, doar Ioan este acela care descrie lucrarea lui Hristos în Iudeea (Ioan 1:29– 3:36). Aceasta a avut loc înaintea lucrării Sale în Galileea. Ioan de asemenea ne spune de patru ori că Domnul Isus a fost în Ierusalim (Ioan 2:135:1; 7:14; 12:12). Domnul Isus nu întâmpină atât de multă lipsă de judecată şi neînţelegere în evangheliile sinoptice după cum întâmpină în Evanghelia după Ioan: iudeii se gândesc la templul din Ierusalim, în timp ce Domnul Isus vorbeşte despre templul trupului Său (Ioan 2:20-21); Nicodim nu înţelege ce vrea Domnul Isus să spună prin „naşterea din nou” (Ioan 3:3-5); Femeia de la Sihar nu cunoaşte ce este aceea apa cea vie (Ioan 4:10-15); poporul nu pricepe ce este pâinea din cer (Ioan 6:34), etc. Toate aceste întâmplări indică acel contrast – pe care omul nu-l poate birui – dintre întuneric şi lumină, dintre moarte şi viaţă, dintre lume şi Dumnezeu. Gândurile lui Dumnezeu cu oamenii au putut fi pătrunse doar pentru că Dumnezeu, Fiul, a devenit om, şi a împlinit lucrarea de ispăşire pe cruce.
Cea mai veche mărturie a Noului Testament
Cea mai veche şi recunoscută mărturie a Noului Testament este un fragment de papirus găsit în Egipt. Acest fragment a fost descifrat de către cercetătorul englez C.H. Roberts în 1934. El a descoperit că fragmentul avea textul în greacă din Ioan 18:31-33pe faţă şi din Ioan 18:37-38pe verso. Un calcul mai precis al vârstei acestui fragment a dus la rezultatul de aproximativ 125-130 d.Hr. Dacă Evanghelia lui Ioan a existat în Egipt deja la acea vreme, atunci originalul trebuie să fi fost scris ceva mai devreme. Presupunerea că Evanghelia după Ioan nu a fost scrisă mai târziu de 100 d.Hr. este puternic confirmată de acest fragment extraordinar. Acest papirus este păstrat în Manchester la John Ryland’s Library şi are denumirea P52*.
* Recent a fost descoperit un alt fragment de papirus (7 Q5), chiar mai mic, iar acesta este acum considerat a fi cea mai veche dovadă a Noului Testament. A fost găsit într-una din peşterile de la Qumran, deasupra Mării Moarte. Acest fragment constă din doar aproximativ 20 de litere care sunt parţial indescifrabile. Se crede că textul reprezintă Marcu 6:52-53şi se crede că a fost scris în jurul anului 68 d.Hr.
Împreună cu Marcu 16:9-20, aceste versete sunt singurele versete ale Noului Testament ale căror origini sunt puse la îndoială de către critici. Aceste douăsprezece versete lipsesc din cele mai vechi cunoscute manuscrise în limba greacă, precum şi din unele traduceri vechi. Totuşi Ieronim (Sophronius Eusebius Hieronymus, 345-419 d.Hr. )dă mărturie că aceste versete au fost incluse în multe manuscrise greceşti şi latineşti. Augustin (354-430 d.Hr.) a afirmat că acest paragraf a fost scos din text de oameni cu puţină credinţă sau duşmani ai adevăratei credinţe. Motivul lor probabil că a fost teama de o posibilă întrebuinţare greşită a acestor versete. Opinia cum că verstele 7:53-8:11 aparţin textului inspirat al Evangheliei după Luca prin conţinut, precum şi prin context, este susţinută de faptul că probabil nici o altă relatare despre viaţa Domnului Isus nu ilustrează atât de izbitor afirmaţia din capitolul 8:12 „Eu sunt lumina lumii”.
4. Privire de ansamblu asupra conţinutului
I. Ioan 1:1-18Prolog: Cuvântul
II. Ioan 1:19– 12:50 Lucrarea publică a Fiului lui Dumnezeu
Capitolul 1 – Ioan Botezătorul; Primii ucenici ai lui Isus
Capitolul 2 – Nunta din Cana; Curăţirea templului
Capitolul 3 – Nicodim; Ioan Botezătorul
Capitolul 4 – Femeia din Samaria; fiul unui slujitor împărătesc
Capitolul 5 – Paraliticul de la scăldătoarea Betesdei; Împotrivirea iudeilor
Capitolul 6 – Hrănirea celor 5000; Pâinea vieţii
Capitolul 7 – Isus la Sărbătoarea Corturilor
Capitolul 8 – Femeia adulteră; Respingerea cuvintelor lui Isus
Capitolul 9 – Orbul din naştere; Respingerea lucrărilor lui Isus
Capitolul 10 – Păstorul cel bun
Capitolul 11 – Învierea lui Lazăr
Capitolul 12 – Ungerea lui Isus; Dorinţa grecilor şi necredinţa iudeilorIII. Ioan 13:1– 17:26Slujba Fiului lui Dumnezeu faţă de ucenicii Săi
Capitolul 13 – Spălarea picioarelor
Capitolul 14 – Ucenicii şi Fiul, Tatăl şi Duhul Sfânt
Capitolul 15 – Adevărata viţă
Capitolul 16 – Duhul Sfânt şi o nouă eră
Capitolul 17 – Rugăciunea Domnului pentru cei iubiţi ai SăiIV. Ioan 18:1– 20:31Moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu
Capitolul 18 – Arestarea Domnului şi acuzaţiile ridicate împotriva Lui
Capitolul 19 – Condamnarea, răstignirea şi moartea Domnului
Capitolul 20 – Ziua învieriiV. Ioan 21:1– 25 Epilog: Domnul se arată ucenicilor Săi pe malul laculu
… cont pe https://comori.org/noul-testament/ioan/evanghelia-dupa-ioan/
Naşterea din Duhul
Ioan 6:60-69
Versetul de aur: Ioan 6.68-69
Alte texte potrivite pentru subiectul naşterii din nou ar putea fi cel din capitolul 3, din aceeaşi carte, sau cel din Tit, capitolul 3. Motivul pentru care am ales să începem de aici, din Ioan, capitolul 6, este că acest text este un exemplu, o imagine, o ilustraţie a felului în care cuvintele Mântuitorului au schimbat pe cineva. Sunt un exemplu în care Mântuitorul vorbeşte despre lucrarea Lui şi despre Duhul Sfânt. Cea mai importantă afirmaţie se găseşte în versetul 63: „Duhul este acela care dă viaţă. Cuvintele pe care Eu vi le-am spus sunt Duh şi viaţă“. Lucrurile pe care Eu le descopăr, le transmit, le arăt, sunt lucruri care aduc viaţa.
Naşterea de sus este o idee, un concept, arată o realitate nu uşor de explicat. Întotdeauna când predici din Evanghelia după Ioan trebuie să ai mare, mare grijă, la ecouri. Ioan a fost un om cu mână măiastră. A scris, doar a adus ceva, s-a dus mai departe, le-a reluat, le-a adus din nou şi te aşază unde îţi este locul. Toată Evanghelia după Ioan poate fi împărţită în două părţi mari: primele 12 capitole şi apoi de la 13 în continuare. Primele 12 capitole vorbesc despre coborârea Fiului omului. Cel care era de dinainte de veşnicii cu Tatăl S-a făcut trup, a locuit printre noi. Poate punctul cel mai de jos al coborârii Lui îl găsim în 12:36, unde Ioan spune aşa: „Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei.“ De la capitolul 13, primul verset, începe urcarea Fiului Omului. Ioan spune: „Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl…“ Până în capitolul 12 ne este prezentat un Fiu care Se coboară, Se coboară, Se coboară. Din capitolul 13, Îl vedem făcând drumul invers, urcând. Şi parte din Înălţarea Lui, potrivit Evangheliei după Ioan, este înălţarea pe cruce. Acesta este cadrul mare, de care trebuie să ţii seama atunci cînd analizezi un detaliu al său – să ştii unde îi este locul.
Discursul despre Duhul Sfânt apare şi în prima parte a Evangheliei, şi în a doua. Lucrarea Duhului prin care pe mine, ca şi păcătos, mă naşte din nou, o avem şi în prima parte a Evangheliei, şi în a doua parte. Mai întâi, lucrarea Duhului faţă de lume: cum o convinge cu privire la păcat, la neprihănire şi la judecată. Un Duh care te ia de unde eşti şi te aduce în faţa Mântuitorului. Un Duh care, potrivit Evangheliei după Ioan, nu face altceva decât reaminteşte şi explică, clarifică ceea ce a descoperit Fiul despre Tatăl. Un ajutor, un sfătuitor, un învăţător, un mângâietor – acela este Duhul, în Evanghelia după Ioan. El face o lucrare unică în viaţa omului: aduce noul început – un început nu de jos, ci de sus. Despre acest început ni se spune deja din capitolul 1: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, li s-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci născuţi din Dumnezeu.“
De aici, haideţi să mergem la fântâna lui Iacov, ca şi început în care Mântuitorul vine şi presară câte ceva despre Duhul care urma să vină după înălţarea Lui la cer. El îi spune femeii care a venit să scoată apă – femeia din Samaria – că îi va da o apă pe care, dacă o bea, în veci nu îi va mai fi sete. El era Unul care poate să îi dea apă vie.
Cum înţelegem afirmaţia aceasta, expresia aceasta, „apă vie“? Sunt texte în Vechiul Testament, în ce priveşte apa vieţii sau apa vie, apa aducătoare de viaţă, care ne trimit în două direcţii. Cunoaştem textul din Isaia 55:1 – „Toţi cei ce sunteţi însetaţi, veniţi la ape!“ Proorocul Zaharia spune, în capitolul 14: „Din Ierusalim va izvorî apă vie.“ Proorocul Ezechiel, de asemenea, vorbeşte despre un râu şi spune despre el că, pe unde curge el, vine viaţa. Aceasta este prima direcţie în care ne călăuzeşte Vechiul Testament în înţelegerea acestei expresii – o apă care vine acolo unde este uscăciune şi aduce lucrurile la viaţă. Unde este secetă, aduce răcoare, unde este pustiu, aduce viaţă.
A doua linie de interpretare o găsim tot în proorocul Isaia, în capitolul 44:3. Acolo Cuvântul lui Dumnezeu spune aşa: „Voi turna ape peste pământul însetat.“ Această idee am mai întâlnit-o. Isaia continuă: „Şi râuri peste pământul uscat.“ Mare atenţie însă la ce urmează: „Voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, peste urmaşii tăi.“ Apa aducătoare de viaţă, apa vie, este un mod de a vorbi despre lucrarea Duhului: Duhul care aduce viaţa. Când Mântuitorul îi spune femeii de la fântâna lui Iacov: „Eu sunt Cel care pot să-ţi dau apă vie şi să nu-ţi mai fie sete în veci“, El vorbeşte despre Duhul Sfânt care urma să fie dat, despre un Duh care îi răcoreşte setea după Dumnezeu, despre un Duh care varsă, care toarnă viaţă de la Dumnezeu. Acestea se găsesc în capitolul 4. Ajungem în capitolul din care face parte textul nostru. Dacă El promite apă vie, apa vieţii, El o şi explică. Să citim şi din capitolul 7: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din iniuma lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.“ Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Pentru că Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“.(7:37, 38, 39) Aceleaşi idei, din proorocul Isaia, le găsim acum rostite de Mântuitorul. Lucrurile anunţate atunci se împlinesc acum.
Un Duh care aduce viaţă. Elementul particular în Evangheia după Ioan este că Duhul, odată turnat în viaţa cuiva, ţâşneşte din omul acela şi ajunge şi la alţii. Pentru omul acela – spre viaţa veşnică, iar pentru alţii – în aceeaşi direcţie.
În capitolul 6, în textul ales, Mântuitorul vorbeşte despre Pâinea care vine din cer. Cunoaştem toată discuţia din cartea Deuteronom: cum a hrănit Dumnezeu poporul cu mană în pustie, 40 de ani. Mântuitorul spune: „Ce a făcut atunci Dumnezeu cu strămoşii noştri a fost o avanpremieră a ceea ce sunt Eu. Eu sunt Pâinea care se coboară din cer. Nu poţi avea viaţă, dacă nu Mă ai pe Mine.“ Cei care L-au ascultat au înţeles pe dos lucrurile acestea. Au înţeles lucrurile în sens literal: „Cum să-L mâncăm pe omul acesta? Vorbirea aceasta e prea de tot.“ Dar El spune şi apoi oferă şi explicaţia metaforei: Duhul este Cel care dă viaţa. Duhul este Cel care mă naşte de sus. Şi cu aceasta ajungem în Ioan, capitolul 3. Nimeni nu poate să vadă Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu este născut de sus, din Dumnezeu. Mântuitorul aştepta ca Nicodim să înţeleagă aceste lucruri, pentru că nu era vorba despre o idee nouă. Dar, ca şi cei din capitolul 6, şi Nicodim, în capitolul 3, înţelege lucrurile foarte pământesc. Ceea ce noi avem în limba română, „naştere de sus“, poate fi tradus la fel de bine cu „naştere din nou“, felul în care a crezut Nicodim că trebuie să înţeleagă ce a spus Mântuitorul. De aceea L-a întrebat: „Poate un om bătrân să intre înapoi în pântecele mamei sale?“ Mântuitorul aştepta ca de la un înţelept, de la un fariseu, de la un conducător al poporului, să primească un altfel de răspuns, aştepta de la el să se ducă cu gândul la singurul text din Vechiul Testament care aduce împreună apa şi schimbarea lăuntrică, curăţirea şi inima cea nouă: Ezechiel, capitolul 36 – „Vă voi curăţi cu o apă curată şi veţi fi curaţi. Voi lua inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi face lucrul acesta prin Duhul Meu“, i-a spus Domnul proorocului. Lui Nicodim nu i-a mers mintea acolo.
Lucrul care trebuie accentuat este lucrarea deosebit de importantă şi de diversă a Duhului Sfânt. Fără un început în Duhul, nu avem început. Fără o viaţă şi o închinare în Duhul, nu este umblare pe cale. Fără o legătură permanentă între ceea ce Duhul ne arată şi Cuvântul rostit de Cristos, suntem rătăciţi. Cel pe care ni L-a trimis El este întotdeauna în legătură cu El. Lucrul, misiunea Lui este să clarifice lucrurile pe care le a spus Mântutorul – să se întâmple şi cu noi ceea ce Ioan spune că s-a întâmplat cu ucenicii (Ioan 2:19-22). Ai auzit ceva acum 5 ani, acum 10 ani, şi n-ai înţeles. Este datoria şi lucrarea Duhului Sfânt să te ducă şi să creşti în lucrurile descoperite, în cunoaştere – şi să spui şi tu: Când am auzit prima oară lucrurile acestea nu le-am înţeles. După ce Duhul a lucrat mai mult în viaţa mea, nu că mi-a spus ceva de la El, ci a luat din ce este al lui Cristos şi a limpezit în faţa ochilor mei. Într-un astfel de context se poate întâmpla şi naşterea din nou. Ucenicii, în textul nostru, au stat cu Isus, deşi nici ei nu înţelegeau şi, spune textul, „cârteau între ei“: Ce vrea să spună omul acesta? Nu-i înţelegem lucrurile pe care vorbeşte. Petru a spus (şi acesta este principiul pentru mesajul acesta): „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.“
Astfel, să ne rugăm ca lucrurile pe care le-a arătat Mântuitorul să le limpezească Duhul Său cât mai mult în mintea, în inima şi în vieţile noastre. În felul acesta, primind mărturia lui Cristos, fiind născuţi din Duhul, suntem împreună cu Ei. În acest fel, El ne uneşte cu Cristos. Ia din ce este al Lui, ne dă nouă şi, după cum se roagă Domnul Isus la sfârşitul lucrării, în capitolul 17: „Şi Eu şi Tatăl vom veni şi vom locui în inima acelui om“. Toţi Se coboară în noi. Toţi ne caută pe noi, cu acele cuvinte care sunt dătătoare de viaţă, cu acea apă a vieţii, care trebuie să ţâşnească în fiecare inimă, să ţâşnească spre viaţa veşnică. Este darul pe care ni l-a adus Mântuitorul.
Să nu uităm că această Lumină a venit în întuneric. De aceea, va exista întotdeauna o barieră de cunoaştere. Pentru că faptele lui sînt rele, omul iubeşte întunericul şi nu vine la lumină. Şi acesta trebuie să fie subiect de rugăciune pentru noi: cât mai departe de întuneric şi cât mai mult în lumină, pentru a ne bucura din plin de viaţa pe care ne-a adus-o El. Aceasta spune Mântuitorul, în capitolul 10: „La oile la care am venit, am venit să le aduc viaţă, şi o viaţă din belşug“ – un Duh din belşug, o cunoaştere din belşug, o apropiere de Tatăl din belşug. El să ne ajute pe toţi să avem cât mai mult din ceea ce ne-a adus El.
Viața lui Iisus: Începuturile Cuvântului
Nicodim
Cred că n-aţi uitat delegaţia aceea de farisei pe care Sanhedrinul a trimis-o la Ioan Botezătorul. Vă amintiţi că aceşti delegaţi au revenit la Ierusalim cu convingerea fermă că mâncătorul de lăcuste de pe malurile Iordanului era dus cu pluta. Ei bine, adevărul mă obligă să spun că printre acei farisei se găsea unul care nu ştiu ce să creadă cu adevărat. Nu spuse nimic, dar seara, ajungând acasă, îşi puse în sinea lui o serie de întrebări.
– Acest Ioan, să fie el doar un vizionar? Sau chiar e inspirat de Dumnezeu? O fi un farsor care bate câmpii? Sau un profet sigur pe el? El neagă c-ar fi profet; neagă c-ar fi Ilie. Golește hârdaiele de apă în capul oamenilor şi anunţă venirea unui domn față de care se proclamă nedemn să-i lege şireturile de la pantofi. Acest domn o fi venit deja? Va veni? Sau nu va veni? Să-l credem pe acest Ioan? Sau să nu-l credem? Oare trebuie să fac un raport cu concluzia că acest individ ciudat trebuie închis într-un ospiciu de nebuni? Sau trebuie să mă prosternez în faţa lui şi să implor onoarea de a primi găleata lui de apă pe ceafă?
Fariseul în cauză era cât se poate de nedumerit. El se numea Nicodim. Numele lui a rămas peste timp. Când vrem să-i arătăm cuiva că e un nătărău, îi spunem: – Ei! Să fim serioși, Nicodim!
De când îl văzuse pe Ioan Botezătorul, Nicodim stătea ca pe jar. Se uita îndelung la sluga lui, la grădinar, la bucătar, la vizitiu, şi-și spunea:
– Poate că ăsta-i Mesia! L-am angajat să mă servească, dar nu sunt demn nici măcar să-i leg şireturile de la pantofi!
Apoi, după ce se gândi mai mult la omul în cauză, reîncepu în forul lui interior:
– Nicodime! Ce-ar face un Mesia în momentul ăsta? Niciodată cultul Domnului n-a fost mai prosper, niciodată devoţiunea n-a fost mai ferventă. În fiecare an, de sărbătoarea Paştelui, Templul se umple de pelerini veniţi din toate colţurile și colțișoarele Iudeei. Ce naiba! Credinţa nu moare, iar mai târziu va veni și Mesia.
Noaptea, când, moleșit, se întinse în patul lui, îndoiala îi invadă din nou sufletul şi adormi cu gândul la Ioan Botezătorul. În plin somn, nevastă-sa se trezi cu o durere ascuțită: era Nicodim, care-și înfipsese dinții în brațul doamnei.
– Au! Nicodim, ai înnebunit?
– Iartă-mă, dragă, visam că Ioan mă boteza în deşert şi că mâncam lăcuste.
Asta nu mai era viață pentru senatorul nostru torturat de îndoieli – căci trebuie să vă spun că Nicodim era membru în Senatul evreiesc. De asemenea, atunci când Iisus veni și iscă scandalul din fața Templului, Nicodim, aflând de acest lucru, fu uimit, şi văzu în această întâmplare tot felul de coincidenţe legate de prorocirile lui Ioan Botezătorul.
– Un om, se gândea el, care loveşte cu piciorul tejghelele schimbătorilor de monede, este în mod evident un individ căruia nu-i leagă şireturile de la pantofi primul venit…
Şi-şi puse pentru a suta oară aceeaşi întrebare:
– Şi dacă ăsta-i Mesia?
La noroc, își luă inima-n dinți și se hotărî să meargă să-l întrebe pe Iisus însuşi dacă nu cumva, din întâmplare, el e personajul anunţat de profeţi. Acest demers nu-l va costa nimic şi se va încheia, probabil, prin stabilirea adevărului. Doar că domnul Nicodim, cu toate că se grăbea să scape de incertitudinea pe care o avea, nu ţinea să se compromită, așa că aşteptă să vină noaptea pentru a merge să-i facă o vizită numitului Iisus. Reuşi să găsească locul unde se afla hoinarul – Evanghelia nu ne spune cum – şi-i bătu la uşă.
Cum avea pretenţia că era viclean, Nicodim nu deschise întrevederea printr-o întrebare. Dimpotrivă, el plănui să-i pună tâmplarului întrebări abile, ca să-l facă să spună singur ce voia el să afle. Îl salută până la pământ şi i se adresă: Rabi. La izraeliţi existau două cuvinte care începeau cu Ra, unul de maxim respect şi altul de maximă injurie. Este vorba de Rabi şi Raca. A-i spune cuiva Rabi, echivala cu toate laudele posibile şi imaginabile. A-i spune cuiva Raca, însemna mai mult decât a-l pălmui pe amândoi obrajii.
– Rabi, făcu mieros Nicodim, ştim foarte bine că vii din partea lui Dumnezeu, să ne înveți, ca un doctor al Legii. Toată lumea din Ierusalim îți laudă miracolele pe care le faci, spre satisfacţia generală, şi, din moment ce săvârșești miracole, înseamnă că Dumnezeu e cu tine.
Admiraţi un moment viclenia precautului senatorului. Iisus nu făcuse încă nicio minune la Ierusalim. Nu avea atunci la activ decât afacerea cu apa preschimbată în vin la Cana, tur executat într-un mediu de beţivi, şi pe care scepticii din Nazaret îl luaseră în derâdere. În orice caz, dacă acest gest de prestidigitator fusese o minune, ecoul lui nu ajunsese în capitală. Nicodim nu era la curent cu nimic. Totuşi, pentru a intra de la început în graţiile Unsului, găsi că e bine să înceapă cu o măgulire, pe care-o credea iscusită. Dar avea de-a face cu un adversar puternic. Cel care-l lăsase fără cuvinte nu-i furase și banii…
Iisus îşi puse mâna-n şold şi îi răspunse lui Nicodim:
– Hai că ești tare! Îmi dau seama de ce-ai venit. Vrei informaţii exacte asupra misiunii mele. Dar, bunul meu prieten, pentru a vedea regatul lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să-ți dai osteneala să te naști din nou. Răspunsul era neclar și Nicodim se simţi încurcat.
– Iartă-mă, replică el, nu prea pricep. Cum se poate naşte un om care e deja bătrân? Poate el să intre din nou în pântecele mamei lui pentru a se naşte a doua oară?
Iisus râdea în sinea lui. „Ce nerod şi ăsta, gândi el, nu-mi înţelege metafora; fii băiat bun şi ajută-l să priceapă”. Răspunse:
– Adevărat, adevărat îţi spun, distinse Nicodim, dacă un om nu renaşte din apă şi din duh, nu poate să intre în regatul lui Dumnezeu.
– Din apă?
– Da, din apă şi din duh.
– Ce vrea să însemne asta?
– Ah! aici te-am prins. Nu te-ai dus să te cufunde vărul meu, Ioan, în apă până la buric, așa că n-ai primit pe ţeasta ta cheală suflarea porumbelului. Iată de ce nu poți înțelege sensul vorbelor mele. Ceea ce e născut din carne este carne, iar ceea ce e născut din spirit este spirit.
Nicodim făcu ochii mari cât cepele.
Iisus continuă:
– Să nu te miri de ce-o să-ți spun, treaba e serioasă. Îți spun şi și-o repet, trebuie să te naști din nou. Porumbelul suflă unde vrea el; tu îi auzi vocea, dar nu ştii nici de unde vine şi nici încotro se duce. La fel se întâmplă și cu orice om născut din porumbel.
– Măi, să fie! strigă Nicodim, îmi spui lucruri uluitoare; necazul e că sunt peste puterea mea de înţelegere. Porumbelul ăsta care suflă şi din care se nasc oameni și această necesitate să te naști a doua oară, scufundându-te în apa vărului tău, Ioan… cum sunt posibile toate acestea?
Iisus, la rândul lui, își luă o mină surprinsă.
– Ce! replică el, ți-ai luat diploma de maestru în ştiinţa teologică, faci parte din Sanhedrin şi nu știi la ce mă refer? Asta chiar că-i ciudat.
– Pe cuvântul meu că nu!
– Adevărat, adevărat îți zic, eu nu afirm nimic din ce nu cunosc şi pentru care nu sunt pregătit să dovedesc. Ceea ce spun, am văzut. Și totuși, te văd cu gura căscată, ca și când aș spune niște istorii ieșite din comun. Păi, dacă nu mă crezi când îți vorbesc de apă şi de duh, adică despre lucruri de pe pământ, cum o să mă crezi când o să-ți vorbesc despre lucrurile din cer? Nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, şi anume Fiul Omului, cel care este în cer. Urmăreşte-mi cu atenție raţionamentul. Precum Moise a ridicat în deşert un şarpe de aramă… Eşti atent, da?
– Sunt, tot timpul.
– Ei bine, tot la fel trebuie ca Fiul Omului să fie ridicat în înaltul cerului…
– Dar nu văd ce legătură are…
– …pentru ca niciun om care crede în el să nu mai piară, ci să aibă viaţă veşnică. Vezi, dragul meu prieten, Dumnezeu a iubit într-atât lumea, încât i l-a dat pe unicul lui Fiu… Te miră? Și totuşi, aşa stau lucrurile. Or, dacă Dumnezeu l-a trimis pe Fiul lui în lume, n-a făcut-o pentru ca acesta să judece lumea, cum ți-ai putea închipui; a făcut-o pentru ca lumea să fie salvată prin el. Ceea ce vreau să-ți spun e că Fiul lui Dumnezeu este… cineva pe care nici nu-l bănuiești.
La această conversaţie aiuritoare se face referire pe parcursul întregii Evanghelii (Ioan, cap. III, versetele 1-21). Notaţi, dragi cititori, că mă opresc aici, pentru că nu vreau să vă aduc în starea în care era Nicodim atunci când a ieşit de la Cuvânt.
Ah! nefericitul senator! Dintr-o dată, se scufundase într-un ocean de nedumerire. El, cel pe care Ioan Botezătorul reuşise doar să-l intrige, îl întâlnise acum pe fiul Mariei… Or, Botezătorul nu era decât un ucenic glumeț pe lângă vărul lui.
Din niciun pasaj din Evanghelie nu reiese că Ioan înaintemergătorul ar fi fost cel mai puțin convingător orator din lume. Dar Iisus era de cu totul altă factură. Nici el nu se exprima întotdeauna pe înţeles, dar cel puţin putea să ţină robinetul deschis ore întregi: se exprima cu uşurinţă, domnul Cuvânt; și atunci când spunea prostii, spunea multe…
Acest nefericit de Nicodim avu timp de mai multe zile capul plin de frazele incoerente pe care i le debitase morişca de cuvinte divină. Când se întoarse la el acasă, urechile îi ţiuiau; i se părea că aude un zumzăit permanent. Pe scurt: își plănuise să joace fin și nu-i reușise. Se întorsese acasă mai buimac decât plecase, întrebându-se mai mult ca niciodată:
– Există un Mesia? Nu există? Există Ioan Botezătorul? Există Iisus? Nu există nimeni? Ioan e nebun? Iisus râde de mine? Cum să fac să mă nasc din nou? Să le spun colegilor mei din Sanhedrin că va veni Fiul lui Dumnezeu? Sau să le spun să nu-şi facă niciun fel de griji şi să nu se preocupe de farsorii care vorbesc mult? Să mă duc la Irod să-i raportez aceste lucruri? Sau să aştept să simt pe țeasta mea cheală suflul porumbelului?
Adevărul care nu cruţă (9). Nicodim, învăţătorul care nu cunoştea „aceste lucruri”
Capitolul 3 din Ioan. O întâlnire. Nicodim vine la Isus. O face la adăpostul nopţii. Oare fiindcă îi e frică de asocierea cu Isus? Sau fiindcă doreşte să vorbească netulburat de intervenţiile mulţimii. Nu putem şti motivaţia din inima lui. Cert este că, la nivelul evangheliei după Ioan, noaptea simbolizează neînţelegerea şi ostilitatea faţă de Hristos şi mesajul Lui (Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze; Dacă umblă noaptea, se poticneşte…; Iuda a ieşit afară. Era noapte.)
Un fariseu, un conducător al iudeilor (membru al Sanhedrinului), un învăţător al lui Israel, aflat în noapte spirituală, vine la Lumină (Eu sunt Lumina lumii).
De ce vine? Vine fiindcă a văzut semnele făcute de Isus în Ierusalim (mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea) şi se numără printre cei care au crezut. Au crezut fiindcă semnele i-au constrâns să creadă, dar fără a ajunge la convingerea că Isus este Hristosul (Mesia), regele promis al lui Israel, şi cu atât mai puţin că este Mântuitorul lumii (declaraţie pe care aveau să o facă, în mod paradoxal, samaritenii, la care te-ai fi aşteptat cel mai puţin).
Nicodim vine pentru că este intrigat de lucrarea lui Isus. Vine pentru că nu se reprezintă doar pe sine, ci pentru că vorbeşte în numele unui grup mai mare de „credincioşi” (Ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu…).
Nicodim este bine intenţionat, dar înţelegerea lui cu privire la Isus şi lucrarea lui este profund deficitară. Nicodim are impresia că ştie (Învăţătorule, ştim…), dar sfârşeşte prin a fi confruntat în mod cât de poate de ironic cu propria sa ignoranţă (Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?).
Eminentul conducător iudeu vede în Isus numai un învăţător caracterizat de puteri miraculoase şi deci validat de Dumnezeu. Nimic mai mult. Aşa îşi începe de fapt discursul, din care nu apucă să declame prea mult, fiindcă Isus îl întrerupe şi-i spune că pentru a putea vedea împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti de sus. (Adverbul anōthen poate fi tradus şi „din nou”. Avem de-a face aici cu unul dintre numeroasele jocuri de cuvinte din Evanghelia după Ioan).
Ce înseamnă aceste cuvinte ale lui Isus? S-ar spune că replica Mântuitorului n-are absolut nicio legătură cu declaraţia lui Nicodim din deschidere. E ca şi când cineva s-a jucat cu filmul naraţiunii, tăind o bucată din el, după care a lipit banda la loc. Ceva pare să lipsească. În primul rând pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu pare o temă bine reprezentată în Ioan. Termenul basileia (împărăţie) nu apare decât de 3 ori. Şi totuşi, titlul de „împărat” al lui Isus este unul frecvent. De fapt, apare chiar de la începutul Evangheliei, în declaraţia lui Natanael (Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israel).
Aici este deci cheia pentru înţelegerea replicii lui Isus, (care altminteri pare total pe lângă subiectul de care se interesează implicit Nicodim). Dacă am traduce declaraţia lui Isus în limbaj mai explicit, ea ar putea suna cam aşa:
„Nicodim, eu sunt mai mult decât un învăţător venit de la Dumnezeu. Sunt Împăratul lui Israel. Sunt aducătorul unei împărăţii de sus (cf. Împărăţia mea nu este din lumea aceasta… Împărăţia mea nu este de aici). Dar tu nu poţi să vezi această nouă realitate pe care o aduc eu, fiindcă nu eşti născut de sus. Ca să poţi vedea cu ochi spirituali împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti de sus.”
Faptul că Isus vine de sus este unul dintre laitmotivele Evangheliei a Patra, anunţat încă din Prolog (La început, Cuvântul era la Dumnezeu) şi reluat după discuţia lui Isus cu Nicodim (Cele ce vine de sus este mai presus de toţi… Cel ce vine din cer este mai presus de toţi).
Pe Acesta venit de sus, din cer, Nicodim nu-l înţelege, deşi crede că ştie. Cum primeşte Nicodim această declaraţie enigmatică a lui Isus? Vom vedea într-o postare viitoare.
Capitolul 3
J. N. Darby
https://comori.org/noul-testament/ioan/evanghelia-dupa-ioan-1/capitolul-3-14/Nevoia simţită de Nicodim; necesitatea naşterii din nou
Dar era un om între farisei care nu s-a limitat la a avea această convingere superficială care caracteriza mulţimile de martori ai miracolelor Domnului. Conştiinţa lui fusese atinsă; văzându-L pe Isus şi auzind mărturia Lui, se crease o nevoie în inima sa. Ceea ce se vedea atunci la el nu era cunoaşterea harului, dar, în ceea ce priveşte starea lui ca om, atingerea conştiinţei reprezenta o schimbare radicală. Nicodim nu cunoştea nimic din adevăr, dar vedea că adevărul era în Isus şi dorea acest adevăr. Instinctiv, el a ştiut imediat că lumea era împotriva lui şi de aceea a venit noaptea. Inima se teme de lume imediat ce are a face cu Dumnezeu, pentru că lumea este împotriva lui Dumnezeu. „Prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu“ (Iacov 4:4 ). Ceea ce îl deosebea pe Nicodim de ceilalţi era conştientizarea acestei nevoi. Şi el fusese convins ca şi ceilalţi, şi de aceea a spus: „Ştim că ai venit învăţător de la Dumnezeu“. Şi el, ca şi ceilalţi, îşi întemeia convingerea pe miracole. Dar Domnul i-a tăiat imediat vorba, şi a făcut aceasta tocmai având în vedere nevoia reală care era în sufletul lui Nicodim. Lucrarea care aducea binecuvântarea nu era aceea de a da învăţătură omului cel vechi, ci omul avea nevoie de o natură dintr-o sursă cu totul nouă, pentru că altfel nu putea vedea Împărăţia*. Lucrurile lui Dumnezeu pot fi înţelese în mod spiritual, dar omul este carnal şi nu are Duhul. Domnul nu îi spune decât despre Împărăţie (care nu era acelaşi lucru cu legea), despre care Nicodim trebuia să fi cunoscut ceva, dar Domnul nu i-a învăţat pe iudei aşa cum ar fi făcut-o un profet aflat sub lege, ci a prezentat chiar acea Împărăţie. Totuşi, potrivit cu mărturia Domnului Isus, pentru a vedea Împărăţia, omul trebuie să fie născut din nou, din vreme ce Împărăţia venită prin fiul tâmplarului nu putea fi văzută fără ca omul să aibă o fire complet înnoită. Împărăţia venită astfel nu putea fi înţeleasă prin inteligenţa omului şi nu răspundea nicidecum speranţelor iudeilor, chiar dacă El a dat o mărturie puternică prin cuvinte şi lucrări. Aici este prezentat modul prin care cineva poate intra în Împărăţie şi poate fi părtaş la ea. Însă Nicodim nu vedea dincolo de carne.
* Adică nu putea vedea Împărăţia aşa cum era venită ea atunci; ei aveau înaintea ochilor doar pe fiul tâmplarului. Când Împărăţia se va manifesta în glorie este evident că ochii tuturor oamenilor de pe pământ o vor vedea.
Comunicarea unei vieţi noi prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul
Atunci Domnul i-a explicat. Omul trebuia să fie născut din apă şi din Duh. Apa curăţă şi, în sens spiritual, este vorba de o purificare a afecţiunilor, a inimii, a conştiinţei, a gândurilor şi a faptelor. În practică această curăţire se face prin aplicarea, prin puterea Duhului Sfânt, a Cuvântului lui Dumnezeu care judecă totul şi lucrează în noi dând viaţă unor noi gânduri şi afecţiuni. Acesta este sensul expresiei „născut din apă“; este de fapt vorba de moartea cărnii. Adevărata apă de curăţire pentru creştin a ieşit din coasta unui Hristos mort; El a venit cu apă şi sânge, în puterea curăţitoare şi ispăşitoare. El sfinţeşte Adunarea „prin spălarea cu apă prin Cuvânt“ (Efeseni 5:26 )1. „Voi sunteţi curaţi datorită cuvântului pe care vi l-am spus“ (Ioan 15:3 ). Este vorba despre Cuvântul puternic al lui Dumnezeu, pentru că omul trebuie să fie născut din nou sub aspectul principiului moral şi să judece ca fiind „moarte“ tot ce ţine de carne2. Dar mai este şi transmiterea unei vieţi noi: „Ce este născut din Duhul este duh“, nu carne, ci îşi are natura de la Duhul. Cuvântul nu spune „este Duhul“, pentru că aceasta ar fi o întrupare a Duhului lui Dumnezeu, ci spune că „este duh“, ceea ce înseamnă că această viaţă nouă este părtaşă naturii izvorului ei. Fără această viaţă spirituală nouă, omul nu poate intra în Împărăţie. Şi aceasta nu-i tot. Dacă această naştere din nou era o necesitate pentru iudeu, care cu numele era deja fiu al Împărăţiei – pentru că aici avem a face cu ceea ce este esenţial şi adevărat – transmiterea vieţii este un act suveran al lui Dumnezeu, care se împlineşte oriunde Duhul lucrează cu această putere. „Aşa este oricine este născut din Duhul“ (versetul 8). Aceasta deschide uşa pentru cei dintre naţiuni.
1 Nu este corect „prin spălarea cu apă şi prin Cuvânt“.
2 Trebuie să remarcăm faptul că aici botezul, în loc să fie semnul dăruirii vieţii, este semnul morţii: noi suntem botezaţi pentru moartea Lui. Ieşind din apă noi începem o viaţă nouă de înviere şi tot ce ţine de omul firesc este socotit mort în Hristos şi înlăturat pentru totdeauna – „voi sunteţi morţi“. Cel care a murit este îndreptăţit în ceea ce priveşte păcatul, iar noi trăim astfel având o conştiinţă bună prin învierea lui Isus Hristos. Astfel Petru compară botezul cu potopul prin care Noe a fost salvat, potop care a distrus lumea cea veche, lume care a dobândit, ca să zicem aşa, o viaţă nouă după ce a trecut prin potop.
Locurile cereşti descoperite de Fiul Omului
Nicodim, fiind învăţător al lui Israel, ar fi trebuit să înţeleagă această învăţătură a Mântuitorului, din vreme ce profeţii vestiseră deja că Israel trebuia să treacă printr-o transformare esenţială pentru a se bucura de împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu le dăduse cu privire la binecuvântarea lor în ţara cea sfântă (vezi Ezechiel 36 ). Dar Domnul vorbea despre aceste lucruri ca despre o chestiune actuală şi în directă relaţie cu firea şi cu gloria lui Dumnezeu Însuşi. Un învăţător al lui Israel s-ar fi cuvenit să ştie ce cuprindea cuvântul sigur al profeţiei. Fiul lui Dumnezeu vestea ceea ce cunoştea şi ceea ce văzuse la Tatăl, dar firea necurată a omului nu putea fi în relaţie cu Acela care Se descoperea în cer, de unde venise Isus. Gloria sânului din care coborâse El era subiectul mărturiei Sale şi totodată originea Împărăţiei, iar această glorie din care venea El nu putea suferi nimic necurat. De aceea, pentru a se bucura de acea glorie, omul trebuie să fie născut din nou.
Isus dădea mărturie ca Om venit de sus, care cunoştea ceea ce era potrivit pentru Dumnezeu, Tatăl Său, iar omul nu primea mărturia Lui. Omul putea să fie convins în mod exterior în urma miracolelor; dar să primească ceea ce era potrivit pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu era ceva complet diferit. Astfel, dacă Nicodim nu putea primi adevărul cu privire la partea pământească a Împărăţiei despre care vorbiseră profeţii, atunci cum ar fi putut el sau ceilalţi iudei să aprecieze cele cereşti, dacă Isus le-ar fi vorbit despre ele? Nimeni nu avea alte mijloace pentru a ajunge să cunoască aceste lucruri, pentru că nimeni nu se suise la cer şi nimeni nu coborâse din cer pentru a da mărturie despre cele de acolo. Numai Isus, în virtutea a ceea ce era El, putea descoperi cele cereşti, pentru că, fiind Fiul Omului pe pământ, El era în acelaşi timp în cer. El era manifestarea faţă de oameni a ceea ce era ceresc, a lui Dumnezeu Însuşi în Om, fiind prezent peste tot pentru că este Dumnezeu; iar fiind Fiul Omului, El era înaintea lui Nicodim şi a celorlalţi. Dar trebuia ca El să fie crucificat şi înălţat din această lume în care a trăit, fiind în toate căile Sale manifestarea iubirii lui Dumnezeu, fiind manifestarea lui Dumnezeu Însuşi, pentru că numai astfel poarta cerurilor putea fi deschisă pentru oamenii păcătoşi, şi numai astfel se putea constitui o legătură între cer şi om.
Necesitatea morţii Fiului Omului ca ispăşire pentru păcat
Aceasta descoperea un alt adevăr fundamental. Dacă era vorba de cer, mai era necesar şi altceva în afară de a fi născut din nou. Păcatul era prezent şi el trebuia să fie înlăturat pentru ca omul să aibă viaţa eternă. Isus venise din cer pentru a fi mijlocul prin care alţi oameni să aibă parte de viaţa eternă. Pentru mântuirea lor El a luat asupra Sa sarcina de a înlătura păcatul şi, pentru aceasta, El a fost făcut păcat, pentru ca dezonoarea adusă lui Dumnezeu să fie spălată şi pentru ca să fie păstrat adevăratul Lui caracter, fără de care n-ar putea exista nimic sigur, bun sau drept. Fiul Omului trebuia să fie înălţat, aşa cum şarpele fusese înălţat în pustie, pentru ca blestemul, din pricina căruia poporul murea, să fie înlăturat. Omul, aşa cum era el pe pământ, prin respingerea Mântuitorului divin s-a arătat incapabil de a primi binecuvântarea cerească. Trebuia ca omul să fie răscumpărat, trebuia făcută ispăşire pentru el, el trebuia tratat potrivit cu realitatea stării sale, pentru că nu era posibil să se schimbe caracterul lui Dumnezeu. În har, Hristos a luat locul omului. Trebuia ca Fiul Omului să fie înălţat, ca El să fie alungat de om de pe pământ şi să împlinească ispăşirea înaintea Dumnezeului dreptăţii. Hristos a venit având cunoştinţa despre ce este cerul şi gloria divină, iar pentru ca omul să aibă parte de acestea, Fiul Omului a trecut prin moarte, luând acel loc înălţat de pe pământ în vederea ispăşirii*. Trebuie să remarcăm aici caracterul profund şi glorios al lucrurilor pe care le-a adus Isus, al descoperirii pe care El a făcut-o.
* Pe cruce Hristos nu mai este pe pământ, ci este înălţat de pe pământ, respins în mod dezonorant de om, dar, în acelaşi timp, prin această lucrare, El este prezentat ca o jertfă adusă lui Dumnezeu pe altar.
Dumnezeu a dăruit pe Fiul Său şi viaţa veşnică tuturor celor credincioşi
Crucea şi despărţirea completă dintre om şi Dumnezeu este punctul de întâlnire al credinţei cu Dumnezeu; pentru că acolo este dezvăluită imediat adevărata stare a omului, ca şi iubirea care vine în întâmpinarea nevoii lui. Astfel, atunci când cineva din tabără se apropia de locul sfânt, primul lucru pe care-l întâlnea lângă poarta curţii era altarul. Altarul se prezenta imediat celui care părăsea lumea de afară pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Hristos înălţat de pe pământ îi atrage la El pe toţi oamenii, dar din cauza înstrăinării omului faţă de Dumnezeu, a fost necesar ca Fiul Omului să fie înălţat de pe pământ, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa eternă.
Acelaşi fapt glorios se prezintă şi sub alt aspect: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă“ (versetul 16). La cruce, din punct de vedere moral, vedem necesitatea morţii Fiului omului şi darul nespus de mare al lui Dumnezeu. Aceste două adevăruri sunt reunite cu scopul de a da viaţa eternă oricărui credincios. Dacă acest dar al vieţii eterne este dat oricărui credincios, este deci vorba despre om, despre Dumnezeu şi despre cer, ceea ce iese din sfera promisiunilor făcute iudeilor şi din limitele căilor lui Dumnezeu cu acel popor. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său în lume nu pentru a condamna lumea, ci pentru a o mântui. Dar mântuirea este prin credinţă, iar cel care crede în venirea Fiului, Fiu care pune la probă toate lucrurile, nu este condamnat, ci soarta lui este hotărâtă prin această probă. Cel care nu crede este deja condamnat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu şi, prin aceasta, şi-a arătat adevărata lui stare. Iată deci ce responsabilitate le-a dat Dumnezeu celor în mijlocul cărora a venit Hristos: lumina venise în lume, dar ei au iubit întunericul pentru că faptele lor erau rele. Oare s-ar fi putut găsi un motiv mai drept pentru condamnare? Nu se pune problema că omul nu poate găsi iertarea, ci că el preferă întunericul pentru a rămâne în păcat.
Contrastul dintre Ioan Botezătorul şi Hristos
Restul capitolului ne prezintă în contrast poziţia lui Ioan Botezătorul faţă de cea a lui Hristos. Ambii sunt prezentaţi în aceeaşi scenă, unul fiind prietenul credincios al Mirelui, trăind numai pentru Mire, iar celălalt fiind Mirele, Cel căruia Îi aparţine totul. Unul era om pe pământ, chiar dacă primise din cer un dar foarte mare, Celălalt era din cer şi deasupra tuturor. El avea mireasă, iar prietenul Mirelui se bucura să-I audă vocea. Nimic nu este mai frumos decât această expresie a inimii lui Ioan Botezătorul inspirată de prezenţa Domnului. El era destul de aproape de Isus pentru a fi mulţumit şi pentru a se bucura că Isus era totul. Pentru cine este aproape de Isus, lucrurile stau întotdeauna aşa.
Apoi, în ceea ce priveşte mărturia, Ioan dădea mărturie cu privire la lucrurile pământeşti, pentru că în acest scop fusese trimis el, dar Cel care venea de sus şi era deasupra tuturor dădea mărturie despre cele cereşti, despre ceea ce văzuse şi auzise acolo. Nimeni nu primea mărturia Lui, pentru că omul nu era din cer. Dacă nu ar fi harul, credinţa noastră ar fi după cum am gândi-o noi. Dar primind mărturia lui Isus, care a vorbit ca Om pe pământ şi a spus cuvintele primite de la Dumnezeu, cel care crede pune pecetea aprobării chiar asupra faptului că Dumnezeu este adevărat, pentru că Duhul nu este dat cu măsură. Isus, ca martor, are mărturia lui Dumnezeu Însuşi, iar cuvintele Lui sunt cuvintele lui Dumnezeu. Ce adevăr important! Mai mult, El este Fiul*, Cel pe care Tatăl Îl iubeşte şi în mâinile Căruia Tatăl a încredinţat toate. (Acesta este încă un titlu glorios al lui Hristos şi alt aspect al gloriei Sale.) Consecinţele pentru om ale acestui fapt sunt eterne. Nu ni se prezintă aici ajutorul atotputernic dat nouă în călătoria spre cer, nici fidelitatea în respectarea promisiunilor, astfel încât poporul Său să se încreadă în El în ciuda tuturor piedicilor, ci darul suprem al vieţii prin Fiul Tatălui. Aceasta cuprinde totul: „Cine crede în Fiul are viaţa, dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa“, – rămâne în vina lui – „ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“.
* Apare în mod natural aici întrebarea: unde se încheie mărturia lui Ioan Botezătorul şi unde începe mărturia evanghelistului? Presupun că ultimele două versete sunt ale evanghelistului.
Rezumatul capitolului 3
Toate acestea constituie un fel de introducere, pentru că slujba propriu-zisă a Domnului este prezentată abia după acestea, căci Ioan încă nu fusese închis (versetul 24), şi numai după acest eveniment Domnul Şi-a început mărturia publică. Capitolul pe care l-am studiat explică în ce consta slujba Domnului, caracterul în care El a venit, poziţia Lui, gloria Lui personală, mărturia pe care o dădea El şi poziţia omului faţă de lucrurile despre care El vorbea. El a început cu iudeii, obiecte ale promisiunilor lui Dumnezeu, în ce priveşte carnea copii ai Împărăţiei, după care a trecut la naşterea din nou, la cruce, la iubirea lui Dumnezeu şi la drepturile Lui ca venit în această lume, apoi la demnitatea supremă a Persoanei Lui, la mărturia Lui divină, la relaţia Lui divină cu Tatăl, care Îl iubeşte şi care I-a încredinţat toate lucrurile. El era martorul fidel care mărturisea despre lucrurile cereşti (versetul 13) şi, în acelaşi timp, era şi Fiul venit de la Tatăl. Pentru om totul se leagă de credinţa în El. Domnul iese din sfera iudaismului arătând totuşi mărturia dată de profeţi şi aduce din cer mărturia directă a lui Dumnezeu şi a gloriei, prezentându-ne singurul temei prin care noi să fim părtaşi gloriei. Atât iudeii cât şi cei dintre naţiuni trebuie să fie născuţi din nou, iar lucrurile cereşti pot fi introduse numai prin cruce, această minunată dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. Ioan Îi lasă Domnului locul arătând, nu printr-o mărturie publică dată în Israel, ci printr-o mărturie dată înaintea ucenicilor Săi, adevărata glorie a persoanei Lui şi a lucrării* Sale în lume. Consider că aici cuvintele „mire“ şi „mireasă“ au un sens general. Ioan Botezătorul spune că el nu este Hristosul, pentru că Mireasa pământească este a lui Hristos, dar El n-a luat-o la Sine, iar Ioan vorbeşte despre drepturile Domnului, drepturi care pentru noi se vor realiza într-o ţară mai bună şi sub un cer mai frumos decât cel pe care îl putem găsi în această lume. Repet, aici este ideea generală despre mire şi mireasă. Noi însă am intrat pe un teren de un fel nou: crucea, lumea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de aceasta din urmă.
* Trebuie remarcat aici faptul că, deşi Domnul nu ascunde caracterul mărturiei Sale, ceea ce nu ar fi putut nicidecum să facă (versetul 13), totuşi a vorbit despre necesitatea morţii Lui şi despre iubirea lui Dumnezeu, iar Ioan a vorbit despre gloria personală a lui Hristos. Isus Îl înalţă pe Tatăl supunându-Se la ceea ce se impunea, având în vedere starea omului, pentru ca acesta să poată fi pus într-o relaţie nouă cu Dumnezeu, iar Ioan Îl înalţă pe Isus. El spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu…“; totul este perfect la locul lui. Mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus conţine două lucruri: supremaţia Domnului şi mărturia Lui. Apoi, în ceea ce urmează (versetele 35,36), vedem alte două aspecte, care reprezintă mărturia lui Ioan evanghelistul: faptul că toate lucrurile I-au fost date în mâini de Tatăl care-L iubeşte; şi viaţa eternă din partea lui Dumnezeu, în contrast cu mânia divină care este soarta omului necredincios. Aceste ultime două aspecte sunt mai degrabă o revelaţie nouă, ilustrând gândul lui Dumnezeu, care dă toate lucrurile în mâinile lui Hristos, Cel care este El Însuşi viaţa eternă coborâtă din cer.
Studiu asupra Evangheliei după Ioan – W. Kelly
Capitolul 3
Am văzut lipsa de valoare a credinţei în Hristos bazată pe minuni. Dar în mulţimea unor astfel de oameni se pot găsi şi din aceia, la care s-a trezit sentimentul de lipsă, şi aceasta i-a condus personal la Isus. Şi în El era viaţa: nu numai că toate lucrurile au fost aduse la existenţă prin El, nu numai că prin Isus au fost făcute semne şi lucrări, care dacă ar fi fost scrise una după alta, lumea nu le-ar fi putut cuprinde – ci înainte de toate în Fiul este viaţă pentru credincioşi. Şi aceasta este realitatea relatată aici în detaliu.
Ioan 3,1-3: Dar era un om dintre farisei, cu numele Nicodim, un mai-mare al iudeilor. Acesta a venit la El noaptea şi I-a spus: „Rabi, ştim că ai venit Învăţător de la Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate face aceste semne pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Isus a răspuns şi i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun: Dacă cineva nu este născut din nou (sau: de sus), nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.
Nicodim era unul din cei mai importanţi oameni dintre cei mai drept-credincioşi ai poporului ales; chestiunea care îl preocupa era foarte serioasă, ca să caute pe Isus şi să afle adevărul, însă el preţuia lumea destul de mult, şi nu voia să facă ceva ca să aibă parte de condamnare şi spini din partea ei. Aşa se face că a venit noaptea la Isus; însă s-a aşezat pe temelia convingerii cu privire la semnele pe care Domnul le-a făcut, convingere pe care în general o aveau şi tovarăşii lui. El nu ştia că o lucrare mai profundă avea loc în adâncul fiinţei lui, lucrare care l-a trimis la Isus. El, învăţătorul lui Israel, a recunoscut pe Isus ca Învăţător venit de la Dumnezeu, şi că Dumnezeu era cu El: pentru toţi ceilalţi oameni aceasta era o onoare vizibilă; pentru Isus era o dovadă că adevărata Lui glorie era necunoscută.
De aceea Domnul îl întrerupe imediat cu explicaţia, că omul, şi anume orice om, trebuie să se nască din nou. Nu învăţătura se cere, ci o natură nouă, un izvor nou, să fi spiritual, ca să vezi Împărăţia lui Dumnezeu. Nimic altceva, oricât de logic ar fi deducţia, nu este credinţă. Nu este nici măcar o convingere a conştiinţei. Ar putea să fie o concluzie a minţii, întemeiată biblic pe anumite puncte raţionale, pe fapte palpabile de o deosebită formă; dar prin aceasta nici Dumnezeu nu este cunoscut şi nici propria persoană nu ajunge să se judece singură. Noul caracter al vieţii, care este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu există încă pentru suflet. Într-o astfel de stare învăţăturile ar mări şi mai mult pericolul sau va expune totul unui nou pericol. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunsese încă niciodată în inima lui Nicodim. El nu se cunoştea că este un om deosebit de murdărit şi mort spiritual în păcate. Ceea ce îi trebuia, era să devină viu. Şi în loc să se ocupe de valorile lui, Isus îi răspunde punându-i înainte toată nevoia lui, de care el însuşi s-ar fi preocupat, dacă ar fi cunoscut-o.
Dacă apoi Nicodim ar fi presupus, că el, aşa cum era, era capabil să scoată foloase din adevăr, să slujească lui Dumnezeu şi să moştenească Împărăţia Sa, Domnul l-a asigurat cu o seriozitate incomparabilă, că naşterea din nou este indispensabilă, dacă cineva vrea să vadă Împărăţia. Căci Dumnezeu nu învaţă şi nu îmbunătăţeşte natura omenească. El a încercat deja aceasta cu răbdare, şi proba va fi în curând absolut completă.
Este vorba de Împărăţia lui Dumnezeu şi nu de ceva oarecare din omul decăzut. Împărăţia nu era încă instaurată cu putere pe pământ, sau revelată, aşa cum va fi la arătarea lui Isus. Ea încă nu era predicată păgânilor, aşa cum a fost după răstignire. Dar pentru cel credincios ea era venită în Persoana lui Hristos, arvuna, că ea se va instaura tot mai mult, atât în lucrurile ei „cereşti” cât şi în cele „pământeşti”. Împărăţia lui Dumnezeu era în Hristos, care Şi-a revelat puterea în mijlocul lor, şi duşmanii vizibili şi invizibili erau martorii acesteia. Dar de ce Nicodim nu vedea aceasta? Nu lipsea ţelul credinţei sau al mărturiei sale, în ceea ce priveşte convingerea generală şi mărturia nu lipseau nici semnele, care dovedeau prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Vai! Greşeala este la om, şi ea este nevindecabilă pentru om; căci cine poate schimba natura lui? Şi într-adevăr, dacă totuşi ar fi posibil, n-ar folosi la nimic. »Dacă cineva nu este născut din nou (sau: de sus), nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.« Numai Dumnezeu poate să dea o natură nouă, şi anume o natură potrivită cu Împărăţia Sa. Fără aceasta nimeni nu o poate vedea.
Ioan 3,4: Nicodim I-a zis: „Cum poate un om să se nască, fiind bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?”
Învăţăm din aceasta, că era vorba nu de o naştere de sus, ci de o naştere din nou, căci atunci nu ar fi avut nici un sens greutatea exprimată prin răspuns. Adevărul este însă, căci chiar şi atunci când ar fi putut avea loc transformarea imaginată a unui bătrân într-un tânăr, da, chiar dacă ar fi avut loc cazul ciudat, rostit de fariseul uimit, printr-o minune (aşa cum Iona a venit viu din pântecele peştelui mare, care l-a înghiţit), cu toate acestea aceasta nu ar fi corespuns cerinţelor Împărăţiei, aşa cum vom vedea în explicaţiile care urmează ale Domnului nostru. Căci ar fi încă natura omenească, chiar dacă ea s-ar înnoi cu vârsta tinereţii sau dacă naşterea ei s-ar repeta la nesfârşit. Din ceva necurat nu poate ieşi nimic curat; şi aşa este alcătuită natura omului începând de la căderea în păcat. Şi nu acesta este felul lui Dumnezeu de a reînnoi, ci El dă o natură absolut nouă, chiar de la izvorul ei; căci credinciosul este născut din Dumnezeu, nu dintr-o sămânţă care putrezeşte ci din una care nu putrezeşte, prin Cuvântul lui Dumnezeu viu şi care rămâne.
Ioan 3,5-6: Isus a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh.”
Acestea sunt cuvinte cu o valoare inestimabilă pentru om, cuvinte de o binecuvântare profundă, unde harul oferă omului o ureche să audă, şi o inimă ca s-o primească şi s-o păstreze. Şi totuşi aproape că nu cunosc alt loc din Scriptură care să fi fost răstălmăcit mai mult decât acesta şi aplicat la botez, sau unde tradiţia este mai periculos greşită, cu toate că „deoarece totdeauna, deoarece peste tot, deoarece toate” din acest loc sunt la fel de valabile ca interpretarea oricărui alt loc din Scriptură, care ar putea fi numit. Din aceasta ar rezulta un rezultat dublu, că:
- nici un suflet nu ar putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu este botezat,
- contextul ar dovedi, că natura nouă se identifică cu viaţa veşnică şi de aceea niciunul din cei botezaţi nu s-ar putea pierde, aceasta din urmă fiind o afirmaţie despre care toţi, în afara celor total neştiutori sau a celor stăpâniţi de prejudecăţi, trebuie să recunoască că stă în totală contradicţie cu alte locuri clare din Scriptură şi cu faptele arhicunoscute.
Botezul creştin (şi aceasta este ceea ce este interpretat conform tradiţiei, şi nu ca botez al lui Ioan sau al ucenicilor) nu a fost instaurat înainte ca Domnul să moară şi să învieze, şi înainte de aceasta nu au existat realităţile pe care el le simbolizează. Cum putea Nicodim să vadă mai dinainte aceste lucruri sau să le înţeleagă, pe care Domnul le citează pentru clarificarea problemei lui referitoare la naşterea din nou? Însă Domnul îl mustră, pentru că el ca „învăţător al lui Israel” pricepe aşa de greu. Aceasta înseamnă: el (chiar şi ca învăţător al lui Israel) ar fi trebuit să ştie aceste lucruri, pe care probabil nu le-a putut şti, dacă Domnul s-ar fi referit la o rânduială creştină, care încă nu era descoperită.
Învăţătura lui Hooker[1] (lucrarea 2, 262 şi aşa mai departe – Keble’s ediţia 5) şi alţii înainte şi după el greşeşte în privinţa lucrurilor decisive şi dovedeşte numai lipsă de atenţie faţă de Scriptură şi o cunoaştere superficială a adevărului. Nu este adevărat, că »născut din apă şi din Duh« luate împreună cuvânt cu cuvânt înseamnă botez. Niciodată acest ritual nu este prezentat ca ceva care simbolizează viaţa, ci ca ceva care simbolizează moartea, aşa cum rezultă clar din Romani 6, Coloseni 2 şi 1 Petru 3. »Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?« Niciodată botezul nu este semnul aducerii la viaţă, ci mai degrabă semnul pentru faptul că cei care au fost treziţi sunt făcuţi una cu moartea lui Hristos; că ei prin El ar putea să ocupe locul oamenilor care sunt morţi faţă de păcate, dar trăiesc pentru Dumnezeu şi care prin har – căci noi stăm sub har – nu se consideră că stau sub Lege. Aceasta este învăţătura apostolului. Cuvintele Domnului nostru nu învaţă nimic altceva şi nici nu pot învăţa altceva, aşa cum ar trebui, dacă Ioan 3,5 s-ar referi la botez. Să luăm aici apa ca simbol pentru Cuvântul, pe care Duhul Îl foloseşte ca să trezească, şi atunci totul este clar, fără contradicţie şi adevărat. Dacă în Scriptură s-ar spune, că noi ne-am naşte din Duhul cu ajutorul apei, atunci am avea deja un motiv justificat să consimţim ce au dedus părinţii din aceasta şi care în mod necesar trebuie să constituie structura care în biserica anglicană şi în alte biserici, care aplică aceasta la botez, este prezentat „desfrânat”, „amăgitor” şi „periculos” şi discutabil cu privire la ce spune Domnul nostru chiar în versetul 5 – dar mult mai mult în versetul 6, unde „apa” este lăsată la o parte -, dar cel mai controversat cu privire la poziţia botezului, aşa cum este el prezentat în Scriptură. Botezul poate fi expresia formală a spălării păcatelor, dar niciodată nu este expresia vieţii, ceea ce este o învăţătură total greşită.
Aşa este în Ioan 8 şi 15 – ca să nu mai vorbim de capitolul 4 şi 7. Compară pentru tabloul din Efeseni 5,26, pentru adevărul care se ascunde în acesta, 1 Corinteni 4,15; Iacov 1,18 şi 1 Petru 1.23. Nu este un ritual, care face onoare unei anumite poziţii oficiale, ci Cuvântul lui Dumnezeu, care este folosit prin Duhul Său şi aduce moartea asupra naturii noastre vechi, pentru ca noi să putem trăi în Hristos pentru Dumnezeu.
Căci Hristos a venit prin apă şi sânge; El curăţă şi împacă (1 Ioan 5). El este Adevărul, care în puterea Duhului foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu, care judecă natura veche şi introduce natura nouă. »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.« (Galateni 2,20) Este aceeaşi persoană, dar ea a primit o viaţă, care nu a avut-o înainte, care nu este din Adam, ci din Hristos, Omul al doilea. El este născut din Dumnezeu, el are parte de natura divină pe baza făgăduinţelor cele mai mari şi mai preţioase, şi el a scăpat de stricăciunea care este în lume, prin ispite. Asta înseamnă să fi născut din apă şi din Duh: ceva incomparabil mai profund decât oricare formă a adevărului, oricât de măreaţă ar fi ea la locul ei şi oricare ar fi scopul pe care Domnul, care a dat-o, l-a avut în vedere. Botezul era admiterea formală: era mărturisirea lui Hristos pe baza morţii şi învierii Sale, şi nu mărturisirea devenirii viu, care era adevărată înaintea lui Hristos pentru toţi sfinţii, pe când încă nu era nici un botez creştin. Dacă botezul ar fi cu adevărat semnul şi mijlocul pentru a deveni viu, atunci consecinţa logică ar fi, că noi ar trebui să spunem că sfinţii Vechiului Testament n-au avut viaţa, iar dacă au avut-o atunci trebuiau dă fi fost botezaţi în felul acesta, ceea ce nu a fost. Dar aceasta este clar un fundament greşit. Nu există nici o bază, să deduci că cei doisprezece ucenici au fost botezaţi cu botezul creştin: ei au botezat pe alţii, dar ei înşişi nu au fost botezaţi – aşa ar putea părea; nu erau ei atunci născuţi din nou? Nici circumcizia nu înseamnă viaţă; şi noi ştim, că au fost suflete născute din nou, înainte ca circumcizia să-i fi fost dată lui Avraam, care a fost deja îndreptăţit (sau, socotit neprihănit) prin credinţă.
De aceea este important să se ţină seama şi de faptul că acela care a fost născut din nou în felul acesta, trebuie să fie născut din Duhul, la care – în versetul 6 – apa este lăsată la o parte. »Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh.«
Cuvântul (sau simbolic: apa) fără Duhul, care este puterea activă în transmiterea vieţii lui Hristos, nu poate face nimic pentru o trezire la viaţă. Apa curăţă, dar de la sine însuşi nu este în stare să trezească la viaţă; este moartea pentru carne (firea pământească). Înainte nu era decât carne; acum este omul care crede în Hristos, născut din Dumnezeu ( 1 Ioan 5); şi fiecare natură îşi păstrează caracteristica ei. Aşa cum carnea nu devine niciodată duh, tot aşa duhul nu degenerează niciodată în carne. Naturile rămân despărţite; şi misiunea practică a credinciosului este să se păstreze mort faţă de o natură, pentru ca el prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru el, să poată trăi în natura cealaltă.
Ioan 3,7-8: Nu te mira că ţi-am spus: „Trebuie să fiţi născuţi din nou”. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu şti de unde vine şi unde se duce: aşa este oricine este născut din Duhul.
Nicodim nu trebuia să se mire nici de faptul că el şi ceilalţi iudei (nu numai păgânii – cu aceasta ei ar fi fost imediat de acord) aveau nevoie să se nască din nou. »Nu te mira că ţi-am spus: „Trebuie să fiţi născuţi din nou”.« (versetul 7) Dar dacă harul suveran a ieşit în întâmpinarea acestei nevoi, putea el să înceteze sau va înceta el să facă aceasta? Cu siguranţă nu. El va face să strălucească binecuvântarea corespunzător alegerii lui Dumnezeu, oricât de împotrivitor ar fi păcatul. Astfel cuvântul »oricine« din versetul 8 creează spaţiu pentru orice om decăzut – atât păgânilor cât şi iudeilor. Oricât de diferiţi ar fi ei în ceea ce priveşte firea lor, Duhul, care se revarsă liber, poate să binecuvânteze pe cei ce sunt cel mai departe, în timp ce aceia care sunt cel mai aproape sunt nimic fără el.
Ioan 3,9-10: Nicodim a răspuns şi I-a zis: „Cum se pot întâmpla acestea?” Isus a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?”
S-a amintit deja, că în toate acestea nu era nevoie de un privilegiu deosebit, pentru ca un iudeu cu judecată să nu poată pricepe. De aceea Isus i-a zis, atunci când »Nicodim a răspuns şi I-a zis: „Cum se pot întâmpla acestea?”«: »Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?« (versetele 9 şi 10). Nu a citit el niciodată în cartea unui proroc despre făgăduinţa dată lui Israel? »Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale.« A uitat el cuvintele prorocilor Isaia şi Ezechiel? Compară Isaia 44 şi Ezechiel 36.
Nu este greşit, că Israel va dori după naşterea din nou, pentru ca mai târziu să obţină cu adevărat chiar şi binecuvântările pământeşti ale Împărăţiei lui Dumnezeu şi să se bucure de ele, şi că pentru acest scop Dumnezeu în harul Său îi va face să aibă parte de naşterea din nou. Deci Nicodim nu trebuia să fie surprins de necesitatea atotcuprinzătoare pentru naşterea din nou – cu atât mai mult cu cât el era un iudeu – aşa cum spune Domnul. Dar deoarece binecuvântarea nu vine din carne ci din Duhul, harul nu o va reţine din cauza unor principii care oferă importanţă omului. Păgânul nu va fi izgonit de un astfel de har bogat, care este pentru Împărăţia lui Dumnezeu; lucrarea harului, nu a Legii sau a cărnii, pe care iudeul putea uşor să o accepte, este neapărat necesară. »Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, şi cei care nu aveţi bani, veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi. Da, veniţi, cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!« Nu este aceasta har, şi nu este el exprimat aşa fel, că fiecăruia dintre naţiuni i se deschide uşa? Că nevoia se face simţită pretutindeni, nevoia fără sursă de ajutor? Dar cine în afară de Unul, care a spus aceasta, a preluat aceasta de la proroc şi putea s-o preia şi să dea principiului o formă absolută, ca aici la Nicodim? Alţii, inspiraţi de Duhul, vor urma în curând; şi dintre toţi niciunul nu este mai clar ca apostolul Pavel.
Nicodim ca iudeu şi învăţător al lui Israel trebuia să fi cunoscut cel puţin natura şi necesitatea naşterii din nou. Vechii proroci nu au tăcut cu privire la aplicarea ei la Israel – chiar şi pentru timpul când binecuvântarea lui Dumnezeu se va revărsa din belşug peste ei potrivit cu făgăduinţa Lui. Nu numai păgânii, ci şi poporul Lui (oricât de mare ar fi orgoliul lor actual şi mândria lor, care se ridică chiar până la lipsă de cunoaştere) sunt descrişi ca fiind necuraţi, până când El va turna apă peste ei şi va pune Duhul Său peste ei. Fără îndoială Domnul, corespunzător propriei Lui glorii, prezintă adevărul cu o inegalabilă claritate şi profunzime şi de asemenea cu o bogăţie de conţinut atotcuprinzătoare; dar ce a fost prezentat nu trebuia să pară ceva ciudat pentru Nicodim aflat pe propria lui temelie. Noul urmează la cruce, fie că este vorba de prezentarea prin cuvinte, ori prin fapte, aşa cum vedem în chip înviorător în capitolul 4.
Dar chiar şi aici Domnul face cunoscut, că o cunoaştere trebuia propagată, aşa cum ea a fost în realitate mai întâi la El Însuşi în Persoană, apoi a fost dusă mai departe prin Duhul Sfânt de martorii aleşi, o mărturie care depăşeşte mărturia prorocilor şi al cărei caracter este cu totul altul, şi nu numai în ceea ce priveşte dimensiunea ei.
Ioan 3,11: Adevărat, adevărat îţi spun: noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră.
Nu este o privire a lucrurilor venită din privirea obişnuită a unui om, care era inspirat să fie un proroc, şi nu este nici un mesaj care se bazează pe autoritatea aceluia care a trimis pe robul său cu cuvintele »Aşa vorbeşte Domnul«. Numai Isus – Om adevărat printre oameni – putea totuşi, căci El nu era mai prejos de Dumnezeu, să apună: »noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut«. El ştia ce era în om şi nu avea nevoie să-I depună cineva mărturie despre om (capitolul 2); El ştia ce era în Dumnezeu, şi ca singurul dintre oameni putea să mărturisească despre El, fără o mărturie despre El (capitolul 3). »Eu Te-am cunoscut«, spune El mai târziu Tatălui Său în această Evanghelie (capitolul 17,25). Dar – preamărit să-I fie Numele! – dacă nimeni nu cunoştea pe Tatăl în afară de Fiul – nu lipseau din aceia, cărora Fiul le-a descoperit pe Tatăl; şi astfel Duhul Sfânt, care cercetează totul, chiar şi adâncimile lui Dumnezeu, revelează chiar şi ce odinioară era ascuns prorocilor, şi El dă creştinilor sensul sau cunoaşterea lui Hristos.
Căci o Persoană divină cunoaşte totul în Sine Însuşi; nu aşa cum erau dependenţi prorocii de Unul din afara lor şi de sus, care le dă viziunea şi mesajul pentru îndeplinirea unei misiuni. În cercetările lor au învăţat că nu lor înşişi ci nouă ne slujeau în lucrurile care acum sunt relatate de aceia care au vestit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer. Dar Isus vorbea ce ştia. El a venit de la Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi de aceea cunoştea în chip desăvârşit natura divină şi a fost aici ca Om, pentru ca s-o descopere oamenilor. Dacă nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, Singurul Fiu, ca Singurul născut dintr-o fecioară, a avut acest drept, ca Fiu şi ca Chip al Dumnezeului nevăzut, într-un sens nu numai extraordinar ci şi exclusiv, aşa cum învaţă clar epistolele către Coloseni şi către Evrei. Şi aceasta a spus-o într-un har nespus de mare, care a exprimat harul şi adevărul Aceluia care este Dumnezeu şi Tată, şi anume, a fost adus printr-o inimă de Om la inima oamenilor. El a depus mărturie şi despre gloria care Îi era foarte cunoscută de la Tatăl înainte de a fi lumea. Căci ce a reţinut dragostea divină faţă de aceia care erau în jurul Lui, ca ei să nu aibă parte cu El la slava în care El împreună cu ei se vor arăta lumii, şi ca ei să nu vadă slava Lui, cum nimeni altul nu o va vedea? În cer, da, în gloria cea mai strălucitoare, El era acasă; şi aşa cum El era preocupat să pregătească un loc în Casa Tatălui pentru ai Săi, tot aşa El depune mărturie, înaintea acelora pe care harul îi cheamă şi îi face apţi să fie acolo cu El, despre ce numai El a văzut.
Şi ce mărturie este această dublă cunoaştere pentru persoana lui Isus, şi totuşi absolută în ceea ce priveşte legăturile! El este realmente Dumnezeul adevărat, dar în acelaşi timp este viaţa veşnică. Nu era pe baza experienţei, ci pe baza unei cunoaşteri lăuntrice. Aşa cum numai o Persoană divină putea, El a cunoscut atât pe om cât şi pe Dumnezeu; şi după ce El a făcut cunoscut necesitatea indispensabilă a naşterii din nou, El vorbeşte despre Dumnezeu cunoscut în natura şi slava de sus, aşa cum El a ştiut mai dinainte ce era în om. Ce binecuvântare este, că a fost adusă o astfel de cunoaştere, aceea care este acum în Hristos şi în creştinism! Nu voia omul nevoiaş, neştiutor şi orb, aşa cum este el, să spună bun venit unei astfel de binecuvântări? Vai! Nu: nici măcar atunci când harul i-o oferă şi i-o exprimă într-o limbă omenească. »Şi voi nu primiţi mărturia noastră«. El face pe Dumnezeu cunoscut şi revelează pe Tatăl. Nu rămâne nici un loc, ca cineva să primească slavă de la un altul. Omul este condamnat, aşa cum este el, egoist şi mândru, care nu numai că nu are inimă pentru Dumnezeu, ci nici nu vrea să creadă ce este în inima Lui pentru om, aşa cum se exprimă în fiecare cuvânt şi faptă a lui Isus. Aşa ne spune apostolul, că nimeni, în afară de Duhul lui Dumnezeu, nu cunoaşte lucrurile divine. Omul firesc este departe de a le înţelege, căci ele sunt pentru el o nebunie; el nici nu le poate înţelege, deoarece ele trebuie judecate duhovniceşte.
Omul poartă în inima lui o aversiune firească împotriva mărturiei divine. Sentinţa depinde de sentimente, şi sentimentele omului sunt străine de Dumnezeu. Privilegiile nu schimbă nimic în privinţa aceasta, şi nici responsabilitatea care rezultă din faptul că cineva se îndepărtează de Dumnezeu. Privilegiile nu schimbă nimic în privinţa aceasta, şi nici responsabilitatea care rezultă din relaţia în care cineva stă faţă de Dumnezeu. El trebuie să se nască din nou. O natură divină se leagă de Dumnezeu; viaţa, care Îl are pe El ca izvor şi care vine din El, se înalţă spre El cu cereri, chiar dacă nu întotdeauna (până când cunoaşte răscumpărarea) cu încredere din inimă.
Însă în această explicaţie serioasă Domnul Isus nu a depăşit necesitatea vastă a omului cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu; şi de aceea era nescuzabil la învăţătorul iudeu, că el a trecut cu vederea adevărul în aşa măsură, că atunci când Domnul i-a prezentat aceste lucruri el nu a putut să-şi ascundă uimirea. El ar fi trebuit să ştie din scrierile vechi, în mod deosebit din psalmi şi din profeţi, că Israel trebuie înnoit, ca să ia în primire şi să savureze moştenirea făgăduită pe pământ. »Dumnezeu este bun faţă de Israel«, aşa cum va dovedi împărăţia lui Moise; dar asigurarea este îngrădită: »Cu cei cu inima curată.« (Psalm 73,1) Marea parte a iudeilor va fi departe de a fi socotită demnă de Împărăţie, aşa că Duhul lui Hristos din rămăşiţa credincioasă nu va ezita să ceară judecata lui Dumnezeu şi exercitarea ei împotriva unei naţiuni păcătoase şi nemiloase (Psalm 43). Ei nu erau mai buni decât păgânii, ci mai vinovaţi decât ei. Erau duşmani înlăuntru şi în afară (compară cu Psalm 45,6-14).
Oraşul (după nume, Oraşul sfânt, dar în realitate este foarte nesfânt) este pentru gândirea celui sfânt mai rău decât pustia, oricât de sălbatică ar fi ea. Nu numai păgânii, ci şi iudeii trebuie să se nască din nou; altfel Numele lui Dumnezeu va fi hulit printre naţiuni, după cum este scris (Romani 2,24).
Dar se constată că, capitolul 36 din Ezechiel, pe care l-am citat deja parţial, şi care în mod normal este citat, ca să accentueze aceste cuvinte ale apostolului, explică în modul cel mai clar şi fără compromise, că Dumnezeu va sfinţi Numele Lui mare, care a fost aşa de mult hulit între naţiuni (vezi Ezechiel 36,23-36).
În continuare, în discuţia Domnului nostru cu Nicodim cuvintele prorocului ilustrează „cele pământeşti”.
Ioan 3,12: Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede dacă vă voi spune cele cereşti?
În vorbirea Sa despre necesitatea de a se naşte din nou – naştere din apă şi din Duh – Domnul nu a depăşit cadrul »celor pământeşti«. Fără acea naştere din nou Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate vedea şi nu se poate intra în ea. Desigur naşterea din nou este indispensabilă pentru cer; dar Domnul merge mai departe şi insistă, că naşterea din nou este esenţială chiar şi pentru domeniul de jos al Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar şi iudeul trebuie să se nască din nou, pentru binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani şi pentru veşnicie. După cum este adevărat, că nu toţi sunt Israel care sunt din Israel, tot aşa este adevărat că nu toţi sunt copii, fiindcă sunt din sămânţa lui Avraam.
Vom vedea de asemenea, când Domnul nostru va continua vorbirea Lui şi vorbeşte despre crucea Sa şi despre dragostea lui Dumnezeu, care dă pe Fiul, că a fi născut din nou nu descrie în mod potrivit ce a fost dat credinciosului, ci descrie viaţa veşnică. În ceea ce priveşte fiinţa ei, ea este fără îndoială aceeaşi natură, pe care o are şi trebuie să o aibă orice sfânt; dar acum străluceşte caracterul ei deplin. Există mult mai mult, aşa cum ştim şi aşa cum ne arată capitolul următor: Duhul, care a fost dat, şi părtăşia copiilor lui Dumnezeu, pe care ei o savurează, şi rezultatele morţii şi învierii şi înălţării la cer a lui Hristos, care sunt deja acum partea noastră. Dar acum nu vreau să dezbat aceasta mai mult. Ni se spune numai, că Împărăţia lui Dumnezeu are »cele cereşti«, nu mai prejos decât »lucrurile pământeşti«, despre care au vorbit prorocii. Isus, Fiul, putea să reveleze cele cereşti, dar starea în care se găsea Nicodim nu permitea aceasta în momentul acela. Duhul a revelat din belşug toate acestea şi alte adâncimi ale lui Dumnezeu, după ce sângele vărsat a împăcat pe Dumnezeu şi a curăţit conştiinţa lor. După aceea ucenicii erau liberi să cunoască totul în puterea învierii lui Hristos şi în lumina cerului. Aceasta este cunoaşterea creştină.
Dar chiar şi în timpul când Hristos a fost aici, El a vorbit clar despre Împărăţia Tatălui ca fiind sfera cerească, unde sfinţii înviaţi vor străluci ca soarele, în opoziţie cu Împărăţia Fiului Omului, care în mod clar este lumea, unde la venirea Lui vor fi trimişi îngerii ca să strângă toate lucrurile care sunt pricină de poticnire şi pe cei ce practică fărădelegea (Matei 13,41-43). Da, în rugăciunea, pe care El o dă ucenicilor Lui, putem recunoaşte o diferenţă asemănătoare, chiar dacă nu este aşa de delimitată, căci El le-a spus să se roage, ca să vină Împărăţia Tatălui lor, unde ei şi toţi sfinţii înviaţi vor fi glorificaţi, şi apoi, să se împlinească voia Sa, aşa cum se face în ceruri, tot aşa şi pe pământ, ceea ce va putea avea loc numai la împlinirea vremii, când Fiul Omului va apare în Împărăţia Sa (Matei 6,10). Acestea împreună constituie Împărăţia lui Dumnezeu, şi aceasta pentru că, aşa cum prezintă Domnul aici împreună „cele cereşti şi cele pământeşti”. Cititorul va găsi confirmat din belşug aceasta în Efeseni 1,10, Coloseni 1,20 şi Evrei 12,22-24.
În continuare învăţăm, Cine este Cel care putea să vorbească cu autoritate şi cunoaştere competentă despre lucrurile cereşti. Este Fiul Omului, fără îndoială aceeaşi Persoană, care a binevoit să fie născut de o fecioară, Fiul lui David, Mesia. Dar ca Mesia El va trebui să judece în neprihănire pe poporul Domnului şi va domni cu o putere care nu poate fi lezată, şi orice rebel care se va atinge de ea va pieri. Căci Duhul Domnului se va odihni peste El, Duhul înţelepciunii, şi priceperii, şi sfatului şi tăriei, Duhul cunoştinţei şi fricii de Domnul, şi plăcerea Lui nu va judeca după înfăţişare şi nu va hotărî după cele auzite. Dar El va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu neprihănire asupra celor întristaţi ai ţării. Şi aşa S-a prezentat El Însuşi lui Israel, dar El a fost lepădat; şi, aşa cum ştim, ei Îl leapădă până în zilele de astăzi. Căci omul pierdut arată că el este complet orb faţă de gloriile lui proprii şi faţă de comoara lui cea mai bună, Hristos, Domnul. Şi aşa am văzut de la început în această evanghelie a lui Ioan, căruia i-a fost dat să prezinte lucrurile aşa cum sunt ele şi cum sunt în prezenţa harului şi adevărului în Persoana Sa, care revelează pe Tatăl.
Aici nu este un proroc care descoperă viitorul împărăţiei Domnului pe pământ sau judecăţile, care vor premerge acesteia, sau viitorul răului, care va trebui judecat înainte să înceapă binecuvântarea din ziua aceea. Este mai mult decât un proroc, care cu responsabilitate dă mai departe ce primeşte, ca să dea oamenilor mesajul lui Dumnezeu. Isus ştie, ca nimeni altul, ce este în omul de pe pământ, pentru că numai Cuvântul întrupat putea să ştie, şi El ştie şi ce este acolo sus în Dumnezeu, aşa cum numai o persoană dumnezeiască putea să ştie, care acum este în acelaşi timp Om. Niciun proroc nu a vorbit vreodată ca El, sau putea să vorbească aşa ca El; nimeni nu a avut astfel de cunoştinţe şi nu a depus o astfel de mărturie. El putea să vorbească despre lucrurile cereşti şi pământeşti ca Unul care este inspirat să spună ce ştia şi ce a văzut în părtăşia Dumnezeirii – şi nu ca unul care era inspirat să spună ceea ce mai înainte era necunoscut. Întruparea Lui ca Om nu a diminuat cu nimic aptitudinea Lui divină şi nu a micşorat cu nimic drepturile Lui divine; era un har nespus de mare faţă de aceia, pentru al căror bine El a venit de la Dumnezeu şi S-a dus la Dumnezeu, nu numai să le ofere adevărul şi mărturia despre el, aşa cum numai El o putea face, ci şi ca Acela care era pe cale să moară moartea de ispăşire, aşa cum vedem pe scurt în acest context, pentru ca cel credincios să poată trăi veşnic şi în mod justificat.
Cu ce putea să ajute omul, un înger sau o altă fiinţă? Era slava Sa, lucrarea Sa. Pe omul Adam, pe care l-a creat Iehova Elohim, El l-a aşezat în grădina Eden, ca şi căpetenie peste toate creaturile din jurul lui, pe care Dumnezeu le-a găsit foarte bune. Dar cerul este tronul Domnului, cu toate că nici el şi nici cerul cerurilor nu-L pot cuprinde. »Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer.« Oamenii au fost ridicaţi la cer, şi vor fi ridicaţi la cer; îngerii au fost trimişi din cer. Numai Isus a venit ca să se suie, aşa cum El S-a coborât. Căci El era o Persoană dumnezeiască, şi El a venit în dragoste; şi dragostea este liberă şi sfântă totodată. »Vin să fac voia Ta, Dumnezeule.« În sulul cărţii stă scris numai despre El. Şi El, căruia I-a plăcut să fie găsit la înfăţişare ca un om, care a primit trupul pregătit de Dumnezeu pentru El, a avut totdeauna bucuria să vorbească despre Sine ca fiind Trimisul, Omul Hristos Isus, care S-a coborât din cer, nu ca să facă propria Lui voie, ci voia Aceluia care L-a trimis. El a devenit Slujitor, dar nu a încetat – şi nu putea să înceteze, să fie Dumnezeu. Dar totodată El este Om, om tot aşa de adevărat cum era Adam; da, El este ce Adam nu a fost – Fiu al Omului, născut dintr-o femeie.
Ioan 3,13: Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer.
Şi El este denumit, după felul expresiei folosite aici, ca fiind Acela care S-a suit la cer: ajnabenbhken … oJ ejk tou¢ oujranou¢ kataban². Căci, aşa cum întreabă apostolul, faptul că El s-a înălţat la cer, ce este altceva, decât că El S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel care S-a coborât este acelaşi cu Cel care S-a înălţat mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul. Aşa cum apostolul Pavel ne spune aceasta în legătură cu lucrarea Sa şi hotărârile lui Dumnezeu, aşa o prezintă Ioan în cuvintele Domnului nostru în legătură cu adevărul referitor la persoana Sa – »Fiul Omului, care este în cer«. Şi este un adevăr care uimeşte. Dacă s-ar fi spus: „Fiul lui Dumnezeu care era în cer”, aceasta ar fi fost adevărat; dar ce adevăr imens este ceea ce s-a spus: »Fiul Omului, care este în cer«! Ar fi fost imposibil să se spună aceasta, dacă El nu ar fi fost Dumnezeu, Fiul Tatălui; dar, şi ce mare însemnătate are aceasta, s-a spus despre El ca Om, ca Mesia cel lepădat, ca »Fiul Omului, care este în cer«. Întruparea nu a fost o simplă revărsare a Divinităţii; şi nici măcar nu era o Persoană, care cândva a fost dumnezeiască şi prin întruparea ca om (în sine însăşi o absurditate imposibilă) a încetat să mai fie divină, ci era Unul, care, pentru ca să glorifice pe Tatăl şi să împlinească intenţiile harului pentru glorificarea lui Dumnezeu, în Persoana Sa a luat natura umană în unitate cu natura dumnezeiască. De aceea El putea spune – şi numai despre El se putea spune: »Fiul Omului, care este în cer«, căci El este singurul Fiu născut care este în sânul Tatălui (şi nu: era în sânul Tatălui). El este Cel care corespunde cuvintelor lui Agur (Proverbe 30), care vorbeşte profetic lui Itiel şi Ucal: »Cine s-a suit în ceruri şi cine s-a coborât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el şi care este numele fiului său? Ştii tu lucrul acesta?« (Proverbe 30,4). Este Dumnezeu, nu un om, care poate corespunde acestora; dar este Dumnezeu, Cel care a devenit Om, da, Fiul Omului. Cât de demn şi competent este El, să reveleze toate lucrurile, cele cereşti, cele pământeşti, cele omeneşti şi cele dumnezeieşti! El este cu adevărat Adevărul!
Am văzut că suirea la cer a Domnului se bazează pe coborârea Sa din cer şi ambele rezultă din Persoana Sa şi aparţin Persoanei Sale ca Fiul Omului, care este în cer. Însă Domnul urmăreşte să înfăptuiască aceasta, prin aceea că prezintă lucrarea măreaţă, spre binele păcătoşilor. El a venit pentru ca ei să aibă viaţa veşnică – cu adevărat numai prin har, dar pe baza dreptăţii divine.
[1] Cartwright a spus, că botezul incorect a luat naştere dintr-o interpretare falsă a lui Ioan 3.5, „unde anumiţi oameni interpretează cuvântul apă ca materie şi apa adevărată ca element, în timp ce Mântuitorul nostru Hristos foloseşte apa aici ca o expresie introdusă pentru Duhul”. Cititorul va vedea, că aceasta este desăvârşit: căci apa este aici o imagine pentru Cuvânt, care rosteşte sentinţa de moarte asupra cărnii; şi astfel omul păcătos este curăţit de El, din a cărui coastă a curs apă şi sânge, aşa cum adevereşte Ioan. Hooker spune la modul general: „Consider a fi adevărul cel mai neîndoielnic în prezentarea Sfintei Scripturi, că acolo unde trebuie să stea exact o construcţie, care este cel mai îndepărtat de la literă, este şi de cele mai multe ori cel mai rău. Nu este nimic mai periculos decât metodele libertine şi înşelătoare, care schimbă înţelesul cuvintelor, aşa cum face alchimia sau aşa cum ar fi cu materia metalelor, făcându-se de toate din ele, şi în final tot adevărul este condus la ad absurdum. … Că să se ascundă derularea generală în antichitate, care a fost de acord cu o interpretare cuvânt cu cuvânt, ei afirmă cu dibăcie, că „anumiţi oameni” ar fi înţeles aceste cuvinte aşa fel ca şi cum apa ei ar fi interpretat-o ca materie, în timp ce noi ştim, că nu poate fi numit nici măcar unul din vechii părinţi, care ar fi gândit vreodată altfel şi ar fi atribuit acestui cuvânt un alt loc decât acesta: şi anume, să atribuie apei botezul exterior. (E. P., V. lix. 2,3). Antichitatea a fost probabil la fel de unanim să aplice Ioan 6 la Masa Domnului – şi anume cu la fel de puţine motive. În toate aceste cazuri nu este o construcţie cuvânt cu cuvânt exactă, ci o simplă imitaţie a unei asemănări superficiale; şi în ambele cazuri este o erezie deosebit de periculoasă pentru suflet, care a contribuit foarte mult la stricarea creştinătăţii şi la înşelarea unora. Este imposibil să tăgăduieşti, că Domnul a folosit în alte locuri deseori apa în sens simbolic; să afirmi, că El S-a referit aici la sensul strict al cuvântului înseamnă să discreditezi enorm de mult sensul şi să provoci cele mai grave urmări. Doresc să adaug, că este remarcabil, că evanghelia după Ioan nu vorbeşte despre botez şi despre Cină, şi în loc de aceasta se ocupă mai mult decât celelalte evanghelii cu viaţa şi Duhul.
Dicţionar biblic: plante
PLANTE. Orice încercare de a ne pronunţa asupra naturii şi a identităţii diferitelor plante biblice trebuie să evite mai multe capcane. Una dintre acestea este presupunerea tacită că ele sunt identice cu cele care poartă acelaşi nume în zilele noastre, în diverse părţi ale lumii. Alta este presupunerea că plantele care se găsesc în Palestina zilelor noastre sunt identice cu plantele indigene din regiunea respectivă în timpurile biblice. În plus, traducătorii diferitelor versiuni ale Bibliei fac în mod frecvent identificări greşite şi în aceste versiuni există confuzii în ceea ce priveşte nomenclatura botanică. Acest lucru se datorează în parte faptului că pentru scriitorii originali standardele de acurateţe din domeniul în botanicii nu erau atât de ridicate şi, în plus, terminologia folosită de ei nu a fost nicidecum atât de vastă ca şi cea a botanistului din zilele noastre. Versiunea autorizată (VA), tradusă într-o perioadă când se cunoştea puţin despre istoria naturală a Ţării Sfânte şi înainte de a începe clasificările ştiinţifice, a contribuit la sporirea confuziei deja existente cu privire la identificarea plantelor. VSR şi alte versiuni moderne corectează erorile evidente, dar rămân diferenţe de opinie cu privire la identitatea unor nume de plante şi de *copaci.
În cele ce urmează, prezentăm câteva plante sălbatice prezentate în Biblie precum şi pe acelea care nu constituie un articole independent sau o parte componentă a unui articol în acest dicţionar.
Arbust. (În ebr. ar’ar, Ieremia 17:6). Cercetătorii evrei consideră că termenul ebr. tradus prin „arbust” în VSR (VA „tufăriş”), este ienuperul fenician (Juniperus phoenicea). A mai fost sugerat şi tamariscul (Tamarix sp.). Un cuvânt similar ‘aro’er în Ieremia 48:6 este tradus cu „măgar sălbatic” în VSR şi „tufăriş” în VA.
Buruieni. Termenul se foloseşte de obicei pentru plante sălbatice care apar în terenuri cultivate şi necultivate. Prezentate în Biblie ca şi o calamitate, acestea sunt într-adevăr plante care creează probleme celui ce lucrează pământul. VSR traduce mai multe cuvinte cu „buruieni”: zizania (gr.), zuwan (arab.) pe care VA îl traduce cu „neghină”, şi poate că cel mai corect este să considerăm (ca în NEB) că este vorba despre sălbăţie (Lolium temulentum). În primele faze de creştere, această iarbă se aseamănă cu grâul, dar dacă sfatul Bibliei este respectat şi ambele plante sunt lăsate să crească până la seceriş (Matei 13:30), spicul mai mic se distinge uşor, iar separarea celor două plante era o muncă manuală şi plictisitoare, prestată de obicei femeilor şi copiilor. Dacă boabele acestei ierbi sălbatice otrăvitoare sunt amestecate cu boabele de grâu, consumarea produselor din acest grâu contaminat produce îmbolnăvire şi vomitare. Semănarea acestei sălbăţii în ogorul cuiva cu scopul de a se răzbuna (cf. Matei 13:25 ş.urm.) constituia un delict ce era pedepsit de legea romană. Necesitatea unei legi care să reglementeze acest delict ne spune că practica a fost destul de frecventă.
NEB traduce cu „buruieni” şi alte cuvinte care în VSR sunt traduse cu *urzici sau *spini.
Neghina. (Agrostemma githago) era un blestem pentru lanurile de grâu din Anglia în perioada în care a fost tradusă versiunea VA, dar nu avem nici o mărturie că această buruiană s-ar fi găsit în Palestina. Traducerile de mai târziu sunt probabil corecte când traduc termenul ebr. bo’sa, la care se referă Iov atunci când îşi apără integritatea (31:38-40), prin expresii mai generale cum sunt „buruieni înţepătoare”, VAmg; „buruieni nocive”, VRmg; „buruieni infecţioase”, RSV; „buruieni”, NEB. Evident, această buruiană spinoasă a fost identificată cu scaietele Scolymus maculatus şi cu osul-iepurelui (Onomis antiquorum).
Viţa sălbatică, tigva sălbatică. (În ebr. paqqu’ot, „furtună, vijelie”). Sunt menţionate în 2 Împăraţi 4:3 şi se referă la colocint (Citrullus colocynthis). La aspect sunt asemănătoare cu pepenii mici, fructele sunt un purgativ foarte puternic şi poate fi periculos. Colocintul se întinde pe terenurile nisipoase din regiunea Mării Moarte.
Crinul. (În ebr. sosan şi alte variante; în gr. krinon). La fel cu trandafirul din Biblie, s-au făcut multe speculaţii cu privire la identitatea „crinului”. În vorbirea curentă cuvântul poate fi folosit referitor la mai multe plante decorative. Se crede că cele mai multe referiri la crin din Cântarea Cântărilor fac aluzie, de fapt, la zambilă (Hyacinthus orientalis), o plantă bulbiferă cu flori albastre, cu toate că este posibil ca buzele asemănătoare crinului din Cântarea Cântărilor 5:13 să facă aluzie la laleaua roşie (Tulipa sharonensis) sau la anemona roşie (Anemone coronaria), răşina de mir, care este de asemenea menţionată, fiind roşie. Deşi crinul alb (Lilium candidum) este sălbatic în Palestina, el creste în locuri stâncoase şi nu pare a fi planta la care se referă Cântarea Cântărilor 6:2-3, după cum a fost sugerat. „Crinul” din Osea 14:5 este, prin deducţie, o plantă care trăieşte la umezeală şi care pare a fi (Iris pseudacorus), în franceză „fleur de lis”.Formele de crini de pe coloanele Templului lui Solomon în 1 Împăraţi 7:19, 22, 26 şi în 2 Cronici 4:5 se referă probabil la reprezentări sculptate ale nufărului. Lotusul egiptean (Nymphaea caerulea cu flori de culoare albastră şi Nymphaea lotus cu flori de culoarea albă) a influenţat foarte mult arta Orientului Apropiat, aşa cum se poate vedea din prezenţa motivului lotusului pe multe obiecte de artă arheologice din Egipt şi Palestina.
„Crinii câmpului” (Matei 6:28; Luca 12:27) poate fi o expresie care ar puteasă se refere la oricare din minunatele flori din ţinutul rural al Palestinei. Au fost sugerate mai multe flori, inclusiv anemonele Anemone coronaria şi părăluţa albă Anthemis palaestina sau crizantema Chrysanthemum coronarium.
Grozama. (În ebr. rotem şi variantele lui; AV şi Cornilescu, „ienuper”). Un arbust frecvent întâlnit în Palestina (Retama raetam) care creşte pe teren nisipos, înalt de 2-4 m, primăvara având numeroase flori albe ca de mazăre. În disperarea lui, Ilie a stat sub un arbust de felul acesta (1 Împăraţi 19:4-5). Rădăcinile lui produc cărbune foarte bun care era folosit pentru săgeţile incendiare (Psalmul 120:4) şi pentru încălzire (Iov 30:4), cu toate că unii autori consideră că cel de-al doilea pasaj indicat se referă la o plantă parazită Cyno-morium coccmeum, care creşte pe rădăcinile de gro-zamă şi care ar fi comestibilă (cf. VA).
Isop. (În ebr. ’ezob; în gr. hyssopos). Mai multe specii distincte de plante sunt numite în Biblie în felul acesta, dar există discuţii serioase cu privire la identitatea lor. Este sigur, însă, că isopul de astăzi (Hyssopus officinalis) nu a fost niciuna din aceste plante, întrucât el este de origine din partea de S a Europei.
În VT, „isopul” era folosit pentru ritualurile de Paşte (Exod 12:22) pentru curăţarea leproşilor (Levitic 14:4,6), pentru curăţarea plăgii (Levitic 14:49-52) şi la jertfirea vacii roşii (Numeri 19:2-6; cf. Evrei 9:19). Calităţile purificatoare ale „isopului” sunt menţionate în Psalmul 51:7. În general, se consideră că planta este origanul sirian (Origanum syriacum) care este o iarbă aromată de culoarea verde-cenuşiu şi care îşi menţine culoarea tot timpul anului, având o tulpină sârmoasă înaltă de 20-30 cm, cu fiori albe şi mici, şi care creşte în locuri stâncoase şi uscate. Se crede că în 1 Împăraţi 4:33 este vorba despre o altă plantă, probabil caperul (Capparis spinosa) , care creşte de obicei în pereţii vechi ai caselor vechi: are tulpine lemnoase foarte spinoase şi flori mari de culoarea albă.
În NT, „isopul” folosit la răstignire (Ioan 19:29, unde NEB traduce cu hysso, „pe o suliţă”) a fost probabil o trestie sau un băţ, dar sorgul african (Sorghum vulgare) care este asemănător cu trestia, a fost considerat ca fiind probabil cea mai corectă alegere.
Mălură. (În ebr. yeraqon, „spălăcit”, „verzui”; cf. LXX ikteros, „gălbenare”, „icter”). O specie comună de ciuperci (mucegai) (Puccinia graminis) care, în medii umede, atacă recolta în Palestina. În vremurile biblice, mălura a fost considerată ca o pedeapsă de la Dumnezeu asupra celor neascultători (Deuteronom 28:22; Amos 4:9); Hagai 2:17), (vers. Cornilescu: „tăciune”, n.ed.) iar Solomon s-a rugat pentru a scăpa de ea (1 Împăraţi 8:37; 2 Cronici 6:28). Biblia menţionează întotdeauna mălura în legătură cu starea opusă de lucruri, „atmosferă înăbuşitoare” sau „vânt nimicitor” (în ebr. siddapon), lit. „pălire, uscare”), o uscare a plantelor din cauza vântului fierbintecare bătea dinspre S, siroco sau hamsin.
Mătrăguna. (În ebr. duda’im; Mandragora officinarum). O plantă verde tot timpul anului din familia solanaceelor având rozetă de frunze mari, flori mov care apar în timpul iernii şi cu fructe aromate, rotunde şi galbene în timpul primăverii (Cântarea Cântărilor 7:13). Este renumită pentru utilizarea ei ca emetic, purgativ şi narcotic. Forma de furcă, ca şi un trunchi a rădăcinei pivotante a dat naştere la multe superstiţii. Din cele mai vechi timpuri i s-au atribuit proprietăţi afrodiziace, care explică cearta dintre Rahela şi Lea (Geneza 30:14). Creşte în câmpii şi în teren pietros în Palestina şi în regiunea Mediteranei.
Mirtul. (În ebr. hadas; Myrtus communis). Un arbust din ţinuturile deluroase ale Palestinei, de regulă înalt de 2-3 m, cu frunze mirositoare şi verzi în tot timpul anului şi cu flori albe folosite ca parfum. Pasajele din Scriptură prezintă mirtul ca un simbol al generozităţii divine. Isaia a văzut cum în viitor mirtul va înlocui măceşul din pustiu (Isaia 41:19; 55:13). Într-o vedenie care simboliza pacea, Zaharia a văzut o dumbravă cu arbori de mirt (Zaharia 1:8-11), în timp ce în Neemia 8:15, iudeii au adus ramuri de mirt de pe Muntele Măslinilor ca să-şi facă adăposturi la Sărbătoarea Corturilor despre care se vorbeşte în Levitic 23:40; Deuteronom 16:16. Numele Hadassah (Estera) a fost derivat din termenul ebr.Muştarul. Există multe controverse în jurul identităţii acestei plante (în gr. sinapi) a cărei sămânţă a fost folosită de Cristos pentru a ilustra ceva care creşte rapid dintr-un început modest, aşa cum se întâmplă cu Împărăţia cerurilor (Matei 13:31; Marcu 4:31; Luca 13:19), sau cu credinţa unui om (Matei 17:20; Luca 17:6). Unii cercetători ai Bibliei consideră că este vorba despre sămânţă muştarului negru (Brassica nigra), întrucât în perioada NT seminţele acestei plante au fost cultivate pentru uleiul care se extrage din ele cât şi pentru scopuri culinare. Planta de muştar poate creşte până la o înălţime de 5 m, cu toate că, de regulă, este mult mai mică. Conform uneia din interpretări, „muştarul” este o plantă monstruoasă care prezice aspectul lumesc pe care-l va lua creştinismul, răul fiind exemplificat prin păsările care se cuibăresc în ramurile lui.
Nalba. (În ebr. malluah, VA „nalbe” în Iov 30:4). Termenul are sensul de „sărat” şi nu se ştie dacă aluzia este la gustul plantei sau la habitatul ei. După toate probabilităţile, este vorba de o specie de lobodă ce creşte în tufe (Atriplex halimus), care trăieşte în locurile sărate pe lângă Marea Moartă sau Marea Mediterană. Este posibil ca nalba (Malva rotundifolia) să fi fost folosită ca şi spanacul, dar ea nu are un gust sărat şi este o buruiană obişnuită, nefolositoare şi nu creşte în locuri sărate.
Nuci. Există două cuvinte în ebr. care sunt traduse prin acest cuvânt. 1. ’egoz (în arab. gawz), care apare în Cântarea Cântărilor 6:11, se referă probabil la nuc (Juglans regia), adus din Persia. 2. botnim (numai în Geneza 43:11) este considerat a fi fisticul (Pistachia vera), ale cărui fructe se pare că au fost importate din E îndepărtat, înainte de a fi cultivat în regiunea de E a Mediteranei. Terebinţii locali (Pistachia atlantica şi Pistachia terebinthus varianta palestiniană) produc de asemenea nuci comestibile de mărime mică. Unii autori evrei identifică acest cuvânt ebr. cu roşcova. (Vezi Păstăi.)
Păstăi. (În gr. keratia). Un fruct uscat şi dulce mâncat de animale şi de cei săraci. Ajuns să rabde de foame, fiul risipitor ar fi fost bucuros să aibă aceste păstăi (Luca 15:16, Cornilescu „roşcovele”, n.tr.). Acestea au fost păstăi de roşcov (Ceratonia siliqua), obişnuit în regiunea Mediteranei, unde mai sunt cunoscute ca fasolea lăcustei ori ca pâinea Sfântului Ioan, după o tradiţie care susţine că aceste păstăi au fost, de fapt „lăcustele” pe care le-a mâncat Ioan botezătorul. Este însă mai probabil ca Ioan Botezătorul să fi mâncat insecta numită lăcustă (*ANIMALE).
Pelinul. (În ebr. la’ana, în gr. apsinthos). În Palestina cresc multe specii de pelin, dar cele menţionate în Biblie sunt ori Artemisia herba-alba, ori Artemisia judaica. Toate speciile au un gust puternic şi amar, lucru care face ca planta să fie folosită ca un simbol al amărăciunii, necazului şi calamităţii (Proverbe 5:4; Plângerile 3:15, 19; Amos 5:7; 6:12 (AV, „cucută”)). Moise a folosit pelinul pentru a arăta pericolele idolatriei practicată în ascuns (Deuteronom 29:18, RSV „rădăcină amară”), aşa cum a făcut Ieremia atunci când a avertizat cu privire la judecata care-l aşteaptă pe Israel dacă nu va asculta (Ieremia 9:15; 23:15).
Pipirigul. Cuvântul pipirig ar trebui folosit pentru unele specii de Juncus, dar termenul este aplicat cu caracter destul de general şi pentru alte plante de apă (cu excepţia ierburilor de mlaştină, care sunt trestii), cum sunt cele două categorii de papură Typha latifolia şi Typha angustata şi rogozuri cum ar fi papirusul (Cyperus papyrus) şi acest termen corespunde cuvintelor ebr. ‘agmon şi gome’. Primul este un termen general, „pipirig”, „trestie”. Pentru necredincioşia lui Israel faţă de Dumnezeu, poporul este privat până şi de materii prime ordinare cum ar fi „ramurile de palmieri şi trestia” (Isaia 9:14), în timp ce acestea, cu toată utilizarea lor pe scară mare, nu vor fi de folos Egiptului în necazul care va veni peste el (Isaia 19:15). Pipirigul putea fi împletit pentru confecţionarea frângiilor, sau folosit ca şi combustibil (Iov 41:2, 20). Capul plecat în semn de pocăinţă exterioară este ca vârful îndoit al unui pipirig (Isaia 58:5); aici se are probabil în vedere papirusul, întrucât această plantă nu se frânge ci este îndoită uşor de vânt, atârnând în jos. Este posibil ca termenul gome’ să se refere la planta de papirus (pentru detalii, vezi *PAPIRUSURI ŞI OSTRACA, I.), sau trestii în general; ambele traduceri se potrivesc cu descrierea biblică a lui gome’ care, aşa cum ni se spune, creşte în mlaştini (Iov 8:11), simbolizând creşterea la umiditate (Isaia 35:7), şi este folosit pentru schifurile din papirus în Egipt şi în Etiopia (Isaia 18:2) şi coşul de papură al lui Moise (Exod 2:3). Termenul ebr. gome’ este probabil unul şi acelaşi cu termenii egipt. gmy şi kmy, „trestii”, „pipirig”, cunoscuţi din sec. al 13-lea încoace şi cu termenul copt kam. (vezi RA. Caminos, Late-Egyptian Miscellanies, 1954, p. 167-168, 412; cf. W. Spiegelberg, Koptische Etymologien, 1920, p. 4-6; T.O. Lambdin, JAOS 73, 1953, p. 149.)
Ricinul. Traducerea corectă a cuvântului ebr. qiqayon (Iona 4:6) a constituit obiectul unor dispute între mulţi cercetători. Pliniu şi Herodot au considerat că este vorba despre arborele de ricin (Ricinus communis, care la greci era kroton) şi multe versiuni traduc întocmai ca ei (VSR mg). Este un arbust care creşte repede şi care putea să-i ţină de umbră lui Iona şi despre care se afirmă că poate păli rapid la o simplă atingere, aşa cum s-a întâmplat cu Iona. Alţii, pornind de la LXX (în gr. kolokyntha) sugerează că este vorba despre tidvă (Cucurbita lagenaria, în arab., qar’ah, VA „curcubetă”) care pare să fie mai corect din punct de vedere botanic, întrucât contextul biblic pare să se refere mai degrabă la o viţă, nu la un copăcel mic cum este arborele de ricin. Este posibil deci ca versetul să se refere la o astfel de „colibă” care adăpostea paznicii holdelor de castraveţi (Isaia 1:8), care se putea veşteji rapid, cu toate că este posibil să nu existe o explicaţie naturală pentru un eveniment care era în mod clar sub controlul Domnului.
Scai, spini. Botaniştii întâmpină dificultăţi în identificarea scailor, spinilor, mărăcinilor, rugului şi a altor plante cu spini menţionate în Scripturi, datorită faptului că sunt folosite peste 20 de cuvinte diferite pentru a descrie aceste plante, care se găsesc din abundenţă în zonele rurale uscate ale Palestinei. Aceste *buruieni cu spini sunt clasificate în genurile de plante Centaurea, Ononis, Silybum, Notobasis şi Poterium. În multe cazuri, termenii ebr. şi gr. folosiţi ca să le descrie sunt la fel de neprecise, ca şi cele din limba engleză (sau română.).
În general, spinii exprimă ideea absenţei roadelor sau de eforturi supărătoare (Geneza 3:18; Numeri 33:55; Iosua 23:13). Ei au fost o dovadă a judecăţii divine care se abate asupra celor răi (Naum 1:10) sau a ghinionului (Ezechiel 2:6). Dacă erau lăsaţi să crească necontrolat în livezi sau în vii, ei aveau repercursiuni asupra productivităţii copacilor sau a viţei (Proverbe 24:31; Isaia 5:6; Ieremia 15:13), dar când creşterea lor era controlată şi erau aranjaţi în formă de garduri vii, ei slujeau ca protecţie împotriva animalelor sălbatice (Osea 2:6; Matei 21:33). În vremurile VT, spinii au fost un combustibil care ardea rapid, fiind folosiţi şi de beduinii arabi (Psalmul 58:9; Isaia 9:18; 10:17). Natura distructivă a scailor şi a spinilor a fost descrisă plastic în pildele din evanghelii (Matei 13:7; Marcu 4:7; Luca 8:7), la fel ca şi faptul că nu făceau fructe (Matei 7:16). Scaieţii sunt plante erbacee, pe când spinii sunt lemnoase. În Pilda semănătorului (Matei 13:7, etc.), „spinii” între care a căzut sămânţă au fost, după toate probabilităţile scaietele lăptos (silybum marianum) care apare pe la marginea ogoarelor şi creşte rapid.
În unele pasaje unde Biblia menţionează cuvântul „spini” ea se referă la rugul sfânt (Rubus sanguineus). Probabil că Proverbe 15:19 şi Osea 2:6 se referă la acest rug, dar „spinii din pustie” (Judecători 8:7) pot fi acacia, sau Ziziphus lotus lotus, iar „mărăcinii” pot fi Lycium sp., care este „rugul” din pilda lui Iotam (Judecători 9:14). Cununa de *spini (Matei 27:29; Marcu 15:17; Ioan 19:5) împletită pentru Isus înainte de răstignirea Lui trebuie să fi fost împletită din spini care s-au găsit în regiunea respectivă. Cu toate că arbustul numit „spinii lui Cristos” (Paliurus spina-christi), care are ramuri lungi şi spinoase, nu se găseşte acum în jurul Ierusalimului, se ştie cu certitudine că a crescut în acea regiune în antichitate. Totuşi, unii autori consideră că s-a folosit soberstrea (Poterium spinosum), o plantă mică şi spinoasă, sau ramuri ale arbustului Ziziphus spina-christi; alţii au sugerat că este vorba despre spinii plantei Phoenix dactylifera, ca o imitaţie batjocoritoare a unei coroane radiale (cu spinii aşezaţi pe direcţie radială, n.tr.) (comp. H. St. J. Hart, JTS n.s. 3, 1952, p. 66 ş.urm.). (vezi de asemenea Urzici, mai sus.)
Şofran. În Isaia 35:1, cuvântul ebr. habasselet înseamnă bulb, şi de aici avem traducerea „şofran”. Există multe specii de crocus în Palestina, şi acestea înfloresc în timpul iernii. LXX traduce cuvântul prin krinon (crin), VA prin „trandafir” şi NEB prin „asfodelă”, care are tuberculi. Zarnacadea (Narcisus tazetta) ar fi o alegere şi mai bună, întrucât este o plantă cu bulbi. Probabil că tot la şofran se face aluzie şi atunci când este vorba despre „trandafirul din Şaron”, Cântarea Cântărilor 2:1. Vezi Trandafir, mai jos.
Trandafirul. Adevăratul trandafir, Rosa phoenicia, nu este comun în Palestina şi este puţin probabil ca „trandafirul din Şaron” (Cântarea Cântărilor 2:1) să se refere la această plantă. Au fost menţionate ca posibile identificări pentru „trandafirul din Şaron” Anemone, Cistus, Narcissus, Tulipa şi Crocus.
În apocrifa, „trandafirul” din Eclesiasticus 1:8 a înflorit primăvara şi poate fi laleaua, narcisa sau şofranul. În Eclesiasticus 24:14 şi 39:13, aluzia se face probabil la leandru (Nerium oleander) care este un arbust înalt ce creşte pe lângă apele din regiunile pietroase, cu flori de culoarea roză cu frunze otrăvitoare. „Trandafirii” din 2 Ezra 2:19 şi „bobocii de trandafir” din Eclesiasticul 2:8 au fost privite ca specii ale trandafirului de stâncă (Cistus), trandafirul propriu-zis (Rosa) sau leandru.
Trestia.
- Cuvântul. ebr.’ahu (Iov 8:11, VA, „stânjenel”; Geneza 41:2, 18, VA „pajişte”). Acesta este un termen general pentru plantele de apă, care cresc în mlaştini şi pe malul râurilor – de aici rezultă întrebarea retorică a lui Bildad („Creşte papura fără baltă? Creşte trestia fără umezeală?”).
- Termenul ebr.sup „trestie” (Exod 2:3, 5; Isaia 19:6). Este clar că acest cuvânt se referă specific la papura căreia îi place umezeala Typha latifolia sau la o altă specie de papură Typha angustata, cea de-a doua fiind întâlnită şi astăzi în jurul Nilului şi a canalelor lui. Marea Roşie (yam sup) ar fi literar „Marea Trestiilor” (cf. egypt. p’-twf).
- Termenul ebr.qaneh; şi gr. kalamos. Se referă la ierburi înalte care cresc în locurile umede (în mlaştini, pe malurile râurilor, etc.), care sunt deseori adăpostul animalelor de apă (cf. Iov 40:21; Isaia 19:6-7; 35:7). Atât cuvântul ebr. cât şi cel gr. sunt termeni cu un sens destul de general, deşi unii consideră că ele se referă la Arundo donax din Palestina şi Egipt, care creşte şi peste 3 m înălţime, şi la trestia obişnuită (Phragmites communis), care este mai mică. Când este judecat de Dumnezeu, Israel este ca o trestie clătinată în ape (1 Împăraţi 14:15); iar în cuvintele lui Cristos, trestiile bătute de vânt, precum şi curtenii îmbrăcaţi în haine moi sunt lucruri ce nu pot fi găsite în pustiul uscat (Matei 11:7-8; Luca 7:24). Dacă pe o trestie se reazămă o greutate prea mare, ea se va rupe neregulat, iar aşchiile vor intra în mână. În acelaşi fel s-a întâmplat cu Israel care s-a bazat pe Egipt şi a fost vătămat de acesta în zilele lui Isaia (Isaia 36:6; 2 Împăraţi 18:21), a lui Ieremia şi Ezechiel (Ezechiel 29:6-7). „Trestia frântă” poate fi simbolul celui slab pe care Mesia nu-l va rupe de tot (Isaia 42:3; Matei 12:20).
Înainte de răstignire, soldaţii i-au dat lui Cristos o trestie în loc de sceptru ca să-L batjocorească, iar apoi L-au lovit cu ea (Matei 27:29-30; Marcu 15:19). Pe cruce, lui Isus I s-a oferit un burete muiat în oţet, prins în vârful unei trestii (Matei 27:48; Marcu 15:36; sau „isop”, Ioan 19:29). O trestie putea sluji ca instrument de măsurare a lungimii, şi numele ei a fost adoptat ca unitate de măsură egală cu şase coţi (Ezechiel 40:3-8; 41:8 (cei 6 coţi); 42:16-19; Apocalipsa 11:1; 21:15-16), întocmai cum s-a întâmplat şi cu termenul qanu în Mesopotamia. (*GREUTĂŢI ŞI MĂSURI.)
Urzica. Nu se cunoaşte clar la ce plante se referă două cuvinte ebr.
- harul, care ar putea să provină din vechea rădăcinăharal, „a fi ascuţit”, „a înţepa”. Cuvântul se găseşte în Iov 30:7 (LXX „tufărie sălbatică”); Proverbe 24:31; Ţefania 2:9; VRmg. traduce în fiecare caz „măzăriche”, iar NEB „tufăriş” sau „buruieni”.
- qimmos(Isaia 34:13; Osea 9:6). Probabil că în realitate este vorba despre o urzică, cea mai comună specie din Palestina fiind Urtica pilulifera, care creşte pe maidane. (Vezi de asemenea Scaiul, de mai jos.)
Viţa Sodomei. Există mai multe opinii cu privire la aluziile ce se fac în Cântarea lui Moise (Deuteronom 32:32) la această plantă. Este posibil ca expresia să aibă un sens figurat, descriind amărăciunea duşmanilor lui Israel. Dacă este într-adevăr o plantă, care conţine o substanţă ca şi praful, închisă sub o coajă plăcută la vedere, s-a sugerat că este vorba despre Solanum sodomeum sau Calotropic procera, cu seminţe asemănătoare unei pene într-un fruct umflat. După toate probabilităţile, expresia s-a născut din asocierea cu colocintul, o *tigvă sălbatică, Citrullus Colocynthis, care se întinde pe terenul nisipos din regiunea Mării Moarte şi are nişte fructe uşoare şi amare la gust.
BIBLIOGRAFIE
- Alon,The Natural History of the Land of the Bible, 1969; A. Goor şi M. Nurock,Fruits fo the Holy Land, 1968; R.K. Harrison, „The Biblical Problem of Hyssop”, EQ 26, 1954, p. 218-224; idem, „The Mandrake and the Ancient World”, EQ 28, 1956, p. 87-92; idem, Healing Herbs of the Bible, 1966; F.N. Hepper, Plants of Bible Lands, în curs de apariţie; I. Löw, Die Flora der Juden, 1-4, 1924-34; H.N. şi A.L. Moldenke, Plants of the Bible, 1952; W. Walker, All the Plants of the Bible, 1957; M. Zohary, Plant-life of Palestine, 1962; Flora Palaestina, începând din 1966.
Pilda semănătorului – Matei 13:3-23; Marcu 4:3-20; Luca 8:4-15.
Detalii
„şi le-a vorbit multe în parabole, zicând: Iată! Semănătorul a ieşit să semene. şi semănând el, unele au căzut lângă drum; şi venind păsările, le-au mâncat. Iar altele au căzut pe locurile pietroase, unde nu aveau pământ mult; şi îndată au răsărit, pentru că nu aveau adâncime de pământ. Dar, răsărind soare, au fost pârjolite; şi pentru că nu aveau rădăcină, au fost uscate. Iar altele au căzut peste spini; şi spinii au crescut şi le-au înăbuşit. Altele însă, au căzut pe pământul cel bun; şi au dat rod: unele o sută, iar altele şaizeci, iar altele treizeci. Cel având urechi, să audă! Şi apropiindu-se discipolii, I-au zis: De ce vorbeşti în parabole? Iar El, răspunzând, le-a zis: Vouă va fost dat să cunoaşteţi misterele Regatului cerurilor, dar acelora nu le-a fost dat. Deoarece, care are, acestuia îi va fi dat, şi va fi făcut îmbelşugat; iar care nu are, şi ceea ce are va fi luat de la el. De aceea le vorbesc în parabole; pentru că văzând, nu văd, şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu ei este împlinită profeţia lui Isaia, cea zicând: „cu auz veţi auzi, şi nicidecum nu aveţi să înţelegeţi; şi văzând, veţi vedea, şi nicidecum nu aveţi să pricepeţi; pentru că inima poporului acesta s-a împietrit, şi cu urechile au auzit greu, şi au închis ochii lor; ca nu cumva să vadă cu ochii, şi să audă cu urechile, şi să înţeleagă cu inima, şi să se întoarcă, şi să îi vindec”. Dar fericiţi sunt ochii voştri, pentru că văd; şi urechile voastre, pentru că aud. Pentru că, adevărat vă zic: Mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă cele ce vedeţi voi, şi nu au văzut; şi să audă cele ce auziţi, şi nu au auzit. Voi deci, ascultaţi parabola semănătorului. Oricine, auzind cuvântul Regatului, dar nepricepând; vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este: cel semănat lângă drum. Iar cea semănată pe locurile pietroase, este acesta: cel auzind cuvântul şi primindu-l îndată cu bucurie, dar nu are rădăcină în sine, ci este vremelnic; iar făcându-se necaz sau persecuţie din cauza cuvântului, îndată se poticneşte. Iar cea semănată între spini, este acesta: cel auzind cuvântul; dar grija epocii şi amăgirea bogăţiei, înăbuşă cuvântul şi se face neroditor. Dar cea semănată pe pământul bun, este acesta: cel auzind cuvântul, şi pricepând; care deci aduce roadă: careva chiar o sută, iar careva şaizeci, iar careva treizeci.” – Matei 13:3-23, SCC.
„Ascultaţi! Iată! Semănătorul a ieşit să semene. şi semănând, o parte a căzut lângă drum; şi au venit păsările şi au mâncat-o. Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea adâncime de pământ. Iar când a răsărit soarele, a fost pârjolită; şi pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. Şi alta a căzut între spini; şi spinii au crescut, şi au înăbuşit-o, şi nu a dat roadă. şi altele au căzut în pământul cel bun, şi au dat roadă; răsărind şi crescând; şi au adus: Una treizeci, una şaizeci, şi una o sută. şi le-a zis: cine are urechi de auzit, să audă! Iar când a fost singur, cei din jurul Lui, împreună cu cei doisprezece, L-au întrebat despre parabole. Şi El le zicea: vouă v-a fost dat misterul Regatului[1] lui Dumnezeu; dar celor de afară, toate se dau în parabole. Pentru ca, privind, să privească şi să nu vadă; şi auzind, să audă şi să nu priceapă; ca nu cumva să se întoarcă şi să li se ierte. Şi El le zice: Nu ştiţi parabola aceasta? Cum veţi cunoaşte toate parabolele? Semănătorul seamănă cuvântul. Iar aceştia sunt cei de lângă drumul unde este semănat cuvântul; dar când au să audă, îndată vine Satan şi ia cuvântul cel semănat în ei. Şi asemenea, aceştia sunt cei semănaţi pe locurile pietroase; care când au să audă cuvântul, îndată îl primesc cu bucurie; dar nu au rădăcină în sine, ci sunt vremelnici. Apoi, făcându-se necaz sau persecuţie din cauza cuvântului, îndată se poticnesc. Şi alţii sunt cei semănaţi între spini. Aceştia sunt cei auzind cuvântul; dar îngrijorările epocii, şi amăgirea bogăţiei, şi poftele pentru celelalte, intrând, înăbuşă cuvântul, şi se face neroditor. şi aceia sunt cei semănaţi pe pământul cel bun; care aud cuvântul şi îl primesc şi aduc roadă: Unu trei zeci, unu şaizeci, şi unu o sută.” – Marcu 4:3-20, SCC.
„Dar strângându-se mulţime multă, şi cei veniţi la El de prin cetăţi, a zis prin parabolă: Semănătorul a ieşit pentru a semăna sămânţa lui. şi semănând el, o parte a căzut lângă drum; şi a fost călcată, şi păsările cerului au mâncat-o. Şi o altă parte a căzut pe piatră; şi crescând, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi o altă parte a căzut în mijlocul spinilor; iar spinii crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Iar o altă parte a căzut în pământul cel bun; şi crescând, a făcut rod însutit. Zicând acestea, a strigat: cel având urechi de auzit, să audă! Dar discipolii Lui Îl întrebau ce ar înseamna parabola aceasta. El însă a zis: vouă vă este dat să cunoaşteţi misterele Regatului lui Dumnezeu, dar celorlalţi, în parabole: ca, văzând, să nu vadă; şi, auzind, să nu priceapă. Iar parabola este acesta: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt: cei auzind, apoi vine Diavolul şi ia cuvântul din inima lor; ca nu cumva crezând, să fie salvaţi. Iar cele de pe piatră sunt: Cei care când aud, primesc cuvântul cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; care cred pentru un timp, şi în timp de încercare, ei cad. Iar ce este căzut între spini: Aceştia sunt cei auzind; dar ducându-se sub griji, şi bogăţie, şi plăceri ale vieţii, sunt înăbuşiţi, şi nu rodesc la coacere. Iar ce este căzut în pământul bun: Aceştia sunt cei care auzind cuvântul într-o inimă curată şi bună, îl ţin şi rodesc în răbdare.” – Luca 8:4-15, SCC.
Elementele acestei pilde sunt: Semănătorul care îl reprezintă pe Iesus Christos, sămânţa reprezintă Cuvântul despre Regat (Matei 13:19), sau Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8:11), care este vestit. El cade în patru tipuri de sol, aceasta semnifică starea diferită a inimii oamenilor din lume, căci ţarina este lumea. Pământul de lângă drum, simbolizează un pământ bătătorit, adică o inimă împietrită unde nu intră Cuvântul pentru a germina, astfel păsările, adică agenţii lui Satan îl pot culege. Al doilea tip de sol, este cel stâncos, care ilustrează bine omul care acceptă cu bucurie vestea bună, dar nu este statornic şi din cauza necazurilor, ispitelor şi a persecuţiilor, Cuvântul nu dă roade acolo. Al treilea tip de pământ este cel ce are spini, care reprezintă omul acaparat de griji şi dorinţe de înavuţire şi de tot felul de pofte şi plăceri ale vieţii, care înăbuşă Cuvântul făcându-l neroditor.
Al patrulea teren este bun, care înţelege Cuvântul, sau îi prinde sensul, aducând rod, dar acesta în cantităţi diferite, după puterile fiecăruia. Calităţile unui om cu o inimă receptivă la Cuvânt sunt: a) O inimă cinstită, care pune pe prim plan Regatul sau lucrurile spirituale; b) Doritor de a-i prinde sensul Cuvântului, dorind să aplice şi să aducă rod; c) Aduce roade în răbdare sau prin perseverenţă, astfel el nu se descurajează repede, indiferent de timpuri sau împrejurări nefavorabile.
Această parabolă este o dezvăluire (profeţie) a stării spirituale a lui Israel, că nu toţi care aud Cuvântul vestit de Domnul din poporul Israel vor aduce rod, această parabolă descrie starea poporului Israel profeţită de Isaia 6:9. Scopul acestei pilde este spre ai trezi pe cei ce mai au sinceritate.
Versetul cheie este: „Cel având urechi, să audă!” – Matei 13:9.
Doar discipolilor lui Iesus le-a fost dat să cunoască misterele Regatului cerurilor, pentru ceilalţi totul este înfăţişat în mod tainic, în parabole. Doar cei sinceri, cei cu inima „curată şi bună”, pot înţelege şi Îl pot urma pe Domnul!
Pentru noi, această parabolă este un îndemn de a fi receptiv la Cuvântul lui Dumnezeu, căci nu toţi cei ce primesc la început Cuvântul sunt sinceri.
[1] Regat [Βασιλεια]: Deşi în cele mai multe traduceri ale Bibliei, cuvântul grecesc „Basileia” este tradus prin cuvântul: „Împărăţie”, totuşi traducerea mai exactă a acestui cuvânt este: „Regat”; el derivând din cuvântul „Basileus” = Rege. Cuvântul împărăţie se aplică unui stat colonial (imperiu) ţinând sub stăpânire (supunând) teritorii şi regate cucerite prin războaie, silnicie şi cotropire violente, ceea ce nu poate fi aplicat referitor la „Regatul lui Dumnezeu”, care este format din cei supuşi Lui din toate naţiunile şi din toate timpurile prin voinţa lor liberă, şi nu prin constrângere, umilire şi jefuire.
Preoţi- v-a sosit ceasul… ” Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii” (Osea 9/7): Aşa cum Patriarhul Nicodim a fost botezat la bătrâneţe, nu inconştient,nu în apă de ploaie, nu pe bani, ci a fost scufundat, identificat- BIBLICIZAT în Învăţătura Dumnezeiască (Ioan, cap.3 şi Rom.cap.6) şi voi, prin pocăinţa de care VĂ BATEŢI JOC, sunteţi aşteptaţi să vă naşteţi din nou, nu din sămânţa maimuţărească, împănată cu datini, pomeni, moaşte, ritualuri iconate, idolatrii sau cu alte popisme făcătoare de minuni băneşti… Deci, sunteţi chemaţi să credeţi- nu în Isuss cel aurit, pictat, cartonat- mut, şchiop, orb, manechinat (Ps.115 şi 135), ci să vă neşteţi din Sămânţa Duhovnicească (Luca 8/11), ca să nu mai minţiţi, păcăliţi, manipulaţi, exploataţi oamenii pentru care a sângerat Hristos, dar pe care voi îi faceţi preş…
Pribeag la răscruci de vremi– note autobiografice
11. California lui Pit Popovici
Cum este corect să răspunzi dușmanilor? Probabil că soluția celui neprihănit este undeva între alternativele întrupate de cei doi frați Popovici: Alexa și Pit (sau Petru).Prin anii 1984-1985, când ieșeam din sala de ședințe a păstorilor din Convenția RBA (Romanian Baptist Association) care avea loc la Chicago ne-a așteptat un ,,neică“ despre care toți știau că este omul comuniștilor din România. Trebuia să dea rapoarte de la majoritatea activităților noastre așa că se pricopsise cu un aparat de fotograf și dorea să poată dovedi că ,,a fost și el acolo“.
Primul care i-a ieșit în cale a fost Alexa Popovici. La solicitarea informatorului de a se fotografia cu el, Alexa, fire impulsivă cu grai tăios și tranșant i-a spus direct:
,,Fugi d-aici, că ești un drac!“
Era lume multă împrejur și Alexa a ținut să fie auzit de toți când a zis lucrul acesta.După Alexa, al doilea care a ieșit a fost Pit Popovici. Cu blândețea smerită a celui care spune, dar nu jignește, el i-a răspuns solicitantului de fotografii astfel:
,,Dacă un drac vrea să se pozeze cu mine, eu n-am nimic împotrivă …“Acesta este omul care m-a chemat să vin alături de el în California. Îl știam puțin din țară, când l-am admirat cu câtă autoritate îi mustra pe foștii lui colegii păstori din comunitatea Arad și nici unul din ei nu s-a supărat. Dimpotrivă!
,,Aud că vă repetați predicile și nu mă mir. Unii dintre voi n-ați mai citit o carte de ani de zile. Nu citiți nici Biblia. O răsfoiți doar ca să căutați subiecte de predică …“
L-am îndrăgit imediat pentru aceste cuvinte.
Pentru baptiști, Alexa și Pit au reprezentat câțiva ani în România și mult mai mulți ani în America două puncte de referință, două faruri. Când m-am dus să iau viza de la Consulatul american de la București, baptiștii se întrebau unii pe alții: ,,Unde te duci?“ Nici unul nu spunea ,,la Chicago“ sau ,,la Los Angeles“, ci doar atât: ,,La Alexa“ sau ,,La Pit Popovici“.
Mutarea din Detroit în California a însemnat pentru mine o mare binecuvântare. Lipsa de exemple personale și de învățători de până atunci a fost compensată prin privilegiul de a sta în preajma unor oameni excepționali. Cu cine să încep? Am să-i numesc deocamdată de-a valma și-i voi lua apoi la rând pe fiecare: Pit Popovici, John MacArthur, Simion Cure, Liviu Olah și Richard Wurmbrand.
Pitt Popovici
M-a chemat în California cu gândul să mă trimită la San Francisco, unde murise fratele Boțan, păstorul bisericii.
,,Vino cu avionul prin Los Angeles și te ducem de aici cu mașina“, mi-a zis dânsul.
Când am ajuns, am rămas surprins de climă. Plecasem din Detroit în miezul iernii, iar la Los Angeles, fratele Pit m-a așteptat în mânecă scurtă. Noi eram încotoșmănați ca de viscol, așa că am transpirat din cap până-n picioare până am ajuns la dânsul acasă și ne-am lepădat hainele ,,de corp“. A doua surpriză au fost palmierii, aceste lumânări îndreptate spre cer. Michigan-ul este ca România, cu o climă temperat continentală. California este o cu totul altfel de lume …
Am ajuns miercuri și mă aștepta o surpriză.
,,Frații de aici ți-au plătit biletele și vor și ei să te cunoască, să te asculte“, mi-a spus fratele Pit. Asta a însemnat să trec prin câteva seri de ,,evanghelizare“, adică eu să vorbesc și fratele Pit să stea în prima bancă să mă asculte.,,Nu pot, frate Pit. Vorbiți dumneavoastră și ascult eu. Și mai este ceva: eu nu sunt evanghelist. Eu sunt mai mult cu studiul …“
,,Lasă, lasă, că-ți aducem o tablă, cretă și ne ții câte studii vrei dumneata.“După cea de a treia seară, m-a dus în biroul bisericii, unde era adunat tot Comitetul.
,,Nu ți-am spus de la început … Frații au vrut să te asculte și pentru că avem o misiune aici în oraș, la Hollywood. Ne-ar trebui și aici un păstor. Ce zici? Fraților le-a plăcut de dumneata …“
Alternativa m-a buimăcit, dar m-a și bucurat. Mi-am făcut repede câteva socoteli, m-am rugat în duhul meu și apoi am răspuns:
,,Atunci eu zic să nici nu mă mai duc la San Francisco. Acolo am să fiu iar singur și nu mă descurc cu românii din America. S-ar putea să mă încurc iarăși. Aici, dacă intru în probleme, strig ,,Ajutor!“ și dumneavoastră veniți să ne scoateți la liman …“
Le-a plăcut sinceritatea și modestia mea. Spuneam însă adevărul și gândeam cu glas tare. Mă speriasem tare de cele petrecute la Detroit.
,,Ba te duci acum și la San Francisco, că le-am spus celor de acolo că te duci. Mergi, vezi și apoi poți să faci o decizie mai bună“ a încheiat fratele Pit.
Decizia noastră era însă ca și luată. Nu era vorba despre cum arată orașul sau biserica, ci de posibilitatea de a rămâne pe lângă un asemenea om de la care să învăț, ceea ce nu învățasem în cei patru ani de Seminar. Aveam în sfârșit un ,,model“ după care să mă iau. Deși era o biserică din afara granițelor României, adunarea din Bellflower avea cam tot ceea ce-și poate dori un păstor harnic: clădire proprie, grup numeros, cor mixt, cor bărbătesc, corul surorilor, corul tinerilor și corul copiilor, tipografie, stație de radio pentru împrejurimi, dar și studiou pentru înregistrarea emisiunilor transmise prin Trans World Radio și Monte Carlo.
M-am dus deci la San Francisco, dar m-am dus hotărât să nu-mi placă. Am fost nedrept cu orașul și cu cei de acolo. Astăzi, când merg pe acolo, nu înțeleg cum de a putut să nu îmi placă …
După câteva duminici, fratele Pit a făcut un scurt anunț la terminarea serviciului divin de duminică dimineață:
,,Cei care doriți să fiți membrii în biserica din Hollywood împreună cu fratele Brânzei să mergeți în clasa de școală duminicală din curte“. Au venit aproximativ 47 de persoane, dintr-un total de aproape patru sute. Cu ei am început cea de a doua biserică din Los Angeles. ,,Cea de a doua“ este un fel de a spune pentru că am continuat să fim întotdeaua o singură biserică așezată în două locuri din motive de strategie a lucrării. În Hollywood ne adunam doar duminica după amiaza și Joia seara, astfel că Duminica dimineața și vineri puteam să mergem împreună la biserica din Bellflower, de pe strada Alondra. Pentru că eram puțini, biserica mare mi-a plătit la început jumătate de salariu, iar eu am funcționat o vreme la ei și ca păstor cu tineretul.
Nu ne-am putut muta cu locuința în Hollywood. Nici o familie decentă nu s-ar fi mutat acolo. Din ,,strălucirea“ de altădată a orașului cinematografiei americane nu rămăsese decât poleiala. Conținutul fugise spre vest în Beverly Hills. Foarte mulți oameni veniți din toate colțurile lumii invadaseră celebrul oraș pentru că au vrut să-și ascundă începuturile sărace sub adresa faimoasă pusă pe scrisorile trimise acasă. Au dat năvală ca muștele la miere și mierea s-a … stricat.
Frații ne-au așezat într-un apartament din Gendale, peste deal de Hollywood, de unde am făcut naveta la biserica episcopaliană ,,St. Stephen“, de pe strada Yucca din Hollywood. Am plătit $375, la un apartament cu un dormitor pe strada Harvard, iar apoi am trecut la două dormitoare pe strada Maple, pentru care am plătit $425. Sumele par derizorii față de prețurile de azi, dar și salariile erau … pe măsură.
Dumnezeu a făcut să fiu împreună cu familia lui Emil Dumitru, un prieten care dăduse examen la Seminar în același an cu mine. N-a fost primit pentru că, la întrebarea: ,,Ce crezi despre lucrarea Duhului Sfânt“, i-a răspuns fratelui Bunaciu: ,,Tot ce scrie în Biblie“, iar asta n-a fost … corect. Emil a fost la noi și apoi la biserica baptistă din Sacramento un stâlp în lucrare, un om de bază, consacrat trup și suflet, dar pe vremea examenului aceluia de la Seminar, fratele Bunaciu era tare pornit împotriva a tot ceea ce putea semăna a influențe … pentecostale.
O altă surpriză a fost să cunosc familia Perneș. Vasile Perneș fusese, fără să știu eu, ucenic la bunicul meu și învățase de la el cum să repare stilouri și ochelari. Ne-am împrietenit repede pentru asta și, mai ales, pentru faptul că îi plăcea foare mult studiul biblic.
Ca să pot funcționa ca păstor a trebuit să fiu ,,ordinat“, lucru care nu se întâmplase în România din cauze pe care le cunoașteți deja. Am avut plăcerea și privilegiul de a-l avea printre cei ce și-au pus mâinile peste mine și pe Dr. Curtis Nims, omul providențial care m-a scos din România. Camarillo, orașul în care locuia, se află la aproximativ o oră jumătate de condus cu mașina de Los Angeles. ,,Bătrânul“ acesta cu părul alb și-a făcut timp să fie cu noi la bucuria noastră.
Astfel, la vârsta de aproape 29 de ani și la 4 ani după absolvirea Seminarului Teologic din București, am fost promovat ca păstor în biserica baptistă din Hollywood, California, găzduită provizoriu în clădirile bisericii episcopaliene ,,St. Stephen“, din Yucca St.
În ciuda primirii foarte frumoase pe care ne-au făcut-o familia lui Tony și Rodica la Detroit și fratele Pit și biserica la Los Angeles, trebuie să recunosc că am trecut printr-o perioadă de stres și oboseală. Așa cum am mai scris, chiar și o plantă, când o muți dintr-un strat în altul, se ofilește pentru câteva zile. Unele plante își revin mai repede, altele nu-și mai revin niciodată. ,,Adaptabilitatea” lor este diferită. Ca unul care asist de ani de zile la examenul acesta de ,,adaptabilitate” al emigranților, pot spune că, dupa ce au văzut America, puțini mai au șansa de a se adapta în altă parte. Fără excepție, toți cei pe care-i știu eu că au plecat înapoi în țară, au stat un timp și apoi au revenit în America.
Cunoașterea și identificarea cu un nou set de realități și valori cere timp, răbdare, capacitate de asimilare și … interes personal. Din această cauză, integrarea se face în funcție de capacitatea fiecăruia de a o ,,lua de la capăt”. Bineînțeles că tinerii și copiii sunt favorizați și tot bineînțeles că bătrânii și unii adulți sunt mult prea ,,formați” pentru procesul de ,,remodelare”.
Țin minte că m-a întebat cineva din România dacă ,,e greu să o iei de la capăt“. M-am gândit puțin, iar apoi i-am răspuns evreiește:
,,Interesantă expresie ai folosit! Dacă stau să mă gândesc puțin, în România n-am reușit niciodată ,,să o scot la capăt“, așa că America a reprezentat un pas înainte. În America am depășit punctul mort și am luat-o în sfârșit ,,de la capăt“ înainte. Cum să nu fie bine când aici ai dintr-o dată ceea ce n-ai avut niciodată în România: mașină, telefon, mâncare, haine și bani de buzunar, chiar dacă stai pe Ajutorul Social!“
Pentru reușita “identificării” cu noua realitate se recomandă două metode: una este cufundarea bruscă și ireversibilă în noua cultură (crash course), cealaltă este o pendulare temporară între cele două culturi prin vizite dese în țara de baștină. Timpul măsoară ,,alienarea noastră” de vechea cultură și ,,integrarea” noastră în cea de a doua.
Am avut cazuri de familii care au plâns ani de zile și au dormit cu pistolul sub cap, de frica americanilor. Principalele motive ale suferinței lor a fost ,,incompatibilitatea“ cu America. De exemplu, o familia foarte dragă mie s-a trezit dintr-o dată ,,infirmă“ pe meleaguri americane. Nici ea și nici el nu știau o boabă de limbă engleză. Ea era dactilografă, el taximetrist. Cum să-ți faci meseria în aceste condiții? Vina n-a fost a Americii, ci a proastei lor pregătiri dinainte de emigrare. Nu-i de mirare că au vrut să plece înapoi …
Astfel de oameni s-au vindecat prin cumpărarea unui bilet de avion și printr-o vizită în România. Unii au planificat vizita pe patru săptămâni, dar au venit înapoi în America după numai trei … Confruntarea cu vechea realitate (idealizată și deformată între timp) i-a trezit ca un duș rece. Au revenit zicând: ,,Am pierdut degeaba câțiva ani de viață cu bocetele noastre …”
Locul nostru în America
Primii ani trăiți în California, la umbra fratelui Petru Popovici, m-au stabilizat și mi-au redat sentimentul de valoare a lucrării creștine printre români. De simțit ,,acasă“ însă nu m-am simțit decât atunci când m-am integrat în comunitatea bisericilor din North American Baptist. Fuseseră pe vremuri o Asociația tipic etnică a fraților germani. Cel de-al doilea război mondial i-a pus însă într-o lumină proastă. Americanii, care și-au văzut copiii plecați sub arme să moară pentru obrăznicia germană din Europa, au început să le spargă geamurile clădirilor bisericești cu pietre și să-i huiduie pe stradă. Și-au schimbat atunci numele din ,,German Baptist“ în ,,North American Baptist“ și au renunțat la limba germană în serviciile bisericești.
Când i-am găsit eu, în Los Angeles erau câteva astfel de biserici, dar, pe lângă ei, în Asociație se mai aflau și alte câteva biserici mexicane, indiene, chineze … Noi am fost prima biserica română din Asociația lor. Ne-au primit cu o simpatie dosebită, pentru că eram europeni ca și ei. În câțiva ani, când numărul lor s-a micșorat drastic, ne-au lăsat în moștenire toate proprietățile lor, clădirea mare, cea administrativă și de clase pentru școlile duminicale și casa pastorală, fără să ne ceară un singur cent. La vremea aceea, asta însemna aproximativ 3.200.000 de dolari. ,,Noroc de jidan!“ au zis unii. ,,Binecuvântare divină“, am spus noi.
Moderatorul bisericii Bethel m-a ,,înfiat“ și a făcut o ambiție să mă învețe să vorbesc mai bine limba engleză. De două ori pe săptămână ne întâlneam, ne plimbam și mă punea să-i povestesc ceva ce-mi era familiar, din România sau din familie, obligându-mă astfel să mă obișnuiesc să gândesc despre ele în limba țării în care am ajuns.
Mai târziu, moderatorul Asociației, văzându-mă în continuare retras și fără o dorință prea mare de a-i integra pe ,,ai noștri“ în Asociație, m-a luat deoparte și mi-a zis:
,,Daniel, de ce faci așa? Creștinii trebuie să trăiască împreună și să se ajute unii pe alții. Dacă știți ceva mai bine ca noi, veniți să ne învățați și pe noi. Dacă noi știm ceva mai bine ca voi, învățați voi de la noi. Nu stați deoparte“. Vă veți închide ca într-o enclavă etnică și veți pieri într-o generație, două. Născuți, crescuți și educați în America, copiii și nepoții voștri nu vor sta cu voi.
,,Nu este vorba despre aceasta .., am bâiguit eu. Este vorba despre diferențele etnice care ne fac să fim ,,altfel“. Încă suntem foarte români“.
,,Și ce este rău cu asta?, mi-a replicat el. Hai să-ți dau o lecie de istorie. Mai întâi, continentul acesta a fost al indienilor. Nu se știe precis de unde au venit ei. Apoi au venit exploratori și coloniști din câteva țări ale Europei. Erau olandezi și englezi care fugeau de persecuția religioasă. Dacă te uiți pe hartă, ei au ajuns în colțul de nord-est al Americii. Când au venit mai mulți, au format primele treisprezece state ale Uniunii Americane. După englezi au venit foarte mulți vorbitori de limbă și cultură germană. Ai auzit de Pensilvania?“
,,Am auzit. Seamănă cu ,,Transilvania“, o regiune împădurită din România“.
,,Și Pennsilvania înseamnă tot cam așa. Conducătorii vremii au dat niște teritorii împădurite domnului Wiliam Penn și în acele teritorii s-au așezat foarte mulți urmași ai lui Simon Mennon, un lider anabaptist din inima Europei. Ei vorbesc un fel de dialect german și astăzi se numesc ,,menoniți“ și ,,amish“. După ei au venit în America emigranți din Franța, fugiți de persecuțiile religioase de acolo. Dacă te uiți iar pe hartă, orașele cu influență engleză au terminația ,,city“, cele cu influență germană au terminația ,,burg, Pittsburg, Wiliamburg, etc, iar cele cu influență franceză au terminația ,,ville“, Marysville, etc. Pe francezi, englezi și germani i-au împins afară din teritoriile lor și i-au forțat să meargă în vest, așa că astăzi există o centură franceză la limita coloniilor de atunci, de la Quebecul canadian și până la New Orleans în ,,Luis“-iana.
După aceste trei valuri mari de emigranți, în sud au venit spaniolii, numiți aici mexicani. În sudul Floridei există o puternică influență cubaneză, iar Alaska am cumpărat-o de la ruși. Foarte puțini mai știu azi că rușii au stăpânit la un moment dat coasta de vest a Americii, cam până la mijlocul Californiei de astăzi, unde există un râu care se numește chiar așa ,,Russian River“ (Râul Rușilor). Coloniștii americani și mexicani i-au împins înapoi în Asia în urma mai multor războaie …
Din Asia au venit japonezii, coreenii și, mai ales, chinezii. Ai văzut că mai toate orașele americane majore au câte un cartier cu specific chinezesc, numite ,,China Town“. Istoric și social, America este țara mai multor ..specificuri etnice“ care conviețuiesc și se ajută reciproc. Deviza Americii este ,,Trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască!“
Instrumentul care îi ajută să viețuiască împreună este limba oficială unică folosită, limba engleză. Probabil că nu știi că și pentru asta a fost o luptă. S-a făcut un plebiscit național pentru a se alege limba oficială între cea engleză și cea germană. Știi? Limba engleză a câștigat la o diferență foarte mică de voturi. Puteam vorbi acum toți … limba germană!
Ei bine, dacă aceasta este America, crezi că-i strică și ceva influență … românească? Are influență engleză, germană, franceză, rusească, chinezească, indiană, mexicană, turcă, filipineză, italiană, cubaneză, vietnameză … Nimeni nu vă spune să renunțați să fiți ,,altfel“. Continuați să fiți cum vi se potrivește mai bine, dar învățați limba engleză și veniți alături de noi în trupul lui Christos. Crezi că americanilor le-ar strica ceva influență românească? Crezi că nu le-ar place și lor ceva mâncare de-a vostră? Mai ales ceva … ,,sarmale“?
Mai târziu, la biserica ,,Grace“, păstorită de JohnMacArthur am învățat despre strategia biblică a lucrătorului creștin.
,,Daniel, când ai aterizat sau ai sosit cu mașina în Los Angeles, trebuie să începi să gândești că ești un trimis al apostolului Pavel în zona aceasta. Toți, dar absolut toți oamenii de aici au nevoie de Isus Christos, nu numai românii. Toți, dar absolut toți ceilalți lucrători de aici, americani, mexicani, filipinezi, etc. sunt colegii tăi care te pot ajuta și pe care trebuie să-i ajuți. N-o vei putea face cu toți, dar Dumnezeu te va așeza în apropierea câtorva dintre ei. Nu fugii de ei. Fugi ,,spre ei“. Roagă-te pentru ei și spune-le să se roage pentru tine. Sunteți părtași aceleași slujbe. Slujiți același Domn. Aveți aceiași nădejde în revenirea lui Christos. Aveți aceeași datorie: să-i chemați pe oameni la mântuire. Ei în limbile lor, tu în limba ta. Consideră-te un Timotei sau un Tit lăsat de apostolul Pavel în Creta și strânge rândurile cu toți lucrătorii creștini din zona ta.“
Fără această deschidere către celelalte biserici din America și fără îmbrățișarea culturii americane, orice biserică românească este condamnată să ajungă un fel de ,,muzeu al satului“, plin de obiceiuri străine celor din jur și, ceea ce-i și mai grav, depășite între timp de cei care și-au modernizat viața în România contemporană. Am observat aceasta în Detroit, unde unii din cei mai în vârstă foloseau expresii și accente din perioada interbelică, uitate între timp în România.
California unui om pocăit
Există însă și ceva neschimbabil, ceva cu care am venit din România și care nu trebuie să se schimbe niciodată: pocăința sinceră și râvna până la sacrificiu în slujirea lui Dumnezeu. Iată de ce am dat acestui capitol titlul ,,California lui Pit Popovici“. Există și alte Californii, ale altor oameni. Eu am cunoscut însă ,,această“ Californie și vreau să vă scriu puțin despre ea.
Petru Popovici L-a iubit pe Dumnezeu, i-a iubit pe oameni și a fost gata să se jertfească în slujirea creștină. Acum, la atâția ani de la plecarea dânsului din Los Angeles, trăim încă în ceea ce eu numesc ,,umbra lui Pit Popovici“, influența pe care ne-a lăsat-o el în urmă.
Iată câteva crâmpeie din lucrurile pe care le-am învățat de la dânsul:
În privința pregătirii academice:
M-am ridicat de sub ,,compozerul“ german pe care-l reparam împreună cu fratele Pit și m-am pregătit să plec să-mi iau diploma de la ,,Logos Bible Institute“, unde studiasem prin bunăvoința lui John MacArthur.
,,Frate Daniel, vezi să nu fii ca cei care-și atârnă o foaie de hârtie colorată pe perete și nu mai studiază nimic toată viața. Eu n-am diplomă, nici un fel de diplomă și asta mi-a dat sentimentul că sunt ,,neterminat“ și m-a făcut să muncesc toată viața. De fapt, eu n-am terminat nimic. N-am terminat școala, n-am terminat armata, n-am terminat Seminarul. Ca unul ,,neterminat“ muncesc încă, citesc ca unul care se tot pregătește … Scriu ca unul care mai are de dat lucrări … Studiază și dumneata, dar să n-o faci doar pentru diplome …“
M-am uitat preț de câteva zeci de secunde la acest om ascuns vederii pe jumătate, murdar de cerneală de tipar, care a umplut România cu cărți și a udat-o cu predici la Monte Carlo și Transworld, în vârstă, dar mult prea ocupat ca să se pensioneze … și mi-am zis: ,,Dacă dânsul le-a putut face pe toate acestea fără diplomă … de ce ai avea nevoie tu de una? S-o pui pe perete? Să o agăți de amvon? Să ceri un salariu mai mare?“
Concluzia a fost simplă: ,,Dați-vă mai încolo, frate Pit. Nu mă mai duc după nici o diplomă …“
În privința ajutorului pastoral:
,,Dumnezeu nu te duce în nici o situație unde să nu fie și El cu tine“. M-a văzut nemulțumit că n-a insistat mai mult să dădăcească pe cineva care cochetase cu păcatul și trecea acum prin chinuri amare.
,,Frate Daniel, dumneata ești acum ca omul bun care vede vasul de lut băgat de olar în foc, pentru arderea finală, pentru întărire, pentru fățuire. Din arșița flăcărilor, vasul strigă: ,,Vai! Mă doare! Scoateți-mă de aici!“
Dumneata, cu inimă bună, ești gata să bagi mâna în foc și să-l scoți de acolo, dar olarul îți spune:
,,Mai lasă-l! Încă nu e gata“.
N-o să poți purta durerile tuturor. N-o să poți să-i scutești de suferință. E tratamentul prin care vrea să-i treacă Stăpânul. Și El îi iubește. Și numai El știe cât trebuie să-i țină în flăcări pe unii. Când vei vedea vasul gata … o să înțelegi că El a știut ce face“.În privința rugăciunii și a postului:
Când era la Timișoara, Liviu Olah a învățat de la fratele Pit să fie un om al rugăciunii.
Sora Tenzi, trecând peste discreția fratelui Pit, mi-a destăinuit într-o zi la Atlanta:
,,Pit are un carnet în care sunt trecute numele TUTUROR oamenilor pe care i-a păstorit vreodată. A început depe când era la Arad … Se roagă mereu pentru fiecare dintre ei. Îi taie numai pe cei despre care a auzit că au murit. De postit, Pit a început cu două zile pe săptâmână. Acum, că nu mai muncește atâta, postește patru zile pe săptămână, uneori chiar cinci“.În privința singurătății pastorale:
Venit proaspăt în America, Nelu Gug a fost invitat să ia masa la familia Popovici. Ca un tânăr care nu vroia să scape ocazia, Nelu l-a întrebat pe fratele Pit:
– Care este secretul succesului dumneavoastră în slujirea de 17 ani la biserica Bellflower?
Răspunsul a fost scurt, dar vrednic de ţinut minte:
– Am colaborat cu oamenii, dar m-am încrezut numai în Dumnezeu.În privința răsplătirilor:
Când m-a chemat la Los Angeles, fratele Pit lucra intens la tipografie. L-am găsit murdar până la urechi, cu tot felul de scule în mână, umblând la un „compozer” electromecanic vechi, cam de vârsta mea.În scurtă vreme, prin amabilitatea unor tineri electroniști pricepuți, scoteam împreună din imprimantă prima revistă, gata așezată pentru tipar.
„Vedeți frate Pit, ce simplu este! Nu mai trebuie să tot reparați hârbul ăla. Nu ne mai chinuim să tăiem cu foarfeca și să lipim cu clei. Mult mai ușor și mai repede!”
„Da,” ne-a răspuns dânsul, ,,dar și răsplata voastră de la Domnul va fi mai mică! Eu știu că Domnul mă va răsplăti pentru toată migăleala mea și nu va uita de strădaniile mele. Nu căutați să vă fie întotdeauna ușor. Dumnezeu merită să-L slujim și cu transpirație și chiar cu … lacrimi.”
Altă dată, când priveam îmbufnat un teanc de cărți „greșite” la tipar, mi-a șoptit blând: „Nu te necăji, nimic nu-și pierde răsplata! Chiar și munca aceasta „zadarnică” nu va fi uitată. Dumnezeu se uită la inimă și va ști să răsplătească. Noi nu lucrăm doar pentru oameni, ci pentru Domnul.”
În privința locului pe care stă păstorul în adunare:
Majoritatea păstorilor, confirmând unele bănuieli ale Domnului Isus, aleg să stea în locurile din faţă în adunarea sfinţilor. Când nu s‑au urcat încă la amvon, ei stau „pe banca întâi”.
Spre surprinderea mea, fratele Pitt, care venea de obicei primul şi ar fi putut să‑şi aleagă orice loc din adunare, prefera să stea pe banca din spate, ultimul loc de la margine spre mijloc. Cred ca dânsul câştiga astfel două lucruri: putea vedea adunarea în întregimea ei, ca un veritabil veghetor, şi era prezenţa inevitabilă cu care trebuiau să se întâlnească toţi aceia care „întârziau” la casa de rugăciune. „Amin-ul” rostit de el din ultima bancă acoperea sonor toată audienţa şi stabilea parcă un ton sănătos al închinării.
În privința atenției în discuțiile pastorale:
Una din trăsăturile caracteristice ale unui Păstor cu „P” mare este capacitatea de a asculta cu atenție și de a înțelege. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna la fratele Pit a fost felul în care te făcea să simți că atunci când vorbești cu dânsul ești cea mai importantă persoană din lume.
Între darul de învățător și acela de păstor este o mare diferență. Un învățător te ascultă cu mintea și este mereu gata să te întrerupă, ca să-ți dea o povață. Un „păstor” îți dă senzația că te ascultă cu amândouă urechile și mai ales cu …inima. Se spune că există cam trei trepte în această capacitate de a asculta și de a înțelege: treapta indiferenței, la care simți că vorbele tale zboară pe lângă urechile celui ce te ascultă, trepta simpatiei, la care simți că cel ce te ascultă reușește într-adevăr să te și înțeleagă și treapta „empatiei”, la care cel ce te ascultă îți dă senzația că ți-a luat asupra lui parte din problemele tale și te-a eliberat într-o mare măsură de „povară.”
Iată ce a spus despre capacitatea de a asculta un scriitor medic din Anglia:
„O parte esențială a abilității de a asculta este „identificarea”, o temporară punere de o parte a propriilor convingeri și prejudecăți, o abandonare a propriului cadru de referință și a dorințelor cu scopul de a experimenta lumea interioară a interlocutorului, de a încerca să te așezi în papucii lui. Această identificare a celui ce ascultă cu cel care îi vorbește este în esență o mărire și o extindere a noastră înșine, o dobândire a unor cunoștințe de care n-am avea altfel parte. Mai mult încă, din cauză că această „identificare” implică o abandonare temporară a propriei personalități, ea ne înlesnește o totală „acceptare” a celuilalt. Simțind această acceptare, vorbitorul se va simți din ce în ce mai puțin vulnerabil și din ce în ce mai înclinat să destăinuiască celui care îl ascultă. Pe măsură ce se întâmplă aceasta, vorbitorul și ascultătorul cresc în apreciere unul pentru altul și duetul acestui dans al dragostei poate începe.”
În privința vocabularului predicilor:
,,M-am străduit toată viața să așez hrană în ieslea de jos a oilor, nu în cea înaltă a boilor. Dumnezeu m-a trimis să dau hrană oilor. Pe boi să-i păstorească alții …”
În privința ispitei de a le face pe toate:
Învățătorul mediocru spune. Cel bun explică. Cel și mai bun demonstrează, iar cel mai bun inspiră.
În primii ani de ucenicie lângă fratele Pit l-am auzit spunându-mi: „Frate Daniel, să lași întotdeauna o margine de lucru pentru Domnul. Să nu vrei tu să rezolvi toate lucrurile. Sunt păstori care se poartă de parcă Dumnezeul lor ar fi neputincios sau în concediu. Tu să nu faci așa. În viața mea eu m-am învățat să spun ce cred că trebuie, să fac ceea ce cred că este necesar și apoi să aștept ca Domnul să facă restul. Să n-ai niciodată pretenția să faci tu totul. Lasă o margine de lucru pentru Domnul. Vei vedea atunci cum El este lângă tine și intervine cu puterea Sa.”
Probabil că în această „strategie de lucru” stă secretul reușitelor fratelui Pit. El n-a căutat să „le facă pe toate”, acceptându-și limitările omenești și făcându-I loc „Celui Atotputernic” să-Și împlinească voia. Cei din jur n-au priceput întotdeauna „ce se întâmplă”, dar au văzut rezultatele și s-au grăbit să-l proclame pe fratele Pit un „om al lui Dumnezeu”. Prin aceasta, ei au recunoscut implicit că Dumnezeu se implică personal în lucrarea fratelui Pit și-i transferă ceva din caracterul Său dumnezeiesc. De fapt, măreția nu este niciodată a oamenilor, ci doar împrumutată, ca lumina soarelui într-un bob de rouă.
În privința crizelor din Biserică:
A-ți place să predici este una, iar a-i iubi pe cei cărora le predici este alta!
Am fost cu fratele Pit Popovici să împăcăm doi păstori și două biserici aflate în ceartă. Unul din păstori venise după celălalt în localitate și acum îi rupsese o parte din turmă, deschizând o a doua biserică. În căldura „argumentației” l-am auzit pe fratele Pit spunându-i păstorului nedreptățit:
„Nu faci bine, nu cu răzbunare se câștigă inima oamenilor. Ai să-ți golești biserica. Dacă vrei să câștigi, fii înțelept și fii bun! Oamenii sunt niște „cerșetori după dragoste”. Merg acolo unde simt că sunt iubiți. Nu te supăra pe cei ce pleacă. Cheamă-i înapoi pentru o serbare de despărțire și mulțumeste Domnului în public pentru vremea în care ați slujit împreună. Fă-i să simtă că îi iubești din toată inima, indiferent dacă vor sta sau dacă vor pleca în altă parte. Când vor apare probleme în cealaltă adunare, și nu este Biserică unde să nu apară probleme, oamenii aceștia își vor aminti că undeva este un păstor care i-a iubit și îi iubește. Vor veni înapoi și vei fi mult mai câștigat atunci. Nu ține pe nimeni cu forța. Nu uita că oamenii merg până la capătul lumii pentru cineva care îi iubește. Fii tu un astfel de om”!
Mi-am dat seama atunci că este imposibil să-i ridici pe alții la un nivel mai înalt decât acela la care te afli tu însuți. Mărimea influenței pe care o avem asupra altora depinde de grija pe care le-o purtăm.În privința deschiderii unei alte biserici:
Când disputa a ajuns la cote incandescente, fratele Pit a rostit în cuvinte o soluție duhovnicească nesperată: „Fraților, nu trebuie să ne despărțim, ci să ne împărțim. Orașul e mare și românii sunt răspândiți peste tot. Să mai deschidem o misiune în partea de sud și o alta în partea de Nord a regiunii.”
Iată niște cuvinte surprinzătoare și sublime prin simplitatea lor: „să ne împărțim, fără să ne despărțim.” A te despărți are întotdeauna o conotație negativă, implicând dușmănie și adversitate. A împărți un grup din motive strategice sau chiar și pentru liniștea fiecăruia exprimă o stare de maturitate duhovnicească în care nu se rup toate legăturile și nu se prăbușesc punțile lucrării împreună.
Așa a fost și așa mai este încă în Los Angeles, unde ,,o singură biserică baptistă“ se adună în două locuri deosebite din motive de strategie misionară. Trăim încă în această viziune a fratelui Pit.
În privința nemulțumiților care se mută dintr-o biserică în alta:
Anticipând pericolele unui asemenea aranjament, când m-a chemat să vin alături de el, fratele Pit Popovici a stabilit un principiu:
,,Frate Daniel, oamenii firești sunt mai râvnitori decât noi. Să nu accepți niciodată să te lupți la nivelul lor. Ridică ștacheta sus. Cheamă Biserica la post și la rugăciune. Predică Cuvântul și vei vedea că, pe tărâm duhovnicesc, ei nu rezistă că n-au suflu, nu sunt obișnuiți să trăiască la nivelul acela.
Vor veni unii de la mine și-ți vor spune că vor să se mute la dumneata pentru că Pit este așa și pe dincolo, iar ei nu mai pot … Alții vor veni la mine la fel, vorbindu-te pe dumneata de rău. Hai să facem o înțelegere: Nici unul din noi să nu primim nemulțumiții din cealaltă parte. Să nu primim mutări dintr-o parte într-alta decât cu acordul și recomandarea celuilalt păstor.“
Așa am făcut și … cât am făcut așa a fost bine.În privința meritelor personale
,,Ați primit exemplarul din cartea ,,Amintiri cu sfinți“? Vi l-a trimis Daniela …“
,,L-am primit și chiar doream să te sun …“
Așteptam politicos și nerăbdător să aflu părerea dânsului despre ultima mea carte. Mare parte din cuprinsul ei erau și întâmplări pe care le trăisem cu dânsul. Altele erau amintiri cu nenea Richard, Simion Cure și alți ,,mai mari“ care-mi luminaseră cărările vieții.
,,Cam multă lăudăroșenie ai pus în ea … Mi-ai pus în seamă o sumedenie de lucruri pe care nu le-am făcut eu, ci Domnul …“
Am izbucnit în hohote de râs și am căutat să o întorc:
,,Astea sunt amintirile mele! Dacă Domnul va dori să spună și El ceva despre viața și activitatea dumneavoastră o va face cu siguranță în ziua evaluărilor … Deocamdată, acestea sunt amintirile mele și așa mi-ați rămas dumneavoastră în suflet …“
Ca elev crescut în tipografia de la biserica Bellflower, eram curios să aflu părerea dânsului despre cartea în sine și despre ,,calitatea“ scrisului. Țineam foarte mult la părerea ,,profesorului“ meu. Nu știam însă cum să aduc vorba … dar mi-a luat-o dânsul înainte.
,,Bine, bine. Domnul să aibă toată lauda … Să mai scrii …“
Și asta a fost tot. Asta e tot ce am obținut de la dânsul: ,,Să mai scrii …“ A fost însă destul și încă prea destul de la un om obișnuit să dea slavă numai … Domnului.
În privința structurilor parabisericești
Fratele Pit n-a fost un om al funcțiilor. Autoritatea lui nu s-a manifestat organizatoric, ci organic. Adevărata maturitate duhovnicească influențează nu instituțional, ci individual. Scingurele schimbări durabile sunt obținute prin dragoste, nu ,,diktat“! De aici și ,,paradoxala manifestare a autorității divine“ în problema relațiilor:
,,Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii“ (Ioan 15:17).
Când păstorii de pe coasta de vest s-au gândit să se organizeze pentru a păstra o bună comunicare între ei și pentru a colabora în lucrare, m-am trezit un mezin între niște frați mai mari: Iosif Serac, Vasile Brânzei, Aurel Popescu, Simion Cure. Fiecare și-a spus părerea, fiecare a făcut propuneri.
,,Ca să fie clar că nu este vorba despre un fel de șefie, a spus fratele Pit, eu zic să alegem în primul mandat de coordonator al lucrătorilor de pe coasta de vest pe Daniel. El n-are cum să se creadă mai marele nostru … “
Și așa a fost.
I-am dat dreptate și am militat apoi și eu ca pozițiile de coordonare și îndrumare să fie ocupate de păstori prin rotație. Cam așa a fost toți anii aceștia pe coasta de vest a Asociației. Respectul reciproc este o condiție absolut necesară acolo unde există intenția de colaborare și coordonare. Interdependența creștină nu se poate instaura decât între ,,egali“ care știu cât de important este fiecare mădular în trupul lui Christos.În privința ambiției de a fi în frunte
Nu știu cum, dar fratele Petru Popovici a fost gata să se dea la o parte. Foarte rar l-am văzut luptând cu ambiție pentru ceva. Convingerea lui a fost că singurul strict esențial în lucrarea lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși. Noi, toți ceilalți, suntem dispensabili. Această convingere l-a făcut să nu accepte decât foarte rar funcții de conducere în Asociație. A preferat poziții de lucru, la revista Asociației sau la Calendarul Școlii Duminicale.
Când s-a hotărât să se retragă de la Bellflower și să plece la Sacramento, m-am dus la dânsul acasă și l-am întrebat: ,,De ce? Nu-mi închipui Los Angeles-ul fără dumneavoastră! Venim și noi la Sacramento?“
Mi-a răspuns: ,,Frate Daniel, simt că mi-am încheiat mandatul dat de Domnul aici. Eu n-am bătut niciodată cu pumnul în masă ca să fiu ascultat. Nu mi-am impus punctul de vedere. I-am lăsat pe alții să vorbească mai întâi, iar eu am tras concluziile la urmă. Dumnezeu a făcut ca vorbele mele să fie primite și acceptate de ceilalți. Autoritatea vine de la Domnul. Acum, aici nu mai este așa. Este semn că trebuie să mă retrag în altă parte și să vină un altul. Dumnezeu vrea să dea autoritatea Sa altuia, nu mie.”
Paradoxal, această atitudine i-a adus peste ani o poziție de autoritate pe care nu o mai are nici unul dintre păstorii în viață. M-am uitat la oamenii care-l ascultau în sala bisericii. Cuvintele dânsului erau ca loviturile unui ciocan plecat să despice stânca. Inimile erau cercetate și răspundeau cu interes la intensitatea celui care le predica. Fratele Petru Popovici le vorbea ,,ca unul care avea putere”.
Fratii alungati de Kalaii ROMANI,au fost infiati de niste “haini/caini” Pribeag la răscruci de vremi https://rascruci.wordpress.com/10-california-lui-pitt-popovici/
/////////////////////////////////////
Imperiul fricii: Davos, butonul nuclear si pretextul climatic | cu Pastor Dr. Florin Antonie
https://www.youtube.com/watch?v=gNCEi291-rw
Catastrofă și mesianism;Planul Kalergi, genocidul popoarelor europene; Planul Kalergi, mit sau realitate? de Liviu Daniel; ORIGINEA MESIANICĂ A NOII ORDINI MONDIALE; Registre electronice cu cei vaccinați? Vine ciparea? “E foarte rar ca libertatea sa poată fi pierdută brusc”;Minciuna a devenit adevăr; Prigonite pentru dreptate – Femei în închisorile comuniste; Cauzele secrete ale Reformei;UE a respins propunerea de condamnare a crimelor comunismului dupa modelul Holocaustului; EXPLOZIV! Ultimul Interviu cu autorul Mihai Șerban; România, ocupată și înrobită de Uniunea Sovietică, 1944 -1945 ! Putin în mausoleul lui Stalin : secolul sovietic şi moştenirea sa; Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei; Teodor Baconschi: Biserica rusă a devenit odioasă în restul lumii ortodoxe pentru că binecuvântează un război de agresiune;VLADIMIR TISMĂNEANU – STALINISM PENTRU ETERNITATE; „Preoțimea nucleară”. Cum a ajuns Biserica Ortodoxă unul dintre gardienii securității Rusiei; O nouă apariţie la Editura Militară: „Mesianismul rus şi chipurile sale” de Florian Bichir; Ioan Stanomir : La nivel global, comunismul este un virus mutant ; Retorică apocaliptică, venită de la liderul Bisericii Ortodoxe Ruse: „Orice încercare de a distruge Rusia va însemna sfârșitul lumii”; Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America; Tirania transumanistă se instalează la nivel global, pe măsură ce identitatea digitală și monedele digitale se răspândesc în întreaga lume (I); Internetul, arma viitorului; Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei;Chipurile diavolului: Pol Pot, liderul comunist în al cărui regim și ochelariștii erau omorâți cu ciocanele. În nici 4 ani, Khmerii Roșii au desființat banii, au mutat toată țara la țară și au exterminat până la 5 milioane de cambodgieni;Manual: cum se destructurează un stat. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența – toate au fost coordonate de NKVD prin directivele secrete pentru țările ocupate în Europa de Est. Efectele se văd și azi
Manual: cum se destructurează un stat. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența – toate au fost coordonate de NKVD prin directivele secrete pentru țările ocupate în Europa de Est. Efectele se văd și azi
By Matei Udrea
Lavrenti Beria, psihopatul genial al lui Stalin care a elaborat Directivele NKVD pentru Europa de Est. Distrugerea societății din țările ocupate a urmat modelul aplicat în URSS și a fost atât de temeinică, încăt foarte multe dintre „măsurile” implementate acum 70 de ani se regăsesc și acum în caracteristicile acestor state.
Simpla lectură a celor 45 de puncte reprezintă un șoc în sine. Documentul s-a găsit mai întâi în Polonia, apoi în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Bulgaria – în mod oarecum ciudat, nu și în arhivele Securității din România, deși prevederile lui s-au aplicat, fără îndoială, și aici. Este datat 2 iunie 1947, are ștampila “strict secret”, a fost emis la Moscova de NKVD și reprezintă instrucțiunile după care s-au destructurat sistematic societățile țărilor ocupate în Europa de Est.
În primul rând, descoperim că absolut nimic din neajunsurile actuale ale societăților ex-comuniste, atât de asemănătoare între ele, nu a fost întâmplător.
Dezorganizarea societății, blocarea economiei, compromiterea tuturor reperelor morale și a valorilor tradiționale au fost programate și prevăzute meticulos
De la promovarea incompetenților în funcții cheie până la perturbarea orarului pentru transportul în comun,
de la compromiterea oamenilor de valoare care refuză să devină agenți ai serviciilor secrete până la salariile de mizerie pentru funcționari,
de la eliminarea profesorilor buni până la subminarea micilor întreprinzători,
de la ruinarea țăranilor până la birocratizarea excesivă,
de la campaniile de denigrare a Bisericii până la lichidarea politicienilor din opoziție,
de la falsificarea istoriei până la înscenarea unor procese pentru delicte de drept comun liderilor incomozi,
de la ineficientizarea activității până la criza artificială în aprovizionarea cu alimente – totul a fost programat meticulos, scris și executat în baza unui manual.
Fiecare directivă are scopul ei, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Toate împreună urmăresc un singur scop: îngreunarea vieții oamenilor și preluarea controlului total asupra lor
Textul este realmente un tratat cutremurător despre cum se subjugă o țară și un popor prin nimicirea nucleului de valori morale și umane care-l reprezință și îi dau consistență. Citindu-l, ne dăm seama că bunicii și străbunicii noștri n-au avut, de fapt, nicio șansă sub această pânză de păianjen aruncată peste ei.
Așa cum puteți vedea mai jos, directiva NKVD abordează toate domeniile importante. Fiecare rând, fiecare cuvânt are sensul și scopul lui.
Administrația, armata, educația, justiția, sănătatea, producția din fabrici, comerțul, agricultura, activitatea politică, sindicatele, transporturile, sistemul de canalizare, rezervele de apă ale orașelor – toate sunt piesele unui puzzle gigantic. Nicăieri nu se regăsește preocuparea spre a organiza viața astfel încât să le fie mai bine oamenilor. Din contră, unicul scop este acela de a îngreuna traiul populației, de a-l face mai nesigur, mai frustrant, mai ușor de controlat.
În administrație, criteriile de promovare erau apartenența la serviciile secrete, incompetența, lipsa de inițiativă – pentru ca instituțiile să devină ineficiente și să intre sub controlul ocult al Securității.
Gh. Gh.-Dej rostindu-şi cuvântarea la mitingul din Piaţa Victoriei, organizat în 8 martie 1950. În tribună se mai află: C.I. Parhon, Ana Pauker, Chivu Stoica, Vasile Luca, Alex. Drăghici, Lothar Rădăceanu, Al. Moghioroş. Conform directivelor NKVD, în funcțiile de conducere nu puteau ajunge decât agenții sovietici, persoane cât mai slab calificate și intelectuali recrutați de serviciile secrete. Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc
Funcționarii, medicii, judecătorii erau prost plătiți pentru a fi demotivați, coruptibili și dependenți de autorități.
La facultate erau favorizați inculții și impostorii vânători de diplome, și nu cei cu adevărat interesați să învețe – se realiza astfel distrugerea ierarhiei firești a valorilor, scăderea nivelului de competență al elitelor și bulversarea întregii societăți.
S-a urmărit eliminarea sistematică a tuturor reperelor valorice și morale: profesorii buni au fost eliminați din școli și înlocuiți cu cadre slab pregătite; oamenii de valoare compromiși; cei cu potențialul de a deveni lideri reperați și eliminați din timp, înainte să devină populari; organizațiile necontrolate de serviciile secrete – acuzate de extremism etc.
Activitatea în fabrici și uzine era deliberat ineficientă, iar orice îmbunătățire a producției era blocată. Invențiile menite să reducă volumul de muncă și consumul de materii prime nu erau puse în practică. Se avea grijă ca discuțiile și ședințele să fie întotdeauna inutile și să nu ajungă la nicio concluzie concretă.
Traiul de zi cu zi al oamenilor trebuia să fie cât mai nesigur și se ajungea la indicații de finețe care afectau psihicul întregii populații: se creau deliberat sincope în aprovizionarea cu alimente, iar transporturile nu trebuiau să fie punctuale. Poporul trăia astfel cu grija zilei de mâine. Un om obișnuit nu știa niciodată dacă mâine apucă o bucată de pâine, când vine autobuzul sau când ajunge cu trenul la destinație.
La punctul 24 al Directivelor se prevedea explicit ca transporturile să fie perturbate și nepunctuale. Oamenii nu știau niciodată când vine următorul tramvai și dacă vor avea loc în el. Scene precum cea de sus erau obișnuite în România comunistă. Punctul 24 al directivei s-a aplicat cu strictețe, în regimul comunist, de la emiterea ordinului și până la căderea regimului
Exemplele pot continua multă vreme.
Relativ la acest document, istoricul Marius Oprea scria într-un editorial apărut pe mediafax.ro, în 23 iunie 2020: „Destinate liderilor comuniști și elaborate de Lavrenti Beria, șeful poliției secrete sovietice și cel mai cunoscut călău comunist, al cărui nume e strâns legat de sovietizarea țărilor intrate în sfera de influență a Moscovei după cel de-Al Doilea Război Mondial, Directivele amintite au dus într-un ritm accelerat în aceste țări la distrugerea elitelor tradiționale, la dizolvarea valorilor naționale și destructurarea vieții economice, în final la instalarea regimului comunist al lui Stalin“.
România și Ungaria sunt singurele țări din Estul Europei unde aceste Directive emise de NKVD n-au fost încă scoase din arhivele serviciilor secrete comuniste
Citiți mai jos Directivele găsite prima oară în arhivele lui Boleslaw Bierut, agent NKVD și președinte al Poloniei după ocuparea țării de către Uniunea Sovietică. Actul poartă mențiunea “strict secret”, indicativul K-AA/CC113, indicatia NK/003/47, data 2 iunie 1947 și a fost redactat la Moscova de Lavrenti Beria, șeful NKVD (precursorul KGB).
Ulterior, actul a fost găsit și în arhivele altor servicii secrete din fostul lagăr comunist. Nu și în România, unde Securitatea a ars după Revoluție camioane de documente secrete la Berevoiești, iar lupta pentru desecretizarea tuturor arhivelor se mai dă încă și astăzi.
Documentul a fost reprodus de Liviu Vălenaș în volumul “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, 2006, pag. 467-472, dar poate fi găsit și în „Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste” – Comunicări prezentate la Simpozionul „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură„, Editia a II-a, Sectiunea a II-a, Pitesti, 4-6 octombrie 2002, Fundația Culturală Memoria, filiala Argeș, Pitești, 2003; pag. 18-29.
NOTĂ: sublinierile din text îmi aparțin.
„Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47
- Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactați de noi ca informatori. Întâlnirea cu acești oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informațiile sunt preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale, în speță cu predarea lor ofițerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.
- Se va umări ca între soldații noștri și populația civilă să nu se producă legături de niciun fel. Este inadmisibil ca ofițerii noștri să viziteze autohtoni la locuințele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simpli soldați să stabilească relații cu femei din rândul băștinașelor. Nu se admite stabilirea de relații între soldații noștri şi populația civilă, respectiv soldații autohtoni.
- Se va accelera lichidarea cetățenilor care întrețin legături neinițiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiștii, cu Organizația Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă și alte asociații. În acest scop, trebuie folosite elementele opoziției militare.
- La acțiunile militare vor lua parte acei soldați care au stat pe teritoriul ţării noastre (n.r. – Uniunea Sovietică) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (n.r. – Armata poloneză care lupta de partea Uniunii Sovietice). Se va ajunge la distrugerea ei totală.
- Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparțin serviciilor noastre secrete.
- Unificarea organizațiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizații locale în sus, în poziții de conducere se vor repartiza oameni desemnați de serviciile noastre speciale.
- Se organizează și se urmărește ca funcționarii aleși ca deputați la congrese să nu-și poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în față. Deputații nu pot convoca în niciun caz ședințe între intreprinderi. Dacă nu există altă soluție și o asemenea ședință trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepțiilor și avansarea revendicărilor. Inițiativele particulare trebuie eliminate cu desăvârșire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi și doar cei vizați de serviciile noastre secrete.
- Se va acorda o atenție deosebită persoanelor cu capacități organizatorice și cu șanse sigure de popularitate. Acești oameni trebuie cooptați, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.
- Se va urmări ca funcționarii de stat (exclusiv organele de securitate și din industria minelor) să aibă retribuții mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera Sănătăţii, Justiției, Culturii, respectiv la cei care dețin funcții de conducere (n.r. – documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: „mai puțin cadrele de conducere alese pe baza loialității față de regimul socialist“).
- În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără știrea organelor administrative locale.
- Se va urmări cu strictețe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatatea și sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească „comerț“. Trebuie neapărat menționat faptul că e vorba de „schimburi de mărfuri“.
- Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul ca acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietății asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosință, dar niciodată pe aceea de proprietate a deținătorului.
- Politica față de mica gospodărie țărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistență mai mare din partea țăranilor, trebuie redusă împărțirea mijloacelor de producție repartizate lor, concomitent cu creșterea obligațiilor de predare a cotelor. Dacă nici așa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a țării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.
Activitatea în agricultură trebuia dirijată în așa fel încât oamenii să nu-și poată lucra eficient pământul și să fie împinși să și-l dea la Cooperativele Agricole de Producție (CAP-uri). Autoritățile erau instruite să nu le elibereze oamenilor acte de proprietate
- Trebuie făcut totul ca hotărârile și ordinele – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.
- Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii și instituții, însă niciuna dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepție cazurile ce vizează industria minelor).
- Sindicatele din uzină nu pot exercita nicio influență asupra activității din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practici a hotărârilor și atât.
- Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nicio problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii și împrumuturi, programe culturale și distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere și decizii ale conduceriipolitice.
- Trebuie organizat ca să fie avansați numai acei conducători care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinați și care nu le analizează depășind cadrul activității lor.
- În legătură cu activitatea băștinașilor care sunt purtători ai unor funcții de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiții, ca aceștia să fie compromiși în fața angajaților, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul inițial.
- Cadrelor militare autohtone li se pot încredința poziții de răspundere în locuri unde deja sunt plasați oarmenii serviciului special.
- În cazul fiecărei acțiuni armate și cu ocazia tragerilor, cantitatea muniției va fi controlată permanent și cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.
- Trebuie ținut sub observație fiecare institut de cercetare și laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.
- Trebuie acordată o mare atenție inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată și sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenție trebuie înregistrată cu consecvență la centru. Este permisă doar realizarea acelor investiții care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicațiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenții care ar asigura cresterea producției de produse finite și, în paralel cu aceasta, scăderea producției și a extragerii de materii prime, sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenție a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valută Vest, pe motiv că e prea costisitoare în țară.Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea și descrierea invenției nu se publică. Toate datele și documentele privitoare la valoarea și descrierea amănunțită a invenției vor intra în posesia noastră.
- Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai puțin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).
- În uzine trebuie inițiate diferite ședinte și conferințe profesionale, trebuie notate propunerile, observațiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.
- Trebuie popularizate discuțiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producție, respectiv cele care critică trecutul și problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuție.
- Luările de poziție ale conducerilor băștinașe pot avea coloratura națională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea națională.
- Trebuie acordată o mare atenție ca nu cumva în orașe să existe rețele de apă nelegate la rețeaua principală în cartierele în curs de reconstrucție sau nou construite. Canalizările vechi neracordate și fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.
- Reconstrucția obiectivelor industriale și construcția celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.
- În orașele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuințe spații excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.
- Intreprinderile proprietate personală, micii meseriași și micii industriași să primească doar astfel de materii prime și utilaje inferioare care să împiedice producția de calitate. Prețul acestor mărfuri să fie mai mare decât prețul produselor similare ale intreprinderilor de stat.
- Trebuie extinsă birocrația statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activității organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului și nici funcționarea normală a aparatului birocratic.
- Trebuie avută o mare grijă de toate proiectele de fabricație în industria minieră, respectiv în intreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieței interne.
Criza de alimente și perturbarea transporturilor, astfel încât oamenii să nu aibă siguranța zilei de mâine, au fost instrumente foarte puternice pentru a supune populația. Directivele NKVD le-au prevăzut explicit. Regimul comunist le-a aplicat, cu o mică pauză în anii ’60-’70, pe toată perioada existenței sale
- Trebuie acordată o atenție deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observație tipografiile bisericești, arhivele, conținutul predicilor, cântecelor, al educației religioase, dar și cel al ceremoniilor de înmormântare.
- Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și facultăți trebuie să fie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate.Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferențele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se opească predarea limbilor latină și greaca veche, a filozofiei generale, a logicii și geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele țării. Se va insista pe lăcomia și răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei și pe lupta poporului asuprit. În școlile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.
- Trebuie să fie inițiată organizarea unor acțiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băștinașilor împotriva cotropitorilor (exclusiv rușii, îndeosebi nemții) și care să popularizeze lupta pentru socialism.
- Pe plan local este interzisă apariția unor opere despre acei băștinași care înainte de revoluție și în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au trăit la noi (n.r. – în Uniunea Sovietică) sau au luptat alături de noi în timpul războiului.
- Dacă se constituie o organizație care ar sprijini alianța cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activității economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naționalismului și șovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparțin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea națiunii și culturii noastre și îndoiala față de înțelesul contractelor încheiate cu noi.În munca de propagandă trebuie implicați și băștinașii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizații.
- Se va da o atenție deosebită construcției și reconstrucției drumurilor, podurilor, a căilor și rețelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în care este nevoie pe o intervenție armată, locul rezistenței sau al concentrării forțelor reacționare să fie accesibil din toate părțile.
Directiva NKVD prevedea ca toți politicienii din opoziție să fie închiși. Pentru aceasta, se recomanda evitarea proceselor politice și inventarea unor acuzații care să vizeze diverse fapte, inclusiv infracțiuni de drept comun. Iuliu Maniu a fost condamnat, în România, pentru trădare
- Trebuie ca reprezentanții opoziției politice să fie închiși. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanți care se bucură de stima populației băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromiși prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conștiința maselor, trebuie lichidați prin așa-numite „întâmplări neprevăzute” sau închiși sub acuzația de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ținute sub acuzația de „înaltă trădare”.
- Trebuie împiedicată cu orice preț reabilitarea celor condamnați în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o greșeală judecătorească, condamnatul nu va fi judecat, ci doar grațiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecății greșite nu vor fi convocați.
- Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiți de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulțumirea angajaților. În cazuri drastice se recheamă din funcție, fiind numiți în poziții similare sau superioare. La sfârșit, trebuie puși în funcții de conducere și ținuți în evidență drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.
- Se aduc la cunoștința publicului procesele acelor persoane cu poziție de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acțiune ce atrage atenția maselor populare.
- Se va căuta ca aceia care lucrează în diferite funcții, indiferent cât de mici, să fie schimbați și înlocuiți cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificați.
- Trebuie ca la facultăți să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă“.
CITIȚI ȘI:
Chipurile diavolului: Ginghis Han a venit pe lume strângând în mână un cheag de sânge. Nașterea lui avea să aducă moartea a peste 40 de milioane și distrugerea unor civilizații milenare
Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
Șarja cavaleriei poloneze împotriva tancurilor germane: geneza unuia dintre cele mai mari fake-uri din istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial
Mărturiile secretarei lui Hitler. Ce gândea Führerul despre aliații săi: la Antonescu „admira caracterul corect care contrasta cu cel al compatrioților săi“. Pentru Mussolini manifesta „simpatie”, iar față de Franco – „dezamăgire și dispreț“
Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
„Când colo, cine să nu vreie a fi injectat? Medicul șef! I-am spus că pun să-l lege în fața tuturor și să i se facă injecția.“ Cum au luptat românii, nemții și francezii cu epidemiile din țară în Primul Război Mondial: vaccinare, baie și despăduchere cu forța
Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
„Colonel Averescu, ați avut dreptate: au învins japonezii!”
8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
Istoria pe care nu o știm: povestea omenirii scrisă de epidemii
Mărirea și decăderea primului mare partid anticorupție din România. Cum au îngropat jocurile de culise lupta pentru justiție
Arme de infanterie. Germania: pușca de asalt Sturmgewehr 44 – STG44/MP43/MP44
///////////////////////////////////////////////
Chipurile diavolului: Pol Pot, liderul comunist în al cărui regim și ochelariștii erau omorâți cu ciocanele. În nici 4 ani, Khmerii Roșii au desființat banii, au mutat toată țara la țară și au exterminat până la 5 milioane de cambodgieni
By Matei Udrea
Dacă s-ar fi născut în Uniunea Sovietică sau în China, Pol Pot (1925-1998) ar fi “tras”, cu siguranță, la recordul mondial al crimelor avute pe conștiință de un singur om. Dar așa, numai cu mica țară a Cambodgiei pe mână, acest comunist dement și fanatic a trebuit să se mulțumească “doar” cu o “bagatelă” de 2 până la 5 milioane de oameni – jumătate din locuitorii acestor ținuturi transformate în iad.
Numele real al unuia dintre cei mai mari criminali ai istoriei este Saloth Sar – Pol Pot fiind pseudonimul, numele “de scenă” luat abia în 1963, după ce se făcuse revoluționar. La fel ca și ceilalți lideri comuniști care aveau să-și distrugă propriile popoare experimentând sistemul comunist, și Pol Pot a venit pe lume exact în genul de familie pe care avea să-l distrugă. S-a născut pe 19 mai 1925, fiind fiul unui țăran înstărit din Cambodgia.
Neamul său era chiar în anturajul familiei regale a acestui stat înapoiat din Asia de Sud-Est. Prin urmare, nu e de mirare că, la 6 ani, micuțul Saloth Sar, viitor Pol Pot, a ajuns în capitala Phnom Penh. Fratele său, funcționar la palat, s-a ocupat ca să primească o educație bună la școli catolice și franceze.
La 24 de ani a ajuns, cu o bursă, la Paris. Singurul lucru care s-a lipit de Pol Pot au fost ideile comuniste: la facultate a picat examenele și a trebuit să se întoarcă în Cambodgia
Pol Pot, unul dintre cei mai mari criminali din istorie, s-a născut în exact genul de familie din clasa mijlocie pe care apoi l-a distrus cu ferocitate în numele idealurilor marxist-leniniste
După Al Doilea Război Mondial, la 24 de ani, Pol Pot a ajuns și la Paris, cu o bursă, studiind electronica.
Acolo, însă, tânărul cambodgian a dat cu nasul de marxism. A intrat în Partidul Comunist Francez, frecventând un anturaj dubios, din care mai făceau parte și alți studenți cambodgieni atrași de mirajul marxismului.
Dar comunismul a fost cam singurul lucru care s-a lipit de Pol Pot la Paris. La facultate, el a picat examenele și a fost nevoit să se întoarcă acasă cu coada între picioare.
Prin 1963, Pol Pot a început să se implice tot mai energic în mișcarea revoluționară comunistă. Ajunge în foarte scurt timp președintele Partidului Muncitoresc din Kampuchea – Khmerii Roșii, formațiunea comunistă a Cambodgiei.
Khmerii Roșii luptau, radicalizați, cu regimul prințului Norodom Sihanouk, care se afla la putere în acel moment. Momentul era prielnic. Prințul, cândva regele țării, patrona un sistem profund corupt, care din 1953, de când Cambodgia își câștigase independența față de Franța, nu făcuse altceva decât să-și vadă de prosperitatea lui și a propriei familii. Populația îl ura.
Vizita în China lui Mao a fost fatală. Fascinat de Revoluția Culturală a dictatorului comunist chinez, Pol Pot s-a gândit că ar merge să facă și la el în țară o utopie agrară
Adesea, gherilele Khmerilor Roșii erau alcătuite din copii sau adolescenți fanatizați, după modelul „gărzilor roșii” ale lui Mao în China
Pol Pot a fost dibaci. A intrat în legături cu Vietnamul comunist și cu China lui Mao, pe care a vizitat-o în 1966.
La fel ca și Ceaușescu (care avea să se întoarcă din China și Coreea de Nord, în 1971, fascinat de puterea faraonică a dictatorilor comuniști și de cultul personalității dement practicat acolo), și Pol Pot a fost puternic marcat de ce a văzut în China.
Revoluția Culturală a lui Mao, în special, o „cancel culture” pe stil comunist, cu distrugerea vestigiilor și valorilor trecutului, persecutarea intelectualității și spălarea creierelor tinerei generații, a avut un impact masiv asupra lui Pol Pot, căruia i-a dat idei.
Lucrurile au început apoi să se lege, în viața acestui revoluționar cu aere de intelectual ratat, într-un mod care avea să se dovedească tragic pentru națiunea sa.
Pol Pot a petrecut anul 1967 departe de civilizație. A stat într-un trib din munți Cambodgiei și, văzând cât de simplu trăiesc țăranii, departe de orice confort și influență a orașului și a civilizației moderne, a ajuns la concluzia că aceasta trebuie să fie societatea ideală către care trebuie să tindă omenirea.
În 1968, Khmerii Roșii au pornit răscoala. Susținuți de China (Mao avea să fie nu doar mentorul, ci și cel mai important aliat al lui Pol Pot), au reușit să ocupe zona muntoasă a țării dinspre Vietnam.
A fost momentul în care Statele Unite au comis o eroare majoră. Considerând că Vietnamul comunist va fi ajutat de frații de doctrină din Cambodgia, americanii au început să bombardeze țara, ostilizând rapid populația care, prin ricoșeu, a fost aruncată în brațele Khmerilor Roșii.
După ce a ajuns la putere, în 1975, Pol Pot a declarat „Anul Zero” al erei comuniste în Cambodgia, a desființat banii și ziarele, a expulzat străinii și a dat ordin să înceapă genocidul
În 1970, regimul corupt și inept al prințului Norodom Sihanouk a fost răsturnat într-o lovitură de stat a unei junte de extremă dreapta.
În acest timp, Khmerii Roșii continuau să își extindă influența și să câștige tot mai mult priză la popor.
În scurt timp, comuniștii cambodgieni puseseră stăpânire pe satele țării – adică pe majoritatea teritoriului.
În 1975, pe 17 aprilie, a căzut, în final, și capitala Phnom Penh, după ce trupele guvernamentale nemulțumite s-au predat.
Asupra Cambodgiei s-a abătut imediat și fulgerător, la propriu, Iadul. În oraș au intrat soldații Khmerilor Roșii – adesea, niște copii fanatizați, înarmați. S-au pornit asasinatele, abuzurile, execuțiile sumare, deportările. Oamenii erau amenințați, sau chiar împușcați, pe stradă sau în micile lor afaceri, buticuri de cartier, ateliere sau restaurante.
Adesea, viața unui întreg grup de adulți stătea în degetul și capriciul unui copil de 13-14 ani dintre cei fanatizați și intrați acum biruitori, în orașele Cambodgiei, să instaleze comunismul.
Aprilie 1975: Khmerii Roșii intră în Phnom Penh și declanșează teroarea. În imagine, un soldat comunist amenințând proprietarul unui butic. Aproape imediat, o mare parte a populației din capitala Cambodgiei a fost executată sau deportată
Pol Pot conducea discreționar, cu o mică gașcă de complici. A declarat anul 1975 „Anul zero” și a dat ordin ca țara să fie “eliberată” de tot ceea ce nu era comunist. Ca într-o tornadă a nebuniei, a delirului tradiționalist, s-a pornit, de fapt, asaltul asupra a tot ceea ce însemna civilizație și progres.
Străinii au fost expulzați. Ziarele au fost scoase în afara legii.
Au început execuțiile. Un număr uriaș de oameni au fost împușcați, sub acuzația că avuseseră legături cu vechiul regim. Inclusiv toți liderii religioși, indiferent de confesiune, au fost uciși.
Dimensiunile la care s-a împins teroarea și crima regimului comunist în Cambodgia acelor ani nu pot fi înțelese pe deplin de un om din epoca noastră, deși ne despart numai 45 de ani de tragedie. În Cambodgia au fost uciși inclusiv oamenii care purtau ochelari – semnul de netăgăduit al faptului că făceau parte din “intelectualitate”.
Acest criteriu al Khmerilor Roșii e posibil, de fapt, să le trezească amintiri bucureștenilor martori la mineriada din 14-15 iunie 1990, atunci când simpatizanții lui Ion Iliescu și ai FSN (Iliescu făcuse parte din nomenclatura comunistă, iar FSN era moștenitorul Partidului Comunist) au bătut cumplit trecători, pe stradă, pentru simplul motiv că aveau barbă, părul lung sau purtau ochelari. Ceea ce arată că, pe fond, mișcările comuniste împărtășesc aceleași idei și metode, indiferent în ce parte a globului se nasc.
Exact ca-n distopia comunistă „1984”, Pol Pot s-a prezentat poporului drept „Fratele numărul 1”. Apoi a mutat locuitorii de la orașe la țară, în „câmpurile morții”
Orășenii au fost mutați de regimul comunist al lui Pol Pot în cooperative agricole de producție. În țară nu mai trebuia să fie decât „oameni ai muncii”, conform principiului lui Mao: „adevăratul proletar e țăranul”
Ca-ntr-o parodie grotescă a distopiei „1984” a lui Orwell (pe care a depășit-o cu mult), Pol Pot și-a schimbat iar numele, prezentându-se poporului drept “Fratele numărul 1”. A fost momentul în care a considerat că poate trece la nivelul următor, transformarea Cambodgiei într-o societate agrară asemănătoare celei din satul unde își petrecuse el un an, în 1967.
În capul „Fratelui numărul 1” se amestecau principiile și ideile marxism-leninismului cu fantasma societății arhaice ancestrale. Pol Pot plănuia să implementeze în Cambodgia “adevăratul rai comunist”: o societate fără bani, fără intelectualitate, fără elite și fără orașe, unde toată lumea trăia muncind pământul, “fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”, departe de corupția vieții moderne. Nu trebuia să existe bănci, companii, firme, capitaliști, burghezie, oamenii n-aveau nevoie de televizor, mașini, confort, paturi moi și orice alt lucru care putea să-i “strice”.
Orășenii au fost scoși din case și mutați în Cooperative agricole de producție (Colhozuri), la țară.
În regimul Khmerilor Roșii muncea toată lumea la sapă, inclusiv copiii de câțiva ani. Se trăia și dormea la comun, iar hrana se livra „la cazan”, conform cu dogmele doctrinei comuniste. A rezultat un genocid
Sub amenințarea puștilor, oamenii erau încolonați și duși în zone rurale.
Oamenii, fără bunuri elementare, neobișnuiți cu stilul de viață în care fuseseră aruncați peste noapte, lipsiți de alimente, de igienă, de îngrijiri medicale, au început să moară pe capete.
Aceste cooperative unde cambodgienii erau forțați să trăiască la comun o viață inumană, plină de vicisitudini, au devenit cunoscute drept “Câmpurile morții”. Milioane de oameni și-au găsit sfârșitul acolo, în delirul distopic al lui Pol Pot, “Fratele numărul 1” care încerca să aplice “la literă” principiile marxismului.
Ca o consecință a acestei situații, în 1977 s-a stârnit o mare criză alimentară. Peste țară s-a abătut foametea. Totuși, Pol Pot refuza orice ofertă de ajutor umanitar.
A depopulat capitala Phnom Penh și a împărțit populația țării pe categorii. „Deportații” erau băgați în cooperative agricole și lagăre de exterminare. În acel moment, Pol Pot a fost vizitat și validat de dictatorul comunist al României, Nicolae Ceaușescu
Familia dictatorilor români Nicolae și Elena Ceaușescu în vizită la „fratele” Pol Pot, în 1989
Capitala Phnom Penh era, când a venit Pol Pot la putere, un oraș cu două milioane de locuitori și cu o viață efervescentă. În timp record, localitatea s-a transformat într-un ținut pustiu, depopulat.
Khmerii Roșii au împărțit populația țării pe categorii, exact așa cum făcuseră și regimurile comuniste din Rusia și China înainte. Erau cei cu “drepturi depline”, adică țăranii care munciseră dintotdeauna pământul, și “deportații” – orășenii, intelectualii și oricare persoană asupra căreia plana până și cea mai mică suspiciune că ar fi “dușman al regimului”.
Locuitorii care erau considerați “irecuperabili” – cei cunoscuți pentru legături, cât de mici, cu străinătatea, dar și oamenii de afaceri, profesorii, scriitorii, artiștii, în general oricine putea fi bănuit că ar fi intelectual – au fost băgați în lagăre de concentrare. Exact după modelul din Germania nazistă, Uniunea Sovietică a lui Stalin și China lui Mao, în aceste “abatoare” au fost torturați și exterminați sistematic, în masă.
Trupele Khmerilor Roșii în 1975, la intrarea în Phnom Penh: adesea, copii fanatizați. Încă de mici, aceștia erau îndoctrinați și încurajați să-și toarne și chiar ucidă părinții dacă li se părea că nu sunt niște buni comuniști
Cei care nu ajungeau în lagărele de exterminare erau trimiși pe “câmpurile morții”. Acolo erau puși să facă muncă fizică extenuantă și primeau niște rații de mâncare atât de mici, încât era imposibil să supraviețuiască. Toți mureau în scurt timp.
Scenele erau de o cruzime absolut terifiantă. Deportații erau puși să-și sape singuri gropile, apoi soldații comuniști îi băteau cu ciocane și cu răngi de fier până mureau. Pol Pot dăduse ordine să fie economisite gloanțele.
În acest peisaj terifiant, în 1978 a avut loc, la Phnom Penh, vizita „fratelui” Nicolae Ceaușescu, dictatorul comunist al României. Ceaușescu rămăsese printre puținii lideri de state care mai validau și susțineau regimul Khmerilor Roșii.
„Raiul comunist” al Khmerilor Roșii: Cambodgia s-a umplut de gropi comune, copiii își turnau părinții, oamenii înfometați erau uciși dacă furau o frunză de varză. Relațiile sexuale erau pedepsite cu moartea
Munte de cranii ale celor uciși în „Câmpurile morții”. Cambodgia este plină de astfel de osuare
Teroarea în Cambodgia era cumplită. Sute de mii de oameni care au scăpat de execuția imediată au fost transformați în sclavi. Erau munciți până când mureau de extenuare sau de foame. Regimul comunist al Khmerilor Roșii stabilise o sumedenie de restricții care, dacă erau încălcate, atrăgeau pedeapsa cu moartea. N-aveai voie să întreții relații sexuale, să ai vreo credință religioasă, să te plângi de traiul pe care-l duceai. Oamenii înfometați erau executați pe loc dacă erau prinși, pe câmp, că au furat o foaie de varză sau o ceapă.
Cambodgia s-a transformat în ceva monstruos, într-un ținut al groazei și morții. Țara s-a umplut de gropi comune. Mii de oameni erau aruncați de-a valma în ele, după ce erau uciși.
La fel ca și în Uniunea Sovietică, în China și în Coreea de Nord, sistemul a încurajat delațiunea și mișelia. Până și copiii erau educați să-și pârască părinții. Pretutindeni apăruseră informatorii. Mizele era minuscule: pentru un blid de orez în plus, pentru o sarcină mai ușoară sau doar pentru speranța că nu vor fi uciși, oamenii se turnau între ei.
Pol Pot a urmat mai departe rețeta marilor sale modele, Mao și Stalin, și a început apoi epurarea aparatului de partid. În scurt timp, peste 200.000 de membri ai Khmerilor Roșii au fost și ei executați.
Toate cele descrise mai sus s-au petrecut într-un timp foarte scurt: nici 4 ani.
Sfârșitul „experimentului comunist” în Cambodgia: 2-5 milioane de morți, alte milioane de oameni despărțiți de familii, o țară în ruine, fără elite intelectuale și profesionale
În 1979, Pol Pot a intrat în conflict cu Vietnamul. Trupele vietnameze au invadat țara, au ocupat Phnom Penh și l-au alungat pe criminal și Khmerii săi Roșii către vest. Pol Pot a fugit în Thailanda.
Noul regim l-a judecat în lipsă și condamnat la moarte pentru genocid.
În urmă s-a declanșat însă altă criză nemaipomenită. După alungarea monstrului, la putere a venit un guvern susținut de Vietnam, compus din diverse facțiuni comuniste mai moderate și disidenți întorși în țară care nu erau comuniști. Milioane de oameni, deportați de Khmerii Roșii în lagăre de exterminare sau cooperative agricole, și-au părăsit locurile de detenție, fie întorcându-se acasă, fie pribegind prin țară, în căutarea familiilor de care fuseseră despărțiți brutal.
Cambodgieni întorcându-se acasă din lagărele și cooperativele unde fuseseră deportați, în 1979, după alungarea regimului comunist al Khmerilor Roșii
Câmpurile unde se lucrase forțat au rămas astfel părăsite și, în anul următor, s-a declanșat o nouă foamete cumplită. Pe parcursul a doar 4 ani, regimul comunist reușise să provoace o catastrofă nemaipomenită în toate domeniile. Pentru că profesorii, inginerii, arhitecții și alte categorii profesionale calificate fuseseră uciși ca „intelectuali”, nu se mai putea face învățământ și nu mai erau specialiști pentru diverse ramuri ale economiei – finanțe, construcții, industrie etc.
În anii care au urmat, Pol Pot a continuat să reziste în munți, ducând în fruntea Khmerilor Roșii un război de gherilă.
În 1998, după ce își ucisese inclusiv vechii tovarăși de nenorociri, liderul comunist a fost arestat de un alt lider veteran al Khmerilor Roșii. Pol Pot fost condamnat pe viață, murind în pușcărie la scurt timp după aceea – zice-se, din cauza unui infarct.
Ceea ce a făcut Pol Pot în Cambodgia se poate regăsi, ca model, la o scară mai mare sau mai mică, în toate țările unde a ajuns comunismul la putere: Uniunea Sovietică, China, Coreea de Nord, Cuba, statele din Estul Europei cotropite de sovietici. Pretutindeni, evoluția a fost (sau este) aceeași: inginerie socială, societate a “oamenilor muncii”, teroare, supraveghere, foamete, categorii întregi de populație exterminate “științific”, obsesie pentru un fals egalitarism. Toate au dus la drame care nu pot fi cuprinse nici cu gândul.
În cazul Cambodgiei comuniste, Pol Pot a reușit să ucidă, în nici 4 ani (aprilie 1975 – ianuarie 1979), între o treime și jumătate din populația țării – circa 2-5 milioane de oameni.
CITIȚI ȘI:
Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
Șarja cavaleriei poloneze împotriva tancurilor germane: geneza unuia dintre cele mai mari fake-uri din istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial
22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
Rușinea de la Bazargic/Dobrici, din Primul Război Mondial: cum și-au făcut comandanții români singuri praf trupele în bătălia pentru Cadrilater
Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
Blindate. Germania: tancul Panzer IV
8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
Arme de infanterie. Germania: pușca de asalt Sturmgewehr 44 – STG44/MP43/MP44
///////////////////////////////////////
Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
ByMatei Udrea
Mao Zedong, primul lider și președinte al Chinei comuniste, este, prin rigoarea cifrelor, cel mai mare criminal din istorie. Ferocitatea sa are foarte puține puncte de reper – poate Stalin și Hitler, dar Mao, cu cele cel puțin 70 de milioane de oameni uciși la comanda sa directă, își surclasează pe ceilalți doi chiar luați la un loc.
Ceea ce s-a întâmplat în China începând cu mijlocul secolului trecut reprezintă, fără nicio îndoială, una dintre cele mai cumplite tragedii ale istoriei. Produs al lui Stalin și al bolșevismului rusesc – fără de care n-ar fi ajuns niciodată la putere –, Mao și-a întrecut cu mult maestrul în crime, iar regimul său monstruos s-a perpetuat până în zilele de astăzi, transformându-se în cea mai îngrozitoare distopie din câte a văzut umanitatea.
Un regim caracterizat prin brutalitate, radicalism, megalomanie, egoism și o nepăsare incredibilă față de orice formă de viață
Regimul de teroare al lui Mao (1893-1976) s-a caracterizat prin brutalitate, radicalism, idei megalomane, un egoism patologic și o nepăsare față de viața și suferința celorlalte ființe – toate la niște cote iraționale, pe care mintea unui om din lumea liberă pur și simplu nu le poate concepe și asimila.
Cultul personalității dement instituit de Mao s-a păstrat până azi în China
Ceea ce l-a deosebit pe chinezul Mao de gruzinul Stalin și austriacul Hitler a fost satisfacția de a face rău.
Stalin era un cinic amoral, lipsit de empatie și incapabil de sentimente umane, care a ucis milioane cu nepăsare, din calcul și paranoia.
Hitler a pornit un război și a declanșat un genocid mânat de o ideologie dementă, frustrări, dorință de revanșă, obsesii rasiale și fanatism.
Dar Mao a manipulat, torturat, executat milioane de oameni și a fost gata să arunce lumea într-un război nuclear din plăcere.
Întâlnirea fatală a lui Mao cu doctrina marxistă – scânteia care avea să arunce în hăul dictaturii distopice un popor uriaș
Cel mai cumplit monstru din istorie s-a născut pe 26 decembrie 1893, în satul Shaoshan, din provincia Hunan, în centrul Chinei.
Tatăl său, un negustor de cereale, îl punea să muncească pe terenul familiei. Dar când a ajuns la adolescență, tânărul Mao și-a luat bocceaua în spinare și a plecat în orașul-capitală al provinciei, Changsa, pentru a se înscrie la școală. Acolo a participat, pe când avea 15 ani, la prima rebeliune din viața sa: răscoala împotriva dinastiei Manchu, în 1911.
Timp de 10 ani, a bâjbâit. A încercat mai multe meserii, dar niciuna nu i-a plăcut. În 1921, sacul avea să-și întâlnească peticul: a descoperit ideologia marxistă și s-a înscris în Partidul Comunist, recent înființat de agitatori bolșevici.
Filosofia de viață a lui Mao: “Oamenii ca mine au o datorie numai față de ei înșiși. Țara trebuie distrusă și apoi reformată. Oamenii ca mine râvnesc la distrugerea ei“
În 1920 s-a căsătorit prima oară, cu Yang Kaihui – împreună cu această soție a avut doi copii. Tot atunci, pe când avea doar 24 de ani, și-a conturat clar principiile care aveau să-l călăuzească toată viața. S-a apucat să-și scrie ideile: “Oamenii ca mine au o datorie numai față de ei înșiși”. Ceea ce conta era puterea “ca un uragan care se stârnește într-un defileu adânc, ca un maniac sexual în călduri… Adorăm vremurile războinice. Ne place să navigăm pe marea zbuciumată. Țara trebuie distrusă și apoi reformată. Oamenii ca mine râvnesc la distrugerea ei”.
Partidul Comunist din care Mao făcea parte avea o relație oscilantă cu Kuomintang (Partidul Naționalist). În 1923 au încheiat o alianță cu naționaliștii, dar înțelegerea n-a rezistat. În 1926, Chiang Kai-shek, dictatorul militar care conducea și Kuomintangul, a ordonat “Expediția nordică”, o campanie militară care urmărea unificarea Chinei fragmentate în acel moment între diverși lorzi ai războiului. Până în aprilie 1927, campania lui Chiang Kai-shek se încheiase în glorie: peste 30 de baroni locali fuseseră învinși, iar comuniștii din Shanghai au fost masacrați. Chiang Kai-Shek s-a autoproclamat generalissim în 1928, fiind stăpânul întregii țări.
Dar regimul său era incompetent și teribil de corupt, bazat pe teroare și abuz, iar comuniștii stăteau la pândă.
Prima rafală: Teroarea comandată de Mao a dus, între 1931-1935, la 700.000 de morți
Mao Zedung în 1944, în timpul unui discurs ținut în Nordul Chinei, unde controla circa 80 de milioane de oameni
Între timp, Mao – care se însurase a doua oară în 1928, cu He Zizhen – fugise în Munții Jinggang, de unde, ajuns lider al grupării, a pornit un război de gherilă cu naționaliștii. „Puterea politică pornește din țeava puștii”, era el convins.
Ascensiunea lui a semănat foarte mult cu a lui Stalin. În 1931 a devenit președintele Republicii Sovietice Chineze din Jiangxi. A ajuns aici călcând pe cadavre – nu conta câte. Era dispus la orice faptă pentru a urca în vârf și a se menține acolo. Și-a omorât și șantajat rivalii și nu numai.
Între 1931 și 1935 au fost uciși, din ordinul său, 700.000 de oameni în timpul Terorii. Fără să știe de expresia lui Stalin (“moartea unui om e o tragedie, moartea unui million e statistică”), Mao era copia fidelă a dictatorului criminal de la Moscova: aceeași obsesie pentru putere, aceeași amoralitate și capacitate fenomenală de a manipula oamenii pe care apoi îi lichida fără nicio tresărire.
O altă trăsătură comună cu Stalin a lui Mao a fost capacitatea de a distruge și otrăvi tot ceea ce atingea sau respira în jur. A ruinat viețile soțiilor și ale amantelor, n-a simțit absolut nimic pentru copiii săi, i-a ucis, terorizat și înveninat pe colaboratorii și apropiații săi.
Mulți au înnebunit pur și simplu, la propriu.
Pentru a pune mâna pe putere și-a otrăvit colegii și rivalii, și-a condus deliberat trupele la masacru și a bătut palma cu spionajul japonez împotriva propriei țări
În 1933, Chiang a pornit o nouă ofensivă împotriva comuniștilor. Aceștia l-au dat jos pe Mao în 1935 și, la sfatul lui Otto Braun, un agent sovietic, au lansat un contraatac care s-a terminat catastrofal. În urma înfrângerii, în 1936, a urmat o retragere cunoscută în istorie drept Marșul cel Lung.
Mao avusese abilitatea să-și construiască, în acest timp, o imagine idilică în Occident. Scriitori, jurnaliști și politicieni naivi îi creaseră dementului mitul de conducător boem, un țăran poet, abil comandant al partizanilor și îndrăzneț luptător de gherilă.
În realitate, Mao era un incompetent din punct de vedere militar. Cele mai multe dintre faptele ajunse la urechile publicului occidental erau inventate. În plus, liderul comunist nu ezitase să provoace deliberat înfrângeri și pierderi masive de trupe pentru a-și compromite și slăbi rivalii la putere în partid.
Anii care au urmat au fost decisivi, iar vâltoarea evenimentelor și cinismul lui Mao aveau să-l scoată la suprafața Istoriei.
În 1937, Japonia a invadat China. Dictatorul Chiang a fost luat ostatic de generalul Zhang Xueliang, care l-a obligat să facă o alianță cu comuniștii.
Numai că Mao sabota în secret efortul de război al țării sale, ajungând chiar să colaboreze, la un moment dat, cu spionajul japonez.
Până în 1943, Mao rămăsese singur în vârful Partidului Comunist: își otrăvise sau eliminase rivalii și criticii.
1949, anul fondator al Republicii Populare Chineze, a fost “udat” cu sângele a 3.000.000 de oameni uciși la ordinul propriului conducător.
Deviza lui Mao: “Trebuie să ucidem. Spunem că e bine să ucizi”
1949: Mao proclamă Republica Populară Chineză. Sărbătorește evenimentul prin masacrarea a 3.000.000 de oameni
În 1945, Stalin a invadat Manciuria, zdrobind armata japoneză de acolo: a fost punctul de cotitură în destinul Chinei. Mao era sprijinit de sovietici, în timp ce regimul Chiang, deși susținut de americani, se prăbușea din cauza corupției și a incompetenței.
Sovieticii au intervenit masiv în China, iar Mao a început o ofensivă, alungând pas cu pas Kuomintangul din țară. Până în 1949, zarurile fuseseră aruncate: comuniștii rămăseseră singurii stăpâni ai Chinei continentale, iar Mao a proclamat Republica Populară Chineză.
Acel prim an din noua eră comunistă a acestei țări a fost marcat de uciderea a 3.000.000 de oameni. “Trebuie să ucidem. Spunem că e bine să ucizi”, decreta Mao.
Crima, incompetența, radicalismul s-au împletit în firul roșu al regimului comunist chinez care a continuat exact așa cum începuse.
Represiunile, campaniile de teroare și asasinatele s-au ținut lanț, stimulate permanent de Mao, care repeta obsesiv: “Prea îngăduitori! Nu ucid îndeajuns!”
În 1951-1952, Mao a mobilizat la acțiune Partidul. Rămas singur stăpân peste țară, a pornit două campanii de exterminare a “burgheziei”. A împânzit țara de turnători. Presupușii trădători sau burghezi erau trimiși în lagăre de muncă sau executați.
Mao, atins acum și de aripa Puterii, își luase zborul spre nebunie. Era paranoic, simțind pretutindeni pericole și trădări. Manipula abil pe toată lumea, nu-și dezvăluia niciodată planurile reale și își sacrifica fără să clipească până și pe cei mai vechi tovarăși de revoluție și de luptă. Repeta permanent: “Prea îngăduitori! Nu ucid îndeajuns!”.
Într-o țară ruinată și săracă, Împăratul Roșu trăia într-un lux desfrânat. Avea peste 50 de proprietăți private și nenumărate concubine recrutate dintre dansatoarele din armată.
Voia să obțină arma nucleară pentru a porni un război cu Statele Unite: “Nu contează dacă jumătate dintre chinezi ar muri”
Întâlnirea fatală: în 1971, Ceaușescu întreprindea un turneu în China și Coreea de Nord. După întâlnirea cu Mao, fascinat de puterea absolută a acestuia, românul concluziona că și el poate face același lucru în România. Avea să urmeze replica „Revoluției Culturale” în țara noastră
Și-a pus în cap să urce China la statutul de superputere obținând tehnologia nucleară. “Nu contează dacă jumătate dintre chinezi ar muri” într-un război nuclear, spunea el.
Mao și-a trimis trupele împotriva SUA în războiul din Coreea în timp ce, pe plan intern, își continua un alt război, cu propriul popor.
Campaniile împotriva dușmanilor imaginari se împleteau cu tot felul de programe megalomanice. În 1958-1959 a declanșat „Campania împotriva Dreptei”, în timpul căreia 500.000 de oameni au fost decretați “dușmani de clasă”. Sute de mii au fost deportați, închiși sau executați.
În 1958-1962 a decretat “Marele Salt Înainte”, pe parcursul căruia a încercat să crească masiv producția de oțel. A încercat, în acești ani, să-i colectivizeze pe țărani și i-a pus să-și înființeze fierării – dar asemenea ateliere erau deja inutile în acea perioadă a istoriei.
“Marele Salt Înainte” dictat de Mao între 1958 și 1962 s-a soldat cu cel mai mare genocid din istorie: 45 de milioane de țărani uciși prin înfometare
Marele Salt Înainte ordonat de Mao s-a încheiat cu circa 45 de milioane de morți de foame. Oamenilor li se luase absolut tot – inclusiv casele – și erau hrăniți colectiv, „la cazan”
Acela a fost și momentul unei drame inspirate tot de Stalin. Imitând strategia acestuia din 1928-1932, Mao a vândut masiv alimente, cu banii obținuți cumpărând armament. Politicile agricole nebunești ale regimului, combinate cu exportul de alimente și seceta, au declanșat cea mai mare foamete cunoscută în istorie: între 38 și 45 de milioane de chinezi au murit de inaniție (de circa 3 ori mai mulți decât ucisese Stalin în Ucraina și Don în timpul Holodomorului).
A fost, în același timp, și cel mai mare genocid cunoscut în istoria umanității.
Istoricul Frank Dikötter descria distopia criminală, de un sadism inimaginabil, inspirată de lider: „Mao a crezut că își poate catapulta țara în fața altor state rivale concentrând țăranii din întreaga țară în comune uriașe.
În paradisul comunist al lui Mao, copiii erau separați de părinții lor și hrăniți „de partid”. Dar Partidul nu s-a ocupat prea bine de acești sărmani, dintre care milioane aveau să moară de foame
În căutarea unui paradis utopic, totul a fost colectivizat. Oamenilor li s-au luat munca, locuințele, terenurile, bunurile și mijloacele de trai.
În cantinele colective, mâncarea, distribuită cu lingura, în funcție de merite, a devenit o armă folosită pentru a forța oamenii să urmeze fiecare ordin al partidului.
Pe măsură ce stimulentele pentru muncă au fost eliminate, constrângerea și violența au fost folosite în schimb pentru a obliga fermierii înfometați să efectueze munca la proiecte de irigații prost planificate, în timp ce câmpurile erau neglijate.
A urmat o catastrofă de proporții gigantice.
Extrapolând din statisticile publicate despre populație, istoricii au speculat că zeci de milioane de oameni au murit de foame. Dar adevăratele dimensiuni ale celor întâmplate abia acum ies la iveală datorită tocmai rapoartelor minuțioase pe care partidul le-a întocmit în timpul foametei…
Exact ca în URSS-ul lui Stalin, comunismul a adus, în China, suferințe de neimaginat. Scenele de canibalism au fost frecvente în timpul „Marelui Salt Înainte” ordonat de Mao
Ceea ce iese din acest dosar masiv și detaliat este o poveste de groază în care Mao apare ca unul dintre cei mai mari ucigași în masă din istorie, responsabil pentru moartea a cel puțin 45 de milioane de oameni între 1958 și 1962.
Au fost subestimate nu doar dimensiunea catastrofei, ci și modul în care au murit mulți oameni: între două și trei milioane de victime au fost torturate până la moarte sau ucise sumar, adesea pentru cea mai mică infracțiune.
Când un băiat a furat o mână de cereale într-un sat din Hunan, șeful local, Xiong Dechang, l-a forțat pe tată să-l îngroape de viu pe copil. Părintele a murit și el de durere câteva zile mai târziu.
Cazul lui Wang Ziyou a ajuns până la conducerea centrală: una dintre urechi i-a fost tăiată, picioarele i-au fost legate cu sârmă de fier, o piatră de zece kilograme i-a fost aruncată pe spate și apoi omul a fost marcat cu un instrument care sfâșia – totul pentru că scormonise în pământ după un cartof“.
Toate astea, în timp ce puterea comunistă de la Beijing importa masiv armament.
Masacrul deliberat a fost ținut secret decenii la rând de regim, la fel cum și bolșevicii ruși ascunseseră crimele Holodomorului.
Revoluția Culturală a distrus tradițiile milenare, istoria, cultura și modul de viață al poporului chinez, laolaltă cu viețile a minimum 3 milioane de oameni
Revoluția Culturală: ritualurile de umilire în public erau un instrument important al „clasei muncitoare” în războiul împotriva intelectualilor. În China președintelui Mao, să fii profesor era un pericol de moarte
Au existat și tentative de a stopa această nebunie criminală. Mareșalul Peng Dehuai, ministrul Apărării, a criticat politicile lui Mao, dar n-a avut suficientă susținere. Dictatorul l-a evacuat urgent.
În 1959, președintele Mao și-a desemnat un succesor, pe Liu Shaoqi, care a reușit să ia o parte din atribuții, însă, abia în 1962, la 3 ani după ce venise scriptic la putere.
1966: discurs în Piața Tienanmen al domnișoarei Cho, 15 ani, lideră a Gărzilor Roșii care bântuiau țara în căutare de intelectuali, pentru a-i ucide, tortura sau trimite în lagăre
A fost un succes efemer, pentru că Mao rămăsese președintele Partidului Comunist. Într-un nou acces de paranoia, dictatorul l-a mazilit și pe Liu Shaoqi, care a fost distrus și lăsat să moară în sărăcie. Mao a preluat și controlul asupra Armatei, pentru a fi sigur că nimic și nimeni nu îl poate submina. Și-a pus oamenii de paie în funcțiile de vârf: pe mareșalul Lin Biao, un personaj tânăr, talentat, dar nevrotic, și pe Zhou Enlai – premier.
Mao a început apoi o nouă campanie de teroare în întreaga Chină: Revoluția Culturală.
Aceasta a fost cea mai devastatoare perioadă in istoria Chinei – nici măcar invazia mongolilor nu a fost atât de nimicitoare pentru cultura, modul de viață și memoria acestui popor.
Gărzile Roșii: liceeni și studenți fanatizați care, în perioada 1966-1976, până la moartea lui Mao, au făcut „Revoluția Culturală”. Războiul lor împotriva părinților, bunicilor, intelectualilor, tradițiilor și culturii chinezești s-a soldat cu 1.000.000 de morți și o fractură brutală cu trecutul milenar al civilizației
Au fost 10 ani cumpliți, în care Mao a trecut prin foc și moarte întreaga țară, asmuțindu-i pe chinezi unii împotriva altora în dezlănțuiri nebunești de violență. A atacat însuși Partidul Comunist și statul.
Le-a ordonat bandelor de fanatici, elevi, trupe ale securității și criminalilor chemați în slujba sa să ucidă pe oricine voiau, sub acuzația că e intelectual, burghez sau spion. A fost distrusă cultura, tradiția modul de viață milenar al Chinei. 3.000.000 de oameni se estimează că au fost uciși între 1966 și 1976, dar numărul lor nu va fi cunoscut niciodată cu certitudine.
Au fost anii în care copiii fanatizați și-au turnat, torturat și ucis propriii părinți, iar nepoții – bunicii. Elevi și studenți îndoctrinați străbăteau China în lung și-n lat, căutând „dușmanii poporului”. Oricine era suspect, oricine li se părea vinovat acestor tineri de 14, 15 sau 18 ani, era un om mort.
În izbucniri de ură și nebunie colectivă care s-ar putea să le sune cunoscute celor care au apucat mineriadele în România, „clasa muncitoare” căuta intelectualii, să-i stârpească. Era periculos, în China lui Mao, să fii profesor, cercetător, scriitor, pictor, sculptor arhitect sau să fi arătat, în orice fel, că gândești.
Atacul total asupra elitelor artistice și intelectuale a fost dezlănțuit prin cea de-a treia nevastă, radicala Jiang Qing, și fanaticii Gărzilor Roșii
Cea de-a treia soție a lui Mao, Jiang Qing, în 1945. Fanatică și nemiloasă, a condus, la ordinul soțului său, asaltul Gărzilor Roșii asupra țării. „Pe cine îmi dădea ordin Mao să mușc, mușcam”, avea să spună ea la proces
Din 1966, în scenă a intrat și cea de-a treia soție a lui Mao, actrița Jiang Qing, cu care se însurase în 1939.
Liderul Chinei comuniste s-a folosit de fanatismul și lipsa de scrupule a acestei femei pentru a dezlănțui uraganul asupra propriei țări. Jiang era o talibană a comunismului. Propovăduia arta cu conținut “corect ideologic”, iar în momentul când Mao i-a dat mână liberă a început nenorocirea. În China a început un atac total asupra elitelor artistice și intelectuale.
Jiang avea un discurs radical, pasional și convingător. Inducea în rândurile fanaticilor din Gărzile Roșii o isterie criminală, apoi le ordona să cutreiere țara. Bandele atacau tot ceea ce era suspect a fi “burghez” sau “reacționar”. Așa ceva nu prea mai exista deja în China anilor 1970, după atâtea decenii de teroare, așa că victime cădeau tot felul de oameni care nu mai aveau nicio legătură cu eventuale doctrine “de dreapta”.
Însuși Partidul Comunist a fost luat la rând de Gărzile Roșii. După modelul URSS-ului lui Stalin din anii 1930, s-a creat o frenezie a denunțurilor, a terorii și crimelor. Partidul a fost epurat.
Sfârșitul monstrului a fost convulsiv: și-a ucis și persecutat colaboratorii, s-a rupt de URSS, l-a adus în China pe Nixon
În spate, savurând satisfăcut hecatombele de morți, Mao dirija personal persecuțiile individuale împotriva foștilor săi colaboratori apropiați, printre care ex-președintele Liu Shaoqi și secretarul general Deng Xiaoping.
În realitate, Mao o detesta pe nevasta sa fanatică, dar se folosea de ea pentru a-și consolida puterea în țară printr-o teroare nemărginită.
Ultima lovitură a lui Mao a fost aducerea președintelui american Nixon în China, în 1972
Anii de final ai acestei creaturi monstruoase care a provocat atâta suferință și moarte au fost pe măsura întregii sale vieți.
Ajuns la 75 de ani, Mao s-a certat cu mareșalul Lin Biao, fostul său om de încredere care scrisese “Cărticica roșie”. În 1971, Lin Biao a încercat să fugă din țară, dar a murit într-un accident de aviație.
Mao a rămas, la final, împresurat de o grupare de fanatici condusă chiar de nevasta sa, criminala Jiang Qing.
A rupt relațiile și cu Uniunea Sovietică, iar în 1972 a dat o ultimă mare lovitură de imagine, vizita în China a președintelui american Richard Nixon.
Agonia monstrului a fost convulsivă. L-a persecutat pe Deng Xiaoping, apoi la reabilitat, iar în final l-a marginalizat din nou.
Mao a murit în 1976, lăsând în urmă un vid de putere în care unul dintre polii de influență era chiar soția Jiang Qing, sprijinită de fanaticii maoiști cunoscuți sub titulatura de “Grupul celor 4”.
O moștenire îngrozitoare: China distopică de azi, cu controlul total asupra populației, oamenii dispăruți de pe străzi, poliția secretă omniprezentă și statutul de superputere agresivă
Deng Xiaoping a dat însă o lovitură de palat și a arestat-o pe Jiang. În cel mai pur stil comunist, fosta “Împărăteasă Roșie” a fost judecată și condamnată la moarte pentru “crime contrarevoluționare”!
Jiang n-a fost însă executată pentru că pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viață. S-a sinucis (sau cel puțin așa sună versiunea oficială) în pușcărie, în 1991.
Rămân în urmă-i vorbele spuse chiarde ea la procesul-mascardadă: “Am fost câinele președintelui Mao. Pe cine îmi cerea să mușc, mușcam!”.
În China se păstrează încă un cult al criminalului. Generațiile noi de chinezi învață o istorie falsificată, în care ucigașul și călăul poporului lor este prezentat ca un erou
Fața hâdă a Chinei de azi, criminală, nepăsătoare cu propriii cetățeni controlați în cel mai mici amănunte ale vieții intime și care dispar pur și simplu de pe stradă chiar și la bănuiala că ar putea crâcni împotriva statului, este și creația, distopia dementă a lui Mao.
Partea spectaculoasă a progresului acestei țări se datorează tocmai celor care, după “Marele Cârmaci”, au înțeles că economia nu poate funcționa așa cum și-o imagina acesta, în colhozuri uriașe unde oamenii sunt răstigniți pentru că au dezgropat un cartof.
Dincolo de mumia lui Mao, pe care noile generații de chinezi sunt dresate s-o venereze, stă de veghe Partidul “Împăratului Roșu”. Tot moștenirea lui Mao sunt statutul de superputere, puterea de viață și de moarte a Partidului asupra oamenilor, poliția politică atotprezentă și brutală, sugrumarea oricărei libertăți politice, religioase sau culturale. Și o anumită incompetență administrativă care a făcut posibilă inclusiv explozia epidemiei de coronavirus la sfârșitul lui 2019.
CITIȚI ȘI:
Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
„Colonel Averescu, ați avut dreptate: au învins japonezii!”
8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
Istoria pe care nu o știm: povestea omenirii scrisă de epidemii
Mărirea și decăderea primului mare partid anticorupție din România. Cum au îngropat jocurile de culise lupta pentru justiție
Arme de infanterie. Germania: pușca de asalt Sturmgewehr 44 – STG44/MP43/MP44
https://colectionaruldeistorie.ro/chipurile-diavolului-mao-monstrul-chinezesc-cel-mai-mare-criminal-din-istoria-planetei/
////////////////////////////////
Internetul, arma viitorului
Internetul, văzut ca spațiu liber și deschis pentru schimbul de informații și inovație, nu a fost niciodată mai mult decât atât – un simplu vis utopic. Azi, web-ul a ajuns o extensie a vieții oamenilor, dar dezvoltarea acestei lumi virtuale, deopotrivă așteptată cu interes și emoție, înspăimântă lumea căci lasă să se întrevadă cea mai puternică armă creată vreodată pentru controlul populației.
Mulți spun că, în realitate, Internetul a fost, în multe privințe, un accident norocos ce-și are originile într-o colecție de proiecte militare americane, care a devenit, cumva, o rețea globală.
Era Internetului global s-a încheiat
Valorile unora dintre entuziaștii timpurii, care credeau în fluxurile deschise de informații și în libertatea de exprimare, păreau să se răspândească pe măsură ce Internetul se dezvolta cu viteza luminii. Dar asta a fost cu mult timp în urmă. Pe măsură ce „world wide web” a început să capete impuls, acel etos optimist a început să cedeze sub presiunea unor forțe mai puternice, în mare parte legate de bani și putere.
În cel mai recent raport dat publicității de Consiliul pentru Relații Externe se afirmă că „era Internetului global s-a încheiat. În ultimele trei decenii, SUA au lucrat îndeaproape cu sectorul privat (n.r. – Big Tech) pentru a promova o viziune a unui Internet global, deschis, sigur și interoperabil. Dar realitatea spațiului cibernetic este acum foarte diferită. Internetul este mai fragmentat, mai puțin liber și mai periculos”.
Boom-ul web-ului a făcut ca atât antreprenorii, cât și guvernele să fie conștienți de oportunitățile și mai ales forța pe care ți le dau această nouă rețea.
Controlul total pentru Big Tech
Din 2000 încoace, dezvoltarea industriei IT a făcut ca marile corporații din domeniu să controleze total Internetul și informația.
Drept urmare, azi avem un număr mic de companii foarte mari care controlează absolut tot ce se caută / publică în online. De la amintiri cu prietenii și până la locurile favorite de vacanță și magazinele unde vă faceți cumpărăturile, totul e știut de câteva firme din Big Tech.
Mai departe, aceste corporații au dezvoltat ceva ce putem numi „capitalism de supraveghere” – a folosit informațiile private împărtășite de noi (utilizatorii de Internet), despre ce facem, unde mergem, ce cumpărăm, ce căutăm etc, și le-a vândut agențiilor de publicitate și altora interesați.
Pe măsură ce smartphone-urile au devenit cheia de acces la Internet, capitalismul de supraveghere a început să ne urmărească fiecare mișcare. În prezent, câteva nume din Big Tech păzesc tot web-ul și cu greu le scapă câte o informație „neverificată”.
Guvernele, dornice să intre și ele în joc
La rândul lor, guvernele naționale au realizat și ele puterea Internetului și au devenit dornice să o valorifice. Dacă la început web-ul era, în mare parte, o invenție americană controlată tacit de SUA, azi situația s-a modificat.
Unele guverne au adoptat legi și reglementări care ușor pot fi catalogate ca măsură de opresiune socială, deși scopul lor oficial este de a proteja drepturile și viața privată a cetățenilor. Alte state urmăresc să-și protejeze puterea împiedicând oamenii să acceseze informații sensibile și servicii critice.
De curând s-au înmulțit și perioadele de „cădere a netului”, termen folosit de utilizatori. Astfel de crize sunt tot mai frecvente și ne dau de înțeles că Internetul se fragmentează, apar pe glob noi zone de influență. Așa-numitul efect „splinternet”.
„Nu putem lăsa Internetul să devină un pion al geopoliticii. Politizarea deciziilor cu privire la funcționarea internă a Internetului stabilește un precedent periculos care ne pune pe calea rapidă către un splinternet – un Internet sculptat artificial de-a lungul granițelor politice, economice și tehnologice.
Efectele pot fi ireversibile, deschizând ușa pentru restricții suplimentare pe tot globul”, a avertizat Societatea de Internet, din SUA, la începutul acestui trecut.
O lume în care protecționismul guvernamental și corporatist creează un „splinternet” va fi o lume în care oamenii din diferite țări își pierd capacitatea de a învăța unii de la alții și de a interacționa unii cu alții.
Lumea metaverse, o libertate controlată
Consiliul pentru Relații Externe pune punctul pe i: „Competiția pentru putere accelerează fragmentarea sferelor tehnologice”.
În ciuda acestor eforturi de a gestiona, comercializa și limita acoperirea Internetului, inovația tehnologică continuă și ea ne scoate la iveală potențialul unei perturbări semnificative a vieții noastre.
Realitatea virtuală și realitatea augmentată ar putea permite lumii digitale să devină vizibile și parte definitorie a viitorului care ni se pregătește. Companiile din Big Tech văd apariția acestor tehnologii metaverse ca o nouă altă oportunitate de a construi următoarea „grădină cu pereți” pentru utilizatorii de Internet. O libertate controlată. Metalibertate. Această lume virtuală gestată în Sillicon Valley presupune control total asupra vieții noului om. Un monopol permanent pe accesul la viitorul univers digital, unde doar câțiva IT-iști de top iau deciziile cu privire la ceea ce vedem și facem.
Citiți și:
E frumos de tot cu „internetul lucrurilor”
Internetul lucrurilor, sfârșitul libertății omului
Web3, chiar viitorul internetului?
https://yogaesoteric.net/internetul-arma-viitorului/
//////////////////////////////////////////////
Tirania transumanistă se instalează la nivel global, pe măsură ce identitatea digitală și monedele digitale se răspândesc în întreaga lume (I)
Înțelegerea reducționistă a identității în era digitală
Procesul lansării ID-urilor digitale la nivel mondial a început cu mai mulți ani înainte de nebunia covid și de publicarea cărții lui Klaus Schwab „Covid-19: Marea Resetare”.
Proiectul Națiunilor Unite ID2020 a fost lansat în 2016; scopul este de a oferi fiecărei persoane din lume o identitate digitală. Dar Uniunea Europeană a creat cadrul legal pentru introducerea unui ID digital european chiar mai devreme, în 2014, scrie LifeSiteNews, într-o analiză pe care o prezentăm mai jos.
În Europa, putem vedea că ID-urile digitale sunt deja folosite de majoritatea populației în multe țări, cum sunt Italia, Austria, Danemarca, Franța, Olanda, Norvegia și Suedia.
Și chiar și Ucraina are o aplicație guvernamentală denumită Diia, un acronim pentru „statul și eu”, care combină deja identificarea digitală cu pașapoarte, licențe, ajutoare sociale, înregistrări privind „vaccinarea” covid etc.
În timpul războiului în desfășurare cu Rusia, guvernul a adăugat chiar și o funcție prin care cetățenii puteau informa statul cu privire locația și echipamentul trupelor ruse. În mod bizar, aplicația conține și un joc în care utilizatorii pot distruge tancurile rusești cu dronele pe care le controlează.
Aș susține că însuși termenul „identitate digitală” este problematic, deoarece sugerează oamenilor că identitatea lor, întreaga lor ființă, ar putea fi stocată pe un server cloud.
Într-o prezentare din 2016 numită „Un proiect pentru identitatea digitală”, Forumul Economic Mondial a definit termenul „identitate” în felul următor:
„Identitatea este o colecție de atribute particulare care descriu o entitate și stabilește tranzacțiile la care poate participa acea entitate.”
Înțelegerea reducționistă a identității de către Forumul Economic Mondial este o problemă a epocii noastre tehnocratice, guvernată de dictatele unui materialism nihilist care vede ființa umană ca fiind nimic mai mult decât o colecție de atribute sau un „grup de celule” care se mișcă în timp și spațiu fără un scop sau sens ultim. În era noastră digitală, putem fi păcăliți să credem că o colecție de date digitale despre noi constituie identitatea noastră.
Identitatea umană este, desigur, mult mai mult decât atât, deoarece suntem creați după chipul lui Dumnezeu, ca unitate de trup, suflet și spirit. Suntem copii ai părinților noștri la nivel natural și facem parte dintr-o familie, dintr-un neam și un popor. Prin botez, devenim parte din trupul mistic al lui Hristos. Având un suflet nemuritor și liber arbitru, suntem mult mai mult decât o simplă colecție de calități și trăsături. Aceste adevăruri umane profunde sunt ignorate sau negate de tiranii transumaniști care conduc agenda din spatele așa-numitei identități digitale.
Supravegherea în masă prin date biometrice
Datele noastre biometrice vor fi o parte importantă a identităților digitale ale viitorului. Din păcate, supravegherea biometrică în masă prin camere cu recunoaștere facială nu se mai limitează la China comunistă.
Potrivit unui raport al Inițiativei Europene pentru Drepturile Digitale, țările extind supravegherea biometrică și digitală în masă în toată Europa de ani de zile. Raportul documentează proiecte de supraveghere biometrică în masă în 18 orașe germane, 5 orașe din Olanda și alte orașe din alte țări precum Franța, Spania și Marea Britanie. Un articol publicat pe site-ul statista.com afirmă că tehnologia de recunoaștere facială este utilizată în 32 de țări europene.
UE intenționează să unifice toate sistemele de date naționale și ale UE într-o „superbază de date biometrice” gigantică, proiect care a necesitat deja costuri de aproape un miliard de euro.
De asemenea, agențiile guvernamentale americane colectează tot felul de date biometrice de la cetățenii lor și se relatează că Departamentul pentru Securitate Internă (DHS) intenționează să împartă aceste date cu alte țări, în special cu țările europene, în schimbul accesului la propria lor bază de date.
Dacă toate acestea nu sună a control guvernamental total, centralizat asupra tuturor cetățenilor, nu știm ce altceva ar putea însemna.
Controlul țărilor prin intermediul monedelor digitale
Așa-numitele Monede Digitale ale Băncii Centrale (CBDC) sunt o altă piesă importantă în puzzle-ul controlului și supravegherii totale.
„Oferă-mi controlul asupra banilor unei națiuni și nu-mi pasă cine face legile”, este un citat atribuit bancherului german Mayer Amschel Rothschild. Acesta cuprinde esența monedelor digitale: controlul total al banilor echivalează cu controlul aproape total asupra populației.
LifeSiteNews a publicat anterior o analiză a lui James Corbett, prezentând o viziune de ansamblu excelentă despre cât de departe au ajuns diferite țări în dezvoltarea CBDC-urilor.
Pe lângă informațiile furnizate de Corbett, este interesant de menționat că Turcia a anunțat recent planuri de a introduce propria sa monedă digitală în 2023 și de a o conecta imediat la sistemul său digital de identificare.
De asemenea, UE sugerează conectarea Eero digitală la identitățile digitale în viitor. Într-o pagină de întrebări frecvente a Băncii Centrale Europene despre moneda euro digitală, putem citi următoarea afirmație: „Un euro digital ar putea oferi și funcționalități avansate, cum sunt funcții de plată automată sau utilizarea unei forme de identitate digitală”.
Această conexiune între monedele digitale și identitățile digitale este exact aspectul cu privire la care au avertizat oamenii îngrijorați de confidențialitate și de statul supravegherii.
Nu este nevoie să fii un „teoretician al conspirației” pentru a vedea că acesta este un efort la nivel mondial, când 90% dintre băncile centrale studiază în prezent fezabilitatea emiterii propriilor CBDC.
(va urma)
Citiți și:
UE construieşte o uriaşă bază de date biometrice
Bine ați venit în „Dystopia”! – Supravegherea prin certificate de vaccinare, ID-uri digitale și date biometrice a devenit realitate
„Agenda noastră comună” – următorul pas în marșul către a Patra Revoluție Industrială: crearea „cetățeniei digitale”
https://yogaesoteric.net/tirania-transumanista-se-instaleaza-la-nivel-global-pe-masura-ce-identitatea-digitala-si-monedele-digitale-se-raspandesc-in-intreaga-lume-i/
/////////////////////////////////////////////
Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America
Insitutul criminal de manipulare a maselor a pus bazele ideologiei fundaţiilor non-profit şi „ştiinţelor comportamentale”
de dr. Byron T. Weeks
traducere din limba engleză de Anca Munteanu
Motto: „Cred că Tavistock a avut întotdeauna legături secrete cu francmasoneria britanică” – Byron T. Weeks
Istoria şi adevăratele scopuri ale Institutului Tavistock din Londra şi a numeroaselor sale institute şi organizaţii subiacente au fost deconspirate în 1992 de John Coleman în cartea sa Conspirators’ Hierarchy: The Story of The Committee of 300 (Ierarhia conspiratorilor: Istoria Comitetului celor 300). Mulţi dintre cei care au scris apoi despre acest subiect s-au inspirat din cercetările sale. Articolul pe care îl prezentăm este tradus din ziarul NewsHawk. Acesta aduce noi informaţii despre propaganda insidioasă, manipularea opiniei publice şi proiectele de control mental realizate de către Institutul Tavistock. Acest raport, ce demască activităţile sinistre ale puternicului institut britanic, a fost realizat în urma unor cercetări temeinice, minuţios documentate.
Tavistock – un institut criminal de manipulare a maselor
Fondat în anul 1947, Institutul Tavistock este o organizaţie independentă non-profit, care îmbină cercetările din domeniul ştiinţelor sociale cu practica în sfera socială. Sub pretextul dezvoltării unor noi programe experimentale, în cadrul acestui institut s-au realizat o gamă largă de studii în domeniul sănătăţii, educaţiei şi dezvoltării comunităţii. Institutul Tavistock deţine şi editează lunar jurnalul Human Relations publicat de Plenum Press, care a ajuns azi la cel de-al 48-lea an de existenţă. Recent, a lansat împreună cu Sage Publications încă un jurnal, Evaluation.
Trei elemente combinate fac ca acest institut să fie unul neobişnuit, dacă nu chiar unic. În primul rând, Tavistock are independenţă maximă datorită autofinanţării, nedepinzând de subvenţii de la guvern sau din alte surse. Apoi, orientarea acţiunilor de cercetare pe care le realizează îl plasează între domeniul academic şi domeniul de consultanţă. În al treilea rând, gama de discipline pe care le abordează include domenii extrem de variate: antropologia, economia, comportamentul organizaţional, ştiinţele politice, psihanaliza, psihologia şi sociologia. Ideologia fundaţiilor americane a fost creată de Institutul Tavistock pentru Relaţii Umane din Londra.
În 1921, ducele de Bedford, care totodată era şi marchiz de Tavistock, a donat o clădire pentru Clinica Tavistock, clinică ce era destinată studiului efectelor pe care traumele suferite le aveau asupra soldaţilor britanici care supravieţuiseră Primului Război Mondial. Scopul era acela de a se stabili care era „limita de rezistenţă” a bărbaţilor aflaţi sub influenţa acestor traume. Aceste studii au fost realizate sub conducerea Biroului Britanic de Arme însărcinat cu Problemele Psihologice legate de Război – British Army Bureau of Psychological Warfare, comandat de Sir John Rawlings-Reese. Figurile cheie ale Clinicii Tavistock au creat apoi Institutul Tavistock pentru Relaţii Umane.
Biroul central al Institutului Tavistock se află în Londra. Mentorul acestui institut, Sigmund Freud, s-a mutat în Anglia stabilindu-se în Maresfield Gardens, într-un castel pe care i l-a dăruit prinţesa Bonaparte. Munca de pionierat a Institutului Tavistock în ştiinţele comportamentale, având drept linii directoare teoriile freudiene şi controlul oamenilor, a consacrat acest institut ca centru mondial al ideologiei fundaţiilor. Reţeaua sa cuprinde acum: Universitatea Sussex din SUA, Institutul de Cercetări Stanford, Esalen, Institutul Tehnologic Massachusetts (MIT), Institutul Hudson, Fundaţia Heritage, Centrul pentru Studii Internaţionale şi Strategice din Georgetown, unde sunt instruiţi angajaţii departamentelor de stat, US Air Force Intelligence şi corporaţiile RAND şi Mitre. Personalul angajat al acestor corporaţii are obligaţia să treacă printr-un proces de îndoctrinare care se realizează într-una sau în mai multe instituţii controlate de Tavistock. O reţea de grupări secrete, Societatea Mont Pelerin, Comisia Trilaterală, Fundaţia Ditchley şi Clubul de la Roma sunt organizaţii care execută instrucţiunile primite de la institutul Tavistock.
Tehnici de spălare a creierului de origine nazistă
Institutul Tavistock a dezvoltat tehnici de spălare a creierului, în masă, care au fost experimentate pentru prima dată pe prizonierii americani de război, în timpul războiului din Coreea. Experimentele realizate de acest institut în ceea ce priveşte metodele de control al mulţimilor au fost folosite în mare măsură asupra publicul american. S-a realizat astfel un asalt ascuns, imoral şi inuman asupra libertăţii umane, prin modificarea comportamentului individual cu ajutorul tehnicilor psihologice.
Germanul Kurt Lewin, cunoscut şi drept fondatorul psihologiei sociale, a devenit directorul Institutului Tavistock în anul 1932. El a ajuns apoi în SUA în 1933, fiind unul dintre numeroşii nazişti care au fost „infiltraţi” acolo cu statutul de refugiaţi. Lewin a fost cel care a înfiinţat Clinica Psihologică Harvard, care, printre altele, a iniţiat campania de propagandă şi manipulare a publicului american împotriva germanilor şi de implicare a SUA în cel de-al Doilea Război Mondial.
În 1938, Roosevelt a realizat o înţelegere secretă cu Churchill, care a permis ca în timpul războiului SUA să fie subordonată Comitetului Executiv al Operaţiunilor Speciale (Special Operations Executive – SOE) englez. Înainte de a plasa Biroul de Servicii Strategice american (Office of Strategic Services – OSS), precursorul CIA-ului de astăzi, sub protecţia Comitetului Executiv al Operaţiunilor Speciale britanic, Roosevelt l-a trimis pe generalul Donovan, directorul OSS la Londra, pentru a fi supus procesului de îndoctrinare de la Institutul Tavistock. Aceasta a făcut ca întregul program al OSS şi apoi al CIA să funcţioneze sub ghidarea Institutului Tavistock.
Institutul Tavistock este cel care a comandat criminalele raiduri de bombardare în masă a civililor, iniţiate de Roosevelt şi Churchill, pentru experimentarea clinică a terorii în masă; au fost realizate rapoarte care înregistrau reacţiile acelor oameni, folosiţi pe post de „porcuşori de Guineea”. Tavistock şi tehnicile fundaţiilor americane au un singur ţel: să „spargă” limita puterii psihologice a individului şi să îl predea astfel, neajutorat, fără capacitatea de a se opune în vreun fel, dictaturii Noii Ordini Mondiale. Orice tehnică care duce la dezmembrarea unităţii familiei sau la implementarea din familie a unor principii religioase rigide sau legate de o aşa-zisă onoare, ori de un comportament sexual deviat, este folosită de către oamenii de ştiinţă ai Institutului Tavistock ca armă de control a mulţimilor.
Metodele psihoterapiei freudiene induc tulburări mentale permanente în fiinţa care se supune unui astfel de tratament, prin destabilizarea caracterului acesteia. Victima acestor metode de degradare psihică este apoi sfătuită să „stabilească modalităţi noi de interacţiune personală”, care în realitate o debusolează, datorită lipsei relaţiilor personale stabile şi profunde în viaţa ei. Institutul Tavistock a dezvoltat o asemenea putere de influenţă în Statele Unite, încât nimeni nu poate ajunge să se afirme într-un domeniu, dacă nu a fost supus mai întâi îndoctrinării cu ştiinţa comportamentală promovată de Institutul Tavistock sau de filialele acestuia.
Henry Kissinger, a cărui ascensiune extraordinară la putere este inexplicabilă în alt mod, a fost, la rândul său, refugiat german şi elev al lui Sir John Rawlings-Reese. Dr. Peter Boure, psiholog al institutului Tavistock, l-a selectat pe Jimmy Carter pentru a fi candidat la Preşedinţia Statelor Unite, numai datorită faptului că acesta fusese supus unui program intensiv de spălare a creierului, administrat de Amiralul Hyman Rickover la Annapolis. Experimentul realizat în domeniul integrării rasiale obligatorii în Statele Unite a fost organizat de Ronald Lippert, membru al OSS şi director al programului de instruire a copiilor la Comisia de Relaţii Comunitare. Acest program avea scopul de a distruge sentimentul identităţii personale, precum şi cel al moştenirii rasiale a individului.
Provocarea de căderi psihice în masă prin intermediul drogurilor
Prin intermediul Institutului de Cercetări Sociale, Tavistock controlează, printre altele, Asociaţia Naţională a Educaţiei. Institutul de Cercetări Sociale din cadrul Laboratorului Naţional de Instruire are rolul de a programa, prin spălarea creierului, personalităţile marcante din domeniul afacerilor şi din guvern.
Puterea Institutului Tavistock este atât de mare încât, la comanda acestuia, întregul program de cercetare spaţială al SUA a fost anulat timp de nouă ani, pentru a permite sovieticilor să îi ajungă din urmă. Stoparea cercetărilor în domeniul spaţial a fost cerută într-un document semnat de dr. Anatol Rapport, fiind prompt aprobată de către guvern. O altă operaţiune proeminentă a institutului Tavistock este Şcoala de Finanţe Wharton a Universităţii Pennsylvania.
Una din strategiile criminale folosite de institutul Tavistock este folosirea drogurilor. În cadrul sinistrului program MKULTRA realizat de CIA, unor oficiali CIA, care nu aveau cunoştinţă despre acest program, li s-a administrat fără ca ei să ştie, LSD, iar reacţia pe care ei au avut-o în urma administrării acestui drog – care a fost studiată exact ca în cazul cobailor de laborator – a însemnat, pentru unii dintre ei, moartea. Guvernul SUA a trebuit să plătească daune de milioane de dolari familiilor victimelor, dar vinovaţii nu au fost niciodată puşi sub acuzare. Programul a demarat atunci când Sandoz AG, o firmă suedeză de medicamente, al cărei proprietar era S.G. Warburg Co. din Londra, a descoperit Acidul Lisergic (LSD). Consilierul lui Roosevelt, James Paul Warburg, fiul lui Paul Warburg – autorul Federal Reserve Act – şi nepot al lui Max Warburg – finanţatorul lui Hitler – a înfiinţat Institutul pentru Studii Tactice (Institute for Policy Studies) în vederea promovării acestei substanţe. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate: „contra-cultura” LSD din anul 1960 şi „revoluţia” studenţilor, care a fost finanţată de către CIA cu 25 de milioane de dolari.
O parte a finanţării proiectului MKULTRA a fost făcută din fondul Human Ecology; de asemenea, CIA l-a finanţat pe dr. Herbert Kelman, de la Universitatea Harvard, pentru realizarea unor experimente de control al minţii. În anii ’50, CIA a finanţat experimente în masă cu LSD, realizate în Canada. Dr. D. Ewen Cameron, preşedintele Asociaţiei Canadiene de Psihologie şi director al Spitalului Royal Victorian din Montreal, a primit sume enorme de la CIA, pentru a administra unui număr de 53 de pacienţi doze foarte mari de LSD şi a le înregistra reacţiile; pacienţii astfel drogaţi au dormit săptămâni în şir, după care au fost treziţi prin administrarea de şocuri electrice.
Una dintre victime, soţia unui parlamentar canadian, a dat în judecată companiile americane care au distribuit acest drog pentru CIA. Toată baza de date a CIA ce cuprindea programul de testare a drogurilor, a fost distrusă la ordinul liderului programului MKULTRA. Datorită faptului că toate eforturile Institutului Tavistock sunt îndreptate pentru a produce periodic căderi psihice în masă, efectele programelor CIA sunt în mod evident tragice şi dramatice pentru populaţie.
Aceasta este moştenirea pe care au lăsat-o americanilor familia Warburg şi CIA-ul. Principalul lor agent de operare, Institutul pentru Studii Tactice, a fost fondat de James Paul Warburg; cofondatorul său a fost Marcus Raskin, protejatul lui McGeorge Bundy, preşedintele Fundaţiei Ford. Bundy l-a numit pe Raskin în postul de reprezentant personal al preşedintelui Kennedy în Consiliul Naţional de Securitate, iar în 1963 ei au fondat Students for Democratic Society, organizaţie prin care CIA a controlat răspândirea drogurilor. Ziaristul R. Emmett Tyrell Jr. scria, pe 20 august 1984: „consecinţele mizerabile ale mişcării radicale a anilor ’60, Mişcarea Studenţilor pentru o Societate Democratică (Students for a Democratic Society, SDS) au fost creşterea ratei nelegiuirilor, a dependenţei de droguri, a bolilor venerice şi a bolilor mintale”.
O reţea internaţională de peste 3000 de organizaţii satelit
Institutul Tavistock administrează anual diferite reţele de fundaţii în SUA, în valoare de 6 miliarde de dolari, toate fondate din banii contribuabililor. Zece instituţii principale se află sub controlul direct al acestui institut care are 400 de filiale şi 3000 de grupuri de studii şi „think tank-uri”. Acestea au creat diverse programe pentru creşterea controlului exercitat asupra poporului american de către reprezentanţii Noii Ordini Mondiale. Institutul de Cercetări Stanford, învecinat cu Instituţia Hoover, operează anual cu 3300 de angajaţi şi 150 de milioane de dolari. Acesta conduce programele de supraveghere pentru Bechtel, Kaiser şi alte 400 de companii multinaţionale, precum şi vastele operaţiuni de spionaj ale CIA. Este cea mai mare instituţie de pe Coasta de Vest care promovează controlul minţii şi ştiinţele comportamentale.
Una din agenţiile cheie în transmiterea instrucţiunilor secrete primite de la Tavistock este Fundaţia Ditchley, fondată în 1957. Filiala americană a Fundaţiei Ditchley este condusă de Cyrus Vance, fost secretar de stat şi director al Fundaţiei Rockefeller şi Winston Lord, preşedinte al Consiliului de Relaţii Externe (Council on Foreign Relations), membru Bilderberg şi Skull & Bones. Soţia lui Winston Lord, Bette Bao Lord, la rândul ei membru al Consiliului de Relaţii Externe şi al Bilderberg, este preşedinte al Consiliului Freedom House. Acest consiliu este răspunzător de manipularea drepturilor creştinilor prin ridicarea problemei persecuţiei religioase.
Distrugerea fermierilor independenţi, o metodă stalinistă aplicată în capitalism
Una dintre principalele, dar mai puţin cunoscutele, operaţiuni realizate de Fundaţia Rockefeller sunt tehnicile de control a mediului rural-agricol. Directorul acestei fundaţii, Kenneth Wernimont, a implementat programele Rockefeller de control al agriculturii în Mexic şi America Latină. Fermierii independenţi sunt o mare ameninţare la adresa Ordinii Mondiale, pentru că ei produc alimente pentru ei înşişi şi astfel producţia lor poate fi transformată în capital, ceea ce le conferă independenţă financiară.
În Rusia sovietică, bolşevicii credeau că au obţinut controlul total asupra poporului, însă planurile lor au fost puse în pericol de independenţa încăpăţânată a unor mici fermieri, numiţi apoi chiaburi. Stalin a ordonat OGPU (Serviciile secrete şi poliţia politică a URSS, premergătoare KGB-ului) să confişte toate alimentele şi animalele chiaburilor şi să îi lase să moară de foame. The Chicago American scria, pe 25 februarie 1935, pe prima pagină: „Şase milioane de morţi ai foametei sovietice. Recolta ţăranilor porţionată. Oamenii şi animalele mor de foame.” Pentru a distrage atenţia de la această atrocitate, s-a spus mai târziu că germanii, şi nu sovieticii au omorât 6 milioane de persoane în acest fel.
Partidul Comunist, care se intitula partid al ţăranilor şi muncitorilor, a exterminat ţăranii şi a înrobit muncitorii. Multe regimuri totalitare au considerat că micul fermier reprezintă o piedică serioasă în calea monopolizării agriculturii. Regimul francez al terorii a fost condus nu împotriva aristocraţilor, pe care mulţi chiar îi agreau, ci împotriva micilor fermieri care refuzau să îşi predea recoltele tribunalelor revoluţionare, în schimbul unei bucăţi de pământ. În prezent, în Statele Unite, fundaţiile menţionate sunt angajate în acelaşi tip de exterminare a fermierilor americani, pentru a-i forţa pe aceştia să devină mână de lucru pentru marile trusturi agricole. Instituţiile Brookings şi alte asemenea fundaţii au creat programul monetar implementat de Sistemul de Rezervă Federală (Federal Reserve System), pentru a distruge fermierii americani – o reluare a tragediei din Rusia – cu precizarea că fermierul american va fi lăsat în viaţă, dacă va fi de acord să devină sclavul muncitor al trusturilor agricole gigant.
Sinistrele scopuri politice, economice şi sociale ale fundaţiilor „caritabile”
Dacă cetăţeanul de rând ar deveni conştient de adevăratul rol al fundaţiilor, ar putea înţelege de ce dobânzile şi impozitele pe care le plăteşte sunt atât de mari, de ce fiecare agent al guvernului federal este împotriva sa; FBI, IRS, CIA şi BATF trebuie să se războiască cu cetăţenii pentru a aplica programele fundaţiilor.
Fundaţiile îşi încalcă în mod flagrant propriul statut, prin care se angajau iniţial să realizeze acţiuni de „caritate”, pentru că ele nu fac nicio donaţie care nu serveşte vreunui scop politic. Angajarea de spioni pe post de „lucrători caritabili”, cum s-a procedat în cazul misiunii Crucii Roşii în Rusia, în 1917, expune sinistrele scopuri politice, economice şi sociale ale Noii Ordini Mondiale, pe care aceasta le duce la bun sfârşit prin intermediul fundaţiilor.
Statul şi cetăţeanul de rând sunt fraudaţi prin neplata impozitelor de către fundaţii, acestea fiind scutite pe motiv că fac acte de caritate. Ceea ce fac ele este sindicalism criminal, ofensivă conspiraţionistă împotriva Statelor Unite şi împotriva Constituţiei. Unul dintre principalii fondatori ai acestor fundaţii criminale este Daniel Coit Gilman, care a creat Fondul Peabody şi Fondul John Slater şi a devenit membru al comitetului de conducere al General Education (azi Fundaţia Rockefeller). Gilman a fondat împreună cu Andrew Dickson White şi Frederic A. Delano, Trustul Russell în 1856, devenit mai târziu parte a Institutului Carnegie. Delano, a fost de asemenea, unul dintre fondatorii principali ai Instituţiei Brookings şi a Fundaţiei Carnegie pentru Pace Internaţională (Carnegie Endowment for International Peace). Daniel Coit Gilman a fondat apoi Fundaţia Russell Sage, împreună cu Cleveland H. Dodge de la National City Bank. Fondatorii acestor fundaţii au legături directe cu Rezerva Federală Americană, cu Consiliul Industriilor de Război al Primului Război Mondial, cu Biroul de Servicii Strategice (OSS) din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi cu CIA. Au de asemenea legături directe cu Corporaţiile Internaţionale Americane care au fost formate pentru a instiga la realizarea revoluţiei bolşevice din Rusia.
Delano, unchiul lui Franklin Delano Roosevelt, a făcut parte din primul consiliu al guvernatorilor Rezervei Federale a SUA în anul 1914. Cumnatul acestuia a fondat influenta firmă de avocatură din Washington, Covington&Burling. Familia Delano şi alte familii din conducerea Noii Ordini Mondiale sunt descendenţii direcţi ai lui William de Orange (prinţ olandez care a trăit în secolul XVI).
Institutul Tavistock în Statele Unite
Planning Research Corporation, Arthur D. Little, G.E. „TEMPO”, Operations Research Inc. sunt doar câteva dintre cele aproximativ 350 de firme care se ocupă de cercetări şi sondaje şi fac recomandări guvernului. Ele sunt parte din ceea ce preşedintele Eisenhower a numit „un posibil pericol la adresa siguranţei publice, care ar putea deveni ea însăşi prizoniera elitei ştiinţifico-tehnologice.”
Brookings Institution se ocupă de ceea ce numesc „agenda naţională”. Ei sunt cei care scriu programele electorale ale preşedinţilor. Spre exemplu, au scris programul electoral „New Deal” (Noua Înţelegere) al preşedintelui Hoover, programul „New Frontiers” („Noi Frontiere”) al preşedintelui Roosevelt, programul Administraţiei Kennedy (devierea de la acest program fiind unul din motivele pentru care John F. Kennedy a fost omorât) şi programul „Great Society” („Societatea Măreaţă”) a preşedintelui Johnson. În ultimii 70 de ani, Brookings a dictat Guvernului Statelor Unite cum să-şi conducă afacerile şi îi dictează în continuare ce să facă.
Institutul Hudson are sarcina de a modela, prin manipulare în masă, felul în care americanii reacţionează la evenimentele politice şi sociale, felul în care gândesc, votează şi se comportă în general. Institutul Hudson s-a specializat în domeniul cercetării politicii de apărare şi a relaţiilor cu URSS. Mare parte a activităţilor sale din domeniul militar sunt clasificate ca secrete de stat. Hudson este una dintre instituţiile Comitetului celor 300, care se ocupă cu spălarea creierelor. Unul dintre cei mai mari clienţi ai acestui institut este Departamentul de Apărare al Statelor Unite, care se ocupă de probleme privind apărarea civilă, securitatea naţională, politica militară şi controlul armamentului.
National Training Laboratories (NTL) a fost fondat în 1947 de către membri ai reţelei Tavistock din Statele Unite. NTL a avut ca scop precis folosirea tehnicilor de spălare a creierului pe lideri ai guvernului, ai instituţiilor educaţionale şi ai birocraţiei corporatiste, prin metoda Tavistock, iar apoi de a-i folosi pe aceşti „lideri” fie pentru a prezida întâlniri de grup gen Tavistock în organizaţiile lor, fie pentru a angaja numai persoane antrenate în acest mod. Mecanismele interne ale operaţiunii NTL se axează în jurul unei forme degenerate de psihologie Tavistock, numită „dinamica grupului”, dezvoltată de agentul nazist al institutului Tavistock, Kurt Lewin, care s-a refugiat în Statele Unite în anii ’30 şi ai cărui studenţi au fondat NTL.
Într-un astfel de grup lewinist de spălare a creierelor (lewinite brainwashing group), anumiţi indivizi provenind din medii sociale diferite şi având personalităţi diferite, sunt manipulaţi de un „lider de grup” în direcţia formării unui „consens” de opinii, obţinându-se astfel o nouă „identitate de grup”. Cheia acestui proces este crearea unui „mediu controlat”, în care se introduce factorul de stres (uneori numit disonanţă), pentru a da peste cap sistemul de valori al unui individ. Sub presiunea celorlalţi membrii ai grupului, individul „cedează” şi o nouă personalitate a acestuia iese la lumină, având un set de valori complet nou. Această experienţă ce degradează individul implică negarea faptului că ar fi avut loc vreo schimbare. În acest mod, individul este spălat pe creier fără ca el să ştie aceasta.
Această metodă este aceeaşi, cu unele mici modificări, cu cea folosită în aşa-zisele „grupuri sensibile” sau „grupuri T”, de genul celor popularizate înainte de 1960 de Institutul Esalen, iniţiate cu ajutorul celor de la NTL.
Începând cu anul 1950, NTL a trecut majoritatea liderilor corporaţiilor naţionale prin astfel de programe de spălare a creierului, în timp ce derula programe similare pentru Departamentul de Stat, Marină, Departamentul Educaţiei şi alte secţiuni din birocraţia federală. Nu există o estimare clară a numărului de americani care au trecut prin acest proces de ştergere a identităţii proprii şi implementare a unei noi identităţi în cadrul NTL, ori în alte instituţii-satelit ale acestuia. Dată fiind amploarea acestor acţiuni, este posibil să fie vorba de milioane de oameni.
Unul din grupurile care au trecut prin „moara” NTL în 1950 a fost conducerea Asociaţiei Naţionale pentru Educaţie (NEA), cea mai mare organizaţie a profesorilor din Statele Unite. În acest mod, perspectiva iniţială a NEA a fost „ajustată” de Institutul Tavistock, prin NTL. În anul 1964, Institutul NTL a devenit parte din NEA, iniţiind „sesiuni de grup” pentru toate filialele sale. Cu finanţare de la Departamentul Educaţiei, Institutul NTL a proiectat programe de instruire a profesorilor de stat pentru şcoala primară şi secundară şi s-a implicat, de asemenea, în dezvoltarea reformelor educaţionale.
Cunoscut de asemenea ca Institutul Internaţional pentru Aplicarea Ştiinţelor Comportamentale, acest institut este un centru de spălare a creierului prin crearea stresului artificial. În cadrul unor astfel de şedinţe de instruire, participanţii se „trezesc” la un moment dat că trebuie să se apere vehement împotriva unor acuzaţii grave care li se aduc de către conducătorii acestor şedinţe, fiind supuşi astfel unor factori de stres amplificat.
Universitatea Pennsylvania, Şcoala Wharton de Comerţ şi Finanţe înfiinţată de Eric Trist, reprezintă unul din „grupurile de experţi” ai Institutului Tavistock. Wharton a devenit pentru Tavistock unul dintre cele mai importante instrumente în cercetarea comportamentală. Wharton atrage clienţi cum este Departamentul Muncii – care învaţă la Wharton Econometric Forecasting Associates Incorporated, cum să producă statistici falsificate. Modelarea econometrică Wharton este folosită în peste 300 de companii din Statele Unite, Europa de Vest, inclusiv de Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Banca Mondială.
Institutul pentru Cercetări Sociale (Institute for Social Research) are printre clienţii săi Fundaţia Ford, Departamentul Apărării al SUA, Serviciul Poştal al SUA şi Departamentul de Justiţie al SUA. Dintre studiile sale enumerăm: „Semnificaţia umană a schimbărilor sociale”, „Tineretul în tranziţie” şi „Care este perspectiva americanilor asupra sănătăţii lor mentale”.
Institutul pentru Viitor (Institute For The Future) nu este un institut tipic pentru Tavistock, deşi este iniţiat de Fundaţia Ford. Institutul pentru Viitor proiectează schimbările care vor avea loc în următorii 50 de ani. În cadrul aşa-numitelor „dezbateri delphi” (delphi panels) se decide ce este normal şi ce nu, şi apoi sunt pregătite documentele necesare pentru ca guvernul să poată preîntâmpina apariţia unor grupuri de persoane „care ar putea crea dezordine civică”, adică grupuri care le-ar putea strica planurile.
Acest institut a recomandat de-a lungul timpului acţiuni cum sunt: liberalizarea legilor avortului, liberalizarea consumului de droguri, introducerea taxelor pentru maşinile care intră în spaţiul urban, predarea metodelor contraceptive în şcoli, impunerea înregistrării armelor de foc, transformarea consumului de droguri într-o încălcare non-criminală a legii, legalizarea homosexualităţii, realizarea controlului asupra tuturor zonelor numai de către stat, oferirea de prime pentru planificarea familială. Dar cea mai odioasă propunere a acestui institut, în stilul dictatorului Pol Pot din Cambogia, prevede noi comunităţi care să se stabilească în zona rurală, asemănătoare lagărelor de concentrare. După cum putem observa, în prezent multe dintre ţelurile lor au fost pe deplin realizate.
Institutul pentru Studii Tactice (Institute For Policy Studies – IPS) este unul dintre „marii arbori” ai Institutului Tavistock. IPS i-a creat şi i-a recreat pe politicienii Statelor Unite, încă de când a fost fondat de James P. Warburg şi familia Rothschild. Reţeaua sa din America include Liga pentru Democraţie Industrială (League for Industrial Democracy). Printre jucătorii de frunte ai acesteia se află Jeane Kirkpatrick, fost ambasador SUA la Naţiunile Unite, Irwin Suall de la ADL, Eugene Rostow, negociator al controlului armelor, Lane Kirkland, Labor Leader şi Albert Shanker. IPS a fost cooptat de către Marcus Raskin şi Richard Barnett, în 1963, amândoi foarte bine instruiţi la Institutul Tavistock. Obiectivele IPS sunt cele stabilite de Institutul Tavistock.
IPS are o reţea de susţinători, consideraţi de public ca fiind independenţi, dar care de fapt acţionează împreună, în aşa fel încât congresmanii ajung să fie înconjuraţi din toate părţile de susţinători ai aceloraşi idei. În acest mod, IPS a fost şi încă este capabil să mânuiască cu succes, atât pe reprezentanţii independenţi, cât şi pe senatorii din Congresul american, determinându-i să voteze legile „în direcţia în care merg lucrurile”. Folosindu-se de oameni cheie din Congres, IPS s-a strecurat în infrastructura sistemului legislativ şi manipulează modul de funcţionare al acestuia.
IPS a devenit şi este şi în zilele noastre una dintre cele mai prestigioase organizaţii care controlează deciziile politicii externe, despre care oamenii de rând cred în mod prostesc că sunt luate de cei pe care i-au ales. Prin sponsorizarea activismului militar şi a abordărilor revoluţionare, prin manipulare, prin asedierea structurilor corporaţiilor, prin diminuarea credibilităţii unor organizaţii concurente, prin penetrarea organizaţiilor religioase şi semănarea discordiei prin intermediul unor politicieni radicali şi rasiali, prin folosirea mass-media-ei pentru a promova ideile IPS, acesta îşi joacă rolul pentru care a fost creat, chiar sub nasul publicului prostit. Philip Stern, unul din administratorii IPS, a fost preşedintele Fundaţiei Stern, iar directorul acesteia, David R. Hunter, a fost anterior oficial al Consiliului Naţional şi al Consiliului Mondial al Bisericilor.
Institutul de Cercetări Stanford (Stanford Research Institute)
Jesse Hobson, primul preşedinte al Institutul de Cercetări Stanford, a spus clar, într-un discurs ţinut în 1952, care este linia pe care o urmează institutul. Stanford poate fi descris ca una dintre „bijuteriile” Coroanei Tavistock, care conduce Statele Unite. Fondat în 1946, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost condus de Charles A. Anderson, care a acordat o mare importanţă cercetărilor ce ţineau de controlul minţii şi de „ştiinţele viitorului”. Sub umbrela Institutului Stanford a fost inclusă Fundaţia Charles F. Kettering, care a dezvoltat Imaginile schimbătoare ale omului (Changing Images of Man), pe care se bazează mişcarea New Age.
Unele contracte ale Institutului Standford au fost iniţial centrate în jurul sistemului de apărare, dar pe măsură ce Stanford s-a dezvoltat, gama de servicii a acestuia s-a diversificat, acoperind şi alte organizaţii: Aplicaţiile Ştiinţelor Comportamentale în Biroul de Gestiune a Cercetărilor Ştiinţifice şi Tehnologice (Applications of Behavioral Sciences to Research Management Office of Science and Technology), SRI Business Intelligence Program, Departamentul Apărării al SUA, conducător al Cercetărilor în Apărare şi Inginerie (U.S. Department of Defense Directorate of Defense Research and Engineering), Departamentul Apărării al SUA Biroul Cercetărilor Aerospaţiale (U.S. Department of Defense Office of Aerospace Research).
Printre corporaţiile care caută serviciile Institutului Stanford se află şi Banca Wells Fargo, Bechtel, Hewlett Packard, Banca Americii, Corporaţia McDonnell Douglas, Blyth, Eastman Dillon şi Compania TRW. Unul dintre cele mai secrete proiecte ale Institutului de Cercetări Stanford a fost realizarea armelor chimice şi bacteorologice.
Institutul de Cercetare Stanford lucrează cu cel puţin 200 de organizaţii mai mici, care realizează cercetări asupra tuturor faţetelor vieţii americanilor. Aceasta este reţeaua ARPA şi ea reprezintă cel mai amplu efort de a obţine controlul asupra mediului înconjurător, asupra fiecărui individ şi a întregii naţiuni. În prezent, calculatoarele Stanford sunt conectate cu 2500 de calculatoare „surori”, incluzând CIA, Laboratoarele Telefonice Bell, Serviciile Secrete ale Armatei SUA, Biroul Serviciilor Secrete ale Marinei (ONI), Rand Corporation, Massachusetts Institute of Technology, Harvard şi UCLA (University of California, Los Angeles). Stanford este institutul cu rolul central în „biblioteca” ce clasifică toată documentaţia ARPA.
Pentagonul foloseşte adeseori dosarele principale ale SRI Business Intelligence Program şi probabil alte agenţii guvernamentale ale SUA fac la fel. Problemele de „comandă şi control” ale Pentagonului sunt rezolvate tot de Institutul Stanford.
În timp ce, de ochii lumii, toate aceste cercetări criminale se aplică doar în cazul armelor şi al soldaţilor, nu există absolut nicio garanţie că aceleaşi cercetări nu sunt aplicate la nivelul întregii populaţii civile.
Institutul de Tehnologie Massachusetts (Massachusetts Institute of Technology – MIT) şi Şcoala de Management Alfred P. Sloan (Alfred P. Sloan School Of Management)
Acest institut importat nu este recunoscut ca făcând parte din Tavistock SUA. Legătura dintre aceste două instituţii este ţinută secretă. Cei mai mulţi privesc MIT ca pe o simplă instituţie americană, dar această viziune este departe de adevăr.
Câţiva dintre cei mai importanţi clienţi ai MIT:
– American Management Association (Asociaţia Americană pentru Management);
– Committee for Economic Development (Comitetul pentru Dezvoltare Economică);
– GTE – General Telephone and Electronics;
– Institute for Defense Analysis – IDA (Institutul pentru Analiza Apărării);
– NASA;
– National Academy of Sciences (Academia Naţională de Ştiinţe);
– National Council of Churches (Consiliul Naţional al Bisericilor);
– Sylvania;
– TRW;
– U.S. Army (Armata SUA);
– U.S. Department of State (Departamentul de Stat al SUA);
– U.S. Navy (Marina SUA);
– U.S. Treasury (Trezoneria SUA);
– Compania Volkswagen.
Corporaţia RAND de Cercetare şi Dezvoltare (RAND Research and Development Corporation)
Fără îndoială că RAND este „think tank-ul” cel mai îndatorat Institutului Tavistock, iar pentru RIIA (Royal Institute of International Affairs) este cu siguranţă cel mai prestigios instrument de control al politicii Statelor Unite la toate nivelele. Tacticile specifice RAND au fost utilizate pentru realizarea politicii externe a SUA, pentru stabilirea programelor spaţiale, în politica nucleară a SUA, în analizele corporaţiilor, în cadrul sutelor de proiecte pentru armată, în cadrul CIA, în ceea ce priveşte folosirea drogurilor care afectează mintea (cum sunt Peyote şi LSD), în cadrul acţiunii sub acoperire MKULTRA etc.
Fondatorul Corporaţiei RAND, Herman Kahn, a fondat în anul 1961 şi Institutul Hudson. În cartea sa, Educating for the New World Order (Educaţie pentru Noua Ordine Mondială), B.K. Eakman vorbeşte despre un manual de instruire pentru „agenţi de schimb”, realizat pentru guvernul SUA de către Corporaţia RAND.
Un alt manual, din 1971, intitulat Instruire pentru agenţi de schimb (Training for Change Agents), conţine numărul de contact al Biroului pentru Educaţie al SUA (U.S. Office of Education) şi are şapte volume de „studii pentru agenţii de schimb”. El aparţine tot Corporaţiei Rand. Există de asemenea o mulţime de însemnări şi documente care atestă existenţa unor experimente şi metode de a „îngheţa” şi „dezgheţa” valorile morale şi sociale, de a „implementa schimbarea” şi de a transforma, prin diverse strategii de tipul „Tehnicii Delphi”, grupurile şi comitetele potenţial ostile, în grupuri „de cauciuc”, obediente puterii.
Câţiva dintre clienţii RAND:
– American Telephone and Telegraph Company – AT&T (Compania Americană de Telegraf şi Telefon);
– Chase Manhattan Bank;
– International Business Machines – IBM ;
– National Science Foundation (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă);
– Republican Party (Partidul Republican);
– TRW – Thompson Ramo Wooldridge Inc.;
– U.S. Air Force (Forţele Aeriene SUA);
– U.S. Department of Health (Departamentul Sănătăţii SUA);
– U.S. Department of Energy (Departamentul Energiei SUA).
Există literalmente mii de companii importante, instituţii guvernamentale şi organizaţii care folosesc serviciile RAND. Lista lor completă ar fi imposibil de redat. Printre specialiştii RAND există un grup de studiu care dictează când şi în ce direcţie se îndreaptă războiul termonuclear şi care realizează, în funcţie de concluziile sale, scenarii politice şi sociale care vor fi apoi implementate în societatea americană.
La un moment dat, RAND a fost acuzată că ar fi fost însărcinată de către URSS să elaboreze planurile de capitulare a guvernului Statelor Unite. Această acuzaţie a ajuns până în Senatul SUA şi a fost pusă în discuţie de senatorul Symington, care a devenit apoi, la comandă politică, ţinta bătăilor de joc a presei, în vederea discreditării acestuia.
Toate aceste instituţii sunt printre cele care au instaurat Fundaţia Legii Uniforme (Uniform Law Foundation), al cărei rol este acela de a menţine instrumentul de conducere al afacerilor în interiorul Statele Unite, în limitele Codului Comercial Uniform (Uniform Commercial Code) stabilit de liderii Noii Ordini Mondiale.
Citiţi şi:
MKULTRA. Odioase experimente de control mental şi manipulare comportamentală realizate de CIA
Operaţiunea Paperclip a dus în SUA 1600 de oameni de ştiinţă nazişti
https://yogaesoteric.net/tavistock-cel-mai-bine-pastrat-secret-in-america/
///////////////////////////////////////////
Retorică apocaliptică, venită de la liderul Bisericii Ortodoxe Ruse: „Orice încercare de a distruge Rusia va însemna sfârșitul lumii”
Autor:Sorina Benga
Un aliat al președintelui Vladimir Putin a avertizat joi NATO că o înfrângere a Rusiei în Ucraina ar putea declanșa un război nuclear, în timp ce șeful Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat că lumea se va sfârși dacă Occidentul va încerca să distrugă Rusia.
O astfel de retorică apocaliptică este menită să descurajeze alianța militară NATO, condusă de SUA, să se implice și mai mult în război, în ajunul unei reuniuni a aliaților Ucrainei pentru a discuta despre trimiterea la Kiev a mai multor arme. Dar recunoașterea explicită a faptului că Rusia ar putea pierde pe câmpul de luptă a marcat un moment rar de îndoială publică din partea unui membru proeminent al cercului intim al lui Putin.
„Înfrângerea unei puteri nucleare într-un război convențional poate declanșa un război nuclear”, a declarat fostul președinte rus Dmitri Medvedev, care ocupă funcția de vicepreședinte al puternicului consiliu de securitate al lui Putin, într-o postare pe Telegram.
„Puterile nucleare nu au pierdut niciodată conflicte majore de care depinde soarta lor”, a spus Medvedev, care a fost președinte între 2008 și 2012. Atacând un ton similar în ceea ce a descris ca fiind un moment anxios pentru țară, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat într-o predică pentru Epifanie că încercarea de a distruge Rusia ar însemna sfârșitul lumii.
Medvedev a declarat că NATO și alți lideri din domeniul apărării, care urmează să se întâlnească vineri la Baza Aeriană Ramstein din Germania pentru a discuta despre strategie și sprijin pentru încercarea Occidentului de a învinge Rusia în Ucraina, ar trebui să se gândească la riscurile politicii lor.
Putin prezintă „operațiunea militară specială” a Rusiei în Ucraina ca pe o bătălie existențială cu un Occident agresiv și arogant și a declarat că Rusia va folosi toate mijloacele disponibile pentru a se proteja pe sine și pe poporul său.
Perioada alarmantă
Șeful Kremlinului a încercat în ultimele luni să-i pregătească pe ruși pentru o bătălie mult mai dură, promițând în același timp o eventuală victorie într-un război pe care liderii Occidentului spun că nu-l vor lăsa niciodată să îl câștige.
Statele Unite au negat afirmațiile rusești potrivit cărora ar vrea să distrugă Rusia, în timp ce președintele Joe Biden a avertizat că un conflict între Rusia și NATO ar putea declanșa al treilea război mondial.
Dar aliații de top ai lui Putin spun că asistența militară americană și europeană în valoare de zeci de miliarde de dolari acordată Ucrainei arată că Rusia se află acum într-o confruntare cu NATO însuși – coșmarul din timpul Războiului Rece atât al liderilor sovietici, cât și al celor occidentali.
Patriarhul Kirill, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, a declarat într-o predică: „Ne rugăm Domnului să îi aducă pe nebuni la rațiune și să îi ajute să înțeleagă că orice dorință de a distruge Rusia va însemna sfârșitul lumii.”
„Astăzi este un moment alarmant”, a declarat acesta, citat de agenția de știri de stat RIA. „Dar noi credem că Domnul nu va părăsi pământul rusesc”.
Ministrul de externe al lui Putin, Serghei Lavrov, a declarat reporterilor de la Minsk că Rusia va face totul pentru a se asigura că liderii NATO și ai Uniunii Europene „se vor dezmetici” cât mai curând posibil, scriu cei de la Reuters.
„Sper că dezmeticirea va veni”, a spus Lavrov. „Vom face totul pentru ca colegii noștri din NATO și Uniunea Europeană să se dezmeticească cât mai curând posibil”.
Doctină nucleară
Invazia Rusiei din 24 februarie în Ucraina a declanșat unul dintre cele mai mortale conflicte europene de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace și cea mai mare confruntare între Moscova și Occident de la Criza rachetelor din Cuba din 1962.
Statele Unite și aliații săi au condamnat invazia Rusiei în Ucraina ca fiind o acaparare imperială de teren, în timp ce Ucraina a promis să lupte până când ultimul soldat rus va fi expulzat de pe teritoriul său.
De la invadarea Ucrainei de către Rusia, Medvedev a evocat în mod repetat amenințarea unui război nuclear, dar faptul că admite acum posibilitatea unei înfrângeri a Rusiei indică nivelul de îngrijorare a Moscovei în legătură cu creșterea livrărilor de arme occidentale către Ucraina.
Rusia și Statele Unite, de departe cele mai mari puteri nucleare, dețin aproximativ 90% din focoasele nucleare din lume.
Întrebat dacă remarcile lui Medvedev au însemnat că Rusia escaladează criza la un nou nivel, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat: „Nu, nu înseamnă absolut deloc acest lucru”.
El a spus că remarcile lui Medvedev au fost în deplină conformitate cu doctrina nucleară a Rusiei, care permite un atac nuclear după „o agresiune împotriva Federației Ruse cu arme convenționale, atunci când însăși existența statului este amenințată”.
///////////////////////////////////////
Ioan Stanomir : La nivel global, comunismul este un virus mutant
de
Maria Capelos
Stanomir documentează revoluția bolșevică, eveniment cu influență majoră asupra Europei, în volumul „Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism“, publicat recent la Editura Humanitas.
România liberă: De ce ar trebui să știm, să înțelegem ce s-a întâmplat în Rusia anului 1917?
Ioan Stanomir: În primul rând, este important să avem în vedere această analiză din pricina consecințelor ei. Lovitura de stat din 1917 nu a fost un fenomen izolat. A început prin a fi un eveniment în Rusia și a sfârșit prin a fi unul cu consecințe globale. Este unul dintre marile evenimente cu consecințe globale ale secolului XX. Și se poate spune că, alături de debutul Marelui Război, al Primului Război Mondial, reprezintă punctul de geneză al secolului XX.
Există particularități naționale, istorice sau de altă natură care predispun la o formă sau alta de organizare socială, de regim politic într-o țară?
Anul 2017 nu este generat de un specific rus. Este generat de întâlnirea dintre o vocație revoluționară, europeană, occidentală și un teritoriu reprezentat de statul rus. Ca atare, aș nuanța, spunând că nu avem de-a face cu un specific al poporului rus, ci cu un specific al statului rus. Iar specificul statului rus, atât cât poate fi el rezumat, este reprezentat de existența pe termen mediu și lung a unei structuri autocratice și patrimoniale. Această structură autocratică și patrimonială s-a suprapus, în secolul XIX, și în primii ani de secol XX, peste o societate modernă și dinamică, cel puțin în anumite sectoare ale ei. De asemenea, s-a suprapus peste o elită intelectuală care, înstrăinată fiind de stat, a ales să îmbrățișeze un crez revoluționar.
Anul 1917 este provocat în Rusia de întâlnirea dintre un stat care se prăbușește și o intelighenție revoluționară care e instruită doar pe terenul ideilor, este utopică și nu are niciun fel de vocație a compromisului. E o reeditare a terorii revoluționare franceze, dar la o scară mult mai mare și cu un tip de violență necunoscut până atunci, cu excepția, poate, a războaielor religioase de secol XVI-XVII din Europa.
Putem vorbi în cazul unui regim politic, în speță cel bolșevic, de vocație universală?
Sigur, pentru că regimul comunist a apărut în Rusia pe acest fundal, al prăbușirii statului imperial pe fondul Primului Război Mondial, dar de la început teoria și practica comunistă au avut în vedere expansiunea sa la nivel global. Pentru Lenin și colegii săi, Rusia era un cap de pod, un debut, un început, nu era cu siguranță sfârșitul. Chiar și atunci când Stalin a optat pentru socialismul într-o singură țară, el a profitat de al Doilea Război Mondial pentru a extinde sfera comunistă. Toți conducătorii comuniști, până la sfârșit, incluzându-i aici pe Hrușciov și pe Brejnev, de exemplu, au avut această vocație a expansiunii. De ce? Pentru că regimul comunist, dacă nu avea o vocație a expansiunii, era un regim ca oricare altul. Or, ceea ce detesta regimul comunist era să fie ca oricare altul. Își dorea supremație în baza supremației sale ideologice. Ideologia, pe care o considerau infailibilă și supremă, determina, credeau comuniștii, în mod logic succesul lor politic.
Trăiește poporul rus cu ideea că este un popor mesianic?
Există cu siguranță intelectuali ruși care consideră că poporul rus are această vocație mesianică. Slavofilismul și gândirea lui Dostoievski au ilustrat această viziune mesianică despre destinul poporului rus. Poporul rus a considerat întotdeauna că este deținătorul unei misiuni speciale, că Rusia este o a treia Romă, dar, indiscutabil, mesianismul comunist se bazează pe științificitatea marxistă și pe un mesianism revoluționar de tip occidental.
Toate acestea au beneficiat de o anumită zonă neguroasă și stihială a poporului rus, acolo unde țărănimea a fost separată timp de secole de o formă decentă de guvernare și, fiind în șerbie, nu a cunoscut decât violența și nu a reacționat decât prin violență.
Erau premise pentru a permite această explozie de violență și în principal aveam de-a face cu o societate scindată, care avea un potențial de violență dovedit, istoric, prin răscoale țărănești, și un potențial revoluționar dovedit la 1905. Acela a fost un an de cotitură, un an care ar fi putut fi debutul unei reconcilieri între statul imperial și societatea rusă, dar a venit mult prea târziu, iar țarul Nicolae al II-lea a refuzat până la sfârșit să accepte că statutul lui nu mai putea fi de țar, de Dumnezeu, de autocrat, ci trebuia să evolueze în direcția unei monarhii limitate, cvasi-constituţională.
La 100 de ani de la instaurarea unui regim dovedit ca având un dispreț total față de om, chiar până la omorârea propriilor cetățeni, de ce ne mai temem de el?
În primul rând, regimul comunist din Uniunea Sovietică e doar una dintre întruchipările ideii comuniste. Ideea comunistă e mai largă, mai influentă și mai adaptabilă decât ideea comunistă din Rusia, dovadă că au existat intelectuali comuniști în state care nu au cunoscut niciodată regimul comunist. Iar acești aliați de conjunctură și de pasiune ai regimului comunist sovietic și ai regimului de dictatură populară din Europa de Est au servit cauza comunismului. Acest lucru trebuie înțeles. Comunismul s-a întemeiat pe o viziune pretins umanistă, fundamental utopică.
Și cum de multe ori utopia este extrem de ofertantă…
Da, e vorba de utopie, care are nevoie de brutalitate și de violență pentru a se realiza. Toate utopiile au nevoie de brutalitate pentru a se aplica, fiindcă oamenii dovedesc o încăpățânare fericită și nu se lasă modelați decât prin violență. Violența e supremul instrument prin care îi convingi pe oameni să se comporte așa cum dorești tu.
Până să ajungem la violență, la încercarea de aplicare a ei, este de mirare că această idee utopică încă mai fascinează…
Sigur, ele cuprind un fond de speranță și de promisiune mesianică și egalitară, iar acest fond este în continuare important pentru om fiindcă există în om înscrisă și vocația libertății, dar și vocația servituții în numele unor idei. Omul este o ființă complexă, o parte a sa tinde spre libertate, o parte a sa tinde spre sclavia în numele ideilor, iar această idee comunistă i-a fascinat pe oameni, global vorbind, tocmai prin faptul că i-a convins că reprezintă o ruptură cu trecutul, cu explorarea, intrarea într-o epocă a libertății, a egalității, din care să dispară fanatismul, subordonarea economică, o epocă a fericirii. Această epocă a fericirii era posibilă însă doar pentru cei care acceptau ideea comunistă și a devenit epoca profundei nefericiri pentru cei care au avut curajul de a rezista acestui cântec de sirenă a utopiei.
Vorbiți în carte despre relația privilegiată pe care anul 1917 o are cu tradiția, dar și cu viitorul. Care este cea cu viitorul?
În 1917 apare un secol al totalitarismelor. Totalitarismul e, indiscutabil, o idee leninistă, rafinată de Stalin. În egală măsură totalitarismul național socialist și cel fascist, generic, reprezintă o altă formă de manifestare a acestui spirit colectivist al secolului XX, iar totalitarismul nu poate fi înțeles fără această teribilă încercare a Primului Război Mondial. Faptul că în acesta au murit milioane de oameni, faptul că viața omenească nu a mai contat, că statele s-au militarizat, că valorile s-au prăbușit a fost o ocazie unică de reprezentare a unor idei totalitare.
Spuneți în carte că „patul germinativ al istoriei îi determină destinul“. Ce rol joacă acest pat germinativ în construirea viitorului?
Eu nu cred într-o predeterminare absolută a destinului națiunilor, după cum nu cred că există o esență a acestora. Națiunile sunt determinate de tradițiile lor, dar în egală măsură ele pot să se rupă de tradițiile lor și pot să se reinventeze. Există numeroase exemple de națiuni care au avut ocazia de a se reinventa. Să ne reamintim de națiunile învinse în al Doilea Război Mondial, de Germania și de Japonia, care au realizat un lucru aproape imposibil, anume, a-și păstra identitatea lor culturală renunțând la o identitate autocratică și totalitară. Este rezultatul influenței binefăcătoare a spiritului american în secolul XX pentru că fără ocupația militară occidentală în Germania de Vest și cea americană în Japonia această schimbare nu ar fi avut loc.
Putem vorbi de ipocrizie în politica rusească, de contradicție între intern și extern în Rusia de acum?
Regimul sovietic a fost un regim ipocrit pentru că el s-a prezentat a fi un regim democratic, deși niciodată nu și-a consultat cetățenii în mod real. Regimul sovietic comunist a debutat prin blocarea procesului de constituire și de funcționare a Adunării Constituante în 1918. De atunci și până către 1988-1989, nu au existat alegeri libere și corecte în Rusia. Acest fapt trebuie spus pentru a clarifica niște elemente care sunt în continuare trecute sub tăcere. Iar regimul putinist de azi e un regim care practică alegeri ce nu sunt nici libere, nici corecte. Ele sunt alegeri manipulate de un stat ce are monopol asupra violenței ilegitime, asupra serviciilor secrete, asupra vieții economice, care reprimă cu violență și cu brutalitate opoziția.
„Rusia nu este Europa, Rusia nu este Occidentul, Rusia este un spațiu modelat de valorile morale și politice pe care lumea decadentă de dincolo le-a abandonat, în mod vinovat“. Detaliați, vă rog.
Este un citat care privește foarte clar regimul putinist. Acesta e legat de ideologia dughinistă, de ideologia eurasianistă, de una a excepționalismului rus. În realitate această ideologie nu face decât să cauționeze tiranizarea propriului popor pentru că în Rusia nu sunt protejate valori, nu e protejată ortodoxia. În Rusia ortodoxia e o afacere de stat, biserica este o afacere de stat, spiritualitatea este o afacere de stat, totul este o afacere de stat, iar statul se confundă cu Vladimir Putin. De la un asemenea stat cred că nimeni din România și din Occident nu are ceva de învățat.
Ortodoxia rusă vine și ne salvează de Occidentul decadent?
Ortodoxia rusă nu poate salva pe nimeni pentru că ea a fost încarcerată statal începând cu Petru cel Mare, a fost reprimată și manipulată apoi de sovietici și e în solda regimului de la Moscova. Ortodoxia rusă oficială nu are nimic să ofere poporului român la nivel spiritual.
Se configurează și la noi un curent naționalist?
Cu siguranță. Este un curent naționalist care are în fruntea sa nu personalități marginale, ci personalități din PSD de tipul Șerban Nicolae. Naționalismul din societate e manipulat de cei care la vârful PSD știu că „neamestecul în treburile interne“ folosește propriilor lor ingerințe în afacerile justiției, slogan pe care-l cunoaștem deja de la Nicolae Ceaușescu.
Ne mai poate păcăli un asemenea slogan?
Cu siguranță că te poate păcăli pentru că există în popoare, indiferent de numele lor, și o fibră a libertății, și o fibră populistă. Această fibră populistă a avut multe înfățișări de-a lungul istoriei noastre, iar astăzi oameni ca Șerban Nicolae, Nicolicea sau Iordache, ca să dau doar trei nume, se adresează acestei fibre. Liviu Dragnea dă din când în când mesaje identice cu ale celor menționați anterior. El e mai atent, deoarece domnia sa îi coordonează pe complicii săi.
Am intrat în Anul Centenarului, anul în care ar trebui să ne reafirmăm prin ce anume?
În primul rând, la Centenarul nostru s-ar putea să fim obligați să privim la modul în care arată România! Și dacă această lună se va solda cu victoria coaliției majoritare din Parlament, s-ar putea ca atunci noi să sărbătorim Centenarul României Mari într-o autocrație, care să semene cu autocrația lui Putin. E cert, nu e niciun fel de îndoială că la capătul acestui drum de luptă împotriva domniei legii se află domnia unuia singur, în numele unui partid.
Ce reprezintă acești 100 de ani de Românie Mare? Ce au însemnat ei pentru noi? Ce ne-a unit?
Este greu să rezum. Au existat 20 de ani de Românie Mare, urmați de totalitarisme. În cursul totalitarismelor este limpede că a existat, pe de o parte, un tip de atitudine civică antitotalitară și democratică și, pe de altă parte, o atitudine colaboraționistă. Între aceste două tipuri de atitudine s-au plasat, poate, majoritatea compatrioților noștri, într-o zonă gri. Scuza era existența terorii și a fricii. Acum, în regim de libertate, ești obligat să faci alegeri, iar cei care nu le fac nu mai au scuza fricii și a intimidării. E momentul să ne asumăm punctele de vedere. Nu înseamnă că trebuie să facem toți politică, avem dreptul de a fi indiferenți la politică, dar nu avem dreptul de a fi indiferenți la injustiție și la tentațiile tiranice ale celor care ne conduc.
Cum ați defini patriotismul?
Aș defini patriotismul prin ceea ce nu este patriotism.
Patriotism nu este naționalism demagogic, nu este „neamestec în treburile interne“ pentru a permite celor care te conduc să te oprime, nu înseamnă ură față de cei care nu sunt de aceeași etnie cu noi, patriotismul înseamnă referirea la tradiție în mod luminos, înseamnă acceptarea a ceea ce ești cu spirit critic.
CV
Profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, politolog și publicist, Ioan Stanomir a absolvit Facultatea de Drept a Universității București în 1995, pentru ca în anul 2000 să absolve Facultatea de Litere, tot în cadrul Universității București, secția română-engleză, specializarea engleză americană.
În noiembrie 2002 devine doctor în drept, la Universitatea București. A dezvoltat proiecte de cercetare în domeniul constituționalismului comparat, al istoriei ideilor politice, dar și studii culturale pe intervalul comunist. A publicat mai multe cărți în colaborare cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Paul Cernat. Sub semnătura proprie a scris „Reacțiune și conservatorism“, „De la pravilă la Constituție“, „Conștiința conservatoare“, „Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc“, „Spiritul Conservator – De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga“, „Junimismul și pasiunea moderației“.
Ioan Stanomir : La nivel global, comunismul este un virus mutant
///////////////////////////////////////\\
O nouă apariţie la Editura Militară: „Mesianismul rus şi chipurile sale” de Florian Bichir
„Ce înseamnă acel intraductibil „suflet rus”? Pentru rus nu există moderaţie. Rusul este ontologic un extremist. Extremist în bine, cu o inimă mare, darnică, plină de generozitate, dispreţuitor faţă de cele materiale. Totodată e crud, capabil de cele mai mai barbarii… Puşkin, Gogol şi, mai ales, Dostoievski au creat acest spirit care năcuceşte şi astăzi Europa. Pentru că Europa nu a înţeles şi nu va înţelege niciodată mentalitatea rusească. Vorbele lui Dostoievski, „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc, aşadar, noi vă putem înţelege, în timp ce voi nu ne puteţi înţelege”, au devenit un laitmotiv al Rusiei, indiferent dacă s-a petrecut sub ţari, sub liderii comunişti sau sub cei postconflictul rece. „Noi vă putem înţelege, voi nu” este una din bazele panslavismului, alături de celebrul dicton al călugărului Filofei din Pskov: „Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a cazut sub păgâni; a Doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a Treia Romă, iar a Patra nu va fi niciodată”.
Sufletul rus şi mesianismul ortodoxiei ruse sunt, fără îndoială, fabuloase. Încântă, te incită şi te seduc. Nu degeaba, căutând un „surplus de suflet”, Franţa şi, mai ales, francezii sunt leşinaţi după tot ce este rusesc. Marele actor francez Gerard Depardieu şi-a luat cetăţenie rusă şi s-a autoexilat în ţara lui Puşkin.
Dacă aş fi fost francez, puteam şi eu să fiu exuberant în faţa Rusiei. Român fiind, îmi pot permite doar să o admir cu răceală, cu un ochi critic. Pentru noi, românii, priviţi ca o simplă haltă pentru că suntem aşezaţi în drumul spre Constantinopol, apropierea de Moscova nu a fost benefică.
Rezultatul? 13 invazii ruseşti, iar Rusia a devenit „duşmanul nostru natural”, după cum a denumit-o celebrul om politic Take Ionescu.
Mă doare, dar nu pot vorbi despre Rusia în termenii în care o face Depardieu, deşi poate mi-aş fi dorit. Francezii n-au o Basarabie şi o Bucovină, n-au sute de mii de români îngropaţi în Siberia, n-au simţit dragostea muscalului şi nici cravaşa sa civilizatoare”, scrie Florian BICHIR într-o nouă apariţie editorială „Mesianismul rus şi chipurile sale”, Editura Militară, 2016.
„Florian Bichir face dovada unor calităţi de analiză şi interpretare remarcabile, care îl îndreptăţesc pe deplin să acceadă la statutul de autor consacrat în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale” scrie în prefaţa lucrării Col. dr. Petre Otu, Preşedinte al Comisiei Române de Istorie Militară.
Florian Bichir (n. 29 iulie 1973) este un istoric şi scriitor român, doctor în ştiinţe politice, doctor în teologie. Absolvent al Colegiului Naţional de Apărare (C.N.Ap.). În martie 2012, a fost ales de Parlamentul României membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cu rang de ministru secretar de stat.
Lucrarea va fi disponibilă la standul Editurii Militare de la Târgul de Carte Gaudeamus. Lansarea, în curând!
Semnal: Ziaristi Online
https://www.ziaristionline.ro/2016/05/31/o-noua-aparitie-la-editura-militara/
/////////////////////////////////////////////
„Preoțimea nucleară”. Cum a ajuns Biserica Ortodoxă unul dintre gardienii securității Rusiei
Andreea Pora
Armata și biserica sunt înfrățite în „ortodoxia nucleară”, un mit în care ortodoxismul este fundamentul spiritual al Rusiei, iar arma nucleară cel material.
Armata și biserica sunt înfrățite în „ortodoxia nucleară”, un mit în care ortodoxismul este fundamentul spiritual al Rusiei, iar arma nucleară cel material.
Distribuie
Print
„Ortodoxia nucleară rusă” constituie convingerea colectivă că pentru a-și păstra caracterul ortodox, Rusia trebuie să fie o putere nucleară, iar pentru a-și garanta statutul nuclear trebuie să fie cu adevărat ortodoxă.
Manevrele simulate cu rachete balistice Iskander cu capacitate nucleară au fost făcute miercuri de armata rusă în enclava Kaliningrad de la Marea Baltică, situată între Polonia și Lituania. Sunt un nou semnal pe care Kremlinul îl trimite Occidentului. Retorica nucleară s-a intensificat în ultima perioadă simultan cu propaganda tot mai agresivă a media controlată de stat.
Această retorică pare a avea un dublu scop, pe de o parte este folosită ca formă de descurajare a Occidentului, pe de alta, pentru a obișnui populația cu ideea unui posibil conflict nuclear cu Occidentul.
Doctrina militară rusă
Doctrina militară, lansată în 2014, prevede că Rusia poate utiliza urme nucleare nu doar ca răspuns la folosirea armelor nucleare de către o altă țară, dar și „în caz de agresiune împotriva Federației Ruse care implică utilizarea armelor convenționale atunci când însăși existența statului este în pericol „.
Așa cum arată o analiză a programelor televiziunilor de stat făcută de The Times, acestea promovează ideea că un război nuclear ar fi necesar și trebuie acceptat.
Cele două canale principale rusești își bombadează publicul, 16 ore pe zi, cu știri și programe despre „falsurile” occidentale privind invazia în Ucraina și cu talk-show-uri la care sunt invitați așa-ziși experți favorabili Kremlinului. Singura pauză, spune analiza, este pentru un scurt program de sănătate și un serial de teatru despre crearea bombei atomice.
„Personal, cred că cea mai realistă cale este cea a unui al Treilea Război Mondial, având în vedere cum suntem noi și liderul nostru, Vladimir Vladimirovici Putin (…) Ideea că totul se va termina cu o lovitură nucleară este cea mai probabilă. Mi-e groază, dar înțeleg ce ar însemna lucrul ăsta – noi vom merge în Rai, iar ei doar vor muri ca niște gândaci”, a spus șefa Russia Today, Margarita Simonian, la o emisiune de la postul Rossiya 1.
Dar propaganista Kremlinului nu a spus întâmplător aceste grozăvii- a citat chiar din idolul său, Vladimir Putin.
În octombrie 2018, la un forum internațional de politică, Putin a declarat șocând asistența: „Un agresor ar trebui să știe că răzbunarea este inevitabilă, că va fi anihilat. În timp ce noi am deveni victimele agresiunii lor și, ca martiri, vom merge în rai – ei vor sfârși morți”. Și a adăugat pentru a fi mai clar: „pentru că nici măcar nu vor avea timp să se pocăiască”.
Nu a fost o metaforă, ci un credo. Rusia este îndreptățită să folosească arme nucleare, iar păcatul, dacă există, este iertat, deci, „martirii” ajung rai. Așa cred și teoriștii fundamentaliști islamici.
În 2016, Vladimir Putin îl primea la Kremlin pe ministrul de Externe de la acea vreme al Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, devenit între timp președinte.
### VEZI ȘI… ###
Curentul pacifist, cu Germania în frunte, divizează unitatea occidentală
Putin și Kiril, simbioză în „ortodoxia nucleară”
Este însă mai mult de atât, așa cum spune Dmitry Adamsky în Russia Nuclear Ortodoxy. Religion, Politics and Strategy (Stanford University Press, 2019). În esență, „ortodoxia nucleară rusă” constituie convingerea colectivă că, pentru a-și păstra caracterul ortodox, Rusia trebuie să fie o putere nucleară, iar pentru a-și garanta statutul nuclear trebuie să fie cu adevărat ortodoxă. Este o simbioză, ortodoxismul este fundamentul spiritual, arma nucleară cel material.
Mitul „ortodoxiei nucleare” a apărut în primii ani tulburi de după destrămarea USRR, s-a consolidat în timp și a ajuns să fie propagat deschis de Vladimir Putin. Este acel Putin obsedat de salvarea valorilor tradiționale ale Rusiei în fața unui Occident anticreștin, materialist și decandent, după cum spuneau filosofii Ivan Ilyin și Nicolai Berdiaev, dar și în fața unui NATO care s-a întins peste ruinele fostului imperiu sovietic.
Ororile comise în Ucraina de armata lui Putin au ca fundament o ideologie.
### VEZI ȘI… ###
Cât fascism cuprinde doctrina lui Putin? Cine sunt filozofii și ideologii care îl influențează
În 2007, la conferința anuală de presă, Putin răspundea la întrebarea unui jurnalist: „Credința tradițională și scutul nuclear sunt cele două componente care întăresc statalitatea rusească și creează condițiile necesare pentru a asigura securitatea internă și externă”.
Iar Patriarhul Kiril, cel care astăzi sprijină atrocitățile din Ucraina și, după cum a spus Papa Francisc, a ajuns să fie „băiatul de altar al lui Putin”, susținea, în 1996, armele nucleare sunt paznicii Rusiei. „Armele nucleare sunt sprijinul nostru material. Ortodoxia este fundația noastră sprirituală”.
Președintele Vladimir Putin și Patriarhul Kirill justifică un eventual război nuclear. Moscova, 2017
Președintele Vladimir Putin și Patriarhul Kirill justifică un eventual război nuclear. Moscova, 2017
„Preoțimea nucleară”, gardian al securității Rusiei
Dmitry Adamsky arată că, începând cu dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, Biserica Ortodoxă Rusă s-a poziționat „ca unul dintre principalii gardieni ai potențialului nuclear al statului și, ca atare, își revendică rolul unuia dintre principalii garanți ai securității nucleare rusești.”
În faza „genezei”, Biserica Ortodoxă Rusă reînvie din cenușa colapsului sovietic aliindu-se cu o armată rusă defunctă și demoralizată. Șeful bisericii își prezintă instituția și armata ca „frați de arme”. Potrivit Patriarhului Kiril, Biserica s-ar dovedi a fi „cel mai puternic aliat al armatei atunci când a fost vorba de a-și justifica misiunea în ochii societății ruse”.
La început, biserica a colaborat cu armata, permițând militarilor să-și îndeplinească obligațiile religioase în timpul serviciului, dar în timp, pe măsură ce elita politică și religioasă a Rusiei s-au împletit, religia a pătruns mai tot adânc la toate nivelurile de comandă ale triadei nucleare- naval, aerian și terestru- și s-a poziționat ca un gardian al potențialului strategic al statului.
Astăzi, „preoția nucleară” s-a înrădăcinat la nivelurile tactice și operaționale ale forțelor nucleare rusești, spune Adamski.
Patriarhul Kirill (C) și ministrul rus al apărării Serghei Șoigu au acordat Ordinul Gloriei și Onoarei rangul I al Bisericii Ortodoxe Ruse, în timpul unei liturghii la Catedrala Învierea lui Hristos, Moscova, 13 iunie, 2021.
Patriarhul Kirill (C) și ministrul rus al apărării Serghei Șoigu au acordat Ordinul Gloriei și Onoarei rangul I al Bisericii Ortodoxe Ruse, în timpul unei liturghii la Catedrala Învierea lui Hristos, Moscova, 13 iunie, 2021.
De exemplu, în 2019, Centrul Federal Nuclear al Rusiei, Institutul All-Rusian de Fizică Experimentală (RFNC-VNIIEF, parte a Rosatom ), a lansat o licitație guvernamentală oarecum neobișnuită: caută un furnizor de icoane religioase cu imaginile Sfântului Serafim de Sarov și Sfântului Fedor Ușakov.
Între timp, o fundație privată, susținută de președintele Vladimir Putin și ministrul apărării Serghei Șoigu, a strâns fonduri pentru a construi o catedrală pentru Forțele Armate Ruse în Patriot Park. Artiștii creează o nouă icoană, în timp ce treptele bisericii vor fi făcute din echipament nazist topit capturat de Armata Roșie în al Doilea Război Mondial.
Catedrala Învierii lui Hristos, Catedrala Principală a Forțelor Armate Ruse, sfințită în orașul Kubinka. Catedrala și muzeul adiacent au fost construite în Patriot Park pentru a marca cea de-a 75-a aniversare a victoriei din cel de-al Doilea Război Mondial.
Catedrala Învierii lui Hristos, Catedrala Principală a Forțelor Armate Ruse, sfințită în orașul Kubinka. Catedrala și muzeul adiacent au fost construite în Patriot Park pentru a marca cea de-a 75-a aniversare a victoriei din cel de-al Doilea Război Mondial.
Pe 26 februarie 2020, TASS, serviciul de televiziune rusesc, a raportat că un fragment din „Adevărata Cruce” urma să fie plasat la bordul capelei navei amirale a Flotei Ruse de la Marea Neagră. Acest lucru poate părea ciudat să plasezi o astfel de relicvă sacră la bordul unei nave de război. Dar nu si în Rusia.
Președintele Vladimir Putin l-a trimis pe generalul Valery Gerasimov să coordoneze campania din Donbas, care merge sub așteptări.
### VEZI ȘI… ###
Fierbere la Kremlin. Ce opțiuni are Putin până în 9 mai
Scopul: războaiele nucleare sunt juste și morale
Pentru forțele armate, ortodoxia nu este un discurs ecleziastic; mai degrabă, este un instrument pentru a inocula armata împotriva influenței occidentale. Astăzi, biserica este văzută ca un vehicul pentru a construi rezistența în cadrul forței armate, crescând moralul, coeziunea și simțul misiunii, pledând în același timp pentru valori conservatoare.
Cel mai clar exemplu al acestei gândiri este decizia Statului Major General din 2018 de a înființa Direcția Principală pentru Afaceri Politico-Militare (GVPU), numindu-l pe fostul șef al Districtului Militar de Vest, Andrei Kartapalov, ca prim-șef. Această organizație nou creată seamănă cu Direcția Militară-Politică Principală a Uniunii Sovietice (GlavPUR), care avea funcții similare în timpul comunismului, scrie warontherocks.
Din nou, sistemul pare să folosească biserica pentru a crea substitute pentru instituțiile pe care le-a avut cândva, pe baza unei ideologii politice care nu s-a pierdut cu totul.
Discursul despre războiul nuclear în termeni escatologici, poate fi un pericol. Populația poate ajunge să creadă că războaiele nucleare sunt morale, iar liderii ruși că sunt necesare, drepte și puțin costisitoare din punct de vedere politic.
Cineva convertit la „ortodoxia nucleară” are probabil mai multe șanse să se angajeze într-un război nuclear dacă crede că este o cauză justă, iar pentru lideri apăsarea butonului roșu este o decizie mai ușoară, spune Adamski.
Noua rachetă intercontinentală Sarmat a Rusiei.
Binecuvântarea nucleară
Binecuvântarea este o parte importantă a practicii publice a Bisericii Ortodoxe Ruse. Ea binecuvântează clădirile, oamenii și evenimentele, precum și soldații, tunurile, submarinele și armele nucleare. Actul este văzut ca unul spiritual, de protejare a țării. Patronul ortodox rus al armelor este Sf. Serafim.
În 2007 a avut loc o slujbă de sfințire a unor arme nucleare chiar în Catedrala Cristos Mântuitorul din Moscova. Iar în 2015 Patriarhul Kiril a binecuvântat noua rachetă nucleară „Satana”, spunând că arma este „necesară pentru păstrarea suveranității Rusiei”.
Practica a ridicat, totuși, probleme în rândul clerului. În 2019, Biserica Ortodoxă Rusă a dezbătut ideea renunțării la practica binecuvântării armelor de distrugere în masă, inclusiv a proiectilelor nucleare.
Preoți ucraineni se roagă în fața unei gropi comune din orașul Bucea care a fost ocupat de armata rusă. La Bucea rușii au comis atrocități de nedescris.
Preoți ucraineni se roagă în fața unei gropi comune din orașul Bucea care a fost ocupat de armata rusă. La Bucea rușii au comis atrocități de nedescris.
Episcopul de Tver, Savva Tutunov, a spus, citat de Reuters, că ar fi mai potrivită binecuvântarea celor ce luptă pentru apărarea țării și a armelor lor, decât a bombelor.
„Se poate vorbi despre binecuvântarea unui luptător în serviciu militar pentru apărarea patriei. La sfârșitul ritualului corespunzător, arma personală este de asemenea binecuvântată, tocmai pentru că este legată de persoana ce a primit binecuvântarea. Pe această idee, armele de distrugere în masă nu ar trebui sfințite”, a spus el.
Punctul de vedere al Episcopului Tutunov nu a fost împărtășit de toți. Pr. Vsevolod Chaplain, fost purtător de cuvânt al Patriarhiei Moscovei, a spus că arsenalul nuclear are nevoie de binecuvântare, inclusiv pentru protejarea Ortodoxiei. „Doar armele nucleare apără Rusia de la a fi înrobită de Occident”, a spus pr. Chaplin, citat de catholica.ro.
În februarie 2020, pe site-ul patriarhului Moscovei a apărut un document scris de o comisie bisericească care spunea că „binecuvântarea armelor militare nu se reflectă în tradiția Bisericii Ortodoxe și nu corespunde conținutului Ritului”, și că, în special, armele care ucid un „număr nedefinit de oameni” nu trebuie binecuvântate.
Mai mulți miliardari care s-au aflat în fruntea sau în conexiune cu Gazprom au murit de la începutul invaziei în Ucraina. Ei au avut acces la informații despre conturile cercului de apropiați ai lui Vladimir Putin.
### VEZI ȘI.
https://romania.europalibera.org/a/preo%C8%9Bimea-nuclear%C4%83-gardianul-securit%C4%83%C8%9Bii-rusiei/31836025.html
////////////////////////////////////////////
VLADIMIR TISMĂNEANU – STALINISM PENTRU ETERNITATE
Mrd. Mihai Mureşan
Motto
„credinţa este cea care pregăteşte şi înzestrează sufletul uman pentru acţiune. A fi în posesia adevărului unic şi a nu te îndoi niciodată de justeţea lui; a simţi sprijinul unei puteri misterioase, fie ea Dumnezeu, fie destinul, fie legea istoriei; a fi convins de faptul că oponenţii sunt încarnarea diavolului şi că trebuie zdrobiţi; a exulta în uitare de sine şi în devotament pentru datorie – toate acestea reprezintă premise excelente pentru a acţiona hotărât şi neîndurător în orice domeniu”
Eric Hoffer, The True Believer
Destinul utopiei comuniste pe care azi, la aproape două decenii de la Revoluţie, istoria îl prezintă este unul cel puţin interesant. Comunismul dispare încetul cu încetul din planul principal al subiectelor media, deşi teme ca lustraţia sau condamnarea acestuia încă se fac auzite. Ieşind din cotidian, subiectul îl îndreaptă spre istorie, lăsând prim planul altor probleme: criza, terorism etc. Cu toate acestea, a uita nu este cel mai bun lucru. Ceea ce presa începe să ignore, preiau studiile de specialitate, pentru a ne oferi mai mult decât un simplu ”ştiaţi că” diacronic. A descompune problema pentru a afla care sunt cauzele şi apoi a o recompune, pentru a vedea cum funcţionează, este o caracteristică ce nu ar trebui să lipsească din evantaiul problemelor ridicate de istoria comunismului.
Aceasta este şi ideea principală de la care porneşte Vladimir Tismăneanu în cartea sa „Stalinism pentru eternitate – o istorie politică a comunismului românesc”. Parcurgând întreaga distanţă de aproape cinzeci de ani pe care România a trăit-o sub semnul, funest de altminteri, al totalitarismului, la care se pot adăuga unele reflecţii despre comunismul interbelic şi de ce nu, tentaculele sale postdecembriste, autorul nu ezită să urmărească pantele acestui sistem. Perspectiva sa novatoare, deşi unele accente asemănătoare pot fi văzute şi la alţi autori, ţine de prezentarea subiectului din punct de vedere politic, tenta socială fiind plasată de această dată pe planul doi.
Care este ideea principală a cărţii sale?1 Gravitând în jurul concepţiei de „bizantinism politic”, Tismăneanu face o comparaţie deloc exagerată a sistemului comunist românesc cu cel bizantin. Elementele principale de legătură sunt date de secretomania de la vârf, jocurile de culise din partid, fastul şi opulenţa ceremonialului cu care liderii comunişti se înconjoară. Totodată, imaginea liderului atotştiutor sau cel puţin „păstrător al direcţiilor ideologice corecte”, indiferent care ar fi el, aminteşte de supremaţia imperială bizantină reprezentată de avatarurile statului.2
În jurul acestor concepte gravitează cea mai mare parte a cărţii lui Vladimir Tismăneanu. Cu toate acestea, nu este singura teorie pe care autorul o acceptă necondiţionat şi oarecum unilateral, având în vedere comparaţia peste secole. Aspecte ale unor teorii despre comunism, pe care acesta nu le ignoră, sunt preluate de la alţi autori printre care Stelian Tănase sau Dennis Deletant, Lucian Boia, Angela Banciu.
În cazul lui Stelian Tănase, preponderent pentru o explicare a mentalităţii comuniste româneşti, este teoria transformării închisorii interbelice Doftana, cu sistemul ei, în închisoarea postbelică România, unde aceleaşi reguli se pot aplica: liderul care se evidenţiază prin legea pumnului, înregimentarea populaţiei, imposibilitatea de a pleca din ţară, îndoctrinarea şi acceptul necontestat al sistemului ca o condiţie sine qua non pentru obţinerea unor privilegii, altfel elementare condiţiei umane3. La Dennis Deletant, necesitatea ca partidul să se legitimeze în ochii mulţimii de „supuşi” este cel mai important lucru, deşi nici o umbră de relaxare ideologică sau poliţienească nu poate fi întrezărită în momentul în care acest lucru se vede realizat4. În cazul Angelei Banciu, analiza legislativă şi juridică a Constituţiilor RSR, arată dezinteresul pentru legalitate şi pentru drepturile constituţionale fireşti, pe care aceste acte nici măcar nu le garantează5.
Toate aspectele de mai sus sunt cuprinse în cartea lui Tismăneanu, deşi accentul lui cade, aşa cum am spus, pe latura politică a problemei. În introducere autorul încearcă o clasificare a surselor folosite şi a drumului parcurs la atingerea obiectivelor sale. În ceea ce priveşte sursele, calitatea şi cantitatea lor sunt atuurile sale. Impresia pe care o lasă lucrarea sa este de analiză pe baza unui material inedit, obţinut prin mijlocirea unor diferite persoane aflate în funcţii cheie, deşi el recunoaşte caracterul refractar al statului român, în ceea ce priveşte un bun acces la materialul de arhivă. Un prim material studiat este cel extras de mr. Mircea Chiriţoiu în 1994, cu privire la diferite evenimente din istoria P.C.R., material studiat şi parţial publicat de acesta6.
Noutatea extraordinară o reprezintă studierea arhivei operative, precum şi o parte a şedinţelor Biroului Politic, inaccesibile la data publicării cărţii, cercetătorilor. Acest material nou, nepublicat, este folosit pe întreg parcursul cărţi şi în fiecare capitol, dublat de altfel de o serie de trimiteri la lucrări de specialitate din domeniu şi nu numai. Cantitatea surselor primare nu este aşadar foarte mare, gradul de noutate, pe care acestea îl ridică,compensează însă, pentru acest aparent deficit.
Cât priveşte sursele documentare bibliografice, autorul, graţie unui studiu asiduu de 25 de ani, excelează în comparaţiile pe care le face între ideile sale şi teorii ale altor autori, români sau străini. Folosirea de surse multimedia are însă în cadrul studiilor efectuate până acum un grad de noutate ce nu poate fi ignorat, graţie accesului relativ uşor pe care acestea îl conferă. În fine, pe această filieră a surselor, moştenirea din cadrul familiei, deopotrivă documentară şi informaţională este un atu important, la care Tismăneanu face referire destul de des, şi este clar un avantaj, faţă de alţi istorici interesaţi de subiect.
În fine, cartea nu se vrea un colaj de surse, ci lasă loc unor explicaţii destul de întinse ca suprafaţă, dar şi unor încercări de teoretizare, care urmăresc ideile principale ale autorului expuse în introducere7.
Ca metodologie, autorul foloseşte o combinaţie între analiza comparată şi numeroase interviuri, biografii politice sau personale, conturate de-a lungul carierei sale ca cercetător. Consultarea surselor media, presă, Radio – TV, i se pare foarte importantă din perspectiva mesajului oficial pe care partidul şi grupul conducător încearcă să-l transmită populaţiei. O condiţie esenţială a folosirii surselor este veridicitatea lor, probată, acolo unde este cazul, de cel puţin două mărturii asemănătoare. O problemă care se ridică în acest caz este dată de încercările de autolegitimare a unor acţiuni, încercări întreprinse de diferite personaje din nomenclatura comunistă şi care pot contura o imagine deformată a subiectului.
Este această metodologie suficientă în tratarea fenomenelor ce caracterizează societatea comunistă, mai ales elementul politic urmărit? Tismăneanu consideră că da, şi parţial, urmărind alte lucrări de specialitate are dreptate. Este, de altfel, foarte pertinentă analiza pe care o face diferitelor etape ale comunismului, concluziile sale fiind de altfel foarte realiste. Problema esenţială cu care pare a se lovi, este plaja mult prea mare de subiecte urmărite şi trecerea prea rapidă de la unul la altul, trecere care, dacă nu ar fi dublată de talentul său literar, ar crea lacune serioase. A urmări jumătate de secol de comunism obligă automat la cenzurări spaţiale, la care autorul nu s-a aşteptat. El pare a renunţa la informaţia care s-ar repeta în alte locuri, fără a evita evenimentele esenţiale, şi astfel, se concentrează pe o abordare proprie a perioadelor studiate. Accentuează aşadar evenimentul nou şi prin urmare teoriile sale, de altfel întotdeauna probate cu documente.
Aşa cum şi titlul evidenţiază, marxismul şi leninismul nu par pentru Tismăneanu importante în înţelegerea comunismului românesc, pe care-l consideră emanaţia exclusivă a ideilor staliniste. Marx nu are nici o legătură cu comunismul românesc, autorul de altfel sare destul de uşor peste eventualele tentaţii idealiste în prezentarea chiar şi a perioadei interbelice, ilegaliste8.
Pentru perioada interbelică coordonatele pe care se axează sunt aceleaşi ca la majoritatea autorilor, minorităţile ca factor esenţial al structurii P.C.R., caracterul subteran al partidului, supunerea totală faţă de Moscova, epurările succesive, opoziţia la elementele democratice, subminarea puterii statului şi atentarea la valorile sale: monarhie, teritoriu, tradiţii9.
Problema ridicării grupului din închisori este plasată în contextul în care Moscova este interesată de crearea unui nucleu românesc viabil, în contrapondere la imaginea de partid străin ce caracteriza P.C.R.-ul interbelic. O altă problemă atinsă ţine de mitologia comunistă şi de încercările partidului de a se erija în continuatorul mişcărilor socialiste de la noi. Această ipostază este destul de vag observată de alţi autori, Tismaneanu nefiind o excepţie în acest caz10.
Cât priveşte preluarea puterii gradual după 23 august 1944, aceasta este văzută în legătură directă cu încercările Moscovei de a crea guverne prosovietice, apoi comuniste în Europa de Est. Eliminarea treptată a rivalilor politici, a partidelor istorice, iar apoi a monarhiei, lasă locul pentru lupte în interiorul partidului, a cărei primă victimă îi cade Lucreţiu Pătrăşcanu11. Perioada următoare (1948 – 1956) este caracterizată de primele valuri masive de arestări şi teroare. Totodată luptele din partid dintre diferite facţiuni se finalizează prin eliminarea grupului Pauker, Luca, Georgescu de către Dej, mai bine plasat în graţiile Moscovei. Autorul aminteşte legătura „passionariei din Balcani” cu Molotov şi contactele oficiale avute cu acesta. Pe de altă parte accentul pus de către Dej pe pasiunile antisemite ale lui Stalin este de asemenea menţionat12.
O dată cu destalinizarea, şocul produs de congresul al XX-lea al P.C.U.S. creează, pe termen lung, o nouă opoziţie la supremaţia lui Dej, accentul pus de Tismăneanu pe lupta dintre „antistalinişti” şi „stalinişti” la plenara din 1957 fiind un element de noutate extrem de interesant. Acesta este momentul, după autor, în care Ceauşescu se dovedeşte un loial susţinător al lui Dej, arătând meritele acestuia şi de ce nu, pe cele pe care Stalin, în ciuda greşelilor, le-ar fi avut. Acestea se dovedesc constantele esenţiale ale gândirii viitorului lider politic comunist şi nu eventualele liberalizării ce de fapt maschează ideile sale ultrastaliniste13. Asocierea Ceauşescu – Dej este astfel explicabilă, ba mai mult, Ceauşescu este cel care va reataca fără menajamente activitatea lui Pauker, Luca, Georgescu14.
Perioada „căii româneşti de independenţă” începe odată cu dezvoltarea relaţiilor cu China lui Mao în paralel cu cele clasice cu URSS. Problema „diviziunii muncii” din cadrul C.A.E.R. reprezintă de altfel un nou moment de dispută în relaţiile dintre România şi URSS. Deschiderea relativă faşă de Occident şi moartea lui Dej, reprezintă sfârşitul unei epocii şi totodată începutul alteia, odată cu alegerea lui Ceauşescu ca „urmaş” al defunctului lider. Accentul este pus de Tismăneanu pe jocurile de culise, pe activităţile desfăşurate de biroul politic la nivel central, şi de implicaţiile jocurilor de culise, în politica românească. Ceea ce urmează este catalogat de autor ca etapa de maximă înflorire a bizantinismului politic. Comunismul dinastic al lui Ceauşescu, formarea unei adevărate curţi regale de adulatori şi supuşi este, fără îndoială, cauza grandomaniei acestuia şi a neputinţei de a înţelege realităţile româneşti. Cu toate acestea, începuturile se desfăşurau sub cele mai fericite auspicii, din punct de vedere al acceptarii de către mase, a ceea ce părea un nou curent ideologic.
În contrapondere, accentul studiului cade însă, în general, pe „criza de legitimitate”, pe care partidul o traversează pe întreaga durată a existenţei sale. Crearea unui cult personal, exaltarea realizărilor româneşti în toate domeniile, exacerbarea sentimentului naţional şi, de ce nu, xenofob, protocronismul cultural, sunt de fapt măşti ale neputinţei creări unei legitimări veridice a P.C.R.. Rescrierea istoriei ca şi condiţie obligatorie a totalitarismelor loveşte şi partidul comunist, şi inevitabil are repercusiuni asupra celor ce trăiesc sub zodia unui astfel de regim15.
Tismăneanu încearcă o serie de explicaţii la cauzele pentru care Ceauşescu a reuşit atâta timp să se menţină ca lider al partidului, deşi grandomania sa devenea exagerată: centralismul birocratic şi social, frica de omnipotenţa securităţii, economia la comandă, lipsa disidenţilor importanşi cu excepţia Goma16.
Ce se întâmplă cu P.C.R. după 1989? Dispare şi totodată îl regăsim în numeroase formaţiuni politice, de data asta pseudo-democratice. Lipsa unor elemente P.C.R. cu o oarecare înclinaţie spre reformă, sau, dacă acestea existau, imposibilitatea ca ele să fie cunoscute de populaţie, face ca activiştii de rang doi să iasă la suprafaţă în primele zile ale revoluţiei. Viitorul FSN păstrează caracteristici destul de retrograde ale fostului partid comunist, iar variantele sale extreme PSM şi PRM atrag încă prin mesajul lor o serie de aderenţi. Votul dat în 1996 CDR, ca alternativă la guvernarea PSDR este retras la alegerile din 2000, ca urmare a frustrărilor populaţiei că aşteptările lor nu au fost îndeplinite. Amalgamul de idei pe care partidul clasat pe locul al doilea PRM le aduce, de la idei antisemite şi xenofobe la idealizarea unor personalităţi de la Vlad ţepeş la Mareşalul Antonescu, spune multe despre aşteptările românilor din partea clasei politice, şi totodată despre reuşita post mortem a comunismului românesc17.
Aşadar ce este această nouă carte a lui Vladimir Tismăneanu? Ar putea fi caracterizată ca o aprofundare la problematica comunismului românesc. Autorul nu încercă un studiu în termeni absoluti de noutate, ci mai degrabă să exemplifice şi să opereze cu concepte prestabilite: bizantinism, dinastie, teroare, legitimare. Cartea este, de fapt, o traducere în limba română după versiunea în engleză apărută în 2003, şi adresată unui public străin şi care în altă cheie înţelege aceste concepte. Aşadar, unele explicaţii suplimentare care se găsesc pe parcursul cărţii uneori pot părea puerile unui cititor de etnie română. Dacă scopul ei este de a explica sistemul comunist român unor specialişti străini, cartea şi-a atins obiectivele.
De ce este importantă pentru noi? Ce uimeşte la cartea lui Tismăneanu este felul în care jonglează cu conceptele ce transced istoria. Pentru el, partidul este curtea bizantină, din cauza mai ales a servilismului şi, de ce nu, chiar a unei lipse elementare de morală sau de politică, a unei înţelegeri de-a dreptul sălbatice a puterii. Evoluţia capitolelor aminteşte parcă de aspecte ale eshatologiei cre?tine, printr-o abunden?ă de alăturări între care amintim: „sectă mesianică”, „comunism dinastic”, „viaţa de apoi a P.C.R”. Există momente în care parcă ne aflăm în plin limbaj de ev mediu şi totodată nu putem reproşa autorului folosirea unui asemenea stil, perfect adaptat la imaginea comunismului românesc, aşa cum Tismăneanu o percepe.
Bibliografie:
Banciu, Angela, Istoria Vieţii constituţionale, Ed. şansa, Bucureşti, 1996;
Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Ed. Humanitas, Bucureşti 1999;
Buzatu Gheorghe, Chiriţoiu Mircea Eds., Agresiunea Comunismului în România, ed Paideia, Bucureşti 1997, Vol I,II;
Deletant, Dennis, Ceauşescu şi securitatea – Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965 – 1989, ed. Humanitas, Bucureşti, 1998;
Furret, Francois, Trecutul unei iluzii – eseu despre ideea comunistă în secolul XX, ed Humanitas, Bucureşti 1996;
Gabany, Anneli Ute, Cultul lui Ceauşescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, colecţia Historia, coord M. Răzvan Ungureanu;
Hitchins, Keith, Românii – 1866 – 1947, ed. Humanitas,Bucucreşti, 1998, col Historia;
Tănase, Stelian, Clienţii lu Tanti Varvara – Istorii clandestine ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, Seria Istorie;
Tismăneanu, Vladimir, Arheologia Terorii, ed. All, Bucureşti, 1998;
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate – o istorie politică a comunismului românesc, ed. Polirom, Bucureşti, 2005;
Surse bibliografice studiate în efectuarea lucrării, dar necitate:
Deletant Dennis, Bărbulescu Mihai, Papacostea şerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti 2003;
Marx, Karl, Manifestul Partidului Comunist, Ed. Nemira, 1998, Colecţia Social – Politică, Bucureşti 1998;
Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Ed. Fundaţia Academia Civică, Bucureşti 1997, Colecţia Sighet
sus
1Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate – o istorie politică a comunismului românesc, ed. Polirom, Bucureşti, 2005, p. 11-16
2Vladimir Tismăneanu, op. cit.,p.18 -60;
3Stelian Tănase, Clienţii lu Tanti Varvara – Istorii clandestine, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, Seria Istorie, p.341 – 344 pentru cazul Dej & co., 489 – 493 pentru cazul Ceauşescu;
4Problema asentimentului naţional este ridicată în Dennis Deletant, Ceauşescu şi securitatea – Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965 – 1989, ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, col. Procesul Comunismului, p. 83 – 116 pentru problema transilvană, respectiv, 116 – 154 pentru cea a Basarabiei;
5Angela Banciu, Istoria Vieţii constituţionale, Ed. şansa, Bucureşti, 1996, p. 197 – 214 pentru constituţiile din 1948, 1952, respectiv p. 218 – 250 pentru cea din 1965;
6Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu Eds., Agresiunea Comunismului în România, ed Paideia, Bucureşti 1997, Vol I, p. 73 – 241, vol II complet;
7Vladimir Tismăneanu, op. cit.,p.29-34;
8Lipseşte o cât de mică referire la Marx deşi ideea lui Francois Furret potrivit căreia Manifestul Partidului comunist a acţionat ca un catalizator al autoflagelării unei părţi de burghezie pe tot cuprinsul Europei ce va duce la acceptarea totalitarismului rus, şi la miopia unor intelectuali – vezi Pătrăşcanu la noi în Francois Furret, Trecutul unei iluzii – eseu despre ideea comunistă în secolul XX, ed Humanitas, Bucureşti 1996, p. 13-41;
9Cea mai bună abordare a perioadei interbelice o putem întâlni la Stelian Tănase, op. cit, biografii ale diferitelor personalităţi politice şi evoluţia P.C.R. În perioada interbelică;
10Vladimir Tismăneanu, op. cit.,p. 61-107;
11O cercetare asemănătoare întâlnim la unii autori străini a se vedea Keith Hitchins, Românii – 1866 – 1947 cap. Tranziţia: 1944 – 1947; totodată documentele folosite de autor se regăsesc la Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu Eds. op. cit p. 73 – 89;
12Pasiunile ce marchează „carierele” acestor comunişti sunt prezentate în Tănase, Stelian, op. cit, p. 434 -493;
13Despre epurarea lui Miron Constantinescu la plenara din 1957 şi o fişă biografică în Vladimir Tismăneanu, Arheologia Terorii, ed. All, Bucureşti, 1998, p.198 – 203;
14Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate – o istorie politică a comunismului românesc, p.173-205;
15Despre cultul personalităţii şi succesiunea dinastică a lui Ceauşescu în Anneli Ute Gabany, Cultul lui Ceauşescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, colecţia Historia, coord M. Răzvan Ungureanu, o suită de analize anuale la Radio Europa Liberă despre cultul conducătorului. Despre ştiinţa comunistă şi exacerbarea realizărilor sale Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Ed. Humanitas, Bucureşti 1999, în cele din urmă protocronismul are dedicate studiile lui Dennis Deletant în op. cit. p. 166 – 225;
16Vladimir Tismăneanu, op. cit.,p.205-223;
17ibidem.,p.223-269;
https://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr17/carte-lupa3.html
////////////////////////////////////////
Teodor Baconschi: Biserica rusă a devenit odioasă în restul lumii ortodoxe pentru că binecuvântează un război de agresiune
Carmen Zanfir
Teologul și diplomatul Teodor Baconschi a fost invitatul Ioanei Ene Dogioiu în emisiunea „Piața Victoriei” la Europa FM. Teodor Baconschi spune că a purta un război de agresiune în perioada Pascală este „sinistru”, iar gestul Rusiei de a nu se opri în această perioadă este „o trădare a creștinismului în toate princpiile lui”.
„Suprapunerea între război și perioada Pascală este sinistră. Nu cred că putem avea cuvinte suficient de tari pentru a o condamna și chiar mă gândeam zilele trecute: secretarul general al ONU a solicitat un armistițiu Pascal. Asta s-a întâmplat și de Crăciun în primul Război Mondial – asta prelungește o tradiție veche europeană: chiar dacă sunt ciocniri războinice în preajma marilor sărbători creștine, prevalează simțul acesta sacralității anumitor momente.
Rusia pretins blagoslovnică, care poartă acum un război civilizațional cu Occidentul decadent – cel puțin asta este teza pe care o vântură Patriarhul Chiril de la Moscova, și aș putea spune acoliții săi, este vorba de o trădare a creștinismului în toate princpiile lui, în toate poruncile lui morale”, a spus Teodor Baconschi la Europa FM.
„În învățătura creștină, singurul război just este războiul de apărare a propriului teritoriu, războiul defensiv. Acela poate primi binecuvântarea Bisericii atunci când o națiune este agresată. Dar războaiele de cotropire, invadareab altor state nu pot obliga niciun fel Biserica să aprobe o astfel de decizie”, a adăugat Teodor Baconschi.
Substratul subordonării Bisericii Ortodoxe ruse, în general, și a Patriarhului Chiril, în mod special, față de Kremlin
„Această subordonare cezaro-papistă este o tradiție triseculară în Rusia țaristă continuată și-n perioada sovietică, atunci când Biserica Ortodoxă Rusă a fost marginalizată, când a devenit un rezervor inepuizabil de martiri, dar tot atunci Stalin a folosit ortodoxia rusă în războiul nazist.
Însă, de la Petru cel Mare încoace, statul rus, încarnat printr-un autocrat, a subordonat complet Biserica Ortodoxă. Sfântul Sinod nu a mai avut niciun fel de libertate, a devenit un departament al statului și a fost în permanență, inclusiv prin mecanismul acesta cumva pervers de salarizare a clerului, deci transformarea preoțimii într-un corp de funcționari publici.
Prin acest mecanism și prin presiuni directe, Biserica Ortodoxă Rusă s-a identificat complet cu statul rus, împrumutând de la el o întreagă filosofie a istoriei, de pildă ideea slavofililor din secolul XIX care erau inspirați de romantismul german, dar care au atribuit Rusiei un rol specific în lume și anume nu doar să asigure fizionomia unei lumi rusești între Asia și Europa, ci și să respiritualizeze Occidentul care încă din secolul XIX era criticat în Rusia”, a explicat Teodor Baconschi la Europa FM.
„În ultimii 20 de ani de putere a lui Putin, când s-a reluat toată această viziune asupra vocației mesianice a Rusiei asupra conflictului ei inevitabil cu Occidentul, Biserica Rusă a ținut isonul și nu a ieșit din vorba noului țar și acum se pune într-o contradicție teologică și morală absolută cu propria învățătură. Deci a devenit o Biserică odioasă în restul lumii ortodoxe pentru că binecuvântează un război de agresiune, nu unul de apărare”, a mai spus Teodor Baconschi.
https://www.europafm.ro/teodor-baconschi-biserica-rusa-a-devenit-odioasa-in-restul-lumii-ortodoxe-pentru-ca-binecuvanteaza-un-razboi-de-agresiune-video/
///////////////////////////////
Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei
Ioan Stanomir
Mesianismul rus îşi află, astăzi, în Putin imaginea sa tragică şi criminală. Războiul din Ucraina este ocazia de a reafirma, prin bombardamente şi jafuri, excepţionalismul unui stat al şi al unui popor. Sarcina Rusiei este, acum, ca şi în urmă cu secole, aceea de a elibera şi de a indica drumul către viitor. Rachetele nucleare devin, în această elaborată punere în scenă, expresia tehnologică de teroare a destinului Rusiei înseşi.
Putinismul, ca ideologie şi practică politică, este înrădăcinat în solul tulbure al resentimentului naţional. Atenţia cu care sunt organizate coregrafiile Zilei Victoriei traduce mai mult decât un sentiment al nostalgiei: continuitatea cu stalinismul învingător la 1945 este soclul pe care se ridică statuia Rusiei de astăzi. Sindromul cetăţii asediate, neîncrederea în Occident, paranoia provocată de trădare, toate aceste elemente mitologice ale stalinismului trec în putinism, ca parte a unei viziuni despre autocraţie ca garant al măreţiei naţionale.
Ipocrizia regimului de la Moscova este un ecou al ipocriziei care a dominat politica rusă vreme de secole. Înainte ca marxism-leninismul să ofere o mantie ideologică universală Rusiei imperiale, ţarismul a recurs la brutalitatea agresiunii ca la unica sa justificare de a fi.
Dincolo de edificiul elegant al unei societăţi occidentalizate s-a aflat apetitul nestăvilit pentru expansiunea teritorială. Neliniştea istorică a Rusiei a fost folosită de ţarism ca argument pentru ferocitatea imperialistă. Flirtul intelectual cu Europa Luminilor i-a dăruit Ecaterinei gloria de reformator : creşterea Imperiului şi lichidarea mişelească a Poloniei sunt adevărata ei moştenire. Câmpul de luptă a fost pentru conducătorii Rusiei adevăratul test al misiunii lor. Războiul şi agresiunea sunt încrise în codul de adâncime al statului rus.
Iar atunci când Putin şi portavocea sa clericală, Patriarhul Kirill, reafirmă natura defensivă a “acţiunii militare speciale” din Ucraina, mesianismul rus îşi etalează una dintre temele sale fondatoare: ruşii nu sunt niciodată agresori, ei sunt, mereu, cei care îşi apără pământul strămoşesc, în faţa atacurilor celorlalţi. Mobilizarea putinistă face apel constant la credinţa ruşilor în natura unică a identităţii şi destinului lor. Dincolo de represiune, dincolo de frică, adeziunea la putinism este explicabilă prin convergenţa de sensibilitate şi de viziune. Autocraţia şi măreţia statului sunt îngemănate, iar putinismul este revenirea la izvoarele unei tradiţii care a nu a încetat să fascineze.
Războiul din Ucraina ar fi fost imposibil de imaginat în absenţa acestui elan mesianic. Teoria inexistenţei unei naţiuni ucrainene este legitimată de visul reunirii pământurilor vechii Rusii Kievene. Ceea ce regimul Putin propune azi este o variantă reciclată a ideologiei panslaviste, cu accent pe rolul ruşilor de garant al viitorului fraţilor cândva dezuniţi. Istoria acţionează ca un catalizator al energiilor criminale. Masacrele şi jaful sunt justificate prin invocarea destinului Rusiei.
Atâta vreme cât mesianismul rus va continua să iradieze mistic, o formă de autocraţie imperialistă va dăinui în Federaţia Rusă. Tragedia din Ucraina este ocazia unei introspecţii colective pentru naţiunea rusă. Între barbaria invaziei şi nobleţea unei culturi de la care se revendică, ruşii au de făcut o alegere simbolică. Luciditatea patriotică, sufocată de imperiu, este alternativa la crimă şi jaf. Ieşirea din putinism trece prin renunţarea la visul dominaţiei universale.
https://www.contributors.ro/putin-si-mesianismul-rus-temelia-edificiului-imperial-al-crimei/
//////////////////////////////////////
Putin în mausoleul lui Stalin : secolul sovietic şi moştenirea sa
Ioan Stanomir
Umbra lui Stalin se întinde asupra Federaţiei Ruse de astăzi. În Rusia lui Putin, mausoleul lui Stalin este intact. Privit ca întemeietor şi apărător al patriei, Stalin pare întruchiparea a tot ceea ce Rusia de astăzi aspiră să devină. Măreţia domeniului său colonial este evocată cu nostalgie, în vreme ce gloria sa militară îl inspiră pe Preşedintele Federaţiei Ruse în atacul barbar împotriva Ucrainei. Niciodată desprinsă cu adevărat de comunism, Rusia lui Putin se cufundă în acest trecut sovietic stalinist, spre a absorbi o întreagă energie a resentimentului. Urile de azi duc mai departe urile de ieri. Statuia lui Stalin tronează, spectral, în vecinătatea Kremlinului.
Stalin şi poporul rus
Stalinismul hrăneşte putinismul cu o materie ideologică proteică şi influentă. Dacă Lenin este acuzat pentru naşterea unui stat artificial, Ucraina, denunţat fiind pentru crimele primilor ani de după 1917, Stalin întruchipează grandoarea la care Rusia lui Putin priveşte ca la un posibil îndreptar. Brutalitatea stalinistă legitimează brutalitatea de acum, ca într-o oglindă. Suspiciunea paranoidă a stalinismului se regăseşte în tenacitatea cu care oficialii de la Kremlin acuză desfăşurarea unui elaborat complot occidental.
Epoca lui Stalin rezumă, în această recuperarea simbolică de acum, efortul de reconstrucţie imperială rusă. Dincolo de colectivizare, dincolo de teroare, dincolo de trauma colectivă , se află imaginea unei Uniuni Sovietice ce se confundă, în termeni etnici, cu marea naţiune rusă. Sacrificiile sunt necesare spre a atinge obiectivul asumat: creşterea puterii militare şi descurajarea unei agresiuni. Expansunea de după 1945 nu ar fi fost posibilă fără planurile cincinale şi fără marele elan industrial. Victimele sunt un cost irelavant pe acest drum al consolidării Rusiei.
Stalinismul transmite Rusiei lui Putin una dintre cele mai importante lecţii: necesitatea conducerii autocratice ca temelie a Imperiului. În linia unei reflecţii dominante în imaginarul ţarist, stalinismul reafirmă legătura esenţială dintre unicitatea puterii şi expansiunea statului. Dezunirea, instabilitatea, pluralismul afectează ordinea de granit a domeniului Rusiei. Cei ce se opun Conducătorului comit un act de trădare. Rusia se confundă cu cel ce află în fruntea ei. Ferocitatea cu care Putin îşi urmăreşte inamicii este un semn al stalinismului ce locuieşte imaginarul politic rus de astăzi.
Umbra stalinismului înseamnă şi suspiciunea ce obligă la construirea Duşmanului care trebuie denunţat, permanent. Fidel liniei ideologice staliniste, putinismul propune alianţa dintre Duşmanii interni şi externi. Dizidenţii din Rusia participă la efortul Occidentului de a submina puterea Rusiei. Duşmanului extern îi răspunde, dialectic, Duşmanul din cetatea asediată.
Logica puterii de la Moscova evocă anii de debut ai “războiului rece”. Rusia este o fortăreaţă care se cere condusă asemeni unei garnizoane. Statele Unite şi aliaţii lor iniţiază conspiraţiile ce antrenează pe cei ce tăgăduiesc autoritatea de drept divin a lui Putin. Controlul totalitar crescând este consecinţa naturală a sindromului încercuirii. Paşnica naţiune rusă este obligată să se apere, spre a supravieţui.
Putinismul rafinează ipoteza stalinistă în momentul în care îmbină nostalgia sovietică cu mesianismul rusesc. Asemeni stalinismului, putinismul atribuie calitatea de inamic unor întregi naţiuni. Premeditarea genocidului înfăptuit în anii 30 în Ucraina anticipează minuţiozitatea cu care Rusia de astăzi bombardează, violează, jefuieşte şi deportează în Ucraina atacată. Cei ce refuză să facă parte din marea naţiune slavă a lumii ruse trebuie eliminaţi ca popor.
Precedentul stalinist oferă un îndreptar . Crimele de la Katyn au fost tentativa de a soluţiona problema unei alte naţiuni inamice, cea poloneză. Politica din teritoriile ocupate de Rusia este una prin excelenţă stalinistă. Scenografia anexării entuziaste trimite la clipele în care pactul Ribbentrop- Molotov era încheiat. Deportările şi teroarea sunt un semn al erei sovietice.
Stalinismul predă putinismului şi lecţia criminală a dispreţului faţă de vieţile omeneşti. Războiul din Ucraina este ecoul marilor campanii staliniste. Legile dreptului internaţional sunt suspendate acum, după cum au fost ignorate atunci. Armata rusă este armata sovietică: doctrina stalinistă ignoră linia de separare dintre militari şi civili. Războiul stalinist este o apoteoză a violenţei generalizate. Războiul putinist …….
https://www.contributors.ro/putin-in-mausoleul-lui-stalin-secolul-sovietic-si-mostenirea-sa/
’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’///////////////////////////////
România, ocupată și înrobită de Uniunea Sovietică, 1944 -1945 !
de Florin Șperlea
Sovietizarea României şi instaurarea regimului comunist au fost consecinţa a două evenimente petrecute spre sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, „Acordul de procentaj”, din octombrie 1944, iar pe altă parte avansarea Armatei Roşii spre centrul continentului, sprijinind, prin forţa armelor sale, impunerea unor regimuri deplin controlate şi obediente faţă de Moscova. La 2 aprilie 1944, V.M. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, declara că guvernul său „nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente”. Dar declaraţia lui Molotov – ca şi „autodizolvarea” Kominternului, în 1943 – erau modalităţi eficiente de a demonstra aliaţilor că URSS este un partener credibil, care a renunţat la mesianismul comunist şi care nu urmăreşte impunerea, în ţările eliberate, a unor regimuri comuniste. În realitate însă, intenţiile lui Stalin au fost dezvăluite, în aprilie 1945, unei delegaţii iugoslave, căreia dictatorul sovietic îi spunea că „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut. Cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa” (Milovan Djilas, „Întâlniri cu Stalin”).
Un armistițiu invocat, dar inexistent!
În proclamaţia difuzată la radio, în seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai I anunţa ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite (…). Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere”.
Armata Roşie intra însă într-o ţară pe care o considera inamică. Poziţia Înaltului Comandament sovietic faţă de armata română este ilustrată de un document din 2 septembrie 1944 prin care generalul A.I. Antonov, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, făcea cunoscut mareşalului R.I. Malinovski ordinul lui Stalin de a se reaminti reprezentanţilor guvernului român că „armistiţiul cu România nu a fost încă semnat”, cerându-se trupelor Frontului 2 Ucrainean „să continue îndeplinirea misiunilor date prin directivele Cartierului General”.
Astfel, Armata Roşie a ocupat, până la jumătatea lunii septembrie 1944, cea mai mare parte a teritoriului naţional, capitala şi principalele puncte strategice, instalându-şi comandanţi militari în oraşele mai importante din Moldova, Muntenia şi Dobrogea.
Potrivit datelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, numărul militarilor români capturați de sovietici, după 23 august 1944, s-ar ridica la 150.000, în timp ce comandamentele sovietice au recunoscut că, în această situaţie, s-ar fi aflat doar 26.000 – 40.000 de militari români.
Evenimentele de la 23 august 1944 nu numai că au luat prin surprindere cancelariile occidentale (Winston Churchill, de pildă, s-a grăbit să negocieze direct, cu partenerul său sovietic, Iosif Stalin, la Moscova, interesele Imperiului britanic, puse în pericol de larga deschidere a porţii Balcanilor Armatei Roşii, prin actul politico-militar de la Bucureşti), dar au plasat armata română într-o gravă confuzie.
Monarhul le spune militarilor, prin intermediul Proclamaţiei către Țară, că România „a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii” (care nu exista!), cerându-le să înceteze lupta şi „orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice”.
Mai mult, declaraţia noului guvern român preciza că, „în domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite”. Care, de fapt, nu exista! Acesta avea să fie încheiat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova.
Însă nu numai că Proclamaţia regală cerea militarilor români să înceteze lupta împotriva trupelor sovietice, dar Directiva Operativă a Marelui Stat Major, semnată de generalul Gheorghe Mihail, în seara zilei de 23 august 1944, părea scrisă de un om politic, nu de un militar, conţinând cereri de neaplicat!
„Scopul politic” impus era acela ca armata română să înceteze lupta alături de trupele germane pentru „a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestor puteri pentru eliberarea Ardealului de Nord”.
Cu alte cuvinte, generalul Mihail le cerea militarilor români să lupte cu germanii, aşteptând o ipotetică „obţinere a păcii” cu Naţiunile Unite şi, eventual, după încheierea ei, alăturarea la efortul de război al acestora pentru recuperarea părţii de nord a Transilvaniei. Or, pe teren, armata română se vedea prinsă, în realitate, între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice.
Despre cele din urmă, Directiva Operativă nici măcar nu amintea. Se ştie, orice armistiţiu politic trebuie să aibă şi o componentă tehnic-militară, prin care părţile implicate decid când şi cum pun capăt luptei dintre ele. Însă la 23 august 1944, militarii români aflaţi pe front, mai ales în Moldova şi Dobrogea, s-au trezit făcând gesturi de curtoazie foştilor inamici, care i-au arestat pe loc, le-au confiscat armamentul şi i-au deportat în Siberia.
Flota maritimă şi fluvială (aceasta din urmă a fost arestată, prin vicleşug, de contraamiralul sovietic Gorşkov, la Ismail, cu întreg comandamentul forţelor fluviale!) a fost capturată de sovietici: 106 vase de război (dintre care 15 vase de luptă şi 91 de vase auxiliare), precum şi flota comercială.
Prin capturarea navelor româneşti de la Marea Neagră şi Dunăre, marina regală s-a aflat în imposibilitatea de a întreprinde acţiuni ofensive în colaborare cu forţele navale sovietice.
Actul de la 23 august 1944 merită analizat, de aceea, din perspectiva învăţămintelor care s-ar putea desprinde, pentru factorii de decizie politică şi militară, din grava eroare de autonomizare, într-o acţiune de acest fel, a obiectivului militar (înfrângerea Germaniei naziste) în detrimentul celui politic (reașezarea Europei post-conflict), în contextul mai larg al unei confruntări de o anumită amploare.
În esenţă, armata română, ca instrument militar menit să protejeze prin forţă interesul naţional fixat de factorii de decizie politică, a răspuns excelent şi perfect unitar comenzii politice.
Problema pe care o ridică însă actul de la 23 august 1944, din punct de vedere militar, aşa cum acesta a fost realizat, este cât de mult a avut în vedere factorul politic, prin deciziile discutabile pe care le-a luat, protejarea militarilor români de eventualele sacrificii inutile.
În noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, s-a semnat, după îndelungi tergiversări, armistiţiul între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite prin reprezentanţii lor. Convenţia de Armistiţiu prevedea recunoaşterea anexiunilor sovietice din iunie 1940, menţinea, în fapt, ocupaţia militară şi impunea plata unei despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari, plătibili în curs de şase ani.
România, care urma să obţină Transilvania sau „cea mai mare parte a ei” (o ambiguitate bine utilizată, mai apoi, de Stalin), era obligată să pună la dispoziţie 12 divizii de infanterie, cu mijloace suplimentare, în vederea continuării luptei împotriva Germaniei şi Ungariei.
Prin articolul 18, se instituia o Comisie Aliată de Control, care se afla sub control sovietic, reprezentanţilor anglo-americani fiindu-le rezervate locuri de figuranţi.
S-a creat, astfel, o discordanţă între statutul politico-juridic internaţional de jure şi cel de facto al României, pentru că dacă potrivit Convenţiei de Armistiţiu aceasta continua să fie un stat independent şi suveran, cu restricţiile prevăzute de unele articole, în fapt, România avea statutul de ţară ocupată, cu principalele atribute de suveranitate şi independenţă uzurpate de autorităţile sovietice de ocupaţie.
Calculul făcut la Bucureşti, potrivit căruia prezenţa comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu în fruntea delegaţiei române care a negociat armistiţiul la Moscova va determina condiţii mai bune pentru România, s-a dovedit a fi unul greşit.
Sir Archibald Clark Kerr, reprezentantul Marii Britanii în capitala URSS, scrie că Pătrăşcanu „venise aici convins că, în calitate de comunist, va găsi de îndată cheia spre inimile ruşilor şi va dezăvorî uşa pentru un armistiţiu mai blând (…). Aceasta este o greşeală în care cad mulţi oameni, şi Pătrăşcanu nu poate fi blamat pentru că nu a fost nimeni în România care să-i spună că speranţele sale în această privinţă erau vane”.
Eliberarea Transilvaniei
După actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste. Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român, fiind ucişi 5.048 de militari inamici, alţi 56.455 fiind capturaţi.
Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940.
La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întâmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1.000 de kilometri şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat).
Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică.
După eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul aflat sub controlul guvernului român, Armatele 1 şi 4 române au fost angajate la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali, pe un front foarte larg, pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-ungar aproape 350 de kilometri.
Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali, spre Târgu Mureş, Dej şi Satu Mare.
Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părţii de nord-vest a României a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în Operaţia ofensivă „Debreţin”, concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa).
Acţiunile ofensive s-au desfăşurat în trei faze: prima, între 9 şi 13 octombrie 1944, timp în care trupele române au rupt apărarea inamicului pe linia de contact, au ieşit în Valea Someşului Mic şi, după ce l-au forţat din mişcare, au cucerit înălţimile de la vest de acest râu. Continuând ofensiva, marile unităţi române au participat efectiv, în cooperare cu Corpul 104 Armată sovietic, la eliberarea oraşului Cluj.
A doua fază, între 14-20 octombrie, s-a concretizat prin zdrobirea rezistenţelor inamicului din Munţii Meseş şi Făget.
A treia fază, între 21-25 octombrie, a urmărit zdrobirea forţelor inamice din zonele oraşelor Carei şi Satu Mare şi s-a finalizat prin îndeplinirea obiectivului stabilit al efortului ofensiv – depăşirea, la 25 octombrie 1944, a frontierei româno-ungare.
Pentru cea de a treia fază, comandantul Armatei 4, generalul Gheorghe Avramescu, a decis să-şi îndrepte cu prioritate efortul pentru eliberarea oraşului Carei şi, cu o parte din forţe, eliberarea localităţii Satu Mare.
Misiunea forţelor române era destul de dificilă, ca urmare a faptului că inamicul dispunea de poziţii amenajate din timp, osatura acestora fiind constituită din punctele de sprijin şi nodurile de apărare organizate în special pe localităţi.
Pentru eliberarea oraşului Carei s-a decis executarea unei ample manevre dublu învăluitoare cu forţele a patru divizii ale Corpului 6 Armată care aveau misiunea de a nimici trupele duşmane din zona oraşului, în timp ce Corpul 2 Armată, în dreapta, cu forţele Diviziei 11 Infanterie, trebuia să acţioneze pe la sud împotriva rezistenţei inamicului din Satu Mare.
Atacul a început în seara zilei de 24 octombrie şi, în aceeaşi seară, militarii Diviziei 9 Infanterie au pătruns în Carei unde au angajat lupte de stradă. În zorii zilei de 25 octombrie 1944, după lupte grele, ultima localitate românească mai importantă de la frontiera de vest a ţării a fost eliberată.
Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare împotriva trupelor germane şi ungare, din care au fost pierduţi peste 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.000 de militari.
Avatarurile unei sărbători militare
După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie şi, din 1959, s-a impus 25 octombrie – ziua în care, se spunea, se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940.
Prin Decretul 125 din 20 iulie 1951, 2 octombrie devine Ziua Armatei Române (o zi anume pentru întreaga armată nu mai existase până atunci!), întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită, în primii ani ai regimului comunist, prin vocea ministrului Forțelor Armate, generalul Emil Bodnăraș, nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”.
După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate (o traducere întocmai din limba rusă!) s-a stabilit a fi 25 octombrie. Decretul nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunțarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă.
Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăția de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic în prim-plan pentru a marca necesara distanțare de Moscova și încurajarea recuperării tradițiilor militare românești.
De altfel, în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepția Campaniei din Est, firește.
Descătușarea din decembrie 1989 a oferit posibilitatea reluării discuțiilor privind semnificația Zilei Armatei României, în contextul abordării critice în istoriografia românească a procesului de sovietizare a țării, sub impactul ocupației militare sovietice, în general, și de transformare a armatei române în „armată populară”, după chipul și asemănarea celei sovietice, în particular.
Discuțiile, în centrul cărora s-au aflat mai multe propuneri pentru schimbarea acestei zile (una din sugestiile care s-au bucurat de o largă susținere fiind ziua victoriei de la Mărășești, la 6 august 1917), plecau de la o realitate istorică ignorată până atunci din motive lesne de înțeles: cum se putea vorbi de eliberarea „ultimei palme” de pământ românesc, la 25 octombrie 1944, în condițiile în care teritoriul pentru care luptaseră ostașii români trecuse, arbitrar, sub administraţie militară sovietică (până la 9 martie 1945), iar Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritoriile pentru care România intrase în Al Doilea Război Mondial, se aflau în continuare sub ocupaţie sovietică?
Deși armata română contribuise, alături de Armata Roşie, la eliberarea nord-vestului Transilvaniei, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria.
Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova, la 12/13 octombrie 1944, stipula că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma să fie restituită României, formularea ambiguă încurajând guvernul maghiar să spere că va obţine concesii teritoriale din partea României.
Ştim astăzi, graţie publicării jurnalului liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, cum Stalin le-ar fi spus Anei Pauker şi lui Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1945, să lanseze ideea că un guvern de orientare comunistă va putea contribui la obţinerea nord-vestului Transilvaniei.
La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, prim-ministrul român adresează o telegramă lui Stalin prin care îi transmitea dorinţa poporului român de a reintegra Transilvania României.
A doua zi, printr-o altă telegramă, ca şi cum abia aştepta solicitarea premierului român, Stalin răspunde că este de acord cu cererea guvernului de la Bucureşti şi, la 13 martie 1945, o şedinţă solemnă a Executivului, ţinută, în mod simbolic, la Cluj, saluta gestul generos al URSS, determinat de faptul că, la Bucureşti, se afla un guvern care se bucura de încrederea liderului de la Kremlin.
Reinstalarea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, o problemă pe care guvernele anterioare în zadar încercaseră să o rezolve, fusese obţinută de guvernul Petru Groza în mai puţin de o săptămână de la impunerea sa!
Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I, singurul şef de stat din acea vreme care se mai afla în viaţă, decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria” pentru contribuţia sa la scurtarea celei de a doua conflagraţii mondiale, a acceptat să participe, în mai 2010, la ceremoniile dedicate acestui eveniment.
Fostul monarh explica, într-un interviu oferit jurnaliștilor români aflați în capitala Rusiei, că prezenţa sa la Moscova era datorată mai degrabă statutului său de „cap al oştirii”, la 23 august 1944, când a decis întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
El sublinia că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi la o atitudine „dură” pentru că „am făcut război împotriva lor” (!), reluând vechea dezbatere din epocă – reactivată, după decembrie 1989, în istoriografia românească, în noi circumstanţe – privind continuarea războiului antisovietic dincolo de Nistru, întrebându-se „ce căutam noi la Stalingrad”.
Fie că vorbim de URSS, fie de Rusia de astăzi, războiul Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice a fost întotdeauna utilizat în scop propagandistic şi valorizat ideologic, fiind numit şi astăzi de istoricii ruşi „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, transformat în epopee a neamurilor trăitoare în „patria proletariatului”.
În timp ce la Moscova se vorbeşte de atacul Germaniei naziste împotriva URSS, la 22 iunie 1941, moment care declanşează aşa-numitul „Mare Război pentru Apărarea Patriei”, pentru noi, aceeaşi zi are o semnificaţie istorică diferită – intrarea României în Al Doilea Război Mondial, alături de Germania nazistă, pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ținutului Herţa, teritorii ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov.
Istoricii sovietici şi ruşi uită, atunci când vorbesc cu evlavie de „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, că inamicii principali de la 22 iunie 1941 sunt foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană. Celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin funcţionase, fără disensiuni majore, aproape doi ani.
Regele Mihai, atunci când consideră că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi să aibă o „atitudine dură” pentru că „am făcut război împotriva lor”, probabil că păstrează mai degrabă amintirea neplăcută a subordonării sale complete faţă de deciziile luate de generalul Ion Antonescu, care nu l-a consultat (suveranul român a aflat de la radio că România a intrat în război!), dar ignoră că România a fost angajată de Conducătorul Statului în conflictul împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, într-un entuziasm general!
El păstrează convingerea, falsă de altminteri, dar răspândită încă, potrivit căreia se impune o estompare a oricărei asocieri cu regimul nazist, chiar dacă obiectivele României, la 22 iunie 1941, erau cu totul altele.
Acesta este și motivul, în opinia mea, pentru care mai toate evenimentele Campaniei din Est (intrarea României în Al Doilea Război Mondial, bătăliile de la Odessa și Stalingrad, luptele din Crimeea) abia au fost amintite în spațiul public cu prilejul necesarelor comemorări.
În general, după „elegantele” cvasiignorări ale actului de la 23 august 1944, spațiul public e invadat de comemorări bine mediatizate în care luptele din timpul Campaniei din Vest apar, întocmai ca înainte de 1989, învăluite în aura legendelor eroice, menținând arbitar aceeași distincție impusă de regimul comunist între eroii români din Est și cei din Vest.
Semnificativ, poate, este și faptul că Monumentul Eroilor din fața fostei Școli Superioare de Război, astăzi Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, ridicat în 1957, continuă, la peste 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, să fie locul în care se depun coroane de flori cu diferite prilejuri comemorative, dar inscripția de pe soclu rămâne una elogioasă exclusiv pentru cei căzuți în luptele armatei române împotriva Germaniei naziste, în anii 1944-1945.
Mitul „frăției de arme” româno-sovietice
Conservat, din motive ideologice, în întreaga istoriografie militară dinainte de 1989, mitul „frăției de arme” româno-sovietice are fisuri majore. În fapt, la nivelul comandamentelor, relațiile au fost mai degrabă tensionate, ca urmare a felului în care sovieticii și-au exercitat actul de comandă.
Adesea, misiunile de luptă au fost stabilite fără consultarea comandanților români și fără a ține seama de situația operativă sau de capacitatea combativă a marilor unități, ceea ce însemna utilizarea trupelor românești în zone cu risc major de pierderi masive în oameni și material de luptă.
Nu de puține ori, comandanții corpurilor de armată sau diviziilor sovietice și-au subordonat diviziile române găsite în zonele în care acționau, fără nicio explicație sau acceptul Marelui Stat Major român, intercalând marile unități române printre corpurile de armată sovietice.
La 8 octombrie 1944, de pildă, generalul Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 Române, avea forțele subordonate către trei comandamente sovietice, limitându-i-se drastic orice posibilitate de a-și exercita actul de comandă.
Este foarte adevărat însă că aceste raporturi au fost decisiv influențate și de capacitatea comandanților români de a se împotrivi abuzurilor și atitudinii arogante afișate de comandanții sovietici.
Unii au făcut-o, în beneficiul militarilor din subordine, alții, urmăriți de un trecut pus acum la îndoială (participarea pe frontul de Est la „războiul sfânt împotriva bolșevismului”), în noile circumstanțe politico-militare în care evolua România, sub ocupație sovietică, s-au comportat lamentabil.
Colonelul Gheorghe Magherescu amintește, în memoriile sale, de pildă, că generalul Edgar Rădulescu, întrerupt în timp ce discuta cu un alt general român de un locotenent sovietic, atașat Diviziei 8 Cavalerie, și aflat în dezacord cu misiunea încredințată de comandantul român acestei mari unități, ar fi exclamat: „Cum? Un locotenent îndrăznește să se amestece în discuția a doi comandanți de mari unități fără a fi întrebat și are tupeul să-și dea și părerea, dezaprobându-mă pe mine? Aceasta este cea mai mare necuviință și indisciplină”.
„Invitat să părăsească imediat biroul și să aștepte dispozițiuni”, scrie Magherescu, locotenentul s-a conformat, spre surprinderea generală. Mai mult, generalul Edgar Rădulescu a cerut comandamentului sovietic ca obraznicul locotenent să fie mutat la trupă, întrucât nu corespunde sarcinii sale de ofțer de legătură pe lângă un comandament român. Solicitarea i-a fost imediat satisfăcută.
Locotenent-colonelul Gheorghe Matei, comandantul Detașamentului blindat (compus din unități ale Diviziei 1 Blindate), întrebat de generalul Lozev, după ce i-a prezentat ordinul de subordonare a unității române, dacă este de acord să acționeze alături de armata sovietică pentru cucerirea Ardealului de nord, asumându-și răspunderea riscului „ce ar rezulta în luptă din cauza anumitor defecțiuni”, acesta i-a răspuns afirmativ, adăugând: „Ținem foarte mult să avem tot timpul situația unui partener aliat și nu o atitudine inferioară ce ar dăuna moralului și trupei”. Sovieticii au știut să aprecieze acțiunea militarilor români din Detașamentul blindat.
Spaima schimbărilor făcute de sovietici pe neașteptate la comanda unor mari unități, fără a oferi prea multe detalii, se răspândise cu rapiditate la nivelul marilor comandanți, paralizându-i și făcându-i imuni la injuriile și comportamentul grosolan al generalilor sovietici. În plus, „trecutul” unora – pozițiile deținute în timpul regimului antonescian – începea să apese ca un balast.
Generalul Vladimir Constantinescu, comandantul secund al Diviziei 8 Cavalerie, un as al cavaleriei, se lasă jignit de generalul sovietic Sersciuk care, nemulțumit de faptul că generalul român conservase personalul diviziei, refuzând să-l arunce într-o luptă în care și-ar fi pierdut viața în mod inutil, în lipsa sprijinului artileriei, îi cere să meargă pe front și, apoi, ia decizia de a-l înlocui la comanda marii unități, atât pe el, cât și pe comandantul acesteia, generalul Ioan Eftimiu.
„(Sersciuk) era atât de cumplit, atât de amenințător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot – scrie Magherescu. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofițer căruia nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-l ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în fața lui Sersciuk, primind injuriile!
A salutat și, apoi, printr-o întoarcere soldățească împrejur, a luat-o în pas alergător în direcția frontului (Sersciuk îi ordonase să plece imediat în linia întâi, n.n.), sărind peste șanțuri, trecând peste garduri și pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul. (…) Dacă ni s-ar fi smuls epoleții – își amintește colonelul Gheorghe Magherescu –, dacă am fi fost loviți, nu am fi simțit mai mult decât simțisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de rușinea ce ne copleșea”.
Până la clarificarea situației, tocmai pentru a nu dăuna acțiunilor militare în curs de desfășurare, cei doi „înlocuitori” desemnați de generalul Sersciuk decid împreună că „divizia va merge înainte ca și până acum și tot așa nu va ști nimic de felul cum e condusă”.
Doar insistențele locotenent-colonelului Magherescu pentru ca un astfel de abuz grav să fie adus la cunoștința comandamentului marii unități căruia îi era subordonată Divizia 8 Cavalerie, l-au determinat pe generalul Eftimiu să raporteze ierarhic despre deciziile arbitrare ale generalului Sersciuk și să obțină în cele din urmă îndepărtarea acestuia.
http://presamil.ro/romania-ocupata-si-inrobita-de-uniunea-sovietica-1944-1945/
/////////////////////////////////////////
EXPLOZIV! Ultimul Interviu cu autorul Mihai Șerban
Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Având în vedere că bunul meu prieten și camarad Mihai Șerban și-a anunțat, pe 13 ianuarie, planul de evadare din pușcăria GAFAM, am profitat de timpul rămas și am înregistrat un interviu exploziv despre naționalism, actualitatea românească, condamnarea colonelului Zărnescu, geopolitică, globalizare și contextul pandemiei fără de sfârșit.
*
INTERVIU CU MIHAI ȘERBAN
S.C.: Domnule Mihai Șerban, știu că vă aflați la câteva săptămâni de o mișcare strategică majoră. Cum intenționați să continuați munca ideologică din afara G.A.F.A.M.?
M.S.: O să fac ceea ce am făcut și până acum, consiliere politică naționalistă, însă pe căile de comunicare tradiționale. Ies din sfera publică.
S.C.: Așa cum v-am înștiințat, doresc să realizez un interviu la țintă, în care doresc să ating capul caracatiței: ce anume împiedică dezvoltarea unui structuri politice de anvergură națională în țară, după 31 de ani?
M.S.: Baza populară, în primul rând, lipsa fibrei tribale. Sistemul democratic (reprezentativ) impus în România, care împiedică organizarea și uniunea națională în jurul unui ideal comun. Statul profund, condus la baghetă de organizațiile pro-holocaust, mass media și lipsa finanțelor. Nu în ultimul rând, lipsa unei strategii profesionale de comunicare.
S.C.: Ce părere aveți despre A.U.R.?
M.S.: Un compromis anunțat chiar de numele partidului. Noi nu vrem A.U.R., noi vrem LIBERTATE, și deci eliberarea României de caracatița sistemică de sorginte neo-bolșevică. A.U.R. este un partid-pion pe eșichierul opoziției controlate.
S.C.: Ce părere aveți despre Diana Șoșoacă?
M.S.: Despre luptători, numai de bine. Doamna Șoșoacă a afirmat niște lucruri pe care noi le spunem de ani de zile, dar dânsa este senator și a fost auzită de o țară întreagă. A atins punctul „G“ când a spus că se urmărește relocarea jidanilor din Israel, și nu numai în România. Respect!
A mai spus că suntem exportator net de carne vie, așa este, însă ar trebui să divulge și că acest trafic internațional al adopțiilor este împărțit în trei departamente complementare: pedo-criminalitatea de rețea, sacrificiile rituale și traficul de organe. Dacă nu dezvoltă subiectul până la capăt, indiferent de implicații, o să fie strivită de sistem. Agenda lui Epstein este o hartă a rețelelor organizate, care șantajează personalul politic autohton. În această agendă apare o legătură între Bernard Kouchner (trafic de organe, „Spitalul galben“) și Michel Sounalet… Să sape mai departe dna Șoșoacă.
S.C.: Ce părere aveți despre Noua Dreaptă?
M.S.: Respect inițiativele lor, sunt curate și realmente înscrise pe traiectoria națională. Însă le lipsește cultura socio-politică, instinctul popular. Nu înțeleg că idealul de „dreapta“ este realizabil numai pe „stânga“. Românii nu au fibră de „dreapta“, ceea ce este foarte bine. Politic, dacă vrei să gonești aripa neo-troțkistă din România, trebuie să o ataci pe culoarul naționalist și suveran de stânga, cu un discurs iliberal și anti-U.E. bine structurat, cu garanția unei economii „controlate“ spre binele și siguranța națiunii, cu sectoarele strategice și bogățiile solului și subsolului în proprietatea statului național. „Noua Stângă“ ar fi un nume mult mai potrivit, alegătorii P.S.D. sunt în agonie… în treacăt fie spus. Dar se poate lucra și pe o repoziționare doctrinară. Termenul „iliberal“ are, aici, sensul introdus de Victor Orban, în contextul limbii maghiare, o limbă pe care unii o consideră „barbară” comparativ cu normele limbilor zise neo-romanice. Dar, vedeți paradoxul?! Mai bine o limbă barbară care naște civilizație, decât o limbă spoită cu actuala civilizație a „corectitudinii politice“, care naște barbarism!
S.C.: Ce este „statul profund“?
M.S.: Putem răspunde complicat și să vorbim despre cei care au refuzat Încarnarea, Învierea și Buna Vestire, curent antihristic dezvoltat, apoi, într-un proiect globalist de dominare politică și financiară. Însă trebuie să vorbim pe înțelesul tuturor. În România, „statul profund“ înseamnă serviciile secrete racordate la Washington.
S.C.: Cu ce se ocupă institutul care poartă numele lui Elie Wiesel?
M.S.: Miliție politică, CEKA. Au grijă să nu apară naționaliști în jurul bazelor populare. În rest, supraveghează aplicarea pachetului legislativ antinațional, care vine direct de la U.E. Orice institut organizat și condus de jidani în sânul națiunilor creștine sau albe, mai ales în Europa, are ca misiuni principale: promovarea antirasismului, a imigrației africano-musulmane și a holocaustului. Dacă s-ar deschide o filială a „institutului“ fariseic numit „Elie Wiesel“ din România în Islanda, în maximum un deceniu o să apară un holocaust și acolo, la fel și în Laponia. „Institutul Elie Wiesel“ este specializat în eradicarea, de la firul ierbii, a opoziției necontrolate. Orice expresie organizată de libertate sau de trăire tradițională și naționalistă, patriotică, este imediat interceptată de aceste centre neo-troțkiste. Jidovii organizați, așa spunea Ioan Slavici, sunt cei mai mari specialiști în identificarea precoce, descompunerea și persecutarea mișcărilor organice naționaliste.
S.C.: Cum de reușesc Ungaria și Polonia să impună poziții atât de suverane, în ciuda presiunii U.E.?
M.S.: Jocul lor a fost unul foarte subtil. La început polonii au creat condițiile necesare pentru atragerea de investiții masive din Vest. Odată ce Capitalul (ostatic) europeisto-globalist a fost capturat, au început șantajul, apoi și-au impus treptat modelul conservator-catolic. Ungaria este și mai radicală. Seminaristul Pierre Hillard, probabil cel mai mare specialist în globalism, a declarat: „Ungaria este nucleul atomic al identității europene“. Însă nu este ceva întâmplător, liderii acestor țări reflectă perfect dinamica populară de la bază. Nu poți să-i spui unui ungur sau unui polon că U.E. decide pentru ei, fără să provoci a doua zi un protest de jumătate de milion de oameni în capitală (fără intervenția rețelelor plătite de „filantropul“ Soros)… Ce folos mai au alegerile dacă duc exclusiv spre formarea unui guvern liberal sau pseudo-socialist pro-U.E. și, deci, globalist, dacă totul se decide la Bruxelles de către Komisari aleși de B.C.E., care sunt ultra-liberali, turbo-progresiști și pseudo-socialiști globaliști.
S.C.: La noi nu există niciun partid anti-U.E. De ce?
M.S.: Am răspuns la această întrebare la începutul interviului, dar dezvolt: incultură politică, lipsă de curaj și lipsă de viziune pe termen lung. Românii sunt anti-ruși, anti-unguri, uneori chiar anti-polonezi (?!), dar iubesc Turcia și Dubai!? E greu să-i încadrezi politic… Un partid anti-U.E. și iliberal ar fi o ofertă mult prea coerentă pentru românii de azi. Revoluția culturală e prima treaptă spre revoluția politică. Trebuie să precizez, și aici, că sintagma „revoluție culturală“ nu are sensul peiorativ, maoist, cu care a fost folosit într-o vreme, ci e vorba de o revoluție culturală în sens propriu, de culturalizare radicală și autentică a românilor, nu cu noua limbă de lemn introdusă de actualii „progresiști“ și cu noua dogmă a „corectitudinii politice“!
S.C.: Cum se face că B.O.R. nu intervine? Ar avea puterea să răstoarne paradigma, nu-i așa?
M.S.: În ADN-ul globalismului se află Covid-19. În ADN-ul Covid-19 se află Great Reset. În ADN-ul Great Reset se află noahismul. În ADN-ul nohaismului se află Sinagoga rebelă. Dacă B.O.R. nu intervine pe probleme fundamentale, care duc la subminarea Ortodoxiei, însemnă că a primit garanții de la Sinagoga Rebelă. Această formă de religie satanică nu-l respinge pe Iisus în mod explicit, ci respinge Treimea și Sacerdotul, Legătura cu Dumnezeu, ceea ce lasă loc unei forme de reprezentativitate locală formală. Dar Ortodoxia și Biserica lui Iisus nu depind de un om sau de o instituție anume, ci de preoți și de credincioși. Mănăstirile din țară sunt forța ortodoxiei românești!
S.C.: În ultima discuție mi-ați spus că greșim atunci când luptăm pentru libertatea de opinie/exprimare. De ce?
M.S.: Din păcate, oamenii intră în jocul sistemului, fiindcă sunt supuși de sistem prin legile sale coercitive. Vedeți, acum, rezultatul efectul dispozițiilor sistemului în vremea acestei (pseudo) pandemii! Sistemul satanic din România dăinuie prin controlul asupra opoziției politice și populare. Opoziția politică nu este o opinie. Când spui că ești contra dominației jidovești, cum spuneau Mihai Eminescu sau Ioan Slavici, nu emiți o opinie, ci o declarație politică de opoziție față de dictatura actuală, de sorginte occidentală. Libertatea de opinie nu se cere, nu se cerșește, nu vine la pachet cu garanții. Opinia politică trebuie să fie expresia luptei politice și să se practice cu toate riscurile anunțate, fiindcă aceia care controlează „legea“ nu vor permite niciodată opoziția politică necontrolată! „Lupta“ pentru libertatea cuvântului a devenit o fundătură mortiferă, în care se îndeasă patrioții disfuncționali ca să justifice faptul că nu pot să spună adevărul. Or, Adevărul nu ține de oportunitate, este un act revoluționar care, de obicei, atrage represalii contra propagatorilor adevărului, duce la privarea de libertate, la execuții în primul rând morale, prin încarcerare, apoi chiar la execuții efective, prin asasinarea în închisoare – așa cum a fost cazul judecătorului Stan Mustață, care a fost ucis purtat fiind de la o închisoare la alta sub pretextul absolut cinic al îngrijirii sănătății lui! Să ne amintim și de cazul judecătorului Ion Stan – fost președinte al Comisiei comune parlamentare de control a activității S.R.I. –, care a murit la vreo trei luni după ce a ispășit doi ani de pușcărie, firește, din cauza tratamentului „umanist“ din închisoare.
De ce o fi apărut adagiul „Adevărul umblă totdeauna cu capul spart“?! Un filozof contemporan scria: „În vremea minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluționar!“
Însă când Adevărul reușește să-l învingă pe Satana, dezvăluie paradisul pe pământ.
S.C.: Ce opinie aveți despre condamnarea colonelului Vasile Zărnescu?
M.S.: Este foarte grav! Acțiunea colonelului Vasile Zărnescu nu este înțeleasă, condamnarea lui nici atât. El este victima legislației liberticide doar pe formă, pe fond este victima poporului român și a comentariilor de presă zisă națională, care au evitat, în ultimele decenii, să pună degetul pe lașitatea și incultura politică ambientală din România. Este o boală tipic românească; Doamne ferește să spui adevărul despre popor și elite. Lumea nu înțelege că, dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, așa-zisul institut „Elie Wiesel“ îl condamna și pe el, alături de toată literatura românească, mai puțin pe Andrei Pleșu și pe Gabriel Liiceanu. De fapt, este de notorietate că, realmente, această făcătură numită institutul „Elie Wiesel“ a condamnat Cultura, Spiritualitatea, Istoria, Limba Română, care, toate acestea, constituie Patrimoniul Național al României! În apărarea lor s-au ridicat câteva voci naționaliste, care au fost repede reprimate de „institutul Elie Wiesel“ – autorul recunoscut al legilor liberticide emanate de Parlamentul României prin maleficul articol 75 al Constituției revizuite în 2003, al „aprobării tacite“! Sau, cum zic țiganii, al aprobării comise „pe șest“!
S.C.: Cum rămâne cu dl Vasile Zărnescu?
M.S.: Dl colonel Vasile Zărnescu a câștigat, deja, a intrat în Panteonul Național alături de cei mai mari români din toate timpurile. Prin acțiunea domniei sale, colonelul Vasile Zărnescu este cel mai mare filosemit din România, spre deosebire de alde Silviu Vexler sau Alexandru Florian, care au comandat sentința tribunalului și care sunt uneltele iudaismului/talmudismului. Colegul dvs., dl Mihnea Codrescu, a demonstrat acest lucru în articolul „Bătrânul colonel nu a tremurat, a tras primul!“, bazându-se exclusiv pe studiul Vechiului Testament. Jidanii din România, dacă nu ar fi ostaticii unor lideri profund antisemiți și teroriști, ar trebui să se adune și să ceară anularea sentinței date împotriva d-lui Vasile Zărnescu.
S.C. Legat de dominația „institutului Elie Wiesel“, ce putem face?
M.S.: Este foarte simplu și foarte greu în același timp. Dacă ne-am comporta și am trăi așa cum ar fi dorit Iustin Pârvu s-o facem, respectând tradiția, viața ortodoxă și cultura românească, dacă am reveni la o viață care să-i cinstească pe strămoși, învățând să ne respectăm reciproc, să trăim uniți și să ne iubim Neamul și Țara din toată inima, jidanii organizați ar fugi din România mâncând pământul. Ar mai rămâne să executăm slugile autohtone pentru crimele comise împotriva umanității, a omeniei românești…
S.C.: Covid-19 sau Cohen-19?
M.S.: Cohen-19, Great Reset, vaxx-666, Guvern Mondial, noahism, transumanism, Anticrist, Apocalipsa!
S.C.: Există o cale inversă?
M.S.: Jos Botnița și toată structura satanică se destramă în 48 de ore, cu pierderi colosale pentru coloni. Revendic o viziune profetică: dacă românii și-ar da jos botnița, actul ar fi atât de revoluționar încât, pentru prima oară în istorie, o colonie și-ar recupera suveranitatea. Botnița are importanță fundamentală, în ambele sensuri. Nici nu cred că o să ne mai întâlnim vreodată cu asemenea oportunitate.
S.C.: Vaxxurile actuale sunt nano?
M.S.: Nu, nano este următorul vaxx, urmează după Pașaportul Verde.
S.C.: O să ne mai întoarcem la viața dinainte dacă toată lumea se vaxx?
M.S.: Nicidecum, sunt etape cronologice. Singura cale de „întoarcere“ este o ruptură totală și radicală contra dictaturii actuale. O ieșire din obediența și mentalitatea globalistă. Acceptarea Botniței prin adoptarea slugărniciei ne-a pavat drumul spre vaxx, vaxx o să paveze drumul spre Pașaportul Verde și acesta o să ne ducă pe drumul spre provincia europeană militaro-sanitaro-sodomo-multi-culturalisto-transumanistă – sau, zis mai laconic, spre pierzanie! Impunerea botniței este un ritual satanic global spre genocidul – dacă vreți spre holocaustul – împotriva creștinilor și a rasei albe, mai general. Intelectualii români onești, dacă mai există așa ceva, ar trebui să se apuce de acest subiect cu repeziciune, m-am săturat de singurătate.
S.C.: Mai există ieșire, ce trebuie să facem?
M.S.: Noi, naționaliștii, trebuie să fim avangardiști. Noi trebuie să alegem terenul de luptă, să stabilim ritmul și finalitatea acțiunilor. Deocamdată, noi ne adaptăm la loviturile adversarilor, dar trebuie să inversăm dinamica. Cea mai bună Apărare este Atacul. A teoretizat-o încă Sun Tzî. Însă vremea antrenamentului a trecut, militantismul e desuet, trebuie să ieșim cu acțiuni serioase, așa cum au făcut austriecii cu marșul libertății. Tot românul trebuie să înțeleagă un lucru foarte simplu: zona de dominație post-Great Reset o să se restrângă asupra țărilor care au respectat cu lichelism „jocul democratic“, ca să reiau o expresie consacrată de partidul A.U.R….
S.C.: Putem scăpa din globalizare?
M.S.: Bineînțeles că da! Dar nu din poziția de izolați și de slugarnici. Or, familia noastră este, înainte de toate, spirituală, țara noastră este un vast cimitir de martiri, care au căzut pentru Pământ și Ortodoxie, pentru apărarea valorilor creștine. Familia noastră comună este Ortodoxia și Pământul nostru este Estul Europei! Avem frați cu care să ne unim în numele lui Iisus Hristos, avem aliați creștini cu care să ne unim forțele ca să luptăm împotriva Satanei?! Există o centură creștină în jurul nostru, păstrată în tradiție, liberă de influențele numite diversionist multiculturaliste? Nu suntem americani, dar nici africani sau țigani, cum insultă Vestul European Sodomit.
*
Iată că finalul acestui interviu dezvăluie soluția problemei, așa cum o prezintă vizionarul Mihai Șerban, o Uniune Ortodoxă a Europei de Est care să fie pavăză, așa cum a fost România în timpul invaziilor otomane, de data aceasta întreaga Europă de Est trebuie să devină pavăză împotriva invaziei globalisto-lgbtisto-pseudodemocratice, să păstreze valorile morale (inversate în Occident), suveranitatea țărilor, credința creștină și structura rasială a popoarelor est-europene. Având cele mai bune intenții, preocupându-se de probleme sociale, civice și spirituale, mișcărilor naționaliste din România le lipsește dialectica politică și încă nu stăpânesc abordarea pragmatică atât de necesară pentru contactul cu masele. Când se vorbește despre un stat cu circuit economic închis, automat apare disonanța cognitivă „Ești socialist, este un sistem comunist, este totalitarism“, însă câți se gândesc că un astfel de circuit închis, atunci când se încearcă subminarea lui din exterior, ar acționa precum un sistem imunitar, pe când acum suntem expuși la „viruși“, țara e bolnavă, pământul agricol este vândut în proporție de 58 la sută la străini, capitalul românesc este infim în comparație cu cel străin și legile pentru care se face lobby după ușile închise, se scriu în cel mai murdar spirit antiromânesc. Poate una dintre cele mai mari contribuții ale lui Mihai Șerban în mediul naționalist este această dialectică politico-economică prin care relevă direcția organică spre însănătoșirea nației.
În fapt, ce spune Mihai Șerban este combătut 24/7 de către mass media care la fiecare ocazie demonizează Rusia, în paralel cu brațul armat al statului profund internațional, activiștii plătiti de Soroș care militează agresiv împotriva rasismului și, mai pe larg, împotriva oricărei acțiuni organice, indentitară sau patriotică. Istoria recentă ne-a învățat un lucru pe care unii dintre noi îl acceptă cu greu, ajutorul pentru eliberarea și dezvoltarea noastră nu vine din Occident, mai ales acum că Trump, care a făcut și el jocul jidanilor, a fost destituit, ci trebuie să vină în primul rând din partea noastră, apoi să-l căutăm la vecini și la aliații firești care împărtășesc valori naționale, creștine și suveraniste.
https://vk.com/@redactiaip-exploziv-ultimul-interviu-cu-autorul-mihai-erban
//////////////////////////////////////
UE a respins propunerea de condamnare a crimelor comunismului dupa modelul Holocaustului
Comisia Europeana a respins solicitarile mai multor state din estul Europei care doreau introducerea unei legi a genocidului dublu. Aceasta lege prevedea interzicerea negarii crimelor facute de regimurile comuniste in acelasi mod in care unele state din Uniunea Europeana interzic negarea crimelor Holocaustului, informeaza The Guardian.
Saptamana trecuta sase state s-au adresat Comisarului pentru Justitie Europeana Viviane Reding cerand interzicerea negarii si banalizarii crimelor comuniste cat si apologia lor. Ministrii de externe al Lituaniei, Letoniei, Bulgariei, Ungariei, Romaniei si Cehiei sunt de parere ca aceste crime trebuie tratate dupa aceleasi standarde si prevederi ca si crimele impotriva evreilor.
Raspunsul primit insa de la Comisia Europeana este unul negativ cel putin pentru moment. Potrivit comisiei, ororile savarsite de comunism sunt evidente insa ele nu au fost indreptate impotriva unei minoritati etnice asa ca ideea unei legi a genocidului dublu se respinge din start.
O parte a comunitatii evreiesti, prin vocea directorului centrului Simon Wiesenthal din Israel, Efraim Zuroff, spun ca nu se pot compara crimele impotriva evreilor cu cele comise sub regimurile comuniste pentru ca rusii au fost cei care i-au eliberat pe evreii din lagare si fara Rusia probabil ca Germania Nazista nu ar fi fost invinsa.
SURSA: https://www.hotnews.ro/stiri-revista_presei_international-8147127-respins-propunerea-condamnare-crimelor-comunismului-dupa-modelul-holocaustului.htm
///////////////////////////////////////
Cauzele secrete ale Reformei
Preot Gheorghe Calciu
În 1948, organizația Cruciada Naționalistă Creștină publica sub semnătura lui Gerard L. K. Smith, în St. Louis-Missouri, fragmente din cartea lui Martin Luther: DESPRE EVREI ȘI MINCIUNILE LOR. Comentarii paralizante, în sensul că acuza Biserica luterană și toată intelectualitatea, istorici, critici și teologi, de o complicitate organizată internațional pentru a ține departe de public această lucrare a lui Luther, în care se vădește adevărul despre poziția Reformei față de evrei.
În originalul german, cartea lui Luther are 136 de pagini și este foarte virulentă, așa cum a fost tot timpul stilul puțin paranoic al lui Luther. Smith publică însă numai 48 de pagini, limitându-se strict la atacurile lui Luther împotriva evreilor și lăsând deoparte justificările invocate de el.
Adevărul este că nici o enciclopedie, nici un dicționar academic, nici măcar Enciclopedia Catolică nu suflă un singur cuvânt despre antisemitismul lui Luther, care nu a fost numai o izbucnire de moment, ci a avut o lungă perioadă de incubație, până la izbucnirea în scris și în predici. După un răstimp în care Luther s-a sprijinit și a fost sprijinit de evrei, nu numai în reformă sau material, ci chiar cu informație istorică din textele ebraice și cu multe convertiri la luteranism, convertiri care s-au dovedit, aproape în totalitate, înșelătorii.
Nu cred că această conspirație a tăcerii s-a făcut spre apărarea lui Luther, Catolicismul neavând nici un interes să-l apere pe cel care a zguduit Vaticanul din temelii. Fără îndoială că această trecere la index a cărții s-a făcut din teama de scandal și din permanenta anxietate pe care problema evreiască o năștea în sufletul tuturor după cel de-Al Doilea Război Mondial, îndeosebi când evreii au reușit să-și însușească, într-o mare măsură, mijloacele de comunicare cu care pot influența opinia publică și distruge orice adversar.
Dincolo de cinstea și onestitatea intelectualului, dincolo de regula informației libere, pe care instituțiile culturale, bibliotecile – inclusiv a Congresului American și a Vaticanului – ar trebui să le respecte, se ridică spectrul spaimei de ce vor spune evreii și, în acest caz, libertatea accesului la informație nu mai operează.
Publicarea comentariului lui G. L. K. Smith a făcut ca, pentru scurtă vreme, complotul tăcerii să fie rupt, după care s-a reinstalat valul uitării voite. Până în anul 1994, când, în toamnă, un grup de pastori luterani fundamentaliști au scris o scrisoare comunităților evreiești prin care își cer scuze în numele luteranismului, pentru pamfletele antisemite ale lui Luther. Atunci, pentru prima oară am aflat de existența acestor pamflete, despre care profesorii mei de la Teologie nu au suflat niciodată măcar un singur cuvânt, deși cred că cel puțin doi dintre ei, care își făcuseră studiile în Germania, trebuia să fi auzit măcar de ele.
Se pare că noi, creștinii, am intrat în epoca scuzelor istorice, în special față de evrei, din moment ce atât Reforma, cât și Vaticanul fac mea culpa public pentru injustițiile făcute poporului iudeu și, în post scriptum, și altora, deși, conform profesorului Junin, apărător al adevărului neotestamentar, iudaismul nu și-a cerut niciodată scuze pentru omorârea lui Hristos, nici pentru dezastrul comunist.
Să urmărim foarte sintetic periplul evreiesc în istoria Europei. Trecem peste perioada distrugerii Ierusalimului și a templului făcute de Titus în secolul al doilea, când evreii tulburau Imperiul Roman cu revoltele lor necontenite și începuseră să aibă o mare influență la curtea imperială. Sentimentele de revoltă ale romanilor și-au găsit formularea intelectuală în afirmația lui Tacitus că evreii sunt dușmanii umanității. În Europa medievală, persecuțiile împotriva evreimii sunt cunoscute, ca și motivațiile lor, de aceea nu mai vorbim despre ele.
În Anglia, regele Edward dă un decret, în 18 iulie 1290, prin care se punea în vedere locuitorilor de origine iudaică să părăsească țara înainte de Ziua Tuturor Sfinților. Se pare că sancțiunile pentru nesupunere erau atât de grave, încât 16.000 de evrei fug în Spania, care devine, de atunci, placa turnantă a evreimii. La început, i-au primit ca pe o contrapondere împotriva populației arabe: dar curând se simt sufocați de numărul mare de evrei și intrarea în mâinile lor a aproape tuturor finanțelor, încât și regii, și nobilii ajunseseră la discreția lor. Legendele încep să circule, toate acuzându-i pe fiii lui Israel de nefericirea spaniolilor.
În timpul marii ciume din 1348-1350, s-a spus că evreii au otrăvit puțurile, râurile și izvoarele pentru a introduce spaima de moarte în creștini, așa cum s-a întâmplat în Egipt pe vremea lui Moise. În 1492, Ferdinand de Aragon dă un decret de expulzare a evreilor din Spania, iar în 1496, un decret similar apare și în Portugalia. Evreii fug în masă în Germania și în țările Europei Centrale și de Est, unde vor stârni aceeași reacție de mânie după câțiva ani. Luther a luat imediat atitudine, încercând să-i apere din toate puterile pe persecutați și influențând electorii diferitelor landuri să-i adăpostească. Iată ce scria el într-un pamflet:
„Evreii sunt cel mai mizer popor de pe pământ. Oriunde se stabilesc, sunt atacați, alungați din toate țările, în toate țările. Stau ca pe o roabă, fără țară, fără popor, fără guvern“.
De altfel, toată mișcarea umanistă a luat apărarea poporului ales, în frunte cu Johann Reuchlin. Luther, a cărui Reformă a fost realizată, într-o măsură, și sub influența umanismului, face acest lucru cu mult mai multă râvnă decât alții și chiar devine părintele misiunii protestante iudaice. Nu cunoaștem care a fost poziția lui Luther față de evrei înainte de a-și începe Reforma. Cert este că, din clipa în care și-a început Reforma, Luther a manifestat o mare compasiune și o prețuire deosebită pentru poporul ales, de multe ori chiar în detrimentul Creștinismului. În lucrarea sa, MAGNIFICAT, el cere încetarea oricărei persecutări a evreilor, dar nu invocând mila și iubirea hristică, ci ineficiența propagandei creștine printre aceștia: „Cine ar mai vrea să devină creștin, spune el, văzându-i pe creștini purtându-se atât de necreștinește cu semenii lor?“
Înțelegem că ambiția lui Luther era de a-i creștina pe evrei și, pe cât se pare, el avusese promisiuni din partea unor rabini și intelectuali evrei că se vor creștina, dacă el va pune capăt persecuțiilor bineînțeles, prin trecerea lor la luteranism. În 1523, la scurtă vreme de la afișarea tezelor sale, Luther scrie o carte intitulată: IISUS HRISTOS S-A NĂSCUT EVREU. Tot în această perioadă. el îi scria unui prieten de-al său, evreul Bernhard, pe care-l botezase: „Dar când lumina de aur a Evangheliei va străluci, cu adevărat, putem spera că mulți evrei se vor converti cinstit și adevărat, fiind răpiți astfel de prezența lui Hristos“. (De unde se vede că deja se profila la orizont conflictul cu evreii care se creștinau numai de formă și care, mai târziu, l-au părăsit pe Luther și l-au atacat cu virulență.) Tot lui îi scria, într-o altă scrisoare, sperând ca Bernhard să devină un misionar printre evrei.
În revista Weimar Briefwechsel, Luther scria, cam în aceeași perioadă: „Oricât ne-am lăuda pe noi înșine, trebuie să recunoaștem că suntem totuși păgâni, iar evreii sunt de același sânge cu Hristos. Noi suntem departe și străini de El; ei sunt rudele Domnului, verii și frații Lui… Ei aparțin lui Hristos înainte de noi“.
În seria de articole intitulate Convorbiri în jurul mesei, Luther afirma cu brutalitate: „Dacă aș fi evreu și aș vedea aceste capete pătrate (este vorba de papi, preoți și călugări) învățând pe alții credința creștină, aș vrea mai degrabă să devin porc decât creștin“.
Scrisorile lui Luther, ca și articolele de laudă a poporului evreu, circulau printre fiii lui Israel din toate țările Europei, ajungând până în Palestina. Luther devenea tot mai mult un profet salvator al poporului ales. Acțiunile lui de apărare a evreilor nu s-au limitat numai la articole și scrisori. Prin influența pe care o avea asupra conducătorilor diferitelor landuri, el a determinat apariția unor decrete de protejare a lor. Astfel, Philip von Hessen, protectorul său, a fost primul care a dat un asemenea decret de libertate pentru evrei în landul său, urmat, la scurtă vreme, de un decret asemănător dat de electorul de Brandenburg. În urma acestor decrete, Luther scrie din nou articole, prin care încearcă să-i convingă pe protejați să se creștineze: „Sper că mulți evrei să devină creștini înfocați, dacă sunt tratați cu blândețe și pe baza Scripturii“.
Perioada care a urmat acestor încercări de convertiri, pe care Luther se amăgea să le creadă reale, a fost o perioadă de mari frământări pentru el. Pe de o parte, el voia să creadă cu toată puterea în promisiunile de creștinare pe care diferiți rabini i le făceau cu scopul de a obține cât mai multe avantaje, pe de altă parte, vedea bine că aceste convertiri erau simple înșelătorii și că Reforma lui pe care, după părerea unor comentatori, o pornise la îndemnul rabinilor, care îi promiseseră că se vor creștina, devenise punctul de atac al rabinatului, care socotea că violența argumentelor lui Luther, elocvența lui de tribun constituiau un pericol real pentru iudaism. Luther suferea, așa cum suferea pentru toate. În ultimele lucrări publicate, în predici și în convorbiri, înainte de a se întoarce împotriva celor pe care i-a lăudat atâta, Luther face o risipă disperată de argumente pentru a-i convinge să devină creștini cu adevărat. Le întinde mâna și se folosește de evreii creștinați pentru a-i convinge și pe alții să se creștineze, știind deja că aceștia îl trădau.
Unor rabini și unor intelectuali evrei le-a oferit o serie de avantaje: doi dintre ei – Johannes Boschenstein și Matthäus Adrianus – au fost numiți de el profesori de ebraică și de Tora la Universitatea din Wittenberg, dar a eșuat și cu ei. Aceștia vorbeau studenților împotriva Creștinismului și a Reformei. Antonius Magarithe, care se botezase în 1522, preda ebraica în mai multe universități germane. Se pare că acest neofit a fost de bună credință. Nu știm ce s-a întâmplat până la urmă cu el, dar știm că a publicat două cărți creștine pentru evrei, care însă nu au avut nici un efect, fiind anulate de rabinii prieteni și protejați ai lui Luther. Reforma a câștigat foarte puțini evrei. Luther face afirmația că doi rabini au renunțat la rătăcirile lor și s-au botezat în fața întregii universități din Wittenberg. Nu ne spune însă ce s-a întâmplat cu ei după aceea, dar evoluția lui ulterioară ne face să credem că nici unul din aceștia, așa-zisi botezați, nu a rămas fidel noii credințe.
Așa cum Luther îi influențase pe electorii protectori să-i apere pe evrei, pe care spera să-i convertească în mod real la luteranism, tot așa, și probabil tot prin influența lui Luther, atitudinea conducătorilor de landuri se schimbă. Johann Frederick, elector de Saxonia, dă primul decret de expulzare a evreilor. După Reformă, Luther nu mai spune nimic în apărarea celor expulzați. Dimpotrivă, într-o scrisoare adresată rabinului Josel von Roshelm, pe care îl numește „bunul meu prieten“, el scrie: „Evreii au comis asemenea fapte, încât noi, creștinii, nu mai putem fi de partea lor“.
Nu știm la ce fapte se referă Luther în această scrisoare. Holmio Armas Kustar Ensio, autorul cărții Martin Luther friend or foe of the Jews, sugerează că ar fi vorba de o anumită propagandă făcută de evrei, în special în Moravia, prin care căutau să-i convingă pe creștini că Mesia încă nu a venit, că Iisus este un Mesia mincinos și că legea veche încă nu a trecut. Concluzia era că evreii trebuie să conducă lumea până când adevăratul Mesia va veni și că numai cei trecuți la mozaism vor fi mântuiți. O serie de creștini au trecut la mozaism, s-au circumcis, mulți dintre ei fiind din cei convertiți de Luther la Reformă, care au crezut în prietenii evrei ai acestuia. Se pare că aceasta l-ar fi mâniat pe reformator atât de tare, încât a scris o astfel de scrisoare dură. Este însă posibil să fi fost fapte mult mai grave, nu numai simpla propagandă iudaică.
Cert este că atitudinea lui Martin Luther, care a fost mereu un exagerat, se schimbă radical, acesta trecând pe poziții opuse celei dinainte, devenind un vrăjmaș înverșunat al evreilor. Într-un articol antiiudaic din această perioadă, în care folosește un limbaj violent, dar nu din cele mai violente, așa cum vom vedea mai târziu, el face apel la scrierile lui Nicolaus de Lyra (călugăr franciscan, 1270-1349, care a scris un comentariu uriaș la întreaga Biblie, în 50 de volume, intitulat Postillae Perpetuae in Universam Sanctam Scripturam) acuzându-i și el pe evrei de multe acte anticreștine și antiumane, numindu-i „oameni fără Dumnezeu și rasă arogantă“.
Rabinatul european nu se lasă intimidat și-i răspunde lui Luther aproape în același stil, susținând că a fost dovedită falsitatea Creștinismului. Polemica aceasta dură și foarte dură a continuat prin atacuri și răspunsuri succesive. Luther folosind scrierile unor apologeți creștini ca Nicolaus de Lyra, Burgo, Raymond Martin ș.a., constituie un volum de 136 pagini sub titlul DESPRE EVREI ȘI MINCIUNILE LOR, în original Von den Juden und Ihren Lugen. După un an, cartea a apărut și în traducere latină și a stârnit multă vâlvă. Pe de o parte, creștinii vedeau în cartea lui Luther confirmarea tuturor răutăților de care erau acuzați evreii, care aduseseră nenorocirea țărilor europene, pe de alta, evreii vedeau în ea exprimarea unui antisemitism feroce și nejustificat. Polemica durează mult, inflamează spiritele de ambele părți, iar această conspirație a tăcerii care a domnit de-a lungul secolelor până astăzi mi se pare inexplicabilă, având în vedere amploarea tulburărilor create la vremea respectivă.
Din nefericire, nu este aceasta singura crimă a oamenilor istoriei. Azi sunt sute de tratate secrete în care marile națiuni hotărăsc destinele popoarelor, ținând ascunse deciziile lor, chiar față de victimele acestor tratate. Numai că există o deosebire de natură între tăcerea legată de conflictul lui Luther cu evreii și tratatele secrete.
Într-o succintă dare de seamă asupra conținutului cărții, menționăm următoarele elemente: Luther spune că se aștepta ca evreii să devină tot mai buni, pe măsură ce el le descoperea Creștinismul, dar ei se dovedesc a fi tot mai răi, încât convertirea lor se arată imposibilă. „Neamul acesta se laudă că sunt rasă superioară, că descind din Avraam, Isaac și Iacob, dar Iisus Hristos i-a numit «pui de viperă» și, pentru creștini, mai bine ar fi ca ei să plece în Palestina, țara lor veche și să lase țările europene să trăiască în pace“. La un moment dat violența limbajului lui Luther merge atât de departe, încât cere să se dea foc sinagogilor, ca „în focul lor Dumnezeu să vadă că noi (luteranii) nu putem admite adunările lor, sancționate și de Hristos, adunări în care se rostesc blasfemii la adresa Mântuitorului, chiar sub ochii creștinilor care știu, dar tac și îngăduie“. „Tinerii evrei să fie puși la muncă, la topor și la lopată, așa cum lucrează și tinerii creștini, nu numai să speculeze și să ia camătă, ca să învețe și ei că hrana se câștigă cu sudoarea frunții, fiindcă Dumnezeu a blestemat, nu numai celelalte neamuri, ci și pe evrei“ (cf. Facerea, 3.19).
Stilul lui Luther, în ciuda violențelor de limbaj, este foarte convingător, el confirmând pe date biblice blestemul căzut peste evrei, blestem pe care ei înșiși îl ceruseră atunci când l-au determinat pe Pilat să-l condamne pe Iisus la moarte, la care se adăugau toate faptele anticreștine ale comunității iudaice din Europa și, mai ales, confirmarea indirectă a tuturor legendelor care circulau în acel timp despre crimele ritualice împotriva creștinilor făcute de poporul lui Israel, au creat o mare faimă cărții care, în decurs de un singur an – 1453 – a cunoscut patru ediții, ceea ce însemna, pentru epoca de început a tiparului, un lucru extraordinar. Câte cărți astăzi, în condițiile tehnice de care dispunem, cunosc patru ediții într-un an?
În afară de acest volum, Luther mai publică încă două pamflete antisemite, cu același caracter, dar mai puțin violente, în care, ca și în MINCIUNILE EVREILOR, el afirma că nu are deloc intenția de a-i creștina pe aceștia, ceea ce contrazice tot ce spusese mai înainte. Se pare că, în cele din urmă, Luther a renunțat în mod sincer la intenția de a-i creștina, fie datorită eșecului total întâmpinat, fie că s-a convins că toate aceste crime, sau măcar o parte din ele, de care creștinii îi acuzau pe evrei, erau adevărate.
Ceea ce este ciudat este faptul că Luther acuza Catolicismul de antisemitism, el constituindu-se în apărătorul acestui popor prigonit. În clipa în care își schimbă atitudinea față de acest neam, el constată că Biserica Romano-Catolică este vândută evreimii. Adevărul este că papa Paul al III-lea (1534-1549) a luat partea evreilor persecutați și chiar a fondat la Roma o casă pentru adăpostirea evreilor convertiți. La propunerea papei, astfel de case au apărut în multe orașe și evreii au putut găsi un refugiu împotriva persecuțiilor făcute de luterani, drept care, în prezent, ei se străduiesc să dărâme Catolicismul din afară și din interior.
Comentatorii se întreabă ce a putut determina o schimbare atât de dramatică în atitudinea lui Luther față de poporul ales, după ce, multă vreme, el însuși afirma că evreii sunt superiori creștinilor și că noi trebuie să-i ridicăm ca pe un steag al lui Hristos. Amintesc numai fraza lui care afirma că, văzându-i pe papi și pe călugări, ar prefera să devină porc decât creștin.
Unii cred că Luther avea o anumită instabilitate psihică și că, așa cum s-a întors împotriva țăranilor germani, care se răsculaseră pentru dreptate, sub influența Reformei lui, tot așa s-a întors, fără motiv evident împotriva evreilor. Amintesc pe scurt că țăranii au preluat libertatea creștină predicată de Luther și au aplicat-o în plan social, în vestul și în sudul Germaniei. Răscoala pornește din Munții Pădurea Neagră, în 1524. și se extinde în Șvabia, Turingia și Franconia.
Luther este atât de aprig pornit pe țărani, încât scrie împotriva lor pamflete de o violență incredibilă la un cleric, chiar dacă era un reformat. Citez din pamfletul lui intitulat Contra bandelor ucigașe și jefuitoare ale țăranilor: „Arestați-i pe țărani, spânzurați-i, treceți-i prin ascuțișul sabiei, în secret și în public. Nimic nu este mai veninos, mai vătămător, mai diabolic decât un răsculat. El este ca un câine turbat: dacă nu-l ucizi, te ucide el și, cu tine, o țară întreagă“.
Luther a semănat vânt și a cules furtună. El a uitat că era un răsculat împotriva unei ordini sacre. Acest pamflet nu a fost numai o izbucnire, ci reflexul unei convingeri pe care și-a mărturisit-o în alte scrieri și scrisori. Într-o epistolă particulară, adresată unui prieten, el spunea:
„Nu s-a văzut niciodată ceva mai mitocănesc decât această ticăloasă bandă de țărani care au mâncat și au chiuit pe săturate și acum se simt puternici… Măgarul trebuie bătut și populația trebuie condusă cu forța“.
Nu mai insistăm asupra violențelor lui Luther. Să continuăm căutarea unor eventuale motive ale schimbării lui de atitudine față de evreii pe care, multă vreme, i-a socotit rasa superioară a lumii, i-a adulat și i-a ajutat, pentru ca, peste câțiva ani, să-i declare dușmanii creștinilor și să-i trateze cu aceeași ură cu care i-a tratat pe țăranii răsculați.
Unii autori afirmă că rabinatul ar fi încercat să-l otrăvească pe Luther și că de aici a pornit toată ura lui împotriva lor. Se știe că Luther era fricos de moarte, până la panica cea mai dezordonată și nu-i ierta pe vrăjmași. Se temea de diavol, care îl chinuia și încă se mai poate vedea pe peretele biroului lui de lucru urma cernelii din călimara cu care a aruncat în diavolul care îl deranja de la scrierile sale. Dacă acest zvon s-ar putea dovedi cât de cât, ar fi o explicație suficientă a violenței lui împotriva evreilor. Dar nu există nici o dovadă, este o simplă afirmație, fără nici un substrat. De altfel, motivația intrării lui în monahism a fost spaima care l-a cuprins când a fost surprins pe drum spre casă de o vijelie cu trăsnete și fulgere. Atunci a strigat: „Sfântă Ana, dacă mă scapi cu viață, mă călugăresc!“
Nici ipoteza că instabilitatea lui psihică l-ar fi întors împotriva poporului iudeu așa cum l-a întors împotriva țăranilor nu stă în picioare. Înainte de a se fi întors împotriva lor, ei i-a lăudat și s-a umilit față de ei, punându-i în aceeași umilință pe toți creștinii. Împotriva țăranilor s-a întors fiindcă el era susținut de nobili și nu era de acord cu o răscoală care lovea în protectorii săi. Nu a fost nimic similar în acțiunile evreilor față de el. Este evident că antisemitismul lui are rădăcini religioase și nu rasiale. Mânia lui a pornit de la faptul că evreii nu i-au primit predica, nici a lui, nici a lui Hristos. Iisus nu a fost acceptat de evreime, profetul Reformei nu a fost acceptat de rabini, care au lucrat pe toate căile împotriva lui. Dar nici acest fapt nu este suficient în explicarea mâniei lui bruște, care trebuie să-și fi avut rădăcinile în altă parte. Pe catolici i-a urât de la început, ca orice rebel care își reneagă originea, dar mereu a fost fascinat de Roma. Până la sfârșitul vieții, s-a rugat Maicii Domnului, pe care nu a renegat-o niciodată, așa cum fac luteranii de azi, și i-a venerat pe sfinți.
Ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi aceea că evreii au speculat revolta lui împotriva indulgențelor, cel mai serios motiv invocat de el, pe lângă corupția Romei, în ruperea de Papalitate. În acest sens, se pare că ei l-au încurajat promițându-i, prin rabinii și intelectualii pe care-i cunoștea, că se vor creștina în masă, trecând la luteranism, dacă el se rupe de Vatican.
Numai astfel se explică brusca lui dragoste pentru evrei, aprecierile elogioase pe care le face la adresa lor și perseverența sa în a adresa o parte a predicii sale, în mod special, fiilor lui Israel. Înșelarea așteptărilor sale, eșecul rușinos al predicării printre evrei, combaterea acțiunilor lui de către rabinat și lepădarea de Hristos a tuturor celor care se botezaseră, cu una sau două excepții, dovedindu-se că toate convertirile au fost mincinoase și ordonate de rabinat, explică ura lui vehementă și limbajul violent care, de altfel, a primit o replică pe măsură și la fel de violentă din partea rabinilor.
Dacă această ipoteză se adeverește, dacă cea mai mare și mai larg acceptată Reformă, care este a lui Luther, se dovedește a nu fi nimic altceva decât acțiunea de distrugere a unității creștine, prin toate mijloacele, de către evrei, atunci ce am mai putea crede despre baptiști, penticostali, iehoviști, mormoni și ceilalți care merg, în majoritatea lor spre fundamentalism, plasându-i pe evrei deasupra tuturor și condiționând toate de convertirea lor? Sau, dimpotrivă, o parte merg spre un liberalism total negând dumnezeirea lui Iisus, declarând Noul Testament o colecție de legende puerile și desființând, în fapt, Creștinismul, așa cum evreii au dorit dintotdeauna.
Aici stă cheia tuturor reformelor și sectelor. Dacă Luther a fost marioneta evreilor, toate sectele sunt instrumente în mâna lor, chiar dacă unii reformatori au fost convinși că fac bine și urmașii lor, de asemenea. Dumnezeu va descoperi adevărul la vremea cuvenită.
Credința noastră Apologetică
Sursa: https://www.odaiadesus.ro/luther.html
//////////////////////////////////////
Prigonite pentru dreptate – Femei în închisorile comuniste
Incorect Politic
Via Rador:
Elena Ion era născută în 1919 la Nucşoara, judeţul Argeş, într-o familie cu cinci copii. Fratele ei, Toma Arnăuţoiu, fost ofiţer de cavalerie din Regimentul de Gardă Regal, se refugiase în munţi după proclamarea Republicii, înfiinţând acolo un grup de rezistenţă anticomunistă. I se alăturaseră şi fratele său Petre şi alţi câţiva nemulţumiţi de instalarea comunismului şi de ocupaţia sovietică. Elena, măritată în 1938 cu profesorul Florea Ion din Câmpulung, ştia, bineînţeles, despre ei. Ca să îi poată prinde pe fugari, securitatea i-a arestat pe toţi membrii familiei Arnăuţoiu, inclusiv pe părinţi. Elena a fost încarcerată prima dată în 1950, pentru doi ani, la Ocnele Mari, Pipera şi Ghencea. După prinderea fraţilor Arnăuţoiu, în 1958 a fost dusă din nou la închisoare, condamnată la cinci ani de detenţie, patru ani de degradare civică şi confiscarea averii, pentru că nu îi denunţase pe Toma şi Petre. Povestea ei, un model de dârzenie şi forţă interioară, înregistrată de realizatorul Mariana Conovici în anul 2000, se află păstrată în Arhiva de istorie orală.
„Erau acolo toate soţiile miniştrilor”
„După ce am făcut un an, mi-au mai adăugat încă doi. M-au dus la Piteşti, la Bucureşti, din nou la Ghencea şi când să mă elibereze, mi-au mai dat încă doi ani de închisoare. Şi acolo am întâlnit pe doamna Madgearu… soţii [de oameni importanţi], tot aşa… pe Negrean sau Negrescu, doamna Ulea de la Palat, doamna Codreanu, în sfârşit, toate soţiile miniştrilor care au fost pe lângă Palat, şi toate erau acolo, în barăcile astea nenorocite. […] De la Bucureşti, după ce ne-a dat pedeapsa, s-au format nişte colonii de muncă la Pipera, adică să săpăm la pământ acolo. Şi ne-a îmbarcat pe toate în maşini din astea, dube, ne-a dus acolo, acolo ne-a îmbrăcat în hainele astea, vărgate, ne-a dat câte o sapă la spate şi tot aşa – în barăci stăteam – şi ne-a dus dimineaţa pe câmp. Îmi aduc aminte că a fost un an foarte secetos şi arase cu tractorul câmpurile acelea, nu erau niciodată arate şi erau nişte bulgări de pământ, aşa, şi trebuia să-i facem noi ţărână, ca să facă grădină de zarzavat. Şi cu sapele acelea, cu coada cât toate zilele… îmi aduc aminte că era soţia lui Madgearu, nici nu putea să mai ţină sapa în mână, dar să mai şi dea cu ea. Şi toate doamnele astea care în viaţa lor poate că nici nu văzuseră sapa, iar acum tebuiau să dea cu sapa acolo. Nu ţinea nimeni seama de chestia asta, trebuia să munceşti, Şi, într-adevăr, dacă făceam norma acolo, ne dădea şi nouă o carte poştală să scriem acasă. Şi eu foarte greu m-am descurcat, deşi sunt de la ţară, mama nu m-a pus să sap niciodată. Mi s-au umflat picioarele, eram foarte necăjită, acasă auzisem că soţul meu a fost dat afară din învăţământ şi băiatul era dat afară, nu l-a primit nici în clasa a opta la şcoală, cum era pe vremea aceea, că dacă erai fiu de chiabur şi nu ştiu ce, nu te primea.”
„Nu am văzut cerul şi n-am pus piciorul pe pământ”
„La închisoare când am mers, în ’58, eram băgată în celulă cu toate femeile care-i ajutaseră pe [fraţii mei]. Şi se întreceau care să vină să-mi spună ce au făcut ei [în munţi] şi acolo am aflat adevărata situaţie, cum au trăit ei, ce au făcut ei, cine i-a alimentat, ce făceau, ce gândeau, de câte ori au fost bolnavi, şi chiar mi-a spus o preoteasă că atât de mult dorea să mă vadă fratele meu, Toma!… […]
Nouă luni de zile, cât a fost ancheta, nu am pus piciorul pe pământ şi n-am văzut lumina soarelui. Te scotea la anchetă şi la WC numai cu ochelari negri pe ochi, una lângă alta prinse. Şi la anchetă, tot aşa, nu am văzut cerul şi n-am pus piciorul pe pământ. Stăteam într-o celulă nenorocită, cu şoarecii pe noi, cu bucăţica aceea de 30 de grame de pâine pe zi şi o ţineam aşa, aproape la sân, ca să nu ne-o mănânce. Şi atunci veneau şoarecii şi ne-o mâncau. Noaptea erau peste noi, peste tot, aşa erau. Era ceva… un chin nemaipomenit!.. Eu mă îngrozeam de ce pedepse vom primi, teama că, vai de capul nostru, vom muri în închisoare. […]
Am stat la Jilava câteva luni, după aceea ne-au dus la Miercurea Ciuc – pe mine. Mama a rămas în Jilava şi la Miercurea Ciuc s-a făcut o colonie de muncă, aşa-zisă, la Arad. Pentru că tot mereu străinătatea întreba dacă sunt deţinuţi politici în România şi spuneau că nu – asta am aflat-o de la o evreică care era dactilografă pe la Comitetul Central [al Partidului Comunist] şi a fost arestată, a venit şi ea acolo la noi. […]
În celula aceea unde am stat eu, eram 60 şi erau paturi suprapuse, câte patru. Bineînţeles că noi, astea mai tinere, eram culcate sus şi cele mai bătrâne jos, cu hârdăul cu apă la cap şi cu hârdăul cu materii fecale la cap. Nu ne scoteau la aer niciodată, ne scoteau doar ca să ducem hârdăul acela mare. Şi-mi aduc aminte că doamna Mihalache [soţia lui Ion Mihalache], săraca, […] m-a rugat să duc eu în numele dânsei hârdăul, dimineaţa. Şi foarte greu l-am convins pe un gardian să fac treaba asta, că e bătrână şi nu poate. Avea 70 şi nu ştiu cât de ani dânsa şi era slabă şi amărâtă, vai de capul ei!”
„Ne rezemam una de cealaltă, ca să supravieţuim”
„Am făcut o foame nemaipomenită acolo!.. Toată ziua stăteam în celulă, pe marginea patului, nu aveam voie să stăm în pat ori să închizi ochii ori să vadă că moţăieşti sau mai ştiu eu ce, că ţi-e somn. Ori te plimbai prin celulă, ori stăteai pe marginea patului şi numai în şoaptă vorbeam. Nu sus, pe paturile de jos. Şi aveam nişte bănci, acolo, pe care stăteam, aşa de istovite eram că nu puteam să mai stăm în picioare. Ne rezemam una pe cealaltă ca să putem să supravieţuim. Eram moarte de foame, ne dădea dimineaţa câte o bucăţică mică de zahăr, de marmeladă, 70 de grame de pâine şi o cană de o jumătate de ceva cald, maroniu, din surcele, nu avea nici un fel de gust. Şi la 12 ne dădea un polonic de zeamă de varză – în iulie era asta – în care fierbeau arpacaş. Nu găseai într-un polonic din ăsta o lingură de arpacaş, era zeamă de varză, pur şi simplu. Şi o bucată de turtoi, de mămăligă cu paie şi mucegăit. Asta era mâncarea de prânz. Şi seara ne dădea un polonic de arpacaş. Vă spun, simţeam, când vedeam pereţii albi, simţeam că sunt de brânză, şi [vroiam] să înfig dinţii în ei!
Ştiu că singura persoană care a avut curajul să iasă la raport… Ne numărau seara, ne numărau şi dimineaţa, ca nu cumva să fi ieşit una pe gaura cheii. Şi doamna Baranga ieşise la raport [şi zice]: <Nu vă e ruşine? Ţineţi femeile astea flămânde!…> Eram aşa de istovite de foame, de… Şi ne era teamă că ne bagă la arest, că aşa se întâmpla, dacă vociferai, te băga la arest, pur şi simplu. Dar nu au băgat-o, au ţinut seama de chestia asta.
Şi chiar acolo, când am fost eu, doamna Lizica… nu ştiu cum îi spune, a murit. Şi au pus-o acolo, pe pătură şi au numărat-o dimineaţa, când au venit… Şi în aceste condiţii, a murit şi mama.”
https://vk.com/@redactiaip-viitorul-romniei-este-maro-guvernul-a-stabilit-cota-de-munci
//////////////////////////
Minciuna a devenit adevăr
Ioan Mircea Crăciun
Virus fals, pandemie falsă, falși funcționari de sănătate alături de medici falși care vând inocenților un fals vaccin pentru beneficii financiare, ele deloc false.
Informații false, vești false, falși experți, indivizi falși care pretind că sunt jurnaliști. Cercetări false , știință falsă, încălzire globală falsă, promovată în alte scopuri. Cine afirmă contrariul nu poate fi decât o persoană falsă sau falsificată ea însuși.
False alegerile, false voturile, liste electorale false, rezultate falsificate. Rasism fals, extremism fals, victime false, invocare falsă a unor legi noi care nu și-ar avea locul. Soluții false la probleme încă și mai false.
Crime false, teroriști falși, falși pirați. Arme de distrugere în masă false și ele, niciodată găsite, în schimb un război cu morți adevărați și o populație inocentă terorizată. Război declanșat de falși politicieni, care mai apoi au organizat false alegeri democratice, cu mașini electorale falsificatoare, buletine de vot false, comunicare falsă. Rezultă falși lideri în toate domeniile vieții publice.
Un papă fals, preoțime falsă, falși creștini înșelați de o biserică falsă. Conservatori falși, patrioți falși, prieteni falși care vă vând imediat pe treizeci de arginți.
Piață mondială liberă falsă, fals capitalism, false intreprinderi private. Avocați falși, judecători falși, procurori și mai falși. Legi false. Cărți false. Filme false. Celebrități false, contrafăcute.
Alimente false, vitamine false, apă de băut falsă, scumpă, vândută de firme străine fals private. Economie falsă, bani falși, chiar și aur fals, se pare inclusiv la Fort Knox.
Istorie falsă, să nici nu mai vorbim, false scuze inexistente pentru războaie provocate. Falsă aterizare pe Lună. Școli false online dar nu numai, manuale școlare false, falși profesori ce vând o învățătură falsă unor elevi cu părinți fictivi, depășiți de minciuni.
False evenimente sportive, atleți falși, divertisment fals la toate nivelurile. Sâni falși, buze false, tatuaje false, feminitate contrafăcută. Mușchi falși, bărbați falși, falsă masculinitate.
Drepturi ale omului false. Boli false, medicamente false, sănătate falsă. Produse false. Publicitate falsă. Totul e fals.
Dar dumneavostră ? Sunteți un adevărat sau un fals ?
,, Trecutul a fost șters. Ștersătura uitată. Minciuna a devenit adevăr. ,, George Orwell – 1984 –
https://vk.com/@redactiaip-se-permanentizeaz-purtarea-botniei-peste-tot-v-supun-ateniei
//////////////////////////////////////
“E foarte rar ca libertatea sa poată fi pierdută brusc”
Sclavajul este atît de terifiant pentru cea mai mare parte a oamenilor obișnuiți cu libertatea încît aceasta trebuie sustrasa în trepte si deghizata aceasta sustragere, într-o mie de feluri pentru ca oamenii sa se poată obișnui progresiv cu sclavia.”
David HUME ( 1771 – 1776 )
Această afirmație, în zilele noastre s-a transformat și ne este vândut într-un concept destul de cunoscut și numit
,, the boiling frog ,,
Broasca fiartă la foc mic nu își dă seama
Dar cum explici chestia asta ?
Căci dacă suntem cât de cât buni observatori și sinceri, suntem obligați să recunoaștem că lumea în care trăim nu este una a inteligenței, pentru marea majoritate a oamenilor. Pentru cei mai mulți, este o lume simplistă in alb si negru, condusă prin sloganuri si propaganda ieftină, dar masiva, pe toate gardurile, pardon, pe toate ecranele.
Acesta este rezultatul unei lungi Evoluții, evoluție care accelerează în loc sa se domolească sau să-și schimbe direcția, căci tehnicile moderne utilizate pentru a o amplifica sunt redutabile. Ele se sprijină pe trusturile media si manipularea pe scara larga a emoțiilor oamenilor și a modului în care oamenii percep realitatea. Lumea este reprezentare spunea Schopenhauer nu-i așa ?
Un real regres, de la inteligență la instrumentarea emoțiilor. Acest regretabil regres se înscrie într-o tendința universală tot mai evidentă a ființei umane de căutare a confortului si a efortului minim posibil.
Iată de ce este tot mai dificil de a comunica mesaje complexe unui public larg, obișnuit doar cu sloganuri și mesaje in forma de medalie, scurte, care suna bine, chiar dacă sunt false. Este legea științei comunicării, a propagandei din toate timpurile, astăzi formată la școala mesajelor publicitare repetate la nesfârșit.
Lumea modernă este o lume de semne, nu as spune de simboluri. O lume unde legatura cu realitatea ar trebui sa poată fi ușor asociată cu acestea, lucru care însă nu se întâmpla. Trăim tot mai mult printre semne, ca suspendați in aer si tot mai departe de realitatea dură, care tocmai pentru ca este greu de suportat a fost evacuată, îndepărtată de simbolurile care o de-semnează.
Concret, am putea da câteva exemple, indicii bursieri Dow, s&p, robor, euribor, libor, USD , RON, ș a m d.
Precum o umbra care părăsește corpul care-i dă naștere, aceste semne se îndepărtează tot mai mult de ceea ce ar trebui sa reprezinte lăsându-ne într-o lume de umbre fără corp, o lume falsă, fabricată prin manipularea percepțiilor, cu ajutorul sloganurilor publicitare si a propagandei oficiale.
Asta nu înseamnă că viața a încetat sa fie consistentă, profundă, complexă, nu, deloc, ea continua sa existe cu toate paradoxurile ei, atâta doar, ca ea această viață consistentă este văzută ca o relicvă a unor vremuri de mult trecute. Ne aducem aminte că toate acestea au existat desigur, numai ca ele nu mai sunt operante si nici eficiente. Trăim astfel într-o lume orizontală din care sensul a fost înlăturat, în care sensul a fost ascuns și înlocuit cu alternanța orizontală alb -negru, stânga – dreapta, zero – unu, o lume digitală.
Sunteți pentru sau împotrivă, iar cei puțini care cred încă într-o lume de profunzimi multidimensionale și care sunt tentați sa despice firul de păr in patru sunt considerați inutili si repede respinși. Nu mai e vreme si nu mai sunt vremuri pentru așa ceva !? Păcat.
Doar elitele, sau chiar, doar super elitele au încă acces si practica sensul. Voi reveni asupra acestor super elite într-un alt articol. Ceilalți nu au decât dreptul plăcerii simțurilor, oricare ar fi ele aceste plăceri, chiar si cele mai deviante. Pentru asta e nevoie de teoria gender,, in așteptarea legiferării depenalizarii consumului de droguri si a pedofiliei. Prostituția, este cvasi oficială deja de multă vreme.
« […] l’américanisme, pour nous, est plus dangereux que le communisme […]. »
Americanismul este pentru noi mai periculos decât comunismul.
— Julius Evola, Orientations (1950)
https://vk.com/@redactiaip-e-foarte-rar-ca-libertatea-sa-poat-fi-pierdut-brusc
//////////////////////////////////////////////
Registre electronice cu cei vaccinați? Vine ciparea?
Incorect Politic
Am spus în mai multe rânduri că vin vremurile în care nu ai unde fugi, în care să nu poți scăpa de mâna lungă a celor care au ajuns să decidă tiranic până și în cazul celor mai intime aspecte ale omului. De fiecare dată când spuneam cele amintite, mai apărea câte unul care-mi arăta către țări așa-zis rebele. Desigur, de cele mai multe ori mi se dădea ca exemplu Rusia. Și, de fiecare dată când repetam că trebuie să fim circumspecți în cazul oricărei țări, mi se enumerau cele câteva aspecte pozitive ale liderului de la Kremlin, punându-se în umbră chestiunile dubioase care, totuși, sunt cunoscute.
Iată că a venit și momentul zero, reprezentat de așa-zisul pașaport de vaccinare, un document de o agresivitate la adresa noțiunii de om nemaivăzută până acum. Ce e pașaportul de vaccinare? Actul prin care omul devine câine, vacă, porc, adică intră în regnul animalelor cărora li se aplicau măsuri de acest tip.
După intrarea în UE a devenit o obișnuință să se chipeze animalele domestice, cu toate că nimeni, dar absolut nimeni, nu a înțeles până acum care e scopul acestei acțiuni. Practic, la ora actuală, nu mai există animal nechipat. S-a spus că totul e o măsură menită a reduce maladiile acestor animale. Frumos spus. Doar că după marea chipare ne-am confruntat cu cele mai mari probleme. Până în 1989, pesta porcină africană era prezentată studenților de la Medicină Veterinară mai mult ca o curiozitate, ca o boală a cărei existență era cunoscută, dar puțin probabilă pe meleagurile noastre. Dacă vreți un echivalent uman, e ceva similar discuțiilor despre friguri. Știm că există, dar boala e puțin probabilă în zona noastră climatică.
A venit UE cu implementarea tuturor procedurilor elaborate pentru biosecuritate alimentară, a chipat tot ce-a prins și iată-ne în prezent confruntându-ne cu cea mai mare epidemie de pestă porcină africană(PPA). Milioane de porci au fost sacrificați pe altarul luptei cu PPA. O luptă care face doar victime între porci și care, cu toate că-și are originile în marile combinate de porci, afectează micii producători individuali cărora le sunt ucise animalele doar pentru că se află „în raza de infectare”. Ați înțeles șmecheria? Dacă ai „norocul” să te afli la câțiva kilometri de un combinat de porci, riști să te trezești în ogradă cu „mascații animalelor” care-ți vor omorî porcul pentru vina de a se afla în apropierea combinatului la care a explodat PPA.
Am făcut paranteza legată de lumea animală pentru a vă face să înțelegeți absurditatea unor măsuri. Chiparea nu doar că n-a prevenit nimic, dar, mai mult, iată că, în ciuda sa, avem de-a face cu masive pandemii care nu se rezolvă decât prin sacrificarea animalelor. Și, de fapt, nici măcar așa întrucât noile focare apar precum ciupercile după ploaie.
Să ne reîntoarcem la nebunia pandemiei umane. Acum, când infectarea începe să scadă natural, se inventează tot felul de nebunii. Se face o propagandă nebună vaccinării, în ciuda faptului că argumentația e de-a dreptul absurdă. Ceea ce se susține cu isterie pe la televizoare și-n media electronică sfidează bunul simț. Cum să spui să numești „imunizare” o procedură de vaccinare în urma căreia nici măcar producătorii nu pot spune CÂT TIMP TE IMUNIZEAZĂ? V-ați întrebat întrebat medicul despre acest „mic amănunt”? Eu am făcut-o și mi s-a răspuns franc: nu se știe, dar producătorii speră ca imunizarea să țină … trei luni. Ați înțeles? TREI LUNI!!! V-ați întrebat medicul care-i rațiunea pentru care o persoană care a făcut boala mai trebuie să se vaccineze? Eu am întrebat și mi s-a spus că e o prostie fără margini care contrazice tot ce-au învățat la școală: nu există imunizare mai puternică decât cea naturală. „Dacă ai făcut pojar ți s-a mai făcut vaccin? Dacă ai făcut oreion, ți-a mai spus vreun doctor să te vaccinezi?” N-o să mai întind enumerarea controverselor deoarece am pretenția că sunt citit de oameni cu picioarele pe pământ și n-aș face altceva decât să plictisesc.
Ei bine, în ciuda controverselor, treaba merge mai departe, semn clar că logica și-a pierdut definitiv puterea în lumea în care trăim. Așadar, în ciuda controverselor și, mai ales, în ciuda unui minim respect pentru ființa umană, se trece masiv la „catalogarea”, înregistrarea celor care sunt vaccinați. Mai mult, anumite țări – precum Africa de Sud – deja au impus restricții la intrarea în țară a persoanelor nevaccinate. Treburile însă nu se opresc aici, surprizele apărând fix acolo unde mulți dintre cei care se auto-iluzionează se gândeau că se pot salva.
Dacă inițiativa lui Biden de a semna obligativitatea purtării măștii peste tot timp de cel puțin 100 de zile făcea parte din chestiunile așteptate, inițiativa de dată recentă a Rusiei de a se alătura în forță susținătorilor pașaportului digital de vaccinare probabil vă va surprinde. Ei bine, se pare că rușii vor fi primii europeni care nu doar că vor avea un asemenea document electronic, dar vor și pretinde existența unui pașaport de vaccinare pentru a putea intra în Rusia. Pașaport care, în ciuda atenției deosebite a rușilor de a impune propriile standarde, va fi unul dintre cele care sunt dezvoltate de către globaliști: cel al IATA, cel de la Commons Project etc. Iată cum sare iepurele de unde te aștepți mai puțin!
Chestiunea însă capătă aspecte de-a dreptul îngrijorătoare întrucât există voci în Rusia care care cer imperativ ca pașaportul să se folosească și în cazul deplasărilor aeriene interne sau la trecerea dintr-o regiune în alta. Iar dacă asta nu e destul, aflați că o propunere legislativă de dată recentă dorește să statuteze obținerea de discounturi la magazine de către cei vaccinați! Cât e de-aici până la profeția cu semnul pe mâna dreaptă sau pe frunte? Iată cum o nebunie se transformă în teroare.
N-are sens să vă lăsați pe-o ureche gândindu-vă că „asta se întâmplă la ei”! De fapt, dacă veți avea puterea să priviți obiectiv, veți constata că peste tot în lume se fac pași hotărâtori în direcția impunerii pașaportului de vaccinare. Altfel ce sens ar avea întreținerea registrelor electronice cu cei vaccinați? În realitate toate țările lumii se pregătesc să impună în același timp pașaportul, iar registrul de evidență e dovada că întreg procesul n-are legătură cu boala, ci cu o agendă ascunsă care va fi impusă tuturor, în ciuda fracturilor logice.
Impunerea lui Biden la putere deschide epoca accelerării la maxim a agendei globaliste. Ceea ce urmează e greu de imaginat chiar și de către conspiraționiștii obișnuiți să mai înflorească bănuielile pentru a-i speria pe cei care-i ascultă. Cadența cu care vor apărea modificările e infernală. Realizați doar că, imediat după preluarea mandatului, prin câteva ordine executive Biden a anulat marea majoritate a „proiectelor grele” ale lui Trump. Cu alte cuvinte, restaurația s-a produs în câteva minute. Așteptați-vă așadar la o cadență înfiorătoare a evenimentelor, la o derulare halucinantă a acestora. Lumea realmente se va schimba peste noapte. Va veni momentul în care vă veți culca într-o lume și vă veți trezi într-o cu totul alta, întrebându-vă cu disperare cum de este posibil așa ceva. Nu vă auto-iluzionați: va fi posibil,iar căile de scăpare prin fugă pur și simplu nu există. Doar rezistența celor mai puternici ne-ar putea oferi un dram de speranță. Asta dacă nu cumva speranța va fi scoasă în afara legii!
https://vk.com/@redactiaip-registre-electronice-cu-cei-vaccinai-vine-ciparea
//////////////////////////////////////////////
ORIGINEA MESIANICĂ A NOII ORDINI MONDIALE
Horațiu Banciu
Incorect Politic
Cucerirea mondialisto-mesianică implică două aspecte care la originea lor au fost două izvoare separate probabil de peste douăzeci de secole. Considerăm că cititorul are o idee despre poporul ales, Mesia şi mesianismul iudaic. Faţă cu această realitate geo-politică, cultural religioasă şi anesteziantă, reacţia popoarelor din jurul vechilor Iudei, ca şi din lumea contemporană a fost şi este una de degenerare, corupere, pervertire, înjosire, consecinţa politică fiind puterea mai mult sau mai puţin mascată, încă, a mesianismului jidovesc peste popoarele degenerate. În faţa acestui tablou, două atitudini par la fel de periculoase. Unii cred că este prea târziu, că nu se mai poate face nimic, forţa politicianismului mafiot, de pretutindeni, fiind consecinţa ireversibilă a slăbiciunii milioanelor de « cetăţeni cumsecade », alegătorii lambda care, scrutin după scrutin, au confundat zăpăceala lor cu datoria de cetăţean. Ceilalţi, precum struţul, după o viaţă ratată, cu capul în nisip, neagă existenţa complotului mesianist mondial.
Orice ar spune cei de pe urmă, complotul există, autorii, responsabilii şi profitorii lui se laudă cu el, în diverse ocazii. Negaţioniştii complotului vor spune că cele ce urmează sunt false. Acest lucru nu este posibil: textele iniţiatorilor complotului există, pot fi găsite de oricine, fără prea mare efort.
Scrise, separat, de teologul rus Serghei NILUS şi de francezul Georges BOUTMY, trăitor la Sankt Petersburg, Protocoalele Înţelepţilor Anonimi ai Sionului (ÎAS) datează de peste un secol. Ediţia Nilus a apărut în 1905, la Ţarskoe Selo, cea a lui Boutmy în 1911, la Petersburg. Practic, cele două ediţii sunt identice, diferenţele dintre ele limitându-se la ordonarea diferită a capitolelor identice. Protocoalele înţelepţilor IAS au fost redactate pe baza Proceselor Verbale ale celor 24 de şedinţe ale Primului Congres Sionist Mondial – Bâle, 1897. Ele constituie planul jidovesc de cucerire a puterii mondiale.
Cei interesaţi contestă autenticitatea Protocoalelor, pretinzând că ar fi vorba de un text fals! Nu poate fi vorba de aşa ceva, realitatea Protocoalelor verificându-se pe incontestabilitatea evenimentelor istorice. Până astăzi, ele s-au împlinit punct cu punct, pe planurile social, moral, cultural şi politic ale cuceririi puterii mondiale.
Protocoalele ÎAS nu sunt primul text cunoscut, pe această problemă. Ele reiau şi dezvoltă cele spuse cu peste o sută de ani înainte, către sfârşitul celui de al XVIII-lea secol, de abatele Augustin Barruel în Memorii pentru a servi la Istoria Iacobinismului[1], carte considerată şi ea, de unii, ca fiind « falsă[2] ». Cartea lui Barruel nu este falsă ci foarte adevărată, fiind scrisă pe baza documentelor găsite asupra unui mesager al Lojii masonice a Iluminaţilor din Bavaria, creată de Jidanul convertit Adam Weishaupt. Una dintre sursele neînţelegerilor şi confuziilor constă în aceea că, după alţii, Protocoalele IAS ar fi fost scrise nu pe baza documentelor sustrase din seiful hotelului din Bâle, ci pe baza celor găsite tot asupra unui mesager. După alţii, documentele respective ar fi ajuns la Ohrana ţaristă prin amanta unuia dintre participanţii la Congresul sionist din Bâle. Bineînţeles, unii susţin că Protocoalele Înţelepţilor ar fi fost fabricate de Poliţia secretă ţaristă. Oricum ar fi, Protocoalele IAS reiau şi dezvoltă Memoriile lui Augustin Barruel despre super-loja masonică a Iluminaţilor din Bavaria.
Începutul iudaismului este clar, bine expus, prezentat şi însăilat pe un Contract de tip comercial, între zeul tribal Iehova şi patriarhul Avraam. Apoi, contractul iniţial s-a extins, cuprinzând şi direcţionând ideologia multiseculară a unui popor, ce aspiră a se înstăpânii peste toate popoarele lumii.
Există numeroase dovezi privind complotul mesianic, ce începe cu penisul tăiat împrejur al patriarhului Avraam, traversează iudaismul antic, creştinismul, islamul, secol după secol, terminându-se cu prostirea, manipularea, tăierea cerebrală împrejur şi chiar a organelor sexuale ale femeilor şi bărbaţilor popoarelor vremii noastre. Multe din aceste dovezi fac obiectul analizei magistrale a lui Douglas Reed, în Controversa Sionului , carte ce poate fi găsită gratuit pe internet, într-o limbă sau alta. În toate vremurile şi în toate locurile, strategia complotiştilor a constat în acapararea tuturor puterilor dintr-un Stat sau altul: economia, finanţele, armata, magistratura, educaţia, învăţământul, presa şi televiziunea, nu în ultimul rând religia şi instituţiile acesteia.
Războiul contra Uniunii Sovietice, trădarea de la 23 August, diviziile anti-româneşti « Tudor Vladimirescu » şi « Horia, Cloşca, Crişan », politica anti-românească a guvernelor de după mareşalul Antonescu au marcat denaturarea şi pervertirea Statului nostru, din românesc în anti-românesc. A urmat punerea în scenă a iudeo-comunismului, pocirea spirituală prin teroare, jaf, exterminarea intelectualilor şi a ţăranilor în penitenciara Republică Populară Română, în lagărele de muncă forţată şi exterminare din lungul canalului Dunăre-Marea Neagră, în sute de închisori şi lagăre de carantinare, până în vara lui 1964. Cu toată politica lui, mai mult sau mai puţin autohtonă, pe plan statal, regimul ceauşist a continuat jidănirea, iudaizarea spirituală, tăierea cerebrală împrejur (numai!), a Neamului Românesc, fiind tolerat, încurajat şi susţinut vreme îndelungată, de Noua Ordine Mondială, fixată la Yalta, în februarie 1945.
Lovitura de Stat din decembrie 1989 a fost esenţialmente jidovească, regizată şi pusă în scenă de serviciile secrete israeliene, iudeo-bolşevic, iudeo-american iudeo-maghiar şi altele. Următorii preşedinţi, chibuţnici, au fost de origine jidovească, ca marea parte a guvernelor şi parlamentelor de neisprăviţi, a adunături banditisto-criminale, mafiote şi trădătoare, din ultimii 30 de ani. Rezultatul: furtul, jaful, trădarea generală şi absolută, haosul economic, pervertirea şcolii, educaţiei, învăţământului, nu în ultimul rând a Bisericii şi vieţii religioase. Nu mai vorbim de legalizarea aberaţiilor sexuale, încurajarea discretă a pedofiliei, România devenind unul dintre principalii furnizori pe piaţa mondială a prostituţiei, pedofiliei, adrenocromului, a crimelor rituale inimaginabile, necunoscute de cea mai mare parte a populaţiei. Foarte curând, după modelul occidental, violul nu va mai fi considerat crimă ci simplu delict, apoi nici atât, România fiind bordelul cel mai ieftin din Uniunea Europeană.
Ultimii 30 de ani au fost o perioadă de dezmăţ sexual în bordel europenizat, nicio instituţie statală nu s-a opus voinţei iudeo-masonice de distrugere a României, a românismului, a Poporului Român. Nimic nu este mai scandalos, mai infam şi mai ignobil decât pasivitatea intelectualilor, a Bisericii ortodoxe, a celorlalte religii creştine ce sporovăiesc zgomotos în jurul poveştilor biblice, refuzând să vadă teroarea spirituală, mizeria, sărăcia şi bordelul în care suntem obligaţi să trăim.
Pe nesimţite, am intrat în faza muribundă a societăţii capitalisto-liberale, care prin modificarea legilor schimbă însuşi modelul comportamentului omenesc. Cele ce se petrec, asasinarea mascată a ceea ce încă este românesc, tradiţional şi normal se face prin intermediul legislaţiei aberante, de inspiraţie jidovească, distrugătoare. Societatea, nu mai evoluează prin ea însăşi, ci prin legile ce i se impun, fiind forţată să involueze contra propriei sale naturi, a vocaţiei împlinitoare. S-a ajuns la ce se vede: ceea ce a fost interzis este de acum permis; ceea ce a fost ilicit a devenit licit!
ORIGINEA MESIANICĂ A NOII ORDINI MONDIALE, imaginea nr. 2
Trebuie să înţelegem ce se petrece în jurul nostru, în lumea de azi. Cei ce nu înţeleg sau nu vor să înţeleagă sunt ca picaţi de pe altă planetă. Unii cred că lectura Bibliei poate asigura închiaburirea în rai, vreo vilişoară, în preajma Sfântului Petrică! Tot ce se poate, dar minuni în vremea noastră nu văd a se mai face, deşi vorbeau odată lemne şi dobitoace… Lectura Bibliei şi rugăciunea sunt insuficiente pentru a pune capăt distrugerii programate a societăţii şi popoarelor. Pentru lenea şi indolenţa de care dau dovadă, condamnăm toate cultele religioase, toate pretinsele biserici şi bisericuţe creştine, toţi ierarhii, preoţii, pastorii, toţi credincioşii ce se lasă duşi de nas, îmbătaţi cu apă de ploaie şi versete biblice. Preoţii, ierarhii pastori, sfătuiesc credincioşii să nu se ocupe de politică. Altfel spus, politicienii sunt lăsaţi să facă ce legi poftesc, fără ca Biserica şi credincioşii să se revolte. Distrugerea societăţii se face din interiorul ei, ceea ce nu s-a mai văzut de pe vremea Sodomei şi Gomorei.
În mod conştient sau inconştient, toate cultele religioase, toate bisericile au făcut jocul clasei politice corupte şi trădătoare. Pe plan moral şi social general, în ce a constat acţiunea Jidovilor Iliescu, Constantinescu, Băsescu, a Neamţului Iohannis? Aceştia, partidele mafiote şi securiştii din spatele lor au întrodus în programele şcolare deprinderea homosexualităţii, a transgenderismului, de către profesori şi elevi. Sodomitul de la Cotroceni militează pentru răspândirea prostituţiei şi a pedofiliei, inclusiv printre bebeluşi. Halal preşedinţi şi guvernanţi aleşi de credincioşii creştini, ce se cred corecţi din punct de vedere politic, de responsabilii structurilor bisericeşti ce l-au trădat pe Cristos. Mulţi dintre Românii de astăzi întruchipează curvirea programată a societăţii creştine, anunţată şi teoretizată de Protocoalele ÎAS.
După înlăturarea ultimului guvern românesc, la 23 August 1944, modelul iudaizării, curviei şi tăierii cerebrale împrejur a societăţii noastre a venit din Moscova stalinistă. Începând cu 1990, ucazurile şi modelul decadenţei vin din America, de la criminalii pedofili, banda Hollywood, ce conduce totul în Statele Unite, ţară bolnavă în care industria cinematografică şi televiziunea au devenit bordelul tuturor abuzurilor sexuale posibile, al tuturor reţelelor sângeroasei sclavii pedofile. Pe lângă Statele Unite, abjecta şi degradanta intreprindere pedofilă este susţinută de guvernele Uniunii Europene, supuse tiraniei aceloraşi valori demne de Sodoma şi Gomora.
Maniacii curviei cinematografice hollywoodiene sunt cunoscuţi: o bandă de Jidani descreieraţi, care prin filmele lor răspândesc perversiuni sexuale şi crime pedofile de neimaginat. Multe publicaţii americane recunosc deschis că Jidanii au creat pornografia pentru a murdări, compromite şi desfigura cultura creştină.
Biserica şi Creştinii cretinizaţi nu vor să vadă inamicul societăţii noastre. Suntem în ceasul al 12-lea. Creştinii dorm pe ambele urechi, iar Jidănimea îşi sărbătoreşte victoria prin noi şi noi muzee mincinoase, publicaţii de tot felul, emisiuni televizuale, în toate limbile. În mai toate numerele lor, revistele americane, tip Magazin, recunosc justeţea plângerilor popoarelor în ce priveşte influenţa nefastă a Jidovilor în cinematografie şi teatru. Asta nu înseamnă mare lucru, subliniază cei mai îndrăzneţi dintre ei, faţă de şi mai penetranta, nociva influenţă jidovească din bisericile, şcolile şi legile voastre. Încă nu aţi realizat proporţiile vinovăţiei noastre, spun ei, pe faţă, într-un fel de extaz, exces sau zel satanic. Da! Este adevărat, scrie Scream Magazine, suntem intruşi în cultura voastră, vă parazităm, suntem subversivi. V-am corupt lumea, idealurile şi destinele, pe care le-am distrus. Nu putem spune că Jidanii nu ne-au prevenit.
ORIGINEA MESIANICĂ A NOII ORDINI MONDIALE, imaginea nr. 3
Revenind la problema de la care am plecat, chestiunea autenticităţii Protocoalelor ÎAS este absurdă, acestea fiind expresia voinţei de anihilare a tuturor popoarelor, prin pervertirea morală a acestora. Avertismentul Sf. Augustin este mai actual ca oricând: tot văzând şi văzând orice, sfârşim prin a suporta orice; suportând orice, sfârşim prin a tolera orice; tolerând orice, sfârşim prin a accepta orice; acceptând orice, sfârşim prin a aproba orice.
Voită şi plănuită de iudaism, în cadrul milenarei sale campanii de cucerire a puterii mondiale, distrugerea naţiunilor şi pervertirea popoarelor are o lungă istorie.
Originea mesianică a complotului mondialist este evidentă: ideologia poporului ce se crede ales şi mulţimea exemplelor biblice fac inutil orice comentariu. Mesianismul iudaic şi ideologia poporului ales sunt cauza a tot ce se petrece, nu în ultimul rând a crizelor periodice, a Noii Ordini Mondiale, a nesfârşitelor războaie pentru pace, a masacrării popoarelor, a mondialismului. Nu putem înţelege voinţa de distrugere a civilizaţiei actuale, fără a reaminti originea conspiraţiei mondialiste. După Golgota, vechea paranoie contractuală şi sângeroasă, în jurul onorabilului şi venerabilului penis, tăiat împrejur, al patriarhului Avraam, s-a învârtoşat prin respingerea lui Cristos de către Iudei şi întreaga Jidănime. Ejaculat de vrednicul şi măreţul penis avraamic, ce nu putea fi o aia obişnuită, cum cred ateii, vechiul complot mondialist s-a învârtoşit în erecţia pe ale cărei culmi găsim Hollywoodul, insula pedofililor lui Epstein, bordelele de pretutindeni şi chiar în scăfârlia iohannică, probabil una dintre zonele erotice ale celor ce vor să-şi pună sexul în frunte. Pe ce ne bazăm când spunem asta? Simplu! Deşi avea întreaga omenire la dispoziţie, Iehova, zeul Israelo-Iudeo-Jidovilor, cântărea totul cu mădularul avraanic. Nu întâmplător, pe aceeași linie, erotismo-eroismul şi transgenderismul l-au împins pe locatarul de la Cotroceni să provoace orgasmul constituţional al celor nouă, de la CCR. Dixit Biblia! Ce mai contează! De când cu educaţia sexuală oficială, ştiinţifică, galopantă şi bruxelleză, de la zero ani, p*la avraamică va fi primul, poate al doilea cuvânt pe care noii născuţi îl vor învăţa de la învăţătorii şi educatoarele lor, absolvenţi hollywoodieni scăpaţi probabil prematur din clocitoarele insulei lui Epstein. La complotul mondialist din jurul penisului avraamic, imparţialitatea şi credinţa ne obligă să adăugăm respingerea lui Cristos de către iudeo-jidănime, ceea ce explică înverşunarea cu care pedofilia jidovească contaminează lumea creştină, nu cu vreun covid oarecare ci cu măreţele şi biblicele ejaculări escatologico-avraamice. Nici mai mult, nici mai puţin!
Credincioşi sau nu, constatăm că pe vechea paranoie mesianică a complotului mondialist s-a altoit respingerea lui Cristos de către Jidănime. Iudeo-Khazaro-Jidovii l-au respins şi continuă să-l respingă pe Cristos. De ce? Pentru că noua religie nu le aduce puterea asupra lumii, putere aşteptată de ei toţi. Cristos nefiind acel Mesia, pe care îl aştepta Jidănimea, aceasta s-a mesianizat pe sine însăşi, proclamându-se Mesia întregii lumi, învârtoşind mădularul avraamic şi pretenţia cuceririi popoarelor, nu cu penisul, ca Turcii lui Erdogan, ci cu blegoşirea lui prin onanism prezidenţialo-cotrocenic, guvernamentalo-bruxellez, universitaro-academic şi creştino-ecumenic. Cine nu înţelege asta, nu înţelege nimic din ce se petrece, sub ochi ce nu vor să vadă.
Nu exagerăm întru nimic. În Scrisoare către Karl Marx, Baruch Lévy spune că Poporul jidănesc, în calitate de colectivitate, este propriul său Mesia.
ORIGINEA MESIANICĂ A NOII ORDINI MONDIALE, imaginea nr. 4
Nu noi o spunem . O spun Jidanii, a căror dominaţie asupra lumii se va realiza prin distrugerea raselor şi popoarelor, prin eliminarea frontierelor, monarhiilor a tuturor particularismeloor, prin proclamarea Republicii mondiale. În această nouă organizare a omenirii, fii lui Israel, în prezent dispersaţi în lume, vor deveni pretutindeni element conducător, mai ales dacă vor reuşi să plaseze masele muncitoreşti sub controlul câtorva dintre ei. În acest fel, încheia Baruch Lévy, proprietatea privată va intra pe mâna guvernelor jidoveşti, ce vor administra pretutindeni toate bunurile materiale, împlinind vechea promisiune a Talmudului: Jidanii vor fi stăpânii bogăţiilor tuturor popoarelor pământului.
Expresia « guverne jidoveşti » aminteşte nu numai cei patru preşedinţi iudeo-fanarioţi şi chibuţnici, de după Ceauşescu, ci şi pe Ana Pauker-Rabinsohn, Teohari Georgescu şi cei patru Hohenzollerni ce au îngropat domniile pământene. De la Brâncoveanu şi Cantemir, vreme de peste trei secole, cu excepţia celor trei luni sub Domnul Tudor, într-o jumătate de Valahie, şapte ani sub Cuza-Vodă, ceva peste trei ani, sub guvernul mareşalului Antonescu, România a fost condusă doar de ocupanţi şi invadatori străini, majoritatea Jidani, dăunători ţării, duşmani ai Neamului Românesc.
Respingerea lui Cristos nu le-a adus Iudeo-Jidanilor stăpânirea lumii, îndărătnicie plătită cu pretenţia de popor ales. Pentru lumea creştină, poporul ales este constituit de totalitatea fidelilor lui Cristos, lucru mai uşor de afirmat însă, decât de realizat, în cele şaptesprezece secole de după Constantin cel Mare.
De la Golgota până astăzi, Istoria arată că ereziile iudeo-creştine, schismele noii religii s-au datorat influenţei Kabalei jidoveşti asupra structurilor religioase ale diferitelor epoci, de la arieni, bogomili, catari, până la protestanţii şi neoprotestanţii de azi. Nicio schismă nu s-a produs fără o cauză ce urcă până la începuturile creştinismului.
Cele mai importante etape ale complotului IAS au fost Revoluţia de la 1789 şi cea bolşevică, din 1917. Elementele principale, banii necesari înfăptuirii revoluţilor au fost iudeo-masonici, englezeşti, americani, germani. Nici Vechiul Regim francez, nici ţarismul nu a înţeles ce se pregătea, mai ales din perspectiva apariţiei şi consolidării francmasoneriei. Întreaga societate, aristocraţia, clerul, înalta burghezie, toţi au fost înşelaţi de aparenţa onorabilă a masoneriei. Vorbind despre morală şi dogmă, iniţiatul american Albert Pyke confirmă duplicitatea francmasonică: doar o parte din simboluri este divulgată iniţiatului, ce este indus în eroare şi nu trebuie să priceapă nimic. Înţelegerea este rezervată prinţului masoneriei. Imbecili utili deschid poarta revoluţiei, mulţi dintre ei fiind primele victime ale acesteia.
Albert Pike, francmasonul autor al cărții “Morals and Dogma”
Albert Pike, francmasonul autor al cărții “Morals and Dogma”
Ce se alege de libertate, în cadrul democraţiilor? Încetând de a fi stăpân pe sine însuşi, francmasonul nu poate face decât ce « trebuie » să facă, nu îşi mai aparţine lui însuşi ci unui ordin răspândit pe întreg pământul. Adam Weishaupt, şeful Iluminaţilor bavarezi se exprimă astfel : Vom stabili dominaţia universală, o formă de guvernare unică pentru toată lumea. Opinia publică trebuie pregătită şi anticipată în interiorul societăţilor secrete.
Spontaneitatea democrată, legile democrate se pregătesc cu anticipaţie. Întâi campaniile de presă. Apoi, când guvernanţii consideră că publicul este bine drogat şi tăiat împrejur la creier, se introduce un proiect de lege în parlament, care nu va fi votat doar de parlamentarii unui singur partid ci de un număr mai mic sau mai mare dintre aleşii tuturor partidelor. Ceea ce contează este apartenenţa parlamentarilor la masonerie, în contradicţie eventuală cu directivele propriului lor partid. Acest lucru fundamental trebuie cunoscut.
În urmă cu peste două secole, Marele Orient a anunţat Republica Universală. De atunci, francmasonii din toată lumea participă la edificarea acesteia. Francmasonii Marelui Orient nu sunt singurii ce distrug popoarele. Cei din lojile zise « Naţionale » au acelaşi crez. Pentru francmasoni, Uniunea Europeană este prima etapă a spaţiului universal, a patriei unice pe întreg Pământul: Republica universală cu Guvernul ei Mondial.
ORIGINEA MESIANICĂ A NOII ORDINI MONDIALE, imaginea nr. 6
Proclamarea Republicii Universale vizează întâi Europa. Nu putem spune că francmasonii nu ne-au prevenit, nu putem uita că francmasoneria este o intreprindere jidovească. Totul e clar: Republica Universală şi Guvernul Mondial decurg din ideologia poporului ales, din ideologia Kabalei, lucru recunoscut de Bernard Lazare în Antisemitismul, Istoria şi cauzele sale, Documente şi Mărturii: Din chiar leagănul francmasoneriei, Jidanii au fost kabalişti. Masoneria se bazează pe iudaism. Fără învăţătura jidovească, ritualurile masonice nu au niciun sens. În 1943, discutând cu William Stanley, redactor şef la New York Times, ce se plângea de mulţimea Jidanilor din redacţie, ministrul american de Externe, Cordel Hull, l-a îndemnat să-i dea pe toţi afară. Lucrurile s-au petrecut însă exact invers: Jidanii l-au dat afară pe William Stanley şi pe alţii! Cum? Prin cumpărarea ziarului New York Times, operaţie perfect reuşită, cu principalul ziar american. După război, la fel s-au petrecut lucrurile cu ziarul francez La Croix (Crucea). La Tribune Juive şi alte publicaţii jidoveşti citează adesea pe rabinul Israel Wise, după care francmasoneria este o instituţie jidovească în Istorie, gradele, parolele, explicaţiile acesteia fiind jidoveşti de la de la un capăt la celălalt. În ianuarie 1994, vorbind de relaţia dintre Jidănime şi francmasonerie, revista catolică Sodalitium sublinia că ritualul şi calendarul masonic încep chiar cu construcţia primului Templu din Ierusalim, sub regele Solomon. Nimic extraordinar: masoneria decurge din iudaism. Dacă n-ar exista sinagogile, templul masonic le-ar înlocui, fără probleme pentru cultul mazaic. Legătura, influenţa reciprocă a sinagogii şi masoneriei nu poate fi negată, elementele simbolice comune imprimă ritualului ambelor caracterul specific jidovesc. Ei înşişi, Jidanii şi francmasonii proclamă originea, filiaţia lor comună. Aşadar, masoneria este emanaţie jidovească, armă contra creştinismului. Jidanii şi francmasonii afirmă, repetă, susţin, revendică şi se laudă cu acest lucru.
ORIGINEA MESIANICĂ A NOII ORDINI MONDIALE, imaginea nr. 7
Nu ne putem limita la denunţarea autorilor complotului mesianisto-mondialist. Să denunţăm şi complicii acestora, care se găsesc printre noi şi ai noştri, lucru recunoscut nu numai de Jidani ci şi de o bună parte a elitei musulmane, pentru care alianţa politică dintre Israel şi Statele Unite este însăşi concretizarea Protocoalelor ÎAS, dovada influenţei decisive a Jidanilor şi a Lojilor contra Creştinilor, în cadrul intreprinderii iudaice de cucerire a lumii întregi.
Anumite elite musulmane sunt mai clarvăzătoare decât elita creştină, ce contestă evidenţa alianţei dintre Jidovi şi francmasoni. Iată câteva din spusele lui Nicolas Sarkozi, preşedintele unei Franţe pe cale să devină cea mai mare putere musulmană (discursul din 16 ianuarie 2009) : « Avansăm către Nouă Ordine Mondială. Nimeni, absolut nimeni nu va putea să ni se opună ». Afirmaţia aceasta este oare democrată? De fapt, în discursul său, Sarkozi reafirma ce se ştia de mult, între altele din declaraţia Jidanului american Paul Warburg, în faţa Senatului american, la 17 februarie 1950: « Vom avea un guvern mondial, indiferent că asta place sau nu place unora. Rămâne doar să vedem dacă acest guvern va fi creat prin forţă şi cucerire sau prin consimţământ ».
Popoarele au memorie scurtă, din care cauză aceste lucruri trebuie repetate cât mai des posibil. Iată ce spunea baronul Edmond de Rotschild, în revsita Entreprise (18 iulie 1970): « Popoarele, naţiunile, toate naţiunile lumii constituie următorul bastion, ce trebuie făcut praf şi pulbere ». Jidanul Bernard Henri-Lévy, în France-Soir, din 24 aprilie 1979, se exprima în acelaşi sens: « Tot ce contribuie la distrugerea mitologiei reacţionare a Statului-Naţiune, a naţionalismului tricolor, a pământului, toate acestea ne interesează, ne sunt scumpe, inclusiv pedo-satanismul, publicaţiile homosexuale cele mai radicale… Patria este cuvîntul cel mai odios cu putinţă ». Iată o afirmaţie cu deplină valoare demonstrativă. Acest enunţ nu priveşte direct Israelul ci Uniunea Europeană, care a inventat faimoasele fake news. Ce înseamnă legea aşa numitelor fake news, dacă nu cenzuraţi, cenzuraţi, cenzuraţi! De acum, nu mai există decât adevărul oficial, ce ne va fi băgat în cap cu forţa, de toate canalele de televiziune şi toate tipăriturile. În faimosul său 1984, Orwell spune exact acest lucru. Poliţia jidovească a Gândirii n-a ezitat să recurgă la Jidoavca Annie Kriegel, comunistă spoită filosoficeşte: « Guvernul francez trebuie să pedepsească cu amendă şi reeducare politică orice discuţie privată deviantă, al cărei conţinut este considerat ostil sau neconform ideologiei oficiale ». Încet, încet ne trezim cu toţii în mijlocul Gulagului, pe care l-am crezut de domeniul trecutului. Se înţelege cum s-a ajuns la promulgarea legii fake news. Ştirile ce deranjează guvernul sunt considerate false, de către acesta. Odată în plus întâlnim acelaşi factor jidovesc, ai cărei aliaţi prin conivenţă iudeo-masonică şi biblism protestant sunt anglo-saxonii. Americanilor li se spune că nu s-au găsit cutiile negre ale avioanelor implicate în complotul terorist din 11 septembrie 2001, dar că, dimpotrivă, în epavele avioanelor şi turnurilor aruncate în aer s-au găsit paşapoartele « teroriştilor ». Cine crede o astfel de absurditate, nu poate fi întreg la minte.
Legat de atentatele de le 11 Septembrie 2001, putem vorbi de două categorii de imbecili: cei ce au fabricat falsul montaj, care nu pot fi decât imbecili. Cei ce le cred însă, nu pot fi decât şi mai imbecili! Povestea atentatelor de la 11 Septembrie 2001 este halucinantă. Celor ce caută răspunsul, Jidovii le ţin discursul următor: Nu vă bateţi capul. Noi, Iudeo-Jidanii, ţinem America în lesă, iar Americanii ştiu asta foarte bine. De aceea, politica lui Trump este tipică. Ştiind că Jidovii sunt stăpânii Americii, el ţine cont de asta, în politica israeliană. Americanii sunt cunoscuţi pentru acţiunile teroriste ce le permit să justifice anexiuni teritoriale ulterioare. Unii au remarcat apropierea dintre numele fostului ministru francez Bernard Kouchner şi ginerele lui Trump, Jarred Kushner. Greu de spus că Jidanii nu sunt mereu unde trebuie, unde se decide ceva important. Pentru a menţine lumea occidentală în jurul Americii, sub pretextul ameninţării comuniste, agenţii CIA comit atentate ce sunt atribuite unor comunişti. Europenilor li se se serveşte aceeaşi minciună cu privire la terorismul Islamic. Pericolul islamo-arab există, el este însă de o cu totul altă natură, iar în spatele lui găsim, invariabil, aceeaşi Jidănime.
Actualitatea şi gravitatea acestei mentalităţi transpare din atentatele teroriste ce lovesc marile oraşe europene, ţintind oamenii simpli, ce nu au nimic de-a face cu viaţa politică. Se urmăreşte ca, pentru asigurarea securităţii şi protecţiei, cei vizaţi să facă apel la Stat. Pretinsele atentate, chipurile ale unor disperaţi, permit Statelor tot mai teroriste, ele însele, să mimeze limitele iluzorii ale unei problematici libertăţi publice, pretextând că o protejează pe aceasta.
Marile atentate teroriste, 11 Septembrie 2001, cele anterioare, afacerea teroristă din Serbia, evenimentele din Afganistan, Irak, Libia, Siria sunt elemente ale complotului ce vizează proclamarea Marelui Israel. Firul director al acestor rânduri este demonstraţia, etapă după etapă, a distrugerii popoarelor pământului, pentru instaurarea dictaturii mondialisto-mesianiste. Pe acest fir, rând pe rând se înşiră toţi responsabilii complotului. Dacă popoarele nu vor înţelege ce se petrece şi despre ce este vorba, dictatura mondialisto-mesianică va fi inevitabilă. Trebuie neapărat, este nevoie ca toate popoarele să înţeleagă cele ce se petrec. Pe zi ce trece, se acţionează în sensul realizării mondialismului avraamo-mesianic, pe toate căile posibile şi imaginabile. Începem să înţelegem ce va însemna dictatura lor, care este scopul lor.
Pentru autorii acestui complot iudeo-masonic şi mesianic, toate popoarele, toate naţiunile trebuie să dispară, cu o singură şi unică excepţie. Toate religiile trebuie să dispară şi ele, cu o singură şi unică excepţie. Când vom înţelege asta, vom şti mai bine cu cine ne batem. Poporul ce nu-şi cunoaşte duşmanul, nu se poate lupta cu acesta. Trebuie să înţelegem gravitatea responsabilităţii duşmanului tuturor popoarelor lumii. Dacă popoarele nu vor găsi calea potrivită pentru o reacţie comună, le aşteaptă o teribilă şi inimaginabilă dictatură mondială, dictatura Jidovimii contra tuturor popoarelor, a întregii omeniri, contra tuturor raselor şi etniilor, contra tuturor religiilor.
*
[1]. Prima ediţie a cărţii lui Augustin Barruel, Mémoires pour servir à l’Histoire du Jacobinisme, a apărut la Paris, în 1810. Memoriile lui Barruel fuseseră însă cunoscute şi dezbătute în cercurile catolico-francmasonice cu cel puţin zece ani înainte de Revoluţia de la 1789, după cum declară autorul lor. Refuzând să intre în masonerie, acesta s-a lăsat invitat la câteva reuniuni şi serate masonice, pe vremea lui Ludovic al XVI-lea. Până într-o zi, când anturajul i-a spus că este francmason plin, deşi nu a semnat cererea oficială de intrare în masonerie. Barruel a protestat, spunând că nu se consideră mason pentru că nu a fost iniţiat. Francmasonii au susţinut că, prin cultură şi erudiţie, el este mai francmason decât ei. Problema a rămas deschisă, unii îl consideră mason pe Barruel, alţii nu! Cartea abatelui Augustin Barruel se găseşte destul de greu. Până de curând, existenţa ei a fost contestată de unele catedre şi cadre universitare, inclusiv Biblioteca Naţională din Paris. Totuşi, ea a fost permanent reeditată. Doritorii şi-o pot procura la editura De Chiré, din Montreuil-sous-Bois, orăşel la est de Paris.
[2]. Greu de spus ce înseamnă o carte falsă! Total sau parţial, conţinutul cărţii poate fi fals. Existenţa cărţii este una, falsitatea sau autenticitatea conţinutului ei este alta. Se cunoaşte cazul unui candidat la titlul de Doctor al Sorbonei, care în teza lui : Théorie et pratique communistes, l-a citat pe Barruel, ce vorbea de comunismul lui Gracchus Babeuf şi Joseph Fouché cu peste 60 de ani înaintea Manifestului Comunist, al lui Marx. Preşedintele Juriului a contestat existenţa cărţii, considerând-o « falsă »! La care candidatul a prezentat-o asistenţei din Salle des Actes, în mai multe ediţii, insistând asupra faptului că o carte « falsă » poate fi la fel de interesantă ca una autentică! Incidentul a rămas fără urmări, candidatul primind titlul de Doctor, cu cel mai înalt calificativ.
https://vk.com/@redactiaip-originea-mesianic-a-noii-ordini-mondiale
/////////////////////////////////////////////
Planul Kalergi, mit sau realitate?
de Liviu Daniel
ESENŢA PLANULUI KALERGI
În cartea sa „Praktischer Idealismus”, Kalergi declară că locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popare originale ale Bătrânului Continent, ci o subumanitate bestializată de amestecul rasial. El afirmă fără jumătăţi de măsură că e necesarca popoarele europene să se amestece cu rase asiatice şi de culoare pentru a crea o turmă multietnică fără calitate şi uşor de dominat de către elita la putere. „Omul viitorului e de sânge mixt. Rasa viitorului eurasiatică-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate de personalităţi.”
Gerd Honsik descrie astfel esenţa Planului Kalergi: Kalergi proclamă desfiinţarea dreptului de autodeterminare al popoarelor şi, succesiv, eliminarea naţiunilor prin intermediul mişcărilor etnice separatiste sau imigrării în masă. Pentru ca Europa să fie dominabilă de către elită, pretinde transformarea popoarelor omogene într-o rasă amestecată de albi, negri şi asiatici. Acestor metişi el le atribuie cruzimea, infidelitatea şi alte caracteristici care, după părerea sa, trebuiesc create conştient deoarece sunt indispensabile pentru a genera superioritatea elitei. Eliminând mai întâi democraţia, adică guvernul poporului, apoi însuşi poporul prin amestecarea raselor, rasa albă trebuie înlocuită cu o rasă metisă uşor de dominat. Eliminând principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi evitând orice critică la adresaminorităţilor prin intermediul legilor extraordinare care să le protejeze, se va reuşi reprimarea maselor.
Pare să aibă sens, nu?
Planul Kalergi, mit sau realitate?
///////////////////////////////////////////
Planul Kalergi, genocidul popoarelor europene
Klaus Iohannis, președintele României, se laudă pe Facebook cu primirea Premiului European Coudenhove-Kalergi pentru anul 2020:
„Sunt onorat să primesc astăzi Premiul European Coudenhove-Kalergi pentru anul 2020 (s.n.), pe care mi l-a înmânat Alteța Sa, Prințul Nikolaus von Liechtenstein, în prezența unui bun prieten al României, președintele PPE, Donald Tusk. Richard von Coudenhove-Kalergi a fost un vizionar, care a lansat ideea unei Europe unite și a inspirat acțiunea părinților fondatori ai proiectului european de astăzi. (s.n.) Acordarea acestei distincții este, mai presus de orice, o recunoaștere a rolului României în Uniunea Europeană și a atașamentului profund al românilor față de valorile europene, democrație, stat de drept, independența justiției și continuarea luptei împotriva corupției.” (sursa)
În contextul invaziei musulmane a Europei, în curs de desfășurare, credem că este necesar să reamintim cine a fost acest Coudenhove-Kalergi și care a fost planul lui pentru Europa.
Imigrarea în masă e un fenomen ale cărui cauze sunt abil create de Sistem şi pe care propaganda multietnică se chinuie să îl reprezinte ca fiind inevitabil. Cu acest articol încerc să demonstrez o dată pentru totdeauna că nu este vorba de un fenomen spontan.
Ceea ce se încearcă să se afişeze ca fiind fructul ineluctabil al istoriei, în realitate este un plan studiat în jurul mesei şi pregătit de decenii pentru a distruge complet chipul Vechiului Continent.
PANEUROPA
Puţini ştiu că unul dintre principalii ideatori ai procesului de intregrare europeană a fost cel care a planificat genocidul programat al popoarelor europene.
Este vorba de un personaj obscur a cărui existenţă este ignorată de mase, dar pe care cei puternici îl consideră ca fiind tatăl fondator al Uniunii Europene. Numele său e Richard Coudenhove Kalergi. El se mişcă în spatele cortinei, departe de reflectoare, reuşind astfel să atragă în pânzele sale pe cei mai importanţi şefi de stat, care au susţinut şi promovat proiectul său de unificare europeană. [1]
În 1922, la Viena, pune bazele mişcării „Paneuropa” care are ca scop instaurarea unei Noi Ordini Mondiale bazată pe o Federaţie a Naţiunilor condusă de Statele Unite. Unificarea europeană ar fi constituit primul pas spre un unic Guvern Mondial.
Cu instaurarea fascismelor în Europa, Planul se deteriorează, iar uniunea Paneuropeană e constrânsă să se dezbine, dar după al Doilea Război Mondial, Kalergi, mulţumită unei activităţi frenetice şi neobosite, dar şi cu susţinerea lui Winston Churchill, din loja masonică B’nai B’rith şi a unor ziare ca şi New York Times, reuşeşte să obţină aprobarea proiectului său din partea Guvernului Statelor Unite.
ESENŢA PLANULUI KALERGI
În cartea sa „Praktischer Idealismus”, Kalergi declară că locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popare originale ale Bătrânului Continent, ci o subumanitate bestializată de amestecul rasial. El afirmă fără jumătăţi de măsură că e necesar ca popoarele europene să se amestece cu rase asiatice şi de culoare pentru a crea o turmă multietnică fără calitate şi uşor de dominat de către elita la putere.
„Omul viitorului e de sânge mixt. Rasa viitorului eurasiatică-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate de personalităţi.” [2]
Gerd Honsik descrie astfel esenţa Planului Kalergi Kalergi proclamă desfiinţarea dreptului de autodeterminare al popoarelor şi, succesiv, eliminarea naţiunilor prin intermediul mişcărilor etnice separatiste sau imigrării în masă.
Pentru ca Europa să fie dominabilă de către elită, pretinde transformarea popoarelor omogene într-o rasă amestecată de albi, negri şi asiatici. Acestor metişi el le atribuie cruzimea, infidelitatea şi alte caracteristici care, după părerea sa, trebuiesc create conştient deoarece sunt indispensabile pentru a genera superioritatea elitei.
Eliminând mai întâi democraţia, adică guvernul poporului, apoi însuşi poporul prin amestecarea raselor, rasa albă trebuie înlocuită cu o rasă metisă uşor de dominat. Eliminând principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi evitând orice critică la adresa minorităţilor prin intermediul legilor extraordinare care să le protejeze, se va reuşi reprimarea maselor.Politicienii acelor vremuri au dat dreptate lui Kalergi, puterile occidentale se încredinţau planului său, iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat aceste proiecte. Şefii politicii europene ştiu bine că el e autorul acestei Europe care se dictează prin Bruxelless şi Maastricht. Kalergi, necunoscut opiniei publice, în clasele istorice şi printre deputaţi, este considerat tatăl Maastrichtului şi multiculturalismului.
Noutatea planului său nu e cea de a accepta genocidul ca mijloc pentru atingerea puterii, ci cea de a pretinde crearea subumanilor, iar mulţumită caracteristicilor negative ale acestora ca şi incapacitatea sau instabilitatea, să se garanteze toleranţa şi acceptarea „rasei nobile”. [3]
DE LA KALERGI ÎNAINTE
Deşi nicio carte de istorie nu vorbeşte despre Kalergi, ideile sale au rămas principalele surse de inspiraţie ale actuale Uniuni Europene.
Convingerea că popoarele Europei trebuiesc amestecate cu negrii şi asiatici pentru a distruge identitatea şi pentru acrea o singură rasă metisă, se află la baza tuturor politicilor comunitare adresate integrării şi apărării minorităţilor.
Nu este vorba de principii umanitare, dar de directive emise cu o determinare nemiloasă pentru realizarea celui mai mare genocid din istorie.
În onoarea sa a fost constituit premiul european Coudenhove-Kalergi care la fiecare doi ani premiază europeiştii care au ieşit în evidenţă prin punerea în practică a planului criminal Kalergi. Printre aceştia găsim şi nume de calibrul Angelei Merkel sau a lui Herman Van Rompuy.
Incitarea la genocid se găseşte şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a gazdui milioanele de imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană. Conform raportului difuzat la începutul noului mileniu, Ianuarie 2000, pe nume „Population division” al Naţiunilor Unite la New York, intitulat:
„Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane de imigranţi.”
Rămâne un enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât de precisă dacă imigrarea nu este un plan stabilit în jurul mesei. Ceea ce rămâne sigur e că scăzuta natalitate ar putea fi uşor inversată prin măsuri potrivite care să susţină familiile. La fel de sigur este că patrimoniul genetic european nu se poate proteja prin introducerea unui patrimoniu genetic diferit, acesta doar ar accelerează dispariţia acestuia. Singurul scop al acestor măsuri e cel de a denatura complet popoarele, transformându-le într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şi culturală.
Pe scurt, teza Planului Kalergi a constituit şi constituie şi astăzi fundamentul politicilor oficiale ale guvernelor menite să promoveze genocidul popoarelor europene prin imigrarea în masă. G.Brock Chisholm, fostul director al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), demonstrează că a învăţat bine lecţia lui Kalergi când afirmă:
„Ceea ce oriunde in lume trebuie să se aplice e să se practice limitarea naşterilor şi căsătoriile mixte, şi asta cu scopul de a crea o singură rasă într-o lume unică ce depinde de o autoritate centrală”. [4]
CONCLUZIE
Dacă privim în jurul planului Kalergi, pare că s-a realizat în întregime. Suntem martorii deprecierii Europei. Axioma „Noii Civilizaţii” susţinută de evangelizatorii Mentalităţii Multiculturale, e adeziunea la amestecul etnic forţat.
Europenii sunt naufragiaţi în metisism, scufundaţi în valurile de imigraţi afro-asiatici.
Plaga căsătoriilor mixte produce în fiecare an mii de noi indivizi de rasă mixtă: „copiii lui Kalergi”.
Sub dubla presiune a ignoranţei şi tâmpeniei umanitare oferite de mijloacele de comunicare în masă s-a impus europenilor negarea propriilor origini, uitând astfel de propria identitate etnică.
Susţinătorii Globalizării se obosesc să ne convingă că a renunţa la identitatea noastră e un act progresist şi umanitar, că „rasismul” e greşit, dar doar pentru că vor ca noi să devenim doar nişte orbi consumatori. Mai mult ca oricând e necesar să reacţionăm la minciunile Sistemului şi să reanimăm spiritul rebeliunii în inimile europenilor. Nu avem altă alegere, alternativa e sinuciderea etnică.
NOTE
[1] Printre urmaşii din prima clipă sunt şi politicienii cehi Masarik şi Benes, la fel ca şi bancherul Max Warburg care a pus la dispoziţia lui Kalergi primii bani pentru proiect, 60.000 de mărci. Cancelarul austriac Monsignor Ignaz Seipel şi următorul preşedinte austriac Karl Renner şi-au asumat responsabilitatea de a conduce mişcarea Paneuropeană. Kalergi însuşi anunţă faptul că alţi politicieni francezi aprobau mişcarea sa pentru a reprima recuperarea Germaniei.
Astfel, primul ministru francez Edouard Herriot şi guvernul său, ca şi liderii britanici din toate sectoarele politice şi redactorul şef de la Times, Noel Baker, au căzut în mecanismele acestui conspirator. În final a reuşit să îl atragă pe însuşi Winston Churchill.
În acelaşi an, cel care mai târziu urma să fie genocidul ceh a 300.000 de sudeţi germani, Edvard Benes, a fost numit preşedinte onorific. Până în acest moment el a ignorat complet existenţa lui Kalergi, dar negocia cu Mussolini pentru restrângerea dreptului autodeterminării austriecilor pentru a favoriza mai mult popoarele victorioase, dar a eşuat.
În infinita listă de politicieni ai secolului XX, de menţionat în mod special sunt Konrad Adenauer, fostul ministru al justiţiei spaniol, Rios şi John Foster Dulles (EEUU). Fără să respecte fondamentul democraţiei şi cu ajutorul ziarului New York times şial New York Herald Tribune, Kalergi a prezentat Congresului American planul său.Dispreţul pe care îl avea faţă de guvernul popular l-a exprimat într-o frază din 1966, în care aminteşte activitatea sa de după război: „Succesivii 5 ani ai mişcăriiPaneuropene au fost dedicaţi mai ales acestui obiectiv: prin mobilitarea parlamentelor se forţau guvernele să construiască Paneuropa”. Ajutat de Robert Schuman, ministrul de externe francez, Kalergi reuşeşte să scoată de sub controlul Germaniei propriaproducţie de oţel, fier şi cărbune şi să le transfere suveranităţii supranaţionale, adică antidemocratice. Apar alte nume: De Gasperi, trădătorul autodeterminării tirolezilor de sub şi Spaak, liderul socialist belgian.
Kalergi pretinde că vrea să stabilească pacea între poporul german şi cel francez prin urmaşii lui Clemenceau, cei care au creat planul genocid de la Versailles.
În anii 20 alege culoarea albastră pentru steagul Uniunii Europene. Rolul de conducere al lui Kalergi în cosntruirea Europei multiculturale şi în restricţionarea puterii executive a parlamentelor şi guvernelor e evident şi în zilele noastre şi se demonstrează prin conferirea premiului „Coudenhove Kalergi” de către cancelarul Helmut Kohl ca şi mulţumire pentru urmarea planului, ca şi jertfă şi adorare a puterii personajului din partea masonului şi politicianului european, primul ministru al Luxemburgului, Junker. În 1928 s-au adăugat celebri politicieni şi masoni francezi: Leon Blum (mai târziu prim ministru), Aristide Briand, E.M. Herriot, Loucheur. Printre asociaţii săi se întâlneau şi alte nume ca şi scriitorul Thomas Mann şi fiul Kaiserului, Otto von Absburg.
Printre promotorii, dincolo de cei deja menţionaţi, se întâlnesc şi Churchill, CIA, loja masonică B’nai B’rith, New York Times şi toată mass-media americană.
Kalergi a fost primul căruia i s-a oferit premiul Carlomagno în localitatea Aachen; iar când l-a primit Adenauer, Kalergi era prezent.
În 1966 păstrează contactele cu cei mai importanţi colaboratori.Toţi cei care au primit acest premiu fac parte din cercul de prieteni ai lui Kalergi şi sunt masoni, sau se străduiesc să reprezinte interesele SUA în Germania. În anul 1948 Kalergi reuşeşte să convertească „Congresul europarlamentarilor” din Interlaken într-un instrument prin care să oblige guvernele să îşi întoarcă atenţia spre „chestiunea europeană”, adică să îi realizeze propriul plan.
Tocmai atunci se formează Consiliul European, iar la conducerea delegaţiei germane îl găsim pe Konrad Adenauer sprijinit de CIA. (Gerd Honsik, „Planul Kalergi”)
[2] Kalergi, „Praktischer Idealismus”
[3] Honsik, cit.
[4] „USA Magazine” 12 august 1955
https://www.rostonline.ro/2020/03/planul-kalergi-genocidul-popoarelor-europene/
Catastrofă și mesianism;
«Atunci au strigat către Domnul și s’au tânguit: Pacătuit-am, fiindcă am părăsit pe Domnul și am slujit Baalilor și Ashtarteelor; însă acum scapă-ne din mâna dușmanilor noștri, și-ți vom sluji ție» (Samuil, 12, 10).
Textul acesta rezumă întreaga istorie a lui Israel, dela patriarhi și pâna la profeți. Căci aceasta a fost drama poporului ales: alternanța între Iahve și Baal între slujirea Dumnezeului adevărat și adorarea idolilor; adică, alternanța între theophania absolută mozaică, și comoda, foarte adesea agreabila religiozitate a celorlalte popoare înconjurătoare. Evreii nu se depărtau de Iahve pentruca ar fi avut îndoeli religioase; nu deveneau atei, liber-ganditori, sceptici, agnostici, etc., adică nu realizau niciuna din formele moderne ale «despărțirii de Dumnezeu». Ei, pur și simplu, schimbau pe Dumnezeu: abandonau pe Iahve și se întorceau la credințele preistoriei semite și orientale, la Baali și Ashtartee, reactualizând prostituția sacră, și sacrificiul întâilor născuți, dansurile orgiastice și ceremoniile de fertilitate agrară, revalorificând religios senzualitatea, libertățile regelui-zeu, îndestularea poftelor telurice ale omului în masura în care ele se omologau normelor cosmice, etc.
Reîntoarcerile acestea la Baali și Ashtartee aveau loc întotdeauna în intervale de prosperitate și de liniște. Era un soiu de nostalgie după timpurile «idilice» ale protoistoriei – când încă nu apăruseră marile imperii militare – și nostalgia aceasta se indestula îndată ce prezentul devenea mai puțin amenințător. Dar reîntoarcerea periodică la pagânism era, de fapt, o reîntoarcere în istoria profană, în prezent. Pentruca istoria contemporană a vecinilor lui Israel la asta se reducea: la Baali și Ashtartee, la regele-zeu, la dansuri și sacrificii orgiastice, etc. Pentru întreaga lume semită și orientală, asemenea practici nu erau, bine înțeles, profane, ci alcătuiau raporturile legitime ale omului cu divinitatea. Prin cultul Baalilor și Ashtarteelor, prin sacrificiul noilor nascuți, etc. – «păgânul» se valida pe sine față de Cosmos și divinitate. Pagânismul în care alunecau periodic Evreii, reprezenta o anumită theophanie, cu rădăcinile în preistoria Orientului apropiat și a Mediteranei. Era însă o religie care convenea timpurilor aurorale, idilice și Israil ieșise de mult, tras de însuși Dumnezeu și calăuzit de Moise, din aceasta fază idilică a istoriei. Israil începuse a fi pregătit pentru a revela lumii o nouă theophanie, de data asta cutremurătoare. Evident, era greu de a rezista ispitei de a trăi totodată în trecut – în «timpurile idilice», când omului i se ingaduia să recunoască o hierofanie, în orice obiect din lumea înconjurătoare – și în prezent, așa cum trăiau Cananeenii, Fenicienii, și celelalte popoare orientale; era greu de a rezista acestei ispite, și a sluji numai pe Iahve, care reprezenta o theophanie absolută, căci cerea tot, și era incomod, strict, gelos. Mai ales în epocile de prosperitate, de avânt economic, de liniște, anevoie se putea rezista luxurianței cultelor orientale.
Depărtarea de Iahve, echivala cu un adulter – căci raporturile între poporul ales și Dumnezeul său fuseseră legitimate marital. Numai simbolismul nupțial explica atât gelozia lui Iahve, răzbunarea lui cumplită, pedepsirea oricarei trădări, cât și iertările cu care iși milostivea mireasa. Pe poporul ales l-a lovit de nenumărate ori, dar niciodată nu l-a pierdut – așa cum a lăsat să piară toate celelalte lerammi («popor care nu e al meu»). Între atâția alții Samuil nu uită nici el să amintească Evreilor că tot binele va veni numai dela Domnul, și numai dacă îi vor sluji lui, vor asculta de glasul lui și nu se vor răzvrăti poruncii lui. «Dacă însă nu veți asculta de glasul Domnului și vă veți răzvrăti împotriva poruncii Domnului, atunci mâna Domnului va fi împotriva voastră, și împotriva regelui vostru, ca să vă nimicească (I Samuil, 12, 15). Profeții n’au făcut decât să confirme și să amplifice în teribile viziuni pedeapsa inevitabilă a lui Iahve, cumplita răzbunare împotriva poporului ales care nu a știut sa-i pastreze credință.
Dar, suntem îndrituiți să ne întrebam, ce s’ar fi întâmplat cu Israil dacă istoria nu ar fi confirmat amenințările profeților și n’ar fi validat superba intransigență a zeloților, a preoților, a bine credincioșilor? đacă n’ar fi apărut în orizontul istoric marile imperii militare asirian și neobabilonian? Pentrucă, am văzut, numai când istoria devenea amenințătoare, poporul ales se întorcea la credința strămoșeasca, se pocăia și-și strămuta nădejdea în puterea lui Dumnezeu. Îndată ce trecea amenințarea catastrofei iminente, Evreii sucombau ispitei de a trăi în prezent, adică de a participa la istoria «profană» a Orientului. Să amintim câteva fapte. Ilie (circa 900-850 în Chr.) a luptat neinfricoșat împotriva cultelor feniciene introduse de Iezabela și tolerate de regele Israilului, Ahab (I Regi, 16, 30 sq.; 137 sq.) Urmașul lui intru profeție, Eliseu, a putut asista la exterminarea lui Ahab și Iezabelei. Dar puterea militară a Asiriei încă nu ajunsese strivitoare, și sub Jeroboam II (780-740), când Israil cunoaște din nou o perioadăa de prosperitate politică și economică, reîncep abuzurile și reînfloresc cultele orientale. De astă dată, profeții Amos (iudeu) și Ozia (israelit) lucrează, direct sub presiunea evenimentelor. Ei anunță pedepsirea patriilor terestre – și prevestirile lor se împlinesc. Cel dintâi lovit este, firește, regatul de Nord al lui Israil. În 738, Manahem plătea un tribut istovitor lui Teglathphalasar; în 732 cădea Damascul, în 722-21 însăși capitala regatului, Samaria, este cucerită de Asirieni. Elitele sunt risipite, teritoriul e populat de colonii streine, idolii babilonieni dobândesc «dreptul de cetățenie» alături de Iahve. O parte din elite se refugiază în regatul vecin, în Iuda. Aici, în Sud, sub regele Ahaz (II Cronici, 28), care domnește între 740-730, pagânismul reapăruse sub formele lui cele mai tulburi: dansuri frenetice, prostituția sacră, sacrificiile copiilor, etc. Zadarnic încerca înaltul cler să se împotrivească invaziei Baalilor și Ashtarteelor. Ahaz e protejat de Asiria, și suspectează – în primul rând pentru propria lui siguranță – orice zel religios al clerului. În clipa când vecinul lui dela Nord plătea tribut lui Teglatphalasar nu-i convenea nicio mișcare reacționară, nicio intoleranță; dimpotrivă, socotea el, singura scăpare nu i-o putea asigura decât o politică de largă toleranță religioasă. Credea că Baalii și Ashtarteele – punți de legătură între Iudei și întreg Orientul semitic – îl vor feri de mânia asiriană. Dar, dacă înaltul cler e prudent și timorat, îndrăznesc profeții. După Mihea apare extraordinarul Isaia (primele profeții, circa 740). Urmărind evenimentele care pregatiseră catastrofa regatului dela Nord, Isaia profetește iminența dezastrului. Pentruca Iudeii, chiar atunci când nu păcătuiesc prin adorarea Baalilor și Ashtarteelor, păcătuiesc prin puțina lor credință, prin sterpul ritualism la care au redus legăturile cu Iahve. «Vai ție, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânță de răi, feciori ticaloși! Părăsit-ați pe Domnul, tagaduit-ați pe sfântul lui Israil, întorsu-i-ați spatele! Pentru ce să vă mai bat pe voi care necontenit vă răzvrătiți împotrivă-mi?» (Isaia, I, 4-5). Iar celor care cred că-i slujesc, limitându-se la ritualism, Domnul le strigă: «Ce-mi folosește mulțimea jertfelor voastre? M’am săturat de berbecii arderilor de tot și de grăsimea vițeilor grași, și de sângele de tauri, de miei și de țapi nu mai am plăcere!» (Isaia, I, 11). Amenințările nu mai contenesc. și totuși, în Isaia este și un moment de optimism; când, suindu-se Ezechias pe tron (722-721) și căzând Samaria, cultul lui Iahve a fost reintrodus în toata plinătatea lui. Isaia se împotrivea politicii de rezistență contra Asiriei. El știa că gloria și misiunea lui Israil nu sunt de ordin militar; altceva aștepta Isaia dela poporul ales: o adâncire a raporturilor cu Iahve, o trăire intensă a paradoxiei credinței. Regele Ezechias intră totuși în coaliția contra lui Senacherib și, în 700, regatul e cotropit. Doar în fața Ierusalimului are loc minunea prevestită în ultimul moment de Isaia și, decimată de epidemii, armata asiriană se retrase. Evident, confirmarea aceasta instantanee a profețiilor lui Isaia înseamnă un considerabil succes religios. Pocaiți, Evreii se reîntorc la Dumnezeul părinților lor. Dar, așa cum era de așteptat, câțiva ani în urmă, sub domnia lui Manase (vasal loial Asiriei), reapar Baalii și Ashtarteele, și exuberanța cultelor streine depașește chiar cele ce se văzusera sub Ahaz (cf. II Cronici, 33). Preoții și profeții tac. În această jumătate de secol de tăcere spiritul profețic schimbă radical structura clerului. Deuteronomut, pregătit în acest timp, poartă pecetea de foc a profetismului.
Isaia prevestise căderea Asiriei (10, 5: «Vai ție, Asirie, varga mâniei mele și toiagul urgiei mele!»; 10, 12: «Și când Domnul va sfârși tot lucrul său în muntele Sionului și în Ierusalim, atunci se va răfui cu împăratul Asiriei pentru trufia inimii lui și pentru semeția privirilor lui») Mai puțin de un veac dela miraculoasa despresurare a Ierusalimului, Asiria e înfrântă, de noul imperiu militar al Babilonului (bătălia decisivă dela Karkemish a avut loc în 605). Dar Babilonul înțelege să preia moștenirea politică asiriana, și pentruca Ioachim îi rezistă, regatul e atacat, regele ucis și, în 597, Ierusalimul capitulează. O primă deportare decimează elitele iudeene. Noul rege, Sedecias, repetă greșeala înaintașilor săi: încercă să salveze statul cu mijloace politice și militare, uitând că misiunea poporului ales depașea cu mult vicisitudinile momentului istoric, că datoria lui nu era să triumfe politic, să-și recapete autonomia politică, gloria militară și prosperitatea economică, ci să asculte de cuvântul Domnului, să realizeze nunta mistică între Israel și Iahve. Sedecias e atras în alianța egipteană și, în 586, Nabuchodonosor îl atacă mâniat. Ierusalimul e distrus, templul ars, o nouă, teribilă deportare istovește poporul iudean. Aceasta a doua captivitate babiloniană va dura mult. Suferințele ei răzbat încă până la noi: «La apa Vavilonului…».
Și nu încape nicio indoială că n’ar fi existat profeții, dacă Ilie, și Ozia, și Amos, și Isaia, și toți ceilalți n’ar fi prevestit de două, veacuri pedeapsa Domnului pentru nelegiuirile poporului ales – captivitatea aceasta ar fi fost dezastroasă. Asemenea atâtor alte neamuri deportate, Israil s’ar fi pierdut cu totul în haosul etnic al vastului imperiu neobabilonian. Ar fi fost dacă nu în întregime asimilat, cel puțin adulterat prin sincretisme orientale, repăgânizat; s’ar fi mulțumit să trăiască în prezent, asa cum trăiau atâtea alte popoare orientale. Să trăiască în prezent și să piară când îi va veni sorocul; să-și piardă substanța etnica, să se amalgameze, să se transforme, dând naștere altor popoare, diferențiându-se în descendenți, suportând destinul tuturor organismelor care se nasc, cresc și mor. Dar erau profeții; care îi aminteau necontenit că nu acesta era destinul poporului ales; că nu de existența sau inexistența unui stat independent atârna mântuirea lui Israil; că nu efemera glorie de a putea interveni militarește în istorie validează raporturile între Iahve și poporul său; că misiunea lui Israil e proectată în viitor, că el e singurul neam care poate realiza acest paradox de a trăi în viitor, întruchipând astfel modelul perfect pentru orice act de credință autentic; și că, în cele din urmă, se vor implini făgăduințele lui Dumnezeu, prin venirea Mesiei, care va restaura pe Israil în adevărata lui glorie. În preziua catastrofei, Ieremia iși ridică glasul împotriva absurdității rezistenței. El scapă de urgia asiriană refugiindu-se în Egipt, însă mesagiul lui iși dăduse roada; Evreii înțeleseserăa că nici distrugerea templului, nici anihilarea statului nu sunt hotărâtoare pentru destinul lor; că toate aceste tragedii istorice sunt meritate, deoarece sunt pedepsele Domnului, și că regenerarea religioasă, dacă va avea loc, va fi un eveniment mult mai important decât orice catastrofă istorică. Iar în captivitatea babiloniană, apare un Iezechiel care completează educația mistică: Israil trebuie să trăiască în viitor; numai astfel va putea împlini rolul fixat de providență în istorie. Iar când, în 550, se ridică la orizont un nou imperiu, al Mezilor, alt profet, deutero-Isaia (cap. 40-66), prevestește apropierea timpurilor mesianice.
Orice s’ar mai fi întâmplat deacum înainte în istorie, destinul lui Israil era temeinic fundamentat: nu un Stat, nu o putere militară, ci o comunitate mistică, apolitică. Vicisitudinile nu-l mai pot schimba. Israil durează, în timp ce toate celelalte popoare, mari și mici, apar în orbita istoriei, strălucesc un veac sau câteva veacuri, și apoi se pierd în neant.
Care ar fi fost soarta lui Israil dacă n’ar fi avut pe profeți, care să justifice catastrofa, să o valorifice spiritual, să dea un sens mistic suferințelor de ordin istoric? Sau, intr’un sens și mai larg, care ar fi fost soarta lui dacă nu interveneau aceste catastrofe, dacă istoria nu valida toate acele glasuri amenințătoare? Fără, indoială că Israil s’ar fi reîntors la Baali și Ashtartee, s’ar fi mulțumit să traiască în «momentele istorice» ale întregului Orient, și s’ar fi «transformat» și el împreună cu toate celelalte neamuri. Mântuirea i-a venit din dezastrele lui. Profeții au salvat Israilul pentrucă istoria a fost catastrofală, și catastrofa a apropiat poporul ales de adevăratul Dumnezeu. Și, pentru un credincios, toate acele suferințe au fost necesare, au fost trimise de Dumnezeu, pentrucă fără ele Israil s’ar fi reintegrat Orientului haotic. Deci, totul a fost binevenit – și dărâmarea templului, și arderea Ierusalimului, și distrugerea Statului, și robia babiloniană – pentrucă numai astfel a putut fi salvat Israil; adică, numai astfel s’a putut înfiripa spiritul profetic și germina mesianismul, care, mai târziu, prin creștinism, avea să schimbe fața lumii, și să transforme întreaga istorie. Toate acestea au avut loc ca Israil să se poată smulge din falsul prezent al cultelor orientale; adică pentru a putea depăși radical străvechile theophanii, bune pentru timpurile aurorale, și a pregăti noua theophanie necesară teroarei istorice de mai târziu. Fără indoială că apariția creștinismului nu se poate înțelege fără profetism și mesianism; adică fără cele două formule spirituale prin care iudaismul a putut suporta catastrofa istorică dându-i o semnificație transcendentă. Așa dar, pentru un credincios, tragedia poporului ales a fost necesară; altminteri, cuvântul Domnului n’ar mai fi putut ajunge pană la noi.
Dacă istoria religioasă a Israilului n’ar fi prezentat această alternanță Baal-Iahve, supraviețuirea lui n’ar fi fost miraculoasă. Dar se vede limpede că Israil nu se apropia cu tot sufletul de Dumnezeul lui decăt în timp de criză istorică. Și atunci, sunt cu adevărat miraculoase aceste crize istorice care se repetă consecutiv pănă ce spiritul profetic însuflețește întreaga literatură sacră, pană ce poporul ales renunță la istoria profană hotărându-se să trăiască, în viitor, într’o comunitate etnică și mistică totodată. Înapoia acestor crize periodice care transformă un neam într’un mesagiu, începe să se zărească planul și voința divină. Dacă într’adevăr Mesia trebuia să vină ca să mântuiască întreaga omenire, el nu putea veni decât după ce Israil suferise tot ce-a suferit. Tot, dar absolut tot, fusese necesar, trebuise să se întâmple așa…
Mircea ELIADE
(Preluare din revista de cultură românească Destin, nr 3 din 1952)
Catastrofă și mesianism
////////////////////////////////////////////////////////////////////
Răspuns „teologiei” homosexualilor; (Alte variatiuni despre …) CEA DE-A DOUA FIARĂ SAU PROROCUL MINCINOS; ANTICRISTUL ȘI PROROCUL MINCINOS – VERSETE BIBLICE; Semnul fiarei și vaccinul; Vremuri APOCALIPTICE. Primele semne clare care indica instaurarea unei Singure Religii Mondiale! Despre Anticrist, acel om al fărădelegii-Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos; 16. Anticristul și prorocul mincinos ; Persoana cu semnul „-„: despre antihrist și Judecata de Apoi; TRUPUL LUI HRISTOS; Plinătatea credinței; 20 de versete din Biblie pentru a te ajuta să simți dragostea lui Dumnezeu; Despre răpirea celor credincioşi, J. N. Darby
////////////////////////////////////////////////////////////////
Despre răpirea celor credincioşi, J. N. Darby
(fragmente din scrierile lui J .N. Darby)
Răpirea credincioşilor şi caracterul rămăşiţei iudaice
Răpirea sfinţilor pentru a întâlni pe Domnul în văzduh, înainte de arătarea Sa pe pământ, precum şi existenţa unei rămăşiţe iudaice în care Duhul lui Dumnezeu lucrează plin de îndurare, înainte ca Domnul să Se arate pentru ei şi pentru eliberarea lor, atrage din fericire atenţia creştinilor.
Cercetarea acestor subiecte va lărgi, prin har, înţelegerea multora din cele mai importante idei, pline de bincuvântare şi de folos pentru sufletele lor. Caracterul adevărat al Adunării lui Dumnezeu va apărea tot mai clar, la fel şi felul legăturii ei cu Hristos, pe de o parte, şi căile lui Dumnezeu în cârmuirea lumii, pe de altă parte; şi acestea sunt cele două mari subiecte pe care le tratează Scriptura. Desigur, în primul rând pe toţi îi interesează împăcarea sufletului lor cu Dumnezeu. Dar şi asupra subiectului acestuia din urmă, o înţelegere corectă a celorlalte două aruncă lumină din belşug. Răpirea celor sfinţi înainte de arătarea lui Hristos nu are a face cu Adunarea în mod exclusiv. Dar, deoarece facem parte din cei ce vor fi răpiţi, desigur, răpirea ne interesează în gradul cel mai înalt. Şi, indirect, cercetarea aceasta duce la punerea întrebării: ce este Adunarea? Şi aceasta, deoarece învăţătura răpirii sfinţilor înaintea arătării lui Hristos se leagă de existenţa unei rămăşiţe iudaice care va aştepta salvarea după ce răpirea va fi avut loc şi înaintea arătării Lui. Iar poziţia acestei rămăşiţe se leagă, mai mult sau mai puţin, de starea spirituală a sfinţilor înainte de arătarea Adunării pe pământ. Cei ce cred în răpirea Adunării înainte de arătarea lui Hristos, susţin că Adunarea are un caracter şi o legătură cu Hristos speciale şi particulare, datorită faptului că ea este formată ca un trup, prin coborârea Duhului Sfânt din ceruri. Şi astfel, deşi mântuirea este în mod necesar aceeaşi în toate timpurile, poziţia sfinţilor dinainte era cu totul deosebită.
În Psalmi se găseşte o rămăşiţă iudaică şi întâlneşti gândurile, simţămintele, speranţele, temerile în care Duhul lui Hristos intră în mod profetic cu cei din această rămăşiţă şi pentru ei. Despre această rămăşiţă se vorbeşte de asemenea în profeţi, ca existând înainte de arătarea Domnului şi ca aşteptând această arătare, fiind salvaţi prin ea. Şi, mai departe, Domnul Însuşi fiind un slujitor al tăierii împrejur pentru adevărul lui Dumnezeu, tot aşa cum este şi Mântuitor, S-a prezentat pe Sine Însuşi în mod necesar lui Israel potrivit acestor promisiuni şi S-a făcut una cu această rămăşiţă şi căpetenie a ei, în măsura în care ea a fost trezită ca să-L poată cunoaşte.
De aceea, înţelegerea multor locuri din Noul Testament ajunge de asemenea să fie implicată în această problemă; şi desigur, întreaga ordine a dispensaţiilor lui Dumnezeu este văzută în lumina aceasta. Dar, mai presus de toate, poziţia Adunării şi a privilegiilor ei, ca una care e formată de Duhul Sfânt venit la noi din ceruri, este importantă şi esenţială în privinţa aceasta; şi o înţelegere dreaptă a ei este o cheie pentru înţelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu.
Rămăşiţa lui Israel şi Adunarea
Cele două puncte în privinţa cărora este important să avem mărturia clară a Scripturii sunt: întâi, că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, cu un loc care aparţine ei, ca rămăşiţă; al doilea, caracterul deosebit al Adunării lui Dumnezeu.
Că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, eliberată şi binecuvântată ,de Domnul la venirea Sa, binecuvântată pe pământ, este, dincolo de orice discuţie, învăţătura Scripturii. Rămăşiţa aceasta nu are nici binecuvântările cereşti ale Adunării, nici aşteptarea Adunării. Ea are parte de promisiunile date lui Israel. Cum se spune în Isaia 10 , „chiar dacă numărul copiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, o rămăsiţă se va întoarce”; iar versetul 21: „O rămăşiţă, rămăşiţa lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul Cel Atotputernic.” Toate acestea ne arată clar că rămăşiţa este cea care va fi binecuvântată, şi anume cu binecuvântările lui Israel, potrivit promisiunii, având pe Iahve ca Dumnezeu al lor. Binecuvântările lor se referă la gloria pământească, sub domnia lui Hristos, în ţara lor, potrivit promisiunilor făcute lor.
Dacă aşteptările lor ar fi aşteptările Adunării şi poziţia lor spirituală la fel ca a noastră, atunci promisiunile lor nu ar mai fi implinite si ei ar fi dezamăgiţi în privinţa lor. Şi dacă speranţele lor nu s-ar împlini cu ei, atunci şi speranţele noastre ar fi coborâte la nivelul celor evreieşti, pământeşti şi temporare.
De fapt acesta este scopul cel mare al duşmanului prin tot acest sistem de gândire, pentru că nu mă îndoiesc de faptul că este aici în adevăr o lucrare a lui. Tăgăduind o rămăşiţă evreiască, speranţe evreieşti şi care se bazează pe promisiunile evreieşti, se ajunge la un sistem care coboară Adunarea la nivelul rămăşiţei evreieşti. Iar valoarea şi puterea promisiunilor spirituale în locurile cereşti, în Hristos, şi locul trupului lui Hristos în unitate cu El sunt atunci tăgăduite şi pierdute. Şi tocmai acestea sunt problemele vitale ale creştinilor.
Scopul cel mare al vrăjmaşului este ca, tăgăduind răpirea celor sfinţi înainte de arătarea Domnului şi prin urmare nerecunoaşterea unei rămăşiţe evreieşti distincte, împreună cu speranţele ei specific evreieşti, să tăgăduiască şi să distrugă însăşi credinţa Adunării lui Dumnezeu. Departe de mine să spun că toţi câţi au căzut în acest sistem ar avea vreun astfel de scop sau chiar că ar fi conştienţi de urmările pe care le are; dar urmările nu se arată mai puţin şi spre paguba lor, chiar dacă nu au ei această intenţie. Sunt înşelaţi de vrăjmaş, deşi nici vorbă că s-ar gândi să înşele şi ei împreună cu el.
Rămăşiţa în evanghelia după Matei
În evanghelia după Matei avem o misiune exclusiv pentru Israel, îndeplinită în timpul vieţii Domnului, misiune care s-a continuat după aceea de Duhul şi care avea să dureze până la sfârşit. Slujba aceasta avea să nu fie încheiată, nici completată, şi totodată mărginită la cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Era o misiune exclusive pentru Israel, prelungită până la rămăşiţa de la urmă. Şi ea este continuată cu aceleaşi ţeluri, până ce El va veni ca Fiu al Omului. Ucenicii vor avea a face cu naţiunile numai ca fiind vrăjmaşe, alături de poporul rău şi împotrivitor al evreilor. Ei aveau, potrivit speranţelor şi perspectivelor evreieşti, să adune o rămăşiţă şi să pregătească un popor pentru împărăţia care era aproape. Aceasta era învăţătura directă pe care o dădea Domnul.
Notez în treacăt că, alături de istoria tainelor împărăţiei până la terminarea lor, urmare respingerii Sale, Adunarea însăşi (capitolul 16) şi gloria împărăţiei (capitolul 17) sunt vestite în legătură cu numele Său de Fiu al lui Dumnezeu şi de Fiu al Omului. El şi ucenicii Săi (Matei 17:24-27 ) sunt fii ai împărăţiei. Judecata naţiunilor, văzută în răspunderea lor, este clar anunţată în diferite pilde sub lege şi sub harul misiunii lui Hristos din acel timp.
Mai departe, misiunea apostolilor (Matei 23:34-36 ) e prezentată prin „profeţi, oameni înţelepţi şi cărturari”, trimişi acestui popor aşa cum fuseseră profeţii din vechime respinşi, aducând judecata de acum a acestei naţiuni. Deseori Domnul Isus a dorit să adune pe copiii Ierusalimului, ai acestui Ierusalim care în toate timpurile a lovit cu pietre pe profeţi şi a omorât pe cei trimişi la el, dar ei n-au vrut să audă. Acum casa lor le-a fost lăsată pustie şi ei nu vor mai vedea pe Domnul, până ce se vor pocăi.
Atunci când, prin har, Ierusalimul va avea duhul celor de la care Dumnezeu a primit laude, punându-le în gura copiilor şi celor ce sug, când Hristos a fost respins de această naţiune – adică mărturia din Psalmul 118 – atunci şi nu înainte, Ierusalimul Îl va vedea iar pe Hristos. Într-un cuvânt, ei trebuie să fie un popor pregătit să-L primească, să spună: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului”, înainte ca Domnul să li Se descopere. Nimic nu poate fi mai clar decât aceasta, cu privire la poziţia în care Domnul pune mulţimea şi pe ucenici.
Iată trăsăturile pe care El le arată că sunt date martorilor acestora din urmă după moartea Sa, după pustiirea Ierusalimului şi a casei, până ce pocăinţa şi inima pregătită îi va face gata să-L primească pe Domnul, gata să-L primească în casa lor aici pe pământ, casă care nu va mai fi pustiită.
Domnul continuă apoi în Matei 24 să vestească judecata Ierusalimului şi împrejurările în care vor fi ucenicii Săi în legătură cu sfârşitul veacului. Ucenicii întreabă când va fi dărâmat templul, care este semnul venirii lui Hristos şi al sfârşitului veacului. Că această întrebarare se referă la poporul evreu, e foarte clar. Sfârşitul veacului (este bine cunoscut că aici „sfârşitul lumii” este o greşeală) nu îşi are sensul sau aplicaţia în afara sferei de gândire a evreilor. Este limpede că la aceasta se referea gândirea ucenicilor. Şi răspunsul pe care-l dă Domnul continuă pe aceeaşi temelie. Răspunsul Lui este împărţit în două părţi: înştiinţări generale până la versetul 14, şi împrejurările lor deosebite, începând cu versetul 15.
Cu privire la cea dintâi parte, căror persoane se vor adresa unii, când vor veni şi le vor spune: „Eu sunt Hristosul”? Nu creştinilor. Era o aşteptare că Hristos va trebui să apară, în care ucenicii cu aşteptări evreieşti puteau fi înşelaţi. Scena, sfera şi caracterul înşelăciunii sunt evreieşti. Înainte de a se îndeplini aşteptarea lor, evanghelia împărăţiei pe care Isus şi chiar Ioan Botezătorul au vestit-o va fi dusă tuturor naţiunilor şi apoi va veni sfârşitul.
Partea de la urmă, de la versetul 16, arată atât de clar cât poate spune o limbă omenească, faptul că Domnul Se referă la ce era evreiesc. Urâciunea pustiirii despre care vorbeşte Daniel se referă la poporul lui (al lui Daniel) şi ea este punctul de plecare. Ea se va aşeza în locul sfânt. Cei ce vor fi în Iudeea vor fugi spre munţi: de aceea să se roage ca fuga lor să nu fie în ziua sabatului. Ce limbaj ar fi putut arăta mai clar locul, poporul, împrejurările de care erau preocupate atunci gândurile Domnului? În ce priveşte pe sfinţi, pe naţiuni şi judecata lor, toate acestea le găsim în capitolul 25.
Pentru a rezuma ideea pe care ne-o dă evanghelia aceasta, putem spune că ea ne prezintă lucrarea în timpul lui Hristos (capitolul 10) şi o continuă până la sfârşit, până la venirea Fiului Omului, cu un caracter exclusiv evreiesc. Domnul Se ocupă de ucenici şi de mulţime (capitolul 23) într-un mod evident pe un teren evreiesc, ca fiind supuşi scaunului lui Moise. Şi spune, ca încheiere, că pocăinţa va trebui să caracterizeze rămăşiţa, înainte ca ei să-L poată vedea iar. Şi apoi, arătând judecata asupra casei, arată vina acestei naţiuni: înmulţirea acestei nelegiuiri, martorii adevăraţi ai împărăţiei şi vestirea ei, până la sfârşit, tuturor naţiunilor. Şi în final El Se va ocupa în necazul cel mare cu rămăşiţa credincioasă din Iudeea şi Ierusalim, înainte de arătarea Sa.
Înştiinţându-i că se vor ridica înşelători, ca şi cum El ar fi deja prezent, o astfel de idee nu se poate în nici un fel să aibă aplicaţie creştinilor, deoarece ei vor fi răpiţi, să întâlnească pe Domnul în văzduh. O persoană trebuie să fi renunţat la speranţele creştine, înainte ca un astfel de înşelător să-I poată fi o cursă. În schimb, pentru cei din rămăşiţa pământească, prezenţa lui Hristos pe pământ este sumarul tuturor speranţelor drepte.
Continuarea îndurării faţă de Israel
În ce priveşte continuarea, după aceea, a mărturiei în mijlocul Iersualimului, Domnul Isus când era pe cruce (Luca 23:24 ) a mijlocit pentru ei, spunând: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac!” Pentru aceasta Duhul Sfânt, în mărturia pe care o dădea, spunea prin gura lui Petru (Faptele Apostolilor 3:17-21 ): „Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri … Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca (nu „când”) timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi din vechime.”
Continuarea plină de îndurare a mărturiei faţă de Israel (vezi versetele 25, 26, unde rămăşiţa este bine deosebită prin primirea mărturiei) arată că pocăinţa era cerută pentru a avea parte de întoarcerea din nou a lui Israel. Şi vor fi pierduţi toţi cei ce nu primesc această mărturie profetică (versetul 23).
Ştefan le mărturiseşte că ei totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Iar lui Saul, cel mai active împotrivitor printre ei, ajutor de bunăvoie al ucigaşilor martirului, i se descoperă învăţătura deplină a Adunării. Martorii persecutaţi erau mădulare ale lui Hristos Însuşi. Totuşi, deşi Adunarea fusese înfiinţată (şi avem lucrul acesta în Faptele Apostolilor 2 , înainte de mărturia lui Petru) şi Pavel a fost făcut un slujitor al ei, el a predicat mai întâi numai evreilor. Când ei înşişi s-au socotit nevrednici de viaţa veşnică, el s-a îndreptat spre celelalte naţiuni şi a spus, ca mărturie a lucrării lui pentru Adunare, ceea ce Domnul, în viaţa Lui, mărturisise aici pe pământ (Matei 13:14 ), că judecata rostită de Isaia avea în curând să vină peste ei. Dar abia în Faptele Apostolilor 28 lucrul acesta se spune în final; aceasta este cea din urmă mărturie a Scripturii, pe care o avem din punct de vedere istoric.
Învăţătura generală a unei rămăşiţe în Israel este clar prezentată în epistola către Romani. Este cruţată o rămăşiţă aleasă care, necontinuând în necredinţă, va fi altoită iar, şi aceasta în propriul ei măslin. Nu va fi altoită în adunarea creştină, care nu a fost nicidecum propriul lor măslin; ei niciodată n-au fost tăiaţi din adunarea creştină şi n-au fost ramuri care să nu fi rămas în ea. Este o rămăşiţă aleasă a lui Israel care va fi adusă să creadă şi să fie altoită în propriul lor măslin şi să devină „tot Israelul”. Sunt multe locuri în profeţi, ca Ioel 2 , Zaharia 9 , la care este de ajuns să ne referim.
Descoperirea tainei Adunării
Acum ne vom ocupa cu celălalt punct de seamă despre care am dorit să vorbim, în care Dumnezeu Îşi arată plinătatea harului Său suveran. Desfăşurarea istorică a învăţăturii acesteia a fost atinsă puţin, şi acum o vom expune pe scurt. Avem dreptul cel mai mare şi mai deplin de a spune că învăţătura aceasta a fost în întregime nedescoperită în Vechiul Testament. Vorbind despre taina primirii naţiunilor, ca să fie un trup în Adunarea lui Dumnezeu, Pavel spune în Romani 16:25,26 : „Vestirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrieri profetice (nu „scrierile profeţilor”), la porunca Dumnezeului celui veşnic, şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor naţiunilor, pentru ascultarea credinţei…” În Efeseni 3:5,6 : „Taina lui Hristos care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte generaţii, cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi, prin Duhul: că adică naţiunile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi…” Şi versetul 9 spune: „administrarea acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu… pentru ca înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, domniilor şi stăpânirilor în cele cereşti, după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru…”
De asemenea citim în Coloseni 1:24-26 : „pentru trupul Lui, care este Adunarea, al cărei slujitor am fost făcut potrivit economiei lui Dumnezeu ce mi s-a dat faţă de voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu, taina ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi”. Învăţătura aceasta, al cărei slujitor a fost Pavel, aşa cum ni se arată în Coloseni, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu, a fost cu totul necunoscută sfinţilor Vechiului Testament. Ea a fost nu numai necunoscută în întregime, ci a fost şi ascunsă în Dumnezeu. Alte lucruri puteau ei să le aibă pentru un veac care va veni şi nu pentru ei înşişi, ca promisiune a Duhului şi glorie a Mesiei; dar acest lucru – Adunarea – ei nu-l cunoşteau deloc.
Când Tatăl a descoperit lui Simon, fiul lui Iona, adevărul despre Persoana lui Hristos, că El era Fiul Dumnezeului Celui viu (nu numai Hristosul), atunci Hristos a putut vorbi despre Adunare. Ea avea să fie întemeiată pe această mărturie. Dar El vorbea numai în mod profetic şi ca un lucru de viitor: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea.” Şi prin învierea Sa a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta puterea Satanei era nimicită. Şi moartea Sa a fost necesară ca să adune împreună, într-unul singur, pe copiii lui Dumnezeu, pe oriunde ar fi fost ei risipiţi. Iar plecarea Lui a fost pentru ca Mângâietorul să poată veni.
Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur. Când Hristos a murit, temelia măreaţă a fost pusă pentru toate binecuvântările şi îndeosebi pentru Adunare. Şi Duhul Sfânt, Mângâietorul, a coborât potrivit promisiunii, iar Adunarea a fost întemeiată. Şi Domnul adăuga zilnic Adunării pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi (rămăşiţa), cum citim în Faptele Apostolilor 2:47 . Acesta era felul în care acum El dispunea de ei, deşi promisiunile făcute lui Israel rămâneau sigure.
Învăţătura despre Adunare totuşi nu era încă făcută cunoscut, după cum ne informează Scriptura. Creştinii rămâneau ataşaţi cu totul de iudaism, plini de râvnă pentru lege. Unii preoţi ajungeau să dea ascultare credinţei, dar se pare că n-au încetat totuşi să fie preoţi. Petru nici nu învăţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu; învăţătura lui era: Pe Acela pe care Voi L-aţi răstignit, „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 5:30,31 .) Deci Dumnezeu a făcut din El, Domn şi Hristos.
Poate va surprinde pe cititor faptul că Adunarea nu este menţionată decât în epistolele lui Pavel. O anumită adunare este menţionată în Ioan; dar despre Adunare ca un tot, trup al lui Hristos, vorbeşte numai Pavel. Prin urmare, pot să adaug, tot aşa este şi cu răpirea sfinţilor înainte de arătarea lui Hristos.
În Faptele Apostolilor învăţăm că Dumnezeu a rânduit o lucrare liberă, în afara apostolilor. Aceasta a stârnit cea mai aprigă ură a iudeilor. Şi astfel este omorât unul din cei ce au fost unelte deosebite în această lucrare a lui Dumnezeu. Cerul primeşte cel dintâi rod al puterii Duhului Sfânt, al Adunării; cerul se deschide şi este văzut un Hristos ceresc, un Om în glorie. Fiind făcut asemenea lui Hristos, duhul lui Ştefan se duce la El, iar iudaismul îşi spune ultimul cuvânt prin vărsarea de sânge. Ei totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Dar Dumnezeu nu locuieşte într-o casă făcută de mâini. Şi lucrul acesta schimbă totul: o strângere laolaltă, formată înainte de întoarcerea din nou a lui Hristos, îşi avea începutul.
Aşa s-a întâmplat în cazul unei singure persoane. Dar duşmănia evreilor avea să aibă un caracter şi mai violent. Nefiind mulţumit cu prăpădul făcut în biserica din Ierusalim, Saul persecuta şi pe cei din alte localităţi. Dar, în timp ce era ocupat în felul acesta, în apropiere de cetatea Damascului, el a fost oprit pe loc de Domnul, care i S-a descoperit pe Sine Însuşi în glorie şi spunându-i că cei pe care îi persecuta erau chiar El Insuşi: „Eu sunt Isus, pe care-L persecuţi”. „De ce Mă persecuţi?” Aici deci harul suveran a fost arătat din belşug, mai presus de însăşi împotrivirea faţă de Duhul Sfânt. Temelia pentru evanghelia gloriei a fost pusă şi identificarea tuturor sfinţilor de pe pământ cu Cel ce este Capul lor în ceruri a fost făcută punctul de plecare al mărturiei lui Pavel cu privire la ce era Adunarea Sa. Şi el a devenit slujitorul ei. Pentru un Hristos al gloriei, iudeii şi celelalte naţiuni erau toţi una; ei erau toţi una în El.
Primirea lui Corneliu a fost încredinţată lui Petru, pentru ca adevărul cel nou să nu fie ca ceva separat; dar unitatea, cum era arătată pe pământ, continua cu un nou element de adevăr introdus. Unitatea evreilor şi a celorlalte naţiuni, ca un singur trup în Hristos, a fost încredinţată ca mărturie, lui Pavel. El a fost slujitorul Adunării, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu. El, singurul care vorbeşte despre Adunare, ce ne învaţă el? Dumnezeu „a pus toate lucrurile sub picioarele Lui (ale lui Hristos înălţat) şi L-a dat Cap peste toate lucrurile Adunării, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce umple totul în toţi.”
Tot aşa în Coloseni 1 : „El este Capul trupului, al Adunării, El este începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi” Tot aşa, în amănunte, în Romani 12:5 : „Şi noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora.” La fel în 1. Corinteni 12 : „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Pentru că printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur duh… Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.”
Un alt caracter precis al existenţei Adunării pe pământ este că noi, evrei şi naţiuni (Efeseni 2 ), suntem zidiţi împreună ca o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. Modul de zidire este dărâmarea zidului de la mijloc despărţitor şi facerea din cei doi a unui singur om; dar, cum se spune în pasajul deja citat, taina este că naţiunile sunt împreună moştenitoare în acel singur trup. Botezul Duhului Sfânt, prin care trupul a fost format, a avut loc în ziua Cincizecirnii (Faptele Apostolilor 1:8 ).
Într-un cuvânt, Adunarea este trupul lui Hristos, format, în timp ce El a fost înălţat, de Duhul Sfânt pe care El L-a trimis ca să adune pe sfinţi într-o unitate. Înainte ca Israel să fi fost stăpânit de Dumnezeu ca naţiune, sfinţii umblau într-o credinţă individuală. Când Israel a fost recunoscut, erau unii din acest popor în adevăr ai Săi, în timp ce mulţimea rămânea necredincioasă. După moartea şi Înălţarea la cer a lui Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi nu numai pentru acest popor, ci ca să adune împreună pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi, toate s-au schimbat în această privinţă. Deosebirea dintre evrei şi celelalte naţiuni s-a şters. Şi unii şi alţii, prin credinţă, sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi strânşi laolaltă în unitatea unei singure Adunări, prin Duhul Sfânt trimis din cer. Aceasta este Adunarea lui Dumnezeu, trupul lui Hristos, locuinţa Duhului Sfânt pe pământ.
Când Domnul adăuga Adunării pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi, e foarte clar că nu-i adăuga la ceva de care ei aparţineau deja. Şi dacă îi adăuga la ea, acesta era un act care arăta că ei nu aparţineau de ea prin simplul fapt că erau dintre evrei, nici pentru că ar fi fost mai evlavioşi. Era instituit un trup cu totul nou, format în unitate de Duhul Sfânt trimis jos din cer şi unit cu Capul care este în cer.
Răpirea: aşteptarea Adunării
Avem acum să cercetăm care este mărturia lui Dumnezeu cu privire la cei ce sunt uniţi cu Hristos de pe acum. Adunarea unită cu Hristos nu are a face cu arătarea sau venirea lui Hristos pe pământ, ca speranţă proprie ei. Locul ei este în altă parte; ea este deja aşezată în El, în locurile cereşti, ea trebuie doar să fie adusă acolo şi ca prezenţă trupească.
Hristos n-a putut rămâne cu ucenicii Săi aici pe pământ şi le-a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc; şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” (Ioan 14:3 .) Lucrul pe care Adunarea îl are de aşteptat pentru ea, deci, nu este, deşi sigură şi de el, arătarea lui Hristos, ci ridicarea ei acolo unde este El. Şi aşa ne învaţă apostolul, vorbind despre lucrul acesta în amănunt: „Domnul Însuşi, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâlnim pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16,17 ).
Vom pleca să-L întâlnim pe Hristos în văzduh. Nimic mai clar deci, că noi vom pleca să-L întâmpinăm, şi nu să aşteptăm venirea Sa pe pământ. Şi că această venire ca să ne primească la El nu este arătarea Lui, ne este şi mai clar dacă luăm seama la ce se spune în Coloseni 3:4 , unde ni se precizează că vom fi deja cu El atunci când El Se va arăta. „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în glorie”.
Această identificare a aşteptării Adunării şi a gloriei ei cu Hristos Însuşi este esenţialul binecuvăntării Adunării. El este viaţa noastră, dreptatea noastră; gloria care I-a fost dată Lui, El ne-a dat-o nouă: noi suntem mădulare ale trupului Său, suntem din carnea Lui şi din oasele Lui. Noi suferim împreună cu El, împărăţim împreună cu El, suntem glorificaţi împreună cu El, fiind făcuţi asemenea Lui asemenea chipului Său, El este ascuns în Dumnezeu; viaţa noastră este ascunsă cu El în glorie; dar trebuie doar să fim răpiţi, ca să-L întâlnim şi, mai înainte ca El să Se arate tuturor, noi vom fi deja împreună cu El şi ne vom arăta Împreună cu El. Aceasta nu stabileşte timpul răpirii, ci, ceea ce este mai însemnat, arată clar deosebirea întreagă dintre felul relaţiilor sfinţilor cereşti cu Hristos şi al celor ce Îl vor vedea pe El numai atunci când El Se va arăta. Unii sunt binecuvântaţi sub domnia Lui şi sunt în legătură cu pământul; ceilalţi sunt identificaţi cu El Însuşi, cu Cel ce va domni, se arată şi împărăţesc împreună cu El. Ori de câte ori adevărul acesta este umbrit, Satan este la lucru. Sunt adevăruri comune tuturor, cum este cel de a fi arătat înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Sunt acelea care aparţin credinţei. Şi aşa este asocierea noastră cu Hristos, Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi, noi fiind mireasa Lui şi trupul Lui. Cine aşteaptă arătarea lui Hristos ca timpul încare va fi cu El, a tăgăduit adevărata speranţă şi adevărata relaţie a Adunării cu Hristos. În această problemă nu poate fi vreun compromis. Necunoaşterea privilegiului este un lucru (şi aşa este partea noastră a tuturor, într-un fel sau altul), iar tăgăduirea lui este cu totul alt lucru.
Când am înţeles odată că ne vom arăta împreună cu Hristos şi că prin urmare aşteptarea noastră imediată cu privire la venirea lui Hristos nu mai este arătarea Lui, ci răpirea, tot felul nostru de gândire şi toate afecţiunile noastre spirituale sunt schimbate. Propria noastră aşteptare este nu atât gloria în care ne vom arăta împreună cu El, oricât de minunată ar fi ea, ci: „Eu voi veni şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. „Şi astfel vom fi pentru totdeauna cu Domnul”.
Trei căi felurite de prezentare a venirii din nou a lui Hristos se găsesc în Scriptură. Este întâi faptul general. Noi nu aşteptăm ca lucrurile să ducă spre un sfârşit necunoscut, de nimicire. Ne-am întors la Dumnezeu ca să aşteptăm pe Fiul Său din ceruri. Nimic precis şi deosebit nu ne este prezentat totuşi aici. Gândim că lucrurile nu vor continua aşa cum erau de la creaţia lumii. Hristos va veni iar şi noi Îl aşteptăm pe El. Acesta e gândul care rămâne în orice creştin care a fost învăţat, oricare i-ar fi nivelul de lumină pe care l-ar putea avea cu privire la detalii. El Îl aşteaptă pe Hristos şi astfel, din punct de vedere moral, chipul acestei lumi s-a dus pentru el: obiectul aşteptării lui este în altă parte.
În al doilea rând, lumea aceasta ajunge o privelişte de confuzie şi de răutate în faţa spiritului său. El ştie că lumea va fi coaptă în răzvrătire şi că Dumnezeu o va judeca prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta. Ştie că Hristos va judeca pe cei vii şi pe cei morţi la arătarea şi împărăţia Sa, şi că El Îşi va stabili împărăţia pământească prin judecată. Ştie apoi că judecata Lui va fi arătată în cărmuirea celor sfinţi în acel timp, că acesta va fi timpul când răspunderea sfinţilor va fi arătată. El Se va întoarce şi slujitorii Lui vor da socoteală de ce au făcut, şi unuia i se va da să fie peste zece cetăţi, altuia peste cinci cetăţi. El ştie că arătarea lui Hristos este în mod firesc şi necesar în legătură cu arătarea judecăţii. De aceea, în Scriptură, el găseşte mereu răspunderea în legătură cu această venire.
În al treilea rând, alături de faptele venirii lui Hristos şi a arătării dreptăţii este, prin har, un privilegiu special, asocierea sfinţilor cu Hristos, care trebuie de asemenea să aibă loc. Fără îndoială că sfinţii vor fi arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să dea o socoteală despre ei înşişi lui Dumnezeu. Dar această arătare nu este despărţită de privilegiul lor, pentru că ei vor ajunge acolo, fiind deja asemenea Lui. Da, El Însuşi vine ca să-i pregătească pentru această clipă. Şi această asociere cu Hristos este făcută nu prin arătarea lui Hristos, aşa cum am văzut, ci prin venirea Lui ca să-i primească Ia El Însuşi, acolo unde este El. El îi introduce în casa Tatălui, iar în împărăţie îi aşază pe scaunul de domnie ceresc, împreună cu El. Toate acestea se împlinesc la venirea Lui, care îi face, înviaţi sau schimbaţi, să întâmpine pe Domnul în văzduh. Aceasta este răpirea sfinţilor, care are loc înainte de arătarea lui Hristos împreună cu ai Săi; atunci ei se vor arăta împreună cu El. Când va avea loc răpirea, El nu Se va fi arătat încă.
Caracterul ceresc al Adunării
Aşa este învăţătura generală a răpirii Adunării, o învăţătură de cea mai mare însemnătate. Şi este aşa, pentru că ea este strâns legată de relaţia dintre Adunare şi Hristos, de întreaga ei despărţire de lume şi de soarta ei. Ea este actul care îi încununează îndreptăţirea. Această răpire dinaintea arătării lui Hristos este obiectul unei revelaţii deosebite, aşa cum am văzut în Coloseni 3:4 .
În ce priveşte timpul acestei răpiri, nimeni, desigur, nu ştie când va fi. Însă deosebirea dintre răpire şi arătare este foarte bine delimitată în ceea ce este mai important. La arătare are loc judecata acestei lumi; de aceea ea este pusă în legătură cu lumea şi îi termină istoria. Şi înainte ca această istorie să fi ajuns la rezultatul ei care ne este descoperit, evenimentele descoperite trebuie să fi avut loc şi obiectele judecăţii trebuie să fi apărut pe scenă şi să se fi întâmplat ce este prezis cu privire la ele. Adunarea însă este asociată cu Hristos, care este deja plecat de aici; ea nu este din lume, aşa cum nici El nu era; ea este înviată împreună cu El şi viaţa ei este ascunsă cu El în Dumnezeu. Nu există eveniment pământesc între ea şi cer. Ea trebuie să fie strânsă laolaltă şi Hristos să Se ridice de pe scaunul de domnie al Tatălui, ca s-o primească; aceasta e totul.
Convingerea că Adunarea este cerească în chemarea ei şi în relaţiile ei cu Hristos, nefăcând parte din cursul evenimentelor de pe pământ, ne face răpirea ei simplă şi clară. Şi, de altă parte, aceasta ne arată că tăgăduirea răpirii ei coboară Adunarea într-o poziţie pământească şi îi distruge tot caracterul şi poziţia ei spirituală. Chemarea noastră este sus. Evenimentele sunt pe pământ.
Profeţia nu se referă la cer. Speranţa creştinului nu e deloc un subiect profetic; aşteptarea lui este totdeauna că Hristos va veni şi îl va lua la El, pentru ca acolo unde este El să fie şi cel ce este creştin.
Aşteptarea imediată a răpirii
Deşi s-a răspuns deja la o întrebare, poate că e bine s-o mai punem aici: Când are creştinul să aştepte pe Domnului? Răspund: totdeauna. Acesta este dreptul lui spiritual, este atitudinea lui corectă. Starea lui spirituală potrivită este caracterizată de aşteptarea Lui în orice clipă, permanent. „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească… Voi deci fiţi gata, pentru că Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Luca 12:36-40 .) Şi după ce vorbeşte de lucrarea celor sfinţi, Domnul adaugă: „Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa; adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar dacă robul acela zice în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină” şi începe să bată pe servitori şi pe servitoare, partea lui va fi cu cei necredincioşi” (versetele 43-46).
Aici, ca un principiu general – pentru că nu este vorba numai de răpire – aşteptarea constantă a Domnului, ca un lucru permanent prezent, este dată ca o caracteristică a celor ce vor fi binecuvântaţi atunci când va veni Domnul şi care vor stăpâni peste toate lucrurile. Ceea ce-l duce pe slujitorul cel rău în toate relele acelea este nu tăgăduirea venirii Domnului, ci pierderea sensului aşteptării în orice clipă a venirii Lui.
Aceasta a fost originea depărtării Adunării de la simplitate şi căderea ei în autoritatea clericală şi lumească – cauza pierderii autorităţii ei spirituale. Sfinţii însă au ieşit afară din tabără, au parasite lumea şi religia lumească, pentru ca să-L întâlnească pe Mire. Această stare îi caracterizează, ca un lucru permanent prezent. Adunarea a fost chemată iar la poziţia şi starea ei spirituală dintâi, prin înnoirea aşteptării imediate a Domnului. El a întârziat de fapt, iar sensul venirii Lui s-a pierdut. „Iată, Vine Mirele!” a fost strigătul care i-a trezit şi i-a pregătit pe credincioşi. Nu evenimente, nu împrejurări pământeşti, nimic din toate acestea nu pot să întrerupă sau să modifice chemarea primită. Ei ies afară, să-L întâlnească. Nu vreun alt lucru, nu încurcăturile din cârmuirea acestei lumi, nimic chiar din felul Lui de a Se purta cu cei ce vor lua parte la ospăţul nunţii (legătura Sa cu evreii). Ei vor veni înapoi cu El, fiind mai întâi răpiţi la El.
În această aşteptare imediată trăia apostolul şi el învăţa această aşteptare ca una din cele dintâi învăţătură ale Duhului Sfânt, oricare ar fi fost gradul de lumină cu privire la amănuntele pe care cei credincioşi l-ar fi avut. Tesalonicenii se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Aveau foarte puţină lumină; dar ei aşa au fost învăţaţi, şi Pavel este de acord cu aşteptarea lor, ca o mărturie divină faţă de lume, despre care lumea însăşi vorbea. Ei Îl aşteptau. Nu era vreo explicare profetică a evenimentelor pe care ar fi avut să le aibă înainte; nu există evenimente, repet, între noi şi cer. Fiul lui Dumnezeu va veni din cer. Şi ei Îl aşteptau.
Din acest fapt ei trăseseră unele concluzii greşite, pe care Pavel le-a corectat (şi au făcut apoi o altă greşeală, datorită influenţei unor învăţători mincinoşi, cum vedem în a doua epistolă). Dar aşteptarea lor constantă era ce trebuia să fie, era dreaptă. Însuşi cuvântul folosit aici vorbeşte de aşteptare; şi însuşi Pavel aştepta. El le spune: „Noi care suntem vii şi rămânem la venirea Domnului”. Ni se spune că aceasta ar fi o anumită clasă în care Pavel se recunoştea pe sine însuşi, arătând astfel că ei puteau şi trebuiau să aştepte venirea Domnului. De ce nu şi noi?
Dar erau, aşa cum am văzut, greşeli. Tesalonicenii se întristaseră pentru cei ce muriseră din cauza numelui lui Isus. Se temeau ca nu cumva (atât de mult Îl aşteptau ei pe Hristos în timpul vieţii lor) aceştia să nu mai fie prezenţi ca să se bucure de venirea Lui. Pavel corectează această greşeală, arătându-le că întîi morţii vor învia, şi apoi cei vii vor întâmpina pe Hristos, împreună cu ei. Şi el nu slăbeşte nicidecum aşteptarea permanent prezentă a lui Hristos de către tesaloniceni, în timpul vieţii lor, ci, mai mult, le confirmă acest adevăr prin asocierea lui însuşi cu ei în această aşteptare.
Faptul că era o concluzie greşită trasă din aşteptarea tesalonicenilor, încât ei erau tulburaţi cu privire la sfinţii care mureau, dă o putere neobişnuită cuvântului apostolului. Cu câtă grijă i-ar fi îndreptat el, dacă ei ar fi fost greşiţi în privinţa aceasta, şi le-ar fi arătat că el niciodată nu i-a condus şi nici n-ar avea de gând să-i conducă la o astfel de aşteptare – că aceasta ar fi fost o cale greşită şi sentimentală de a privi venirea Domnului. Cum le-ar fi arătat el (ocazia şi nevoia de corectare a greşelii fiind astfel oferită), cum fac mulţi acum, că ar fi multe alte evenimente care să se întâmple, multă istorie a bisericii şi a lumii să se scurgă, înainte ca să poată veni Domnul. Dar tocmai dimpotrivă, el corectează greşeala pe care ei o făcuseră cu pivire la cei ce muriseră, arătându-le că ei trebuie să învie întâi; iar ei, fiind schimbaţi toţi, vor merge împreună sus; şi confirmă în modul cel mai puternic propria lor aşteptare, prin asocierea lui însuşi cu ei, aşa cum am spus.
S-a înşelat oare Pavel, aşa cum pretend raţionaliştii, având şi confirmând şi altora acest gând? Sigur că nu! Clipa venirii Domnului nu s-a descoperit, aşa cum ştim. Aşteptarea constantă era însă dreaptă. Ea producea o însufleţire a aşteptării Lui, curaj în persecuţie, vioiciune şi prospeţime în asocierea inimii cu persoana Domnului şi aprobarea Lui personală. Pavel va culege roadele binecuvântate ale aşteptării lui, atunci când va sosi clipa. Tesalonicenii au cules roadele ei în fiecare zi, în vioiciunea credinţei lor, în strălucirea aşteptării lor şi în osteneala dragostei lor. Tot în felul acesta suntem şi noi învioraţi. Tesalonicenii dau o mărturie de prospeţime a dragostei, de dărnicie a inimii şi de superioritate în împrejurări, cum nici o altă epistolă în Scriptură nu ne oferă un exemplu asemănător. Ar fi ceva mai mult entuziasm între creştini, dacă ei s-ar întemeia pe această speranţă confirmată de apostolul însuşi.
Pentru totdeauna cu Domnul (1. Tesaloniceni 4 )
Tesalonicenii erau permanent în aşteptarea Domnului. Ea era speranţa lor apropiată şi imediată, în legătură cu viaţa lor de toate zilele. Ei Îl aşteptau mereu, ca să-i ia la El. Ei se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din cer.
Dar se gândeau că sfinţii care muriseră de curând nu aveau să mai fie împreună cu ei, ca să fie răpiţi şi ei. Apostolul le clarifică gândul acesta şi face deosebire între venirea lui Hristos ca să răpească pe ai Săi, şi ziua Domnului, care va fi o zi de judecată pentru lume. Ei nu aveau de ce să fie neliniştiţi pentru cei ce muriseră în Hristos, aşa cum erau cei ce nu aveau speranţă. Şi motivul pe care el îl dă pentru aceasta este o dovadă a legăturii strânse dintre viaţa lor spirituală şi aşteptarea întoarcerii personale a lui Hristos, ca să-i ia în gloria cerească.
Apostolul, mângâindu-i cu privire la fraţii lor care muriseră, nu le spune o vorbă despre bucuria pe care ei o au în ceruri. Era necesară o descoperire specială ca să-i facă să înţeleagă că cei ce muriseră mai înainte vor avea şi ei parte de evenimentul acesta. Şi partea lor era asemănătoare cu a lui Hristos: El a murit şi a înviat, şi tot aşa va fi şi cu ei. Iar când El Se va întoarce în glorie, Dumnezeu îi va aduce şi pe ei – tot aşa cum îi va aduce şi pe ceilalţi care trăiau – împreună cu El.
Apostolul dă explicaţii mai amănunţite despre venirea Domnului, în forma unei revelaţii deosebite, arătând că, aşa cum ei vor fi cu El, tot aşa vor şi veni cu El, atunci când Se va arăta. Cei în viaţă nu vor lua-o înaintea celor adormiţi în Domnul. Însuşi Domnul va veni, ca Cel ce este Cap al oastei Sale cereşti, împrăştiată pentru un timp, ca să-i adune la Sine. El ia cuvântul, glasul arhanghelului se face auzit şi trâmbiţa lui Dumnezeu sună. Cei morţi în Hristos vor învia întâi, adică înainte ca cei vii să fie răpiţi. Iar noi, care vom fi atunci, vom fi răpiţi şi vom merge împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Şi aşa vom fi totdeauna cu Domnul.
Aşa S-a înălţat Domnul Însuşi la cer. Şi noi în toate privinţele trebuie să fim ca El, aici fiind o anumită împrejurare în care Vom fi ca El. Fie schimbaţi, fie înviaţi dintre cei morţi, noi toţi vom fi răpiţi în nori. Şi tot în nor S-ai înălţat El la cer. Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
În locul acesta, unde apostolul explică amănuntele răpirii noastre la Domnul, în văzduh, nu se spune nimic despre venirea Sa pe pământ. Este numai înălţarea noastră (aşa cum El a fost înălţat), ca să fim împreună cu El. În ce ne priveşte, aici apostolul nu vorbeşte de nimic altceva decât despre strângerea noastră laolaltă, ca să fim împreună cu El. Nu se spune nimic nici despre judecată, nici despre arătarea Lui, ci numai de faptul asocierii noastre cereşti cu El, pentru că părăsim pământul tot aşa cum şi El l-a părăsit. Şi lucrul acesta este deosebit de preţios. Deosebirea este aceasta: El S-a înălţat pe baza meritelor Lui; în ce ne priveşte, glasul Lui cheamă pe cei morţi şi ei ies din morminte, iar cei vii fiind schimbaţi, toţi sunt răpiţi împreună. Este un act solemn al puterii lui Dumnezeu, care pecetluieşte viaţa creştinilor şi lucrarea lui Dumnezeu, şi îi aduce pe ai Săi în gloria lui Hristos, ca fiind însoţitorii Săi cereşti. Privilegiu glorios! Har preţios! A-l pierde din vedere înseamnă a distruge chiar caracterul bucuriei noastre şi aşteptarea noastră.
Alte evenimente vor urma, ca rezultat al arătării Sale. Dar aceasta este poziţia noastră, aşteptarea noastră: vom părăsi pământul, aşa cum a făcut şi El, vom fi pentru totdeauna cu El. Şi cu astfel de cuvinte avem să ne mângâiem unii pe alţii, când cei credincioşi adorm în Hristos. Ei se vor întoarce împreună cu El, atunci când El Se va arăta. Dar în ce priveşte poziţia lor, ei vor pleca de aici întocmai ca El, fie înviaţi dintre cei morţi, fie schimbaţi, ca să fie pentru totdeauna cu Domnul.
Toate celelalte lucruri se referă la cârmuirea pământului de către El. Desigur, acesta este un subiect important, o parte a gloriei Sale; şi noi vom avea parte în ea. Dar nu aceasta este partea noastră cea deosebită; partea noastră este să fim împreună cu El, să fim ca El şi chiar să plecăm (când va veni timpul) în acelaşi fel ca El, dintr-o lume care L-a respins pe El, care ne respinge şi pe noi şi care va fi judecată.
Repet: A pierde lucrul acesta, înseamnă a pierde partea noastră esenţială. Totul se cuprinde în cuvintele acestea: „Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. Cu El, înainte de a veni ziua Domnului
Dar împrejurările prin care treceau tesalonicenii erau foarte grele. Şi dacă ei erau plini de dragoste, erau totuşi tineri în credinţă. Ei auziseră că va veni ziua Domnului, o zi teribilă de necaz şi de judecată. Învăţătorii mincinoşi au venit şi au căutat să le răstoarne gândirea, pretinzând chiar o scrisoare de la Pavel şi unele declaraţii ale Duhului, că acea zi ar fi venit chiar. Dar aşteptarea s-a slăbit într-un fel, datorită suferinţelor lor (acum aspotolul vorbeşte numai de credinţa şi dragostea lor, 2. Tesaloniceni 1:3 ) şi această tulburare a gândurilor lor nu este greu de înţeles, ei fiind cu totul fără experienţă şi supuşi încercării. Dar Domnul era acolo ca să-i ajute, aşa cum cel rău era ca să-I tulbure.
Traducerea exactă a versetului 2. Tesaloniceni 2:2 este: „ca şi cum ziua Domnului ar fi chiar de faţă.” Este cuvântul prezent, de faţă, în contrast cu ce poate să vină. Ei erau tulburaţi şi frământaţi de impresia că ziua Domnului, acea zi măreaţă şi înspăimântătoare ar fi venit chiar, ar fi fost prezentă. Nu este de mirare atunci că apostolul nu le putea vorbi de speranţa lor.
Înainte ca apostolul să se atingă de greşeala lor şi să dezvăluie ordinea adevărată a evenimentelor, cu o înţelepciune cerească el le aduce gândirea la o stare de linişte, de uşurare. Aceasta face el în primul capitol. El se lăuda cu răbdarea şi credinţa lor în persecuţii. Era drept înaintea lui Dumnezeu să răsplătească, dând tulburare celor ce îi tulburaseră, iar lor, care au fost tulburaţi, odihnă, împreună cu Pavel şi alţii (el era asociat cu ei la necaz, dar şi la odihnă). Iar lucrul acesta va avea loc atunci când Domnul Isus Se va descoperi într-o văpaie de foc, ca să Se răzbune pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, atunci când El va veni să fie glorificat în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei ce au crezut (şi tesalonicenii crezuseră).
Aici orice lucru este pus la locul lui. În acea zi va avea loc arătarea lui Hristos în glorie. Dacă acea zi ar fi fost de faţă atunci, ar fi avut loc atunci, El n-ar fi tulburat nicidecum pe cei ce sunt ai Săi, ci pe cei ce îi tulbură pe ei. Aceasta este o problemă a dreptăţii lui Dumnezeu. Deci persecuţia teribilă prin care treceau tesalonicenii nu era decât o garanţie înaintea lui Dumnezeu Cel drept că atunci când va veni împărăţia, ei vor avea parte de odihnă şi glorie. Ei nu vor avea parte de tulburare atunci când Hristos Se va arăta şi când împărăţia se va stabili prin judecată. În acea zi partea lor va fi uşurare şi desfătare. Şi într-adevăr, mai mult decât atât, ei vor fi admiraţia lumii, sau mai degrabă Hristos în ei, în acea zi.
Astfel, introducând pe Hristos şi căile drepte ale lui Dumnezeu, toate deveneau pe cât se poate de clare şi înşelătoria se risipea. Gândurile tesalonicenilor erau restabilite. Aşa este totdeauna: introdu pe Hristos şi căile lui Dumnezeu, şi totul devine clar şi pace. Ei pot acum, în pace şi cu sufletul restabilit, în care adevărurile cunoscute îşi aveau loc, să primească o lumină proaspătă şi satisfăcătoare în problema care îi tulburase.
În 2. Tesaloniceni 2 apostolul dezvăluie adevăruri suplimentare. El spusese deja tesalonicenilor că ei vor fi răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. De aceea, existenţa lor în ziua lui Hristos pe pământ era un lucru cu totul imposibil; ei ar fi trebuit să fie în cer cu Cel ce va aduce mânia, înainte de a veni ea. El insistă asupra acestui motiv. Ei îşi închipuiseră (sau cel puţin fuseseră tulburaţi în privinţa aceasta de învăţători mincinosi) că ziua Domnului ar fi fost de faţă, prin urmare fără venirea lui Hristos. De aceea el le spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, nici să nu vă tulburaţi ca şi cum ziua Domnului ar fi venit deja.” Amândouă faptele şi amândouă împreună dovedeau că ziua Domnului nu era atunci; ziua Domnului nu putea fi împotriva celor ce erau ai Domnului. De aceea el îi duce pe un teren pozitiv: Hristos trebuie să vină pentru aceasta şi partea lor era să fie strânşi laolaltă sus la El, înainte de a veni ziua.
Un alt lucru care arată că ziua nu venise atunci (această idee fiind temeiul raţionamentului apostolului şi ocazia scrierii întregii epistole) era că ziua aceea nu va veni până ce nu va fi venit lepădarea de credinţă şi se va fi descoperit omul păcatului. Înainte ca ziua Domnului să poată fi pe pământ, unele evenimente trebuie să aibă loc – şi ele vor fi obiectul judecăţii. Astfel, însăşi greşelile tesalonicenilor au dat ocazie la precizarea unei lumini mai clare şi mai sigure.
Şi trebuie să remarc aici că, a confunda ziua Domnului cu venirea Sa ca să răpească Adunarea este o greşeală nu numai de termeni, ci o pervertire a întregii naturi a relaţiilor dintre Hristos şi Adunare, de asemenea dintre Hristos şi lume, o lume apostată. Este în acelaşi timp o pierdere a întregii privelişti a felului de a fi al zilei care va veni în lume, despre care Vechiul Testament este plin, ca şi Noul. A amesteca acestea cu „voi veni din nou şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”, înseamnă a confunda felul întreg de purtare al dragostei lui Hristos faţă de ai Săi, cu groaza arătării pe care orice ochi o va vedea. Aceasta înseamnă a confunda văpaia focului unei judecăţi nimicitoare cu cea mai scumpă încredere pe care o dă harul; înseamnă a coborî speranţa celor sfinţi întemeiată pe harul în totul desăvârşit şi pe adevărul lui Hristos, la nivelul unui eveniment comun tuturor şi teribil în măreţia lui.
Practic, aceasta ar fi stabilirea greşelii pentru a cărei corectare a fost scrisă a doua epistolă către Tesaloniceni. Nu numai că se dă deoparte revelaţia deosebitoare a răpirii noastre ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi existenţa şi poziţia deosebită a Adunării, dar se tăgăduie şi poziţia pe care o vom avea împreună cu Hristos atunci când El Se va arăta. Când El Se va arăta, ne vom arăta şi noi împreună cu El. Atunci El va veni să fie glorificat în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei ce cred (nu să-i răpească la Sine). Scriptura este atât de clară pe cât este posibil. Cine confundă ziua Domnului cu venirea Lui ca să răpească Adunarea, nu cunoaşte nici ce este această zi, nici venirea Lui, nici Adunarea.
Deosebirea dintre venirea Lui pentru răpire şi arătare
Nu aşteaptă cei sfinţi venirea Lui pe pământ şi arătarea Lui? Fără îndoială; dar nu ca timp al unirii cu El. Repet, ei se vor arăta împreună cu El; ca unii care umblă pe pământ, ei aşteaptă acest eveniment. Ei aşteaptă această arătare a Lui, ca cel mai măreţ act al cârmuirii lui Dumnezeu, în care Hristos este glorificat atât în corectarea lucrurilor de pe pământ, cât şi în răspunderea care îşi va primi răsplata. Arătarea Lui este actul cel mare al desfăşurării puterii care va pune orice lucru la locul lui potrivit judecăţii dumnezeieşti, şi prin care se va pune capăt puterii răului. Dar ei n-o aşteaptă ca pe un eveniment care are să aducă binecuvântarea lor personală potrivit harului suveran în relaţia lor cu Hristos, care le este proprie (adică poziţia lor în casa Tatălui).
Arătarea lui Hristos va fi stabilirea deplină a puterii dumnezeieşti în cârmuire şi rezultatul răspunderii. Răpirea Adunării însă şi introducerea ei în casa Tatălui va fi împlinirea harului suveran faţă de sfinţi în binecuvântarea lor individuală deplină; ea va fi împlinirea aşteptărilor pe care li le-a dat comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul. Un alt rezultat deosebit va urma pentru Adunare: nunta Mielului. Dar aceasta va fi ceva cu totul deosebit şi special, nu perfectarea harului individual.
Nimeni nu poate şti clipa răpirii. Caracterul ei deosebitor este vital pentru cel înaintea căruia i s-a adus adevărul acesta. Voi cita acum câteva texte de amănunt care arată că vom fi scutiţi de necazul prezis, un timp în care se va găsi lumea şi într-un mod special poporul evreu, care se va înapoia în ţara lui. În cuvintele către adunarea din Filadelfia, în legătură cu evenimentul apropiat al venirii Domnului şi, dând ca temei al promisiunii faptul că ei vor fi ţinut cuvântul răbdării lui Hristos, se spune că ei vor fi păziţi de ceasul încercării care va veni peste lumea întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Descrierea aceasta din urmă a persoanelor este deseori dată în Apocalipsa şi ea spune, desigur, mai mult decât că ei locuiesc pe pământ: ei sunt caracterizaţi de faptul că îşi au locul aici pe pământ.
În Apocalipsa 12:10-12 se spune: „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum au venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare!”
Aici nu este vorba de răpire, deoarece ea va fi avut loc înainte şi este inclusă în răpirea copilului de parte bărbătească, pentru că Adunarea este una cu Hristos şi va stăpâni peste naţiuni împreună cu El. Dar găsesc aici o descoperire clară că în cei trei ani şi jumătate dinaintea sfârşitului (adică jumătatea de săptămână a lui Daniel), Satan este aruncat jos, acuzatorul fraţilor nu mai este în ceruri, victoria celor acuzaţi a sosit, încercarea lor a trecut. Ei fuseseră în încercare, în luptă, şi au fost învingători, iar lupta s-a sfârşit pentru locuitorii cerului. Ea începe, printr-o mânie mare a lui Satan, pentru locuitorii pământului. Fuseseră persecutaţi, fuseseră omorâţi. Pentru unii, acestea au încetat, pentru alţii abia încep. Şi observaţi, acesta este exact timpul despre care vorbeşte Daniel, despre care Domnul aminteşte cu privire la un necaz cum n-a mai fost de la întemeierea lumii.
N-am nici cea mai mică îndoială că femeia din Apocalipsa 12 îi reprezintă pe evrei. Îmi dau seama că în ce priveşte rămăşiţa seminţei ei s-au ivit greutăţi din cauza expresiei „mărturia lui Isus Hristos”. Dar răspunsul este chiar în aceeaşi carte: „Duhul profeţiei este mărturia lui Hristos.” Va fi o mărturie profetică, nu a Adunării, ci un lucru cu totul diferit. Compară cu aceasta sfârşitul capitolului 50 din Isaia, unde despre rămăşiţă se spune în mod deosebit că ascultă glasul Robului Său (adică al lui Hristos ca profet).
Când oamenii nu sunt învăţaţi de Dumnezeu, chiar şi numai unele greutăţi mărunte ascund şi înlătură adevăruri mari şi fundamentale, de care un copil, învăţând de la Dumnezeu în simplitate, nu s-ar putea depărta. Şi într-adevăr, ori de câte ori relaţiile dintre Hristos şi Adunare nu sunt înţelese, raţionamentele cu privire la mărturia pe care Scriptura o dă cu privire la rămăşiţa evreiască şi la Adunare pot duce doar la un întuneric mai adânc. Este bine dacă cititorul a prins adevărul dovedit clar de Scriptură că există o rămăşiţă evreiască distinctă la sfârşit, cu speranţe evreieşti date de Dumnezeu şi cu un caracter evreiesc. De asemenea trebuie cunoscut că Adunarea îşi are asocierea ei proprie şi deosebită cu Hristos, aşa cum este trupul cu Cel ce este Capul, adusă în această unitate de către Duhul Sfânt trimis din cer aici pe pământ.
Dacă am înţeles că nu vom rămâne aici pe pământ până ce Se va arăta Hristos, deoarece este spus clar – este revelat – că noi ne vom arăta împreună cu El atunci când El Se va arăta, vom tine seama de limitele (de semnele de hotar) care ne vor conduce cu bine prin amănunte.
Şi prin cunoaşterea acestor limite, amănuntele nu-l vor scoate pe cititor de pe drumul principal, nu vor slăbi niciodată legăturile dumnezeieşti care sunt făcute, de care sentimentele cele mai sfinte şi mai preţioase sunt dependente în mod necesar şi în care îşi au în adevăr originea. Şi acest din urmă motiv face aceste subiecte deosebit de vitale şi importante gândirii mele. Toate sentimentele corecte depind de relaţii constituite dumnezeieşte, şi nu pot exista în afara lor. Dacă nu cunosc relaţia dintre Adunare şi Hristos şi poziţia în care El ne-a aşezat împreună cu El Însuşi înaintea Tatălui, nici un sentiment potrivit cu aceste poziţii n-ar putea avea loc în sufletul meu; iar discernământul meu spiritual şi judecata în toate privinţele vor suferi în aceeaşi măsură.
Adunarea nu trece prin necazul cel mare
Cu privire la trecerea prin necazul cel mare (o problemă despre care fiecare ştie că este privită în legătură cu acest subiect) Scriptura mi se pare foarte simplă. De ce poţi să spui că va fi un necaz?
Se va răspunde: Unele texte din Scriptură spun acest lucru. Adevărat; dar nu există text care să vorbească despre necazul acesta şi care să nu arate că nu pentru Adunare este necazul. Din câte îmi dau seama, textele acestea sunt: Ieremia 30:7 , Daniel 12:1 , Matei 24:21 , Marcu 13:19 , la care putem adăuga Apocalipsa 3:10 şi 7:14. Nu-mi amintesc altele care să vorbească despre acest subiect. Şi cine se va găsi în necazul despre care vorbesc textele acestea din Scriptură? Doar Apocalipsa 7:14 ar putea lăsa deschisă o nedumerire foarte mică; voi spune ceva şi despre acest text. În toate acestea este cu totul evident că despre evrei se spune că vor fi în necazul acesta – şi nicidecum despre Adunare.
Ieremia ne spune că „este un timp de necaz pentru Iacov”, o zi cum nici una n-a fost ca ea. Aceasta arată pentru cine este necazul. Daniel ne arată că „va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt naţiunile şi până la timpul acesta.” Poporul lui Daniel, aşa cum spune toată profeţia, este pus aici la încercare şi scris în carte.
Domnul Isus, când aminteşte aceste cuvinte în Matei 24 , nu lasă nici cea mai mică îndoială că este vorba de cei din Israel şi chiar numai din Palestina sau chiar numai din Iudeea şi Ierusalim. Ei au să fugă spre munţi. Urâciunea pustiirii va fi în locul sfânt. Cei de la câmp să nu se întoarcă acasă. Vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească ce este scris. Ei trebuie să dorească mult ca această fugă să nu fie în zi de sabat. Într-un cuvânt, necazul este în Ierusalim, în Iudeea şi printre evrei. Despre Marcu 13:15 nu este cazul să vorbim, deoarece prezintă foarte clar acelaşi eveniment. Deci Ieremia, Daniel, şi Domnul Însuşi în Matei şi Marcu, citând pe Daniel, spun că necazul cel mare îi priveşte pe evrei: el este un timp de necaz pentru Iacov.
Apocalipsa 3 vorbeşte de un ceas al încercării şi se spune că va veni peste lumea întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Este aici ceva general; este nu numai necazul cel mare de la Ieremia, Daniel şi Matei, care este exclusiv pentru evrei. Aici se vorbeşte despre Adunare. Dar ce se spune despre ceasul acesta al încercării, când este vorba de Adunare, care aşteaptă pe Hristos? „Te voi păzi de ceasul încercării.” Deci textele care vorbesc despre acel necaz cum n-a mai fost vreun altul asemănător, toate spun la fel, că este un necaz pentru evrei, şi nu pentru Adunare. Textul care, fiind adresat bisericii, se referă la un ceas de încercare, vorbeşte de o promisiune preţioasă, că, deoarece a păzit cuvântul răbdării lui Hristos, şi ea va fi păzită de ceasul acesta.
Apocalipsa 7:14 este un loc neclar pentru mulţi. Este un semn că se poate să fie lucrarea vrăjmaşului, când se ia un text neclar multora, ca să tulbure gândurile celor sfinţi şi să-i facă în felul acesta să nu mai fie siguri de adevăruri mari şi simple. Aşa este şi cu textul acesta. Că nu despre Adunare este vorba în locul acesta, este clar când cunoaştem promisiunea făcută Filadelfiei. Şi toate confirmă lucrul acesta. Aici este vorba de o clasă deosebită de a bătrânilor, care reprezintă pe împăraţii şi preoţii cereşti ai lui Dumnezeu. Unul din bătrâni explică cine sunt aceia. În versetul 15 se spune că „Cel ce stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei.” Greu ar mai putea încăpea vreo îndoială că aici este o aluzie la norul care era un adăpost pentru Israel (Numeri 9:18 ).
Aici, singurele binecuvântări despre care se vorbeşte sunt adăpostul, hrana, potolirea setei şi încetarea durerii. Ei vin după pecetluirea celor aleşi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca o clasă deosebită de toţi dinainte, o clasă nouă şi distinctă de a bătrânilor. De aceea poziţia lor este cât se poate de diferită de a celor din Apocalipsa 5:10.
Se vorbeşte despre ei şi se dă explicaţia cine anume sunt. Dar, în afară de faptul că ei ştiu că mântuirea este a lui Dumnezeu şi a Mielului, nu se mai spune altceva. Ei sunt adăpostiţi, adăpaţi, hrăniţi, binecuvântaţi, dar nu iau parte în totul cu ceilalţi.
În adevăr, bătrânii nu aduc vreo laudă aici. Aceştia au privilegiul de a servi lui Dumnezeu fără încetare în templu. (Este de observat că în Ierusalimul ceresc nu este templu; atunci, serviciul despre care este vorba aici nu se face în acest loc binecuvântat).
Şi ei nu au parte de scena de mai înainte, care preamăreşte şi dezvăluie faptele lui Dumnezeu. Dimpotrivă, aşa cum am văzut, cei dinainte sunt prezentaţi ca o clasă separată, în stare să explice enigma unei alte clase de persoane care se adaugă, stând în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului. Ei nu fac rugăciuni pentru alţii, nu au un limbaj de mijlocire.
A folosi un text ca acesta (în care cei ce au fost în necazul cel mare sunt în mod desluşit deosebiţi de ceata bătrânilor încununaţi şi şezând pe scaune de domnie, deoarece poziţia lor întreagă e diferită) pentru a zădărnici puterea unei declaraţii precise, că cei ce au păzit cuvântul răbdării lui Hristos vor fi păziţi şi ei de necazul acesta, este desigur cu totul împotriva unei interpretări sănătoase a Scripturii.
Prin urmare care este mărturia pe care o dă Scriptura cu privire la acest subiect? Sunt şase texte care vorbesc de necaz şi datorită cărora ştim că va fi un necaz. Patru din ele sunt clare şi simple, şi ele se referă la evrei; unul precizează că sfinţii Adunării credincioase vor fi păziţi de acest necaz ; iar cel din urmă, vorbind despre naţiuni, le deosebeşte în modul cel mai clar de cei ce reprezintă Adunarea şi sfinţii din ceruri – bătrânii încununaţi şi şezând pe scaune de domnie. Astfel Scriptura este pe cât se poate de clară asupra acestui subiect. Ce rămâne?
Rămân principiile generale. De aceea încercarea de a aduce Adunarea în necazul cel mare – şi aici este secretul întregii probleme – înseamnă a confunda Adunarea cu iudeii şi cu lumea, a confunda speranţele lor şi încercările care vin peste ei.
Îl aştept pe El, nu unele evenimente
O persoană care n-ar putea face deosebire între învăţătura spirituală din ultimele capitole ale lui Ioan şi cea din Matei 24 , trebuie să fie cu totul neînstare să explice atât pe unul cât şi pe celălalt.
Socotesc că diferenţa dintre „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl şi voi în Mine şi Eu în voi” – şi „dar, când veţi vedea urâciunea pustiirii şezând în locul sfânt, cei ce sunt în Iudeea să fugă spre munţi” este într-adevăr o diferenţă mare. Şi nu este nicidecum greu să vezi că un text se referă la legătura cu Hristos în ceruri, iar celălalt la împrejurările în care va fi Iersualimul pe pământ, aşa cum a fost profeţit de Daniel şi în care rămăşiţa: evreiască este interesată.
Trebuie să-L aşteptăm pe Domnul Isus mereu şi să nu facem aşteptările noastre dependente de unele evenimente. Speranţa noastră este speranţa Miresei care aşteaptă să fie cu mirele, datorită locuirii Duhului Sfânt în noi, şi nu este întemeiată pe mărturia profetică privitoare la evenimente.
Este clar că, dacă semnele date în evanghelii ar trebui să fie aşteptate de Adunare, atunci eu n-aş mai avea de aşteptat pe Domnul decât atunci când acele evenimente s-ar fi împlint.
A spune că am fi lipsiţi astfel de cea mai mare parte din evanghelii şi din Apocalipsa este cu totul nereal, deoarece privilegiul special al sfinţilor cereşti este să cunoască nu numai ce îi priveşte pe ei. De aceea ei sunt „prieteni”. Ca să încurajeze credinţa slabă a rămăşiţei evreieşti încercate, sunt date locuri ca Matei 24 . Dar e greşit să spui că descoperirea unui adevăr către cineva înseamnă că acest cineva va fi în împrejurările descrise. Ca Adunare, trebuie să avem o înţelegere a toate, deoarece „noi avem gândul lui Hristos”. Harul lui Dumnezeu ne comunică şi ce se referă la alţii.
Nimeni nu poate tăgădui că în Apocalipsa este o tăcere îndelungată cu privire la Adunare (nu spun cu privire la sfinţi) pe pământ, când au loc judecăţile. Despre Adunare se vorbeşte înainte de capitolul 4 şi i se dă un cuvânt la sfârşit, în Apocalipsa 22 .
Harul şi răspunderea noastră
Pentru a înţelege un text ca 1. Timotei 6:14 sunt necesare unele precizări. Răpirea Adunării nu are nimic a face cu răspunderea. Ea este împlinirea binecuvântării celei mai înalte a harului suveran; Hristos va veni să ne ia la Sine, pentru ca acolo unde este El să fim şi noi împreună cu El.
Dar nu aşteaptă şi nu iubesc credincioşii arătarea lui Hristos? Desigur! Toţi iubesc arătarea Lui, când Hristos Îşi va dovedi drepturile, iar toată priveliştea jalnică prin care trecem va fi luminată de razele soarelui dreptăţii, ca o dimineaţă fără nori, ca strălucirea deosebit de curată de după ploaie. În ce priveşte partea noastră, arătarea lui Hristos este într-adevăr timpul când vom fi arătaţi şi noi în glorie împreună cu El.
Dar a fi răpiţi ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh este binecuvântarea noastră proprie şi cea mai înaltă. Răpirea este pentru a fi totdeauna cu Domnul; aşa încheie apostolul tot ce are de spus cu privire la ea. Când însă este vorba de cârmuirea lui Dumnezeu, ni se spune de arătarea sau manifestarea lui Isus în creaţie. De aceea a iubi arătarea Lui este un test, dacă ne găsim plăcerea în autoritatea Lui şi în binecuvântarea dumnezeiască, sau dacă ne găsim plăcerea acolo unde Satan e stăpân. De aceea, când este tratată răspunderea noastră, se vorbeşte de arătarea Lui (2. Timotei 4:8 ).
Noi toţi vom fi împreună; nu este deosebire. Viaţa şi îndreptăţirea unui apostol sunt aceleaşi ca ale mele. Noi toţi vom fi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, pentru ca El să fie Cel dintâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Dar tesalonicenii vor fi răsplata lui Pavel, nu a noastră. Şi fiecare va primi răsplata potrivit cu munca lui; lucrarea fiecăruia va fi arătată.
Venirea Lui ne dezlipeşte de toate
Aştept. Nu mă gândesc prea mult la locul neconfortabil în care mă găsesc, dacă ştiu că sunt aici pentru două sau trei zile, în treacăt. Poate că aş dori să fie mai bine, dar nu îmi fac prea multe necazuri din cauza aceasta, deoarece de fapt nu locuiesc aici. Nu trăiesc în această lume, aici mor; şi dacă se arată cât de puţin din viaţa cea veche, acel puţin trebuie dat morţii. Viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Eu aştept venirea Domnului Isus Hristos, aştept pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. El ne va duce acolo unde avem o moştenire nestricăcioasă, nepătată şi care nu se poate veşteji.
Şi toate mărunţişurile prin care trecem aici nu sunt altceva decât punerea la probă a inimii, care ar trebui să ne îndrepte acolo unde Domnul Însuşi ne va avea cu Sine, şi aceasta pentru totdeauna. Şi nu este nimic practic mai important pentru lucrarea de fiecare zi, decât aşteptarea noastră ca Fiul lui Dumnezeu să vină din ceruri.
Dacă vrei să ştii ce e lumea şi să ai mângâiere pentru sufletul tău, aşteaptă pe Fiul lui Dumnezeu să vină din ceruri. Dacă aş aparţine acestei lumi, n-aş putea avea mângâiere. Apostolul spune: „Dacă numai în viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, suntem cei mai de plâns dintre oameni”. Şi dacă ne simţim la, noi , acasă în ea, va trebui să întâmpinăm disciplinarea Sa.
Dă-mi voie să întreb: Ce efect are venirea lui Hristos asupra sufletului nostru? Aici trec prin greutăţi din cauza multor ispite, dar El va veni să mă ia din toate acestea şi să mă ducă la Sine. Ne va surprinde venirea Lui? Te va găsi ea cu multe lucruri pe care va trebui să le părăseşti? Cum se simte inima ta când este vorba de venirea Domnului Isus Hristos? Te va găsi venirea Lui cu o mulţime de lucruri pe care ar trebui să le arunci? Sau vei avea în inimă gândul acesta: El, pe care Îl aştept, vine să mă ia la El! Aceasta este deosebirea dintre creştini. Dacă viaţa mea toată este întemeiată pe această aşteptare, dacă voia Luie motivul şi izvorul ei, voi avea desigur parte de încercările care sunt necesare; dar venirea Domnului va fi tare mult dorită sufletului meu. El vine să mă ia de aici la Sine Însuşi. Moartea nu înseamnă venirea Lui.
Domnul Isus S-a arătat întâia dată în adevăr fără păcat, tot aşa cum va fi şi la a doua arătare (Evrei 9:27, 28 ). Dar atunci când El S-a arătat pentru prima dată, deşi fără păcat, a venit totuşi să poarte păcatul (versetul 28). Când va veni a doua oară nu va mai avea deloc a face cu păcatul. Va veni pentru mântuire, aşa cum spune El: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Cea de a doua venire are scopul de a împlini toate planurile celei dintâi veniri pentru cei ce cred.
Acest lucru face din ea „fericita lor nădejde” (Tit 2:13 ). Evenimentul acesta nu are nimic a face cu moartea (cu care a fost confundat deseori). Departe de aşa ceva, atunci când Domnul Isus Hristos va veni, dacă un credincios va fi în viaţă, nu va mai vedea moartea (vezi 1. Corinteni 15:51,52 ; 1. Tesaloniceni 4:15,17 ). Venirea aceasta nu are nimic a face cu moartea, încât apostolul subliniază în mod deosebit faptul acesta: „Nu vom adormi toţi.” Venirea Lui este arătată ca fiind în contrast cu moartea.
Un alt lucru trebuie notat: „El Se va arăta celor ce-L aşteaptă”. Nici vorbă ca arătarea lui Hristos să fie pentru noi la moarte. Vom pleca, să fim împreună cu Hristos. De asemenea în Coloseni 3:4 citim: „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în glorie.” Nu numai că El Se va arăta, dar ne vom arăta şi noi împreună cu El. Apoi în 1. Ioan 3:2 este scris: „Ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El”. La venirea Lui, noi avem să fim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu în glorie (Romani 8:29 ).
Citim apoi în Filipeni 3:20-21 : „Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi îl va face asemenea trupului Său de slavă”. Multe alte locuri din Scriptură ar putea fi citate, dar acestea vor fi de ajuns ca să arate că venirea Lui nu are nimic a face cu moartea. Este vorba de puterea unui Mântuitor viu, care ne smulge din orice influenţă a morţii.
Dacă Duhul lui Dumnezeu lucrează în inimile noastre cu putere, ne dă acum o părtăşie bună cu Isus glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Inima celui sfânt este îndreptată numai spre Hristos Însuşi. Şi aceasta ne sfinţeşte. „Noi toţi privim cu faţa descoperită gloria Domnului…” Care deci ne este speranţa în legătură cu toate acestea? Speranţa noastră este să fim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu în glorie. „După cum am purtat chipul celui din ţărână, vom purta şi chipul Celui ceresc” (1. Corinteni 15:49 ). Aceasta este dorinţa, obiectul speranţei în cel credincios. Acum noi purtăm chipul celui făcut din ţărână, dar aşteptarea noastră este să fim făcuţi asemenea lui Hristos în glorie. „Ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El”. Nu înseamnă că n-ar fi nici o schimbare morală lucrată chiar de pe acum, dar efectul pe care îl are această lucrare este să ne facă să dorim să fim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, atunci, în glorie.
Aşa stând lucrurile, Dumnezeu nu putea să ne dea o speranţă mai glorioasă sau mai plină de putere practică în dezlipirea de lume. Dar când vom fi noi schimbaţi în chipul Său? La moarte? Este clar că nu atunci, deoarece atunci trupurile celor sfinţi ar fi în mormânt, iar aşteptarea noastră este să avem şi trupurile făcute asemenea trupului glorios al lui Hristos.
Scriptura vorbeşte de oameni care au fost glorificaţi, dar niciodată de suflete glorificate. Este mult mai bine să pleci ca să fii împreună cu Hristos (Filipeni 1:23 ). N-aş vrea să slăbesc acest gând. Apostolul Pavel spune: „Chiar în cortul acesta, deci, gemem apăsaţi; nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi, ci să fim îmbrăcaţi, pentru ca ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (adică, ce vreau este să am acest trup muritor schimbat, fără să văd moartea). Şi Cel ce ne-a făcut chiar pentru aceasta este Dumnezeu „ care ne-a dat arvuna Duhului. Aşadar, noi suntem totdeauna plini de încredere”.
Încrederea pe care o am nu este întreruptă la moarte. Viaţa din sufletul meu nu va fi afectată de moarte. Dacă plec, atunci voi fi împreună cu Domnul şi „îmi place mai mult să părăsesc trupul acesta, ca să fiu acasă la Domnul.” Dar vreau ca „ce este muritor să fie înghiţit de viaţă”, vreau ca lucrul acesta să fie împlinit în mine însumi, să fiu făcut asemenea Lui.
Nu sunt decât patru locuri în Noul Testament în care se vorbeşte de bucuria duhurilor despărţite de trup. În Luca 23:42-43 , tâlharul care murea spune Domnului Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta”, iar Domnul Isus îi răspunde: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai.” În Faptele Apostolilor 7:59 , Ştefan spune: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” Apoi sunt locurile din 2. Corinteni 5:8 şi Filipeni 1:23 .
Vedem în aceste locuri că sufletul, plecând din această lume, eliberat de necaz, stă într-un loc unde păcatul nu-l mai poate ajunge şi se bucură de Domnul. Totuşi nu acesta este obiectul aşteptării noastre; speranţa noastră este să fim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, în glorie; avem să fim „asemenea Lui”. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă, dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Şi oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat”.
Acesta este efectul practic al aşteptării Lui. Nu se spune nicăieri (oricât de fericit este lucrul acesta) că „cel ce are speranţa că va merge în cer, se curăţeşte”. Ce am eu de aşteptat? Să fiu asemenea lui Hristos. Şi care este efectul acestei aşteptări? Voi căuta să fiu asemenea Lui, pe cât se poate chiar de pe acum. Acesta este efectul practic în prezent al siguranţei că vom fi asemenea lui Hristos când Se Va arăta El.
O speranţă colectivă
Dar aceasta este o speranţă pe care o am împreună cu toţi sfinţii, ea nu este numai aşteptarea mea individuală. Este speranţa Adunării. De aceea, când este vorba de cina Domnului, este scris: „Ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului (nu până la moarte, ci) până va veni El.” (1. Corinteni 11:26 .)
Iată temelia aşteptării noastre comune: moartea lui Hristos. Şi noi vom continua să arătăm acest lucru până ce El va veni din nou să ne ia la Sine.
Dacă mă gândesc la moarte, la plecarea mea ca să fiu împreună cu Hristos, mă gândesc la mine însumi. Voi fi eu fericit, dar încă nu va fi arătată gloria întregii Adunări. Când însă va veni Hristos, orice sfânt va fi acolo şi Hristos va vedea atunci rodul muncii Lui şi va fi înviorat. Mireasa va avea pe Mire şi Mirele va avea Mireasa. Nu este numai faptul izolat că eu voi fi fericit. Duhul lui Dumnezeu mă face să ies din mine însumi, gândind la lucrul acesta, ca să fiu una cu tot trupul lui Hristos.
Domnul Isus va avea această Adunare pe care a iubit-o şi pentru care S-a dat pe Sine Însuşi ca s-o aibă (Efeseni 5 ) cu Sine în glorie.
Aştept o Persoană
Gândiţi-vă şi la un alt lucru. Speranţa aceasta ne îndreaptă inima spre Hristos Însuşi. Aştept o Persoană pe care o iubesc. El, care m-a iubit, care a murit pentru mine, va veni iar, să mă ia la El; şi eu pe El Îl aştept. Îngerii spuneau: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut suindu-Se la cer.” (Faptele Apostolilor 1 ). Ei pierduseră Persoana pe care o iubeau. Stăteau în picioare privind spre cer, dorindu-L pe El, şi cel dintâi gând pe care Dumnezeu îl aduce inimii este: El va veni înapoi în acelaşi fel. Ei aveau să aştepte venirea Lui. Era un adevăr deosebit de însemnat, care să fie ţinut ca un lucru permanent înaintea sufletului. Se vede adevărul acesta prin toate epistolele, însoţind toate sentimentele de acum, fie de bucurie, fie de întristare.
Aşa este, de exemplu, la 1. Corinteni 1:7 . Toţi erau împreună, aşteptând (nu ca un lucru individual, ci ca o speranţă comună) venirea Domnului Isus Hristos. Aşteptau nu să moară, ci aşteptau arătarea Lui.
Observaţi şi un alt lucru. Mulţi au gândit că am avea de aşteptat o altă revărsare a Duhului Sfânt. O trăsătură foarte caracteristică şi esenţială a Adunării lui Dumnezeu este faptul că Duhul Sfânt locuieşte în ea. Aceasta nu mai este o speranţă a noastră, ci un lucru împlinit, pe care îl avem deja, de la Cincizecime, Acest „alt Mângâietor” care să rămână cu noi în veac (loan 14). „Mulţumesc lui Dumnezeu”, spune apostolul, „totdeauna pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat”…
În viaţa creştină toate sunt în legătură cu venirea Lui
Dacă ne îndreptăm spre cea dintâi epistolă către Tesaloniceni găsim că aici orice lucru este pus în legătură cu venirea lui Hristos. Gândul venirii Lui însoţeşte toate gândurile obişnuite, zilnice, toate speranţele, afecţiunile, motivele sfinţilor, în toate lucrurile vieţii de toate zilele. La întoarcerea lor la Dumnezeu (capitolul 1) puterea Cuvântului Lui îi făcuse atât de mult asemenea cu Cel predicat de Pavel, încât acei din jurul lor nu-i mai puteau privi ca înainte. Însăşi lumea vorbea despre ei (poate spunând „ce nebuniel”, dar totuşi dând o mărturie). Şi ce se spune despre ei? Că s-au întors la Dumnezeu de la idoli şi că Îl aşteptau pe Fiul Său din ceruri. Adică ei părăsiseră idolii, lemnele şi pietrele înaintea cărora se închinaseră mai înainte şi acum aşteptau pe Fiul lui Dumnezeu să vină din ceruri. Şi apostolul Pavel este în totul de acord cu aşteptarea lor.
Aşteptarea Fiului lui Dumnezeu din ceruri să fie ca un gând obişnuit sufletului nostru şi el va tăia legăturile noastre cu lumea şi ne va alipi inimile de El şi nu de altceva.
Priviţi la sentimentele creştine ale apostolului (capitolul 2). Ce frumoasă imagine a grijii pline de dragoste pentru ceilalţi! Şi el încheie: „Cine este nădejdea, sau bucuria sau cununa noastră de bucurie? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostrum Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră”. Acesta este timpul (spune el) când voi avea parte de toată bucuria afecţiunilor creştine.
Iar în capitolul 3, gândul venirii Lui este asociat cu sfinţenia în cei credincioşi: „să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi” (versetul 13).
Apoi, în capitolul 4, ce mângâiere aduce gândul venirii Lui când este vorba de moartea fraţilor! Ei nu erau obişnuiţi să vadă pe creştini murind (atât de mult era prezentă aşteptarea venirii din nou a Domnului) şi de aceea a fost o mângâiere deosebită a lor, la patul de moarte a unui frate, să fie în stare să-şi amintească unul altuia de strângerea laolaltă când El va veni să răpească pe ai Săi.
Mângâierea apostolului pentru sfinţii îndureraţi de moartea fraţilor nu era: „Fiţi mulţumiţi, ei s-au dus în cer”, pentru că atunci ar fi zis: „Şi voi veţi fi împreună cu ei.” Atât de mult umplea venirea Domnului sufletele lor ca un lucru prezent, încât el dădea mângâierea aceasta în cazul când erau lângă patul de moarte al unui creştin: „Dumnezeu îl va aduce înapoi, când va veni Isus”.
În 2 Tesaloniceni avem aşteptarea aceasta în legătură cu mângâierea în necaz şi persecuţie. Ei erau într-un necaz foarte greu (deşi erau răbdători în toate şi credinţa lor mergea crescând şi dragostea lor unii faţă de alţii se arăta din belşug). Ce mângâiere le dă apostolul? „Veţi merge în curând în cer”? Nu aceasta era mângâierea. Desigur, ei aveau să meargă în cer, dar ei aveau să aibă parte de odihnă când va veni Isus!
O înviere deosebită
Învierea celor sfinţi (cea dintâi înviere) are loc la venirea Domnului Isus. Aşa cum este scris, „fiecare la rândul cetei lui”: „Hristos, cel dintâi rod; apoi cei ce sunt ai lui Hristos, la venirea Lui”. Învierea aceasta este cu totul deosebită de a celor răi. Va fi o înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi, dar pe principii diferite.
Cei dintâi au viaţa în Hristos, viaţă care nu are nimic comun cu lumea din jur. Mai mult, ei au Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în ei. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din cauza Duhului care locuieşte în voi.” (Romani 8:11 .) „Trupul este pentru Domnul, şi Domnul pentru trup. Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, cu puterea Lui” (1. Corinteni 6:13-14 ). Trupul este al Domnului, ca şi sufletul.
În ce priveşte pe cei răi, Hristos îi va învia pentru judecată, dar nu în acelaşi timp cu cei credincioşi. Hristos va împlini pentru trupurile celor sfinţi ceea ce a împlinit deja pentru sufletele lor. Cei răi însă vor fi chemaţi la judecată şi obligaţi să dea cinste lui Hristos, chiar în ciuda lor înşile.
În Luca 20:35 se precizează această deosebire, de a avea parte de învierea dintre cei morţi.
În ce priveşte păcatele mele, El le-a înlăturat la cea dintâi înviere a Sa. Şi la cea de a doua venire a Sa, eu mă voi înfăţişa înaintea Lui, care a murit deja pentru mine.
https://comori.org/biblia-studiu-biblic/despre-rapirea-celor-credinciosi/
///////////////////////////////////////////
20 de versete din Biblie pentru a te ajuta să simți dragostea lui Dumnezeu
Dragostea este pretutindeni în Biblie. Dar următoarele 20 de versete despre dragoste din Biblie sunt mai mult decât doar citate care te inspiră – ele sunt instrucțiuni care să te ajute să devii o persoană mai bună, să-ți îmbunătățești relațiile și să-L urmezi pe Isus Hristos. Dumnezeu ne poruncește tuturor să avem caritate, dragostea pură a lui Hristos, față de toată lumea.
Calități ale dragostei
Dumnezeu dorește ca noi să-i iubim pe alții așa cum El ne iubește – cu o dragoste altruistă, bună și nepieritoare.
1
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea… acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”
1 Corinteni 13:4, 7-8
2
„Să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.”
1 Ioan 4:7-8
3
„În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica.”
1 Ioan 4:18
4
„Prietenul adevărat iubește oricând.”
Proverbele 17:17
5
„Iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima.”
1 Petru 1:22
6
„Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul.”
1 Ioan 3:18
Iubește pe toată lumea
Dragostea lui Dumnezeu este fără cusur și include pe toată lumea. Dumnezeu iubește fiecare persoană de pe pământ. El Se așteaptă ca și tu să faci la fel – chiar și când este greu.
7
„«Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta»; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți».”
Marcu 12:30-31
8
„Voi însă, iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voastră va fi mare.”
Luca 6:35
9
„Să vă purtați cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băștinaș din mijlocul vostru; să-l iubiți ca pe voi înșivă.”
Leviticul 19:34
10
„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.”
Ioan 13:34-35
Iubește-ți familia
Familiile sunt elementul central în planul lui Dumnezeu pentru fericirea noastră. Relațiile de familie pline de dragoste pot dăinui pentru totdeauna.
11
„Bărbaților, iubiți-vă nevestele.”
Efeseni 5:25
12
„Ca să învețe pe femei… să-și iubească bărbații și copiii.”
Tit 2:4
13
„Gustă viața cu nevasta, pe care o iubești, în tot timpul vieții tale.”
Eclesiastul 9:9
14
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.”
Exodul 20:12
15
„Copii, ascultați de părinții voștri în toate lucrurile.”
Coloseni 3:20
Dumnezeu te iubește
Dumnezeu este Tatăl tău Ceresc. El te iubește. El veghează asupra fiecăruia dintre copiii Săi și Îi pasă foarte mult de ei.
16
„Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuși, niciuna din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Și chiar perii din cap, toți vă sunt numărați. Deci să nu vă temeți: voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.”
Luca 12:6-7
17
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
Ioan 3:16
Iubește-L pe Dumnezeu
Adu-ți aminte să dai mereu dovadă de dragoste, pioșenie și recunoștință față de Dumnezeu, Cel care ți-a oferit totul.
18
„«Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău». Aceasta este cea dintâi, și cea mai mare poruncă.”
Matei 22:37-38
19
„Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El Și-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viața mea.”
Psalmii 116:1-2
20
„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.”
Ioan 14:15
////////////////////////////////////////
Plinătatea credinței
de Stefan Sescu
Când citim cuvântul credinţă, suntem tentați să ne gândim la religie. Totuși, epistola către evrei capitolul 11, în primele versete. definește credința. Apoi prezintă o listă de eroi care au fost lăudaţi pentru credința lor (Vezi de la versetul 7 la 38). La final, ultimile versete din același capitol 11, ne trasmit un mesaj surprinzător. Să citim:
”Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” .
(Ev.11.39-40, sublinierea noastră).
Ce poate să aibă Dumnezeu în vedere, și ce bun poate avea pentru noi păcătoșii, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi? Comentariul Biblic AZS dă un posibil răspuns (introductiv) la întrebarea de ce eroii credinței enumerați în peste treizeci de versete, n-au primit ce le fusese făgăduit. Să recitim. ”Credincioşia lor în momente de criză le-a adus adesea ajutor sau eliberare, dar n-au intrat în moştenirea făgăduită lui Avraam şi strămoşilor lor (vezi v. 13)”[1]. Și totuși, de ce capitolul 11 din cartea Evreilor nu pomenește nimic despre credința lui Caleb, a lui Ilie și al ucenicilor de exemplu, care au manifestat, plinătatea credinței (Mat.8.10; Marc.9.23; Fapte 6.5; 11.24; Ev.10.22)!
Caleb a imitat primirea făgăduiței și a pus piciorul în Țara Canaanului, ca umbră a Țării Canaanului Ceresc (1Corint.10.6.11). Ilie ca model al celor 144.000, a primit direct făgăduința și a pus piciorul în Țara Canaanului Ceresc. Dacă plinătatea credinței ucenicilor a fost manifestată la Ploaia timpurie, atunci ar putea ca cei 144.000 ca ultimă generație, să manifeste plinătatea credinței pentru a primi făgăduința și a pune piciorul în Țara Canaanului Ceresc? De ce se spune că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru generațiile din urmă, dacă Enoh a fost pus înaintea listei, și a intrat în Cer? Biblia explică versetele aparent contradictorii. Ea nu vrea să sugereze că eroii credinței (din listă) nu au fost plăcuți de Dumnezeu, nu, ci Enoh este pus în fruntea listei ca o mărturie de credință plăcută, sub formă de prolog (introducere sau prefață), tocmai ca să întărească ultimile versete 39 și 40 ca epilog. Versetele finale trasmit un mesaj pentru ultima genearație (care va intra Cer). Ea trebuie să manifeste o credință asemenea lui Ilie și al apostolilor. Iată confirmarea Spiritului Profetic:
-“A umbla cu Dumnezeu şi a avea mărturia că umblarea aceasta este plăcută Lui nu este o experienţă terminată odată cu Enoh, Ilie, Patriarhi, Profeţi, apostoli sau martiri. Nu este numai privilegiul, ci şi datoria fiecărui urmaş a lui Hristos, de a-l avea pe El in inimă, de a-l avea in viata lor şi de a fi cu adevărat purtător de roade” .
– (Manuscris 14, 1900, sau Hristos Biruitorul pag. 48, sublinierea noastră).
Biblia și Spiritul Profetic ne îndeamnă să ne cercetăm. Și anume, avem mărturia lui Dumnezeu că suntem plăcuți sau că ne-a aprobat slujirea (închinare) și credința pentru a intra în Cer, asemenea lui Enoh sau Ilie, ca modeli al celor 144.000? (Apăsați aici).
„De ce Iosua şi Caleb aveau o altă credință decât mulțimea poporului necredincios? Erau ei nerealişti și obositori? Nu văzuseră ca şi ceilalţi, uriaşii şi cetăţile fortificate? Ba da, ei cunoşteau toate dificultăţile. Atunci de ce au adus rapoarte sau predici diferite? Cuvântul inspirat relevă secretul. „Iar pentru că robul meu Caleb a fost însufleţit ”de un alt duh” şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara care s-a dus” (Num.14.24). Aceiaşi realitate, dar văzută cu ochii credinţei”[2].
Am putea fi sigilați cu Ploaia târzie dacă nu manifestăm plinătatea credinței în lumina Ploii timpurii asemenea Apostolilor (Mat.8.10; Fapte 6.5; 11.24; Ev.10.22)? De ce plinătatea credinței ucenicilor a surprins mulțimea poporului iudeu? Fariseii și saducheii nu văzuseră ca și ucenicii, plinătatea credinței lui Isus care învia morții? Care a fost motivul pentru care ucenicii predicau în plinătatea credinței? Cuvântul inspirat relevă secretul tutor celor care sau adunat în camera de sus: „Și toți sau umplut de Duh Sfânt,….” (Fapte.2.4.p.p.) la Ploaia timpurie.
Dacă nu vedem martori și exemple sub forma probelor vii care manifestă practic ”plinătatea” credinţei cu sigiliul Ploii timpurii, pentru a primi Ploaia Târzie , atunci cum putem fi încurajați pentru a manifesta PRACTIC „plinătatea” credinţei ca membrii ai bisericii sigilate cu Ploaia târzie?
Credința lui Caleb și al apostolilor a fost PLINĂ tocmai pentru a CUTREMURA zidurile Ierihonului sau al Neamurilor, ca umbra a modului în care va ”cădea Babilonul” (Ap.18.2). Pentru că avea un Duh diferit, triplu faţă numărul adventiştilor din Europa care va fi izbită de Piatră[3], Caleb și ucenicii din camera de sus, aveau o perspectivă diferită. „Dar când va venii Fiul omului, va găsi El credinţă pe Pământ” (Luc.18. 8.u.p)?
Pentru a ne cerceta și a contura spiritual, coloana vertebrală al studiului este bine să continuăm cu întrebări:
– De ce Iosua și Caleb au fost conduși de un alt Duh (Num14. 24) în comparație cu cei 603 55 0 de evrei (Num.1.46)? Pentru a răspunde la întrebare, trebuie să ținem cont și de realitatea că proorocul Mica a predicat diferit, în comparație cu cei 400 de prooroci, ca fiind cei mai populari din popor (Reg.22.6,8). Din milioanele de iudei, de ce sau adunat în camera de sus, doar 120 de inși pentru a primi Ploaia timpurie (Fapte.1.15)? Dacă pentru unii iudei, Ploaia timpurie a venit pe nepregătite, atunci ar putea ca Ploaia târzie să vină în același mod și pentru milioanele de adventiști?
Apocalipsa 3.18 ne sfătuiește să cumpărăm aur curăţat prin foc, ca să ne îmbogăţim?
Ce reprezintă aurul?
Spiritul Profetic spune că aurul simbolizează credinţa care lucrează prin dra-goste (Galateni 5,6; Iacov 2,5; compară cu COL 158) şi faptele care sunt rezultat al credinţei (vezi 1 Timotei 6,18)[4].
Nu se poate exercită plinătatea credinţei lui Hristos ca dar al Duhului, dacă ”laodiceeanul” se crede bogat fără să manifeste credința de preț al Domnului (Ap.14.12). Sau, laodiceeanul ”îmbogățit cu prețuri”[5] nu poate să fie plin de Duh Sfânt dacă nu mărturi-sește practic exercitarea plinătăţii credinţei.
Plinătatea credinței care trebuie manifestată la Ploaia târzie trebuie să fie de același preț cu al apostolilor care au primit Ploaia Timpurie” (2Petru 1.1). Această credință de preț sau aurul curățit prin foc este la fel de privilegiată ca și a lor (Idem). Învățăturile Școlii de Sabat din trimestrul al doilea 2017 confirmă învățătura data de Spiritului Profetic. Cităm:
– ”Au căpătat o credință de același preț cu a noastră” (2 Petru 1:1). Cuvântul tradus cu „de același preț” înseamnă „de valoare egală” sau „la fel de privilegiată”. El spune că ei „au căpătat” această credință prețioasă, adică nu au câștigat-o prin eforturi sau prin merite personale, ci au primit-o în dar de la Dumnezeu. (…). Ea este prețioasă fiindcă „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui” (Evrei 11:6). Și este prețioasă fiindcă prin ea primim făgăduinţele”[6].
Pentru a ne îndrepta coloana vertebrală ca laodiceeni gheboși (Rom.11.10), trebuie să continuăm cu întrebări cercetătoare. Și anume, dacă credința este una (Efes.4.5), atunci de ce Biblia vorbește despre: (1) credința personală (a mea, a ta, a lui, a ei, a lor, a voastră, etc ), (2). de credința lui Isus (Ap.2.13;14.12) și (3). de credința dracilor (Iac.2.19)? Cum se armonizează contradicțiile aparente?
Când auzim de credinţă, atunci avem tentația să ne gândim la religie care nu e tot una cu credința. Filozofiile care susțin credința care acționează din interiorul omului, condiționat de esența lui; intrinsic, care există și acționează prin sine însuși, nedeterminat de o cauză din afară, a infectat biserica.
Descartes, Locke, Leibniz, Berkley și alți filosofi iluminiști, au introdus credințe înafară credinței lui Isus. Din păcate, în biserică a pătruns voluntar și involuntar, filozofia lui René Descartes despre „credință și rațiune”. Această filozofie prezintă două realități: gândirea și existența. Cu această filozofie laodiceenii bogați afirmă că „dacă gândesc, atunci există” ca liberi cugetători. Plecând de aici, credința subiectivă care folosește doar gândirea rațională spune că „dacă există credința mea, atunci există și credința lui Isus”. Teologia Kantiană care susține credința doar în rațiune, a contaminat teologia despre credința lui Isus din om (Ap.14.12). Biblia condamnă categoric încrederea în tot ce este omenesc. Ascultați:
” Blestemat este omul care se încrede în om, care se sprijinește pe un muritor și își abate inima de la Domnul (Ierem.17.5)”
Ca să se asemene între ei și să se respecte la fel, ca pe ei înșiși, unii laodiceeni manifestă credința subiectivă sau în rațiune. Poate credința unui sfânt (nu întrebăm laodiceean) să fie preasfântă așa cum sugerează Iuda 20? Dacă da, atunci de ce sfântul acceptă credința lui și nu a lui Dumnezeu?
În Habacuc 2.4 se spune: ”Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”.
Poate credința unui sfânt (laodiceean?) să fie neprihănită prin credința lui așa cum sugerează Habacuc 2.4? Iată un prim răspuns:
”Acolo unde textul masoretic zice credincioşia lui, Septuaginta greacă zice credincioşia mea, Dumnezeu Însuşi fiind aici vorbitorul. În citarea acestui text aflat în Evrei 10,38, relativ puţine manuscrise ale Noului Testament se iau după Sptuaginta greacă, în timp ce majoritatea manuscriselor nu au nici unul dintre pronumele lui sau mea care să determine substantivul credinţa. Atât exprimarea textului masoretic cât şi a Septuagintei sunt bazate pe adevăruri măreţe, deoarece o persoană va trăi înaintea lui Dumnezeu, prin credincioşia lui plină de încredere faţă de Dumnezeul său, întemeiată pe credincioşia lui Dumnezeu în purtarea Lui faţă de copiii Săi. Probabil că această variaţie în exprimare se datorează asemănării dintre literele ebraice waw şi yod, aşa cum se scriau pe vremea traducerii Septuagintei. În felul lor de a fi scrise din perioada aceea aceste litere apar cu totul identice. Folosite ca sufixe la ’amunah, waw ar însemna lui, iar yod, mea”[7].
Care este adevărata credință ca standard al celor care vor fi sigilați cu Ploaia Târzie? Ascultați:
– ”Aici este răbdarea SFINȚILOR, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” . (Ap.14.12,sublinierea noastră).
Biblia ne învață că credința rațiunii fideiste[8], morala rațională fără duvonicesc, nu ne mântuie. Numai credința lui Hristos manifestată realizează mântuirea. Credința Lui depășește, și trece dincolo de orizontul credinței personale sau al întrebuințării credinței rațiunii. Am amintit succinct de efectul filozofiilor, pentru a descoperii cum s-a alunecat spre panta manifestării credinței ca o părere. Credința nu este o părere sau opinie (vezi părerile de la Școala de Sabat!). Iată ce spune Spiritul Prophetic:
– “Nu este suficient să credem “despre” Hristos; noi trebuie să credem “în” El. Singura credinţă care ne va folosi este aceea care-L îmbrăţişează pe El ca Mântuitor personal; care-şi însuşeşte prin noi meritele Sale. Mulţi ţin credinţa ca pe o părere”. (E.G.White – Slujitorii Evangheliei pag. 237, sublinierea noastră).
Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu (Rom.3.3)? Comentariul Biblic AZS despre Rom.3.3 spune există o asemănare fundamentală între cuvintele greceşti traduse de obicei a fi de părere, părere şi credinţă, așa cum sugerează și versiunea King James a Bibliei. ”Verbul a crede în grecă este pisteuo. Expresia părere în greacă este pistis. Substantivul credinţă în greacă este tot pistis. A nu crede este apisteo, iar necredinţă este apistia”[9].
Nu trebuie să manifestăm credinţa opiniei publice majoritare ”despre” credinţă, așa cum sugerează ”Opinia Production”, nu, ci trebuie să credem ”în” credinţa Domnului Hristos[10] care ne ajută să desluşim duhurile[11]. Un așa zice Domnul ca mărturie, nu este tot una cu mărturia care zice la urmă: ”asta este opinia mea”, promovată de ”Opinia Production”. Până aici cred că am înțeles de ce unii predică credința în rațiune ca ”liberi cugetători”.
Clasificarea Credinței
Nu trebuie să manifestăm credinţa opiniei publice majoritare ”despre” credinţă, nu, ci trebuie să credem ”în” credinţa Domnului[12] care ne ajută să desluşim duhurile[13]. Credinţa este de două feluri:
– obiectivă, a Domului Isus din om (Iacov.2.1; Ap.2,13; 14.12) care se dă ca un dar al Duhului Sfânt[14], şi
– subiectivă ca o convingere teoretică pur intelectuală.
Credința obiectivă
Mărturia practică a credinţei Domnului Isus[15] este realmente importantă într-un moment când poporul lui Dumnezeu pune accent mai mult pe credinţa care admite convingeri teoretice şi nu pe credinţa care are izvorul faptelor concrete. Care subiecte trebuie predícate şi publicate mai întâi? Cele teoretice ”despre” credinţa Domnului Hristos din om ca opinie, sau credinţa obiectivă pentru a le transforma în aplicaţii practice cu soluţii pentru propriile noastre suflete şi pentru popor? Nu credinţa bolnavilor a făcut ca Domnul Isus să facă minuni[16], ci credinţa Domnului din ei. De ce apar declaraţii în Evanghelii care dau de înţeles că o anume credinţă (a bolnavului) poate vindeca? Cum se pot armoniza contradicțiile aparente?
În 1 Ioan 5:4 se spune că ”oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Cum poate credinţa noastră să ne facă în stare să biruim lumea? Iată un prim răspuns dat de Comentariul Biblic AZS?
”Cuvântul grec pentru credinţă din 1Ioan 5.4 este pistis (vezi comentariul de la Evrei 11,1). Aici este singurul loc unde este folosit cuvântul acesta în Evanghelia şi în epistolele lui Ioan. Cum poate credinţa noastră să ne facă în stare să biruim lumea? Ioan oferă răspunsul în v. 5, unde dă de înţeles că este vorba de credinţa prin care omul Îl acceptă pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Printr-o astfel de credinţă, creştinul va birui, la fel ca Mântuitorului său. Ea nu se limitează la recunoaşterea mentală, ci duce la fapte bune”[17].
În privinţa manifestării credinţei ca dar al Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) nu se contrazice, ci se armonizează. Orice dar a lui Dumnezeu, adică credinţa Lui dăruită ne aparţine și suntem stăpâni conform făgăduinţelor (Deut.29.29;1Ioan 5.15). Nu credinţa bolnavilor a făcut ca Domnul Isus să vindece, ci credinţa Domnului care a fost primit dinainte, ca dar al Duhului. Aşa se explică declaraţiile Domnului în Evanghelii care dau de înţeles că o anume credinţă subiectivă a bolnavului poate vindeca. Înainte de vindecare, Domnul testa credinţa. Femeia cu scurgere de sânge (de exemplu) a fost vindecată, pentru că a primit Duhul vindecător al credinţei Domnului. Mai concret, Spiritul Marele Credincios a fost primit dinainte (Mat. 9.22). Dacă nu-L primea, nu se străduia să-L atingă. Atingerea de Domnul sau de altarul sfinţit (ca imagine a Lui) a făcut să fie vindecată şi mântuită (Ex. 29.37). Minunea nu a avut loc pe baza credinţei subiective a bolnavei, ci prin acceptarea credinţei Domnului Isus ca dar al Duhului Sfânt (1Corint.12.9). Orice dar a lui Dumnezeu, în cazul nostru credinţa vindecătoare ne aparţine și suntem stăpâni conform făgăduinţelor (Deut.29.29; 1Ioan 5.15). Deci, nu e greşit a spune că acea credinţă vindecătoare pe care am primit-o ne aparţine şi poate vindeca. Putea femeia să fie vindecată prin credinţa proprie subiectivă, fără să primească energia vieţii vindecătoare al plinătăţii Duhului Sfânt care dă ”plinătatea credinţei” ca medicament? Din aceste mărturii Biblice apar și alte întrebări cercetătoare.
Poate un laodiceean gol să fie vindecat prin credinţa proprie subiectivă, fără să primească energia vieţii vindecătoare al plinătăţii Duhului Sfânt care dă ”plinătatea credinţei” ca medicament? Cum poate un laodiceean gol să se umple dacă plinătatea credinţei ca dar al plinătăţii Duhului nu este în el? Plinătatea Duhului Sfânt nu poate fi manifestat înaintea manifestării plinătăţii credinţei. Poate un copac uscat să învie dacă nu are apă ca sigiliu în forma (chip) chimică standard ”H2O” ca simbol al Duhului Sfânt, ce dă oxigenul credinţei, dacă am putea întreba aşa? Darul Duhului (apei) care învie este credinţa Domnului Isus din om (Ap.14.12).
- Credința subiectivă
Această credință ca încredere constă în certitudinea creştinului cu privire la lucrurile pe care a ajuns să le creadă ”despre” Hristos. Este privilegiul credinciosului să se bucure de fericita asigurare a faptului că Dumnezeu îl acceptă (1Ioan 5.10–12). El păstrează cu grijă în inima sa arvuna Duhului (2 Corinteni 1.22) şi are o puternică încredinţare cu privire la lucrurile pe care le nădăjduieşte (Evrei 11:1). Totuși, întregul context biblic ne arată că dacă nu se lucrează din dragoste și prin fapte ca rezultat al acelei credinţei, atunci se poate primi semnul fiarei (Iacov.2.19.24).
Biblia vorbește despre o lepădare de credință în spirit satanic (2Tes.2.3). În contrast, cine sunt cei care nu vor lepăda credința lui Isus (Ap.14.12)? Dacă de Ziua Cincizecimi a început tronarea lui Dumnezeu în viaţa bisericii sigilate cu Ploaia Timpurie, atunci tronarea deplină cu toată slava Lui se va împlini la Ploaia Târzie. În ”vremea Ploilor Târzii”, când va avea loc instaurare definitivă a tronului lui Dumnezeu în viaţa bisericii cu toată slava Lui, vom putea manifesta plinătatea credinței, asemenea apostolilor. Deci, în contextul acesta, cine sunt cei care nu vor lepăda credința lui Isus? Iată cum răspunde revelația excatologică. Ascultați:
– „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi N-AI LEPĂDAT CREDINȚA MEA nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana” (Ap.2.13, sublinierea noastră).
Aşa cum neprihănirea este atribuită, tot aşa plinătatea credinţei lui Hristos ca neprihănire ne este atribuită, dacă o manifestăm practic. Va exista un timp când acea credinţă subiectivă ca o convingere teoretică pur intelectuală emanată din interiorul laodiceanului egocentric, bazat doar pe rațiune, va fi păcat. Dacă se va manifesta până la un anumit timp stabilit, atunci acea credință subiectivă poate devenii semn al fiarei, conform Bibliei care zice că și dracii cred și se înfioară (Iacov 2.19.u.p).
Aprobarea credinței
Însăși existența limbajului de forma ”plinătatea credinței” ne dă de înțeles că există creștini slabi în credință (Rom.4.19; 14.1). După ce au fost numiți ”puțin credincioșilor” (Luc.12.28), apostolii i-a cerut Domnului să li se mărească credința (Luc.17.5). În Romani 12.3,6 se vorbește despre ”măsura credinței”.
”Cuvântul grec pentru ”măsură” este analogia, un cuvânt care apare numai în Romani 12.6. În greaca clasică era folosit ca un termen matematic. El este sursa cuvântului nostru analogie. Înţelesul expresiei după măsura credinţei este indicat de expresia paralelă potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia (Rom.12.3). Dacă mintea a fost înnoită (vers. 2) şi ajunge să aibă simţiri cumpătate [judecată cumpătată] (vers. 3), creştinul va aprecia bine capacităţile şi puterile sale şi le va folosi bine şi smerit în slujba lui Dumnezeu, care l-a înzestrat cu darurile acestea pentru scopul acesta”[18]. Spiritul Prophetic confirmă că credința poate crește cu măsură. Iată doar un pasaj:
– „Credința care ne face în stare să primim darurile lui Dumnezeu este ea însași un dar, din care este dat într-o oarecare măsura, fiecărui ins. Ea crește atunci cand este pusă la lucru spre a ne însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a se întări credința, trebuie s-o aducem deseori în contact cu Cuvântul” (Educație 252, sublinierea noastră).
Și totuși, dacă vrem să ne cercetăm, cum putem evalua măsura credinței noastre?
Aşa cum cuvintele sunt indicii ale caracterelor (Matei 12.34), tot aşa țintele sunt indicii ale credinței. Dar țintele sau obiectivele sunt mari, atunci trebuiesc susținute de-o credință mare. Dacă obiectivele sau ţintele sunt mici, atunci există indicii care arată că credința este mică. Una este a susţine credinţa care admite concepţii teoretice ”despre” (opinie) plinătatea credinței, şi alta este credinţa faptelor concrete. Dacă ţintele sunt mici, atunci credinţa este mică. Semnele şi indicatorii dau mărturie despre credinţa care poate fi manifestată. Dacă ținta noastră este să ajungem la ”starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efes.4.13), atunci trebuie să ajungem DINTÂI. la unirea credinței Fiului lui Dumnezeu (compară Efes.4.13 cu Apocalipsa.14.12). Efeseni 4.13 prezintă o enumerație. Deci trebuie să ajungem întâi la : (1) unirea credinței și a cunoștinței Fiului Lui Dumnezeu și (2) până la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos (Efs.4.13).
Mulţi cred că numai atunci vom putea manifesta plinătatea credinţei când vom fi plini de Duh Sfânt. Nu plinătatea credinţei bolnavilor a făcut ca Domnul Isus să vindece, ci plinătatea credinţei Domnului care a fost primit dinainte (prin Duhul). Minunile nu au avut loc pe baza credinţei subiective ale bolnavilor, ci prin acceptarea plinătății credinţei Domnului. Bolnavii au ajuns la UNIREA credinței Fiului lui Dumnezeu. Orice dar a lui Dumnezeu, adică credinţa vindecătoare, ne aparţine și suntem stăpâni conform făgăduinţelor (Deut.29.29; 1Ioan 5.15). Puteau bolnavii să fie vindecați prin credinţa proprie subiectivă, fără să primească energia vieţii vindecătoare al plinătăţii Duhului Sfânt care dă ”plinătatea credinţei” ca medicament? Spiritul Profetic dă mărturie că se poate manifesta plinătatea credinței, chiar înainte de primirea plinătății Duhului. Iată dovada:
-„ Mulţi cred însă că numai atunci vom putea avea mai multă credinţă (până la plinătate) când vom primi mai mult (până la plinătate) Duh Sfânt şi că nu vom putea avea nici o credinţă până ce nu vom fi plini de puterea Duhului Sfânt. Unii ca aceştia confundă credinţa cu binecuvântarea care vine prin credinţă”.
(E.G.White E.V. pg.53-54, sublinierea noastră).
Unii credincioși care manifestă credința subiectivă, recunosc că trebuie manifestată înaintea umplerii cu Duhul Sfânt, ”însă nu cred” în manifestarea imediată, ACUM, de aceea nu manifestă credința (lui Isus) la timpul prezent. Între ”a recunoaşte” şi ”a manifesta” la timpul prezent este o distanţă mare. De aceea nu există vindecare (Ap.3.18).
Un alt indiciu ce dă mărturie despre nivelul sau măsura credinței este modul în care ne pregătim pentru Ploaia Târzie.
Consacrările pentru redeşteptarea şi reforma de la Ploaia Târzie, nu se fac cu jumătăţi sau sferturi de măsură, ci trebuie să fie totale sau depline. Dacă consacrările totale sau depline nu se fac cu jumătăţi sau sferturi de măsură, atunci ar putea ca predarea totală să se facă și cu legământ prin jertfă[19]? Întrebarea este legitimă, deoarece membrii Bisericii Adventiste de Ziua Şaptea care se identifică cu Ilie sau cu Ioan Botezătorul, au statut de nazireat (compară Psalm 50.5 cu Luca 1.15). Nu credem că a venit vremea să vindem casele (clădirile adunărilor) şi ogoarele cu legământ prin jertfă, însă trebuie să răspundem la întrebarea dacă astăzi, indicele orologiului ca ceas ce indică planurile lui Dumnezeu ce nu cunosc grabă şi nici întârziere, indică timpul Reformei practice (de la Ploaia Târzie), cu predare totală. Ar putea ca această predare totală asemenea jertfei arderii de tot și de mâncare, să fie un indiciu al manifestării plinătății credinței?
„După cum arderea-de-tot însemna consacrare şi dedicare, jertfa de mâncare însemna supunere şi dependenţă. Arderea-de-tot reprezenta predarea deplină a vieţii; jertfa de mâncare era o recunoaştere a suveranităţii şi a stării de administrator, a dependenţei de cineva superior (…). Arderea-de-tot spune: Tot ce sunt este al Domnului. Jertfa de mâncare zicea: Tot ce am este al Domnului. De fapt cea de-a doua este cuprinsă în cea dintâi: căci dacă un om este consacrat Domnului, consacrarea aceea cuprinde tot avutul său împreună cu fiinţa sa. Acesta este motivul pentru care jertfa de mâncare însoţea dintotdeauna arderile-de-tot (Num.15.4)”[20].
„Jertfa de mâncare era o jertfă anume, deosebită care arată consacrarea averii, după cum arderea-de-tot arată consacrarea vieţii. Dedicarea averii trebuie întotdeauna să fie precedată de o dedicare a vieţii. Una este rezultatul celeilalte. O dedicare a vieţii fără o consacrare a averii nu este prevăzut în planul lui Dumnezeu.”[21]
Aceaste forme de consacrări, asemenea jertfelor aduse la altar, dă mărturie despre nivelul sau măsura credinței sau a modului în care ne pregătim pentru Ploaia Târzie.
Dar toată credința Lui înseamnă întreaga credință al Martorului Credincios, atăt cât cuprinde credința lui Dumnezeu. Dacă dragostea Lui din om acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul și suferă totul, atunci poate pune la dispoziție omului, toată credința Lui (1Corint.13.2,7). Ascultați:
” Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede” (Marc.9.23).
-„Există o lipsă de încredere fermă, o teamă de-a încredinţa totul în mâinile lui Dumnezeu, ca şi cum El n-ar păstra ceea ce I-a fost dat în grijă. Vă temeţi cumva ca un rău predestinat că vă aduce daune, dacă nu vă asumaţi răspunderea şi nu începeţi o luptă în favoarea noastră”. (2T. 136, sublinierea noastră)
-“ Mulţi dintre cei care nu sunt urmaşi ai lui Hristos au o inimă tulburată, neliniştită, pentru că se tem să se lase în grija lui Dumnezeu. Ei nu se predau în întregime; pentru că se feresc de consecinţele pe care le presupune o astfel de predare. Dar nu vor găsi pacea, dacă nu se vor preda în felul acesta.”(E. G. White – Divina vindecare – pag. 464).
– “La ce trebuie să renunţăm noi, când renunţăm la tot? La o inimă mânjită de păcat, ca Isus să poată spăla, să o cureţe cu sângele Său şi S-o mântuiască prin dragostea Sa fără margini. Şi că este greu să renunţe la tot ! Mie îmi este ruşine să aud spunând aceasta, mi-e ruşine să scriu acest lucru” (E.G.White Steps to Christs pag. 46).
Scopul acestor imagini nu este de a face comparaţie cu păgâ-nii, chiar dacă uneori Duhul Sfânt prin oameni o face (2Regi 14.3; Ieremia 3.5,14-16; Mat.2.9.11), ci de-a ne lumina mintea şi de a ne cer-ceta cum manifestăm plinătatea credinței. Iată mărturia unei femei catolice care nu are nimic de-a face cu doctrina (adventă) venirii Dom-nului pe nori Cerului. Faceți com-parație între credința ei și credința poporului advent. Iată aforismul: ”Dacă din tot ceea ce ai nu poți să strângi în zece minute, înseamnă că deja ai prea mult”
(Maica Tereza)
Plinătatea credinței (Concluzii)
Plinătatea Credinței este de același preț cu a apostolilor care au primit Ploaia Timpurie (2 Petru 1.1). Această credință de preț simbolizat prin aurul curățit prin foc, este la fel de privilegiată ca și a lor (Idem). Simplu fapt că ne rugăm dimineaţa şi seara sau că faceam o mărturisire teoretică de credinţă faţă de: o doctrină, biserică sau predicator, asta nu înseamnă că manifestăm credința lui Hristos pentru a primi numele (Lui) de creștin pe frunte (Ap.14.1). Experienţa (relația) care poartă numele de Creştin de la Cristos, s-a născut nu pentru că am privit la numele care practică credinţa subiectivă, ci la Dumnezeul care va da numele de CREŞTIN. Numele care ne va fi dat, este acela care se armonizează cu experienţa credinţei lui Dumnezeu (Iacov 2.1; Ap.2.13; 14.12).
Va exista un nume pe frunte, fie (1) un nume care indică caracteristicile plinătății credinței lui Hristos, și (2) fie un nume care indică caracteristicile plinătății credinței diavolului (Ps.49.13; Țef. 2.15; Iac.4.4). Creştinii au experienţa practică a credinței lui Isus (Ap.14.12), pentru că Dumnezeu a dat numele, descoperindu-şi intenţia de a fi creştini cu numele lui Hristos pe frunte, şi nu creştini doar cu numele neschimbat.
Așa cum plinătatea credinței lui Isus a dat valoare plinătății credinței ucenicilor la Ploaia Timpurie, fortificând-o, ca un întreg deplin, până la UNIREA CREDINȚEI Fiului lui Dumnezeu (Efs.4.13), tot aşa prezenţa plinătăţi credinței lui Isus în viața sigilatului, dă valoarea plinătății credinței, de același preț cu al apostolilor, care au primit Ploaia Timpurie” (2Petru 1.1), fortificând-o, ca un întreg, deplin până la UNIREA CREDINȚEI Fiului lui Dumnezeu (Efs.4.13). Dacă se manifestă practic această credință, putem mărturisi practic ,,Plinătatea lui Dumnezeu”.
Este pregătit poporul lui Dumnezeu, să primească plinătatea credinței Domnului Isus, pentru a schimba istoria planetei, prin marea reformă de la Ploaia Târzie? Biblia dă răspunsul. Dacă manifestă credința lui Caleb și Iosua, atunci poate mișca Pământul, așa cum s-a mișcat pe vremea luării în stăpânire (complete), a Țării Cananului (Iosua 10.13). Cine poate crede că manifestarea acestei credințe ca neprihănire, poate zăbovi mai mult de patru generații, așa cum sugerează porunca Legii (Ex.20.5)! „Dar când va venii Fiul omului, va găsi El credinţă pe Pământ” (Luc.18.8.u.p)?
Clătinarea Cerului și Pământului (Hag.2.6,21; Ev.12.26)
-”Vorbește lui Zorobabel, dregătorul lui Iuda, și spune:”Voi clătina Cerurile și Pământul”. (Hag.2. 21, sublinierea noastră).
”Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai în-semnată în vârful Templului, în mij-locul strigătelor de: „Îndurare, îndura-re cu ea!” (Zah.4.10, sublinierea noas-tră).
”Muntele mare este simbolul dificul-tăţilor aparent invincibile pe care Zo-robabel avea să le întâmpine în înde-plinirea scopului său”. (Comentariul Biblic AZS despre Zah.4.10).
„Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muş-tar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo’, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă”.(Mat.17.20)
Fizicianul Arhimede prin pârghi sau scripeţi reuşea să ridice greutăţi uri-aşe. Ceea ce l-a făcut să afirme: „Daţi-mi un punct de sprijin şi pun pământul în mişcare”, a fost că dacă ar fi găsit un punct de reazem în spaţiu, ar fi putut urni şi planeta Pământ din loc. Arhimede nu l-a descoperit. În schimb cuvintele lui au pus în mişcare un afo-rism de renume universal care atestă că omul exersând plinătatea credinţei lui Hristos ca Punct de sprijin (Piatră, Stâlp), poate înfăptui cele mai mărețe planuri. În acest sens Biblia spune că: ”TOATE lucrurile sunt posibile pentru cel care crede” (Marc.9.23, sublinierea noastră).
_______________________________
[1] Comentarii Biblice AZS despre Evrei 11.39
[2] Gabriel Dincă, Curierul Adventist mai 2004 pag.3, editorial „La porţile Cananului”?
[3] Da.2.34
[4] Comentariul Biblic AZS
[5] Ap.3.17
[6] Școala de Sabat din trimestrul al doilea 2017, sublinierea noastră.
[7] Comentarii Biblice AZS despre Habacuc 2.4
[8] Teorie reacționară, care dă credinței prioritate față de știință. Partidele aflate în luptă sînt materialismul și idealismul. Acesta din urmă nu e decît o formă subtilă, rafinată a fideismului. LENIN, O. XIV 352.
[9] Comentarii Bilbice AZS despre Romani 3.3
[10] Ap.14.12
[11] 1Ioan 4.1
[12] Ap.14.12
[13] 1Ioan 4.1
[14] 1Corint.12.9
[15] Ap.14.12
[16] Matei 9.22
[17] Comentariul Biblic AZS despre 1Ioan 5.4
[18] Comentariu Biblic despre Romani12.6
[19] Ps.50.5;- “Nimic nu trebuie să fie prea scump, de a jertfi pentru turma risipită si sfâşiată a lui Isus. Acei care fac acum un legământ prin jertfă cu Dumnezeu, vor merge curând la casa părintească spre a moşteni o bogată răsplătire si a stăpâni împărăţia cea noua în vecii
http://www.fulgerulploiitarzii.info/plinatatea-credintei/
////////////////////////////////////////
- TRUPUL LUI HRISTOS
„De aceea și eu, de când am auzit despre credința în Domnul Isus care este în voi și despre dragostea voastră pentru toți sfinții, nu încetez să aduc mulțumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele. Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția gloriei moștenirii Lui în sfinți și care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregă- torie și de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Adunării, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlinește totul în toți“ (Efeseni 1.15-23).
în aceste versete găsim o rugăciune a apostolului Pavel. El auzise despre credința efesenilor în Domnul Isus și despre dragostea lor față de toți sfinții și acum s-a simțit obligat să aducă neîncetat mulțumiri pentru ei și să se roage ca „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei”, să le dea „un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui”. Trebuia ca ei să învețe să-L cunoască pe Dumnezeul Domnului Isus Hristos, Tatăl slavei („să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoașteți”) și apoi sunt prezentate trei lucruri în care este descoperită dragostea Tatălui.
Merită subliniat faptul că aici Dumnezeu este numit „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”, ceea ce înseamnă că Domnul este văzut ca OMUL Isus Hristos. După cum am remarcat, Adunarea este zidită pe stânca Domnul Isus, Fiul Dumnezeului celui viu. Aceasta este poziția Lui ca temelie a Adunării, dar, în legătura Lui cu Adunarea, El este Fiul lui Dumnezeu care a devenit Om. Noi puteam fi uniți cu El numai ca Om. In Ioan 14, într-un context diferit, vedem că suntem legați de Domnul Isus. Aici nu este nici o referire la Adunare, de vreme ce nu găsim Adunarea în Evanghelia lui Ioan. La versetul 20 citim: „în ziua aceea” – adică atunci când Se va coborî Duhul Sfânt, ceea ce deja s-a întâmplat – „veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu”. Din aceasta vedem că Domnul Isus este în chip desăvârșit una cu Tatăl – nu doar Tatăl în El, ci El în Tatăl; Dumnezeu Fiul desăvârșit unit cu Dumnezeu Tatăl.
Apoi Domnul adaugă: „voi în Mine și Eu în voi“. Aceasta înseamnă că noi de asemenea suntem deplin uniți în El. Nu numai El este în noi, ci și noi suntem în El. Noi suntem pe deplin încorporați în Omul Isus Hristos, care este Veșnicul Fiu al lui Dumnezeu și astfel suntem încorporați în Dumnezeu Tatăl. Nici o ființă nu ar fi putut ajunge vreodată la divinitate. Aceasta ar fi fost imposibil. Dar cred că nici o legătură nu ar putea fi mai apropiată decât aceasta: a fi uniți cu El, Cel care este una cu Tatăl. Și astfel Adunarea, mireasa lui Hristos, este legată de Hristos ca Om, de Fiul lui Dumnezeu care a devenit Om, nu de El ca Dumnezeu veșnic. Acest Om este Dumnezeul cel ves? nic, nu trebuie să uităm niciodată aceasta. Dar, când în Efeseni 1 se vorbește despre legătura dintre Hristos și Adunare, îl vedem pe Hristos ca Om, chiar dacă El este, de asemenea, Dumnezeul cel veșnic. La Ioan 14 suntem uniți cu El individual, după ce L-am primit pe El ca viață a noastră; la Efeseni 1 vedem unitatea noastră desăvârșită cu El în poziția noastră, în tot ceea ce El a primit de la Dumnezeu ca Om.
Pavel se roagă ca efesenii să poată cunoaște cât de bun este Dumnezeu si cât de mare este dragostea Lui. Dar cum aș putea afla cum este cineva? Numai dacă acesta singur mi se dezvăluie. Acesta este, în mod deosebit, cazul și cu Dumnezeu. El, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia (1 Timotei 6.16), poate fi cunoscut numai prin revelație. Chiar dacă nu ar fi într-o lumină de care nu te poți apropia, făpturile Lui L-ar putea cunoaște tot numai în măsura în care El li Se descoperă. Ni se spune aici cum El Se revelează pe Sine însuși, astfel încât să-L putem cunoaște.
Care este „NĂDEJDEA CHEMĂRII LUI“? Răspunsul îl găsim la Efeseni 1.3-6: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hris- tos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. In El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui“. Aceasta este „nădejdea chemării“. Nu este o chemare minunată faptul că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești în locurile cerești si că ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și fără pată înaintea Lui, în dragoste, și că ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere? Aceasta înseamnă că Dumnezeu S-a gândit la noi înainte de a exista lumea și că El a vrut ca noi să fim așa cum este El, („sfinți și fără pată“). înainte de întemeierea lumii, El a vrut ca noi să fim copiii Lui și să împărtășim orice binecuvântare din locurile cerești. înainte de a crea omul, Dumnezeu luase această hotărâre „după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său“. Nu pentru că El ar fi fost, în vreun fel, obligat să acționeze astfel, ci din libertatea propriei Lui voințe. Ce revelație a faptului că Dumnezeu este dragoste! Cât de bun este El!
Noi trebuie să fim sfinți și fără pată înaintea Lui. Aceasta înseamnă că trebuie să fim oameni care pot să stea în prezența Lui, după cum se spune la Coloseni 1.12, învredniciți de a avea parte de moștenirea sfinților în lumină. în versetul următor citim că „am fost strămutați în împărăția Fiului dragostei Lui“. Dumnezeu este lumină și dragoste și El a hotărât ca noi să fim vrednici de El. Trebuie să fim sfinți și fără pată în dragoste, ceea ce ne va face vrednici de a sta în prezența Lui.
Dar El nu vrea ca noi să fim sclavi sau slujitori, ca îngerii care stau înaintea Lui. Noi suntem chemați să fim copiii Lui, dar nu niște copii mici, cărora li se poruncește să facă cutare sau cutare lucru, ci fii, oameni care au dreptul de a sta în prezența Lui, oameni cu care Tatăl să poată discuta gândurile și planurile Lui. El ne-a ales să fim „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai multi frati“ (Romani 8.29).
Locul nostru este descris prin cuvintele: „binecuvântați cu orice binecuvântări duhovnicești în locurile cerești, în Hristos“. Aceasta este o stare minunată – orice binecuvântări duhovnicești în cer! Să cugetăm puțin asupra acestui fapt.
Nu există nici măcar o binecuvântare în cer pe care Dumnezeu să ne-o fi refuzat. Noi nu avem doar o parte din binecuvântările cerești, nu, ci Dumnezeu ne-a dat tot ce se află acolo. Noi am primit mult mai mult decât îngerii. Oricât de fericiți ar fi îngerii, ei sunt numai slujitori și sunt lucruri în cer de care ei, nefiind pentru ei, nu se pot bucura.
Ce fel de binecuvântări am primit noi? Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că suntem binecuvântați cu orice binecuvântare duhovnicească, aceasta înseamnă că Dumnezeu ne-a dat aceeași parte ca și Domnului Isus, pentru că El Se bucură de toate binecuvântările spirituale. Tot ceea ce este în cer este bun, plăcut și glorios și îi aparține Lui, Fiului lui Dumnezeu. Iar acum citim că El ne-a dat totul, pentru a lua parte, împreună cu Domnul Isus, la tot ce este în cer. Cât de bun și de plin de har este Dumnezeu, încât să dea toate acestea unor făpturi neînsemnate ca noi, cu toate că știuse că vom deveni păcătoși!
Dar se ridică întrebarea: cum este posibil aceasta? Omul a fost creat pentru a locui pe pământ. „Cerurile sunt cerurile Domnului, dar pământul l-a dat fiilor oamenii or “ (Psalmul 115.16). Noi nici măcar nu suntem în stare să părăsim acest pământ. Dacă vom încerca aceasta fără a lua măsurile necesare, vom muri. Cum ar putea Dumnezeu să ne dea un loc în cer? Cum poate El să facă pe oameni ca noi asemenea chipului Fiului Său? Cum poate El să ne facă „sfinți și fără pată“ în dragoste, pentru a ne da această stare de fii? Cum putem noi să luăm parte la binecuvântările din cer, de care până acum s-au bucurat doar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt? Acestea sunt întrebări la care trebuie dat răspuns și asupra cărora vom reveni mai târziu. Deocamdată vreau să arăt doar că acestea sunt binecuvântările pe care ni le-a dat Tatăl.
„BOGĂȚIA GLORIEI MOȘTENIRII LUI ÎN SFINȚI“ (Efeseni 1.18) este dată „pentru administrarea plinătății vremurilor, spre a-Și uni în Hris- tos toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ“. „Plinătatea vremurilor” arată că este vorba de pământ, întrucât în cer, în veșnicie, nu există timp. Și apoi urmează ceva minunat. După ce spusese că vrea să aducă toate lucrurile împreună cu Hristos, pentru că El va domni peste toate, Dumnezeu adaugă: „în El am primit și o moștenire, fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Aceluia care lucrează toate după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda slavei Sale”. Cum este posibil aceasta? Cheia se află în Psalmul 8. Dumnezeu spune despre Domnul Isus: „Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut”; „Eu am uns pe împăratul Meu peste Sion, muntele sfințeniei Mele” (Psalmul 2). Dar împărații pământului și domnitorii lui Israel îl leapădă pe Domnul Isus și rezultatul este că lumea îl leapădă și Hristos suferă, chiar dacă Cel care locuiește în ceruri își bate joc de ei. în Psalmii 3-7 citim despre suferințele pe care le au de îndurat cei din rămășița credincioasă a lui Israel, ca rezultat al legăturii lor cu Hristosul cel lepădat. Dar urmează Psalmul 8, care spune că, dacă Domnul Isus va fi lepădat și ca împărat al lui Israel, Dumnezeu îi va da o nouă stare, cea de Fiu al Omului, adică o stare care nu este legată numai de poporul Israel. El este totuși împărat al lui Israel, dar, ca Fiu al Omului, este legat de toți oamenii, astfel încât să poată domni asupra întregului univers. „Ce este omul, ca să Te gândești la El, și fiul omului, ca să-1 bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât îngerii și L-ai încununat cu slavă și cu cinste, I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele Lui”. Acest psalm este citat de trei ori în Noul Testament și de fiecare dată referitor la Domnul Isus. Evrei 3.8 spune că totul este pus la picioarele Domnului Isus, „totul” însemnând nu numai pământul, ci și cerul. „Dar când zice că totul I-a fost supus, se înțelege că afară de Cel care I-a supus totul” (1 Corinteni 15.27). Tatăl, care a pus toate lucrurile la picioarele Lui, nu va fi supus Lui. Cer și pământ, oameni, îngeri, întreaga creație, totul va fi sub picioarele Lui, cu excepția Tatălui care I-a dat totul. Ca Fiu al Omului, Domnul va împărăți peste tot. Al treilea pasaj este la Efeseni 1.22: „I-a pus totul sub picioare și L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Adunării”. Dacă este adevărat că totul, cu excepția Tatălui, este supus Lui, cum ar. putea noi să primim o moștenire și să nu fim supuși Lui? Dacă sunt moștenitor, sunt la același nivel cu ceilalți moștenitori, nu sub ei; noi suntem împreună moștenitori cu Hristos (Romani 8.17). Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă nici o îndoială că, atunci când Hristos va domni asupra lumii, noi vom domni împreună cu El. Cum se poate explica aceasta? Este cea de-a doua întrebare în legătură cu binecuvântarea noastră cerească, la care trebuie să răspundem.
„NEMĂRGINITA MĂRIME A PUTERII SALE, POTRIVIT LUCRĂRII PUTERII TĂRIEI LUI”. Ce este aceasta? în Efeseni 2.5 citim: „Dumnezeu … (măcar că eram morți în păcatele noastre) ne-a adus la viață împreună cu Hristos. Prin har sunteți mântuiți. El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus”. Cum a putut Dumnezeu face aceasta? Cum a putut Dumnezeu să învieze oameni ca noi, morți în greșeli și păcate, și să ne așeze în locurile cerești? Aceasta este cea de-a treia întrebare si răspunsul urmează îndată: „… să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine ascunse de veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Adunare, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Efeseni 3.11). Aici se spune că planul lui Dumnezeu are în vedere temelia Adunării și poziția pe care aceasta o ocupă. Prin toate binecuvântările date Adunării, îngerii pot să afle cât de înțelept este Dumnezeu. îngerii sunt în prezența lui Dumnezeu de mii, poate chiar milioane de ani. Ei au scos strigăte de bucurie când Dumnezeu a creat lumea (Iov 38.7), dar nu au cunoscut în întregime înțelepciunea lui Dumnezeu. Ei au putut să vadă înțelepciunea Lui numai în Adunare și în ceea ce Dumnezeu dă Adunării. La Efeseni 1 citim că Dumnezeu a făcut posibil aceasta. Cine nu ar fi uimit citind aceste cuvinte: „care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morți și L-a pus să stea la dreapta Sa în locurile cerești”.
Dumnezeu ne spune: „Vrei să știi cum îmi voi aduce la îndeplinire planurile și cum voi da binecuvântările pe care le-am rânduit? Privește la Hristos! Puterea care era în El atunci când a înviat din morti lucrează în tine. Puterea care L-a înviat din morți, care I-a dat un loc la dreapta Mea și I-a pus totul sub picioare, te învie și pe tine din morți”. Efeseni 2 spune că noi, care eram morți în greșelile și în păcatele noastre, am fost aduși la viață, am fost înviați și am fost puși să stăm în locurile cerești în Hristos Isus, în poziția în care este El. în Efeseni 1.20-22 citim care este această poziție a Lui: „… L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate și de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare”. Apoi citim un adevăr minunat: „și L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Adunării, care este trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toți”. Acesta este răspunsul. Hristos este Capul Adunării, iar Adunarea este trupul lui Hristos. Acesta este modul în care El își poate împlini toate scopurile. Hristos va domni peste univers. Totul va fi supus Lui. Dar trupul Lui Ii va fi supus? Dacă un împărat domnește asupra unei țări, ar fi un nonsens să spunem că doar capul lui domnește, nu și trupul lui.
Dacă avem în față imaginea lui Hristos și a Adunării ca mire și mireasă, am putea să presupunem așa ceva. De exemplu, Anglia are regină, dar soțul ei nu este rege și nu are aceeași poziție ca și ea. La Efeseni 5 se prezintă imaginea unui bărbat și a soției sale, pentru că Duhul Sfânt vrea să ne explice relația de dragoste dintre Hristos și Adunarea Lui. Dar când se pune problema locului nostru și a privilegiilor noastre ca Adunare, Duhul Sfânt trebuie să folosească o altă imagine: cea a unui trup cu cap. în modul acesta se rezolvă problemele noastre. Dacă Hristos domnește peste tot, și trupul Lui domnește. Dacă Hristos are parte de toate binecuvântările din locurile cerești, la fel are și Adunarea, întrucât este trupul Lui. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, și Adunarea trebuie să fie părtașă la această stare. Poate oare Capul, Hristos, să posede ceva fără ca și trupul să ia parte la aceasta? Hristos, Capul, este deplin unit cu trupul Său, Adunarea, astfel încât nu poate exista nici cea mai mică despărțire între ei. Dacă îmi este capul despărțit de trup cu un milimetru sau chiar cu o miime dintr-un milimetru, nu mai sunt o ființă vie; sunt mort. Nu poate fi nici cea mai nesemnificativă despărțire. Cu această imagine Dumnezeu explică unitatea lui Hristos și a Adunării. In acest mod El Și-a dus la îndeplinire minunatele Sale planuri de dragoste și de bunătate prin care noi, păcătoși nenorociți, să putem lua parte la binecuvântările duhovnicești din locurile cerești ale Domnului Isus. Nu este acesta un fapt minunat? El ne arată ce loc are Adunarea în inima lui Dumnezeu. în ultimul capitol am văzut dragostea Domnului Isus pentru Adunare. Aici găsim dragostea Tatălui. El a hotărât ca Adunarea să fie părtașă la tot ce are Domnul Isus, la orice comoară pe care El a dat-o lui Hristos, adică să se bucure de toate binecuvântările duhovnicești, încât să fie în stare să domnească asupra universului împreună cu El. Chiar și îngerii vor fi supuși Lui. Când citim Apocalipsa 4 și 5, acest lucru devine evident.
încă din primele capitole ale Cuvântului lui Dumnezeu vedem că a existat o ordine anumită în creație. Iov 38.7 spune că fiii lui Dumnezeu, îngerii, au cântat de bucurie când Domnul a creat pământul, deci ei existau dinainte. La Coloseni 1.16 citim că Domnul a creat scaunele de domnie, domniile, căpeteniile și autoritățile din cer. In Vechiul Testament citim adesea că, atunci când Dumnezeu avea nevoie să trimită vreun mesaj omului, folosea ca intermediar un înger. La Fapte 7.38, Ștefan spune că legea a fost dată de Dumnezeu printr-un înger. îngerii erau făpturile care veneau la om în numele lui Dumnezeu, executând judecată asupra omului, păzind intrarea în grădina Edenului, pentru a-1 opri să se reîntoarcă acolo. în Apocalipsa 4, Dumnezeu stă pe tronul Său ca și Creatorul în legătură cu pământul (după cum vedem din curcubeu). El este înconjurat de făpturi vii, asemănătoare serafimilor din Isaia 6 și heruvimilor din Ezechiel 1 și 10. Aici nu mai este nici o mențiune referitoare la îngeri. în mijloc este tronul, apoi sunt cele patru făpturi vii și, în cercul din afară, douăzeci și patru de tronuri pe care stau bătrânii (imagini ale credincioșilor glorioși ai dis- pensațiunilor Vechiului și Noului Testament după răpire). In creație, îngerii au cea mai înaltă poziție; sunt mai presus de om și în legătură strânsă cu Dumnezeu. La Exod 25 vedem doi heruvimi deasupra chivotului. în Ezechiel 1.26, heruvimii apar în legătură cu tronul. în adevăr, în cort ei erau de fapt parte din tron. Dar în Apocalipsa 5, unde Domnul Isus nu este văzut ca si Creator, ci ca Răscumpărător, „Miel … înjunghiat44, este o ordine complet diferită. Există și aici tronul și cele patru făpturi vii în jurul lui, dar ei nu sunt îngeri. La versetul 11 vedem pe îngeri ca un grup separat în jurul tronului. Cele patru făpturi vii sunt unite cu cei douăzeci și patru de bătrâni: fiecare are o harfă și potire de aur pline cu tămâie. Din acest moment sunt uniți și cei douăzeci și patru de bătrâni sunt în legătură directă cu tronul. îngerii sunt în cercul exterior.
Ca rezultat al lucrării de mântuire împlinite de Domnul, oamenii au dobândit poziția cea mai privilegiată, alături de tron. Nu este acesta un fapt minunat, că Dumnezeu a schimbat ordinea de la creație în favoarea noastră? La Coloseni 1 se spune că Domnul Isus este Creatorul tuturor lucrurilor și că atunci când a venit pe pământ, El era întâiul născut din toată creația. Trebuia să fie așa. Când Domnul Isus a venit pe pământ, putea să fie mai prejos decât îngerii, chiar copilaș fiind? Putea, Cel care a creat universul, să fie făcut mai prejos decât îngerii? Imposibil! Dacă Creatorul vine în propri- a-I creație, trebuie să aibă cel mai înalt loc. Să ne imaginăm că un grup de oameni de afaceri ar fi la o reuniune în Anglia și, dintr-o dată, ar intra primul ministru. Nu i s-ar da acestuia locul de onoare, chiar dacă nu este un om de afaceri? Nici nu s-ar putea altfel! Chiar dacă Creatorul Se umilește, devenind Om, trebuie să aibă primul loc. Coloseni 1.15 spune că El are cea mai înaltă poziție în creație. Când a venit pe pământ, era superior îngerilor, ca Om. Acum, după ce Și-a încheiat lucrarea, suntem uniți cu El. Dacă este superior îngerilor, la fel suntem și noi. Dacă eu am o fabrică, ar putea capul meu să fie director, iar trupul meu să lucreze la compartimentul desfacere? Dacă Hristos este întâiul născut din toată creația, Adunarea împărtășește cu El această poziție, întrucât este trupul Lui. Astfel vedem la Efe- seni 1 că Hristos este Cap peste toate lucrurile și că în această poziție, Dumnezeu L-a dat Adunării, „care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți“.
HRISTOS ESTE CAP PESTE TOATE LUCRURILE. Cer și pământ, îngeri, omenire – totul, cu excepția Tatălui, este supus Lui. Fiind Cap peste toate lucrurile, Dumnezeu L-a dat Adunării, „care este trupul Lui”, și apoi se continuă: „plinătatea Celui care umple totul în toți”. îl vedem pe Domnul gloriei, care a împlinit lucrarea de pe cruce, care a creat cerul și pământul, care a chemat totul la viață prin Cuvântul Său, devenit Om. Dar, chiar Om fiind, ține toate lucrurile prin puterea Cuvântului Său și totul este sub picioarele Sale. El umple totul în toți. Totuși citim că El nu este complet fără Adunare. Este un cap complet prin el însuși? Nu, el trebuie să aibă un trup. Astfel, găsim aici minunatele cuvinte că Adunarea este necesară pentru a-L face pe Hristos un Om complet, „plinătatea Celui care umple totul în toți”. Ar fi putut cineva să se gândească la așa ceva? Ce înțelepciune! Ar fi putut gândul omenesc să se oprească asupra ideii de a ne da un astfel de loc? Dar am citit cu atenție pasajul menționat? Nu se spune că Dumnezeu a dat Adunarea lui Hristos; cu siguranță că am fi uimiți la gândul că Dumnezeu ne consideră suficient de buni pentru a ne da Fiului Său ca dar. Dacă ne uităm la noi înșine, am putea foarte bine să ne întrebăm cum este posibil ca Dumnezeu să ne considere un dar potrivit pentru Preaiubitul Său Fiu, care posedă cerul și pământul și toate bogățiile din cer. Cu toate acestea, citim: „Ai Tăi erau și Tu Mi i-ai dat“ (Ioan 17.6). Este minunat să vedem că Tatăl ne prețuiește atât de mult, încât ne consideră ca un dar potrivit pentru Preaiubitul Său Fiu.
însă pasajul din Efeseni 1 merge mai departe. Nu citim că Tatăl a dat Adunarea Domnului Isus, ci mai degrabă invers, că Dumnezeu L-a dat pe Domnul Isus ca dar Adunării, „L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Adunării”. Putem înțelege aceasta? Dumnezeu vrea ca noi să cunoaștem ce înseamnă Adunarea pentru El. Noi putem cunoaște aceasta dacă ne gândim la ce înseamnă Hristos pentru Dumnezeu. Toată plinătatea dumnezeirii a găsit plăcerea să locuiască în Omul Hristos Isus și să împace toate lucrurile cu Sine prin El. Cum a realizat aceasta Fiul Omului? în timpul vieții Sale El a glorificat pe Dumnezeu prin aceea că întotdeauna a făcut ce-I plăcea Tatălui (Ioan 8.29). în moartea Sa, El S-a dat pe Sine însuși, fără pată, lui Dumnezeu, prin Duhul cel veșnic (Evrei 9.14) și a împlinit voia lui Dumnezeu. Drept urmare, Dumnezeu L-a înviat din morti si I-a dat un loc la dreapta Sa, peste toate făpturile Sale. Apoi El a dat această Persoană glorioasă, obiectul dragostei și a plăcerii Sale, să fie Capul Adunării. Vedem aici descoperirea întreagă a dragostei lui Dumnezeu. El a vrut să ne facă sfinți și fără vină înaintea Lui, în dragoste. El a vrut să ne facă fii și să ne dea orice binecuvântare duhovnicească, iar pentru aceasta nu era decât o cale – unirea noastră cu Domnul Isus. Pentru a fi sigur că vom primi totul și ne vom bucura de belșugul plinătății Lui, El ni L-a dat pe Hristos ca și Cap al Adunării. Vedem cât de mult iubește Dumnezeu Adunarea! Ne putem face o imagine, cât de slabă, despre privilegiul de a fi membru al Adunării Lui, care este așa de prețioasă în ochii Lui? Dragostea Tatălui față de Adunare a fost atât de mare, încât L-a dat pe Fiul Său ca și Cap al acestei Adunări. Adunarea este trupul lui Hristos; un singur trup, strâns unit cu El.
Dar aceasta nu este totul. Adunarea este necesară pentru a întregi gloria Domnului Isus; ea este „plinătatea Celui care umple totul în toți”. Revenind la Matei 13, ne putem imagina că negustorul care a vândut tot ce a avut pentru a obține acel mărgăritar de mare preț ar fi putut fi vreodată fericit fără el? Ar fi putut Domnul Isus, care a fost gata să renunțe la tot ce avea pentru a obține Adunarea și care S-a făcut pe Sine rob pentru a sluji acesteia, să fie mulțumit fără ea? Imposibil! El nu numai că a împlinit lucrarea pe cruce, dar este acum în cer în folosul Adunării, curățind-o și sfințind-o, în așteptarea clipei când va putea înfățișa înaintea Sa această Adunare glorioasă, pentru că nu ar putea fi fericit fără ea. Vedem că fără Adunare, El nici măcar nu este complet. După cum un cap nu poate trăi fără corp, la fel și Adunarea este împlinirea Lui. Probabil că acum înțelegem cum privește Dumnezeu Adunarea. Desigur, avem binecuvântări personale, individuale. Biserica ro- mano-catolică neagă existența binecuvântărilor personale, pretinzând că toate acestea sunt legate de biserică, în afara acesteia nefiind mântuire. Aceasta este în totală contradicție cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare păcătos trebuie să se pocă- iască și acest fapt nu are nimic de-a face cu biserica. El trebuie să vină la Domnul Isus cu propriile lui păcate, să creadă în Domnul Isus, să accepte vestea cea bună pentru sine însuși și să găsească pace cu Dumnezeu; trebuie să aibă părtășie personală cu Dumnezeu și cu Domnul Isus. Acestea sunt toate binecuvântări individuale.
Protestantismul merge la cealaltă extremă, afirmând că toate binecuvântările sunt individuale si că modul de a forma o biserică este acela ca persoane având aceleași vederi să se adune împreună. Dacă cineva nu este mulțumit, există întotdeauna un alt loc unde să meargă. Dar și această învățătură este în contradicție cu Cuvântul lui Dumnezeu. In Cuvântul lui Dumnezeu găsim că sunt binecuvântări individuale, dar și binecuvântări de care ne putem bucura numai ca parte a Adunării. Adunarea este trupul lui Hristos și mireasa Lui și ea posedă toate binecuvântările spirituale din locurile cerești, în El. Eu sunt părtaș la toate aceste binecuvântări, dar numai ca membru al Adunării. Aceasta nu se restrânge doar la vremea noastră pe pământ. Versetele citate nu se referă la pământ. Vedem Adunarea potrivit planului lui Dumnezeu și, în acest mod, ea va fi pe pământ numai pentru o vreme; când Domnul Se va întoarce și va învia pe toți aceia care au murit în El, Adunarea va fi completă. Aceasta este clipa în care ea va fi luată în glorie pentru a fi cu El pentru totdeauna.
Se susține adesea că Adunarea este trupul lui Hristos doar pe pământ. Dar lucrul minunat este că această imagine este corespunzătoare și pentru vremea când vom fi în glorie. Putem domni asupra universului numai datorită faptului că suntem uniți cu Hristos într-un singur trup. Efeseni 1 se referă la viitor, când vom fi luați de pe pământ. Vom fi uniți cu Domnul nu ca indivizi, ci ca Adunare. In împărăția de o mie de ani vom domni împreună cu El și în casa Tatălui vom fi părtași la toate împreună cu El; din moment ce suntem așa de strâns uniți cu El, ar fi imposibil pentru El să posede ceva la care să nu avem și noi parte. Trupul se bucură de tot ceea ce are Capul. Ce gând minunat să fim pentru totdeauna uniți cu El!
Este adevărat că, uneori, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre Adunare într-un mod care este specific timpului nostru, aici, pe pământ. Citim despre Adunare aflată în diferite împrejurări pe pământ, dar nu la acestea se referă Efeseni 1.
La 1 Corinteni 12.13 aflăm cum a devenit Adunarea trupul lui Hristos: „Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh“. Trupul lui Hristos a luat ființă prin botezul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este forța unificatoare a tuturor creștinilor unul cu celălalt și cu Hristos. In ziua Cincizecimii, credincioșii adunați au fost botezați într-un singur Duh și uniți cu Hristos în glorie. Atunci a avut loc instituirea trupului. Ioan Botezătorul profețise că Mesia va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. In Fapte, cu puțin timp înainte ca Domnul să Se reîntoarcă în cer, citim că Isus „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte acolo făgăduința Tatălui, pe care, le-a zis El, ați auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt“. La Fapte 2 citim că Duhul Sfânt coboară din cer și că ucenicii sunt înăuntru (în casă). După aceasta mai citim doar de două ori despre botezul cu Duhul Sfânt. La Fapte 11, când Petru dă socoteală despre botezul cu apă al lui Comeliu și al casei lui, spunând: „Și, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei, ca și peste noi la început. Și mi-am adus aminte de Cuvântul Domnului, când a zis: „Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt. Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă, care am crezut în Domnul Isus, cine eram eu ca să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” (Fapte 11.15-17). Deci cu prima ocazie după ziua Cinci- zecimii când este pomenit botezul cu Duhul Sfânt, se amintește și această zi a Cincizecimii. In Ceza- reea, Petru a ajuns să experimenteze înțelesul deplin al zilei Cincizecimii; ziua Cincizecimii nu se repetă. Iar celălalt pasaj se află la 1 Corinteni 12.13. Putem vedea din acest verset că botezul cu Duhul Sfânt a avut loc în ziua Cincizecimii și nu mai poate avea loc altă dată. Subliniez aceasta, pentru că în ultimii ani s-au ridicat învățători falși, care pretind că fiecare trebuie să fie botezat cu Duhul Sfânt. Versetele pe care ei le aduc ca argument arată doar că botezul cu Duhul Sfânt a avut loc pentru a crea Adunarea, prin unirea într-un singur trup a acelora care au crezut. Ioan 11.52 spune că Domnul nu a murit numai pentru poporul Israel, ci și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți. Aceasta este ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii. Duhul Sfânt S-a coborât după ce Hristos a murit și a fost glorificat: „Duhul încă nu era, pentru că Hristos nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7.39). Adunarea s-a format prin botezul cu Duhul Sfânt care S-a coborât peste credincioșii adunați la un loc si care i-a botezat într-un singur trup. începând din acel moment erau legați de Hristos în glorie. Botezul cu Duhul Sfânt nu s-a repetat niciodată. Dacă o persoană se convertește și crede Evanghelia mântuirii, astfel încât primește pacea cu Dumnezeu, acea persoană primește personal Duhul Sfânt, care va locui în ea și va fi adăugată trupului, fiind legată de Hristos. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu numește aceasta botezul cu Duhul Sfânt. Voi încerca să explic a- ceasta printr-un exemplu. Se formează un regiment si i se dă un nume. Dacă zece ani mai târziu un tânăr intră în acest regiment, el devine parte a lui, fără ca acest regiment să ia ființă din nou. Așa este si cu Adunarea lui Dumnezeu.
Dar sunt si alte locuri în Cuvântul lui Dum- nezeu care vorbesc despre trupul lui Hristos în starea lui actuală pe pământ. Nu este uimitor cât de precis este Cuvântul lui Dumnezeu? Nu există nici măcar o singură contradicție, ci o armonie deplină, un cuvânt completând și clarificând pe altul. Auzim adesea spunându- se că Adunarea nu este completă. Mulți creștini au murit, iar alții nu s-au convertit încă. Argumente ca acestea sunt folosite pentru a anula adevărurile practice și îndemnurile din Cuvântul lui Dumnezeu.
In Cuvântul lui Dumnezeu, Adunarea pe pământ este privită întotdeauna ca fiind completă. Trupul lui Hristos nu este niciodată într-o stare „mutilată”. Dacă ar fi așa, ar trebui să fie deformat de când a luat ființă și până va fi răpit. Dar trupul lui Hristos nu este unul „invalid” – el este desăvârșit și rămâne desăvârșit, pentru că Hristos, ca și Cap, nu ar putea fi niciodată parte a ceva imperfect.
Dar cum este posibil aceasta, dacă așa de mulți din cei care au aparținut trupului sunt acum morti? Dacă citim cu atentie, Cuvântul lui Dum- nezeu ne dă răspunsul. Nu mă îndoiesc că cei mai multi dintre cei credincioși, dacă ar fi întrebați unde locuiește Duhul Sfânt, ar răspunde că în inimă sau în suflet. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu spune așa. La 1 Corinteni 6.19 citim: „Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care este în voi?” Trupul meu este templul Duhului Sfânt și locuirea Duhului Sfânt în mine este ceea ce mă face mădular al trupului lui Hristos, legân- du-mă de toti credincioșii adevărati si de Hristos în glorie. Logica faptului este ușor de înțeles: când un credincios moare, trupul lui este cel care moare; trupul poate muri, dar nu sufletul sau duhul; de vreme ce trupul este templul Duhului Sfânt, când trupul unui credincios moare, el nu mai este parte din trup. Este întocmai ca un regiment, să spunem, de două mii cinci sute de oameni. După optsprezece luni de serviciu militar, cei mai mulți dintre ei sunt trimiși acasă si noi recruți le iau locul. Regimentul este complet, deși mulți nu mai sunt acolo. Cei care au fost eliberați din serviciul militar nu mai sunt în regiment, dar sunt totuși în rezervă. Dacă izbucnește un război, sunt chemați înapoi la regiment. In același mod, trupul lui Hristos este format din toți credincioșii adevărați care sunt pe pământ. La un moment dat, în următoarele zece minute, câțiva credincioși s-ar putea să moară, în timp ce alții se convertesc în acest timp. Dar trupul este totdeauna complet. Pentru a folosi exemplul pe care l-am dat, cei care au murit sunt „în rezervă” și așteaptă să fie chemați iarăși. Atunci trupul va fi absolut complet, dar într-un mod diferit. Toți credincioșii, de la ziua Cinci- zecimii până la răpire, vor fi împreună pentru veșnicie. Dar trupul, pe pământ, nu este niciodată „invalid”. El este complet, după cum citim: „… să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine alcătuit și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți, în măsura ei, și se zidește în dragoste” (Efeseni 4.15-16). Trupul este o unitate bine închegată, legată prin fiecare încheietură. Prin urmare, trupul este complet pe pământ. în alt loc citim: „… Capul, din care tot trupul, hrănit și strâns unit, prin încheieturi și legături, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu” (Coloseni 2.19).
Mai citim despre trupul lui Hristos și în Romani 12.1, 1 Corinteni 12, Efeseni 1, Coloseni 2, fiecare din aceste locuri vorbind despre Hristos și Adunare într-un mod diferit. La Efeseni 1 vedem trupul care aparține Capului. Atenția este îndreptată spre trup și gloria lui, trupul este dat lui Hristos ca dar, astfel ca El să-i poată fi Cap. La Coloseni 1 și 2 accentul se pune pe Cap și gloria Lui. Romani 12 spune că fiecare mădular al trupului este legat de celelalte. Noi suntem mădulare unii altora. Există o legătură vitală între mâna mea dreaptă și mâna mea stângă sau chiar între mână și picior. „Noi, care suntem mulți, suntem un singur trup în Hristos“ (Romani 12.5). La 1 Corin- teni 12 suntem văzuți ca mădulare ale trupului. Mâna mea este parte din trupul meu, tot așa cum este și ochiul. Capitolul se ocupă de legătura fiecărui mădular cu întreg trupul. Pe de altă parte, 1 Corinteni 12 spune că nu suntem simple mâini sau picioare izolate; suntem părți ale unui trup care este alcătuit din mii de mădulare. Aici referirea se face la legătura noastră cu întreg trupul, nu cu fiecare mădular în parte.
Dumnezeu vrea să ne arate cât de minunat este trupul și ce privilegiu este să aparțină Adunării. In legătură cu acest subiect se aud adesea întrebări de genul: de ce ne sunt date așa de multe binecuvântări, pe care credincioșii Vechiului Testament nu le vor primi niciodată? Suntem mai buni decât Avraam, David sau Ilie? Suntem mai credincioși decât Ioan Botezătorul? Citim că Ioan Botezătorul a fost cel mai mare dintre cei născuti din femeie și totuși cel mai mic din împărăția cerurilor va fi mai mare decât el (Matei 11.11). De ce să avem o stare mult mai glorioasă decât credinciosul din împărăția de o mie de ani, care va păcătui cu mult mai puțin, pentru că nu va mai fi acolo Satan ca să-l ispitească? Oricât de fericiți ar fi ei pe pământ și în veșnicie, nu vor intra niciodată în casa Tatălui împreună cu noi și nu vor fi uniți cu Domnul Isus. Ei nu vor fi părtași la tot ce are El. De ce nu? Cuvântul lui Dumnezeu ne dă răspunsul.
Dacă ne întoarcem spre Golgota, 11 vedem pe Domnul Isus atârnat pe cruce, pe El, Preaiubitul Tatălui. îl auzim strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Și nu a primit nici un răspuns, pentru că El purta păcatele mele și a fost făcut păcat pentru mine. El a trebuit să fie judecat. Cei ce îl priveau își băteau joc de El: „Să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască” (Matei 27.49). „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește” (Matei 27.43). Când Dumnezeu Și-a abandonat Fiul, ei erau convinși că aveau dreptate și credeau că Dumnezeu era de partea lor. Omul răstignit striga către Dumnezeu. El pretinsese că Dumnezeu îl ascultă totdeauna. Ei erau siguri că Dumnezeu era de partea lor și împotriva Lui.
Desigur, știm că nu a fost așa, dar așa a apărut acest fapt în ochii lumii. Ar trebui să citim ce se spune în legătură cu strigătul profetic al Domnului din Psalmii 22 și 69. Dumnezeu ar fi putut să le dovedească că nu aveau dreptate. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă El ar fi răspuns atunci Domnului? Vrăjmașii Lui ar fi fost nimiciți și lumea ar fi pierit. Dumnezeu ar fi putut să-Și judece pe loc vrăjmașii, dar El a vrut să ne mântuiască.
Dumnezeu ar fi putut să-Și trimită Fiul înapoi, pe pământ, după moartea Lui pe cruce, pentru a-Și prelua domnia. Și atunci orice genunchi s-ar fi plecat înaintea Lui și orice limbă ar fi mărturisit că El este Domnul. Toți ar fi văzut că Dumnezeu era de partea Lui, nu de partea iudeilor și a romanilor batjocoritori. Dar noi știm de ce Dumnezeu a zăbovit atunci si zăbovește si astăzi. A vrut ca mulți oameni să fie mântuiți și să primească această stare minunată și aceste binecuvântări nespuse. Lumea poate încă să-și bată joc de El. Noi cunoaștem adevărul. Va veni în curând ziua când orice genunchi se va pleca înaintea Lui, chiar și cei ce L-au străpuns (Apocalipsa 1.7). Irod, Pilat, Ana, Caiafa, soldații care L-au lovit – toți vor trebui să se înfățișeze înaintea marelui tron alb, pentru a fi judecați de El.
In perioada dintre răstignirea Domnului și revenirea Lui pe pământ, Dumnezeu vrea o mărturie în această lume că El, Dumnezeu, a fost de partea Domnului Isus. întrucât Dumnezeu L-a pus pe Domnul ca și Cap peste toate lucrurile și I-a pus totul sub picioare, El dorește un semn despre aceasta acum. Este voia Lui ca, într-o zi, orice genunchi să se plece înaintea Lui și orice limbă să mărturisească că Isus Hristos este Domnul. Aceasta este, cu siguranță, mărturia actuală a Adunării. De aceea a lăsat Dumnezeu Adunarea pe pământ. Dar de ce dă El acum acelora care cred în Domnul Isus această stare minunată? Pentru că ei L-au primit când El nu avea nici un loc pe pământ. După cum spune Pavel la Romani 8.17, noi vom domni împreună cu El, pentru că suferim împreună cu El. Suntem părtași acum la lepădarea Lui de către lume, deci vom fi părtași și la gloria Lui. Dacă am fost cu adevărat botezați în moartea Lui și îngropări împreună cu El, dacă ne-am identificat cu moartea și lepădarea Lui, la fel vom fi și părtași cu El la gloria viitoare. Nu este minunat că nu credincioșii Vechiului Testament, nici credincioșii împărăției de o mie de ani, ci noi, credincioșii din perioada harului, avem parte de toate aceste binecuvântări? Mă îndoiesc că există cineva care să se laude că el a făcut o lucrare bună când L-a primit pe Domnul Isus prin credință. Fiecare dintre noi va mulțumi lui Dumnezeu în veșnicie că El ne-a dat posibilitatea de a ne smeri înaintea Domnului și de a scăpa de judecata viitoare. Fiecare dintre noi va mulțumi lui Dumnezeu că ne-a deschis ochii asupra stării noastre pierdute, astfel încât, prin- tr-un har desăvârșit, L-am primit pe Domnul Isus ca Mântuitor. Si totuși, când un om vine la Dum- nezeu și își mărturisește păcatele înaintea Lui, Dumnezeu îi spune: „Acesta este primul lucru bun pe care l-am auzit vreodată de la tine. Acum spui adevărul. Acum sunt de acord cu tine. Aceasta este prima ta faptă bună. Tu îl primești pe Fiul Meu, deși restul lumii L-a lepădat. Vei primi o răsplată de la Mine. Vei fi părtaș cu El la tot ce I-am dat Eu“. Acesta este motivul pentru care ni s-a dat o poziție așa de glorioasă și toate aceste binecuvântări, de care nu se va bucura niciodată nici un credincios al Vechiului Testament.
Dumnezeu vrea să aibă o mărturie pe pământ că Fiul Său este Domn. Când Domnul S-a născut, lumea I-a oferit doar un loc într-o iesle. Când a fost mare, n-a avut nici un loc unde să-Și pună capul. La sfârșitul vieții a fost atârnat pe o cruce, între cer și pământ. Omul îi spunea: „Du-te înapoi de unde ai venit! Nu avem nevoie de Tine aici, pe pământ! Tu singur ai pretins că nu ești din această lume. Nu vrem ca Tu să fii împărat peste noi“. L-au ridicat pe o cruce și L-au bătut în cuie. Nu I-au dat un loc unde să-Și poată așeza picioarele.
Dar Dumnezeu vrea ca încă de acum, El să fie recunoscut aici pe pământ. Dumnezeu I-a pus totul sub picioare, cer și pământ, întregul univers, dar El nu Și-a început încă domnia, care trebuie să fie inaugurată prin judecată. Dumnezeu vrea să existe o mărturie pentru Domnul pe pământ înainte de acea zi. El este în Adunare. Hristos este acolo unde este trupul Lui. în Efeseni 2 găsim latura cealaltă: Hristos este în cer și noi împreună cu El. Eu sunt oriunde este Capul meu. Dacă stau la o fereastră deschisă și-mi scot capul afară, pot să spun că sunt afară, deoarece capul meu nu este înăuntru. Dar la fel de bine pot să spun că sunt înăuntru, pentru că trupul meu este în casă. Putem spune că Adunarea este în cer, întrucât Capul ei este acolo și că El este prezent pe pământ în trupul Lui. Aceasta este mărturia pentru care Dumnezeu a unit Adunarea cu Hristos.
De asemenea trebuie să luăm în considerare intenția lui Dumnezeu ca Hristos și drepturile Lui să fie văzute în trupul Său pe pământ. Fiecare persoană de pe pământ ar trebui să recunoască, privind Adunarea, că Dumnezeu este de partea lui Hristos și să vadă gloria Lui și propriile Lui drepturi. Aceasta este posibil numai prin intermediul Adunării. Este o mare responsabilitate și care ar trebui bine înțeleasă, din moment ce am primit astfel de privilegii. Trebuie să umblăm în concordanță cu poziția și cu binecuvântările noastre. Domnul nu așteaptă nimic mai puțin decât aceasta de la noi. Hristos este prezent pe pământ în trupul Său. Noi suntem trupul lui Hristos și lumea trebuie să-L vadă pe Hristos în noi. Citim că „noi suntem o epistolă a lui Hristos“ (2 Corinteni 3.2-3). Lumea va putea să-L vadă pe Hristos în noi dacă umblăm ca creștini. Când credincioșii se adună ca trup al lui Hristos, este evident că numai Domnul Isus poate exercita autoritatea; El nu este Domnul trupului, ci Capul. El poate fi Domnul fiecăruia dintre noi personal, dar El este Capul Adunării. într-un trup fizic, totul este controlat de cap. Creierul meu controlează fiecare mișcare din tru- pul meu prin sistemul nervos. Când credincioșii se adună împreună, ar trebui să se vadă că toți sunt călăuziți de Capul glorios din cer, de care sunt legați, „din care tot trupul, bine alcătuit și strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți, în măsura ei, si se zidește în dragoste” (Efeseni 4.16).
Când ne ocupăm de acest subiect, ar trebui să ne uimească starea noastră de sărăcie, faptul că adesea suferim de foame spirituală. Nu este îngrozitor că sunt așa de mulți copii ai lui Dumnezeu slab dezvoltați sau credincioși care nu primesc hrană adevărată din Cuvântul lui Dumnezeu, deși El a pregătit totul așa de minunat? Oare această lipsă nu provine din eșecul nostru de a realiza practic că Hristos este Capul nostru?
Să mai citim încă odată: „din care tot trupul, bine alcătuit”. Este bine alcătuit trupul lui Hristos pe pământ? Da, în Hristos. Noi suntem legați unul de celălalt prin Duhul Sfânt. Dar este acest adevăr pus în practică? „Și strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură?” Este așa în practică? Mă comport eu ca mădular al trupului lui Hristos și îndeplinesc eu funcția pe care Domnul mi-a dat-o? Din nefericire, nu este asa. Si totuși, viata de comuniune a Adunării ar trebui să fie astfel încât despre ea să se poată spune: „își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți, în măsura ei, și se zidește în dragoste“. Ce trist că așa puțin se vede din ceea ce am primit în Hristos, din faptul că am fost uniți cu El! Dacă am fi conștienți de aceasta, cât de minunate ar fi rezultatele, acum și în veșnicie! Ce mărturie ar putea fi pentru Domnul Isus! Cum ar fi satisfăcută inima lui Dumnezeu dacă această unitate ar putea fi văzută pe pământ! Dacă am fi întotdeauna conștienți că toți credincioșii adevărați sunt mădulare ale acestui unic trup și sunt legați unul de altul prin Duhul Sfânt, dacă am aștepta să primim totul din mâna Lui, dacă I-am da Lui libertatea de a lucra așa cum dorește, nu am primi noi desăvârșite binecuvântări în El? Atunci foamea noastră spirituală ar dispărea. In acest capitol am văzut câte ceva din responsabilitatea noastră. Să punem în practică ceea ce am învățat în umblarea noastră personală și în mărturia colectivă! Să ne amintim că suntem trupul lui Hristos, căruia Dumnezeu i-a dat binecuvântări asa de minunate! Să ne bucurăm de aceste adevă- ruri și să căutăm, într-un duh de dependență de Domnul, să trăim practic în locul și în privilegiile pe care ni le-a dat Domnul! Domnul să facă să fie așa.
https://gbv-online.org/book/480/chapter/3
////////////////////////////////////
Persoana cu semnul „-„: despre antihrist și Judecata de Apoi
Autor: Victor Cernâșev
Antihristul și diavolul. Fragment de frescă de Luca Signorelli. În jurul anului 1500, or. Capella di San Brizio, Orvieto. Imagine: s888.photobucket.com
Antihristul și diavolul. Fragment de frescă de Luca Signorelli. În jurul anului 1500, or. Capella di San Brizio, Orvieto. Imagine: s888.photobucket.com
Răul acumulat de-a lungul anilor de predecesorii lui antihrist va atinge în persoana sa acea concentrație de putere pe care natura umană va fi în stare să o cuprindă.
„Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu”, 2 Tesaloniceni 2: 3-4.
Din Sfintele Scripturi se știe că în persoana antihristului va fi concentrat tot răul în acea putere absolută pe care firea umană o va putea percepe și suporta.
Așa cum pentru a obține fructul cel mai curat și desăvârșit de pe arborele geneologic uman în persoana Maicii Domnului a fost nevoie de o mie de ani de dezvoltare și perfecționare a bunei seminții umane, la fel și pentru a obține fructul răului absolut, care va fi capabil să cuprindă toată răutatea lui satana, va fi nevoie de eforturile unui șir de generații de oameni pentru cea mai mare profanare a întregii creații a lui Dumnezeu pe baza urii nebune față de Hristos și a luptei împotriva Bisericii Sale.
Putem admite că răul natural și cel dobândit, acumulându-se treptat în lungul șirag al strămoșilor lui antihrist și fiind transmis de fiecare generație nouă prin succesiune, în cele din urmă în persoana lui antihrist va ajunge la acea concentrație de putere a răului pe care natura umană va fi în stare să o cuprindă. Deci natura antihristului, pentru a rezista gradului maxim al răului întruchipat într-o persoană, trebuie cultivată în condiții speciale, într-o tradiție anticreștină corespunzătoare, pentru a înlocui în această persoană chipul și asemănarea lui Dumnezeu cu chipul și asemănarea lui satan. Putem spune că răul care trăiește în firea umană, întruchipându-se în antihrist, va atinge un anumit apogeu al dezvoltării sale.
Cine este antihristul? Ce ne spune Sfânta Scriptura
Cuvântul „antihrist” înseamnă literalmente „împotriva lui Hristos” și se găsește în epistolele din Noul Testament: 1 Ioan 2: 18, 22; 1 Ioan 4: 3; 2 Ioan 7; 2 Tesal. 2: 3-12; Apoc. 13: 4-18. Dar și în Vechiul Testament putem vedea că lucrarea lui Dumnezeu în această lume se desfăşura împotriva unei forțe ostile, care este prezentată în diferite chipuri. La început, îl vedem pe satana în evoluarea dramatică a evenimentelor prin cartea Genezei, unde apare sub forma unui șarpe urât (Gen. 3 cap.). Apoi, în descrierile sale el este caracterizat prin sentimente ca ambiția (1 Tim. 3: 6), gelozia (Iov 1: 8-9), ura și furia (Apoc. 12:12), voința malefică (Luca 4:3,9), a unui rebel care incită la furie împotriva Creatorului (Apoc. 12:1-3).
Unele mărturii despre trăsăturilor personale și realitatea răului întrupat sunt directe. Totalitatea lor ne convinge de faptul că acesta nu este o metaforă sau o categorie abstractă, ci o ființă cu persoană.
De-a lungul istoriei, diavolul lucrează în lume prin mijlocirea oamenilor. De exemplu, egiptenii și faraonul se opun planului lui Dumnezeu pentru poporul Său ales, atunci când îi țin pe evrei captivi prin forță și amenințări. La fel și conducătorii Asiriei și Babilonului oprimă Israelul și încearcă să răspândească idolatria printre alte națiuni. Regii păgâni sunt înfățișați în același mod în Scriptură, care se osârduiesc în mândria lor să se egaleze cu Dumnezeu cel Atotputernic (Ezechiel 28: 2; Is. 14:13). Noul Testament îi evidenţiază pe hristoșii mincinoși care înșeală și atrag oamenii în apostazie (Mc. 13:5; Mat. 24:11), unde semnul unei astfel de apostazii va fi mai întâi „urâciunea pustiirii” care a prins rădăcină în locul sfânt (Mc. 13:14).
Astăzi, existența a mii de secte, culte, așa-numite noi mișcări religioase și religii false mărturisește faptul că în spatele cortinei istorice a omenirii stă un mare mincinos, despre care a menționat clar Apostolul Pavel:
„Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor” (1 Tim. 4:1-2).
Această armată de forțe demonice participă la conspirația unică împotriva lui Dumnezeu, a gândului Său și a poporului Său. Fără un lider, aceste forțe demonice nu ar fi îndrăznit să demonstreze o astfel de organizare în atacurile lor ostile împotriva lui Dumnezeu. De aceea, în Scripturi liderul lor este numit „căpetenia” puterilor demonice (Luca 11:15) și „împărat” (Apoc. 9:11).
Înșelând oamenii, antihristul (adică liderul acestei legiuni) va arăta multe minuni uluitoare „pentru a-i înșela, dacă este posibil, și pe acei aleși”.
Apostolul Pavel scrie:
„Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase” (2 Tesaloniceni 2: 9). Sfântul Chiril al Ierusalimului precizează: „Fiind tatăl minciunii, el prin acțiuni mincinoase va înșela imaginația, astfel încât oamenii să își imagineze că văd un mort înviat, în timp ce el nu este înviat; că ar vedea șchiopul umblând și pe orb că a început să vadă, pe când nu a existat nici o vindecare”.
Sfânta Scriptură afirmă că antihristul „va face semne mari, încât și foc face să se pogoare din cer pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13:13). Sfântul Ignatie (Brianceaninov) explică: „Acest semn este arătat de Scriptură drept cel mai înalt dintre semnele antihristului, iar locul acestui semn este aerul; va fi o priveliște magnifică și teribilă. Va acționa cel mai mult pe simțul vederii, fermecând și înșelând”.
„Totul este fantomatic …”
Sfinții Părinți afirmă că toate aceste minuni vor fi făcute de antihrist nu în realitate, ci doar în aparență. Oamenii vor vedea ceea ce în realitate nu va exista.
Putem vedea un exemplu similar în viața Sfântului Macarie al Egiptului (prăzn. 19 ianuarie / 1 februarie), când în fața pustnicului a fost adus un țăran cu un cal, dar Macarie a văzut că nu era un cal, ci o femeie – soția acestui țăran, în timp ce toată lumea din jur o vedea anume ca un animal – diavolul a lăsat o vrajă asupra tuturor și ei nu vedeau adevărata ei natură. Atunci sfântul s-a rugat și vraja diabolică și-a pierdut puterea: ea a început din nou să fie percepută de toată lumea ca o femeie. Și călugărul a spus: „Nenorocirea ți s-a întâmplat din cauză că nu te-ai împărtășit cu Sfintele Taine ale Mântuitorului nostru timp de cinci săptămâni”.
Multe alte istorisiri similare ne duc la ideea că numai oamenii care duc o viață creștină corectă vor avea puterea duhovnicească să nu cedeze ispitelor antihristului și să vadă înșelăciunea în toate semnele săvârșite.
Sursa răului
În general, atât istoria Israelului, cât și a Bisericii creștine („o ramură altoită la casa lui Israel”) este greu de înțeles în afara conceptului lui satana înzestrat cu trăsături de persoană, care în orice chip posibil caută să strice gândul lui Dumnezeu pentru istoria umanității. După cădere, s-a proclamat că mântuirea omenirii va veni prin sămânța făgăduită femeii (Geneza 3:15). Această făgăduință a legământului a ajuns în cele din urmă la urmașii lui Avraam prin Isaac și Iacob (Geneza 12:1-3, 36, 46). Legământul a fost axat pe cele 12 seminții ale lui Israel care au devenit purtători ai acestuia (Gen. cap. 49). Iar diavolul a atacat permanent această ramură genealogică (Num. 24:10; Zach. 3:1).
Trebuie menționat că, având în vedere rolul relativ modest al israelienilor în istoria omenirii, ei au devenit permanent victime ale planurilor de genocid – începând cu captivitatea persană, după cum ne spune cartea Esther, și terminând cu planurile lui Hitler pentru exterminarea poporului evreu de pe planetă. Cucerirea greacă a Palestinei tot a fost și o încercare deliberată de a distruge cultura evreiască, care are puține paralele în istorie.
De la Aman în cartea Esther, prin manifestările medievale de genocid, până la Hitler și chiar până la Saddam Hussein, acest stat minuscul sau poporul său au reprezentat ținta inamicilor. Să notăm că „în conformitate cu succesiunea duhovnicească” ultimele 2 mii de ani au trecut în atacuri ostile împotriva conștiinței creștine, asupra Bisericii ca organism umano-dumnezeesc. Aceste persecuții au avut ca scop distrugerea relației cu Dumnezeu din Noul Testament, așa cum s-a întâmplat cu relația cu Dumnezeu a poporului evreu.
Cartea Apocalipsei lui Ioan Evanghelistul ne oferă o imagine eshatologică detaliată prin două „fiare” monstruoase simbolice.
Prima dintre ele este o anumită forță politică: ea îl blasfemează pe Dumnezeu, îi face pe oameni să se închine ei și să-i persecute pe credincioși (Apocalipsa 13:1-10).
Cea de-a doua bestie este o anumită unitate de rang religios (după cum se știe, Scriptura este interpretată în mai multe moduri, inclusiv literal, alegoric și mistic), care ia chipul Mielului (Hristos), săvârșelte minuni false și ispitește oamenii pentru a-i aduce la închinarea față de prima fiară, cum vedem în textul Apocalipsei lui Ioan Teologul (13:11-18).
Așa se împlinește pe pământ lucrarea lui satan, care a predat stăpânirea sa primei fiare (Apocalipsa 13:2). Toate acestea sunt o mare indicație eshatologică asupra „timpurilor de apoi” și, concomitent, o alegorie la starea timpului prezent în care se nevoiește Biserica lui Dumnezeu în epoca noastră seculară. Acest rău nu corespunde categoriei forțelor impersonale la care deseori se fac referințe.
Cum se va sfârși totul?
Totul se va sfârși cu Judecata de Apoi a lui Dumnezeu. Așteptarea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos ca judecător al celor vii și al celor morți este confirmată de Crezul nostru. Toți oamenii vor sta în fața lui Hristos pentru a da socoteală pentru faptele lor.
Numai Dumnezeu stăpânește cu adevărat lumea. Cuvântul Său definește legea și stabilește regulile judecății. El „cercetează inima și rărunchii” (Ier. 11:20) cu cunoașterea desăvârșită a celor drepți și a celor vinovați. Toate evenimentele îi sunt supuse Lui și El le conduce astfel încât, în cele din urmă, cei drepți vor depăși încercările, iar cei răi și nelegiuiți vor fi pedepsiți (Fac. 18:23).
Gândul la Înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu și proclamarea inevitabilității acesteia este unul dintre motivele profetice principale. Pornind de la cartea Faptele Apostolilor și terminând cu Apocalipsa lui Ioan Teologul, toți martorii predicării apostolice dedică un loc semnificativ prezicerii Judecății și învierii morților (Fapte 17:31; 1 Pet. 4:5; Evrei 6: 2). Sub această strașnică judecată vor cădea desfrânații și adulterii (Evrei 13: 4), vor fi osândiţi toţi cei care au respins credința și au trecut de bună voie de partea răului (2 Tes. 2:12), învățătorii falși și îngerii care au căzut (2 Pet. 2: 4-10), episcopii nevrednici (1 Tim. 3: 6), văduvele care nu veghează asupra văduviei lor (1 Tim. 5:12), toate faptele oamenilor săvârșite în taină (1 Corinteni 4: 4).
Vorbind despre aceste imagini ale Judecății de Apoi trebuie, desigur, să ținem cont de o anumită doză de imaginație poetică, un fel de metaforă eshatologică. Dar, într-un fel sau altul, rămâne valabilă întrebarea: dacă Judecata este așa cum este descrisă în Noul Testament, atunci cine va scăpa de ea? Cine atunci se va mântui?
Cine se va mântui?
Într-adevăr, mânia lui Dumnezeu se manifestă în istorie ca fiind îndreptată împotriva întregii omeniri, fiindcă toți sunt vinovați înaintea Lui (Rom. 3:10-20). De la intrarea păcatului în lume din greșeala primului om, toți oamenii au fost condamnați și niciun merit personal nu-i poate salva de acesta soartă. Însă când Fiul lui Dumnezeu care a venit în trup și a murit pentru păcatele noastre, Dumnezeu „a condamnat păcatul trupesc ca să ne elibereze de jugul păcatului”. Și acum adevărul lui Dumnezeu este revelat nu prin pedeapsă – este cel care „îndreptățește și ne mântuiește”. În Vechiul Testament slujirea lui Moise a fost o slujire a condamnării, iar slujirea celor care trăiesc după Evanghelie este „slujirea dreptății” (2 Cor. 3:9) și a „împăcarii” (2 Cor. 5:19). Acest lucru ne dă speranță pentru ziua Judecății.
Astfel se va încheia cercul istoriei lumii. Împărăția lumii va deveni Împărăția lui Dumnezeu, unde „Dumnezeu va fi tot în toate”. Toată creația va ajunge la acea armonie în care a fost cândva creată, și după o scurtă perioadă a fost distrusă prin căderea omului în păcat. Acum „cerul nou și pământul nou” vor intra în acea armonie care domnea la începutul creației, dar într-o stare diferită: umanitatea conștient, prin propria alegere, prin imboldul inimii, minții și al voinței va veni la Creatorul său: unii – prin nevoințe, alții – prin renunțarea la bunurile pământești și la plăceri, iar cineva – prin mucenicie pentru Adevăr. Cu un cuvânt, fiecare „purtând-și crucea”.
Diavolul și îngerii întunericului vor fi aruncați în „gheena care fierbe cu foc și sulf” și nimic nu va tulbura armonia iubirii omului cu Dumnezeu. Această lume va fi mai presus de toate ispitele și va fi o societate a fiilor lui Dumnezeu cu voia și dorința lor conștientă.
Lumea reînnoită va fi încredințată Creatorului în veci după vrednicia sa, iar omenirea se va preschimba, primind noi puteri pentru a viețui împreună cu Dumnezeu.
https://spzh.news/ro/chelovek-i-cerkovy/73306-lichnosty-so-znakom–chto-nuzhno-znaty-ob-antihriste-i-poslednem-sude
/////////////////////////////////////
- Anticristul și prorocul mincinos
https://audio.resursecrestine.org/predici/151060/16-anticristul-si-prorocul-mincinos
///////////////////////////////////////
Despre Anticrist, acel om al fărădelegii-Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos.
→ Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos.
Despre Anticrist sunt scrise 27 de capitole din Biblie. Dumnezeu ne arată că trebuie să luăm în serios misiunea diabolică a acestui om. Dar ce știm despre el?
Anticristul este fiul Diavolului
Despre Anticrist știm că este fiul Diavolului deoarece chiar Dumnezeu ne atrage atenția asupra acestui lucru încă din al treilea capitol al Bibliei, Geneza, capitolul trei. Venirea lui în lume a fost prezisă la căderea omului în păcat, după ce Adam și Eva au mâncat din fructul oprit.
Dumnezeu a zis Șarpelui: […] Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.”
(Geneza 3:15)
Dumnezeu vorbește despre două semințe: sămânța Diavolului și sămânța femeii. Iisus Hristos s-a născut miraculos dintr-o fecioară, fără intervenția vreunui bărbat. Duhul Sfânt s-a pogorât peste Fecioara Maria și a rămas însărcinată.
Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.
(Luca 1:34-35)
Sămânța femeii contra seminței Diavolului
Iisus Hristos este „sămânța femeii” din capitolul trei al Genezei. Înseamnă că Anticristul este „sămânța Diavolului”. Așa cum Hristos este născut din femeie, Anticristul este născut din Diavol. Iar cei doi se află în vrăjmășie, Fiul lui Dumnezeu cu fiul Diavolului. Fiul lui Dumnezeu îl va distruge pe Fiul Diavolului cu suflarea gurii Lui și arătarea Venirii Sale (2 Tes. 2:8).
Știm că Diavolul îl imită pe Dumnezeu, așadar concepția Anticristului este menționată în Biblie ca o naștere cu ajutorul puterilor întunericului.
Arătarea lui se va face prin puterea Satanei.
(2 Tesaloniceni 2:9)
Ca o supoziție: probabil atât de miraculoasă este nașterea Anticristului încât va fi dificil de dovedit în acte că s-a născut vreodată, cine îi sunt părinții sau că are vreun loc natal. Anticristul nu este fiul Diavolului doar la corp, ci și la duh, alături de toți cei care adoptă caracterul Tatălui Minciunii:
Voi aveți de tată pe Diavolul.
(Ioan 8:44)
Așchia nu sare departe de trunchi
La înfățișare, Anticristul arată ca oricare alt om. Însă are o viclenie absolut ieșită din comun, fiind susținut de puteri demonice, încât oamenii ajung să se întrebe „Cine se poate asemăna cu Fiara?” (Apoc. 13:4).
Tatăl Anticristului, Diavolul, este descris ca având șapte capete și zece coarne, iar Anticristul seamănă cu acesta, având (simbolic) tot atâtea capete și tot atâtea coarne.
Iată, s-a văzut un mare balaur roșu, cu șapte capete, zece coarne și șapte cununi împărătești pe capete.
(Apocalipsa 12:3)
Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă. Balaurul i-a dat puterea lui.
(Apocalipsa 13:1-2)
Balaurul îi dă Anticristului puterea lui. Despre Anticrist ni se spune că are cu trei cununi mai mult decât tatăl său. Față de Diavol, el are avantajul de a putea umbla printre oameni, în chip de om, să înșele lumea. Știm că, spiritual, Anticristul are înfățișarea descrisă în citatul de mai sus, însă în plan material, acesta arată ca oricare alt om. Însă numai el îi va putea omorî pe cei doi martori (Citește AICI articol despre cei doi martori!). Deși este susținut de puteri demonice, despre Anticrist știm că este doar un om:
Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei. Căci este un număr de om.
(Apocalipsa 13:18)
Misiunea diabolică a Anticristului
Anticristul are în vedere 5 obiective principale în misiunea sa diabolică:
- Să anuleze mântuirea spirituală a creștinilor
Sunt oameni care cred că, odată ce ai fost născut din apă și din Duh, adică odată ce ai fost mântuit, nu îți mai poți pierde mântuirea, orice ai face. Însă Biblia ne învață că oricine va primi Semnul Fiarei pe mâna dreaptă sau pe frunte, va fi condamnat la focul veșnic (Apoc. 14:9-10). Vezi AICI articol despre Semnul Fiarei.
Semnul Fiarei este un pact cu Diavolul. E absurd să susții că nu îți poți pierde mântuirea sufletului nici dacă faci pact cu Diavolul. Iar pactul acesta nu va fi unul care promite bogății, ci dacă nu-l faci, nu mai poți cumpăra sau vinde (Apoc. 13:17). Iar dacă supraviețuiești în afara sistemului comercial, vei fi decapitat din ordinul lui Anticrist (Apoc. 20:4), adică devii un martir.
- Să determine întreaga lume să se închine Diavolului
Asta este ce și-a dorit dintotdeauna Diavolul: să fie venerat ca Dumnezeu, ba încă L-a ispitit și pe Hristos să i se închine (Luca 4:7).
Și au început să se închine Balaurului pentru că dăduse puterea lui Fiarei.(Apocalipsa 13:3)
Oamenii se vor închina, într-un fel sau altul, Diavolului. Știm că Anticristul primește putere de la Diavol (Apoc. 13:2), iar această putere se extinde peste orice seminție, orice norod, orice limbă și orice neam (Apoc. 13:7). Așadar, puterea lui va fi globală, el va fi liderul planetei.
- Să facă din fărădelege lege și invers
În Cartea lui Daniel, Anticristul este înfățișat simbolic ca un corn mic care are o gură ce spune blasfemii.
El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea, și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme.
(Daniel 7:25)
Ce putem înțelege prin faptul că „va schimba legea”? Despre Anticrist știm că este numit și omul fărădelegii (2 Tes. 2:3). Așadar, legea nu o va schimba în așa fel încât să îi placă mai mult lui Dumnezeu, ci Diavolului. Cu siguranță, printre acele schimbări legislative pe care le va face va fi și căsătoria între persoanele de același sex. Acest lucru este considerat o abominație de către Dumnezeu (Lev. 18:22). Poate Anticristul este deja printre noi pentru că aceste schimbări s-au întâmplat deja.
- Să distrugă evreii și Israelul
Diavolul urăște evreii deoarece Dumnezeu i-a ales prin legământul cu Avraam (Geneza 17). Despre Anticrist știm că are caracterul tatălui său, Diavolul, așadar și el urăște evreii. De ce ar face asta? Pentru că Dumnezeu le-a promis evreilor că vor fi un popor veșnic în țara lor (Deut. 4:40), iar Diavolul vrea să distrugă această promisiune.
În zilele de apoi, te voi aduce împotriva țării Mele, ca să Mă cunoască neamurile când voi fi sfințit în tine sub ochii lor, Gog! (Ezec. 38:16)
Același lucru este scris și-n Apocalipsa 20:9, că armatele lui Gog (Anticristul) vor înconjura Ierusalimul.
Anticristul este numit Gog în Vechiul Testament
Evreii știu că venirea lui Mesia (ei nu cred că Iisus este Mesia și încă îl așteaptă) este strâns legată de venirea lui Gog. Mesia îi va salva de Gog și armatele lui. Despre acest lucru vorbesc capitolele 38 și 39 din Cartea lui Ezechiel.
Gog este identificat ca având (simbolic) un arc (Ezec. 39:3), la fel ca primul călăreț, cel alb, al Apocalipsei (Apoc. 6:2). Acel prim călăreț al Apocalipsei este Anticristul, Gog. Hristos îl va învinge pe Gog la A Doua Venire și îi va da trupului său un loc de înmormântare în Israel (Ezec. 39:11), iar duhul îi va fiaruncat în iazul cu foc (Apoc. 19:20). Citește AICI mai multe despre sfârșitul lumii.
- Să se războiască cu Fiul lui Dumnezeu (care, de fapt, este Dumnezeu)
Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui. (Apocalipsa 17:13-14)
Iisus Hristos este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Cu siguranță că fiul Diavolului crede că îl va învinge pe Fiul lui Dumnezeu, altminteri nu ar mai porni la războiul Dumnezeul celui Atotputernic (Apoc. 16:14). Dar Hristos îl va învinge.
Anticristul a fost deja judecat de către Dumnezeu
Diavolul a fost judecat de către Dumnezeu, iar sentința acestuia este focul veșnic. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a pedepsei.
Vai de voi, pământ și mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.
(Apocalipsa 12:12)
Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!”
(Matei 25:41)
Însă știm că și fiul Diavolului, Anticristul, a fost deja judecat (Ioan 3:18), iar păcatul lui nu va fi unul din greșeală, precum a fost neascultarea lui Adam, ci se va da drept Dumnezeu și se va răscula împotriva lui Dumnezeu la A Doua Venire.
Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților.
(Apocalipsa 17:14)
Așadar, păcatul lui Anticrist este egal cu păcatul tatălui său de corp și duh, Diavolul, care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu (Apoc. 12:7). Știm că Anticristul a fost judecat deoarece, după ce este înfrânt de Însuși Hristos, îi va fi îngropat trupul în Israel (Ezechiel 39:11), iar duhul îi va fi aruncat direct în focul veșnic, fără să mai treacă pe la Judecata de Apoi:
Și Fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos […]. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
(Apocalipsa 19:19-20)
Stăpânitorul lumii acesteia, Diavolul, a fost judecat. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a sentinței. Iar sentința a fost dată când Hristos n-a mai fost văzut, adică S-a înălțat. El le explică ucenicilor ce se va întâmpla când se va înălța: va trimite Duhul Său, iar Diavolul își va primi sentința.
Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.
(Ioan 16:11)
Anticristul știe ce s-a scris despre el în Biblie
Anticristul are la dispoziție Cartea Apocalipsei în vremurile din urmă și știe ce este scris despre el și care este pedeapsa lui dacă se răscoală împotriva lui Dumnezeu.
Nu ești tu acela despre care am vorbit odinioară, prin robii Mei, prorocii lui Israel, care au prorocit atunci ani de zile că te voi aduce împotriva lor?
(Ezechiel 38:17)
Da, Anticristul va ști tot ce s-a scris în Biblie despre el. Și totuși alege să se răscoale împotriva lui Dumnezeu.
Despre Anticrist știm că este comparat cu Iuda Iscarioteanul
Expresia fiul pierzării este amintită pentru prima dată de către Însuși Domnul Iisus, la rugăciunea de la Cina cea de Taină.
Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
(Ioan 17:12)
Aceeași expresie, fiul pierzării, mai este amintită de către Apostolul Pavel când vorbește despre Anticrist:
Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.
Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.
(2 Tesaloniceni 2:3-4, 8)
A fost Iuda Iscarioteanul obligat să îl vândă pe Iisus? Desigur că nu. A fost alegerea pe care a făcut-o, iar Satana a intrat în el:
Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. (Ioan 13:27)
La fel se va întâmpla și cu Anticristul: în momentul în care se hotărăște să se războiască cu Dumnezeu, va fi posedat de însuși Diavolul. (Citește AICI articol despre motivele pentru care oamenii devin demonizați!) Unii spun că Anticristul este chiar Iuda Iscarioteanul, ridicat din lumea cealaltă. Teoria e bazată pe faptul că îngerul îi explică lui Ioan că Fiara se va ridica din Adânc (Apoc. 11:7). Nu știm; cert este că Anticristul este sămânța Diavolului.
Așezarea Anticristului în Templu
„Așezarea în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:3) poate însemna o declarație publică a Anticristului într-un viitor Templu Iudaic reconstruit. Însă, în abordarea noastră, tindem să credem că această „așezare” înseamnă impunerea Semnului Fiarei pe trupurile creștinilor, care sunt considerate Temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6:19).
Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt.
(1 Corinteni 3:16)
Anticristul, făcând acest sacrilegiu în Templul lui Dumnezeu, va fi nimicit de Dumnezeu. Probabil ar fi (prea) evident să fie vorba de un templu iudaic, o clădire reală cu ziduri și un altar, or știm că Diavolul e viclean, nu lucrează fățiș. Despre Anticrist și acest sacrilegiu mai este amintit în Biblie ca urâciune a pustiirii:
De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt – cine citește să înțeleagă! – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți.
(Matei 24:15)
În pasajul de mai sus, observăm că Însuși Hristos ne invită să înțelegem despre care urâciune este vorba.
Interesant lucru e că în același fel suntem invitați să pricepem Semnul Fiarei din Apocalipsa:
Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei.
(Apocalipsa 13:18)
Este oare doar o coincidență că în ambele pasaje suntem invitați să înțelegem ceva anume despre sfârșitul vremurilor? În plus, ar fi un lucru neobișnuit ca Domnul Iisus Hristos să nu pomenească nimic despre un lucru atât de important, precum Semnul Fiarei, nu-i așa?
Urâciunea pustiirii, Anticristul, se va așeza în Locul Sfânt. Ca Locul să fie Sfânt, Templul ar trebui să fie Sfânt, iar ca să fie Sfânt, Dumnezeu ar trebui să locuiască în el. Dar după Învierea lui Iisus, Dumnezeu nu mai locuiește în temple făcute de mâini omenești.
Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti.
(Faptele Apostolilor 7:48)
Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.
(Evrei 8:1-2)
Oare Adam a fost făcut de mâini omenești? Nu. De aceea trupul creștinului este corespondentul Templului din Cer la fel cum a fost Cortul Întâlnirii „ambasadă” a Templului din Cer. Iar Al Treilea Templu, cum i se mai spune, (dar e al patrulea, că trupul creștinului e un templu) va veni din cer. Acesta vine odată cu Noul Ierusalim. Iar acolo nu are cum să se așeze Anticristul, că nimic spurcat nu va intra acolo.
În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. […]
Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.
(Apocalipsa 21:22,27)
(Citește AICI articol despre Nimrod, prima prefigurare a Anticristului!)
La sfârșitul veacurilor, întreaga lume va avea caracterul lui Anticrist
Anticristul va fi greu de reperat de cei care au caracterul lui (iar întreaga lume va avea caracterul lui). Așa cum Ioan Botezătorul a pregătit calea lui Hristos, Proorocul Mincinos pregătește calea venirii Anticristului, aducând lumea la un caracter după placul Diavolului. (Citește AICI articol despre 5 credințe periculoase pentru creștin!)
Iată ce spune apostolul Pavel despre oamenii din zilele din urmă:
Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia.
(2 Timotei 3:1-5)
Ce caracterizează această generație, față de alte generații, dacă nu iubirea de sine? E ca o molimă, ba încă e încurajată prin intermediul rețelelor sociale. Oamenii (chiar și bătrânii!) își fac sute de selfie-uri. Există chiar și o mulțime de cursuri de iubire de sine! (LINK AICI)
Vezi AICI articol despre răcirea spirituală a creștinilor de azi.
De aceea, Anticristul este greu de identificat din moment ce întreaga lume are caracterul său. Acesta este caracterul Anticristului și acesta este și al celui care se închină Diavolului. Nu doar sataniștii înrăiți se află sub puterea întunericului, ci și oamenii care au caracterul descris în pasajul de mai sus.
https://tainebiblice.eu/despre-anticrist-acel-om-al-faradelegii/
/////////////////////////////////////////
Vremuri APOCALIPTICE. Primele semne clare care indica instaurarea unei Singure Religii Mondiale!
Cartea Apocalipsei este destul de clara atunci când face referire la sistemul catolic în capitolele 17 și 18. Cetatea Vaticanului așezata pe șapte coline este numita „mama desfrânatelor”, un sistem păgân de închinare, care deține controlul asupra întregii lumi. Ea este formata de către fiara, și este dușmanul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, ea va conduce pentru o perioadă de timp, cu putere totală peste regi, oameni puternici și toți locuitorii pământului. O singura religie mondiala în timpul Necazului cel Mare.
„Şi am auzit un alt glas din cer, zicând: Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei”. Apocalipsa 18: 4
Așa este și cu mare interes luam act de faptul că Vaticanul, care reprezintă 1 miliard de catolici din întreaga lume, și Islamul care pretinde a avea mai mult de 1 miliard de adepți musulmani, au început să fuzioneze și sa-si unească forțele. Al Arabiya rapoartand:
Pentru prima dată în istorie, rugăciuni islamice și lecturi din Coran vor fi citite la Vatican, Duminică, într-o mișcare condusa de catre Papa Francis, pentru pacea între israelieni și palestinieni. Oficialii Sfântului Scaun, au declarat vineri ca rugăciunile de seară ar fi ca o „pauză în politică” și nu au avut alt scop decât de a reaprinde dorința de pace israeliano-palestiniana la nivel politic și popular.
historic-first-muslim-prayers-vatican-pope-francis-revelation-17-false-prophet-one-world-religion
În profeție, Papa nu este Antihristul, el este Proorocul mincinos. Acesta va avea misiunea de a controla Religia la Nivel Mondial, la fel cum va fi treaba lui Antihrist de a crea și de a controla Guvernul Mondial. Antihristul, Profetul Mincinos, și Bestia, care este Satan însuși, este Treimea Nesfanta(Satanica)despre care scripturile avertizează ca va veni. În cazul în care Papa Francis continua pe acest drum, și nu există nici un motiv pentru care nu ar continua, este foarte probabil că el sa fie profetul mincinos din Apocalipsa, (dupa cum a fost profetit si de Sfintii Parinti, inclusiv de parintele Elpidie, misionarul din Africa). Asta înseamnă că urmatorul pas este venirea lui Antihrist, iar destramarea Bisericii Catolice se poate întâmpla în orice moment.
„Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,
Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu”. Tesaloniceni 2: 3,4
Un tratat de pace de 7 ani, este pe cale de a fi intocmit și semnat de către toate părțile implicate. Acesta este obiectivul pe care Papa Francis il are in lucru. Când se va întâmpla? Nimeni nu poate spune. Dar niciodata nu am fost mai aproape de acel tratat de pace profetit cu doua mii de ani inainte. Mâine, la Vatican, Papa ii va conduce pe principalii reprezentanti ai Israelui și islamului pentru a se inchina impreuna in locul pe care Biblia il numește „mama desfrânatelor”. Ei toti pretind că vor „pacea” cu orice preț. O pace se apropie, dar ea va fi o pace falsă, administrata de un mesia fals. Acesta va fi momentul strâmtorării lui Iacov.
Revista „The Times of Israel” raportează că: „Potrivit unei declarații emise de către purtătorul de cuvânt al lui Peres, Abbas, Peres, și Francis vor fi însoțiti de liderii religioși evrei, creștini și islamici. Evenimentul va cuprinde lecturi despre pace citite de catre clerici din Tanach, Noul Testament și Coran. Francis va citi apoi versete religioase cu Peres și Abbas, versete selectate special pentru ceremonie.”
Sursa: vremuritulburi.com
//////////////////////////////////////////////
Semnul fiarei și vaccinul
„Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă. Și, după cum ați auzit că are să vină anticrist, să știți că acum s-au ridicat mulți anticriști: prin aceasta cunoaștem că este ceasul de pe urmă.” (1 Ioan 2:18).
Există foarte multe temeri legate de modul în care semnul reprezentativ al fiarei, adică cifra 666, va fi aplicat umanității. Interpretările desigur sunt foarte variate și de multe ori sunt duse la extrema conspiraționistă, asociindu-se cu acest însemn orice noutate tehnică, politică, etc.. Este posibil ca tehnica să fie parte din acest proces, însă înainte de a concluziona, trebuie să clarificăm câteva lucruri legate de acest simbol. Doar tehnica în sine nu poate fi considerată satanică. Telefoanele mobile, cardurile bancare, sistemele de protecție de pe autovehicule sau calculatoare, etc, sunt dotate cu microcipuri prin care acestea sunt controlate, și implicit activitățile desfășurate pe ele pot fi controlate. Acceptarea lor a adus deja acceptarea controlului activităților noastre în legătură cu aceste sisteme.
Semnul fiarei corespunde cu intrarea în scena lumii a fiarei a doua. Timpul în care această fiară apare este după o etapă foarte clar consemnată în Scriptură: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.” (Apocalipsa 13:12). Este evident că prima fiară, care reprezintă omul păcatului și Antihristul, va avea un moment de declin, simbolizat prin rana de moarte care fusese vindecată. Tot aici punctăm că deja biserica în acest moment este răpită, deci ca și creștini autentici nu avem de ce să ne temem. Desigur absența bisericii, implicit prezența Anticristului, va deschide drumul Prorocului mincinos, care în opinia mea, este reprezentat de fiara a doua. Însă de remarcat, că prima fiară își va face apariția în contextul în care sunt sfinți pe pământ, cu care va face război, îi va biruii și va domina lumea (conf. Apocalipsa 13:6-7). Biblia nu vorbește de modul în care ea va fi rănită de moarte, însă clarifică că va fi agresivă.
Perioada în care va apărea semnul fiarei este una în care vor fi manifestări supranaturale publice. „Săvârșea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor.” (Apocalipsa 13:13). Este foarte important de remarcat că aici vorbim despre o formă de religie dictatorială, care impune închinare, susținută de fiară prin semnele specifice cât și de icoana creată de oameni și adusă la viață de fiară. Cine nu acceptă supremația va fi omorât. (conf. Apocalipsa 13: 14-15). De remarcat că înainte de apariția semnului fiarei va fi o prigoană a creștinilor, în timpul căreia biserica va fi răpită, iar imediat după răpire, Prorocul mincinos va intra în scenă dezvelindu-și capacitatea supranaturală într-o formă dictatorială, mai exact într-o religie unică mondială.
Alt element de remarcat este afectarea integrității oamenilor. Pârghia prin care o va face va fi comerțul, astfel încât nimeni să nu mai poată face tranzacții financiare, fără ca să poată fi controlat. Aici nu ne referim doar la tranzacții care privesc uzul personal ci la toate tipurile de vânzări-cumpărări. Pentru ca un astfel de control să aibă loc, desigur trebuie aplicat ceva omului, prin care să se poată avea acces la fiecare persoană. Fiara a doua, nu va cere permisiunea de a marca. Ea va marca sau va ucide. Integritatea omului va fi distrusă prin dominare absolută, omul nemaifiind singurul factor decidend asupra propriul lui corp. Aplicarea la, sau corectarea corpului uman este o ofensă adusă Creatorului, prin care Diavolul subliniază că principiile așezate de Dumnezeu în om, trebuie reordonate.
Intimitatea este un alt aspect. Ea va fi distrusă de semnul fiarei din două aspecte: unul deja menționat, prin care integritatea corporală va fi afectată și impunerea apartenenței. Cu alte cuvinte liberul arbitru trebuie abolit, evidențierea activității omului trebuie extinsă de la divinitate și la alte entități, organele corpului uman trebuie completate cu elemente care să poată recepționa și emite semnale din alte surse, diferite de cea divină (aici putem vorbi de cibernetică), prin care controlul asupra fiecărui individ va fi nelimitat. Semnul fiarei reprezintă numele fiarei sau numărul numelui ei (conf. Apocalipsa 13:17), care de fapt este un marcaj al apartenenței: ești al meu, poți să faci doar ce îți permit! Aici vorbim inclusiv de libertatea și nevoile uzuale al omului, care vor fi date la o parte, în scopul susținerii fiarei.
Un vaccin, chiar dacă afectează anumite grupe de celule din corp, nu poate avea capacitatea ca să emită sau să recepționeze semnale. Deci din această perspectivă vaccinul nu este semnul al fiarei. Ca să fie un semn al fiarei, biserica trebuia deja să fi fost redusă la tăcere, trebuia deja să fi fost răpită, și, trebuia deja să fi experimentat multe din evenimentele descrise de Ioan în Apocalipsa. Vaccinul pentru moment trebuie analizat. Privit din perspectiva profețiilor biblice nu este în segmentul de timp unde se poate asocia cu semnul fiarei. Însă privit prin prisma utilității și efectelor, putem trage câteva concluzii. Pentru moment, datorită timpului scurt de testare, nu se poate spune care ar putea fi efectele injectării vaccinului în corp pe termen lung. Se pare că nici pe termen scurt, rezultatul nu pare a fi unul bun, din moment ce în rândul celor vaccinați anti-covit 19 au apărut pacienți infectați tocmai cu această boală. Trebuie înțeleasă presiunea politicienilor din perspectiva responsabilităților lor: ei doresc relansarea economiei și a societății cu orice preț. Însă nu trebuie ca umanitatea să plătească nota de plată îndoit: odată simțind efectul dezastruos al pandemiei și al doilea aspect să se pricopsească cu efecte nedorite în urma vaccinării făcute în pripă.
Cred că înainte de a se pune presiune pe populație pentru a se vaccina trebuie să se dea explicații oamenilor, dar NU din cele conspiraționiste sau de extremă, ci de către specialiștii care au lucrat la crearea vaccinului, pe înțelesul tuturor. Ce înseamnă acest vaccin de la forma de creare până la efecte? Apoi lăsată populația să decidă forma în care hotărăște implementarea unui astfel de tratament. Așa cum ONG-urile au luptat și au fost luate în considerare când au reprezentat anumite categorii sociale, tot așa cred că trebuie acordat credit unor astfel de organizații pro-populație, cară să medieze pentru oamenii care deja sunt speriați și panicați, pentru a fi informați și ajutați să înțeleagă și să decidă.
„Prea iubiților, să nu dați crezare oricărui duh; ci să cercetați duhurile, dacă sânt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți prooroci mincinoși. […] și orice duh, care nu mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire ați auzit. El chiar este în lume acum.” (1 Ioan 4:1,3).
„Totuși temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui”; și: „Oricine rostește Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!” (2 Timotei 2:19).
https://www.beteldublin.com/semnul-fiarei-si-vaccinul/
//////////////////////////////////////////////
ANTICRISTUL ȘI PROROCUL MINCINOS – VERSETE BIBLICE
Daniel 7:7-8 După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne. 8 M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie
Daniel 7:11-12 Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc ca să fie ars. 12 Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit.
Daniel 7:19-27 În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte; şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea; 20 şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei; asupra cornului acestuia care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. 21 am văzut, de asemenea, cumcornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, 22 până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia. 23 El mi-a vorbit aşa: „Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. 24 Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. 25 El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. 26 Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. 27 Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!
Daniel 8:8-12 Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor. 9 Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. 10 S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. 11 S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt. 12 Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început.
Daniel 8:16-27 Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai, care a strigat şi a zis: „Gabriele, tâlcuieşte-i vedenia aceasta.” 17 El a venit atunci lângă locul unde eram; şi la apropierea lui, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului!” 18 Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam. 19 Apoi mi-a zis: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului. 20 Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii mezilor şi perşilor. 21 Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. 22 Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patru împărăţii care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere. 23 La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. 24 El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. 25 Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti. 26 Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.” 27 Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia.
Daniel 9:26-27 „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. 27 El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”
Daniel 11:20-24 „Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăţiei; dar în câteva zile va fi zdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război. 21 În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va ridica deodată şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire. 22 Oştile se vor revărsa ca un râu înaintea lui, dar vor fi nimicite împreună cu o căpetenie a legământului. 23 După ce se vor uni cu el, el va întrebuinţa o viclenie; va porni şi va birui cu puţină lume. 24 Va intra pe neaşteptate în locurile cele mai roditoare ale ţinutului; va face ce nu făcuseră nici părinţii lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi la planuri împotriva cetăţuilor, şi aceasta va ţine o vreme.”
Daniel 11:27-39 „Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă. 28 Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui, şi apoi se va întoarce în ţara lui. 29 La o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte. 30 Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui; iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân; ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. 31 Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. 32 Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. 33 Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. 34 Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. 35 Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţaţi şi albiţi, până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă. 36 Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. 37 Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi. 38 În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ. 39 Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată.”
Daniel 11:40-45 „La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca. 41 Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui. 42 Îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. 43 Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. 44 Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. 45 Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.”
Matei 24:4-5 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. 5 Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Cristosul!” Şi vor înşela pe mulţi.”
Matei 25:15-16 „De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! –16 atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi”
Marcu 13:4-6 Isus a început atunci să le spună: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. 6 Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Cristosul!” Şi vor înşela pe mulţi.”
Marcu 13:14-23 „Când veţi vedea „urâciunea pustiirii” stând acolo unde nu se cade să fie – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi. 15 Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare şi să nu intre în casă ca să-şi ia ceva din ea.16 Şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. 17 Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! 18 Rugaţi-vă ca lucrurile acestea să nu se întâmple iarna. 19 Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi, şi cum nici nu va mai fi vreodată. 20 Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi. 21 Dacă vă va zice cineva atunci: „Iată, Cristosul este aici” sau: „Iată-L acolo”, să nu-l credeţi. 22 Căci se vor scula cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. 23 Păziţi-vă, iată că vi le-am spus toate dinainte.”
Luca 21: 8-9 Isus a răspuns: „Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Cristosul” şi „Vremea se apropie.” Să nu mergeţi după ei. 9 Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă înspăimântaţi; pentru că întâi trebuie să se întâmple aceste lucruri. Dar sfârşitul nu va fi îndată.”
Ioan 5:43 „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi.”
2 Tesaloniceni 2:1-12 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, 2 să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. 3 Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegiia, fiul pierzării, 4 potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. 5 Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? 6 Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. 7 Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. 8 Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. 9 Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase 10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, 12 pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.
1 Ioan 2:18-23 Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. 19 Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. 20 Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru. 21 V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr. 22 Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. 23 Oricine tăgăduieşte pe Fiul n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.
1 Ioan 4:1-3 Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. 2 Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu; 3 şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.
Apocalipsa 6:1-2 Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” 2 M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruie.
Apocalipsa 9:11 Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon, iar pe greceşte, Apolion.
Apocalipsa 11:7-8 Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. 8 Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor.
Apocalipsa 13:1-10 Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. 2 Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. 3 Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. 4 Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” 5 I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. 6 Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. 7 I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. 8 Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat. 9 Cine are urechi să audă! 10 Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor
Apocalipsa 14:9-11 Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, 10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. 11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!
Apocalipsa 16:12-14 Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit. 13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. 14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. –”
Apocalipsa 17:1-18 Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. 2 Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” 3 Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. 4 Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. 5 Pe frunte purta scris un nume, O TAINĂ: „BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.” 6 Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. 7 Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. 8 Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni. – 9 Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. 10 Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme. 11 Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare. 12 Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. 13 Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. 14 Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.” 15 Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. 16 Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. 17 Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. 18 Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.
Apocalipsa 19:11-21 Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă „Cel credincios – şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. 12 Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. 13 Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.” 14 Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. 15 Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. 16 Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „„ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAŢILOR ŞI DOMNUL DOMNILOR.” 17 Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, 18 ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” 19 Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. 20 Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. 21 Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.
Apocalipsa 20:10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.
VERSETE DESPRE PROROCUL MINCINOS
Apocalipsa 13:11-18 Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. 12 Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. 13 Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. 14 Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. 15 I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. 16 Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, 17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. 18 Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.
Apocalipsa 16:12-14 Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit. 13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. 14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. –
Apocalipsa 19:20-21 Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. 21 Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.
Apocalipsa 20:10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.
ALTE ARTICOLE DESPRE ANTICRIST, FIUL PIERZARII aici : https://www.rapturebibletruth.com/anticristul-536i-prorocul-mincinos—versete-biblice.html
///////////////////////////////////////////
(Alte variatiuni despre …) CEA DE-A DOUA FIARĂ SAU PROROCUL MINCINOS
Peste tot în lume, oamenii au anumite așteptări de la viitor. Globaliștii doresc un sistem de conducere unic la nivel mondial, independenții doresc să păstreze punctele tari și distincte ale națiunilor lor, chiar dacă au și probleme. Musulmanii îl așteaptă pe Mahdi. Mulți evrei care nu L-au acceptat pe Isus Cristos ca fiind adevăratul Mesia, continuă să-L aștepte pe Mesia. Creștinii așteaptă întoarcerea Lui Isus; dintre aceștia, unii cred că Isus va reveni doar pentru „Domnia de o mie de ani” și așteaptă doar „ A doua venire a Domnului”; alții așteptăm ca Domnul să vină pe nori pentru Răpirea bisericii Lui la cer și apoi să revină pentru „A doua Sa venire”. Mulți dintre creștinii care-L așteaptă pe Isus, știu că înaintea Lui, va veni Anticristul care va trebui să împlinească profețiile referitoare la el (2 Tesaloniceni 2:1-4), înainte ca Isus să-și ridice biserica la cer. Și dintre cei care cred că va fi doar a „A doua venire a Domnului Isus”, mulți știu că sunt mai multe prorocii care nu s-au împlinit, inclusiv de către diavol, care va face mult rău pe acest Pământ.
Prin studierea Cuvântului Lui Dumnezeu, aceia dintre noi care așteptăm să apară Anticristul, care este „fiara dintâi” despre care citim în Apocalipsa 13:1-10, știm că trebuie să fie și o „a doua fiară”, care va conlucra cu „fiara dintâi”. Ce putem ști cu adevărat despre „a doua fiară”, care este numită în Biblie și „prorocul mincinos”? Ce putem concluziona din ceea ce scrie în Scriptură, pe acest subiect?
În primul rând, să vedem versetele care fac referire directă la „a doua fiară”:
Apocalipsa 13:11-18 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată) „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea (răcnea) ca un balaur. 12 Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. 13 Săvârşea semne mari (minuni extraordinare), până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. 14 Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele (minunile) pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei (celei dintâi). Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. 15 I s-a dat putere [de asemenea] să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. 16 Şi a făcut ca toţi [la fel]: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn [o inscripție, ștampilată] pe mâna dreaptă sau pe frunte 17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul [inscripția ștampila] acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. 18 Aici e [loc pentru] înţelepciunea [o cerere de înțelepciune pentru interpretare]. Cine are pricepere (minte pătrunzătoare și suficientă perspicacitate), să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om [numărul unui anumit om]. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.”
(Notă: din punct de vedere profetic, coarnele semnifică putere și autoritate)
Apocalipsa 16:12-16 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată) „Al şaselea [înger] a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea [pentru venirea] împăraţilor care au să vină din Răsărit. 13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte [săritoare]. 14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite (minuni, miracole) şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. 15 „Iată , Eu vin ca un hoţ. Ferice (binecuvântat, de invidiat) de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” 16 Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.”
Apocalipsa 19:19-20 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată)„Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel [Isus] ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. 20 Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul (ștampila,inscripția) fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.”
Apocalipsa 20:10 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată)„Şi diavolul, care-i înşela [conducându-i în rătăcire și seducându-i], a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde sunt fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor (pentru totdeauna, veșnic).”
În tabelul următor, sunt prezentate schematic câteva puncte cheie.
Picture
Urmează câteva idei pe marginea acestor versete.
Este numit a doua fiară dar și prorocul mincinos (Apocalipsa 13:11,16:13,19:20,20:10).
Când este menționată pentru prima dată cea de-a doua fiară, în Apocalipsa 13:11-18, aceasta este numită „o altă fiară”, pentru ca ulterior să fie numită „prorocul mincinos”, în Apocalipsa 19:20 „Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul (ștampila, inscripția, marca) fiarei şi se închinaseră icoanei ei…” Această informație confirmă că el este cea de-a doua fiară din Apocalipsa 13. Toate acestea sunt corelate cu informațiile din Apocalipsa 16:12-16 și Apocalipsa 20:10.
Va sluji ca proroc, dar va fi unul fals (Apocalipsa 16:13,19:20,20:10).
Unii predicatori, și nu numai, sunt de părere că prorocul mincinos va fi un papă catolic sau un alt lider religios important al bisericilor tradiționale creștine. Alții spun că ar putea foarte bine să fie un proroc mozaic evreu. Cuvântul pe care l-a folosit apostolul Ioan în limba greacă originală și tradus în limba română prin „proroc mincinos”, este „pseudoprophētēs”, care înseamnă „profet fals, ghicitor fals sau impostor religios” (conform „Strong’s Concordance”). „Fals” înseamnă „contrafăcut, a nu fi ceea ce pretinde că este, neautentic, care are doar aparența adevărului”. Isus a folosit același cuvânt când ne avertiza că vor fi proroci mincinoși în Matei 7:15,24:11,24 și Marcu 13:22. Regăsim același termen în Luca 6:26. În toate aceste instanțe, termenul îi descrie pe cei care „pretind că sunt proroci”. În Faptele Apostolilor 13:6, citim despre Bar-Isus, al cărui nume tradus este „Elima” și care este descris ca fiind un vrăjitor, un proroc mincinos, iudeu.
Faptele Apostolilor 13:6-12 „După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un vrăjitor, proroc mincinos, un iudeu, cu numele Bar-Isus, 7 care era cu dregătorul Sergius Paulus, un om înţelept. Acesta din urmă a chemat pe Barnaba şi pe Saul şi şi-a arătat dorinţa să audă Cuvântul lui Dumnezeu. 8 Dar Elima, vrăjitorul – căci aşa se tâlcuieşte numele lui –, le stătea împotrivă şi căuta să abată pe dregător de la credinţă. 9 Atunci, Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el 10 şi a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? 11 Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric şi căuta bâjbâind nişte oameni care să-l ducă de mână. 12 Atunci, dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut şi a rămas uimit de învăţătura Domnului.”
În versetele de mai sus, vedem cum Pavel l-a demascat pe slujitorul diavolului și a prorocit corect, că urma să fie orb pentru un timp. Nu putem decât să sperăm că Elima și-a dat seama care era adevărul, a renunțat la căile lui rele și s-a întors la Domnul.
Este uimitor cât de bine l-a caracterizat Pavel pe prorocul mincinos (vrăjitorul) Elima: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?” Cele spuse de Pavel ne dă o oarecare idee despre caracterul celui care va fi „prorocul mincinos” al lui Anticrist.
Va arăta ca un miel cu două coarne dar va vorbi ca un balaur (Apocalipsa 13:11).
Această descriere ne face să concluzionăm că va părea că este o persoană destul de plăcută, dar ceea ce va ieși din gura lui va fi feroce, înfiorător, urât sau murdar. Cum ar putea fi altfel ceea ce spune un balaur, un dragon? Fără îndoială că va putea să pară destul de drăguț, dar să nu uităm că nu numai că va vorbi ca un balaur dar va și vorbi pentru balaur, care este diavolul, șarpele cel vechi, cum mai este numit în Apocalipsa 12:9,14; 20:9.
Va avea și va folosi puterea și autoritatea primei fiare, a Anticrist-ului, când este în prezența lui (Apocalipsa 13:12a).
Acest verset spune „Ea a exercitat toată autoritatea primei fiare, în locul ei…” (NTLR). În textul original, în limba greacă spune că „fiara exercita toată autoritatea primei fiare, în prezența acesteia”. Aceasta înseamnă că are toată puterea și dreptul de a controla totul, așa cum are fiara dintâi și le folosește în locul acesteia, în fața ochilor acesteia. Pentru majoritatea dintre noi pare foarte ciudat ca un lider politic să aibă un proroc care să exercite puterea și autoritatea acelui lider, în prezența lui, în loc s-o facă el însuși. Majoritatea liderilor din zilele noastre, sunt președinți care au vice-președinți sau prim-miniștri care-și exercită puterea împreună cu alți oficiali aleși. Sunt mai multe forme de guvernământ despre care avem cunoștință, dar trebuie să recunoaștem că cea pe care o vedem aici, este ceva total diferit. Pe măsură ce continuăm să studiem, vom vedea mai multe dintre acțiunile celei de-a doua fiare, care au loc în prezența celei dintâi. Nu ne este neapărat ușor să înțelegem această „formă de guvernământ”. Ce știm despre autoritatea primei fiare? „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13:2); de asemenea știm că „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 13:5); precum și că „M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.” (Apocalipsa 6:2).
Va face ca Pământul și toți locuitorii lui să se închine primei fiare a cărei rană de moarte va fi fost vindecată (Apocalipsa 13:12b).
Prima fiară a avut o rană care ar fi trebuit să-i cauzeze moartea. Apocalipsa 13:3-4 spune, „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. 4 Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?””
Deci când primește fiara dintâi rana de moarte de care se folosește prorocul mincinos ca s-o înalțe și să-i facă pe locuitorii Pământului să i se închine? Se pare că prima fiară va fi un lider politic de succes, cu victorii răsunătoare în diferite bătălii sau situații limită și cineva va încerca să-l asasineze, sau cel puțin așa va părea. Prorocul lui mincinos va folosi la maximum acest prilej ca să-l ridice în ochii mulțimii și să-l declare dumnezeu. Unii cred chiar că prorocul mincinos va face o „minune de vindecare”. Nu găsesc suport biblic pentru o astfel de idee, dar pot înțelege de ce unii pot crede în acest fel.
Va face semne mari (minuni extraordinare) (Apocalipsa 13:13).
În vremurile în care trăim, sunt posibile tot felul de trucuri. Un verset din 2 Tesaloniceni care face referire la Anticrist, este clar în această privință:
„Arătarea lui [a celui nelegiuit, a lui Anticrist] se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de [pretinse] minuni, de semne şi puteri [toate fiind] mincinoase” 2 Tesaloniceni 2:9.
Va fi greu de spus cât va fi adevărat și cât va fi fals dintre semnele pe care le va face prorocul mincinos și probabil doar Dumnezeu va știi adevărul pe deplin. Cu siguranță că prorocul mincinos, al lui Anticrist (prima fiară), cu ajutorul stăpânului său Satan, va înșela pe mulți.
Va face chiar să coboare foc din cer, în văzul tuturor (Apocalipsa 13:13b).
Această parte din agenda lui de lucru, va atrage atenția în mod deosebit. Va coborî „foc” în mod literal sau se va folosi de un fulger, de o lumină laser sau de cu totul altceva? Nu știm deocamdată. În Vechiul Testament, prorocul Ilie s-a rugat și a coborât foc din cer. Pare posibil ca acest proroc mincinos să fie un „Ilie fals”. Sunt versete care spun ca Ilie trebuie să vină înaintea Lui Mesia (Maleahi 4:3-6), despre care creștinii știu că deja s-au împlinit prin Ioan Botezătorul (Matei 17:10-13). Dar evreii încă mai așteaptă împlinirea lor. Pe parcursul acestui articol, vom dezbate mai pe larg posibilitatea ca „prorocul mincinos” să fie un „Ilie-fals”.
Va fi un înșelător; îi va înșela pe locuitorii Pământului (nu și pe credincioși) (Apocalipsa 13:14).
A doua fiară, va fi un înșelător în multe privințe. Prin poziția și faptele sale îi va înșela pe cei pierduți. Unii spun că Apocalipsa 13:14 dovedește că Răpirea va fi pre-tribulaționistă, pentru că spune că creștinii nu sunt prezenți. Dar aceasta este o interpretare falsă. Dacă luăm în considerare toate versetele implicate, putem vedea că cuvintele „locuitorii Pământului” sunt folosite de Ioan când face referire la cei care o urmau pe fiară.
Iată ce spune de fapt acest verset: „Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele (minunile) pe care i se dăduse să le facă în faţa [celei dintâi] fiare. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie [mică] şi trăia” Apocalipsa 13:14 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată).
Cu alte cuvinte, aceștia sunt cei care nu cred în Isus (cei care iubesc întunericul mai mult decât lumina), care sunt înșelați; credincioșii, care știu adevărul nu vor fi înșelați. Aceeași idee o vedem și în 2 Tesaloniceni 2:9. În Matei 24:4, Marcu 13:5 și Luca 21:8 , versete în care Domnul ne avertizează despre aceste vremuri, Isus spune: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”. Isus ne spune nouă poporului Său, adică creștinilor să nu ne lăsăm înșelați, arătând dinainte ca aceste lucruri să se întâmple, că vom fi prezenți în acele vremuri.
Apocalipsa 13:5-10 „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni [3 ani și ½ ]. 6 Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. 7 I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. 8 Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat. 9 Cine are urechi, să audă! 10 Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabia. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.”
Sfinții au nevoie de multă răbdare și credință, pentru că vom fi acolo (cei pe care Domnul nu ne va lua acasă până atunci). În versetul 8 Ioan spune că cei care o vor urma pe fiară și i se vor închina, sunt cei ale căror nume nu au fost scrise în Cartea Vieții. Cred că Ioan face din nou referire la necredincioși, dar nu spune că creștinii nu vor fi pe Pământ. Dimpotrivă, în versetul 7, citim că sfinții sunt prezenți și chiar că lui Anticrist i se va fi dat putere să-i învingă și să stăpânească peste toți oamenii.
A doua fiară sau prorocul mincinos va avea abilitatea de a-i înșela pe mulți, nu doar pentru că oamenii se vor mira de semnele și minunile mincinoase pe care le face, ci și pentru că este parte din planul Lui Dumnezeu, așa cum arată versetele următoare:
2 Tesaloniceni 2:9-12 „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase 10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: 12 pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.”
Cei care vor crede înșelătoria ca fiind adevăr, vor fi cei care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”. Dumnezeu le va trimite „o lucrare de rătăcire”, ca urmare a faptului că au ales întunericul în locul luminii.
Va porunci celor pe care i-a înșelat să facă o icoană (statuie) după chipul fiarei (Apocalipsa 14b).
Și i se va da putere să dea suflare icoanei fiarei și ca urmare icoana va putea vorbi (Apocalipsa 13:15a).
El sau statuia făcută la porunca lui și căreia i se va da suflare, va face ca cei care nu se vor închina icoanei fiarei să fie omorâți (Apocalipsa 13:15b).
Despre această statuie/icoană a lui Anticrist, cea dintâi fiară, citim în cartea Daniel și în Evanghelii, unde apare denumită „urăciunea pustiirii”. Unii au încercat să spună că aceste profeții s-au împlinit deja prin Antiochus IV Epiphanes, în jurul anului 168 î.Hr., precum și de către alții, dar nu este așa, pentru că toate acestea urmează să se întâmple. Cu siguranță nu s-au împlinit înainte ca Isus să vină în trup, pentru că El însuși a spus că urmează să se întâmple. Alții spun că romanii au pângărit Templul cu o statuie cu puțin înainte de căderea Ierusalimului în 70 d.Hr., dar Biblia arată clar că acest lucru nu se poate întâmpla înainte ca „fiara” despre a cărei statuie sau icoană este vorba, să stăpânească peste tot Pământul, să se declare pe sine însuși drept dumnezeu și să-și pună „chipul” în Templul din Ierusalim (care la momentul acestei scrieri, 25/08/2018, încă nu a fost reconstruit).
Daniel 8:11 „S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt.”
Daniel 9:27 „El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”
Daniel 11:30b-31 „… el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân, ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. 31 Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.”
2 Tesaloniceni 2:4 „potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”
Marcu 13:14 „Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie – cine citeşte să înţeleagă –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi….” Citat și în Matei 24:15.
Mulți evrei vor crede că prima fiară, Anticrist-ul, este Mesia lor. Vor cădea pradă înșelăciunii pentru că Dumnezeu îi va lăsa să fie înșelați de acesta. Israelul L-a respins pe Fiul Lui Dumnezeu, pentru că-și doreau un Mesia care să fie cum va fi Anticristul, nu cum a fost adevăratul Cristos care a venit deja. Dar când vor vedea evreii că „Mesia lor” oprește „jertfa necurmată” care se va fi adus în Templu, unde se va auto-intitula ca Dumnezeu și unde prorocul mincinos îi va expune icoana (sau statuia), poruncind tuturor să i se închine, își vor da seama că au fost înșelați. Ei cunosc bine „Cele zece porunci”, care încep cu „să nu ai alți dumnezei în afară de mine și să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor… Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti”. Atunci toată mascarada se va încheia. Evreii vor trebui să fugă, pentru că ura contra lor (antisemitismul), care va fi fost ascuns până la acel moment va fi dat pe față și va ajunge la apogeu. De aceea Isus a spus: „cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi”. Imediat după ce Cei doi martori vor fi uciși, în Apocalipsa 11:7, va începe prigonirea evreilor. Până la acel moment nu va fi posibilă pângărirea Templului, dar când Cei doi martori ai Lui Dumnezeu vor fi uciși, jertfele vor înceta, urâciunea pustiirii va fi instalată în Templu și va fi impusă închinarea înaintea fiarei.
Acesta va fi cel mai periculos timp, atât pentru evrei cât și pentru creștinii adevărați, pentru că imediat va urma impunerea semnului fiarei.
Apocalipsa 13:16-17 „ Şi a făcut ca toţi [la fel]: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn [o inscripție, ștampilată] pe mâna dreaptă sau pe frunte 17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul [inscripția ștampila] acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.”
Creștinii vor fi fost deja persecutați, dar nu la nivelul la care vor fi după ce fiara se va declara pe sine ca fiind Dumnezeu. Fără semnul fiarei, nimeni nu va putea cumpăra sau vinde nimic. Semnul va fi numele sau numărul numelui fiarei. Acceptarea semnului va echivala cu supunerea înaintea celui rău, ceea ce este mai rău decât a renunța la credința în Isus. Biblia spune:
Apocalipsa 14:9-13 „ Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, 10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. 11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! 12 Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” 13 Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”
Nu va fi vorba doar de acceptarea semnului. Va fi vorba și despre închinare. Imaginea fiarei căreia i se va da viață sau prorocul mincinos (este greu de spus exact care dintre ei, după felul în care sunt scrise versetele inclusiv în textul original) va porunci ca toți să se închine fiarei și să primească semnul acesteia, sau nu vor putea cumpăra și nici vinde nimic.
Cred că atunci va fi momentul când vor avea loc evenimentele celei de-a cincea peceți (martiriul). Pecețile a șasea și a șaptea (Răpirea) se vor întâmpla la scurt timp, de asemenea. Toți cei care vor fi prinși că nu se vor închina lui Anticrist vor fi omorâți. Slavă Domnului, sperăm că această perioadă va fi doar de 3 zile și ½, pentru că credem că Răpirea va avea loc când Cei doi martori vor învia și vor fi ridicați la cer.
Aceasta este a cincea pecete:
Apocalipsa 6:9-11 „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. 10 Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” 11 Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.”
Pecețile a șasea și a șaptea sunt Răpirea bisericii la cer (Apocalipsa 5:12-17,8:1). Unii încearcă să spună că toate versetele biblice care spun că „soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge”, fac referire la „A doua venire a Domnului”. Dar în acest caz este cu siguranță vorba de Răpire, pentru că Domnul spune că se va întâmpla când Își va strânge poporul la El, sus în văzduh. La Bătălia de la Armaghedon, care va avea loc imediat înaintea celei de ”A doua veniri”, Domnul nu-și va ”strânge poporul”, cum va fi făcut deja, ci va veni însoțit de ai Lui.
Pecețile a șasea și a șaptea au loc la timpul Răpirii. Iată câteva dintre versetele implicate: Apocalipsa 5:12-17, Apocalipsa 8:1, Matei 24:15-31, Marcu 13:14-27, Luca 21:20-27.
Idea că biserica dispare într-o Răpire secretă este doar un mit care este foarte departe de adevăr. Răpirea este un eveniment global atât de mare încât va fi văzut de pe întregul Pământ. Domnul va cutremura Pământul și cerurile. Se va face întuneric și cerul se va rula ca un sul. Iar Domnul Isus va apărea pe nori albi strălucitori, în toată gloria Lui și totul se va opri în loc pentru El. Mai multe detalii despre acest glorios eveniment și multe versete care să-l confirme, găsiți în articolul „Orice ochil Îl va vedea”.
Cu atât de multe învățături greșite despre Răpire și idei false propagate prin filme, cărți sau alte forme de mass-media, nu putem găsi adevărul decât citind Biblia în mod personal și dedicat. Orice citim, vedem sau auzim trebuie filtrat prin adevărul Cuvântului Lui Dumnezeu. Chiar dacă aceasta nu este o problemă de care să depindă mântuirea, este important să cunoaștem adevărul din mai multe motive. Dacă avem o concepție falsă, nu avem o bază solidă pe care să construim mai departe, pentru că adevărul nu poate fi susținut decât de adevăr. Domnul nu ne va descoperi mai mult despre nici un subiect, dacă comentăm contra adevărului. Este foarte probabil ca unii credincioși să-și piardă credința și să cadă pradă înșelăciunii celui rău, pentru că atunci când lucrurile nu se vor derula cum se așteptau, se vor îndoi de Domnul și de adevărul Cuvântului Lui. Cred că în primul rând, Domnul este Cel care vrea să fim pregătiți. Și nu este vorba despre a strânge provizii de apă și mâncare. Domnul vrea să știm că vor veni necazuri pentru biserica Lui din zilele din urmă. El vrea să rămânem tari în credință și să nu cădem pradă înșelăciunilor celui rău. De asemenea vrea să-i putem ajuta pe ceilalți. Chiar dacă opiniile noastre despre ce va fi în zilele din urmă diferă, Cuvântul Lui Dumnezeu conține adevărul și Domnul vrea să-l cunoaștem, oricare ar fi acela.
A doua fiară sau prorocul mincinos îi va ajuta pe balaur și pe Anticrist să se alieze cu liderii și conducătorii Pământului pentru Bătălia de la Armaghedon (Apocalipsa 16:13-16).
Vor fi șapte îngeri speciali care vor turna cele șapte potire ale mâniei Lui Dumnezeu, după ce biserica va fi luată de pe Pământ la Răpire și după ce cei 144000 de evrei vor fi pecetluiți. Al șaselea înger îi va ajuta de fapt pe cei răi să se pregătească pentru Armaghedon. Iată versetele:
Apocalipsa 16:12-16 „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. 13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. 14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. 15 „Iată , Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” 16 Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.”
Cea de-a doua fiară va fi prinsă și învinsă la Bătălia de la Armaghedon (Apocalipsa 19:20a).
Prorocul mincinos și Anticrist-ul vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă (Apocalipsa 19:20b,20:10).
Bineînțeles că cei care sunt în tabăra întunericului pierd și Domnul învinge. Nu doar prima fiara, care este Anticristul și a doua fiară, care este prorocul mincinos vor fi prinși și aruncați în iazul de foc dar și balaurul va fi prins (Apocalipsa 20:1-3). El nu va fi aruncat încă în iazul de foc, ci va fi legat în Adânc și intrarea va fi pecetluită, pentru următorul mileniu, timp în care va fi Domnia de 1000 de ani a Lui Isus Cristos. Pe urmă, va fi eliberat pentru un „timp scurt în care să înșele neamurile”. Îi va strânge pe toți cei răi de partea Lui și vor înconjura „tabăra sfinților și cetatea preaiubită” doar ca să fie toți mistuiți de focul coborât din cer. Diavolul va fi aruncat în iazul de foc și pucioasă unde vor fi fost deja aruncați prima și a doua fiară (Apocalipsa 20:7-10).
După trecerea în revistă a tuturor acestor puncte, aș vrea să le dezvolt puțin mai mult pe unele dintre ele.
În ce privește denumirea celei de-a doua fiare de proroc mincinos. „Strong’s Concordance” dă ca posibile definiții pentru termenul din limba greacă următoarele: „profet fals, ghicitor fals sau impostor religios” (conform). Să dezvoltăm puțin expresia „impostor religios”.
Evreii mozaici nu doar că așteaptă un Mesia, dar îl așteaptă și pe Ilie să vină înaintea Lui. Mulți cred că reconstrucția Templului din Ierusalim va grăbi venirea lui Mesia sau chiar că va veni să-i ajute să reconstruiască Templul. În același timp, ei așteaptă să se întoarcă Ilie pentru ca scenariul să fie complet.
Ilie a fost ridicat de Domnul la cer, într-un car de foc care a fost înălțat la cer într-un vârtej de vânt (2 Împărați 2:11-12).
Mulți evrei mozaici, la sărbătoarea anuală de Paște („Pesach”), pregătesc la masa de „Seder” un loc liber pentru Ilie și un pahar de vin. La anumite ceremonii, când părinții dau numele copilului sau fac circumcizia băieților („brit milah”), de asemenea au pregătit un loc liber în cinstea lui Ilie. În multe ritualuri săptămânale de încheiere a „Sabbath”-ului („Havdalah”) se cântă sau se recită versuri despre venirea prorocului Ilie Tișbitul, care să aducă cu El pe Mesia, Fiul lui David.
Ilie este foarte important pentru evreii mozaici, care păzesc Tora sau Legea lui Moise.
În cartea Maleahi, Ilie este văzut ca prevestitorul lui Mesia. Așa cum arată multe cântece evreiești, speranța lor este că Ilie va veni curând și Îl va aduce cu el pe Mesia, Fiul lui David. Maleahi a prorocit despre Ilie.
Maleahi 4:3b-6 „zice Domnul oştirilor. 4 „Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în Horeb rânduieli şi porunci pentru tot Israelul! 5 Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. 6 El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!”
Creștinii știu că aceste versete au fost împlinite prin Ioan Botezătorul, așa cum ne-a spus Isus. Dar evreii care L-au respins pe adevăratul Mesia, continuă să aștepte un Mesia și cred că înaintea Lui va veni Ilie. Acestea sunt versetele în care Isus ne-a vorbit despre Ilie.
Matei 17:10-13 „Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” 11 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. 12 Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” 13 Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.”
În versetele următoare, îngerul Gabriel a prorocit despre Ioan Botezătorul, tatălui lui, Zaharia.
Luca 1:12-20 „Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut, şi l-a apucat frica. 13 Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. 14 El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. 15 Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. 16 El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor. 17 Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători, la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” 18 Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, şi nevastă-mea este înaintată în vârstă.” 19 Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc, şi să-ţi aduc această veste bună. 20 Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor.”
Chiar dacă noi știm adevărul despre Ilie și Ioan Botezătorul, evreii mozaici nu îl vor crede și continuă în inimile și mințile lor să aștepte venirea lui Ilie și a unui „Mesia care să fie pe placul lor”.
Toate aceste lucruri pot crea un scenariu destul de ciudat. Adevăratul Ilie, ar putea fi unul dintre Cei doi martori, care va lua poziție contra prorocului-mincinos, care va fi și un fals Ilie.
Așa cum Pavel a spus despre Bar-Isus, care mai era numit Elima, înșelătorul va fi „plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri”, Și nu va înceta „să strâmbe căile drepte ale Domnului”, până la ultima lui suflare.
Ultimele zile ale zilelor din urmă, nu se pot compara cu nici o altă perioadă din istorie.
Dumnezeu îi va avea pe Cei doi martori ai Săi care vor predica Evanghelia și se vor împotrivi păcatului. Șarpele cel vechi, diavolul numit și balaurul, le va avea pe cele două fiare care vor căuta să împlinească planurile lui rele. Cei doi martori ai Domnului și cei doi slujitori ai celui rău vor împotrivi unii altora înaintea tuturor locuitorilor Pământului, și fiecare va alege de parte cui este.
Nu v-ați născut în aceste vremuri din greșeală. Așa cum Dumnezeu a ales-o pe Estera pentru timpul în care a trăit, la fel v-a ales și pe dumneavoastră, pentru acest timp. „Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi” (Iacov 4:8). Doriți să-i vedeți pe cei dragi și pe cei cărora le vestiți Evanghelia în viața de zi cu zi mântuiți și să nu meargă pe calea celui rău? Nivelul înșelătoriei care va veni peste oameni, va fi foarte înalt, iar presiunile care vor fi peste creștini, vor fi mai mari decât oricând de-a lungul istoriei. Cea mai sigură cale de a fi un martor al Lui Cristos, este de a-L avea cu adevărat ca Domn în inimile noastre, trăind pe placul Lui, urmând-ul pe deplin. Când cei pierduți vor vedea că nu mințiți, nici nu folosiți un limbaj vulgar sau injurios, se vor mira. Ca urmare, unii dintre ei vor fi atrași spre Dumnezeu, iar alții Îl vor respinge atât pe Domnul cât și pe dumneavoastră. Chiar dacă nu vor spune nimic, fiecare va avea una dintre cele două reacții. „Dragostea Lui Dumnezeu” lucrează în fiecare om; pe unii ne schimbă în bine, pe când alții resping tot ce ține de Domnul.
Să căutăm să trăim cât mai aproape de Domnul, indiferent în ce timp al istoriei ne aflăm. Dar dacă avem dreptate și chiar ne apropiem de sfârșit, este cu mult mai important să fim cât mai aproape de Isus. O viață trăită curat ne va ajuta să fim puternici și poate prin trăirea noastră și alții vor alege să se întoarcă la Cristos și să fie scutiți de moartea a doua și de chinul veșnic care o vor urma. Înșelătoria va atinge cote maxime, de aceea este mult mai bine să fim mântuiți de acum și adânc înrădăcinați în Cuvântul Lui Dumnezeu.
Să fim atenți și alerți, înșelătorii vor veni.
URMĂTORUL ARTICOL
Copyright © 2018 E. Cockrell, traducere Carmen Pușcaș. Poate fi folosit pentru studiu personal sau instruire dar nu poate fi copiat și/sau distribuit integral sau parțial fără permisiune și nici pentru profit financiar.
ALTE „ARTICOLE DESPRE ANTICRIST”:
ANTICRISTUL ȘI PROROCUL MINCINOS – VERSETE BIBLICE
Versete biblice pe acest subiect pentru studiu și meditație.
ANTICRISTUL, IDENTITATE ȘI NUME
Ce spune Biblia despre identitatea și semnificația numelui lui Anticrist în Apocalipsa 17 și alte versete.
ANTICRISTUL REVELAT ÎN TREI SECȚIUNI BIBLICE
Viziunile din Daniel 7, Daniel 8 și Apocalipsa 17 îl revelează pe Fiul Pierzării în trei feluri care par diferite, dar sunt toate despre el.
BALAURUL ȘI FIARA CU ȘAPTE CAPETE ȘI ZECE COARNE
Este posibil ca balaurul, fiarele din Daniel 7:1-7 și fiara cu 7 capete și 10 coarne din Apocalipsa 12, 13 și 17 să fie o singură entitate?
CE ESTE „URÂCIUNEA PUSTIIRII”?
Ce spune Biblia despre „urâciunea pustiirii”? Este posibil să fi profanat deja Templul din Ierusalim?
URÂCIUNEA PUSTIIRII – VERSETE BIBLICE
Versetele biblice despre urâciunea pustiirii pentru studiu și analiză.
FIARA STACOJIE ȘI BABILONUL CEL MARE, MAMA PROSTITUATELOR ȘI A URÂCIUNILOR PĂMÂNTULUI
Versete biblice cu comentarii care arată multe despre cine sunt fiara și prostituata, precum și relația dintre acestea.
SĂ ÎNȚELEGEM CINE ESTE ANTICRISTUL, FIUL PIERZĂRII
Anticristul este de fapt un fals Mesia care vine împotriva Lui Isus Cristos.
SATAN NU ESTE ANTICRISTUL
Dovezile Biblice care arată că cei doi au identități diferite.
VA FI MESIA EVREILOR, ANTICRISTUL CREȘTINILOR?
Merită să ne gândim la aceste lucruri, pentru a ne forma o imagine corectă despre Anticrist.
https://www.thetruthstandsforever.com/cea-de-a-doua-fiar258-sau-prorocul-mincinos.html
//////////////////////////////////////////
Răspuns „teologiei” homosexualilor
Joe Dallas este un fost homosexual, implicat acum societatea civilă pentru ajutarea altor homosexuali să scape de această patimă
Joe Dallas
Joe Dallas, fondator al Genesis Counseling, este autorul a trei cărți despre homosexualitate: Desires in Conflict (Dorințe în conflict), Unforgiven Sins (Păcate neiertate) și A Strong Delusion: Confronting the „Gay Christian” Movement (O mare înșelătorie: răspuns mișcării „creștinilor homosexuali”). Fost activist homosexual și membru al Bisericii Metropolitane din New York, el a lucrat cu sute de bărbați și femei care se confruntau cu probleme de homosexualitate și conexe.
Prezentul material are trei părți și constituie un răspuns dat „teologiei” homosexualilor. Argumentele – sau considerațiile – acestei „teologii” sunt împărțite în trei categorii: argumente sociale, argumente religioase generale și argumente scripturale. Este oferită o scurtă descriere a acestor argumente, urmată de un răspuns / o respingere a fiecăruia.
Culte religioase care hirotonesc homosexuali, prelați și pastori care celebrează căsătorii homosexuale, biserici invadate de activiști homosexuali deșănțați, dezbateri asupra homosexualității care divid denominațiunile creștine – cine ar fi gândit că s-ar putea ajunge vreodată la așa ceva în istoria Bisericii?
O dezbatere puternică între creștini și homosexuali nu trebuie să mire pe nimeni. Dacă autorul și comentatorul Dr. Dennis Praeger are dreptate când afirmă că morala iudeo-creștină este responsabilă pentru dezaprobarea homosexualității de către societatea occidentală, atunci conflictele dintre Biserică și activiștii homosexuali nu sunt doar de înțeles, ci chiar inevitabile. (În timp ce acceptarea homosexualității în culturile străvechi este cunoscută, ultimii 2000 de ani ai societății occidentale au respins-o, iar influența Vechiului și Noului Testament a jucat un rol important în aceasta.)
Ce este surprinzător totuși este curentul actual în care această morală nu numai că este contestată, ci este chiar reformulată, în special sub forma unei „teologii” a homosexualilor.
„Teologia” homosexualilor depășește granițele filosofiei homosexuale; ea urmărește legitimizarea (nu doar tolerarea) homosexualității. Purtătorii de cuvânt homosexuali nu au făcut un secret din obiectivul lor în cultura seculară; activistul Jeff Levi a explicat-o deschis în timpul marșului pentru drepturile homosexualilor din 1987 de la Washington:
„Nu mai urmărim doar dreptul la intimitate și protejare. Avem de asemenea dreptul – asemenea americanilor heterosexuali – să vedem că guvernul și societatea ne acceptă stilul de viață. Până când relațiile noastre nu sunt recunoscute în legislație – legislația privind impozitarea – și programele guvernamentale nu iau în considerare relațiile noastre, nu putem vorbi de egalitate în societatea americană.”
„Teologia” homosexualilor merge mai departe și redefinește homosexualitatea ca fiind inspirată de Dumnezeu și chiar permisă din punct de vedere moral:
„Am învățat să-mi accept și chiar să apreciez orientarea mea sexuală ca pe un dar de la Dumnezeu.” – Mel White, scriitor homosexual
Atunci când Dumnezeu este prezentat ca aprobând un lucru pe care El de fapt l-a respins într-o manieră clară, atunci are loc o mascaradă religioasă. Combaterea ei este necesară pentru că ea („teologia” homosexualilor) ne cere să-i aprobăm pe creștini într-o stare de păcat, în timp ce Scriptura ne cere să facem exact opusul. Ca urmași ai lui Hristos pe pământ, este o trădare a Lui dacă păcatul constant al unui credincios nu are nici un efect asupra relației noastre cu acel credincios. Aceasta le-a spus Sf. Ap. Pavel celor din Tesalonic:
„Fraților, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriți de orice frate care umblă fără rânduială și nu după predania pe care ați primit-o de la noi. Și dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe acela să-l însemnați și să nu mai aveți cu el nici un amestec, ca să-i fie rușine. Dar să nu-l socotiți ca pe un vrăjmaș, ci povățuiți-l ca pe un frate.” (2 Tes. 3:6, 14-15)
La fel, când Pavel a auzit de relația incestuoasă a unui creștin din Corint cu mama sa vitregă, el a poruncit ca acel om să fie dat afară din biserică (1 Cor. 5:1-5) și apoi a explicat principiul combaterii și, dacă e cazul, al expulzării din comunitatea de credincioși:
„Să dați pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Semeția voastră nu e bună. Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura?” (1 Cor. 5:6-7)
Un trup sănătos aruncă afară impuritățile; Biserica – trupul lui Hristos – nu-și poate permite mai puțin. Greșeala, asemenea aluatului (drojdiei) are un efect otrăvitor.
„Teologia” homosexualilor este o înșelătorie – o acomodare seducătoare croită anume pentru creștinii care se luptă cu ispitele homosexuale – și este considerată un compromis. Unii, care își spun „creștini homosexuali”, pot cădea în capcană acceptând-o, iar alții o pot vedea ca pe o răzvrătire. Ce anume îi face să accepte o minciună, nu putem spune. Dar ceea ce putem spune este că se înșală. Se înșală de moarte.
Spunând însă aceasta, trebuie să fim atenți. Când răspundem „teologiei” homosexualilor, facem aceasta din poziția unor păcătoși care vorbesc altor păcătoși; nimic mai mult.
Mesajul meu către homosexuali este: Vă iubim. Veniți alături de noi în lupta cu păcatul. Nu îi cedați!
„Teologia” homosexualilor pe scurt
În ce anume cred „creștinii homosexuali” și cum au ajuns să creadă ceea ce cred? La prima întrebare se răspunde mai ușor decât la a doua. Nu este greu să explici în ce anume crede un grup. Să explici cum au ajuns ei să creadă în acele lucruri e altceva.
Nu putem citi gânduri sau motive. Acesta este unul dintre motivele pentru care Hristos ne-a spus să nu judecăm (Mat. 7:1). Putem însă fi siguri că învățăturile în sine sunt greșite; de ce le-au acceptat oamenii nu putem demonstra. Scriptura oferă anumite indicii, iar mărturiile unor „creștini homosexuali” sunt de asemenea de ajutor pentru a înțelege ce anume cred acești oameni și ce factori personali și spirituali i-au influențat în credința lor.
„Teologia” homosexualilor este piatra de căpătâi a așa-zișilor „creștini homosexuali” (există organizații religioase formate integral din homosexuali, precum și „aripi” în principalele culte religioase din Occident), așa cum Crezul de la Niceea constituie baza pentru multe culte creștine. Activismul homosexual „creștin” implică aspecte diverse. Unii dintre reprezentanții lui, preotul Robert Williams și episcopul John Shelby Spong (Biserica Episcopală) promovează niște idei vădit eretice. Majoritatea grupurilor de homosexuali „creștini” subscriu însă la normele de credință generale.
Deși „teologia” homosexualilor pretinde a avea o bază teologică conservatoare, ea include adăugiri și modificări aduse moralei tradiționale. Mai întâi, homosexualitatea este văzută ca fiind lăsată de Dumnezeu. Astfel, ea este pusă pe picior de egalitate cu heterosexualitatea. Scriitorul homosexual Mel White arată, destul de exact, că „dacă nu acceptăm această premisă (că Dumnezeu a creat homosexualitatea) atunci căsătoriile între homosexuali apar ca ridicole, dacă nu chiar nebunești.”
Dar pentru a fi văzută ca fiind creată de Dumnezeu, întâi trebuie discreditată înțelegerea tradițională asupra homosexualității. Aceasta se realizează în patru moduri. Mai întâi, respingerea homosexualilor este pusă pe seama felului în care înțeleg majoritatea creștinilor pasajele din Scriptură legate de acest subiect. Pastorul homosexual Troy Perry afirmă în scrierile sale:
„Pentru a-i condamna pe homosexuali, multe denominațiuni au răstălmăcit în mod intenționat Scriptura în funcție de preferințele lor personale.”
După Perry, nu numai că majoritatea creștinilor se înșală în privința homosexualității, dar ei se înșală în mod intenționat – interpretând Scriptura anume împotriva homosexualilor.
White merge și mai departe, declarând că unii lideri religioși din America – Jerry Falwell, James Kennedy sau Pat Robertson – adoptă o poziție publică împotriva homosexualilor doar pentru a colecta fonduri și pentru a atrage atenția asupra propriei persoane.
Formulând dubii privind motivațiile acestor lideri religioși și ale multor denominații, e mai ușor să respingi obiecțiile lor scripturale la adresa homosexualității. Nu e de mirare că această tactică este una de bază pentru homosexualii „creștini”. Alți activiști homosexuali pretind că pasajele din Scriptură pe care ne bazăm când respingem homosexualitatea ar fi traduse greșit. În opinia lor, Scriptura trebuie studiată literal în limbile originale; problema, spun ei, e că majoritatea creștinilor nu cunosc ebraica și greaca veche pentru a înțelege că traducerile moderne legate de homosexualitate sunt toate greșite.
O altă pretenție a acestor activiști este că versetele din Scriptură (Lev 18:22 și 20:13; Rom 1:26-27; 1 Cor 6:9-10; 1 Tim 1:9-10) care interzic homosexualitatea ar fi fost scoase din context, sau că ele se aplică numai culturii existente la momentul când au fost scrise. (Profesorul Robin Scroogs de la Union Theological Seminary, de exemplu, afirmă că „aprecierile Scripturii privind homosexualitatea sunt irelevante pentru dezbaterile din ziua de azi.”
Pentru creștinii adevărați, aceste argumente nu stau în picioare. Versetele menționate mai sus sunt atât de clar și specifice, încât nu e loc de nici o interpretare. „Să nu te culci cu un bărbat ca și cu o femeie” e la fel de puțin interpretabil ca „Să nu ucizi.” Este incorect să afirmi că conservatorii „interpretează” aceste versete pe baza prejudecății lor la adresa homosexualilor. Aceeași lideri conservatori și plini de prejudecăți (Falwell, Kennedy, Robertson și alții) interpretează la fel de literal și versetele împotriva păcatelor heterosexuale. Dacă ei ar opri homosexualitatea din cauza prejudecăților proprii, de ce, în calitate de heterosexuale, ar condamna și păcatele heterosexuale? Argumentul cade.
La fel cade și argumentul cu „interpretarea greșită”. Pot exista unele discrepante ce țin de traducere, dar în privința unor lucruri importante cum este morala sexuală, chiar s-au înșelat traducătorii Scripturii de cinci ori la rând, în cele două Testamente? Și s-au înșelat numai în privința homosexualității? (Activiștii homosexuali se pare că nu au nici o problemă cu alte versete care condamnă păcate cum ar fi adulterul sau abuzul asupra copiilor.)
La fel de subțire este și argumentul cu „scoaterea din context”. Realitatea este că în Levitic, Romani, 1 Corinteni și 1 Timotei, homosexualitatea este menționată în contextul comportamentului sexual și imoral! Contextul este clar – o serie de comportamente sunt interzise; homosexualitatea este așezată alături de adulter, desfrânare și idolatrie.
Argumentul „cultural” este la fel de subțire. În unele cazuri, un verset poate apărea ca fiind legat de cultură (oprirea părului lung la bărbați sau femei care vorbesc cu soții lor în biserică). Dar iarăși – de cinci ori? Cinci pasaje diferite, din cele două testamente, care au fost scrise în culturi foarte diferite (cea ebraică și cea romană) nu pot fi condiționate cultural. Culturile la care se referă sunt prea diferite.
Toate acestea aruncă serioase semne de întrebare asupra pretenției acestor homosexuali „creștini” că ar respecta Scriptura. E nevoie de o adevărată gimnastică mintală pentru a accepta asemenea argumente inadecvate; cei care nu au anumite motive să le accepte nu o vor face. Însă cei care au un interes personal față de „teologia” homosexualilor sunt o categorie aparte. Răstălmăcește Scriptura suficient de mult și o vei face să spună tot ceea ce vrei tu. Scriitorul Paul Morris pune această problemă atunci când avertizează:
Dacă aș fi un homosexual „creștin”, cred că cel mai mult m-ar tulbura această întrebare: Încerc să modelez Scriptura după înclinațiile mele sau ar trebui să-mi modelez înclinațiile după Scriptură?
Relatările acestor homosexuali „creștini” arată că a doua variantă este la ordinea zilei. Pastorul Troy Perry scrie că a decis că homosexualitatea este acceptabilă, și apoi a început să caute în Scriptură argumente pentru a-și susține opinia. Mel White face trimiterea în cartea sa la unele studii legate de distrugerea Sodomei, dar punctul său central pare să nu provină dintr-o studiere serioasă a Scripturii, ci de la un psiholog care l-a încurajat să-și accepte homosexualitatea și să-și găsească un iubit! Interpreta de muzică religioasă Marsha Stevens (lesbiană recunoscută) povestește cum și-a acceptat ea homosexualitatea. dar nu explică cum a ajuns la concluzia că aceasta este acceptabilă din punct de vedere biblic. (Încearcă oarecum aceasta, povestind cum s-a rugat într-o seară pentru o confirmare că lesbianismul ar fi corect; a două zi cineva a pronunțat cuvintele „lesbiană credincioasă.”) Ținând cont de educația religioasă a persoanelor menționate mai sus, e uimitor cât de ușor acceptă homosexualitatea.
Sau nu e. Apostolul Pavel prezice o abandonare a adevărului în favoarea poftelor:
„Va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfete auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor abate către basme.” (2 Tim. 4:3-4)
Sinele deasupra adevărului, omul deasupra lui Dumnezeu – se poate înșela astfel un creștin? Pavel se referea la biserica din Galata numind-o „ademenită” (Gal 3:1), iar Iisus ne-a avertizat că un semn vădit al zilelor de pe urmă va fi o creștere a înșelătoriei (Mt 24:14). A combate „teologia” homosexualilor înseamnă deci a combate un factor de înșelare al vremurilor noastre – tendința de a supune adevărul obiectiv experiențelor subiective.
Acesta este unul dintre motivele pentru care combaterea nu este suficientă pentru a schimba o inimă. Chiar dacă cunoști suficient de multe pentru a demonta argumentele activiștilor homosexuali, tot nu este suficient pentru a face un homosexual să se pocăiască. Inima, împietrită de atâta amăgire sau răzvrătire, trebuie să se înmoaie. Iar aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Partea noastră este să grăim adevărul și să ne încredem în El că El îl va pune în inimile ascultătorilor.
În acest scop, acest material va aborda „teologia” homosexualilor împărțindu-i argumentele / afirmațiile în trei categorii: argumente de dreptate socială, argumente religioase generale și argumente scripturale. Este oferită o scurtă descriere a acestor argumente, urmată de un răspuns / o respingere a fiecăruia.
Argumente sociale
Argumentele care invocă dreptatea socială sunt eficiente pentru că sună bine. Ele cer încetarea homofobiei și a insensibilității; cine ar spune că este împotriva acestor deziderate? Dar așa cum întrebarea „Când ați încetat să vă mai bateți nevasta, domnule Ionescu?” presupune (fără dovezi) că dl. Ionescu își bătea nevasta, așa și aceste argumente presupun (fără dovezi) că homosexualii sunt victime și că Biserica este responsabilă de situația lor.
Aceste argumente dau roade în discuțiile seculare (talk-show-uri, interviuri, dezbateri universitare) unde e puțin probabil ca ascultătorii să le aprecieze după standardele Scripturii. În loc să discearnă care parte are dreptate din punct de vedere teologic, ascultătorii tind să fie de partea vorbitorului care pare „mai drăguț”. De obicei, acesta este vorbitorul homosexual care cere legi anti-discriminare sau cluburi pentru adolescenții homosexuali. Persoana care se opune acestor lucruri – de obicei un creștin practicant – nu pare „drăguță”, indiferent de cât de simpatic(ă) este în realitate.
Aceasta nu înseamnă că argumentele de dreptate socială ale activiștilor homosexuali nu pot fi combătute; într-o manieră corespunzătoare și politicoasă, toate ideile nescripturale pot fi combătute în arena seculară. Sf. Apostol Pavel a demonstrat aceasta stând de vorbă cu oamenii în Areopag (Fapte 17:22). Cel care dă răspunsuri trebuie să fie însă conștient că, datorită poziției adoptate, e posibil să fie văzut ca „tipul cel rău”. Acesta este un motiv în plus pentru care el trebuie să vorbească și clar, și politicos.
Argumentul social 1: „Homosexualitatea este înnăscută.”
Argumentul 1-A: Simon LeVay și hipotalamusul
În 1991 Dr. LeVay, un neurolog din California, a examinat creierul a 41 de cadavre: 19 bărbați homosexuali, 16 bărbați heterosexuali și 6 femei heterosexuale. Studiul său s-a concentrat pe un grup de neuroni din structura hipotalamusului, numiți nuclee interstițiale din hipotalamusul anterior, sau INAH3.
El a declarat că această regiune a creierului este mai mare la bărbații heterosexuali decât la cei homosexuali; la fel, el a descoperit că acea zonă este mai mare la bărbații heterosexuali decât la femeile studiate. Din acest motiv el a declarat că homosexualitatea este înnăscută, iar diferențele de mărime ale INAH3 și constatările sale au fost publicate în revista Science din august 1991. Acest studiu este cel mai citat atunci când lumea afirmă că s-a „dovedit” că homosexualitatea este înnăscută.
Răspuns: Acest argument este exagerat și înșelător din șase motive.
Întâi de toate, însuși LeVay a negat, la câțiva ani de la realizarea studiului, că el ar fi demonstrat de fapt că homosexualitatea este înnăscută. Apoi, rezultatele studiului nu corespundeau între ele. La prima vedere, toți subiecții homosexuali ai lui LeVay aveau INAH3 mai mic decât subiecții heterosexuali; în realitate, trei dintre subiecții homosexuali aveau INAH3 mai mare decât heterosexualii. În plus, trei dintre subiecții heterosexuali aveau INAH3 mai mic decât media pacienților homosexuali. Astfel, șase dintre cei 35 de subiecți bărbați ai lui LeVay (17% din grupul de studiu) au contrazis teoria lui.
În al doilea rând, e posibil ca LeVay să nu fi măsurat corespunzător INAH3. Zona respectivă este mai mică decât un fulg de zăpadă, potrivit cercetătorilor intervievați atunci când a fost publicat studiul. Colegii săi din comunitatea neuro-științifică nu se pot pune de acord dacă INAH3 trebuie măsurat după mărime/volum sau după numărul de neuroni.
În al treilea rând, nu este clar dacă structura creierului afectează comportamentul sau dacă comportamentul influențează structura creierului. Dr. Kenneth Klivington, de la același institut ca LeVay, arată că neuronii se pot schimba ca răspuns la trăiri. „Ai putea afirma că structura creierului se modifică în timpul vieții, în urma experiențelor trăite.” Cu alte cuvinte, chiar dacă există o diferență semnificativă la structura creierului între bărbații heterosexuali și cei homosexuali, nu e clar dacă structura creierului a generat homosexualitatea sau dacă homosexualitatea le-a afectat structura creierului.
La un an după publicarea studiului lui LeVay, Dr. Lewis Baxter de la UCLA a obținut dovezi că terapia comportamentală poate produce modificări în circuitele cerebrale, întărind ideea că comportamentul poate și chiar afectează. În consecință, chiar dacă există diferențe între INAH3 al bărbaților homosexuali și cei heterosexuali, este posibil ca mărimea redusă la homosexuali să fi fost generată de comportamentul lor, iar nu comportamentul să fi fost generat de mărimea INAH3.
În al patrulea rând, LeVay nu era sigur care subiecții săi fuseseră homosexuali și care heterosexuali. Dr. LeVay recunoaște că acesta este „un minus aparte” al studiului său. Dispunând doar de dosarele medicale ale subiecților săi (care nu garantau în nici un fel exactitatea informațiilor privind orientarea sexuală a pacientului), el a presupus că dacă dosarul nu menționează că pacientul era homosexual, atunci el trebuie să fi fost heterosexual.
Totuși, 6 dintre cei 16 bărbați heterosexuali muriseră de SIDA, mărind astfel șansele ca dosarele lor medicale să fi fost incomplete. Neștiind sigur care dintre subiecții lui LeVay fuseseră heterosexuali și care homosexuali, cât de utile pot fi concluziile lui privind „diferențele” dintre ei?
În al cincilea rând, LeVay nu a lucrat cu subiectul într-o manieră obiectivă. Dr. LeVay, care este homosexual, a declarat pentru Newsweek că, după moartea iubitului său, s-a hotărât să găsească o cauză genetică a homosexualității, în caz contrar urmând să abandoneze cercetarea științifică. Mai mult, el a recunoscut că a sperat să schimbe atitudinea publicului față de homosexualitate, influențând expresiile juridice și religioase asupra subiectului. Aceste declarații nu îi reduc prestanța ca neurolog. Dar nici nu se poate spune că cercetările lui ar fi fost obiective.
În al șaselea rând, comunitatea științifică nu s-a grăbit să accepte studiul lui LeVay. Sunt interesant comentariile altor cercetători ca răspuns la activitatea lui LeVay. Dr. Richard Nakamura de la Institutul American de Sănătate Mentală a declarat că e nevoie „de multe eforturi pentru a fi convins că există o legătură între această structură și homosexualitate.” Dr. Anne-Fausto Sterling de la Universitatea Brown este mai puțin amabilă în răspunsul ei:
„Studenții mei din anul întâi cunosc destule pentru a demonta acest studiu.”
Dr. Rochelle Klinger, psihiatru la Colegiul Medical din Virginia, se îndoiește că vom putea „afla vreodată o anumită cauză a homosexualității.” Iar Scientific American formulează motivul pentru care mulți specialiști abordează teoria despre INAH3 cu precauție:
„Studiul lui LeVay trebuie încă validat de studiul unui alt cercetător.”
Argumentul 1-B: Gemenii
În 1991, psihologul Michael Bailey de la Northwestern University (un susținător al drepturilor homosexualilor) și psihiatrul Richard Pillard de la Facultatea de Medicină din Universitatea Boston (care este un homosexual declarat) au comparat seturi de gemeni masculi identici cu seturi de gemeni fraternali (care au legăturile genetice mai puțin apropiate). La fiecare set, cel puțin un geamăn era homosexual.
Ei au constatat că la gemenii identici, 52% erau amândoi homosexuali, spre deosebire de gemenii fraternali, la care numai 22% aveau o orientare homosexuală.
Pillard și Bailey au sugerat că homosexualitatea dublă la gemenii identici ar înseamnă că aceasta este genetică la origine.
Răspuns: Acest argument este exagerat și înșelător din patru motive.
Întâi, constatările lui Pillard și Bailey indică de fapt că mai este ceva, în afară de gene, care determină homosexualitatea. Dacă 48% dintre gemenii identici, care erau foarte înrudiți genetic, nu aveau aceeași orientare sexuală, atunci doar genetica singură NU POATE fi responsabilă de homosexualitate. Bailey a recunoscut acest lucru declarând: „Trebuie să mai fie ceva care să-i determine pe gemenii diferiți.”
Apoi, toți gemenii studiați de Pillard și Bailey fuseseră crescuți în același cămin. Dacă seturile de gemeni la care ambii frați erau homosexuali ar fi fost crescuți în cămine separate, ar fi fost mai ușor să credem că genele au jucat un rol în formarea lor sexuală. Dar întrucât ei au crescut cu toții în aceeași casă, este imposibil de știut ce efect a avut mediul asupra lor și ce efect, dacă a existat vreunul, au avut genele.
Dr. Fausto-Sterling a concentrat problema: „Pentru ca acest studiu să aibă sens, ar trebui să lucrezi că gemeni crescuți separat.”
În al treilea rând, Dr. Pillard și Bailey, asemenea lui LeVay, nu au abordat subiectul obiectiv. Considerațiile lor personale față de homosexualitate, similare cu cele ale Dr. LeVay, cu siguranță că nu îi descalifică din punct de vedere strict profesional. Însă aceste considerații trebuie cel puțin luate în considerare. Pillard a afirmat: „O componentă genetică a orientării sexuale ar declara ‘Acest lucru nu este o greșeală,’” iar el și Bailey au declarat că sperau ca munca lor „să stingă afirmațiile homofobe.”
În al patrulea rând, un studiu ulterior pe gemeni a produs rezultate diferite de cele ale lui Pillard și Bailey. În martie 1992, Revista Britanică de Psihiatrie a publicat un raport asupra homosexualilor care sunt gemeni (atât fraternali cât și identici) și a constatat că numai 20% dintre gemenii homosexuali aveau un geamăn homosexual și el, făcându-i pe cercetători să tragă concluzia că „factorii genetici constituie o explicație insuficientă a formării orientării sexuale.” Nu doar că munca lui Pillard și Bailey nu a fost validată, dar un studiu similar a produs rezultate complet diferite.
Argumentul 1-C: Genele
În 1993, Dr. Dean Hamer de la Institutul National al Cancerului a studiat 40 de perechi de frați homosexuali neidentici și a afirmat cp 33 dintre perechi moșteniseră aceeași markeri genetici X, indicând astfel o cauză genetică a homosexualității.
Răspunsul 1: Acest argument este exagerat și înșelător din două motive.
Întâi, asemenea studiului lui LeVay, rezultatele lui Hamer nu au fost confirmate încă. Din nou, trebuie menționat că lipsa validării nu înseamnă că studiul nu este valabil; înseamnă că concluziile studiului nu au fost confirmate de alte cercetări.
În al doilea rând, un studiu similar și ulterior a contrazis concluziile lui Hamer. George Ebers de la University of Western Ontario a examinat 52 de perechi de frați homosexuali și „nu a găsit nici o dovadă a vreunei legături dintre homosexualitate și markerii cromozomului X sau alți markeri.”
De asemenea, Ebers împreună cu un asociat a studiat 400 de familii cu unul sau mai mulți bărbați homosexuali și „nu a găsit nici o dovadă a transmiterii de tip X între mamă și fiu, afirmată de Hamer.” Din nou, asemenea lucrării anterioare a lui Pillard și Bailey, un studiu similar ulterior a produs rezultate vădit diferite de cele ale lui Hamer.
Răspunsul 2: Acest argument, asemenea celor bazate pe lucrările lui LeVay, Pillard și Bailey, este ilogic în sensul că presupune că înnăscut înseamnă normal sau acceptabil moral. Această prezumție este eronată, din trei motive:
Întâi, „înnăscut” și „normal” nu sunt neapărat identice ca sens. Chiar dacă se va dovedi vreodată că homosexualitatea este înnăscută, înnăscut nu înseamnă neapărat normal. Orice număr de defecte sau handicapuri, de exemplu, pot fi înnăscute, dar nu le putem numi normale doar din acest motiv. De ce ar trebui să numim homosexualitatea ca fiind normală, doar pentru că este înnăscută?
În al doilea rând, tendințele înnăscute către anumite comportamente (ca homosexualitatea) nu fac ca acele comportamente să fie morale. Studiile din ultimii 15 ani indică o varietate de comportamente care își au rădăcinile în genetică sau biologie. În 1983 fostul Director al Consiliului National pentru Alcoolism a raportat un număr de evenimente chimice care pot genera alcoolismul; în 1991, Centrul Medical City of Hope a identificat o anumită genă prezentă la 77% dintre pacienții alcoolici. Obezitatea și comportamentul violent se consideră azi că sunt influențate genetic; chiar infidelitatea, potrivit unui studiu publicat în Time se pare că tine de gene!
Sigur, nu vom spune că obezitatea, violența, alcoolismul și adulterul sunt legitime pentru că sunt moștenite. La fel stau lucrurile și cu homosexualitatea. Înnăscută sau dobândită, ea este, asemenea relațiilor sexuale în afara căsătoriei, imorală. Iar un comportament imoral nu poate fi legitimat printr-un botez rapid în baia genelor.
În al treilea rând, noi suntem căzuți, născuți în păcat. Scriptura ne învață că moștenim păcatul care ne afectează fizic și spiritual (Ps 51:5; Rom 5:12). Spiritual, suntem născuți morți (În 3:5-6) iar fizic, imperfecți (1 Cor 15:1-54). Nu putem presupune deci, pentru că ceva este înnăscut, că este lăsat de la Dumnezeu. Există aspecte mentale, psihologice, fizice și sexuale ale ființei noastre pe care Dumnezeu nu a dorit să le avem. Pe scurt, „înnăscut” nu înseamnă „aprobat de Dumnezeu.”
Răspunsul 3: Comunitatea științifică nu este deloc convinsă că „homosexualitatea este înnăscută”.
Unii cercetători, potrivit Chronicle of Higher Education, afirmă de fapt că teoriile cu „homosexualitatea înnăscută” sunt „nefondate și periculoase din punct de vedere politic”. Dr. William Byne de la Columbia University numește acele „dovezile” ca „neconcludente” și le compara cu „încercarea de a aduna o sută de zero pentru a obține 1.” Dr. Fausto-Sterling afirmă că studiile și dezbaterile conexe nu sunt legate de biologie, ci de politică, iar profesorul John D’Emilio de la University of North Carolina, deși este dispus să analizeze posibilitatea unei „homosexualități înnăscute”, afirmă că există „prea multe altele pe care nu le-am explorat.”
Argumentul social 2: „Homosexualitatea nu se poate schimba.”
„Orientarea sexuală pur și simplu nu se poate schimba,” afirmă încrezător un psihiatru homosexual, avertizând că „pot apărea grave consecințe emoționale și sociale dacă se încearcă trecerea de la homosexualitate la heterosexualitate.” Acest argument se inspiră din științele sociale; Scriptura însă nu sprijină asemenea afirmații. Apostolul Pavel face o observație contrară, afirmând că homosexualii se pot schimba, atunci când spune:
„Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici hoții, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Așa erați unii dintre voi. Dar v-ați spălat, v-ați sfințit, v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru.” (1 Cor 6: 9-11)
Argumentul „Am încercat să mă schimb, dar n-am putut” este destul de la modă printre homosexualii care și-au acceptat orientarea și insistă ca și alții să facă la fel.
Răspunsul 1: Argumentul „neschimbabil” este înșelător. În timp ce multe autorități de sănătate mintală cred că homosexualitatea nu se poate schimba, multe altele cred că ea se poate schimba.
În 1970, Institutul Kinsey a raportat că 84% dintre homosexualii studiați își schimbaseră orientarea sexuală cel puțin o dată; 32% dintre ei raportaseră o a doua schimbare, iar 13% raportaseră cinci schimbări, de-a lungul vieții, în privința orientării lor sexuale!
Directorul Centrului pentru Instruire Psihanalitică din New York, conștient că pot avea loc asemenea schimbări, a comentat „falsele informații răspândite de anumite cercuri că homosexualitatea nu se poate trata” spunând că „astfel au fost afectați mii de oameni.”
Dr. Irvine Bieber a concluzionat (după tratarea a peste 100 de homosexuali) că „o conversie heterosexuală este o posibilitate pentru toți homosexualii care sunt puternic motivați să se schimbe.”
Cercetătorii Masters și Johnson în domeniul sexual (care cu greu pot fi numiți susținători ai opiniei tradiționale!) au declarat că ideea că „homosexualitatea nu se poate schimba” este „cu siguranță deschisă criticilor.” Dr. Wood și Dietrich, scriind despre eficienta tratamentului pentru homosexualitate, au confirmat că „toate studiile care au încercat conversia de la homosexualitate la heterosexualitate au avut un succes semnificativ.” Noul Raport al Institutului Kinsey explică că oamenii „nu își păstrează neapărat aceeași orientare sexuală de-a lungul vieții,” explicând apoi că „programele care îi ajută pe homosexuali să se schimbe raportează diferite rate ale succesului.”
Nimeni însă nu o spune mai bine ca Stanton Jones, Catedra de Psihologie de la Colegiul Wheaton:
„Cine spune că nu există speranță (pentru o schimbare) este ori ignorant, ori mincinos. Orice studiu asupra schimbării a indicat o anumită rată a succesului, iar persoanele care mărturisesc o schimbare cu ajutorul lui Dumnezeu sunt cu miile.”
Răspunsul 2: Acest argument este ilogic în sensul că presupune că dacă o stare nu se poate schimba, atunci e binevenită.
Să presupunem că s-ar dovedi că homosexualitatea, ca stare, este neschimbabilă – că nici rugăciunile, nici consilierea și nici un efort de nici un fel nu l-ar putea face pe un homosexual să fie atras de femei. Și? Ar trebui atunci să ne schimbăm părerea că comportamentul homosexual este un păcat? Deloc. Nu există nici un loc în Scriptură, cu referire la un păcat, care să spună: „Nu vei face cutare sau cutare lucru!” („Exceptând, desigur, dacă ai încercat din greu, te-ai rugat și ai apelat la consiliere, și ai găsit că nu puteai să te oprești din acel lucru. Dacă așa stau lucrurile, atunci acel lucru nu mai e păcat. Este înnăscut, un dar imuabil și poți să-l practici!”)
Ghimpele Apostolului Pavel, indiferent ce o fi fost, era neschimbabil; în ciuda rugăciunilor sale de mântuire, Dumnezeu a dorit că ghimpele să rămână. Dar cu siguranță nu era ceva dorit (2 Cor 12:7-9). Alte situații – alcoolismul, de pildă, sau diferite dependențe – sunt considerate ca neschimbabile și trebuie să li se facă față zilnic. Putin probabil ca aceasta să le facă de dorit, naturale sau lăsate de la Dumnezeu.
Argumentul social 3: „10% din populație sunt homosexuali. E posibil ca așa de mulți să greșească?”
Acest argument a fost atât de combătut, în lumea seculară, clinică și teologică, încât nici nu ar mai trebui menționat. Dar pentru că e posibil ca cititorul să audă așa ceva într-o discuție viitoare, vom analiza pe scurt așa-numitul „Mitul lui 10%” și vom vedea cum trebuie să i se răspundă.
În 1948, cercetătorul Alfred Kinsey a publicat Comportamentul sexual al bărbaților, care prezenta constatările sale după intervievarea a 5.300 de americani. Constatările, în special cele legate de homosexualitate, au șocat sensibilitățile americanilor: 37% dintre subiecți recunoscuseră că au avut cel puțin o experiență homosexuală de la perioada adolescentei încoace, iar 10% pretindeau că erau homosexuali de cel puțin trei ani.
Și s-a dus vestea – zece la sută dintre bărbați sunt homosexuali! Cunoscând puterea cifrelor, activiștii homosexuali au tot repetat această statistică până a devenit o axiomă: unu din zece bărbați este homosexual; homosexualitatea ar fi deci mult mai obișnuită decât am crede noi. Conceptul a devenit extrem de folositor pentru activiștii homosexuali care, după câțiva zeci de ani, întrebau retoric cum poate crede cineva că zece la sută din populație este anormală, imorală sau pur și simplu greșește.
Răspunsul 1: Argumentul este exagerat; Kinsey NU a pretins că 10% din populația masculină sunt homosexuali.
Formularea lui Kinsey a fost clară – 10% dintre bărbații analizați au declarat că erau homosexuali de cel puțin trei ani. Asta nu înseamnă că fuseseră homosexuali tot timpul și nici că vor fi homosexuali în viitor. Studiile ulterioare ale Institutului Kinsey, de fapt, aveau să confirme că orientarea sexuală nu este neapărat fixă și că se poate schimba de-a lungul vieții. Raportul pe 1990 al Institutului afirma:
Unii oameni au o orientare homosexuală constantă pe termen lung, apoi se îndrăgostesc de o persoană de sex opus; alții, care au avut numai parteneri de sex opus, ulterior se îndrăgostesc de cineva de același sex.
Răspunsul 2: Cei „10%” sunt înșelători din două motive:
Mai întâi, datele lui Kinsey nu au fost prelevate dintr-o populație care să reprezinte exact pe bărbații americani. Dr. Judith Reisman, în cartea sa Kinsey, Sex and Fraud: The Indoctrination of a People (Kinsey, sexul și înșelătoria: Îndoctrinarea unui popor) a discreditat intensiv concluziile și metodele lui Kinsey. Una dintre constatările ei era că 25% dintre bărbații chestionați de el erau deținuți, dintre care mulți condamnați pentru atacuri sexuale. În mod natural, printre deținuți există mai multe cazuri de homosexualitatea, în special la cei cu antecedente, mulți dintre ei posibil fiind în închisoare pentru comportament homosexual. (În anii 1940 așa stăteau lucrurile.)
În al doilea rând, studiile ulterioare au dezaprobat mitul lui 10%. USA Today a anunțat pe 15 aprilie 1993 un nou studiu pe 3.321 de americani, din care 2,3% avuseseră un comportament homosexual în ultimii zece ani; numai 1,1% se declaraseră exclusiv homosexuali.
Acesta este cel mai recent studiu dintr-o întreagă serie care l-au infirmat pe Kinsey. În 1989, un studiu american estima că maxim 6% dintre adulți au avut un contact cu persoane de același sex și că numai 1% erau exclusiv homosexuali; un studiu similar, în Franța, a constatat că 4% dintre bărbați și 3% dintre femei avuseseră contacte homosexuale, în timp ce numai 1,4% bărbați și 0,4% femei făcuseră aceasta în ultimii cinci ani. Articolul concluziona, deloc surprinzător, că cei 10% ai lui Kinsey „se topesc sub povara noilor studii.”
O remarcă-trandafir a unei activiste lesbiene arată cum a reușit acest 10% să rămână pe tapet atât de mult timp:
Faptul despre „unu din zece” – cred că lumea știe probabil că este umflat – dar era un număr drăguț, dădea bine și e un mijloc bun să-i faci pe oameni să vadă că existăm.
Dacă ea spunea adevărul, atunci activiștii homosexuali repetă ceva care este fals doar pentru a-și susține cauza. Dacă ne gândim la asta, ne-am putea întreba care alte „dovezi” despre homosexualitate („e înnăscută,” „nu se poate schimba”) se vor vădi într-o zi că au fost doar propagandă, oamenii știind că sunt gogoși, dar fiind promovate pentru că scopul scuză mijloacele.
Putem accepta unele părți ale acestor argumente pro-homosexualitate. Există, de exemplu, posibilitatea să se demonstreze într-o bună zi că genetica joacă un rol în formarea homosexualității. Putem accepta că în multe cazuri homosexualitatea – atracția față de persoane de același sex – începe foarte devreme în viață. Și în timp ce se știe că zece la sută din populație nu sunt și nu au fost homosexuali, vom admite că probabil există mai mulți homosexuali în rândul populației decât cifrele cunoscute. Pretenția lor că nu au cerut ei o asemenea orientare este deseori adevărată; trebuie să avem compasiune pentru oamenii care se luptă cu ceva ce nu și-au ales ei și pentru oamenii care sunt tratați rău din cauza aceasta. Dacă nu poți simți compasiune pentru un homosexual pentru că ți-e teamă de el sau simți repulsie, atunci nu-l cunoști pe Hristos.
Domeniul în care nu ne întovărășim cu promotorii acestei „teologii” sunt concluziile pe care le trag ei. Noi nu putem rescrie Scriptura, așa cum fac ei, pentru a accepta un păcat doar pentru că s-a arătat că ar fi înnăscut, de neschimbat sau obișnuit. Pe această idee, putem împrumuta un citat dintr-un scriitor liberal, Lillian Hellman:
„Nu-mi pot ciunti conștiința doar pentru că așa e moda anul acesta.”
Argumente religioase generale
Un sondaj recent a arătat că 66% (două treimi) dintre americani nu mai cred că există „adevăr absolut.” Mai trist este faptul că 53% dintre cei care nu cred în adevărul absolut se identificau pe sine ca și „creștini renăscuți”; 75% dintre ei erau din principalele culte protestante.
Dacă nu mai există „adevărul absolut”, chiar în mintea a jumătate dintre cei „renăscuți”, e logic să considerăm că învățătura și prin urmare Scriptura nu mai sunt crezute. Sociologul George Gallup Jr. a menționat aceasta în The People’s Religion: American Faith in the 90’s (Religia poporului: credința americanilor în anii ’90). „Deși religia este foarte la modă în America,” declară el, „ea este într-o mare măsură superficială. Există un vid de cunoaștere între credința declarată a americanilor și cele mai elementare noțiuni despre acea credință.”
Pe scurt, cei care se prezentau drept creștini în anii ’90 erau ignoranți în ale Scripturii. Învățătura a devenit mai puțin importantă decât sentimentele plăcute; într-adevăr, un studiu al USA Today arăta că dintre cei 56% dintre americani care merg la biserică, 45% fac aceasta pentru că „e bine pentru tine”, iar 26% pentru „pacea mintii”. Învățăturile specifice părea neimportante.
Dacă noțiunile de „adevăr” și „învățătură” devin neimportante pentru creștinii din America, mai poate supraviețui ideea de „păcat”? Probabil că nu; 25% dintre creștinii intervievați în 1993 considerau că păcatul e un „concept depășit”.
„Amenințarea păcatului era ca o umbră pentru noi,” scrie Cornelius Plantinga în Christianity Today. „Creștinii urau păcatul, se temeau de el, fugeau de el. Dar azi, această umbră s-a dus. Astăzi, acuza că ai păcătuit se face deseori cu un zâmbet malițios.”
Adevărul Scripturii nu a fost niciodată atât de amabil. Ioan Botezătorul era ferm cu fariseii (Mt 3:7-8), Mântuitorul l-a mustrat pe Petru când acesta a încercat să-L împiedice în menirea Sa (Mt 16:22-23) iar Apostolul Pavel certa întotdeauna ipocrizia, chiar dacă era vorba de un creștin respectabil (Gal. 2:11-14). Cu alte cuvinte, trebuie să fim amabili. Dar niciodată în dauna Adevărului.
Astăzi distanta dintre adevărul și practicile „moderne” a ajuns atât de mare, încât o mulțime de idei false („drăguțe”) au pătruns în cultele creștine, creând o mentalitate care șoptește „Hai să mergem mai departe fără conflicte, da?” Dragostea poate fi înțeleasă – căldură și sentiment. Învățătura, pe de altă parte, sună sec, e dificilă și pune condiții.
O căutare a „căldurii și sentimentului” fără un angajament pentru adevăr face ca toate argumentele propagandei homosexuale să pară plauzibile. Spre deosebire de argumentele sociale, acestea sunt mai „religioase”, adică fac apel la tematica religioasă (sentimentalistă, falsă) a armoniei și bunei-voințe, evitând abordarea unor noțiuni ca fire căzută, păcat și supunere. Pentru cei ignoranți în ale adevărurilor de credință, aceste găluști sunt gustoase; dar în lumina Scripturii, totul cade ca un castel de cărți de joc.
Întrucât sunt mai religioase ca aspect decât argumentele sociale, aceste argumente pot fi combătute aproape exclusiv cu răspunsuri scripturale. „Creștinii” homosexuali pretind că ei cred în Scriptură, deci cel mai bine este să li se răspundă cu un apel de revenire la adevărul obiectiv al Bibliei, iar nu la subiectivismul experiențelor relative omenești.
Argumentul religios 1: „Iisus nu a spus nimic despre homosexualitate.”
Acest argument este favorit la paradele homosexualilor. Întotdeauna poți vedea pe cineva care agită o pancartă pe care scrie: „IISUS A SPUS DESPRE HOMOSEXUALITATE: _____.” Desigur, ideea este aceea că dacă Iisus nu a interzis în mod specific un comportament, atunci acela nu ar fi avut importantă pentru El. Extrapolând, acest argument presupune că dacă Iisus nu s-a preocupat explicit de ceva, atunci nici noi n-ar trebui.
Troy Perry (asemenea majorității activiștilor homosexuali) încearcă să exploateze acest argument bazat pe tăcere:
Cât despre întrebarea, „Ce a spus Iisus despre homosexualitate?”, răspunsul este simplu. Iisus nu a spus nimic. Nici măcar un lucru. Nimic! Pe Iisus îl interesa mai mult iubirea.
Potrivit acestui argument al tăcerii, dacă Iisus nu a vorbit despre asta, atunci nici noi nu ar trebui să vorbim.
Răspuns: Argumentul este înșelător și ilogic din patru motive:
Mai întâi, argumentul presupune că Evangheliile au mai multă autoritate decât restul cărților din Scriptură. Ideea că un subiect nu este important doar pentru că nu a fost menționat de Hristos este străină de însăși autorii cărților Scripturii. În nici un loc Sfinții Evangheliști Matei, Marcu, Luca sau Ioan nu spun că Evangheliile lor ar trebuie plasate mai presus de Tora sau de cărțile care vor apărea. Cu alte cuvinte, Evangheliile și învățăturile din ele nu sunt mai importante decât restul Scripturii. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Același duh care i-a inspirat pe autorii Evangheliilor i-a inspirat și pe Sfinții care au scris restul Scripturii.
În al doilea rând, argumentul presupune că Evangheliile sunt mai ample decât sunt în realitate. Nu numai că ele nu au autoritate mai mare decât restul Scripturii, dar nici nu sunt mai ample. Adică, ele nu furnizează tot ce avem nevoie să știm în materie de învățătură și trăire creștină.
Una dintre cele mai importante învățături ale Scripturii nu apare deloc în Evanghelii. Învățătura despre natura cea veche și cea nouă a omului (formulată despre Apostolul Pavel în Romani 6); viitorul lui Israel și taina Neamurilor (indicată de Hristos, dar explicată pe larg în Romani 9-11); explicarea darurilor spirituale (detaliată în 1 Corinteni 12 și 14); Preoția lui Hristos (ilustrată în Evrei) – toate acestea apar după relatările privind viața, jertfa și învierea lui Hristos. Poate spune cineva că aceste învățături nu sunt importante pentru că nu au fost menționate de Mântuitor?
Sau, altfel spus, să credem că lui Iisus nu-i păsa despre maltratarea soției sau despre incest, doar pentru că nu a pomenit de ele? Nu sunt interdicțiile împotriva incestului din Levitic și 1 Corinteni, precum și sfatul Sf. Pavel către soți să-și iubească soțiile, suficiente pentru noi în această privință, fără ca ele să fie menționate și în Evanghelii? Sunt multe atitudini rele pe care Hristos nu le-a pomenit pe nume; cu siguranță, noi nu trebuie să le tolerăm din acest motiv! La fel, tăcerea lui Iisus în privința homosexualității nu neagă în nici un fel interdicțiile foarte specifice care apar în alte locuri, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament.
În al treilea rând, acest argument este imprecis, în sensul că presupune că noi știm astăzi tot ce a grăit Iisus. Evangheliile nu pretind că ar oferi o relatare completă despre viața sau învățăturile Mântuitorului. Perioade întregi din copilăria și tinerețea Sa sunt omise; multe din ce a făcut și zis El sunt necunoscute.
Sf. Luca și-a scris Evanghelia pentru ca Teofil „să aibă siguranța acelor lucruri în care fusese învățat” (Luca 1:4). Motivele Sfântului Ioan sunt mai ample: „Acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (În 20:31). Dar nici unul dintre ei nu pretinde că ar fi scris toate cuvintele Mântuitorului. Din contră, Ioan spune că acest lucru ar fi imposibil:
Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris. (În 21:25)
Dacă așa stau lucrurile, cum putem fi atunci siguri că El nu a spus nimic despre homosexualitate? Nimeni nu poate răspunde. Știm însă că sunt și alte lucruri importante neabordate în Evanghelii, dar menționate în detaliu în alte cărți ale Sfintei Scripturi. Homosexualitatea, deși nu este menționată de Sfinții Evangheliști Matei, Marcu, Luca sau Ioan, este izbitor de prezentă în ambele Testament și la fel de vădit este interzisă.
În al patrulea rând, acest argument presupune că, deoarece Hristos nu a menționat nimic specific despre homosexualitate, atunci El nici nu a făcut un standard din heterosexualitate. Mântuitorul s-a referit în cei mai specifici termeni la intenția lui Dumnezeu cu privire la sexualitate:
Dar de la începutul făpturii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa. Și vor fi amândoi un trup; așa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă. (Marcu 10:6-9)
În acest pasaj, lui Iisus i se pusese o întrebare ipotetică: Este permis divorțul? În loc să ofere un simplu da sau nu, El e vorbit despre cartea Facerii și, mai specific, despre intenția avută de Dumnezeu la creație, ca standard după care trebuie apreciate chestiunile sexuale. Repetând relatarea din Facere, El subliniază patru elemente ale intenției divine cu privire la căsătorie și relații sexuale: independența era unul – un om își va lăsa părinții pentru a avea propria familie împreună cu soția lui; unirea sexuală într-un „singur trup” era un altul; și, desigur, monogamia. Dar primul element menționat de Iisus este factorul complementar: o unire între bărbat și femeie, soț și soție.
Homosexualitatea poate că nu a fost menționată de Iisus – și nici alte comportamente sexuale. Însă mai clar nici că se putea exprima cu privire la standardul pentru manifestări ale sexualității: bărbat și femeie, uniți așa cum i-a dorit Dumnezeu. Nu se poate presupune că ar fi acceptat și altceva.
Argumentul religios 2: „Eu și iubitul meu avem o relație de mult timp și ne iubim cu adevărat. Ce este rău în asta?”
În timp, propagandiștii homosexuali au început să pună tot mai mult accent pe „calitatea” relațiilor homosexuale. Inițial, activiștii lor vorbeau de libertate sexuală; astăzi ei vorbesc de legitimitate.
„Dumnezeu se bucură când eu sunt fericită împreună cu iubita mea,” declara o lesbiană la televizor. O relație stabilă este deci prezentată ca o dovadă a aprobării din partea lui Dumnezeu. Dacă este vorba de iubire autentică, totul este în regulă.
Răspuns: Argumentul este înșelător pentru că presupune că dragostea sfințește o relație.
În zilele noastre e greu să afirmi că dragostea nu este standardul ultim pentru drept și greșit. Dragostea este frumoasă; în societatea noastră ea a fost zeificată ca ceva intens și frumos, și se pare că justifică aproape orice se face în numele ei. Cu toată ura și violenta din lume, de ce să ataci iubirea dintre doi oameni? Pentru că dragostea, în ea însăși, nu face o relație să fie corectă. De fapt, contrar mentalității sentimentaliste a timpurilor noastre, dragostea nu este mereu un lucru chiar atât de bun.
Una dintre cele mai răspândite erori în domeniul moralei creștine a fost încercarea de a transforma dragostea într-o calitate spirituală omnipotentă, care are puterea să sfințească orice se face în numele ei.
Potrivit Mântuitorului, dragostea poate interfera cu dorințele lui Dumnezeu în privința unei persoane. El și-a avertizat ucenicii că iubirea pentru cineva, indiferent de cât de legitimă este acea relație, devine păcat atunci când întrece iubirea noastră față de El (Mt 10:37). Înțeleptul Solomon, într-o notă similară, și-a iubit nevestele de alt neam. Problema a fost că acestea i-au abătut inima de la Dumnezeu (1 Regi 11:3-4). În cazul lui, dragostea a devenit o capcană.
Dragostea nu este suficientă pentru a justifica o relație. Un pereche de creștini necăsătoriți pot fi foarte îndrăgostiți; dacă ei au relații intime înainte de căsătorie, acesta este un păcat, indiferent de câtă iubire a fost acolo; va rămâne tot un păcat. Un bărbat căsătorit se poate îndrăgosti tare de o altă femeie. Aceasta nu sfințește adulterul.
La fel, doi bărbați sau două femei se pot iubi. Sentimentele lor pot fi foarte adânci, ele pot invoca fidelitatea reciprocă și pot trăi la fel de fericiți la orice pereche de heterosexuali căsătoriți. Din nou, aceasta nu va justifica o relație homosexuală. Scriptura așază limite relațiilor dintre oameni, fără a oferi compromisuri, chiar dacă este vorba de iubire și dorința de a trece aceste limite. Dacă o formă de relație sexuală este greșită, ea va rămâne greșită indiferent de câtă iubire este la mijloc.
Sau poate ar trebui să fim înțelegători. Aceasta este o tendință ciudată care își face pătrunderea în Biserică – „amabilitatea” e mai importantă decât adevărul. Imoralitatea merge înainte, în timp ce mulți creștini sunt mai grijulii să nu deranjeze pe aproapele lor care trăiește în păcat decât să-l îndemne să asculte de Dumnezeu. În aceste condiții, nu este de mirare că auzim de aberații cum ar fi „teologia” homosexualilor. Oamenii se amăgesc cu un Dumnezeu „amabil”, care zâmbește înțelegător la stilul lor de viață, în timp ce ei continuă să trăiască după cum le place.
Însă oricât de mult se străduiesc argumentele sociale ale activiștilor homosexuali să ne îndemne la „amabilitate”, Dumnezeu pune mai mare accent pe Adevăr decât pe „înțelegere”.
Argumente scripturale
Această parte a „teologiei” homosexualilor încearcă să dea un răspuns punct cu punct la obiecțiile scripturale legate de homosexualitate. Cu alte cuvinte, fiecare pasaj din Scriptură referitor la homosexualitate este răstălmăcit și i se conferă un alt sens. Este o arogantă să încerci să vii astăzi cu interpretări noi ale Scripturii, după două mii de ani în care Biserica a trăit potrivit cu înțelegerea care de la început a existat asupra Sfintei Scripturi. În lumea protestantă există o sincopă între perioada apostolică și momentul apariției diferitelor culte, lor lipsindu-le continuitatea de învățătură și unitatea de duh cu primii creștini, care i-ar putea feri de inovații „teologice”.
Activiștii pro-homosexualitate acționează ca și cum Scriptura ar fi căzut din cer cândva, în vremuri imemoriale, iar noi, cei de astăzi, nu putem decât să încercăm să ghicim sensul celor scrise în ea. Ei preiau ceva ce este evident și pretind că au descoperit un sens ascuns, diferit. Pentru a ilustra, să luăm un verset cu înțeles clar:
„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Mat 11:28)
Înțelesul este clar: Hristos îi cheamă la El pe cei împovărați pentru a le da odihnă. Nu e nevoie să cercetăm originalul grecesc sau contextul cultural; versetul este clar.
Acum, să presupunem că vine cineva și vă spune că a studiat în detaliu cuvintele din acest verset și a descoperit că de fapt Iisus le invita pe femeile însărcinate la maternitatea Lui din Nazaret. Pare ridicol; contextul indică altceva. Dar dacă dvs. nu ați avut posibilitatea să aflați despre istoria Bisericii sau să studiați versetul în greaca veche, nu veți putea respinge ideea cu „maternitatea”, deși bunul simt vă spune că asta e o prostie.
În aceasta rezidă puterea „teologiei” promovate de homosexuali. În Occident se ignoră continuitatea de învățătură a Bisericii, se ia un verset pe care îl știm, i se dă o cu totul altă interpretare, se susțin afirmațiile cu „diplome în Teologie” obținute la scoli sectare și se dă astfel naștere unei noi morale. Bunul simt o poate respinge, dar până când este examinată mai atent, ideea e greu de combătut.
Pentru a aborda această parte a „teologiei” homosexualilor, vom analiza fiecare verset legat de homosexualitate, vom afirma interpretarea obișnuită dată lui, vom prezenta argumentele homosexualilor împotriva interpretării clasice și vom oferi un răspuns fiecărui argument.
Crearea omului / Intenția la creație (Facerea 1:27-28; 2:18, 23-24)
„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!”
A zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” Și a zis Adam: „Iată, aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.”
Interpretarea Bisericii:
Intenția lui Dumnezeu cu privire la relațiile sexuale se limitează la uniunea heterosexuală dintre un bărbat și o femeie, în cadrul căsătoriei.
Argumentul homosexual:
Relatarea din cartea Facerii nu interzice homosexualitatea; pur și simplu nu face referire la ea, din motive evidente. Un cuplu de homosexuali nu puteau începe procesul de populare a pământului. Însă versetele nu pot fi văzute ca un model pentru toate perechile: multe perechi heterosexuale nu au copii sau nu pot avea relații sexuale. Comit un păcat pentru că nu respectă indicația din cartea Facerii?
Răspunsul 1:
Deși e adevărat că acest pasaj nu interzice relațiile homosexuale, el oferă modelul primar pentru sexualitate, prin care trebuie judecate alte forme de exprimare sexuală.
Cartea [Facerii] oferă o bază pentru poruncile biblice și pentru abordările viitoare ale celor care doresc să construiască o morală sexuală care să răspundă schimbărilor vremii – este indicat pentru noi să explorăm relevanta poruncilor Bibliei cu privire la căsătorie și să evaluăm homosexualitatea în lumina cărții Facerii.
Esența moralei creștine este aceasta: Dumnezeu a creat uniunea sexuală cu un scop – unirea soțului și soției într-un singur trup în cadrul căsătoriei. Dumnezeu folosește relațiile sexuale, intimitatea sexuală, pentru a lipi doi oameni împreună.
Răspunsul 2:
Uniunea dintre bărbat și femeie, prezentată în cartea Facerii, este singurul model pentru comportamentul sexual promovat atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. În timp ce alte forme de comportament (poligamia și ținerea de concubine, de exemplu) sunt menționate și chiar permise în Vechiul Testament, relația monogamă dintre soț și soție este standardul promovat ca ideal în cadrul Scripturii. În timp ce heterosexualitatea este promovată peste tot în Scriptură, toate relațiile homosexuale sunt descrise în termeni negativi.
Distrugerea Sodomei (Facerea 19:4-9)
Dar mai înainte de a se culca ei [îngerii veniți să vadă dacă cetatea Sodomei va fi condamnată sau nu], sodomiții, locuitorii cetății Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa și au chemat afară pe Lot și au zis către el: „Unde sunt oamenii, care au intrat să mâie la tine? Scoate-i ca să-i cunoaștem!” Și a ieșit Lot la ei dinaintea ușii și… a zis către ei: „Nu, frații mei, să nu faceți nici un rău. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceți cu ele ce veți vrea, numai oamenilor acelora să nu le faceți nimic…!” Iar ei au zis către el: „… Mai rău decât acelora îți vom face!”
Interpretarea Bisericii:
Bărbații din Sodoma căutau să întrețină relații homosexuale cu oaspeții lui Lot. Sodoma a fost distrusă ulterior pentru răutatea ei, homosexualitatea jucând un rol major în respectiva distrugere.
Argumentul homosexual 1:
Sodoma a fost distrusă din cauza neospitalității locuitorilor ei, nu din cauza homosexualității.
Profesorul John Boswell, în cartea Christianity, Social Tolerance and Homosexuality (Creștinism, tolerantă socială și homosexualitate), susține această idee pe baza a două ipoteze: mai întâi, Lot încălca obiceiul din Sodoma, primind oaspeți fără permisiunea bătrânilor cetății, de aici și cererea de a-i scoate pe bărbați afară „ca să-i cunoaștem”; în al doilea rând, expresia „a cunoaște” nu are neapărat conotații sexuale. Boswell nu dezvăluie de unde are informațiile legate de obiceiurile din Sodoma.
Cuvântul ebraic yada apare de 943 de ori în Vechiul Testament și are conotații sexuale în aproximativ 10 din cele 943 de ori. Argumentul este deci că bărbații din Sodoma nu aveau nici o intenție sexuală față de oaspeții lui Lot.
Răspuns:
Argumentul ignoră complet răspunsul lui Lot. Primul lui răspuns, „Să nu faceți nici un rău,” nu se potrivește deloc cu o simplă cerere de a întâlni pe oaspeții lui. Al doilea răspuns al lui clarifică lucrurile: el răspunde la solicitarea sodomiților oferindu-le pe cele două fiice fecioare ale lui – un gest fără sens dacă acei bărbați voiau să-i cunoască literalmente pe oaspeții lui. Dacă acești oameni aveau intenții nevinovate, de ce a fost distrusă cetatea pentru neospitalitate?
Teoria ridică mai multe întrebări decât răspunsuri. În timp ce Boswell și Bailey au dreptate vorbind despre gravitatea neospitalității în acele vremuri, doar neospitalitatea nu poate constitui motivul răspunsului lui Lot către sodomiți sau al distrugerii cetății care a urmat imediat.
Argumentul homosexual 2:
Sodoma a fost distrusă pentru tentativa de viol, nu pentru homosexualitate.
Acest argument e mai frecvent și e mult mai plauzibil decât teoria cu „neospitalitatea”.
„Violența – forțarea relațiilor sexuale cu un altul – este adevăratul mesaj al relatării”, explică scriitoarea lesbiană Virginia Mollenkott. Astfel, homosexualitatea nu are nici o legătură cu distrugerea Sodomei; dacă intenția de viol ar fi fost de natură heterosexuală, judecata asupra cetății ar fi fost aceeași. Violența și nu homosexualitatea a adus pedeapsa asupra Sodomei.
Răspuns:
Argumentul este parțial adevărat; bărbații din Sodoma chiar doreau să făptuiască un viol. Dar pentru ca un asemenea gest să-i includă pe „toți bărbații din toate colturile cetății Sodoma, atât tânăr, cât și bătrân,” homosexualitatea trebuie să fi fost o practică comună. Mollenkott încearcă să prezinte situația similar unui viol în închisoare sau genului de atacuri pe care armatele învingătoare le comiteau asupra celor învinși, însă argumentarea ei este demontată de literatura străveche care face referire la Sodoma și la practicile homosexuale ale sodomiților:
„Testamentele Celor Doisprezece Patriarhi”, datând din sec. II î.H., vorbesc de sodomiți în termeni de „promiscuitate sexuală” (Testamentul lui Veniamin 9:1) și afirmă că Sodoma „s-a depărtat de la calea firească” (Testamentul lui Neftali 3:4). Din aceeași perioadă, Jubileele afirmă că sodomiții „se pângăreau pe sine și făceau desfrânare în trupurile lor” (16:5, compară cu 20:5-6). Atât Filo cât și Josefus arată clar că relațiile între persoanele de același sex erau caracteristica definitorie a Sodomei.
Argument homosexual 3:
Adevăratele păcate ale Sodomei, potrivit lui Iezechiel 16:49, erau „mândria, îmbuibarea și trândăvia; iar mâinile săracului și ale celui nevoiaș nu le-au sprijinit.” Acestea nu au nici o legătură cu homosexualitatea.
Răspuns:
Din nou, argumentul este parțial adevărat. Când Sodoma a fost distrusă, homosexualitatea era doar o parte sau un simptom al răutății ei. Epistola către romani, capitolul unu, oferă o descriere similară, vorbind despre starea generală de decădere a oamenilor, menționând homosexualitatea ca un simptom al acestei decăderi. Iezechiel spune despre sodomiți: „S-au mândrit și au făcut urâciune înaintea Mea; de aceea i-am și nimicit.” (16:50). Natura sexuală a acestor „urâciuni” este sugerată în 2 Petru 2:6-7:
„Cetățile Sodomei și Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenușă, dându-le ca o pildă nelegiuiților din viitor; iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiți, l-a izbăvit…”
Și iarăși la Iuda 7:
„Tot așa, Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor care, în același chip ca acestea, s-au dat la desfrânare și au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veșnic.”
Alte referințe privind imoralitatea sexuală a Sodomei apar la 3 Macabei 2:5: „…sodomiții cei semeți și cuprinși cu vădită și cu nespusă răutate…” și din nou în Jubilee 16:6: „necurăția sodomiților.”
Interpretările activiștilor homosexuali au câteva elemente de adevăr: a existat o tentativă de viol homosexual iar sodomiții aveau cu siguranță și alte păcate în afară de homosexualitate. Ținând însă cont de numărul bărbaților care doreau să participe la viol și de multe alte referințe, atât scripturale cât și extra-scripturale, referitor la păcatele sexuale ale Sodomei, putem afirma azi că homosexualitatea era larg răspândită printre sodomiți. Este cel mai probabil ca acest păcat, care și-a luat numele de la ei, să fi fost cauza judecății care a venit în final asupra lor.
Legea levitică (Levitic 18:22; 20:13)
„Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie; aceasta este spurcăciune.”
„De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este.”
Interpretarea Bisericii:
Potrivit legii levitice, homosexualitatea era una dintre spurcăciunile pasibile de pedeapsa capitală.
Argumentul homosexual:
Practicile menționate în aceste capitole din cartea Levitic sunt legate de idolatrie, nu de homosexualitate.
Cuvântul ebraic pentru „spurcăciune,” potrivit lui Boswell, are legătură mai degrabă cu necurăția ritualică.
Autorul homosexual Roger Biery asociază tipul de homosexualitate interzis în Levitic cu practicile idolatre. Autorii pro-homosexuali se referă la ritualurile păgâne ale canaaniților, care includeau prostituție homosexuală și heterosexuală, ca fiind motivele pentru care Dumnezeu a interzis homosexualitatea în rândul poporului Său. Ei pretindă că nu homosexualitatea în sine era problema, ci asocierea ei cu idolatria, fiind practicată ca parte a închinării la idoli. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu interzicea tipul de homosexualitate practicat azi, ci acea homosexualitate care includea idolatria.
Răspunsul 1:
Interdicțiile împotriva homosexualității din Levitic 18 și 20 apar alături de alte păcate sexuale – adulter și incest, de exemplu – care sunt interzise în ambele Testamente, total separat de standardele levitice. Referințele scripturale la aceste practici sexuale, atât înainte cât și după Levitic, indică respingerea lor de către Dumnezeu, indiferent dacă sunt sau nu asociate cu idolatria.
Răspunsul 2:
Cuvântul evreiesc pentru „spurcăciune” (toevah) apare și în Pilde 6:16-19 în relație cu păcate care nu au nici o legătură cu idolatria sau ceremoniile păgâne:
Șase sunt lucrurile pe care le urăște Domnul, ba chiar șapte de care se scârbește cugetul Său: ochii mândri, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care plănuiește gânduri viclene, picioare grabnice să alerge spre rău, martorul mincinos care spune minciuni și cel care seamănă vrajbă între frați.
Idolatria nu apare menționată în aceste versete. E evident că toevah nu se limitează deci la practicile idolatre.
Răspunsul 3:
Dacă practicile din Levitic 18 și 20 sunt condamnate numai pentru că ar fi asociate cu idolatria, atunci ar trebui să înțelegem că sunt permise dacă sunt practicate separat de idolatrie. Asta înseamnă că incestul, adulterul, bestialitatea și sacrificarea copiilor (toate fiind menționate în aceste capitole) sunt condamnabile numai dacă sunt asociate cu idolatria; altfel, ele sunt permise. Nici un cititor serios al acestor pasaje nu va accepta asemenea abordare.
Apostolul Pavel despre „firesc” și „nefiresc” (Romani 1:26-27)
„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea și bărbații lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.”
Interpretarea Bisericii:
Pavel vede homosexualitatea ca un simptom al lumii decăzute, descriind-o ca nefirească și nelegiuită.
Argumentul homosexual 1:
Pavel nu se referă la adevărații homosexuali, ci la acei heterosexuali care, spune el, „au schimbat fireasca rânduială.” Adevăratul păcat aici este schimbarea a ceva ce este firesc pentru individ. Boswell construiește o logică interesantă pe baza acestui argument:
„Persoanele pe care le condamnă Pavel nu sunt homosexuali: ceea ce respinge el sunt actele homosexuale practicate de heterosexuali. Ideea din Romani 1 este de fapt stigmatizarea persoanelor care își reneagă chemarea naturală, depărtându-se de pe calea pe care erau cândva.”
Mollenkott subscrie și ea la această idee: „Ceea ce accentuează Pavel aici este faptul că persoanele care sunt heterosexuale de la natură nu numai că l-au schimbat pe adevăratul Dumnezeu cu unul fals, dar și-au și schimbat capacitatea de a se raporta la sexul opus, antrenându-se în acte homosexuale care nu sunt firești pentru ele.”
Pe scurt, în Romani 1, Sf. Pavel îi descrie pe heterosexualii care în mod deliberat au comis acte homosexuale, încălcând astfel ceea ce este firesc pentru ei. Homosexualitatea, dacă este practicată de adevărații homosexuali, nu este un păcat.
Răspuns:
Pavel nu vorbește așa de subiectiv în acest pasaj. Nu există nimic în exprimarea lui care să arate că el ar face distincție între un homosexual „adevărat” și unul „fals”. El pur și simplu descrie comportamentul homosexual ca fiind nefiresc, indiferent de cine este practicat.
Exprimarea sa, de fapt, este neobișnuit de specifică. Când se referă la „bărbați” și „femei” în aceste verste, Pavel alege cuvintele grecești cu conotație biologică: arsenes și theleias. Ambele cuvinte sunt rar folosite în Noul Testament. Acolo unde apar, ele apar pentru a accentua genul subiectului, așa cum este cuvântul mascul (arsenes). În acest context, Pavel este foarte precis când spune că comportamentul homosexual comis de acești oameni era nefiresc pentru ei în calitate de bărbați și femei (arsenes șitheleias). El nu ține seamă de așa-zisa „orientare sexuală”. Cu alte cuvinte, Pavel afirmă că homosexualitatea este biologic nefirească – nefirească nu doar pentru heterosexuali, ci nefirească pentru toată lumea.
În plus, faptul că acești bărbați „s-au aprins în pofta lor” unii pentru alții face foarte improbabil ca ei să fi fost heterosexuali care experimentau homosexualitatea. Comportamentul lor provenea dintr-o patimă interioară intensă. Să pretinzi, așa cum fac Boswell și Mollenkott, că ei erau heterosexuali care se dădeau la un comportament homosexual necesită o adevărată gimnastică a rațiunii.
Apoi, dacă versetele 26-27 condamnă actele homosexuale practicate de oameni care nu au o înclinație firească către așa ceva, dar nu și cele practicate de oameni la care asemenea porniri apar în mod firesc, nu ar trebui atunci ca practicile din versetele 29-30 – desfrânarea, viclenia, răutatea, etc. – să fie permise, atât timp cât cei care le practică sunt oameni care au o înclinație firească către așa ceva?
Înainte de toate însă, când Sf. Apostol Pavel vorbește despre fire, el se referă la firea lucrurilor, cu alte cuvinte la ordinea naturală a lumii/creației lui Dumnezeu. Această fire nu trebuie confundată, așa cum fac activiștii homosexuali citați mai sus, cu firea fiecărui individ în parte, care înseamnă totalitatea trăsăturilor de caracter și comportament ale persoanei, potrivite sau nu cu firea lucrurilor la care se referă Pavel.
Argumentul homosexual 2:
Aceste versete se referă la oamenii dedați la idolatrie, nu la homosexualii care cred în Dumnezeul cel adevărat.
Perry afirmă:
„Practicile homosexuale din Romani 1: 24- 27 erau un rezultat al idolatriei și erau asociate cu alte fapte foarte grave, menționate în Romani 1. Luate în acest context mai larg, trebuie să fie evident că aceste acte sunt semnificativ diferite de relațiile homosexuale responsabile și pline de iubire din ziua de azi.”
Răspuns:
Idolatria joacă un rol important în capitolul unu din Romani. Sf. Ap. Pavel își începere epistola descriind răzvrătirea oamenilor și hotărârea de a se închina făpturii și nu Creatorului. Autorul homosexual de mai sus extrapolează această idee pentru a demonstra că respingerea homosexualității de către Pavel nu i se aplică și lui – el nu se închină la idoli, el este creștin.
Pavel nu sugerează însă că o persoană se închină la idoli și apoi decide se aibă relații homosexuale, ci arată că răzvrătirea generală a creat mediul pentru o răzvrătire specifică. O persoană nu are nevoie să se închine la un vițel de aur pentru a participa la negarea generală a lui Dumnezeu și nici nu trebuie să recurgă la comportamente specifice pentru a exprima această respingere.
O privire de bun simt asupra întregului capitol exclude această abordare. În același pasaj sunt menționate și alte păcate, în afară de homosexualitate:
Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, nesupuși părinților… (v. 29-30)
Se aplică interpretarea dată versetelor 26-27 și versetelor 29-30? Integritatea intelectuală așa ar cere. Dacă versetele 26-27 se aplică persoanelor care comit acte homosexuale în relație cu idolatria, faptele homosexuale nefiind deci păcătoase dacă se săvârșesc fără conotații idolatre, atunci acest raționament trebuie să se aplice și versetelor 29-30.
Astfel, trebuie să presupunem că desfrânarea, răutatea, viclenia, pizma și celelalte sunt condamnate de Pavel numai pentru că sunt săvârșite de oameni implicați în idolatrie; altfel, ele sunt permise.
Acest lucru este evident ridicol. La fel ca homosexualitatea, aceste păcate nu provin din închinarea idolească; ele sunt simptome ale stării de decădere. Dacă am spune că homosexualitatea este legitimă, atât timp cât nu este un rezultate al închinării idolești, atunci ar trebui să spunem și că celelalte păcate sunt la fel de legitime dacă nu sunt săvârșite ca urmare a idolatriei.
Apostolul Pavel și „arsenokoite” (1 Corinteni 6:9-10; 1 Timotei 1:9-10)
„Nu știți oare că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.
Știind aceasta, că legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fără de lege și răzvrătiți… pentru desfrânați și sodomiți…”
Interpretarea Bisericii:
Cuvântul grecesc tradus aici prin „sodomit” este arsenokoite, care înseamnă „homosexual.” Pavel afirmă că homosexualitatea este un viciu care îi exclude pe cei care-l săvârșesc de la împărăția lui Dumnezeu.
Argumentul homosexual:
„Arsenokoite” este un cuvânt inventat de Pavel. El nu apare nicăieri în literatura greacă înainte de Pavel. În acea vreme existau alte cuvinte pentru „homosexual.” Dacă el s-ar fi referit la homosexualitate, atunci a fi folosit unul dintre cuvintele deja existente. Cel mai probabil, Pavel se referă la prostituție masculină, frecventă în epocă.
Boswell are dreptate când spune că acest cuvânt este specific Apostolului Pavel, și sugerează că Pavel se gândea la altceva atunci când l-a folosit. Boswell afirmă că acest alt lucru ar fi prostituția. Dacă nu, atunci Pavel ar condamna imoralitatea generală. Oricum, potrivit acestui argument, termenul reprezintă un om imoral, dar nu un homosexual.
Răspuns:
Sf. Pavel formează 179 de termeni noi în Noul Testament. Fiind originali, acești termeni nu schimbă semnificativ contextul versetelor în care apar.
Nu este un lucru deosebit că Pavel formează acest cuvânt nou, având în vedere că el îl derivă direct din traducerea Septuaginta a Vechiului Testament:
meta arsenos ou koimethese koiten gyniakos (Lev 18:22)
hos an koimethe meta arsenos koiten gynaikos (Lev 20:13)
Cu alte cuvinte, atunci când Pavel a scris arsenokoite, el a preluat termenul direct din traducerea grecească a Leviticului, referitor la interzicerea homosexualității. Înțelesul nici nu poate fi mai clar: deși cuvântul este unic la Pavel, el se referă în mod specific la comportamentul homosexual.
În ceea ce privește afirmația că termenul s-ar referi la prostituția masculină, analiza cuvântului arată că nu există nici o asemenea implicație. Așa cum am arătat mai sus, „arsene” apare de câteva orice în Noul Testament, întotdeauna cu referire la „bărbat.” „Koite” apare numai de două ori în Noul Testament, însemnând „pat,” folosit cu conotație sexuală:
„Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări [koite] și în fapte de rușine…” (Rom 13:13)
„Cinstită să fie nunta întru toate și patul [koite] nespurcat. Iar pe desfrânați îi va judeca Dumnezeu.” (Evr. 13:4)
Cele două cuvinte combinate, așa cum le-a folosit Sf. Pavel, pun alături „bărbat” și „pat” într-un sens sexual. Nu există nici o indicație legată de prostituție la vreunul dintre cuvintele combinate să dea arsenokoite.
Toate versetele trecute în revistă mai sus au fost scrise la vremea lor în spiritul respingerii homosexualității, iar acest spirit a existat de la început și până în ziua de astăzi în Biserică. Nu s-a scris mai întâi versetul și apoi i s-a dat o interpretare, ci versetul a fost scris pe baza învățăturii de obște a Bisericii.
Îmi amintesc și astăzi, cu un regret nespus, de ziua în care m-am convins că era acceptabil pentru mine să fiu și creștin, și homosexual. Nu numai că am îmbrățișat „teologia” homosexualilor – am și promovat-o activ în cadrul unei „biserici” de homosexuali și am susținut argumentele de mai sus. Doisprezece ani au trecut până am realizat rătăcirea, timp în care „teologia” homosexualilor a căpătat a căpătat o publicitatea și o acceptare fără precedent în multe culte religioase și la nivelul unor credincioși sinceri, dar înșelați.
Puțini creștini știu că există o „teologie” a homosexualilor și o mișcare clădită în jurul ei. Cei care au auzit de acestea nu știu cum se poate răspunde afirmațiilor făcute de acești oameni. E nevoie însă de un răspuns; „teologia” homosexualilor, asemenea mișcării pentru drepturile homosexualilor, crește pe zi ce trece în scop și influență. Cu dragostea pe care a arătat-o Hristos când a plâns pentru Ierusalim, și cu mânia pe care El a arătat-o când a curățat Templul, Biserica trebuie să dea un răspuns.
Notă: Pe siteul Speranță și vindecare pentru homosexuali puteți găsi informații despre formarea și terapia atracțiilor homosexuale.
https://www.odaiadesus.ro/raspuns.html
////////////////////////////////////////
