Publicat la:
Iunie 3, 2023
Kalaii si hotii imbracati in blanuri de mielusei sunt votati si inscaunati, pentru a nivela calea ANTICRISTULUI ; Deci noi grabim vremea sfarsitului, dormind în papuci“…Incepe martirizarea globalista a adversarilor! Deja GRUPUL BILDERBERG începe lupta cu euroscepticii și media independentă online…ADEVĂRUL DESPRE CINE ESTE DUMNEZEU…CE ERA „ȚEPUȘUL LUI PAVEL”?ÎNTOARCEȚI-VĂ LA DOMNUL…A FI SALVAT CU ADEVĂRAT…CUM ESTE RAIUL…….Au format Consiliul Mondial al Bisericilor dintr-o adunatura de …demoni-nebuni ? Capcanele GLOBALIZARII ECUMENISTE ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI ANTIHRIST. Biserica APOSTATĂ – mireasa lui ANTIHRIST…Vă doriți să aveți credință pentru a fi vindecați?RECOMPENSE CEREȘTI…ZIUA JUDECĂȚII…IADUL ȘI FOCUL LUI SUNT REALE AȘA CUM SPUNE BIBLIA…CINE ESTE ȘI CE FACE DUHUL SFÂNT…CE SPUNE BIBLIA DESPRE HARUL LUI DUMNEZEU;HARUL LUI DUMNEZEU lucreaza in omul plin de Cer, care-L crede si il lasa sa-l ajute – VERSETE BIBLICE…TOȚI (care IL cred,care iarta Dumnezeieste- prin Issus)AU FOST VINDECAȚI – VERSETE BIBLICE…Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului?
Incendiile din Grecia: cu durere, despre unele (mult) preacucernice atitudini; Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel; Despre tragedia de duminică. Ce s-a ales, de ce s-a ales și ce se va alege de biata (beata?) țară? (2); 500 de homosexuali au ars la propriu, la un eveniment în Taiwan; ”Dumnezeu i-a lăsat, i-a lăsat, i-a lăsat…” Despre cea mai cumplită formă de judecată; Pocăieşte-te; De ce îngăduie Dumnezeu dezastrele naturale? Când nu-i dai tot lui Dumnezeu; Obadia1,2; ADEVARATA „FRICĂ DE DUMNEZEU”; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta;Prin ce necaz va trece Biserica? Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare; C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe; Recenzie- Creștinismul redus la esențe – C. S. Lewis
Învăţătura socialistă, capitalistă, globalistă- are ca mentor- pe tata satan (Ioan 8/44) şi ca mamă- hoţia, prostia, preacurvia (Gal.5/19-21)- mizerii de care tot cosmosul se va goli. Dacă am iubi mai mult pe” Învăţătorul” Duh Sfânt, nu am rămâne sclavi ai plăcerilor, amăgirilor- scârbelor de o clipă… Deşi Iisus a venit plin de Har şi de Adevăr, pentru ca împreună (Ioan, cap.15) să luptăm contra păcatului, noi îl ţinem la uşă (Ap.3/20) şi îi refuzăm Bunătăţile, Frumuseţile şi Biruinţa Lui… El nu intră şi nu conlocuieşte împreună cu satan, cu eul adamic– în omul firesc; Chiar dacă viaţa noastră este ascunsă cu Iisus în Dumnezeu, noi nu credem şi, rămânem sclavagizati-morţi în păcat, pentru că îi refuzăm (ajutorul)-Harul prin care, cu Duhul Sfânt –Căpetenie, putem birui orice păcat… Numai dacă luptăm dimpreună cu Acela care l-a învins pe satan şi în pustie, dar şi pe culmile Suferinţei; Dacă-l avem pe El drept Căpetenie, putem totul în Hristos, doar prin Harul Dumnezeiesc, căci numai dacă Hristos DOMNEŞTE în noi, ne garantează nădejdea Slavei!
Incendiile din Grecia: cu durere, despre unele (mult) preacucernice atitudini; Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel; Despre tragedia de duminică. Ce s-a ales, de ce s-a ales și ce se va alege de biata (beata?) țară? (2); 500 de homosexuali au ars la propriu, la un eveniment în Taiwan; ”Dumnezeu i-a lăsat, i-a lăsat, i-a lăsat…” Despre cea mai cumplită formă de judecată; Pocăieşte-te; De ce îngăduie Dumnezeu dezastrele naturale? Când nu-i dai tot lui Dumnezeu; Obadia1,2; ADEVARATA „FRICĂ DE DUMNEZEU”; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta;Prin ce necaz va trece Biserica? Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare; C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe; Recenzie- Creștinismul redus la esențe – C. S. LewisCinci plante absolut necesare pentru vindecarea corpului si mintii tale; Fitoterapia: totul despre terapia cu plante; PUTEREA DE VINDECARE A PLANTELOR; Bai de plante. Sanatate si vindecare; Ierburi și condimente miraculoase care vindecă diabetul, cancerul și alte boli; Top 5 suplimente naturiste pentru detoxifierea organismului; Plantele medicinale in terapiile alternative; Tataneasa – Planta care vindeca ranile si oasele; PLANTE MEDICINALE-Beneficiile plantelor medicinale; Vindecări cu tincturi de plante * Preparaţi-le singuri! Acum e vremea lor; Când ne dor încheieturile; Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostate; Tratamente naturiste. 6 remedii pentru afecțiunile prostate; Este considerată de mulți ca fiind „o plantă miraculoasă”. Beneficiile superplantei; Adenom de prostată: cauze, simptome, complicații, tratament…
(Doar cateva) Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume şi în România; Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om?Sangele celor MARTIRIZATI se…razbuna!)Destrămarea imperiului și deputinizarea Rusiei. Cinci regiuni din imperiul rus intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova; VIRUSUL IEZUITILOR, VACCINAREA SI PROROCUL MINCINOS; Cele mai noi cărți: „Blaga, între legionari și comuniști” de Marta Petreu (fragment); Constantin Noica: „Fericirea e la îndemâna oricui”;Tudor Arghezi: „Între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam“; Ultimele ore din viața lui Nicolae Steinhardt. 30 martie 1989;
Peripețiile bolșevismului: De la Lenin, prin Stalin, la Hrușciov și Mao; EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST; Convorbiri Literare: Vasile IANCU – Nobilul exerciţiu al memoriei; (Asa s-a construit PeSeDismul…)Ministrul Teodor Meleşcanu ignoră rezultatele unui concurs organizat de MAE, pentru a-şi numi fiul vitreg într-o funcţie de consul general;Decembrie 1989: Ion Iliescu şi sfârşitul “Revoluţiei”;Teroarea in regimul stalinist. Gulagul; Diavolul în istorie;20 de teze despre communism(satanism); Dragnea, Stalin și Partidul; “Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid;Sindromul broaştei fierte – cum suntem omorâţi încet dar sigur; „ACTUL DE LA 23 AUGUST” VAZUT DE AUTORI SI CRITICI; CĂRŢI RARE, CĂRŢI INTERZISE, CĂRŢI BLESTEMATE; Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi; Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile; Pentru cine bat clopotele?,,Sabia Verii” de Rick Riordan;
JURNALUL UNUI NEBUN; „Procesul” lui Franz Kafka ; Franz Kafka – Procesul; 10 Scriitori Care Ar Fi Meritat Premiul Nobel; Haruki Murakami – În Căutarea Oii Fantastice; Ernesto SABATO. Despre eroi şi morminte; RĂZBOI ÎN UCRAINA: Presa elveţiană scrie că patriarhul ortodox rus Kiril a lucrat pentru poliţia politică sovietică; HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022; Theodor Paleologu: Vladimir Putin nu e nebun clinic, dar e un caz de patologie a puterii. I s-a urcat la cap / Rolul pe care îl joacă Patriarhul Kiril este absolut odios, sinistru; Papa i-a spus lui Kiril să nu fie „băiatul de altar al lui Putin”: Mi-a citit, cu un cartonaș în mână, toate justificările războiului; Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma; Cum de-nazificăm Rusia (II). Trista soartă a liberalismului rusesc de tranziţie; Putinizare generală;Putinizarea globalizării este abia începutul sfârşitului, pentru că miliarde de oameni nu vor să se nască din nou (Ioan, cap.3 / Rom. cap.6) şi au ca tată pe diavol (Ioan cap. 8/44); Totuşi… Apocalipsa Europei?Nouriel Roubini, supranumit „profetul apocalipsei”, spune că SUA și China sunt pe curs de coliziune
(Doar cateva) Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume şi în România; Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om? (Sangele celor MARTIRIZATI se…razbuna!)Destrămarea imperiului și deputinizarea Rusiei. Cinci regiuni din imperiul rus intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova; VIRUSUL IEZUITILOR, VACCINAREA SI PROROCUL MINCINOS; Cele mai noi cărți: „Blaga, între legionari și comuniști” de Marta Petreu (fragment); Constantin Noica: „Fericirea e la îndemâna oricui”;Tudor Arghezi: „Între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam“; Ultimele ore din viața lui Nicolae Steinhardt. 30 martie 1989;Peripețiile bolșevismului: De la Lenin, prin Stalin, la Hrușciov și Mao; EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST; Convorbiri Literare: Vasile IANCU – Nobilul exerciţiu al memoriei; (Asa s-a construit PeSeDismul…)Ministrul Teodor Meleşcanu ignoră rezultatele unui concurs organizat de MAE, pentru a-şi numi fiul vitreg într-o funcţie de consul general;Decembrie 1989: Ion Iliescu şi sfârşitul “Revoluţiei”;Teroarea in regimul stalinist. Gulagul; Diavolul în istorie;20 de teze despre communism(satanism); Dragnea, Stalin și Partidul; “Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid;Sindromul broaştei fierte – cum suntem omorâţi încet dar sigur; „ACTUL DE LA 23 AUGUST” VAZUT DE AUTORI SI CRITICI; CĂRŢI RARE, CĂRŢI INTERZISE, CĂRŢI BLESTEMATE; Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi; Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile; Pentru cine bat clopotele?,,Sabia Verii” de Rick Riordan;
JURNALUL UNUI NEBUN; „Procesul” lui Franz Kafka ; Franz Kafka – Procesul; 10 Scriitori Care Ar Fi Meritat Premiul Nobel; Haruki Murakami – În Căutarea Oii Fantastice; Ernesto SABATO. Despre eroi şi morminte; RĂZBOI ÎN UCRAINA: Presa elveţiană scrie că patriarhul ortodox rus Kiril a lucrat pentru poliţia politică sovietică; HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022; Theodor Paleologu: Vladimir Putin nu e nebun clinic, dar e un caz de patologie a puterii. I s-a urcat la cap / Rolul pe care îl joacă Patriarhul Kiril este absolut odios, sinistru; Papa i-a spus lui Kiril să nu fie „băiatul de altar al lui Putin”: Mi-a citit, cu un cartonaș în mână, toate justificările războiului; Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma; Cum de-nazificăm Rusia (II). Trista soartă a liberalismului rusesc de tranziţie; Putinizare generală;Putinizarea globalizării este abia începutul sfârşitului, pentru că miliarde de oameni nu vor să se nască din nou (Ioan, cap.3 / Rom. cap.6) şi au ca tată pe diavol (Ioan cap. 8/44); Totuşi… Apocalipsa Europei?Nouriel Roubini, supranumit „profetul apocalipsei”, spune că SUA și China sunt pe curs de coliziune
(Doar cateva) Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume şi în România
Cărţi cenzurate sau interzise, din motive politice, morale, religioase, comerciale, au existat în toate epocile şi nu numai în cadrul unor regimuri autoritare, aşa cum s-a întâmplat în România, în timpul regimului comunist.
Cenzura este la fel de veche precum tipărirea şi difuzarea cărţilor şi a funcţionat şi funcţionează, în diverse forme, în funcţie de ţară, de autorităţi, de regim politic, de curentele de opinie, de felul în care este înţeleasă şi reglementată libertatea de exprimare sau chiar ca urmare a unor reacţii din partea opiniei publice.
Există cărţi aparţinând unor epoci mai vechi, interzise la vremea respectivă, publicate ulterior şi care au devenit scrieri de referinţă în istoria culturii. Dar şi în prezent sunt cărţi care, primite nefavorabil de către publicul larg, din cauza conţinutului necorespunzător pentru copii sau tineri, sau din alte motive, au fost retrase de pe piaţă şi interzise pentru retipărire.
Numai în SUA, de exemplu, care este o democraţie consolidată, şi în care cenzura asupra cărţilor nu poate fi pusă pe seama ideologiilor politice, sunt semnalate cel puţin 10-11 astfel de cazuri în fiecare an, după cum relevă Raportul anual al “American Library Association”. Iată câteva exemple celebre de cărţi cenzurate, pe care nicio veritabilă istorie a literaturii nu le poate ignora:
Cărţi cenzurate în epoca în care au fost scrise, astăzi capodopere ale literaturii universale
Cărţi cenzurate – “Ulise”, de James Joyce
Romanul “Ulise” (“Ulysses”, în original), aparţinând scriitorului irlandez James Joyce, a fost publicat pentru prima dată în 1922, la Paris, fiind interzis, la vremea respectivă, în Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie şi Australia, din pricina conţinutului considerat de unii “obscen”.
Romanul, cu multe aluzii, în planul simbolic, de adâncime, al textului, la “Odiseea” lui Homer, la care face trimitere şi titlul, relatează, de-a lungul a câteva sute de pagini, peregrinările personajului principal, Leopold Bloom (Ulise), şi ale lui Stephen Dedalus, prin Dublin (capitala Irlandei), într-o singură zi (14 iunie 1904), de la ora opt dimineaţa până noaptea, in jurul orei trei. 14 iunie 1904 este şi ziua în care, în viaţa reală, scriitorul James Joyce a cunoscut-o pe partenera sa, Nora Barnacle, experienţă transpusă parţial în carte.
Romanul, scris într-o manieră foarte modernă, exploatând la maximum valenţele monologului interior şi ale fluxului conştiinţei, construieşte un univers în care cele două personaje masculine, prinse în banalitatea existenţei de zi cu zi, pun în discuţie teme fundamentale – viaţa şi moartea, sexualitatea, arta, religia, chiar situaţia Irlandei la acel moment.
Roman controversat, inclus, în multe ţări, în anii 1920, 1930, pe lista cărţilor cenzurate, “Ulise”, de James Joyce, face parte astăzi din Top cele mai valoroase 100 de cărţi ale secolului al XX-lea.
“Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley
Romanul “Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley, din categoria cărţi cenzurate, a fost publicat pentru prima dată în 1932. În 1999, ziarul “The Observer” a inclus acest volum în “100 cele mai importante cărţi din toate timpurile”.
Scriitorul englez Aldous Huxley, emigrat în SUA, imaginează o societate a viitorului, în jurul anului 2500, o dictatură perfectă, fără fisuri, din care oamenii nici nu s-ar gândi să evadeze vreodată, pentru că sunt mutilaţi spiritual, au fost concepuţi în epribetă, pentru a putea fi integraţi într-una dintre cele cinci categorii – a executanţilor, a subalternilor, a celor care execută munci penibile şi foarte penibile şi elita (o minoritate în mâinile căreia este concentrată puterea).
La zeci de ani de la apariţie, romanul este foarte actual, un avertisment referitor la sensul greşit spre care se îndreaptă o societate când oamenii sunt uniformizaţi, depersonalizaţi, singurii “zei” la care se închină fiind “consumismul” şi “distracţia”. Copiilor, în timpul somnului, li se induce un anumit fel de a gândi, astfel încât nimeni să nu se răzvrătească, să nu-şi dorească altceva decât ceea ce se oferă.
Pentru că abordează astfel de teme, controversate şi astăzi, la momentul publicării romanului, acesta a fost interzis în Irlanda şi în mai multe state americane.
“Ferma animalelor” şi “1984”, de George Orwell
George Orwell, născut în India, s-a afirmat ca scriitor de limba engleză. Cele două romane ale sale, “Ferma animalelor” (1945) şi “1984” (publicat în 1949) sunt satire virulente la adresa totalitarismului. Primul este un roman distopic (o antiteză a unei societăţi utopice, care se defineşte printr-o formă de guvernare totalitară) şi face trimitere la “Era lui Stalin”, printr-o amplă alegorie animalieră.
Se constituie ca o critică acerbă a indiferenţei, răutăţii, lăcomiei, ignoranţei. O fermă în care animalele se revoltă, iau puterea şi vânează oamenii. Partizanii stalinismului, considerând că este o critică prea abruptă a URSS, au interzis publicarea cărţii între 1943 şi 1945. Chiar Marea Britanie, la timpul repectiv s-a opus publicării cărţii, autorul răspunzând într-o Prefaţă publicată mult mai târziu, în 1973, odată cu versiunea italiană a cărţii, în care acuza “autocenzura” Regatului Unit, care ar fi trebuit “să nu treacă sub tăcere” abuzurile.
“1984” este un roman politic, asemănător cu romanul profetic al lui Aldous Huxley, “Minunata lume nouă”, interzis în 1950, în URSS. “1984” descrie imaginea distopică a Marii Britanii, după un ipotetic război nuclear dintre Vest şi Est, după care s-a instaurat un regim totalitar, al cărui simbol principal, în carte, este “Big Brother” (“Fratele cel Mare”), metaforă a îngrădirii libertăţilor şi a regimului poliţienesc: “Big Brother is watching you!” (“Big Brother este cu ochii pe tine”).
Şi această carte a fost publicată după îndelungi controverse, inclusiv în SUA, ca şi în Marea Britanie, în 1949. În prezent, şi “Ferma animalelor” şi “1984”, deşi, iniţial, cărţi cenzurate, fac parte din patrimomiul culturii universale, din cele 100 cele mai bune cărţi ale secolului al XX-lea.
Paradoxal, chiar mai apropape de zilele noastre, în 2002, romanul “Ferma animalelor” figurează pe lista de cărţi cenzurate/interzise, în Emiratele Arabe Unite (pe motiv că ideile cărţii sunt în dezacord cu valorile Islamului), în Cuba şi în Coreea de Nord.
“Arhipelagul Gulag”, de Aleksandr Soljeniţîn
“Arhipelagul Gulag”, de Aleksandr Soljeniţîn, este o carte despre lagărele de concentrare sovietice, născută din experienţele autorului, dar şi ale altor 227 de prizonieri. Scrisă în clandestinitate, între 1958 şi 1967, a fost publicată în 1973, la Paris, după ce KGB-ul a confiscat o copie a manuscrisului, dar interzisă în URSS, până în 1990. A circulat însă în fosta Uniune Sovietică, sub formă de samizdat. Termenul “Arhipelag” este folosit pentru a sugera proliferarea lagărelor în toată ţara, iar “Gulag” este un acronim de la “Glavnoe oupravlenie ispravitelno-trudovykh Lagerei” (“Direcţia principală a lagărelor de muncă”).
“Fructele Mâniei”, de John Steinbeck
John Steinbeck este unul dintre cei mai importanţi scriitori americani ai secolului trecut, cunoscut, mai ales, prin romanele “Fructele mâniei”, “La răsărit de Eden”, “Oameni şi şoareci”, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1962.
Apreciat astăzi la adevărata lui valoare, Steinbeck s-a confruntat şi el, la apariţia cărţii “Fructele mâniei”, cu ostilitatea publicului şi cu cenzura, cititorii declarându-se şocaţi de tuşele groase în care au fost descrise diverse ipostaze umane, inspirate de o călătorie făcută alături de un grup de “okies”, fermieri săraci, izgoniţi de pe pământurile lor. Autorul va răspunde acestor reacţii, subliniind că, în raport cu realitatea, personajele cărţii sunt variante “aseptizate”.
“De veghe în lanul de secară”, de J.D. Salinger
Din categoria cărţi cenzurate, una dintre cele mai cunoscute şi populare astăzi este “De veghe în lanul de secară”, a scriitorului american J.D. Salinger. Publicat pentru prima dată în 1951, romanul este confesiunea unui adolescent inadaptat. A şocat la vremea primei apariţii, fiind retrasă din majoritatea bibliotecilor americane, deoarece a fost considerată ca periculoasă pentru tineri, prin tematica abordată – abandonarea şcolii, alienarea, teama, depresia, prostituţia – şi prin dimensiunea de anti-erou a personajului principal.
“Versetele Satanice”, de Salman Rushdie
“Versetele Satanice” este titlul unui roman, adică o scriere ficţională, realizată în maniera realismului magic, aparţinând scriitorului de limba engleză, de sorginte indiană, Salman Rushdie. Autorul s-a inspirat din viaţa lui Mahomed, considerat de către musulmani întemeietorul religiei islamice, dar personajele sunt construite prin raportare la lumea contemporană scriitorului, temele centrale fiind înstrăinarea, experienţa imigranţilor în Regatul Unit, dragostea, moartea, după cum însuşi autorul a subliniat în nenumărate rânduri.
Cartea a fost publicată în 1988, în Regatul Unit şi a fost primită favorabil de către critici şi de către public, chiar nominalizată, în anul apariţiei, la câteva premii. Musulmanii, în schimb, au considerat-o o blasfemie, o insultă adusă religiei lor. Romanul a fost interzis în Iran, apoi în India, tara de origine a scriitorului, pentru a se evita conflictele şi actele de violenţă posibile. Autorul însuşi a fost o vreme sub protecţia poliţiei din Marea Britanie, iar unii traducători şi editori ai cărţii, din Italia, Norvegia, chiar Turcia (unde cartea nu a fost cenzurată, în pofida faptului că Turcia este majoritar musulmană) au avut de suferit, supravieţuind însă unor tentative de asasinat.
Nenumărate alte cărţi cenzurate, între timp intrate în patrimoniul literaturii clasice universale, au existat de-a lungul timpului. S-ar putea adăuga la titlurile deja menţionate şi altele, precum: “Alice în Tara Minunilor”, de Lewis Carroll (interzisă în China, în 1931, considerându-se ca fiind indecent să pui pe seama animalelor graiul oamenilor); primul roman al scriitorului francez, de origine cehă, Milan Kundera – “Gluma” – publicat în 1967, a fost interzis în Republica Cehă, în 1968, odată cu invazia sovietică, deoarece cartea făcea referire la sărăcie şi frică, în perioada stalinistă; “Frankenstein”, de Mary Shelley, a fost interzis în Africa de Sud, din cauza “obscenităţilor şi indecenţei” etc.
Scriitori români interzişi şi cărţi cenzurate în timpul regimului comunist
După al Doilea Război Mondial, cultura română şi societatea, în general, au trecut printr-un proces dramatic. Literatura a devenit mijloc de propagandă, având rolul de a “educa” masele în spiritul supunerii faţă de partid şi de noua ideologie de după 1944.
În 1946, s-a dat publicităţii o listă cu 2538 de cărţi interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice. În 1948, într-un volum de aproximativ 500 de pagini, s-a publicat o listă revizuită de autori interzişi şi cărţi cenzurate, în total 8779.
Au fost confiscate cărţi de referinţă ale culturii noastre, au fost scoase din manuale, din librării şi biblioteci volume aparţinând clasicilor literaturii române: Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Bolintineanu, excepţionalii scriitori interbelici – Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Mihail Sebastian etc.
Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume şi în România
Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om?
Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om?
Psihologia culorilor este un domeniu incitant, complex, care explorează modul în care culorile ne influențează, în mod subtil, emoțiile, percepțiile, personalitatea, comportamentul, relaţiile cu ceilalţi. În general, ne raportăm la culori intuitiv, simplist adeseori sau în virtutea unor clişee perpetuate de-a lungul timpului, ignorând puterea subliminală a acestora, faptul că au impact deopotrivă asupra conştientului şi subconştientului.
Semnificația culorilor poate varia în funcție de cultură, de experienţă și circumstanțe, iar “potrivirea culorilor”, după cum observa un pictor elveţian de la începutul secolului trecut, Johannes Itten, “este un mijloc de recunoaștere a diferitelor stiluri de gândire, simțire și acțiune, care pot fi întâlnite la ființele umane”.
Doi psihologi americani, de la Universitatea Mississippi, Keith Jacobs și Frank Hustmyer, de-a lungul mai multor experimente, măsurând conductivitatea electrică a pielii expusă la diverse culori (proporţională cu gradul de emoție manifestat), au ajuns la concluzia că, în mare măsură, culorile pot influenţa ritmul cardiac, respiraţia, presiunea sanguină, transmit vibraţii, agită, relaxează, atrag sau resping.
În viaţa de zi cu zi, nu există situaţii în care, într-un fel sau altul, să nu ne raportăm la culori – de la culorile naturii, la cele ale vestimentaţiei, de la obiecte banale, la designul interior/ exterior al locuinţei, al spaţiului de lucru, de la publicitate, la terapia prin culoare etc. Psihologia culorilor ne învaţă că, în funcţie de context, aceeaşi culoare poate avea semnificaţii şi efecte diferite, chiar diametral opuse. Important este să devenim conştienţi de impactul culorilor şi le valorificăm în avantajul nostru.
Culori pentru o ţinută perfectă în orice situaţie
Din multitudinea de aspecte pe care o implică psihologia culorilor (inclusiv simbolistica acestora) ne vom opri asupra celor care ne vor ajuta să avem ţinuta (cromatică) perfectă, în funcţie de situaţie şi de personalitate.
Hainele sunt primul mijloc de comunicare cu lumea exterioară, ele sunt o reflectare a interiorităţii noastre. Culorile hainelor transmit mesaje foarte specifice, ne influențează comportamentul pe parcursul zilei, precum și pe cel al oamenilor din jurul nostru. Hainele noastre servesc drept semnal pentru ceilalți, le spun cine suntem. Când ne îmbrăcăm, în fiecare dimineață, prin alegerile pe care le facem, chiar dacă nu le conştientizăm, spunem cine vrem să fim și cum sperăm să ne simțim.
Psihologia culorilor – negru, alb, gri în vestimentaţie
Fără a ne preocupa, în acest context, de controversata teorie a culorilor şi non-culorilor (negru, alb), vom avea în vedere doar “mesajul” pe care negrul, albul şi griul îl pot transmite prin vestimentaţie, aşa cum este decodat de specialiştii în design vestimentar.
Negrul este considerat culoarea rafinamentului, a eleganţei, a încrederii, a prestigiului, seriozităţii şi inteligenţei. Este, în acelaşi timp, o culoare “misterioasă”, asociată cu necunoscutul. Pentru că multe tradiţii asociază negrului şi un sentiment de tristeţe, este recomandat, pentru echilibru, combinarea unei astfel de ţinute cu “detalii” în orice altă culoare preferată, dar care să nu fie foarte puternică.
Pe baza unor chestionare la care au răspuns mii de persoane, s-a ajuns la concluzia că negrul este cea mai potrivită culoare pentru o primă întâlnire sau pentru prezentarea la un interviu.
Albul este culoarea inocenţei, a simplităţii, a sincerităţii. Se spune despre cei care preferă să se îmbrace în alb (sau o vestimentaţie în care albul este combinat cu alte culori, dar rămâne dominant) că sunt persoane credibile, organizate, care ştiu să ţină lucrurile sub control. Pentru că această culoare transmite un sentiment de noutate și de perfecțiune, este o idee bună să porţi alb la o întâlnire în care vrei să introduci câteva idei inovatoare sau la prezentarea unui nou proiect.
Culoarea gri și nuanțele sale reprezintă un simbol al calmului, al maturității. Este o culoare practică, poate să sugereze (la un loc de muncă, de exemplu) concentrare, capacitate de adaptare. Şi pentru gri (ca şi pentru negru şi alb) este recomandată combinarea discretă cu o altă culoare (cu albastru este cea mai potrivită combinaţie), deoarece o ţinută în totalitate gri poate exprima apatie sau prea mult conformism.
Psihologia culorilor – albastru
În psihologia culorilor, albastrul ocupă o poziţie privilegiată. Este asociat cu calmul, echilibrul, inteligenţa, adevărul, încrederea, fidelitatea şi eficienţa. Este o culoare reconfortantă în situații stresante.
Această culoare poate fi o bună alegere pentru vestimentaţia de la job sau pentru întâlniri importante, deoarece transmite un sentiment de loialitate şi încredere. În sondajul menţionat anterior, 48% dintre femei au răspuns că îi admiră pe bărbaţii care poartă albastru (în timp ce 56% dintre bărbaţi au apreciat culoarea roşie în vestimentaţia unei femei).
Psihologia culorilor – verde
Culoarea verde este asociată cu natura, speranţa, liniștea, echilibrul, sănătatea, creativitatea, norocul. Rezultat din galben şi albastru, verdele oferă o senzaţie de lumină şi prospeţime. Din paleta de culori, este cea mai odihnitoare.
Un studiu realizat de specialişti de la o Universitate din Amsterdam arată că o vestimentaţie dominant verde emană bună dispoziţie, facilitând relaţiile cu ceilalţi.
Galben – culoarea care creşte producţia de serotonină
Culoarea galben trimite la optimism, bucurie și energie. Poate stimula creierul, prin producţia de serotonină, accelerează metabolismul și poate crește nivelul de atenție. Este o culoare caldă, adesea folosită pentru a transmite fermitate, optimism. Este potrivită pentru persoanele active.
Prea mult gaben poate provoca însă efecte contrarii – nervozitate, teamă, anxietate, mai ales pentru persoanele predispuse la stres.
Roşu – culoarea exuberanţei
Culoarea roșie atrage mereu atenția și transmite încredere în sine, voinţă puternică, îndrăzneală, hotărâre, pasiune. Diverse sondaje arată că bărbaţii apreciază în mod deosebit această culoare, când apare în vestimentaţia feminină, probabil pentru că este o culoare care se remarcă rapid şi stimulează emoţii puternice.
Este totuşi o culoare contradictorie şi dacă este potrivită pentru împrejurările în care cineva vrea să atragă atenţia, să facă impresie la o primă întâlnire, nu este recomandată, de exemplu, pentru un interviu de angajare, deoarece unii manageri pot fi reticenți în a angaja o persoană cu o personalitate atât de exuberantă.
Psihologia culorilor – violet
Violetul este culoarea autenticității, a neconformității, a intuiţiei, a spiritualităţii. În trecut, era culoarea celor bogați și puternici. Mai târziu, a devenit asociat cu misterul şi creativitatea. Pentru cine vrea să fie perceput ca o persoană carismatică și puternică, această culoare este o alegere excelentă. Potrivit studiilor de psihologia culorilor, persoanele care poartă violet tind să fie emoționale și sensibile.
Portocaliu – culoarea care “sparge gheaţa”
Portocaliul este culoarea comunicării, a energiei și a entuziasmului, o culoare veselă, caldă, creativă, atractivă. Specialiştii în psihologia culorilor spun că această culoare nu numai că sporeşte cantitatea de oxigen trimisă către creier, stimulându-i activitatea, producând un efect de energizare, dar aduce luminozitate în orice mediu.
Pentru cine vrea să fie în centrul atenţiei, să-i inspire pe cei din jur, opţiunea pentru portocaliu este cea mai potrivită. Trebuie ţinut cont totuşi de faptul că o “abundenţă” de portocaliu creează impresia de strident.
Roz – feminitate şi romantism
Culoarea roz este asociată cu feminitatea, romantismul şi inocenţa. Are un efect relaxant, calmant, dar trebuie evitată o astfel de culoare în contexte în care o persoană vrea să transmită că are potenţial intelectual, putere de concentrare, rezistenţă la efort.
Cu toate acestea, la începutul secolului trecut, rozul era considerat o culoare „puternică” și, prin urmare, rezervată bărbaţilor, până când rolurile au fost inversate zeci de ani mai târziu. Deoarece este un amestec de roșu și alb, rozul se poate conecta atât la energiile masculine, cât și la cele feminine, în ciuda stereotipurilor de gen.
Psihologia culorilor – maro
Maroul este o culoare discretă, asociată cu natura (culoarea pământului), induce un sentiment de securitate, transmite un angajament față de valorile tradiționale. O persoană care poartă adesea maro emană pace și stabilitate. Este perfectă pentru cei care nu vor să iasă în evidenţă, să fie prezenţe discrete.
“Maniera de a purta o anume vestimentaţie este mai importantă decât haina în sine”
Evident că, dincolo de efectele care ţin de psihologia culorilor şi de semnificaţiile simbolice pe care tot oamenii le-au atribuit diverselor culori, stilul vestimentar al fiecăruia este reflexul unui cumul de aspecte – tendinţele modei, gustul, contextul în care este purtată o anume vestimentaţie etc.
Purtarea, cu preferinţă, a unei culori sau a alteia arată că dorim, conștient sau inconștient, să evidenţiem un anumit aspect al personalității. Există o diferență între culorile pe care le privim cu plăcere (la altcineva, in natură, pe un tablou, într-un decor interior etc.) și culorile care ni se potrivesc din punct de vedere vestimentar. Și de aici se naşte adesea o anumită confuzie.
Bazându-se pe aspecte care ţin de psihologia culorilor, designerii vestimentari mai subliniază că avem tendinţa de a purta culori foarte diferite în partea de sus și de jos (de exemplu, pantaloni negri cu un top deschis), ceea ce nu este întotdeauna avantajos pentru siluetă. O astfel de combinaţie „taie” corpul în două, creând vizual două volume, care pot “extinde” neintenționat formele. Este preferabil să nu se combine prea multe culori și, pentru mai multă armonie, să se aleagă tonuri apropiate.
Pe de altă parte, cea mai uşoară şi sigură modalitate de a evita greşelile în combinarea culorilor, este ţinuta monocromatică, pentru eleganţă garantată, fie că este vorba de rochii, costume etc. Este de ajuns să ne gândim, de exemplu, la eternul reper al eleganţei feminine – “la petitte robe noire”/ “little black dress”, creată de fascinanta Coco Chanel, cea care spunea că “maniera de a purta o anume vestimentaţie este mai importantă decât haina în sine, o atitudine este mai importantă decât un chip perfect, o persoană bine îmbrăcată înseamnă o persoană simplu îmbrăcată şi în armonie cu sine şi cu situaţiile de viaţă”.
Psihologia culorilor – alte perspective
Psihologia culorilor implică o mulţime de alte aspecte. De pildă, în urmă cu un secol, psihologul american William Moulton Marston a publicat o lucrare intitulată “Emotions of Normal People” (“Emoţiile oamenilor normali”), în care descrie “Metoda DISC” de evaluare a personalităţii, folosită şi astăzi.
“DISC” este un acronim de la patru trăsături/ energii definitorii ale comportamentului uman, asociate unor culori – Dominanță (roşu), Influență (galben), Stabilitate (verde), Conformitate/ Conştiinciozitate (albastru).
Pentru a se determina “culoarea personalităţii”, profilurile DISC (Dominant, Influent, Stabil, Conştiincios) sunt reprezentate pe un cerc ale cărui sferturi sunt colorate în roşu, galben, verde, albastru. Persoana testată, în faţa discului, va alege (cu sinceritate) caracteristicile pe care le consideră ca fiind valabile pentru personalitatea sa şi astfel poate afla “culoarea personalităţii”.
O astfel de analiză comportamentală este utilizată frecvent pentru autocunoaştere, în interviurile de angajare, pentru gestionarea conflictelor, pentru îmbunătăţirea climatului într-un colectiv, în psihologie etc.
Culorile conştiinţei – oglinda stării noastre de spirit şi a societăţii
Conştiinţa este, cu siguranţă, unul dintre cele mai mari mistere ale fiinţei umane. Nicio teorie nu a oferit până acum răspunsuri la întrebări de felul: “Cum este posibil ca materia, celulele vii din corpul nostru să genereze abstracţiuni – gânduri, raţionamente, sentimente, emoţii?”
Kenneth Wilber, un cunoscut filosof şi psiholog american, contemporan, autor al unei lucrări de referinţă, intitulată “Teoria integrală”, neavând nici el răspunsuri pentru originea conştiinţei, consideră totuşi că se pot identifica mai multe etape/ niveluri ale conştiinţei care depind de evoluţia societăţii umane şi de dezvoltarea personală, fiecărui nivel corespunzându-i o culoare.
Astfel, starea de conştiinţă a primelor societăţi umane, ca şi a nou-născuţilor (uneori şi a unor persoane în vârstă, marcate de tulburări neuro-degenerative), caracterizată prin prevalenţa simţurilor, a nevoilor de bază, este “bejul”.
Violetul este culoarea stării “magico-animiste” – caracteristică societăţilor tribale, iar la nivel individual, celor care cred mai mult în forţe supranaturale decât în raţionament.
Roşul este starea “zeilor puterii” – societăţi în care domină cei impulsivi, puternici, ceilalţi neavând altă soluţie decât supunerea.
Albastrul este culoarea ordinii mistice şi a stabilităţii – în care o autoritate controlează totul, pedepseşte răul şi răsplăteşte binele, iar preocuparea centrală a omului este să găsească echilibrul intre “voinţa” Pământului şi “voinţa” Cerului (ca în perioada confucianismului chinez, a ordinelor cavalereşti medievale etc.).
Portocaliul este culoarea progresului ştiinţific, a mentalităţii pragmatice, când indivizii tind să “scape” de mulţime, pentru a găsi adevărul.
Verdele ar corespunde unei societăţi în care lăcomia, dezordinea, dogma nu mai există, lăsând locul privilegiat dezvoltării potenţialului uman şi spiritualităţii.
Reprezentând aceste niveluri ale conştiinţei sub forma unei spirale colorate, Kenneth Wilber plasează în vârf “turcoazul” – o culoare holistică, integratoare, în care conştiinţa colectivă nu mai este suma conştiinţelor individuale, ci mult mai mult.
Dileme mai mult sau mai puţin “cromatice”…
Psihologia culorilor descifrează sensuri derivate din studiul percepţiei umane asupra culorilor, efectul asupra stării de spirit, implicaţiile legate de mecansimul psihologic al asumării unui rol social, atunci când porţi o anumit haină etc. Specialiştii în acest domeniu spun că preferințele în asamblarea culorilor au valoare doar pentru persoanele care au făcut eforturi pentru a-și rafina percepția culorilor.
Simbolismul culorilor, pe de altă parte, ne conduce spre rădăcini adânci în istorie şi mitologie, evidenţiind conotaţii de ordin cultural-religios şi conexiuni între material şi spiritual.
Când ne gândim la cromatica vestimentară, poate că mulţi, inevitabil, îşi amintesc celebra zicere: “Nu haina-l face pe om”, cu sensul că a judeca pe cineva strict pe baza aspectului său exterior este greșit și superficial. Caracterul, calitățile, comportamentul și acțiunile individului (influenţate totuşi de culori) sunt mai importante decât modul în care arată sau ce poartă. Proverbul ne îndeamnă să fim atenți la ceea ce este dincolo de aparențe și să nu cădem în capcana prejudecăților bazate exclusiv pe aspectul fizic sau pe îmbrăcăminte.
De la cunoscutul scriitor Mark Twain a rămas o altă zicere: “Hainele îl fac pe om. Oamenii goi au influență mică sau deloc asupra societății”. Care să fie adevărul?
Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om?
Nouriel Roubini, supranumit „profetul apocalipsei”, spune că SUA și China sunt pe curs de coliziune
DE FLORIN BUDESCU
NOURIEL ROUBINI
În ciuda eforturilor SUA de a reduce tensiunile cu China și a atenției oficialilor chinezi față de decuplarea economică, încercarea de a restabili încrederea între cele două puteri pare zadarnică, spune Roubini, profesor emerit la Stern School of Business.
În acest climat din ce în ce mai fragil, afirmă economistul, fragmentarea depășește cooperarea, iar pericolul unui conflict militar asupra Taiwanului este mare.
Nouriel Roubini, despre coliziunea SUA – China
„Am participat recent la China Development Forum (CDF), de la Beijing, o întâlnire anuală a liderilor de afaceri străini, academicieni, foști factori de decizie și înalți oficiali chinezi”, relatează Roubini, consultant american de origine turcă, pe Project Syndicate.
Conferința din acest an a oferit observatorilor occidentali oportunitatea de a se întâlni cu noua conducere a Chinei, inclusiv cu noul premier, Li Qiang.
Ce spune Roubini, în continuare.
„Înainte de a deveni premier, în martie, Li a fost secretar al Partidului Comunist Chinez (CPC), la Shanghai. Ca reformator economic și susținător al antreprenoriatului privat, el a jucat un rol crucial în a convinge Tesla să construiască o megafabrică în oraș.
Citeşte şi: Economistul Nouriel Roubini: Se „creează condițiile pentru mama tuturor crizelor stagflaționiste”
În timpul pandemiei de COVID-19, el a aplicat politica strictă de zero COVID a lui Xi și a supravegheat un shut-down pandemic de două luni, în Shanghai. Din fericire pentru Li, el a fost recompensat pentru loialitatea sa și nu a fost transformat într-un țap ispășitor, pentru eșecul politicii Zero Covid.
Relația sa strânsă cu Xi i-a permis de asemenea să-l convingă pe președintele chinez să inverseze restricțiile zero-COVID peste noapte, când politica s-a dovedit a fi nesustenabilă. În timpul întâlnirii noastre, Li a reiterat angajamentul Chinei „de reformă și deschidere”, mesaj pe care l-au transmis și alți lideri chinezi.
Inteligența remarcabilă a lui Li a contrastat puternic cu comportamentul mai rezervat al fostului premier, Li Keqiang, pe care l-am întâlnit în anii anteriori, când era premier.
În timpul întâlnirii noastre, l-a făcut pe CEO-ul Apple, Tim Cook, să râdă în hohote, atribuind starea sa de bucurie videoclipului viral în care Cook este aplaudat de mulțime, în timpul vizitei sale la un magazin Apple din Beijing.
El a glumit chiar și despre un videoclip cu parlamentarii americani, care îl interogau pe CEO-ul TikTok, Shou Zi Chew, care devenise și el viral în acea săptămână.
Citeşte şi: Nouriel Roubini: „Există diverse păreri privind riscul unui nou şoc economic”
Spre deosebire de Cook, a remarcat el, șeful TikTok, asediat, nu a zâmbit în timpul audierii sale din Congres. Gluma lui Li includea un avertisment implicit că, deși firmele americane sunt încă binevenite în China, guvernul chinez poate juca tare, dacă firmele și interesele sale sunt tratate cu duritate în Statele Unite.
Amenințarea voalată a lui Li surprinde atitudinea actuală a Chinei față de SUA: deși înalți factori de decizie economică din China vorbesc adesea despre deschidere, politicile Chinei încă dau prioritate securității și controlului asupra reformei.
Qin Gang, noul ministru de Externe al Chinei, a adoptat o atitudine interesantă, în timpul discursului său. Dând o lovitură implicită asupra SUA, Qin a avertizat participanții occidentali că, în timp ce China își propune să mențină un regim comercial global deschis, țara va răspunde în forță oricărei încercări de a o atrage într-un nou război rece.
Preocupări de securitate
Într-un discurs recent, secretarul american al Trezoreriei, Janet Yellen, a încercat să atenueze îngrijorările Chinei, că Statele Unite încearcă să îi stopeze ascensiunea și să se decupleze de economia sa.
Acțiunile americane recente, care limitează comerțul cu China, a clarificat ea, s-au bazat mai degrabă pe preocupări de securitate națională, decât pe un efort de a împiedica creșterea economică a țării.
Dar calmarea Chinei va fi dificilă atunci când SUA intenționează să introducă restricții ample asupra investițiilor chineze în SUA și asupra investițiilor americane în China.
Blinken, Ursula şi agresivitatea gesturilor diplomatice
Până în prezent, oficialii chinezi nu au fost receptivi la eforturile lui Yellen și ale secretarului de stat Antony Blinken, de a stabili un dialog, despre cum să maximizeze cooperarea, să minimizeze zonele de confruntare și să gestioneze escaladarea competiției strategice și a rivalității celor două puteri.
Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a ținut recent un discurs la fel de pragmatic, în care a susținut că Europa ar trebui să „se concentreze pe micşorarea riscurilor, mai degrabă decât pe decuplare” de China, dar a subliniat și numeroasele moduri în care politicile chineze reprezintă o amenințare pentru Europa și Occident.
Discursul ei nu a fost bine primit la Beijing și ea a fost efectiv respinsă, atunci când a vizitat China, împreună cu președintele francez Emmanuel Macron, în aprilie, în timp ce Macron, mai îngăduitor, a primit un bun venit pe covorul roșu.
Pană
În prezent, China încearcă să creeze o pană între Uniunea Europeană și SUA. Având în vedere că companiile din UE au interese semnificative în China, mulți directori executivi europeni au participat la CDF, în contrast cu prezența limitată a liderilor de afaceri americani.
Iar comentariile controversate ale lui Macron, în timpul vizitei sale din aprilie, în special declarația sa, că Europa nu trebuie să devină un vasal al SUA, au sugerat că efortul ar fi putut reuși.
Dar un comunicat ulterior G7 a reafirmat poziția Occidentului față de Taiwan și a condamnat politicile agresive ale Chinei față de insula sudică, iar sprijinul tacit al Chinei pentru invazia brutală a Ucrainei, de către Rusia va descuraja probabil Europa să îşi continue ofensiva de farmec asupra Chinei.
Risc de război fierbinte
Pregătirea alegerilor prezidențiale din SUA, împreună cu suspiciunea Chinei că SUA încearcă să-i controleze creșterea economică, vor împiedica eforturile de a construi încredere și de a reduce tensiunile dintre cele două țări.
Având în vedere că atât democrații, cât și republicanii concurează pentru a fi considerați duri cu China, războiul rece chino-american este probabil să se intensifice, crescând riscul unui eventual război fierbinte asupra Taiwanului.
În ciuda eforturilor oficialilor americani, de a stabili balustrade pentru competiția strategică cu China, și a insistenței oficialilor chinezi, că nu au nici un interes în decuplarea economică, perspectivele de cooperare par din ce în ce mai îndepărtate.
Fragmentarea și decuplarea devin noua normalitate, cele două țări rămân pe un curs de coliziune, iar o adâncire periculoasă a „depresiei geopolitice” în curs este aproape inevitabilă.”
nota: intertitlurile aparţin Newsweek România
https://newsweek.ro/international/nouriel-roubini-supranumit-profestul-apocalipsei-spune-ca-sua-si-china-sunt-pe-curs-de-coliziune
/////////////////////////////////////
Apocalipsa Europei?
De către Anonimus
Europa de Vest e kaput. E dusă. E terminată. Ar mai avea o şansă mică, o şansă infimă, dar oare va şti, va putea, va mai avea răgazul să o valorifice?
Ce părere aveţi? Par nişte afirmaţii gratuite? Sunteţi în stare să le priviţi în faţă şi să daţi un răspuns?
Sau: Aţi văzut Parisul? Dar Veneţia? Poate Roma? Londra? Grecia? …? …? …?
Dacă nu, ar fi bine să vă grăbiţi cât mai aveţi ce vedea. Şi cât le puteţi vizita într-o oarecare linişte. Sau poate nu. Mai bine să nu aveţi termen de comparaţie pentru viitoare aglomerări de ruine, părăsite în mare parte. Ca să nu ajungeţi să trăiţi într-o nesfârşită mare de regrete după imaginea bogăţiei, designului, artei, tehnicii, confortului etc. ce nu se vor mai întoarce curând, sau, poate, nicicând.
Ar fi bine să începem să ne obişnuim cu varianta minimalistă, de supravieţuire. Varianta de anduranţă în condiţii vitrege: lipsuri, frig, întuneric, foame, suferinţă, moarte. Multă, multă moarte. Multă, multă suferinţă. Să încetăm a mai fi copiii răsfăţaţi şi iresponsabili care suntem astăzi. Cel puţin în orizontul de timp la care ne putem gândi.
Şi poate nu ar fi bine să văduceţi şi pentru că, începând cu anul viitor, turismul în Vest va deveni – a fost deja chiar şi anul acesta la Paris – o chestie de ruletă rusească. Sau de joc de calculator: nu ştii de unde şi când apare teroristul cu automat, cu bombă, cu centura, cu maşina capcană, unde explodează coşul de gunoi, geanta, cutia, punga, rucsacul, trotineta, sticla de cola, lămâia, tortul, pixul, plicul, pasta de dinţi şi orice altceva poate să poarte o încărcătură explozivă.
Multe întrebări, puţine răspunsuri
Am citit şi auzit în ultimele săptămâni o mulţime de întrebări pe posturi media, pe net, prin ziare:
Ce e în capul acestor politicieni? Cum nu-şi dau seama ce fac? Cum nu înţeleg? De ce nu iau urma banilor ca să stârpească terorismul? De ce mint cu războiul contra teroriştilor când ei îi aduc pe aceştia în Europa? De ce au provocat lumea arabă? De ce sprijină războiul din Siria? De ce primesc atâţia refugiaţi? Mai ales că nu i-au integrat nici pe cei vechi? Ce e cu discriminarea în defavoarea europenilor? A creştinilor? A familiei? Ce nebunie este chestia asta, islamofobia? Ca şi homofobia? Am ajuns în dictatura „hate speech-ului” (discurs al urii)?
Cum, adică, eu nu îmi pot exprima ideile, nu pot face un comentariu, iar ei pot îndemna deschis la distrugerea, subjugarea, extincţia creştinilor şi evreilor şi budiştilor şi a tuturor celor care nu sunt ca ei?
De ce este distrus obsesiv şi înverşunat orice ţine de indentitatea europenilor? Este creştinismul o ţintă a unei campanii de decredibilizare şi reducerea la o prezenţă de operetă? Face parte campania împotriva Bisericii Ortodoxe Române din această campanie mondială, masiv şi complex finanţată şi orchestrată? Poate fi o religie a păcii cea în care clericii îndeamnă la război, la ucidere, la viol, la sclavie? Mai este loc pentru discuţii, negociere, colaborare, integrare? Şi integrare, în ce sens? Aşa cum se întâmplă deja, a europenilor în islam? Mai e loc pentru încredere?
Sunt întrebări adresate guvernelor europene, organismelor europene, şi, în mare parte, la actualului guvern american.
Răspunsul: tăcerea sau limbajul din plastic corect politic
Războiul interior
Europa e atacată. În primul rând din interior. De sute de ani se lucrează cu zel, cu perseverenţă şi cu resurse uriaşe la demolarea ei. Vom încerca să vedem cine sunt duşmanii ei. Vom încerca să-i descoperim, să-i cunoaştem şi să-i prezentăm. Vom încerca să vedem ce îi poartă pe ei în luptă. Ce s-a întâmplat de s-a ajuns în situaţia, aproape, fără ieşire de astăzi. Vom vorbi despre cea mai recentă ameninţare: Islamul. Ajuns în situaţia asta nu pentru că nişte strategi ai lumii musulmane şi-au pus acest lucru în gând, ci pentru că nişte arhistrategi ai lumii creştine au decis să o schimbe pe aceasta distrugând-o.
Politicienii şi mass-media au anunţat, cu morga aferentă importanţei mesajului, că Europa, europenii se găsesc în stare de război. Evident era vorba despre terorism, mai precis despre teroriştii islamici, adică despre un duşman extern.
Ceea ce ei nu spun este că europenii se găsesc în război pe două fronturi: unul care stă să pornească, pe faţă, cu radicalii musulmani şi un altul, mult mai perfid, mai malefic, mai pervers, cu guvernele lor, care îi atacă din spate. Un război nedeclarat, ascuns, mascat, murdar, în care politicienii şi elitele europene (şi cele americane în mare parte) nu numai că s-au predat, dar au şi îmbrăţişat cu căldură teze şi ideologii, personaje, organizaţii şi mişcări contrare firescului existenţei umane, care pun în pericol de distrugere civilizaţia şi popoarele europene. Chiar mai mult: întreaga civilizaţie occidentală.
Să căutăm răspunsurile împreună
Europa e în război. Un război care se desfăşoară în interiorul limitelor ei geografice. Probabil singurul război religios din istorie, şi asta nu din cauza înfruntării creştinismului cu islamismul, ci a atacului propriilor sale elite politice-economice-culturale-universitare. Vom vedea care este ţinta acestui război. Care sunt perspectivele lui. Cine poate fi învingătorul vremelnic şi cine cel pe termen lung. Vom vedea cum se duce acest război, pe câte fronturi, care sunt combatanţii, care sunt estimările pierderilor. Vom ajunge la discuţia despre un război civil pustiitor. Ce forţe vor fi implicate. Cum va evolua numărul celor implicaţi. Care sunt posibilele şi probabilele pierderi umane şi materiale. Vom estima direcţiile pe care se va dezvolta, care ar fi forţele armate necesare pentru a interveni între combatanţii civili. Sau pentru a înfrânge o rebeliune musulmană generalizată. Cum s-ar putea termina şi când.
Vom vedea cum a fost ţesut planul distrugerii civilizaţiei europene timp de peste 200 de ani: de unde au pornit toate şi care au fost ţintele acestui plan. Veţi recunoaşte în cele pe care le vom descoperi lucrurile care se întâmplă în realitatea imediată, care s-au întâmplat, care sunt pe cale să se întâmple.
Vom căuta să vedem încotro s-ar putea duce în viitorul apropiat, mediu şi îndepărtat politica europeană. Va rămâne ea pe acelaşi făgaş? Va continua să fie un factor de destabilizare, de amorţire şi de distrugere, sau vor veni alţi oameni politici, care vor da un cu totul alt curs continentului. Şi, de fapt nu numai lui. Pentru că, vom descoperi, după cum am mai spus, ţinta conspiraţiei nu este numai Europa, este Occidentul. Şi, de fapt, nu întreg Occidentul, nu tot ceea ce ne oferă, propune şi impune acesta, ci acea parte esenţială a lui, partea bună, luminoasă a civilizaţiei occidentale: creştinismul. Şi vom înţelege şi cum a ajuns Occidentul în această prăpastie prin lucrarea jumătăţii sale întunecate.
În fine, vom încerca să vedem care şi cum ar putea fi realizată în practică acea mică şansă de salvare şi de renaştere, despre care vorbeam la început.
Apoi să vedem ce se va întâmpla aici, în Europa de Est şi Centrală, în România. Cum modifică probabila desfăşurare de evenimente din Vest, situaţia din zonă. Care este perspectiva în cazul învecinării cu o Europă de Vest islamizată. Ce se poate întâmpla între minorităţi şi majorităţi şi chiar între state din zonă în momentul când Vestul va fi ocupat cu războiul propriu. Ce va face Rusia în această situaţia, cum contribuie Rusia la evenimentele descrise în cele de faţă, care sunt mişcările anticipate din partea ei. Ne vom întreba şi vom încerca să răspundem, dacă România este în pericol de sfâşiere din partea vecinilor, care ar putea deveni, de la sine putere, sau la comanda/sub inspiraţia şi ajutorul Moscovei, pretendenţi ai unei bucăţi din ea.
În scurt timp nu vom mai fi copiii răsfăţaţi ai istoriei, trăitori în cea mai echilibrată şi plină de bunăstare, la nivel de mase, epocă a istoriei. Epocă care, în schimbul bunăstării, ne-a adus boli grave ale spiritului. Bunăstare care este pe cale să se evapore. Răsfăţ, care s-a cam terminat.
Nu are rost să ne ascundem. Nu mai are rost să ne lăsăm minţiţi. Occidentul pe care îl ştim a ajuns, ca un FNI uriaş, la faliment. L-au adus proprii acţionari, propriul consiliu director, staful executiv. Din cauza părţii sale întunecate, este în pericol partea sa luminoasă. Din cauza răilor, sunt în pericol cei buni.
Această analiză nu este o bombă fumigenă. Este un apel lucid la regăsirea adevăratei raţiunii – în lipsa căreia, o ştim, se nasc monştrii -, este un apel, un îndemn la regăsirea noastră ca fiinţă umană alcătuită din materie şi spirit. Sau, mai corect, din spirit şi materie. De regăsire a identităţii noastre de esenţă divină.
Nu vom începe, aşa cum ar fi fost de aşteptat, cu investigaţia istorică a cauzelor, evenimentelor şi personajelor, care ne-au adus în această situaţie aproape imposibilă, ci cu teribila tornadă a războiului din teren, a războiului fizic, care pare a se fi coborât brusc peste noi din înălţimi pentru a ne purta în realitatea altei lumi decât cea care ne-a fost „vândută” pe toate canalele în ultima sută de ani, cel puţin.
Război, sau pace?
Anul 2015 ne-a adus cele mai clare semne despre războiul în care ne găsim acum; este anul în care războiul a ieşit la suprafaţă în forma lui cea mai concretă şi mai distrugătoare: cea fizică, a sângelui şi a morţii. Evenimentele din Franţa ne-au transportat brusc, cu mare viteză către această realitate, scoţându-ne din amorţeala călduţă a confortului material şi a limitării spirituale în care ne complăceam.
Spun: războiul iese la suprafaţă şi nu că războiul a început, aşa cum s-au exprimat diverşi politicieni şi analişti, pentru că, după cum am spus-o deja, este vorba despre un război vechi, pornit din chiar sânul Europei creştine. Ceea ce avem acum este forma sa cea mai brutală, este războiul fizic cu moarte şi distrugere, pornit dinspre Islam, dar pus în pagină, după cum vom arăta, tot de complotiştii locali.
Atacul a fost dat. Provocarea a fost aruncată. Atentatele din Franţa anului 2015 au fost, pentru cei atenţi, extrem de concludente. Ele au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni, cât şi pentru colonizatori.
Iată suntem aici, suntem pretutindeni, suntem mulţi, suntem hotărâţi, sunt gata să murim pentru a vă lua locul, temeţi-vă, supuneţi-vă, convertiţi-vă, fugiţi sau veţi pieri! – a fost semnalul pentru vechii europeni.
Suntem pretutindeni, suntem pregătiţi, suntem puternici, trebuie să-i atacăm, urmaţi-ne exemplul, loviţi-i pe necredincioşi, stârpiţi-i, supuneţi-i, convertiţi-i, Europa, cu toate bogăţiile ei, e a noastră! – a fost semnalul pentru musulmani.
Un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi. Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în Europa, de la care ştiu deja că victoria şi viitorul sunt ale lor. Intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.
Aceasta este semnificaţia fluierăturilor şi huiduielilor de pe stadioane la momentele de reculegere în amintirea victimelor atentatelor din Franţa, fluierături şi huiduieli care nu s-ar fi auzit în lipsa acestui semnal de forţă.
Război? De ce, nu, Pace?
Dar oare e posibilă pacea? Este Islamul o religie (eu zic ideologie) a păcii? Poate fi pace, înţelegere, cooperare cu Islamul? Unele exemple de state musulmane ale ultimilor zeci de ani ar înclina spre un răspuns afirmativ. Dar cele mai multe acele state sunt acum amintire. În schimb, istoria şi anii din urmă ne îndreaptă într-o direcţie contrară.
Pentru a răspunde împreună la această întrebare vă propun puţină geografie: faceţi un mic efort şi căutaţi date despre răspândirea Islamului în lume şi despre situaţia din fiecare continent, regiune, ţară în care el a ajuns. Veţi vedea că peste tot unde numărul musulmanilor a ajuns la o proporţie semnificativă de câteva procente situaţia este de conflict cu localnicii. Iar acolo unde el a ajuns majoritar sau aproape majoritar, situaţia este de genocid împotriva celorlalţi, în special împotriva creştinilor. Faceţi acelaşi lucru cu zona lui de origine: veţi constata că Islamul se găseşte în conflict cu el însuşi, iar musulmanii suniţi, de exemplu, se omoară pe rupte cu cei şiiţi. Şi din când în când se omoară şi între ei: suniţi cu suniţi, sau şiiţi cu şiiţi. De ce? Vom căuta împreună şi acest răspuns.
Imaginaţi-vă Islamul ca pe un super virus – real, sau de calculator – o superbacterie, o super-reţea în care fiecare unitate elementară a ei, fiecare musulman adică, conţine tot ceea ce trebuie, este programat pentru cucerirea întregii lumi, aşa cum a cerut profetul. Unitatea respectivă poate trăi şi muri ca o persoană moderată, chiar liberală, cu programul în stare pasivă, potenţială, dar în urmaşii săi, în anumite condiţii, programul poate să se activeze. Astfel de condiţii sunt îndeplinite acum.
Cu o rată de proliferare mare, primită tot prin softul respectiv, organismul reţea al Islamului se dezvoltă după aceleaşi legi oriunde ar ajunge: creşte în linişte, trece într-o perioadă de linişte relativă – uşoară turbulenţă, apoi, ajuns la un anumit stadiu de creştere, revendică şi, în final, cucereşte, întregul spaţiu în care s-a aşezat. Aşa cum face cancerul, sau cum fac unele bacterii, sau animale, de exemplu, unele insecte, unii viermi, cu corpurile în care ajung: le devorează interior complet, le metastazează, le distrug.
Revin cu invitaţia (şi îi invit mai ales pe sceptici) de a arunca o scurtă privire istorică şi geografică asupra creşterii Islamului în lume în cei 1400 de ani de existenţă. Asupra zonelor în care acesta se găseşte în conflict cu gazdele sale: India, Indonezia, Filipine, Pakistan, China, Africa de Nord şi cea Sub-sahariană, Australia, Caucaz, SUA, Canada, Europa…
Privit astfel, înţelegem că Europa nu este un caz singular, nu este o excepţie. Este doar un nou corp gazdă îmbolnăvit, în care ocupantul a ajuns la un nivel suficient pentru a şi-l revendica complet. Şi în regim de urgenţă. Nu există, practic, niciun loc pe planetă în care Islamul să fi ajuns şi să nu se comporte după acest tipar. Şi a ajuns aproape peste tot. De la cei câteva adepţi ai lui Mohamed, la început, la 25 % din populaţia lumii, adică aproape 2 miliarde astăzi; de la un oraş, Medina, la peste 72 de state în care musulmanii depăşesc acum un 1 milion. Şi nenumărate altele în care sunt într-un număr mai mic. Iar estimările sunt de continuare a creşterii şi a ponderii în populaţia totală locală şi mondială. Căci softul respectiv conţine atât imperativul, direcţia de acţiune – cucerirea lumii – cât şi toate ingredientele necesare privind organizarea viaţii sociale şi personale, inclusiv prolificitatea, care să-i asigure succesul.
Islamul nu e nici în Europa, nici în afara ei, o structură coerentă, coordonată de un centru. Ba din contră, în principiu şi în practică, fiecare imam, fiecare mulah este un general şi un centru al Islamului. Şi, iarăşi, oricine poate ajunge imam, sau mulah dacă cei din jur îl acceptă. Pentru că Islamul nu are o Biserică şi nu are cler. Imamul este cel ce conduce rugăciunea, este şeful moscheei, este cel care iese în faţă. Pentru a fi şef este de ajuns să fii musulman, înțelept, să ştii stâlpii islamului, o mare parte din Coran pe de rost şi să-ţi doreşti să fii şef. Poţi ajunge în fruntea unei moschei, a unei grupări, a unei comunităţi sau a unui stat. Poţi conduce Al Qaida, Statul Islamic, talibanii. Te poate chema Osama, al Baghdadi, Omar. Poţi muri, alţii îţi vor lua locul. Şi alţii, după modelul tău, vor apărea în alte părţi ale lumii.
Diverşii lideri locali sau regionali vin şi trec, Islamul rămâne şi creşte ca un virus pentru cucerirea lumii, construit după o formulă infailibilă. Islamul, după cum spuneam, nu are un centru. Coordonarea lui din teren e făcută de mulahi, imami, muftii şi de oricine se simte inspirat de ambiţii de putere. De aceea nu există musulmani sau comunităţi musulmane moderate pentru totdeauna. De aceea urmaşii de generaţia N, sau personaje care păreau extrem de bine integrate, personaje de succes din Occident se transformă peste noapte în activişti radicali.
Islamul nu are şi nu recunoaşte frontiere. Pentru credinciosul musulman lumea se împarte în două: Dar al-Islam (Casa Islamului), teritoriul ocupate de credincioşii musulmani şi Dar al-Harb, (Casa războiului), teritoriile şi popoarele care trebuie islamizate, indiferent cum, inclusiv prin război. Niciun alt teritoriu deţinut la un moment dat de Islam, cu excepţia Spaniei, nu a mai fost luat înapoi. Şi, probabil, şi acesta le va reveni din nou.
Softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.
Despre război şi minciună în Islam
Spuneam că softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.
Pentru a înţelege de ce, fundamental, dincolo de argumentele conjuncturale expuse anterior, confruntarea dintre majoritatea indigenilor – creştini, dar şi atei, mitologişti etc. – şi comunitatea musulmană este, în viitorul apropiat, inevitabilă, trebuie să ne întoarcem la baza ideologică: religia islamică, de fapt o ideologie a războiului, un program al motivaţiei de extindere perpetue îmbrăcat într-o haină religioasă.
Unii dintre fruntaşii musulmani, dar şi liote mari de politicieni-analişti-civici-etc. occidentali, începând chiar cu preşedinţi ca Obama şi Hollande -, ne vând islamismul ca pe o religie a păcii. Dar, iarăşi dincolo de realitatea sângeroasă din teren, aşa să fie el în spirit?
Este cu totul adevărat că în multe părţi ale Coranului se vorbeşte despre pace, despre colaborare, despre interdicţia de a ucide, despre milostenie, chiar despre îngăduinţa faţă de necredincioşi. De exemplu, se admite ca Șaria să le fie aplicată numai musulmanilor, sau celor care au păgubit un musulman, pe când necredincioșii, pot trăi, dacă plătesc nişte impozite specifice, după propriile lor legi (conform principiului despărțirii comunităţilor religioase denumit millet). În plus, evreii şi creştinii au statutul de dhimmi, adică de minoritate ocrotită, deoarece au, ca și musulmanii, „cărți sfinte”, Tora şi Biblia, asimilate în parte în Coran. A fost un concept de bază în Imperiul Otoman, dar tot mai puţin respectat acum, astfel că şi în majoritatea statelor care încă îl recunosc, Egipt, Iran, Pakistan, Bangladesh, Siria, Irak situaţia creştinilor şi a evreilor a devenit tot mai problematică, tendinţa mergând către convertirea sau eliminarea lor, fie prin omorâre fie prin alungare.
Mai mult decât atât, Islamul a avut, mult înaintea Europei, perioade de înflorire a ştiinţelor, artelor, filozofiei. Au existat, până către sfârşitul secolului 19, încercări permanente de reformare a Islamului, de aşezare a lui pe preceptele generoase din Coran şi Hadith şi nu pe cele războinice. Din nefericire, în secolul 20, înainte de toate ca un răspuns la provocările, “brutale” pentru o societate arhaică, ale modernizării accelerate, în principal seculariste, libertine, îndreptată împotriva religiei, familiei, identităţii, a Occidentului, glasurile care sprijineau în mod real moderaţia şi reforma, au devenit minore, sau au fost eliminate, având câştig de cauză formula restrictivă a Salafismului (sau Wahhabismului) – o şcoală a islamului sunit, susţinută de Arabia Saudită, care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a Şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu, astfel că astăzi, reformiştii sunt declaraţi apostaţi şi executaţi, sau siliţi să fugă în locuri mai sigure, în timp ce aceia care ţin Coranul într-o mână (pentru a se atesta ca drept-credincioşi) şi sabia în cealaltă, sunt pe cale să preia puterea peste tot în lumea musulmană.
Jihadul
Pentru că subiectul acestei analize este, în final, evaluarea evoluţiei situaţiei din Europa şi nu o cercetare extensivă a Islamului, nu voi evoca aici întreaga discuţie despre jihad. Mă voi referi doar la un singur text de bază despre legea islamică, text care, printre multe altele, defineşte şi jihadul. El se numeşte ’Umdat al-salik wa ’uddat al-nasik, sau Reliance of the Traveller and Tools of the Worshipper cunoscută sub numele scurt Reliance of the Traveller. Este vorba despre un manual clasic de jurisprudenţă islamică scris de Shihabuddin Abu al-‘Abbas Ahmad ibn an-Naqib al-Misri (1302-1367). Versiunea în engleză este prima traducere a unei cărţi despre legea islamică care a primit certificarea din partea universitaţii Al-Azhar din Cairo, cea mai înaltă autoritate pentru doctrina islamică sunită. Ceea ce înseamnă că este, dincolo de orice îndoială, o traducere corectă şi fidelă textului arab şi tuturor înţelesurilor acestuia, adică Coranului şi Hadit-ei.
Jihadul este definit în Cartea O, “Justice”. Dar definiţii similare găsim şi în alte texte traduse: de exemplu, Cartea X “Book of Jihad” din scrierea lui al-Walid Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (The Distinguished Jurist’s Primer), sau Cartea XIII “Siyar” (Relaţii cu non-musulmanii) din vol.2 al scrierii “Al-Hidayah (The Guidance), A Classical Manual of Hanafi Law” a lui Burhan al-Din al-Farghani al-Marghinani:
Jihadul înseamnă războiul cu cei care nu sunt musulmani şi este derivat etimologic de la cuvântul mujahada, care înseamnă război pentru consacrarea religiei. Şi acesta este cel mai mic jihad.
Să-i lăsăm deoparte pe occidentalii care repetă ca nişte papagali (unii doar papagali, alţii şi ticăloşi) spusele unora dintre imamii musulmani (cei care voresc despre pacea Islamului) şi să ne întrebăm de ce este rostogolită minciuna “religiei păcii” şi, deci, câtă încredere putem avea în posibilitatea unui dialog real cu musulmanii angajaţi, în special, şi cu musulmanii, în general. Iată ce aflăm din acelaşi manual de jurisprudenţă de mai sus. În Cartea R “Holding One’s Tongue”, după ce ni se spune că este interzis a minţi, ni se dau şi excepţiile. Secţiunea R8.2 ne spune, citând cuvintele profetului, că:
Nu l-am auzit să permită minciuna în orice ar spune oamenii, cu excepţia a trei lucruri: războiul, rezolvarea disputelor şi a unui bărbat care vorbeşte cu nevasta sa, sau ea cu el.
Deci, un musulman angajat în război poate minţi. Dar nu este Islamul, prin definiţia jihadului, în război cu necredincioşii, adică şi cu noi? În secţiunea R10.3 se vorbeşte despre a induce în eroare: Învăţaţii spun că nu este greşit să induci în eroare dacă acest lucru este cerut de un interes încuviinţat de Legea Sfântă. Asta înseamnă că legea islamică permite rostirea unor declaraţii care sunt partial sau total adevărate dacă astfel se îndeplineşte un scop aprobat de Legea Sfântă. Dacă acel scop este obligatoriu, atunci şi minciuna sau inducerea în eroare, este obligatorie. Care este deci interesul prezentării în tonuri de roz a Islamului în Vest? Infiltrarea, înrădăcinarea lui aici. Pentru că dacă s-ar prezenta aşa cum este varianta care câştigă teren în acest moment, politicienii ar fi fost nevoiţi să adopte o cu totul altă politică faţă de prolema musulmanilor în Europa.
În concluzie: e cert că musulmanii au permisiunea, chiar datoria să ne mintă în legătură cu esenţa demersului ideologiei lor. Dacă nu suntem informaţi, nu ştim când şi cât ne mint, dar dacă vreunul vă prezintă situaţia în culori trandafirii, fiţi siguri că acolo e ceva putred.
Şi pentru a ne reîntoarce la softul ascuns în Coran şi Hadith, în plus faţă de cele de mai sus, să nu uităm că cele două cărţi aprobă omorurile, jafurile, violurile luptătorilor jihadişti, pe care îi slăveşte ca pe nişte eroi şi care au în plus perspectiva, în paradisul promis de Profet, unei fără de sfârşit vieţi de dezmăţ în compania a 72 de fecioare sclave ale eroului.
Islam/islamism şi depresia islamică teroristă
Pentru a ne anestezia vigilenţa şi şi a ne altera inteligenţa, Sistemul foloseşte mai multe tehnici, preluate cu mult succes şi de către jihadiştii din întreaga lume. Două dintre ele sunt probabil cele mai importante şi, după o scurtă punere în temă în cele ce urmează, voi reveni mai târziu pe larg asupra lor.
Prima este cea a antirasismului şi a drepturilor minorităţilor, care, din nişte idealuri nobile şi nişte concepte generoase, s-au transformat într-o teroare intelectuală şi o cenzură a libertăţii de gândire şi de expresie. Alain Finkielkraut, considerat “unul dintre cei mai iluştri filozofi şi eseişti francezi contemporani”, a şi etichetat antirasismul ca “comunismul secolului 21”. Musulmanii militanţi, cu susţinere financiară de la state islamice, în primul rând Arabia Saudită, dar şi finanţări extrem de generoase de la autorităţile locale, au împânzit Occidentul cu asociaţii şi fundaţii pentru drepturi şi libertăţi, de fapt, după cum voi exemplifica, paravane pentru propaganda islamistă şi acţiuni teroriste.
O a doua a fost cea a adormirii vigilenţei prin oferirea unei ţinte false: islamismul. De fapt a unei duble antagonice care să ne deruteze: islamul bun, format din moderaţi, regatul păcii şi iubirii; islamismul, regatul radicalilor, răul personificat în fundamentalişti şi terorişti. Pentru a nu fi etichetate ca rasiste, declaraţiile publice şi documentele oficiale ale autorităţilor din statele occidentale, nu-i identifică pe teroriştii ca musulmani, ci doar ca terorişti, extremişti, jihadişti (de parcă jihadul l-ar fi inventat, de exemplu, taoiştii).
Despre ambele aceste tehnici (componente ale unei demonice strategii a distrugerii) vom discuta mai pe larg în episoadele ulterioare celor despre războaiele civile (dacă ne referim la statele europene separate), sau despre războiul civil (dacă ne referim la europeni contra musulmani), ce sunt pe cale să izbucnească pe continentul nostru. Până atunci, în sensul celor de mai sus, să urmărim 3 opinii despre islam ale unor personaje care provin din lumea islamului. Dacă aveţi nevoie de mai multe, alte sute, chiar mii, vă stau la dispoziţie pe internet.
Prima este cea a doamnei Wafa Sultan, medic din Siria, stabilită împreună cu familia în Statele Unite. Într-o conferinţă (https://www.youtube.com/watch?v=RFN8ahYN1b0) ea spune printre altele: “M-am decis să combat islamul; nu islamul politic, nu islamul militant, nu islamul radical, nu islamul wahabist, ci islamul în sine, islamul pur şi simplu. Cred că Occidentul a inventat toţi aceşti termeni pentru a rămâne corect politic… Islamul nu a fost niciodată prost înţeles. Chiar islamul în sine este prolema. Dar nimeni nu are curajul să spună adevărul. Nimeni nu caută cu adevărat rădăcinile terorismului, care sunt chiar această maşină de spălat creierele, care este islamul. Islamul este exact ceea ce a spus şi a făcut profetul Mohamed.”
A doua este a unui professor de ştiinţe politice din Tunisia, Salem Ben Ammar, care trăieşte în Franţa. Într-unul din multele sale texte, privind islamul în sine şi islamul şi lumea înconjurătoare, Ben Ammar spune: “Discipolii islamului sunt ghidați necontenit în acțiuni de o forță superioară, stăpână a voinței și a vieții lor. Viermele este chiar rodul fructului musulman. Dacă mulți dintre musulmani au ales calea terorismului, ei n-au făcut-o de plăcere, sau datorită vreunei predispoziții nihiliste, sau a vreunui puseu sinucigaș, ci pentru ca au fost conditionați psihologic si ideologic de îndoctrinarea religioasă din paginile Coranului… Coranul le servește de catalizator și le procură senzația de putere și de invincibilitate. Cu cât se îmbată mai mult din studiul lui, cu atât dobândesc mai mult convingerea că sunt invulnerabili și conduși de o forță greu de descris, care îi face să piardă legătura cu realitatea și, mai ales, instinctul de conservare atât de propriu oamenilor normali.”
Al treilea avertisment este al lui Mosab Hassan Youssef , un palestinian, care a făcut parte din conducerea Hamas, împreună cu tatăl, Sheikh Hassan Yousef, co-fondator al organizaţiei, şi cu fraţii săi. Între 1997 şi 2007, din dorinţa de a ajuta la curmarea violenţei şi supărat pentru folosirea de către tovarăşii săi din Hamas a civililor, şi mai ales a femeilor şi copiilor, ca scuturi umane, devine agent al serviciului israelian de Securitate, Shin Bet. În1999 se creştinează în ascuns, convertire pe care o anunţă public în 2008, după ce ajunge, în 2007, în SUA. Este invitat frecvent să vorbească despre Hamas şi terrorism. Într-o declaraţie despre musulmanii moderaţi şi cei fundamentalişti el spune: “Totuși adevăratul musulman este mai periculos decât fundamentalistul, deoarece el pare inofensiv și niciodată nu-ți dai seama când a făcut acel pas următor spre vârf, spre Jihad. Cei mai mulți atentatori sinucigași au fost la început moderați.”
Evident nu toţi musulmanii normali devin, sau vor deveni radicali fundamentalişti. Stau ca dovadă cei 60.000 de musulmani din România provenind din turcii şi tătarii aşezaţi aici în trecut. Stau dovadă şi cei din alte state est şi central europene. Stau dovadă şi primii musulmani ajunşi, de exemplu, în Franţa sau în Marea Britanie cu zeci de ani în urmă. Softul radicalizării există însă în fiecare dintre ei şi, în anumite condiţii el se activează: Fie din cauza nemulţumirii, din cauza nefericirii, din cauza unui tratament advers, din cauza depresiilor nervoase (!!!) (Depresia a fost invocată pentru Mohammed Merah, Medhi Nemmouche, les frères Kouachi, Amedy Coulibaly, Yassin Salhi – cazul Charlie, pentru Seifeddine Rezgui, ucigaşul lui Sousse în Tunisia a fost de asemenea prezentat de către familia sa ca fiind “deprimat”. Aceeaşi ipoteză pentru Nidal Malik Hassan, jihadistul de la Fort Hood din Texas, pentru Mohammad Abdulazeez, jihadistul din Chattanooga, Tennessee, sau pentru Syed Farook, unul dintre jihadiştii din San Bernardino.); din cauze care ţin de dorinţa de avere şi de putere, ori pur şi simplu pentru că ceva neştiut se declanşează şi afectează gândirea persoanei respectiv. Ajung astfel să devină terorişti, musulmani care până la un moment dat nici nu fuseseră interesaţi de partea religioasă a identităţii lor, musulmani cu o carieră de invidiat, sau chiar persoane de altă origine şi religie, care aderă la islam. Nu întâmplător aflăm, deocamdată, despre cei mai mulţi dintre teroriştii europeni şi americani, că erau nişte persoane liniştite, politicoase, amabile etc.
Radicalizarea moderaţilor se poate exemplifica cu sute de exemple din toate statele vest europene şi din SUA. De exemplu, în Franţa, nici cel arestat în aprilie, nici cel care şi-a decapitat patronul în iunie, încercând să arunce în aer o uzină de produse chimice, nici cel care a încercat la începutul lui 2016 să omoare nişte soldaţi, nu erau membri ai unei reţele teroriste. Despre acesta din urmă procurorul de caz a declarat că nimic nu lasă să se întrevadă apartenenţa sa la o reţea teroristă, că e vorba de un individ solitar, un personaj, până atunci, aparent normal. Iată, deci, şi e importantă de reţinut pentru demonstraţiile viitoare privind probabilitatea unor confruntări sângeroase, şi varianta terorismului imposiil de monizotizat, aleatoriu, în afara structurilor organizate, venit ca din neant.
Un exemplu perfect, în acest sens, ni-l oferă o ştire recentă din România:
Astfel, începând cu anul 2014, Jamal A. Abdel Jabbar Khalil Shalash a parcurs un proces progresiv de (auto)radicalizare ca urmare a accesării sistematice a propagandei online a unor entităţi teroriste jihadiste prezente în arealul de conflict siriano-irakian şi, în special, Daesh, echivalentul arab al acronimului în limba engleză ISIS (Islamic State in Iraq and Syria).
SRI a mai transmis că iordanianul a derulat în mediul virtual, dar și în relațiile cu cei cunoscuți, o susţinută propagandă jihadistă, de radicalizare şi recrutare ideologică în favoarea Daesh, încercând chiar să legitimeze modul de operare al organizaţiei, inclusiv atacurile comise recent la Paris. De altfel, susţinerea necondiţionată pe care acesta o manifestă faţă de acţiunile Daesh include şi disponibilitatea de a se implica în acţiuni împotriva României. (Hot News)
Pentru a susţine afirmaţia despre transformarea în jihadişti a unor convertiţi sosiţi din afara islamului, iată tot de la noi o altă ştire recentă despre un elev, Luigi C. B., după botez Omar al-Faruq, din Craiova:
“Procurorii DIICOT l-au ridicat pe tânărul de 17 ani suspect de propagandă jihadistă şi l-au dus la sediul instituţiei pentru audieri. Craioveanul era radicalizat și întreținea legături cu membri ai ISIS, iar, în paralel, încerca să racoleze adepți. El le trimitea mesaje inclusiv colegilor de școală, pentru a-i determina să creeze o grupare jihadistă, susțin surse judiciare.” (EVZ).
Şi pentru a ilustra şi faptul că reţelele islamiste lucrează sub acoperirea unor asociaţii, fundaţii şi moschei (oficiale sau clandestine) să vedem şi unde se şcolea tânărul Luigi:
“Locul în care tânărul mergea să „se închine” se află pe strada Grigore Pleşoianu. Acolo îşi află sediul fundaţia “Europe Trust”. Fondatorul acesteia este Ibrahim El-Zayat, lider al Federaţiei Organizaţiilor Islamice din Europa (FIOE).
Femeile voastre, târfele noastre, viermilor!
Spuneam în episodul (II) că atentatele din Franţa anului 2015 au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori, un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi.
Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în multe dintre statele Europei de Vest (de exemplu, cca. 10 % în Franţa, Suedia, Germania şi pe aproape în altele) de la care ştiu deja că, demografic, victoria şi viitorul sunt ale lor. Şi mai ştiu ceva: că în favoarea lor lucrează un formidabil conglomerat financiaro-politico-media occidental împreună cu toate instituţiile şi ramificaţiile sale din societatea vestică, inclusiv o mare parte din societatea civilă. În plus, intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor fanatici, a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.
Europa este prefigurarea grădinii raiului musulman pe pământ, iar femeile Vestului, fecioare sau nu, sunt numai bune pentru a le înlocui, deocamdată, pe cele de care eroii vor avea parte dincolo de această viaţă. Musulmanii ştiu acum că Europa va fi a lor peste 30 de ani. Ar putea aştepta, chiar mai puţin, pentru a prelua puterea politic, la început în alianţă cu politicieni indigeni. Dar de ce să aştepte atâta? Ce să facă până atunci? Presiunea este prea mare. Au fost răscoliţi, împinşi de spate, plătiţi, ajutaţi să ajungă în Europa. Şi vor continua să vină. Nu va fi de lucru decât pentru câţiva, nu vor fi locuinţe, nu vor fi, în final, nici bani. Nu e mai simplu să pornească deja războiul de cucerire?
Şi această stare, această siguranţă a cuceritorului s-a transmis şi celor din afară. Aţi văzut supărarea şi determinarea migratorilor de la graniţe, sau din interiorul unor state de tranzit? Aţi văzut determinarea şi agresivitatea lor? Ale cui păreau acestea? Ale unor refugiaţi speriaţi şi umili, sau ale unor personaje care îşi cunosc bine drepturile. Printre care, acela de a veni în Europa ca acasă, pentru că, în minţile lor, Europa este Dar al-Harb, ţinuturile războiului, care trebuie cucerite de la necredincioşi.
După ce ani buni au fost nu numai toleraţi ca traficanţi, agresori, incendiatori, neplătitori de taxe, ba şi răsfăţaţi cu subvenţii consistente de la stat, cu locuinţe cu chirie nesemnificativă sau deloc; după ce şi-au putut întinde în linişte şi cu ajutor de la buget reţeaua de organizaţii islamiste şi de moschei, în mare parte faţadă pentru activităţile islamiste dure; după ce autorităţile occidentale s-au făcut surde la plângerile celor care au avut de suferit din cauza turbulenţilor islamişti, ba chiar şi-au inculpat proprii cetăţeni pentru vina de islamofobie, adică pentru semnalarea adevărului; după ce Occidentul şi-a transformat femeile în prostituate, umplând panourile de pe străzi, zidurile, ecranele televizoarelor, internetul cu “femeia trup” destinată să vândă orice, inclusiv pe ea însăşi; după ce şi-a transformat bărbaţii în femei, după ce au dărâmat familia şi i-au transformat pe copii în obiecte-marfă pentru plăcerea dezaxaţilor, adică după ce au instaurat homosexualitatea şi pedofilia ca normalitate; după ce şi-au “castrat” psihic bărbaţii şi femeile; după ce i-au invitat şi continua să-i invite pe aşa-zişii refugiaţi să le ocupe oraşele şi ţările, ce altceva era cel mai normal să se întâmple, dacă nu ca aceştia să iasă în stradă şi să-şi pretindă ceea ce li s-a promis?
Dacă încă nu credeţi că în Europa de Vest s-a declanşat rebeliunea musulmană, deocamdată sub forma unor hărţuieli aproape zilnice, pentru cucerirea acesteia şi că suntem în pragul unor războaie civile crâncene, care vor modifica fundamental continentul nostru, să urmărim puţin configurarea celor două linii ale frontului şi evenimentele din teren la acest început de an. Astăzi, atacatorii.
Ca în orice război de cucerire – dar mai mult decât în oricare altul, fiind vorba, de această dată, de o cucerire din interior – atacatorul este mult mai organizat, mai decis, mai conştient de scopurile sale. Mai mult, este, după cum spuneam, sigur de victorie, ceea ce îi creează un avantaj psihologic extraordinar. Iată-i cum au evoluat în trecutul recent.
2014 – Cam despre câte alte evenimente extreme legate de musulmanii din Europa aţi auzit în 2014? Mai niciunul. Nu pentru că nu ar fost violuri (care au adus Suedia pe locul 2 în lume după Lesotho), trafic de arme, de droguri, de fiinţe umane, abuzuri asupra a zeci, poate sute de mii de minori, dar ele au putut fi ţinute de autorităţi şi de presa mainstream sub obroc. De exemplu, numai în localitatea Rotherham, Marea Britanie, între 1997 și 2013, bande pakistanezo-afgane au violat și exploatat sexual peste 1400 de fetițe și adolescente. Cu știința autorităţilor locale, a poliției și a serviciilor sociale!
2015 – Lucrurile se mai schimbă: avem la un capăt al anului (7 ianuarie) Charlie Hebdo, la celălalt, atentatele din 13 noiembrie. Interesantă încadrare a anului şi probabil nu întâmplătoare. În interior alte câteva evenimente de mai redus ecou emoţional.
2016 – Începe în forţă cu o nouă declaraţie de război: agresarea femeilor în noaptea anului nou. Un atac la însăşi fundamentul existenţei oricărui neam, femeia, matricea neamului. Un anunţ că ele vor fi în curând prada cuceritorului. “Femeile vor fi târfele noastre, iar bărbaţii vor muri, sau vor fi sclavi”. (Vezi bileţelele găsite asupra unora dintre ei). O provocare deosebit de dură şi de gravă luând în seamă caracterul special al agresiunii, din sfera intima, a sexualităţii, a proliferării, dar şi a onoarei unui bărbat: dacă nu vor riposte, bărbaţii europeni vor fi catalogaţi ca laşi, viermi. Dacă vor riposta, încep conflictele deschise. Şi aici, atacatorii sunt mult mai tineri, mai determinaţi şi fără nimic de pierdut.
Mai multă teroare pentru europeni, mai mult curaj pentru atacatori. O provocare deosebită, având în vedere şi participarea masivă a agresorilor. Pentru că nu au mai fost câţiva terorişti ca în Franţa; au fost mii, adică o mică armată. La început s-a aflat (cu greu) despre Koln, apoi despre alte oraşe ale Germaniei. Dar manifestări similare, de batjocorire a femeii europene şi, extrem de important, prin reflecţie, de înjosire a bărbatului european (refugiaţii s-au manifestat ca nişte masculi alfa care sunt siguri că vor deveni noii şefi de turmă) au avut loc şi în alte state europene.
Berliner Morgenpost, pe 6 ianuarie, dezvăluie că totuşi şi la Berlin au fost cazuri de atacuri sexuale în faţa porţii Brandenburg, în Prezlauer Berg şi Kreuzberg. Atacuri similari cu cele din Koln au fost în Hamburg, Stuttgart, Dusseldorf etc.
Agresiunile nu s-au limitat la Germania. Suedia, Finlanda, Austria and Elveţia au avut şi ele incidentele lor. De exemplu, Finlanda a înregistrat agresiuni sexuale fără precedent la Helsinki în timpul nopţii de Anul Nou. Şeful poliţiei din oraş, Ilkka Koskimaki, a declarat pentru The Telegraph că aveau informaţii despre pregătirea acestor agresiuni şi că au avut pe străzi forţe masive, care să-i controleze pe cei 1000 de refugiaţi din Iraq ce se adunaseră în tunelele din jurul staţiei de metrou centrale pe la ora 23.00. Tot el a spus că până la venirea celor 32.000 de solicitanţi de azil din 2015 atacurile sexuale pe străzi sau în parcuri erau necunoscute în Finlanda.
Mii, sute, zeci de imigranţi adunaţi deodată în oraşe din mai multe ţări europene, veniţi, spune poliţia, şi din afara localităţilor respective, uneori de la distanţe consistente, pare a depăşi, totuşi varianta unor coincidenţe. Cade în ridicol şi argumentul că au ieşit pe stradă să vadă cum se distrează occidentalii în acea noapte.
În acest sens, Heiko Maas, ministrul federal al justiţiei germane a declarat pentru Bild am Sonntag: “Pentru ca astfel de hoarde de oameni să se întâlnească şi să comită aceste infracţiuni, trebuie ca totul să fi fost planificat. Nimeni nu-mi va putea spune că acest lucru nu a fost coordonat sau planificat.
În ultimele zile ale anului trecut: autorităţile din Bruxelles au anulat focurile de artificii pentru noaptea anului nou; au fost arestaţi şase suspecţi de pregătirea unor atentate pentru acceaşi noapte; alţii doi fuseseră arestaţi la începutul ultimei săptămâni a anului pentru că plănuiau atacarea unor ţinte “emblematice” ale capitalei Belgiei.
Tot din motive de protecţie împotriva unor atacuri teroriste, autorităţile ruseşti au închis Piaţa Roşie pentru noaptea Anului Nou.
În Bosnia, procurorul Dubravko Campara a anunţat arestarea a 11 membri ai mişcării islamiste, printre care şi predicatori radicali, care pregăteau un atac terorist la Sarajevo cu ocazia sărbătorilor de sfarsit de an, în care sa ucida „circa o suta de persoane”, a relatat sâmbătă televiziunea publică din Bosnia şi Herţegovina.
Militari francezi au fost vizaţi de un atac cu maşina (am vorbit despre atacator, un radicalizat singuratic, în episodul 4).
Gările din Munchen au fost ţintite de ISIS pentru atentate.
Rafale de armă automată au ucis 2 oameni şi au rănit alţi 7 într-un bar din Tel Aviv.
“Un bărbat a fost ucis joi 8 ianuarie de poliţişti în faţa unui comisariat din cartierul sensibil Goutte d’Or din Paris, în timp ce încerca să pătrundă în clădire”, anunţă AFP.
Acesta „era înarmat cu un cuţit şi un dispozitiv ce putea fi o vesta explozivă” şi striga „Allah Akbar” în timp ce încerca sa agreseze un poliţist, potrivit unui comunicat al ministerului de Interne. Interesant este că sirianul respectiv, Walid Salihi, fusese arestat în 2014 în Koln pentru agresiune sexuală, iar un prieten al acestuia a fost arestat la Koln, ca participant la agresiunea din noaptea Anului Nou.
Anul trecut, în pregătirea acestei analize scriam:
În 13 noiembrie 2015 au fost cinci puncte de atac, 8 atacatori, 130 de victime, câteva sute de răniţi. Pierderile economice pentru Paris de circa 500 milioane euro.
Datele oficiale vorbesc de cca 6000 de islamişti europeni, care au luptat, sau luptă în ISIS. Cei mai mulţi, se pare, au revenit acasă. Aceleaşi date oficiale nu ne spun nimic despre numărul de islamişti radicali, care au pătruns anul acesta purtaţi de valul de imigranţi şi care continuă să pătrundă.
Să presupunem că ar fi încă 5-6000 (La peste un milion de intraţi, estimarea nu poate fi exagerată decât în jos. Adică prea puţini.) ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei pregătiţi, după cum am dat deja exemple în episodul 4, să se radicalizeze. Sau cei care, nemulţumiţi de diferenţa dintre aşteptări şi realitate, disperaţi, sau pur şi simplu supăraţi, vor decide că e cazul ca musulmanii să cucerească Vestul.
Dincolo de cazurile particulare, avem, aşadar, pentru început, cel puţin 12-15.000 de terorişti gata de orice. Evident nu vor ataca toţi deodată. Nu încă, trebuie să fie mult mai mulţi, să-i ia, sau să-i oblige să intre şi pe alţii în trena lor. Dar dacă o vor face 400 în 100 de ţinte? Sau 1000 în mai multe locuri? Cu mii, poate zeci de mii de morţi şi sute de mii de răniţi? Cu pierderi economice incalculabile? Ce se va întâmpla atunci? Ce va fi în 2016? Ce vor face europenii?
Începutul anului mi-a arătat că situaţia s-ar putea să fie mai gravă decât anticipam cu doar câteva săptămâni în urmă.
Cârdăşia socialismului totalitar din Occident cu islamul
Nu am nimic cu islamul la el acasă. Pot să am reţineri, pot să fiu oripilat, aşa cum pot fi şi fascinat, de unele, sau de altele, dintre feţele lui. Dar îl respect şi îi respect opţiunile. Nu-i cer să se schimbe. Nu-l condamn, nu-l resping, nu vreau să-l democratizez în contra specificului lui, nu-l acuz, nu-l urăsc. Dar am împotriva lui tot ceea ce mă îndreptăţeşte să-mi apăr familia, aproapele, neamul, credinţa, atunci când vine la mine acasă şi îmi impune, cu biciul, satârul, glonţul sau cu bomba, să fiu aşa cum vrea el. Acest text nu este îndreptat împotriva islamului, ci urmăreşte să semnaleze o foarte apropiată catastrofă civilizaţională, să-i demaşte pe adevăraţii vinovaţi şi să ofere posibile soluţii pentru supravieţuire.
În timp ce atacurile de tot soiul împotriva indigenilor se înmulţesc – mai ales cele împotriva femeilor, violurile fiind la ordinea zilei în toată Europa de Vest, din păcate, multe dintre ele necunoscute pentru că fie femeilor respective le este ruşine, fie că au înţeles că o fac cam degeaba, fie că poliţiile evită raportarea şi prezentarea lor publică –, în timp ce în toată lumea, din Istanbul (zece morţi) până la Djakarta(şapte morţi) sau Ouagadougou (27 de morţi), şi din Malaezia până în Canada, SUA, sau Somalia continuă zilnic atentatele sângeroase, ce fac oare vesticii noştri tradiţionali şi “genuine”? Ce avem, adică, de cealaltă parte a liniei frontului european, care aşează faţă în faţă islamiştii şi vechii europeni?
Dacă e să ne uităm la autorităţile presupuse a reprezenta şi a apăra interesele populare, la elitele care ar trebui să dea direcţia cea bună, răspunsul este şi va fi dezamăgitor: obsedate cu aplicarea tezelor socialiste de distrugere a “lumii vechi”, acestea au trădat de mult popoarele pe care, pasă-mi-te, le reprezintă. Mai mult, chiar ele sunt la baza viiturii de imigranţi, pe care vor încerca să o ţină cât mai mult la cote ridicate, cât şi a represiunii totalitare împotriva celor care îndrăznesc să se apere, să-şi apere compatrioţii, sau să vorbească deschis despre gravitatea situaţiei. Deci, ce au făcut şi fac cu abnegaţie noile structuri dictatoriale ale Europei?
Au creat zone speciale pentru imigranţi în care autoritatea statului este suspendată. Au recunoscut tribunalele islamice Sharia. Au permis patrule islamice pe străzi. Au introdus în sentinţele tribunalelor tradiţionale norme care fac trimitere la Sharia. Au acordat şi acordă zeci şi sute de milioane de euro/stat subvenţii pentru uriașa reţea de organizaţii, zise, civice, islamiste, pentru construirea moscheilor, pentru programe de integrare în cadrul cărora se propovăduieşte supunerea europenilor.
„Prin Occident, trebuie să înțelegem în mod precis elitele politice, aproape în majoritatea lor, și mass-media, aproape în majoritatea ei. De acolo, curg ideile fixe, practic dogme, către un public larg care nu are drept la replică. Ideile astea spun unul și același lucru, iar același lucru îl spun și școlile publice. Ce se aude, ce se scrie, ce ajunge la publicul larg sunt câteva idei extrem de largi și în același timp, primitive.
Occidentul, Europa este vinovată pentru toate relele din lumea asta, iar pur şi simplu toate celelalte culturi sau civilizații sunt nespus mai curate decât Europa.
…Asta este, ca să zic așa, dogma la zi. Nimeni nu suflă. Orice încercare de replică este fie ignorată, fie imediat plasată la fascism, rasism, extremism sau altele” – spune Traian Ungureanu.
“…Germania, statul cu ponderea politică supremă la Bruxelles, în Uniune şi în Europa continentală, nu mai e ce-a fost. A devenit un stat debusolat şi dezechilibrat, ameţit de lovituri vizibile sau invizibile, în aparenţă incapabil să se redreseze rapid şi durabil.
Or, nu e nevoie de un exerciţiu de imaginaţie prea elaborat spre a ne imagina ce dezastre s-ar mai putea întâmpla în Germania şi Europa, dacă haosul, favorizat de retragerile de forţe de poliţie din oraşe în vederea întăririi unităţilor de la frontiere, continuă neabătut.
Şi dacă persistă erorile săvârşite până acum. Dacă nu se remediază în ritm alert, nu doar greşelile serioase ale poliţiei, care în ziua de întâi ianuarie şi-a permis, vai, să dea publicităţii informaţii false, ci şi ale presei şi ale unei clase politice insuficient de competente şi prea puţin în stare să prevadă şi să prevină derapajele. Nu în ultimul rând, ar fi catastrofal dacă nu se vor elimina urgent carenţele legislative şi politice în special în domeniul primirii, integrării, ori expulzării refugiaţilor şi imigranţilor.” Petre Iancu, DW
“…Dar tinerilor musulmani imigraţi în vest li se cere, imperativ, să-şi tempereze criza identitară şi să se integreze. Mulţi le cer chiar să se asimileze. Dar oare în ce s-ar putea ei integra sau asimila, dacă ne asasinăm tradiţiile, cultura, valorile cruciale, chiar drepturi şi libertăţi precum cea de opinie şi expresie, ce ne definesc societăţile deschise?
Lăsam intactă doar şaria? Respectăm doar valorile lor? Evacuarea cu forţa, din cetate, a manifestărilor esenţiale ale propriei culturi, în numele căreia pretindem toleranţă faţă de marginali, dar ne arătăm virulent intoleranţi faţă de noi înşine, nu semnează doar condamnarea la moarte a mult invocatei şi în unele instanţe jalnic eşuatei multiculturalităţi. E o formă de sinucidere şi în alt sens. Căci ne anunţă, dacă se impune, înfrângerea definitivă în lupta cu duşmanii noştri interni şi externi.” Petre M Iancu, DW
Dovezile filmate ale propagandei anti-europene a multor imami mulsulmani sunt neluate în seamă, în cazul cel mai bun, sau înregistrate ca acte de rasism cu repercursiuni asupra celor care le-au făcut publice. Cum mass media ascultă comenzile/e complice cu puterea, autorităţile vor, după modelul nord-coreean, sau după cel rusesc, să blocheze comentariile şi revolta de pe internet.
Cancelarul german Angela Merkel a dat ordin ca Facebook, Google și Twitter să șteargă în 24 de ore mesajele în germană anti-imigranți. Ministrul german al justiției, Heiko Maas, a anunțat că un grup de lucru va lupta împotriva propagării pe rețelele sociale a ideilor xenofobe, în contextul valului de migranți care au luat cu asalt Europa în acest an. Conform acestuia, pe viitor vor fi formați specialiști care vor examina mesajele internauților. Reuters
Poliţia are consemn strict de a nu interveni în cazuri în care sunt implicaţi musulmani pentru a nu fi acuzată de rasism. Astfel, ajunge după ce agresiunile sexuale se consumă în linişte (e vorba de violuri grave, chiar şi asupra unor fetiţe de 11, 12 ani, poate şi mai mici, nu numai de mult mai vestita noapte de Anul Nou), după ce prăvăliile şi micile magazine au fost jefuite, după ce crimele, bătăile, represiunile s-au finalizat. De aceea, în mulţi ani, în ghetorurile musulmane au înflorit bandele de traficanţi de carne vie, inclusiv, pe scară largă de minori, de traficanţi de droguri, de arme, de organe, pe care poliţia nu le deranjează pentru a nu fi acuzată de rasism.
Anchetele, atunci când sunt începute, se termină, cel mai adesea, fără urmărire penală, pentru a nu ridica suspiciuni de rasism. Tribunalele iau decizii cel puţin aberante în favoarea vinovaţilor musulmani pentru a nu provoca acuze de rasism. Câteva exemple dintre miile similare.
După ce au ajuns în Novegia în iulie, trei tineri musulmani au violat o norvegiană de 14 ani. În Norvegia, pedeapsa maximă pentru viol în grup este de 21 de ani. Unul a primit 344 ore de muncă în folosul comunității, altul 17 luni, iar al treilea 10 luni! În Finlanda, un musulman de 17 ani, care a violat o finlandeză de 13 ani, a primit 17 zile de muncă în folosul comunităţii. În Suedia, un musulman cu peste 39 de infracţiuni la activ, la o lună după ce comisese un viol anal asupra unei sudeze, este prins în timp ce întreţinea încă relaţii sexuale cu trupul deja mort al unei tinere sudeze în parcarea subterană a hotelului Sheraton din Stokholm. Nu fusese deportat după violul anal pentru ca să nu facă acelaşi lucru la el acasă, după cum se exprimase, pe post de apărător, chiar procurorul statului, Daniel Jonsson: “Nu înțeleg de ce o femeie somaleză în acest caz, ar fi mai valoroasă decât o femeie suedeză. Dacă el ar fi deportat, ar putea comite acolo infracțiuni.”
Tot în Finlanda, care nu avea până de curând violuri: o fată de 14 ani a fost violată de doi “refugiaţi afgani; după o zi, o altă fata de 14 ani a fost violată de un alt “refugiat”, iar o fată de 17 ani a fost răpită de fostul ei prieten – tot “refugiat” –, legată de un scaun, stropită cu benzină şi incendiată! (Cazuri documentate de Bogdan Calehari)
[Dacă sunteţi pasionaţi de violuri, crime, jafuri, terorism, sau dacă sunteţi neîcrezători în ceea ce afirm aici, găsiţi pe internet sute şi mii de cazuri similare. Câteva zeci sunt prezentate chiar de Calehari. Căutaţi-le!]
Autorităţile centrale şi locale ajung să interzică manifestările publice ale sărbătorilor creştine pentru a nu-i deranja pe cei de o altă credinţă, care însă se pot manifesta oriunde, pe străzi, în pieţe, în bisericile creştine dezafectate sau nu. Clopotele trebuie să tacă pentru a nu-i deranja şi ofensa pe “cei de o altă credinţă”. Crucile de pe biserici şi catedrale trebuie date jos pentru acelaşi motiv. Numele lui Iisus este pus la index, alături de cuvinte şi expresii triviale – vezi politica magazinelor Marks & Spencer. Din acelaşi motiv. Literatura creştină din librării trebuie data afară şi înlocuită cu coranul şi propaganda islamistă. Filmele, clipurile, reclamele stradale, din staţiile de metrou sau din oricare alt loc nu pot conţine trimiteri pozitive spre creştinism. Dar, evident, nici hinduşii, nici budiştii, nici brahmanii, nici zeniştii, nici taoiştii, nici evreii nu au nimic de reproşat creştinilor. Doar musulmanii, socialiştii, ateiştii şi sataniştii. Care pot spune orice despre creştini, se pot manifesta oricum şi pot face orice.
“A intona un simplu ‹Tatăl nostru› s-a transformat, iată, într-o acţiune subversivă în Apusul odinioară creştin. La trei săptămâni înainte de Crăciun a izbucnit pe acest subiect un scandal de pomină, în Regatul Unit. Alături de valori precum libertatea de opinie şi de expresie, pe scurt, democraţia, cuvintele adresate de credincioşii creştini Tatălui Ceresc constituie, mai nou, mărul discordiei pe care şi-l dispută cu vehemenţă Biserica Anglicană şi asociaţia proprietarilor de cinematografe.
Căci ultimii au refuzat să difuzeze un spot publicitar al Bisericii, în care oameni de varii rase şi etnii, între ei africani din Somalia şi Eritreea, legaţi unii de alţii de apartenenţa la religia creştină, se reculeg şi laudă şi mulţumesc, se bucură, se roagă. Şi-o fac, murmurând cuvintele venerabilei rugăciuni, rostite de credincioşi creştini de pretutindeni, de circa 2.000 de ani.
Minutul de peliculă urmând a însoţi ultimul episod din Star Wars n-ar putea fi propagat, căci ar fi, eventual, după cum pretind proprietarii de cinema-uri, „jignitor”. Ar fi potenţial „ofensator”, la adresa necreştinilor. Mai precis, de bună seamă, a musulmanilor.” Petre M Iancu, DW
“Crăciunul e o rușine pentru tot mai multe persoane din lumea occidentală. Nu chiar orice fel de persoane. În mare parte, rușinații sînt de găsit în Universități, în mass media, între politicienii de stînga și în instituțiile europene. […] Universitatea din Tennessee care a elaborat un plan în 10 puncte pentru suprimarea Crăciunului. Planul interzice, dintr-un foc, apariția lui Moș Crăciun, urările, felicitările și mîncărurile tradiționale. De brad, nici nu mai poate fi vorba, deși nimic nu exclude, pe viitor, apariția palmierilor. […] La Bruxelles, tradiționalul Tîrg de Crăciun are un nume nou, luat de pe pîrtiile de schi: Plaisirs d´hiver! Plăcerile iernii! […] Lideri politici ai stîngii reușesc să se facă văzuți oriunde nu se vede o cruce sau o biserică, de preferat într-o moscheie sau în vreuna din clădirile mereu în pericol de explozie pe care stă scris, la intrare, Centru Cultural Musulman. Parlamentul European se străduie să fie cît mai european tipărind felicitări și pavoazînd interioarele oficiale cu urarea Felicitări de Sezon.” T. Ungureanu
“Nu avem voie să spunem Crăciun, ni s-a interzis orice legătură cu el, şi cu tot ceea ce este asociat cu Moş Crăciun. Nici “îngeri” nu putem folosi, nici măcar decoraţiuni în formă de stea, deoarece acestea ar putea fi asociate cu vreo religie, de exemplu cu Steaua lui David” – a declarat şeful Asociaţiei profesorilor de liceu din Brooklin, Mimi Ferrer.
Primarul din Lavandou (Franţa) a luat decizia de a interzice mesa duminicală în aer liber vara pentru a nu jigni islamul, ai cărui adepţi pot continua să se roage pe străzi fără ca radicalii ateişti, care vânează orice prezenţă creştină în locurile publice, să fie tulburaţi.
Iar civicii de serviciu din Occident, cei care alături de politicieni, de universitari şi mass media, dau direcţia catastrofei, deosebit de vocali acuzatori, când e vorba de creştinism, de identitate naţională, de naţiune, de tradiţii europene, sunt preşul de la uşa grajdului atunci când e vorba despre islam.
Iată câteva idei şi dintr-un articol al lui Gilles William Goldnadel despre islamo-stângismul din Franţa:
Partidul comunist i-a făcut cetăţeni de onoare, în localităţile pe care le controlează, pe teroriştii islamişti. Feministele cele mai intransigente devin nevăzătoare atunci când este vorba de islamul cel mai misogin şi homofob. Liga drepturilor omului militează în favoarea voalului Islamic. Antirasiştii cei mai intrasigenţi nu văd creştino-fobia şi iudeo-fobia islamică.
Mai direct, tot despre zona civică, dar şi despre cea financiară, care a finanţat şi finanţează copios această deşănţată şi ticăloasă distrugere a fiinţei omeneşti, premierul ungar, Viktor Orban, l-a acuzat pe miliardarul american de origine maghiară George Soros că este un membru proeminent al unui cerc de „activişti” care încearcă să submineze statele europene prin sprijinirea refugiaţilor care vin în Europa, relatează Bloomberg, citat de Mediafax.
„Numele său este probabil cel mai bun exemplu al celor care susţin tot ceea ce slăbeşte statele, susţin tot ceea ce schimbă stilul de viaţă tradiţional european”, a declarat Orban într-un interviu pentru postul public de radio Kossuth. „Aceşti activisti, care susţin imigranţii în mod necugetat, devin parte a acestor reţele internaţionale de trafic de persoane”, a adăugat premierul ungar.
Nu pot decât să-i dau dreptate premierului maghiar, nu numai pentru că este un lucru rar ca un oficial maghiar să atace o personalitate mondială de origine maghiară, cât şi pentru multe alte detalii concrete legate de sprijinirea venirii musulmanilor în Europa (vezi ajutarea acestora de la plecare la sosire şi ulterior, de mai jos numitul mare afacerist şi filantrop ong-ist), context în care următoarea declaraţie din 2014 a lui Soros capătă un înţeles deplin:
“A simţi şi chiar a gândi că rasa alba este inferioară în oricare dintre planurile imaginabile este un lucru natural, dată fiind istoria sa şi documentele zilei. Fie ca statul vestic al rasei albe să piară în sânge şi suferinţă. Trăiască societatea ecologică, multiculturală, amestecată rasial şi fără clase. Trăiască anarhia!”…
“Vom afirma în mod deschis identitatea noastră cu rasele din Africa şi Asia. Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum. Comisiile noastre de control vor interzice albilor, în interesul păcii şi al eliminării tensiunilor inter-rasiale, să se împerecheze cu albi. Femeia albă trebuie să se împreuneze cu membri ai raselor negre, bărbatul alb cu femei negre. În felul acesta, rasa albă va dispărea, pentru că amestecarea negrului cu albul înseamnă sfârşitul omului alb şi cel mai sângeros inamic al nostru va deveni amintire.” (În ziarul suedez Nya Dagbladet, din 9 martie 2014)
Şi ca să nu avem niciun dubiu asupra protecţiei autorităţilor Europei de Vest pentru propriile popoare, să ne întoarcem în Germania unde, în timp ce nu a reuşit să facă decât arestări nesemnificative dintre miile de agresori din noaptea anului nou, poliţia s-a dovedit eficientă în a aresta câteva zeci de voluntari care patrulează pe străzi pentru a se opune bandelor de violatori, inclusiv pe Ivan Jurcevic, “eroul din Koln”, croatul care a bătut patru agresori şi a salvat câteva femei în noaptea de pomină.
În loc de concluzie, ce ar fi mai concludent decât ceea ce strigau agresorii din Koln către poliţiştii, care oricum nu prea ştiau ce să facă: să-şi urmeze instinctele de om şi de poliţist şi să sară să le salveze pe femei, sau să urmeze ordinele şi să se facă că plouă.
“Un ins i-a apostrofat pe oamenii ordinii, declarând că el e „sirian”, iar ei au „obligaţia de a-l trata prieteneşte, căci a fost invitat de doamna Angela Merkel”. Altul şi-a rupt în faţa ochilor poliţiştilor sfidaţi documentele de refugiat, rânjind, căci, după cum s-a exprimat el, „Nu-mi puteţi face nimic. Mâine îmi fac rost de alte acte”.
De la internet la plutoane ale morţii: rezistenţa europeană antiislamică
A treia forţă din gigantica înfruntare în derulare, cea atacată de primele două (socialismul internaţional şi islamul) aflate într-o alianţă trasparentă, chiar dacă nu declarată ca atare, este cea a indentitarilor. Unii îi numesc naţionalişti, eu prefer însă termenul de identitar, pentru că el înglobează tot ceea ce defineşte identitatea persoanei, în primul rând identitatea spirituală – creştină, în cazul nostru – inclusiv apartenenţa la un neam, o limbă, un teritoriu. Este forţa care contestă sistemul şi guvernările statelor europene pentru deriva lor antiumană, pentru „corectitudinea politică”, pentru multiculturalism, aberaţiile ideologice ale căsătoriilor homosexuale, politica de gen, feminismul antifemeie, pentru terorismul de stat faţă de familie, religia creştină, devenite toate literă de lege. Tot această tabără contestă puternic Uniunea Europeană ca formulă globalizatoare pentru impunerea aberaţiilor de mai sus.
Această a treia forţă este cea mai slabă şi cea mai în pericol de a fi învinsă. Şantajul confortului, al recunoaşterii sociale, frica de a nu le pierde, de a nu fi pus la colţ ca un nemernic fascist, rasist, xenofob sau nazist, laşitatea, lipsa de viziune, îi împiedică (sau încă îi împiedică), pe o mare parte dintre cei care simt că lucrurile nu merg deloc cum trebuie, să se manifeste. E adevărat, îngrijorarea, teama lor au un suport extrem de real. Ceea ce se întâmplă acum în Occident începe să amintească până la detaliu de comunismul pe care l-am trăit în Est şi Centru: orice părere critică, orice opoziţie la politica oficială, orice tentativă de protest sunt taxate imediat ca extremism de dreapta, fanatism, rasism, xenofobie, fascism, nazism, islamofobie, discurs al urii. Etichetarea aduce după sine avertismentele poliţiei de a nu-ţi mai exprima nici pe internet criticile, pierderea locului de muncă, arestarea, pierderea proprietăţii, condamnarea, ţintuirea la stâlpul infamiei, respingerea din societatea sănătoasă.
Primul lucru care trebuie spus este acela că, în acest moment, forţa identitară nu este organizată, nu are o osatură şi nici o evaluare credibilă, sondajele, care o estimează în jos, fiind atât de uşor de falsificat şi folosind mai ales pentru dezinformare şi propagandă falsă. Mai multe sondaje efectuate în decembrie 2014 arătau că majoritatea populaţiei germane este critică faţă de politica oficială. Unul dintre ele, făcut pentru Der Spiegel în decembrie 2014 arăta că 65 % dintre cetăţeni consideră că guvernul nu ia în seamă îngrijorarea lor privind politica de imigraţie şi de azilare, 28 nu sunt de loc de acord cu ea, iar 34 observau o islamizare crescândă a Germaniei.
Un raport al Fundaţiei Bertelsmann completat de o cercetare a TNS Emnid din noiembrie 2014 arăta că 57 % dintre repondenţi considerau islamul un pericol, 40 % se simţeau străini în propria ţară, 24 afirmau că ar dori să împiedice viitoare imigrări muslmane. Vă imaginaţi cum au evoluat aceste cifre după anul 2015 şi începutul lui 2016. Realitatea arată că, în cofnormitate cu standardele socialiste la zi, majoritatea populaţiei germaniei este rasistă, xenofobă, nazistă. Oare aşa să fie? Sau e doar îngrijorată, critică, dezamăgită, supărată?
Forţa identitară se găseşte, mai ales zona reacţiilor populare, la începutul implicării sale active fie pe internet, fie prin mitinguri şi marşuri, fie prin acţiuni de organizare a unor gărzi civile/formaţiuni paramilitare, sau la nivelul unor acţiuni agresive anarhice împotriva sistemului şi a migratorilor. După cum este şi firesc, numai unele dintre aceste forme de organizare sunt transparente, declarate, vizibile. O bună parte, care estimăm că va creşte, din cauza poziţionării autorităţilor în mod deschis de partea islamiştilor, va rămâne ascunsă, ilegală, clandestină.
La 70 de ani după începerea celui de-al doilea război mondial, în Europa începe să se ţeasă o reţea densă de organizaţii de partizani. Cei mai mulţi dintre protestatari se auto-denumesc patrioţi. În continuarea textului voi folosi această denumire.
Internetul este, deocamdată, principalul loc de confruntare, pe care îl stăpânesc identitarii şi datorită căruia au obţinut primele victorii. Aici se adună şi se răspândesc informaţiile, cetăţenii nemulţumiţi îşi spun oful, se comunică, se mobilizează, se organizează. Datorită lui s-a aflat de agresiunile de la Koln şi din celelalte oraşe germane, ca şi de multe alte acte de agresiune ale migratorilor, sau de actele de revoltă ale indigenilor. Aici este principala tribună a partidelor şi organizaţiilor care nu trec de bariera „mediei mincinoase” cum este catalogată media principală de către protestatari.
Cu toţii, şi cei de pe internet, şi cei de la mitingurile paşnice, şi cei din formulele organizate sunt calificaţi de propaganda politico-civico-mediatică la putere, ca nazişti, deşi criticile, cererile, propunerile, obiectivele lor sunt la ani lumină de ceea ce a caracterizat nazismul. Citiţi aici „tezele de la Dresda”. Veţi descoperi nişte revendicări de bun simţ şi întru nimic rasiste sau naziste. Despre multe dintre formulele clandestine, probabil, nu vom şti nimic mai mult timp, până când va veni vremea ieşirii la suprafaţă pentru înfruntarea deschisă. Unele deja acţionează. Evident este multă naivitate, entuziasm momentan, lipsă de pregătire, chiar prostie, greşeli, renunţări, dezertări, suişuri şi coborâşuri. Pe ansamblu însă asistăm la o multiplicare substanţială a manifestărilor de opoziţie la politica de islamizare a Europei de Vest.
În cele ce urmează voi semnala principalele planuri de dezvoltare a rezistenţei europene, cu nominalizări şi cu exemple de formule de organizare şi tipuri de acţiuni.
Pe nivelul politic, în ultimii ani şi, mai ales în ultimele luni, partidele identitare, etichetate şi ca eurofobe, islamofobe, au înregistrat avansuri considerabile, situîndu-se în multe state vest-europene în primele trei poziţii. Frontul Naţional (Franţa), Partidul pentru Libertate (Olanda), Alternativa pentru Germania (ajunsă acum cîteva zile pe locul 3), Partidul Poporului (Danemarca), Partidul Poporului (Elveţia), Partidul Libertăţii (Austria), Noua Alianţă Flamandă (belgia), Partidul Finlandezilor, Partidul Progresului (Norvegia), Partidul Democrat (Suedia); Partidul pentru Independenţă (Marea Britanie) sunt cu toatele partide de peste 15 %, în creştere, prezente în parlamentele statelor respective şi uneori chiar în coaliţii de guvernare. Ele sunt din ce în ce mai populare în rândul bărbaţilor cu vârsta sub 30 de ani, comunică un studiu publicat la Bruxelles de centrul britanic de reflecţie Demos, extinderea islamismului fiind percepută ca o ameninţare şi unind tot mai multe persoane în Europa. Studiul poate fi citit aici.
Aceste partide, plus altele mai mici din Vest sau din Europa Centrală şi de Sud-Est s-au reunit săptămâna trecută la Milano, într-o primă mare întâlnire pan-europeană după formarea în iunie 2015 a unui grup parlamentar european “Europa Naţiunilor şi a Libertăţii”.
Pe un alt nivel avem zona civică, formată din mii de organizaţii civice cu o asumare identitară mai largă, sau nişate doar pe un anumit segment al problematicii, cât şi formule înscrise ca ONG, dar considerate grupuri sau mişcări politice, date fiind revendicările lor cu referire exclusive la politică.
Cea mai cunoscută dintre acestea este PEGIDA (Patrioţii europeni împotriva islamizării Vestului), născută în octombrie 2014 la Dresda, care a reuşit să scoată în stradă, la marşurile din seara zilelor de luni, mii şi zeci de mii de oameni – de la câteva zeci la înfiinţare, la 7.500 în peste numai două luni, în decembrie 2014.
O cercetare a institutului Emnid din decembrie 2014 arăta că 53 % dintre germanii din estul Germaniei şi 47 % dintre cei din vest manifestau simpatie pentru demonstraţiile Pegida. La comemorarea recentă a atacurilor de la Charlie Hebdo au participat 40.000 de manifestanţi, după evaluarea Pegida, 25.000 după cea a poliţiei.
Pegida are mai multe surori în Germania cu nume adaptate după localităţile în cre activează: Fragida (Frankfurt), Bogida (Bonn), Legida (Leipzig), Dugida (Dusseldorf), Dagida (Darmstadt) etc. Modelul Pegida a fost preluat de grupuri din alte state, recent anunţându-se lansarea Pegida Irlanda, al 15-lea din afara Germaniei. Mişcarea are 200.000 de simpatizanţi pe pagina de Facebook.
Cam în aceeaşi perioadă în care partidele se întâlneau la Milano, la Roztoky, în apropiere de Praga (Cehia) se întălneau reprezentanţii Pegida Germania şi ai altor 13 mişcări similare din Europa, unele filiale locale ale Pegida din alte state, pentru a pune bazele coaliţiei “Fortăreaţa Europa”. S-a semnat declaraţia de la Praga, în care se afirmă că “istoria civilizaţiei vestice poate să ia sfârşit în curând prin cucerirea Europei de către islam” şi s-a anunţat organizarea de marşuri de protest în 6 februarie în 14 ţări, printre care Elveția, Italia, Estonia, Franţa, Finlanda, Germania, Austria, Polonia, Republica Cehă și Slovacia.
În faţa indiferenţei poliţiei, cetăţenii europeni se organizează în gărzi civile/formaţiuni paramilitare (vigilante groups), care îşi propun patrularea pe străzi pentru protecţia localităţilor adică a cetăţenilor şi a locuinţelor. Contestate de autorităţile centrale şi locale şi de către poliţie, respectivele initiative funcţionează deja în oraşe din Germania, Finlanda, Suedia, Belgia, Olanda, Danemarca.
Primul grup lansat în Gernania a fost în 7 ianuarie 2016 cel din Dusseldorf, denumit “Dusseldorf veghează”, asumat ca o ligă pentru protecţia cetăţenilor. În numai o zi de la lansare avea deja 2.300 de membri. Ca răspuns la critici, fondatorul grupului a accentuat faptul că acesta nu-şi propune acţiuni de justiţie sau de violenţă, ci numai să fie “prezent şi atent” la evenimentele publice importante, în serile din weekend şi în jurul punctelor nevralgice, cum ar fi unităţile de învăţământ. În opt zile grupul avea deja 13.000 de membri şi patrule pe străzi.
Un grup similar „Kassel veghează” s-a format în Kassel în 26 ianuarie şi avea deja în 29 ianuarie circa 2.000 de membri, patrulele fiind organizate prin mesageria WhatsApp şi Facebook.
Populaţia poate sesiza infracţiunile de pe mobil, iar membrii grupului, ca şi în toate celelalte cazuri de astfel de patrule, încearcă să oprească agresiunea şi să reţină agresorii până al sosirea poliţiei.
Printre oraşele în care s-au organizat astfel de gărzi civile sunt cele cu filiale Pegida, dar şi altele, cum ar fi Hamburg, sau Flensburg la graniţa cu Danemarca. Nu e nicio supriză că în timp ce nu reuşesc să prindă, sau eliberează migratori, care au săvârşit agresiuni sexuale, distrugeri, atacuri, jafuri, poliţia s-a dovedit deosebit de vioaie atunci când a fost vorba de membrii patrulelor civile, arestându-l chiar şi pe Ivan Jurevic, eroul din Koln (cel care a salvat 4 femei la Koln) după ce acesta s-a alăturat unei astfel de patrule.
În Finlanda a apărut un grup numit „Soldaţii lui Odin”, ai cărui membri, purtând jachete negre şi pălării cu însemnele „S.O.O”, patrulează pe străzi în mai multe oraşe în care au fost găzduiţi azilanţi, pentru a proteja cetăţâenii de „intruşii musulmani”.
O altă formă de formă de rezistenţă sunt revoltele spontane.
În noaptea de joi spre vineri, tinerii musulmani corsicani care controlează cartierul Jardins de l’ Empereur din Ajaccio, s-au gândit că n-ar fi rău ca, cu ocazia “sărbătorii satanice” a Crăciunului, să le facă un botez surpriză pompierilor din oraș. Adică, să organizeze și la Ajaccio, ceea ce în Franța continentală a intrat demult în tradiția urbană: pe cât de cunoscuta, pe atât de nocturna “guet apens”. Asta a fost cauza.
Pompierii trimiși la locul incendiului au realizat că nu este în regulă ceva și au încercat să întoarcă mașina. Prea târziu, erau deja înconjurați de câțiva zeci de “tineri” cagulați care, după ce au spart cu pietre geamurile mașinii, au atacat vehiculul de intervenție cu bare de fier și sticle cu acid clorhidric. Conform mărturiei unuia dintre pompieri, nu s-a strigat “Allah Akbar”, ci doar “Cărați-vă corsicani murdari” și “Aici nu sunteți la voi”! Normal, cartierul al cărui nume amintește de cel care i-a înfrânt pe musulmani la Abukir a devenit azi o parte din Dar Al – Islam. Doi pompieri și un polițist au fost răniți. Nu s-au efectuat arestări. Până aici “procedura” a fost respectată ad-litteram.Dar Corsica nu este Franța. În noaptea aceea, pompierii răniți au fost vizitați la spital de rudele lor, iar a doua zi circa 600 de corsicani au luat cu asalt Jardins de l’Empereur, strigând “Arabi Fora” (Arabii afară) și “Aici suntem la noi”! Un “lacaș de rugăciune” musulman (neautorizat) a fost atacat, geamurile sparte, iar interiorul lui vandalizat. Numai intervenția salutară a forțelor de ordine a împiedicat ca situația să scape total de sub control. Acesta a fost efectul cauzei – relatează Bogdan Calehari.
În 18 ianuarie, în oraşul Heesch, a patra revoltă anti-invadatori din Olanda, a adunat în centrul oraşului peste 1.000 de protestatari, care au atacat clădirea consiliului local cu ouă, pietre şi lemne, în timpul unei şedinţe a consiliului, în care se discuta construcţia unui centru pentru refugiaţi de 500 de locuri. Anterioarele revolte avuseseră loc în Gendermalsen, Steenbergen şi Purmerend.
Vineri, 29 ianuarie, în centrul Stockholmului, în timpul unui marş, pe durata căruia au fost distribuiţi fluturaşi cu sloganul “Acum e de ajuns”, peste o sută de bărbaţi cu cagule negre au atacat imigranţii întâlniţi pe străzi. A doua zi, Partidul Democrat a organizat o demonstraţie, în timpul căreia s-a cerut demisia guvernului pentru administrarea dezastruoasă a crizei refugiaţilor.
Astfel de revolte, marşuri şi mitinguri spontane, provocate cel mai adesea de intenţia aducerii în locaţităţile respective a unor migratori au avut loc în lunile din urmă cu sutele în toate statele Europei de Vest şi arată, alături de celelalte forme organizate de rezistenţă, o mobilizare tot mai amplă a europenilor.
O forţă puternică, dar încă haotică şi condusă adesea doar de dorinţa confruntării, o formează suporterii echipelor de fotbal. În măsura în care aceştia reuşesc să depăşească această pornire, să înţeleagă cu adevărat fenomenele şi să se disciplineze, va constitui o component viitoare extrem de importantă a rezistenţei antiislamice.
Dar cea mai dură şi poate mai expresivă şi mai eficientă formă de rezistenţă este cea ascunsă, cea difuză, a anonimilor din populaţia largă. Date fiind ordinele de a ţine secretă revolta populaţiei, cifrele reale sunt rareori date publictăţii de către poliţie sau prezentate de media. Totuşi, un articol recent din Tageszeitung (TAZ) despre natura tot mai violentă a mişcării anti-invazie, dezvăluia că poliţia germană înregistrase deja, în primele 25 de zile ale lui 2016, 35 de atacuri ale unor clădiri pentru refugiaţi. Conform TAZ, patrioţii germani înfăptuiseră, în perioada ianuarie-noiembrie 2015, 12.660 de infracţiuni anti-imigranţi, printre care 1.005 împotriva unor clădiri şi a unor refugiaţi (de cinci ori mai multe decât în 2014), 846 de agresiuni violente (doar 28 în 2014), 92 de incendieri de aşezăminte (doar 6 în 2014). Atacurile au culminat cu aruncarea unei grenade, vineri 29 ianuarie, asupra unui astfel de centru.
În Suedia, patrioţii suedezi incendiază centrele pentru azilanţi în ritmul de unul la două zile, astfel că guvernul şi autorităţile locale au început să ţină secrete adresele locaţiilor în care sunt găzduiţi migratorii, iar poliţia efectuează în permanenţă raiduri nocturne cu elicopterele pentru a încerca să prevină noi atacuri.
Cele de mai sus sunt numai câteva exemple, linii directoare pentru a înţelege ceea ce se întâmplă de această parte a baricadei. Din citirea a sute de articole, de pe zeci de site-uri, a informaţiilor prezentate de surse oficiale sau independente, de observatori, comentatori şi analişti, reiese o tot mai hotărâtă şi mai amplă replică faţă de politica de islamizare forţată a Europei şi de disoluţie a identităţii persoanei ca fiinţă complex construită în jurul unei axe spiritual verticale.
Cum, pe de altă parte, monitorizările legate de incidentele, infracţiunile, crimele comise de migratori ne arată zilnic astfel de evenimente, tot mai multe, tot mai diverse, tot mai îndrăzneţe, este de aşteptat să crească nemulţumirea şi revolta şi să se înmulţească acţiunile rezistenţei.
Desconsiderarea premeditată a siguranţei şi bunăstării cetăţenilor obişnuiţi va duce, ca răspuns la actele de violenţă şi de crimă ale migratorilor, la intrarea în acţiune a unor “plutoane ale morţii”, organizate de foşti militari şi poliţişti, inclusiv personal din serviciile secrete, activi sau retraşi din activitate. Iar în timp, la aceştia va ajunge destul armament, dacă nu a ajuns deja, pentru a organiza o rezistenţă armată în previzibilele ciocniri sîngeroase care vor urma şi care vor conduce spre războaie civile în toate statele vest europene.
Pentru că tot vorbim despre arme, să ne întoarcem către populaţie şi înarmarea voluntară a acesteia. Comerţul de specialitate din Germania a înregistrat creşteri de peste 600 % în anul 2015, faţă de 2014 de vânzări ale produselor pentru autoapărare, de la sprayuri cu piper la pistoale şi carabine. Evenimentele din Koln, crimele din Suedia şi Austria şi violurile tot mai numeroase au făcut ca luna ianuarie 2016 să stabilească noi recorduri, unii comercianţi având vânzări cât pentru tot anul precedent.
Preluare: evz.ro / Autor: Paul Ghiţiu
Apocalipsa Europei?
////////////////////////////////////////
Putinizarea globalizării este abia începutul sfârşitului, pentru că miliarde de oameni nu vor să se nască din nou (Ioan, cap.3 / Rom. cap.6) şi au ca tată pe diavol (Ioan cap. 8/44); Totuşi, încă de la început Duhul lui Dumnezeu plana pe deasupra (Gen.1/2) şi ne păzea de PUTINISMUL “embrionar”… Apoi a căutat un Om (Ezechiel 22/30), pe umerii căruia dorea să se “odihnească”! Şi pentru că nimeni dintre noi nu a vrut să-l bage în seamă, ori să-l primească (Ioan 1/11 şi Îs.53/3) pe Prietenul TUTUROR păcătoşilor (dimpreună cu învăţătura, voia, rânduiala, înfăptuirea lui -Fil.2/13), ne-a lăsat în voia sorţii…” Fiindcă n’au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i -a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neângăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neânduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” (Rom. 1/18-32) De aceea s-au născut putinişti, nazişti, komunişti-adică satanişti-papaişti etc; Şi pentru că Duhul Sfânt s-a odihnit peste creştetul Omului Hristos (Ioan 1/32), a fost răstignit! Dar pe Scara Cerului (Gen.28/10-22) continuă să ne sosească învăţături Dumnezeieşti, (pe care încă le respingem), prin urcarea şi coborârea îngerilor ajutători (Ioan 1/51) Şi ei caută oşteni (pietre vii) pe care să-i blindeze cu ştiinţa şi gândirea Sa (Ef. 6/10-20), pentru că prin pocăinţă, credinţă (Marcu 1/15) şi prin naşterea din nou oamenii Cristici să urce în Cer, ca să se înzidească în Noul Ierusalim -veşnica Mireasă pentru Bărbatul ei… (Ap.21)
//////////////////////////////////////////
Putinizare generală
Petre M. Iancu
Reescaladarea conflictului din Orientul Apropiat, situaţia din estul Ucrainei şi verdictul Curţii de la Haga obligând Rusia la plata unor despăgubiri de 50 de miliarde de dolari sunt câteva din temele presei apusene.
https://p.dw.com/p/1ClQ3
Imagine: picture-alliance/dpa
PUBLICITATE
Ziarele mai comentează şi varii alte subiecte. De pildă iminentul faliment de stat al Argentinei peroniste, o bancrută previzibilă în urma populismului şi colectivismului stângist care au domnit decenii la rând în această ţară. Orbi la această politică falimentară, nu puţini comentatori de stânga sau de extremă dreapta care detestă democraţia liberală se folosesc de ocazie spre a înfiera din nou „capitalismul”, în speţă economia de piaţă şi globalizarea.
Presa germană abordează pe larg şi în contradictoriu proiectata restricţionare a exporturilor militare germane şi scrupulele morale exprimate în legătură cu aceste livrări de arme de către vicecancelarul şi liderul social-democrat Sigmar Gabriel. Concomitent, comentatorii germani cer partenerilor lor francezi şi britanici să urmeze exemplul Republicii Federale şi să pună capăt exporturilor militare în Rusia.
Nu puţini editorialişti deplâng scufundarea în haos a Libiei. Neue Zuercher Zeitung publică un interviu cu arabistul şi sociologul francez Gilles Kepel, care constată schimbări profunde şi intercorelate, atât în lumea arabă, cât şi în suburbiile metropolelor europene.
Potrivit lui Kepel, se remarcă o „putinizare generală” a lumii arabe, în care, după mult romantic şi naiv salutata „primăvară arabă”, au luat din nou amploare ispitele autoritare.
În răstimp, în suburbii sporeşte pe de o parte, în mod salutar, participarea politică a musulmanilor cu trecut migraţionist, dar şi fenomenul regretabil al colaborării unora dintre ei cu extrema dreaptă (de pildă din pricini de homofobie). Proporţii a luat şi islamizarea din suburbii, pe care Kepel o numeşte, politic corect, „creşterea marcantă a semnelor de identificare musulmană”, precum şi a „revendicărilor comunitariste”.
Acelaşi ziar elveţian tematizează „bombele căzute în ciuda sfârşitului Ramadanului” în Gaza. Luptele din fâşie, relevă şi Frankfurter Allgemeine Zeitung, au reizbucnit din plin. Cotidianul scoate în evidenţă atacarea statului evreu de câtre comandouri teroriste care au reuşit să pătrundă printr-un tunel subteran pe teritoriul israelian şi să ucidă cinci militari.
Ziarul evocă hotârârea anunţată de premierul israelian Netanyahu, vizând distrugerea de către Israel a reţelei de tuneluri, dezarmarea grupării Hamas şi demilitarizarea Fâşiei Gaza, precum şi respingerea acuzelor privind bombardarea de către israelieni a unui spital. Conform şefului statului major al armatei israeliene, spitalul din Gaza a fost nimerit de o rachetă deviată lansată de palestinieni. Nu puţini comentatori de stânga continuă să condamne fără drept de apel Israelul, ca şi cum statul evreu n-ar avea dreptul să se apere de terorism.
Alţii regretă reducerea sensibilă a influenţei americane asupra Ierusalimului ori critică politica administraţiei Obama în Orientul Apropiat şi Mijlociu, semnalând (precum La Repubblica din Roma) şi „puternicele tendinţe izolaţioniste” în Statele Unite. Ziarul italian consideră că Obama ar fi în măsură să analizeze foarte clar ce se petrece în lume, fără să convingă însă prin maniera sa de a acţiona.
Ziarele se ocupă in extenso de palma răsunătoare aplicată de Curtea Permanentă de Arbtiraj de la Haga „sistemului Putin”, după cum îl numeşte Frankfurter Allgemeine Zeitung. „Verdictul Yukos pronunţat de această Curte loveşte în plin cartierul general al lui Putin. Nu prin caracterul piperat al amendei, ci prin declaraţia politică. S-a rostit un verdict nimicitor pentru statul rus, pentru modul lui de a funcţiona şi oamenii care-l conduc” (între care, nu în ultimul rând Igor Secin, intimul lui Putin, care a fost principalul demolator al Yukos şi, totodată, principalul beneficar al demolării fostului concern petrolier).
Ziarul din Frankfurt insistă însă că e vorba mai puţin de persoane şi mai degrabă despre „simptomul unui stat alcătuit la toate nivelurile de Igor Secini mai mari sau mai mici”. Un stat care n-a putut tolera insubordonarea politică, demolarea Yukos fiind, prin urmare, „un act constitutiv al regimului Putin”.
Şi ziarul berlinez Die Welt aminteşte de politizarea procesului înscenat fostului şef şi patron al concernului Yukos, Mihail Hodorkovski, „un proces lipsit de orice bază într-un stat de drept”. Dar, în consens cu alţi observatori, ziarul german nu crede că Rusia lui Putin va plăti vreodată cele 50 de miliarde.
- Alţi analişti salută în schimb faptul că nici un stat, oricât de puternic ar fi sau ar părea, nu mai poate fi sigur că-şi poate continua cu impunitate politica bunului plac, toţi, chiar şi cei mai puternici, fiind până la urmă pasibili să fie siliţi să plătească pentru delictele sau crimele lor.
https://www.dw.com/ro/putinizare-general%C4%83/a-17818555
/////////////////////////////////////////
Cum de-nazificăm Rusia (II). Trista soartă a liberalismului rusesc de tranziţie
Sorin Ionita
Rar a existat în istoria contemporană curent politic mai calomniat, persiflat ori trolat cu fake news avant la lettre decât liberalismul din Rusia după disoluţia URSS. Atacurile veninoase contra lui s-au dat de la stânga şi de la dreapta, dinăuntru şi din afara ţării, timp de 30 de ani, cu o violenţă demnă nu doar de o cauză mai bună, dar mai cu seamă de un adversar mai puţin firav decât modestele şi extrem de scurtele încercări de a liberaliza cât de cât economia şi societatea rusă după prăbuşirea comunismului.
Ele au venit din partea aceloraşi grupuri care tot timpul dădeau ochii peste cap şi făceau băşcălie de comentatori ca Timothy Snyder (istoric), Anne Applebaum (jurnalistă), Robert Lucas (jurnalist), Anders Aslund (economist) şi alţii la fel, buni cunoscători ai spaţiului fostei URSS, tot timpul calificaţi drept “rusofobi”, radicali anti-Putin, nişte tipi exageraţi când avertizau că în Rusia are loc o derivă către fascism, deci nefrecventabili în lumea bună a kommentariatului echidistant berlinez, parizian sau, de ce nu, bucureştean. Am experimentat pe pielea noastră genul ăsta de reacţie când am tradus şi publicat anul trecut la EFOR un raport al prestigioasei Chatham House, care explica fără menajamente ce se petrece în Rusia şi cum ar trebui să reacţioneze Occidentul la provocările şi patologia politică multi-seculară a Kremlinului. Micro-comentatori de Dâmboviţa au luat desigur la mişto colectivul de aproape 20 de istorici şi analişti de toate naţiile care au lucrat pentru think tankul britanic, aşa cum au făcut-o destui şi în Occident. Dar uite că analiza lor pare azi, după nici un an, chiar mai blândă cu Kremlinul decât era cazul: privind Rusia în durata lungă e istoriei se vede mai bine linia politicilor imperiului multinaţional şi pre-modern de care Moscova nu vrea să se dezică.
Dacă măcar în anii ’90 Rusia ar fi reuşit ruptura cu această tradiţie şi nu s-ar fi speriat fără motiv la jumătatea tranziţiei post-comuniste, războiul de azi n-ar fi existat iar Europa ar fi avut la graniţa de est un vecin normal. Din păcate, cum spuneam, liberalizarea Rusiei a eşuat şi de data asta. În fond n-a fost decât o repetare a unei istorii tragice vechi de două secole, începută atunci când revolta decembriştilor din 1825 a fost strivită de ţarism cu mai multă ferocitate decât au făcut-o celelalte imperii, inclusiv cel otoman, cu nucleele similare de gândire modernă, progresistă ale vremii. Ofiţerii aristocraţi care reveniseră la St Petersburg de prin lungile campanii în Europa cu idei iluministe de reformă socială n-au putut deveni paşoptiştii unei Rusii care să se modernizeze treptat, de-a lungul secolului XIX. Ei au fost ba lichidaţi pe loc, ba exilaţi în Siberia, ceea ce atunci însemna practic trimiterea pe o altă planetă. Cu viaţa frântă, în izolare, aplecarea lor iniţială către popor a dat în misticism narodnic şi slavofilie.
Politica din Rusia s-a radicalizat în vreme ce Europa se liberaliza şi punea cărămizile statului de drept – dacă politică se poate numi coteria de grupuscule mai mult literare decât orientate practic ce-şi vehiculau ideile la marginea legii, lucru inevitabil din moment ce căile de participare la decizie erau închise iar agitaţia socială reprimată. În alte state est-europene emergente, chiar mai sărace decât Imperiul Ţarist, apăreau partide şi dezbateri publice care angajau şi clasele medii; în Rusia totul a debuşat în fanatism şi idei abisale, creştin-populiste, eretic-utopice (nu ştiu cum să numesc altfel ciudăţenia de viziune socială a lui Tolstoi) sau anarhist revoluţionare, la fel de rupte de realitate. În loc să aibă şi ei bonjurişti care să reformeze ţara de la conducerea unor partide, în vreme ce scriitori şugubeţi precum Caragiale să facă băşcălie de ei, tot potenţialul Rusiei liberale s-a mutat în literatura cu şopârle politice şi s-a dus la extreme: frisoane radicaliste, idei trăznite şi un sentiment isteric al apocalipsei. Iraţionalul şi subiectivul s-au legitimat ca instrumente de analiză în chestiunile publice pentru toţi care se opuneau statului-mastodont.
Au existat în continuare liberali şi potenţial reformatori, dar ei s-au s-au mulţumit să lucreze mărunt, pe la marginile sistemului, făcând binele la metru pătrat, în jurul lor, fără să poată schimba fundamental mare lucru. Ăsta fost rezultatul reacţionarismului reflex al statului ţarist, prezentat ca entitate organică şi sacră, stat care s-a panicat periodic în faţa oricărei deschideri de tip liberal şi a pus capacul pe reforme: fie după asasinarea lui Alexandru al II-lea, cel care eliberase iobagii; fie, două decenii mai târziu, de teamă ca nu cumva mişcarea zemstvelor – autorităţi locale descentralizate care începeau să capete consistenţă, expertiză şi să rezolve probleme practice – să ia viteză şi să ducă la erodarea principiului autocraţiei centralizate.
Au fost false starturi şi mai târziu, de exemplu când guvernul liberal al prinţului Lvov, apoi al bizarului socialist Kerenski, n-au putut supravieţui convulsiilor politice generate de abdicarea ţarului în 1917 şi haosului generalizat, fiind măturaţi cu toţii de pe scenă de puciul bolşevic. Ori când modesta Nouă Politică Economică (NEP) din anii ’20 ce a urmat comunismului de război al lui Lenin, un fel de socialism de tip gulaş ori iugoslav, a fost abolită brutal de Stalin; ori eşecul similar de a schimba ceva în URSS-ul totalitar după 1945, când soldaţii Armatei Roşii întorşi din Europa au fost priviţi cu suspiciune, la fel ca decembriştii de la 1825, drept potenţiali purtători de idei destabilizatoare (iar prizonierii eliberaţi din lagăre germane au fost trimişi mintenaş în cele NKVD, din precauţie). Abia nişte decenii mai târziu, când îmbătrâniseră şi nu mai reprezentau un pericol, veteranii au fost scoşi de la fereală, suiţi în tribune la defilări şi s-a creat cultul sovietic binecunoscut al bunelului ori bunicii cu pieptul plin de medalii.
Imediat după 1991, în atmofera incertă a începutului tranziţiei post-comuniste, a apărut din nou o fereastră de oportunitate pentru a reclădi Rusia ca stat modern, democratic-liberal şi compatibil cu Occidentul, prin reforme economice şi politice. De fapt Moscova nu făcea decât să se mişte în aceeaşi direcţie cu toate ţările din Europa de Est, inclusiv România, care treceau prin aceleaşi incertitudini, dileme, dezbateri aprinse şi bâlbâieli legate mai ales de soarta economiei, a vechilor întreprinderi socialiste ineficiente, a fermelor agricole colective şi a serviciilor sociale sub-finanţate. Ca în mai toate statele foste socialiste, a existat şi în Rusia o polemică în jurul “terapiei de şoc” (macrostabilizare, privatizare etc), termen consacrat de fapt în Polonia prin “planul Balcerowicz”, care la Moscova a fost asociată cu guvernul lui Egor Gaidar, prim-ministru reformist din iunie şi până în decembrie 1992. Ca şi la noi, unele măsuri propuse au fost aplicate, altele au fost aplicate pe jumătate, iar altele deloc. Începutul tranziţiei a fost ca peste tot haotic, cu nelinişte socială, hiperinflaţie, privatizări ciudate (cupoane, metoda MEBO) şi multă corupţie. Unii din vechiul aparat de partid şi mai ales din serviciile secrete au profitat ca să sară primii în barca capitalismului de cumetrie (pentru România, vedeţi filmul lui Al Solomon, Kapitalism-Reţeta noastră secretă).
Sigur, nu toate statele foste comuniste au avut ghinionul unui preşedinte în degradare fizică progresivă din cauza alcoolismului, ca Boris Elţîn. Acesta a fost un mare ghinion istoric, pentru că Elţîn a fost probabil şeful de stat cel mai autentic democrat pe care l-a avut Rusia vreodată. Dar pe fond tranziţia în Rusia nu a avut nimic excepţional în context regional: traversarea “văii plângerii” a trebuit făcută de toată lumea, cu ajustările structurale dureroase presupuse de asta (vezi graficul). În caz că e o concluzie generală pe acolo, e mai curând aceea că ezitările şi întârzierile în reformă au sporit durata şi costurile totale ale tranziţiei. Nimic la începutul anilor ’90 nu prezicea că statele baltice ori Polonia vor fi neapărat exemple de succes, iar Rusia nu. E uşor să uităm azi cu ce dileme existenţiale şi constrângeri externe se confrunta atunci toată lumea şi nu e clar de ce Rusia ar fi fost defavorizată; dimpotrivă, ca ţară mare şi cu resurse imense, avea mai multă marjă de mişcare şi libertate de decizie proprie.
Ceea ce e unic în cazul Rusiei e însă naraţiunea construită ulterior, mai întâi din victimizare reflexă, iar apoi din interese propagandistice. E vorba de povestea ajunsă ortodoxie analitică astăzi care spune că “Rusia în anii ’90 sub Elţîn a suferit o umilinţă, un dezastru, în principal din cauza politicilor neoliberale, iar vinovat de asta e Occidentul care nu a ajutat, ori dacă a ajutat n-a tratat Rusia cu respect etc. Putin a venit şi a pus capăt acestei stări de fapt, aducând ordine şi prosperitate după 2000„. Este uluitor cum această versiune fake a istoriei, prin distorsiune şi omisiune, o versiune profund anti-liberală şi pro-Putin, a ajuns să fie acceptată de aproape toată lumea, inclusiv în Vest, fără a fi confruntată cu realităţile care o contrazic. Putem numi această calomniere a anilor ’90 şi a încercărilor timide de reformă, cu un termen uşor pompos, în buna tradiţie sovietică, Marea Naraţiune Pro-Putin (MNPP).
Realitatea, cum spuneam, e că anii ’90 au fost dificili pentru toate statele foste comuniste, care au trecut prin perioade la fel de dureroase de ajustare a economiei socialiste. Polonia, cu tot succesul ei stelar de azi, a început prin a avea şomaj în masă şi greve; Ungaria, privatizare coruptă; România, mineriade, fiind de câteva ori în pragul încetării de plăţi; Bulgaria a suferit o prăbuşire financiară, o perioadă când lumea îşi primea salariile în ouă şi papuci de plastic. Peste tot inegalitatea socială a crescut. Nu e nimic special în ce s-a întâmplat cu Rusia: ca şi România a bâjbâit cu măsuri ezitante şi o tranziţie mai lungă decât trebuia, cu mafioţi de partid şi furt prin scheme bancare şi privatizări, doar că la o scară mai mare. După anul 2000 toate statele socialiste şi-au revenit şi au intrat pe o traiectorie de creştere susţinută. Aşa-zisul “efect pozitiv Putin” e foarte greu de detectat pe dimensiunile economico-sociale ale tranziţiei în Rusia, când compari cu alte ţări din regiune (vezi încă o dată graficul de mai sus).
Unde există însă indiscutabil un efect Putin e în regresul democraţiei: în vreme ce alţi est-europeni s-au mişcat înainte către libertate şi stat de drept, în ciuda dificultăţilor de parcurs, ruşii au ales deliberat şi neforţaţi de cineva s-o ia îndărăt, distrugând nucleele de pluralism, presă liberă şi societate civilă apărută în perioada Elţîn. Demonizarea anilor ’90 a devenit instrumentul principal de legitimare a noului regim, folosit ca pretext pentru a arunca şi copilul democraţiei incipiente o dată cu apa murdară a corupţiei din copaie. Corupţie care, oricum, n-a fost eliminată, ci centralizată şi naţionalizată în beneficiul grupului de siloviki din care face parte şi Putin. Construirea unui Stat Centralizat Mafiot a fost o alegere perfect liberă făcută de elita rusă, faţă de care doar o mică minoritate s-a opus.
Este ridicol şi lipsit de orice dovadă istorică pretenţia că Rusiei “i s-a impus” ceva în anii ’90, deci alţii sunt vinovaţi pentru erori şi costurile sociale ale ajustării; ori că “Putin a fost nevoit” să facă ce-a făcut ulterior, cum pretinde MNPP. Toate acestea au fost decizii suverane ale elitei politice ruseşti, aşa cum arăta ea în fiecare din aceste momente; nimeni din afara nu i-a impus ceva, pentru că n-avea cum. Şi da, Marea Britanie şi Franţa erau şi ele puteri nucleare când au renunţat la imperiul colonial. Le-a fost greu să înghită “umilinţa”, dar au depăşit momentul şi n-au ameninţat pe nimeni cu bomba. Ca să nu mai spun că argumentul “you show me disrespect” ca pretext pentru derive autoritariste sau agresiuni militare repetate e complet ridicol, fiind un clişeu decupat din filmele cu gangsteri. Urmăriţi cu atenţie cine-l foloseşte şi la noi în retorica publică şi cine vehiculează MNPR-ul “Elţîn-dezastru, Putin-prosperitate”. Nu de alta, dar foarte probabil în câteva luni economia Rusiei va fi înapoi în perioada Elţîn – doar că fără democraţia de atunci, aşa imperfectă cum era ea.
La fel de ridicol e să spui că dificultăţile Rusiei din anii ’90 se datorează faptului că “ţara a fost condusă de neoliberali”, care au făcut şi au dres, o altă idee-forţă din meniul MNPP, îmbrăţişată de criticii ideologizaţi. În primii zece ani ca stat de sine stătător, Rusia a avut următorii primi-miniştri: reformistul Gaidar, corect încadrat ca liberal (“neo“ fiind doar prefixul de ocară aplicat de ideologi oricărui politician care a privatizat ceva vreodată, ca şi când puteai face altminteri la ieşirea dintr-o economie 100% de stat), a stat în funcţie 6 luni; apoi vechile cadre sovietice Cernomîrdin şi Primakov au fost prim-miniştri 8 ani (!), ultimul fiind un anti-occidental dur, iar primul, rămas în foclorul politic pentru remarca “noi am încercat să facem cum e mai bine, dar ne-a ieşit ca de obicei”. După aceştia, la finalul decadei, a fost instalat premier tânărul şi energicul … Vladimir Putin. E necesar un mare efort de fabulaţie ca să afirmi că primul deceniu al Rusiei comuniste a fost “neoliberal” iar dificultăţile perioadei se datorează Vestului, care a făcut sau n-a făcut ceva cu Rusia. Reformismul real, exagerat calificat drept “neoliberal”, a fost la putere la Moscova şase luni din zece ani – iar apoi a urmat ce se ştie.
De fapt lucrurile stau invers: Rusia nu a pierdut nici un teritoriu în calomniata „epocă Elţîn”. Nu a existat nici cea mai mică formă de agresiune contra ei din partea Occidentului în deceniul cât a fost “slăbită”, ca să folosim termenii consacraţi din MNPP. „Preocupările de securitate” la graniţa de Vest a Rusiei sunt o invenţie recentă a Kremlinului, motivată propagandistic ori pornind dintr-o paranoia autentică. Nu doar că Rusia nu a fost sancţionată după pierderea Războiului Rece, cum ai putea crede din tiradele delirante ale comentatorilor din TV-urile de stat, care fac paralele cu Tratatul de la Versailles, dar a beneficiat de investiţii enorme şi nu doar în sectoarele extractive, ci în industrii variate care au adus tehnologii moderne. Ţara a fost primită cu braţele deschise în lume, inclusă la cel mai înalt nivel în G8, iar ruşii de rând au putut călători peste graniţe fără agenţi KGB după ei. Jelania continuă a “decăderii Rusiei în anii 90 cu complicitatea Vestului” şi a “umilinţei”, ideea centrală din MNPP, nu se sprijină nici măcar pe un fake (adică o realitate manipulată cu agendă) ci pur şi simplu reprezintă opusul adevărului.
Ca excepţie la ce am argumentat mai sus, există totuşi un element structural care a făcut tranziţia către liberalism politic şi economic în Rusia obiectiv mai dificilă decât în celelalte state foste comuniste din Europa de est: blestemul resurselor naturale.
Rusia a moştenit de la fosta URSS grosul industriei de exploatare a subsolului. Or, după cum ne arată tonele de studii din teoria dezvoltării (am pus în link doar unul, dar sunt nenumărate), ăsta nu e un avantaj ci un puternic predictor de proastă guvernare. Sunt excepţii ţările de pe glob care, atunci când au dat peste petrol, gaz sau alte asemenea, erau deja democraţii consolidate cu instituţii puternice, deci au putut gestiona transparent şi eficient norocul care le lovise (Marea Britanie, Norvegia etc). Dimpotrivă, în ţările deja prost guvernate, cu instituţii slabe şi corupte, abundenţa de resurse naturale tinde să accentueze clientelismul politic şi să crească miza corupţiei, pentru că resursele subsolului sunt, nu-i aşa, o avuţie naţională gestionată de guverne. Aranjamentele oligopoliste sau companiile de stat din industriile extractive operează în mediu mai opac decât restul economiei, iar tentaţia politicienilor e să propună aranjamente populiste de tip “hai să scutim poporul de impozite directe şi să trăim ca rentierii din dividendele de exploatare”, ceea ce înstrăinează cetăţenii de decizia bugetară şi măreşte marja de negociere pe sub masă între oficialii statului şi (puţinii) manageri de top din aceste industrii puternic reglementate. Aceste ţări în care abundenţa de resurse naturale e de fapt un blestem sunt majoritatea, nu celelalte.
Pe scurt, sunt de acord că tranziţia economică în Rusia anilor ’90 a fost mai grea – dar nu în pofida, ci tocmai datorită faptului că guvernanţii aveau pe mână toate aceste resurse imense, vandalizate fără socoteală pe vremea URSS şi greu de transferat corect în noul sistem capitalist. Prognoza că ele vor genera proastă guvernare s-a verificat cu precizie de ceasornic, ca în majoritatea ţărilor din lumea a III-a care sunt în situaţie similară: procesul a generat corupţie astronomică, de proporţii nigeriene. Este acesta un “eşec al liberalismului rusesc” remediat ulterior sub Putin, cum eroic pretinde teoria MNPP? Putem argumenta la nesfârşit dacă rezultatul prost (corupţie şi oligarhizare) era inevitabil; un contrafactual istoric nu poate fi niciodată probat. Însă mi se pare absolut rizibil, privind la ce se întâmplă, să pretinzi că Putin a rezolvat ceva şi că a adus Rusia la prosperitate prin blocarea statului de drept, eliminarea pluralismului şi centralizarea corupţiei extractive la nivelul grupului său politico-administrativ, de unde foloseşte resursele la fel de păgubos şi mafiot ca vechii oligarhi, doar că adăugând în ecuaţie şi componenta geopolitică. În loc ca Rusia să meargă înainte către etapa a doua a tranziţiei, ca toate celelalte state foste comuniste, în care excesele şi erorile începutului au fost temperate prin noile instituţii ale statului de drept iar economia a început să se diversifice, ea a dat ceasul înapoi către un sistem de comandă şi control ineficient, fără viitor. Iar când lipsa de progres a devenit evidentă, s-a trecut la agresiune. Confruntat cu perspectiva stagnării, Putin a propus propriului popor şi planetei “hai mai bine să vorbim despre anul 1945, şi eventual chiar să facem o reluare cu costume”. Deriva asta este excelent explicată aici de Serghei Guriev (avertisment: clip lung dar care face toţi banii; celebrul economist rus demontează conspiraţiile şi bazaconiile populiste vehiculate despre prăbuşirea URSS).
Povestea “declinului Rusiei şi umilinţei naţionale din anii ‘90”, remediate de eroul Vladimir Putin, un mit cristalizat în formulele standard ale MNPP şi devenit ortodoxie de interpretare, nu este însă doar o poveste eronată şi inocentă. Ea serveşte nişte obiective politice clare: (1) scuteşte societatea rusă de răspundere pentru deciziile (bune, proaste) luate în tranziţie şi o coagulează în jurul centrului, cum se întâmplă în orice cetate asediată; (2) amână la nesfârşit discuţia necesară despre post-imperialism şi decolonizare pe teritoriul fostei URSS, pe care societatea rusă, cu mici excepţii, nu acceptă să o ducă; (3) crează platforma pentru politici revanşiste şi agresiune contra vecinilor.
Şi mai interesant de observat este că propagandiştii ruşi ai “umilinţei naţionale din anii ‘90” n-au fost de la început pro-Putin, ci au păstrat o rezervă sceptică faţă de el în primul său mandat (unii), ori l-au urât cu pasiune (alţii). În primii ani după 2000, până la sperietura cu “revoluţiile portocalii” şi Maidanul, de unde i s-a tras marea suceală, Vladimir Putin avea în vedere relaţii bune cu Occidentul şi chiar un dialog cordial cu NATO. Putin 1.0 nu era desigur vreun mare democrat, dar nici vreun războinic civilizaţional sau radical paseist, fiind mai curând un tip decolorat ideologic. Tocmai de aceea era criticat intens de diverse grupuri precum:
Sovieto-nostalgicii şi bătrânii cadrişti de pe vremea lui Brejnev, cărora nu le spusese încă faptul că “prăbuşirea URSS a fost cea mai mare tragedie”; declaraţia asta a apărut abia în 2005
Neo-bolşevicii literar-artistici cu priză în Occident, un bun exemplu fiind poetul playboy şi activist troţkist Eduard Limonov, fost dizident anti-sovietic, pentru care Putin era – previzibil, nu? – prea capitalist, chiar “neoliberal”
Grupul imens şi eterogen de activişti, scriitori şi influenceri din zona radicală de dreapta: slavofili, neo-ţarişti, naţionalişti ruşi, neofascişti care resuscitau idei interbelice ale “statului civilizaţional”, ori tot felul de inşi cu proiecte delirante, aici diversitatea fiind foarte mare. Pe ei îi nemulţumea Putin pentru că era prea moale, ezita să ridice steagul istoriei triumfaliste.
Grupul (a) a fost domesticit destul de repede, cel mai limpede sub forma opoziţiei de operetă, bine controlată de regim, a Partidului Comunist condus de Ziuganov. Mai interesante sunt grupurile (b) şi (c), formând o magmă culturală anti-liberală şi anti-occidentală de dimensiuni respectabile, care îl beşteleau cu orice ocazie pe Putin 1.0 de teamă că el va deveni un ţar moderat, europenizant care va demara în Rusia un nou proiect de liberalizare. Insignele şi ideile lor erau foarte diferite, dar îi unea spaima ca nu cumva Rusia să devină o ţară normală, plicticoasă, care-şi dizolvă sufletul unic în globalizare sau îşi uită misiunea planetară în urma occidentalizării şi îmburghezirii. A existat câţiva ani această situaţie ciudată, în care un întreg cor de radicali ce baleiau între bolşevism, narodnicism şi Sotniile negre, între Das Kapital şi Protocoalele înţelepţilor Sionului, îl criticau pe noul preşedinte Putin. Reputaţia în Occident a unora dintre ei le crea o platformă de vizibilitate, pentru că au existat totdeauna saloane pariziene sau newyorkeze care leşină pavlovian la poezia scrisă cu chirilice, văzând în fiecare exhibiţionist politic ca Limonov o reeditare a avangardei din anii ’20 sau a revoluţiei culturale produsă de Diaghilev cu Baletele Ruse. Ori, la extrema cealaltă, proiectând pe fiecare condeier care cu greu îşi ascundea pornirile neofasciste umbra lui Dostoievski.
Situaţia s-a schimbat complet pe măsură ce Putin s-a transformat în versiunea 2.0, începând cu discursurile conspiraţioniste în care vedea peste tot revoluţii portocalii inginerite de Vest; virajul către conservatorism din iarna 2011-12, când s-a confruntat cu primele mari contestări în stradă; apelul tot mai des la gânditorii fascişti ruşi din perioada interbelică; agresiunea contra Georgiei iar apoi ocuparea Crimeei în 2014; apoi declaraţia cu tonuri eugeniste din 2020 că “Rusia nu e doar o ţară, ci o civilizaţie deosebită de celelalte” ce trebuie protejată prin genetică şi alte tehnologii; şi în fine ieşirile recente în care propune soluţia finală pentru ucraineni, un popor care de fapt nici nu există deoarece a luat-o pe căi greşite şi nu doreşte să admită că e parte din această civilizaţie cu totul specială: Ruskii Mir.
Iar cu cât Putin se radicaliza, cu atât se aliniau mai loial în spatele său cei de mai sus. Nu l-au mai criticat, ci l-au acceptat ca instrument util viziunii lor, oricare ar fi aia. Limonov stângistul s-a convins că e mai important imperiul decât lupta de clasă şi a depus omagiile la Kremlin, dar a murit săracul acum doi ani şi n-a mai apucat să vadă steagul roşu cu secera şi ciocanul fluturând iarăşi glorios pe tancurile Rusiei în ofensivă. Alţi băieţi de mare anvergură culturală sunt surprinşi cu kalaşnikovul în braţe prin Donbas, silind prietenii ambarasaţi din Vest să şteargă frenetic poze şi postări mai vechi în care le treceau cu vederea răbufnelile misticoid-xenofobe. Mă gândesc cu groază unde s-ar fi plasat azi Soljeniţîn dacă trăia, pentru că şi el e un exemplu de fost dizident anticomunist dezamăgit de Occident, unde locuia confortabil şi suferea în mijlocul civilizaţiei materialiste, tânjind după colectivism şi acel je ne sais quoi abisal, misterios şi catastrofal numit “sufletul rus”.
Un singur adversar neîmpăcat le-a rămas categoriilor (a), (b) şi (c), în frunte cu patronul lor cel nou, Vladimir Putin 2.0: firavele rămăşiţe de liberalism din societatea rusă. Aceştia sunt viermii, coloana a 5-a, degeneraţii care mănâncă stridii (?), sub-oamenii care trebuie eliminaţi din civilizaţia organicistă a statului rus. Dar asta nu-i o noutate. Chiar în momentele lor de ciondăneală cu Putin 1.0, radicalii doar îşi dregeau de fapt vocea înainte de a se arunca în adevărata polemică cu miză: contra iluzoriului neoliberalism lăsat moştenire de Gaidar; apoi contra „elitistului” Boris Nemţov; iar azi contra lui Navalnîi.
Un întreg uragan de persiflare, minimalizare şi “cancel culture” a funcţionat în aceste decenii contra puţinilor oameni cu idei decente din politica rusă, iar unii nu scapă de el nici după moarte (cazul Nemţov). Hectare de hârtie s-au scris în Rusia, în Vest, dar şi în România despre cât de inadecvaţi şi desprinşi de popor sunt toţi aceştia, nişte loseri, ha ha, hi hi. Zicea ceva partiduleţul Yabloko? Pac, miştocăreala, glumiţele. Pun oamenii lui Navalnîi ceva pe internet despre corupţia la nivel înalt? Nu contează, altele sunt problemele noastre reale … Totul, desigur, bine aliniat cu politica Kremlinului de a nu legitima prin răspunsuri serioase vreo opoziţie de tip decent, ci doar pe măscăricii aprobaţi, gen Jirinovski, transmiţând astfel subliminal poporului mesajul că politica adevărată se face de oamenii de stat (ca Putin), iar ăştia care demonstrează prin pieţe sunt nişte ciudaţi pe care îi tolerăm ca să se vadă că e democraţie, o elită vândută pe arginţi şi deconectată de popor. Ei trebuie minimalizaţi prin ridiculizare şi hahaganda. “Da, sigur, Putin nu ne place (mai ales Putin 1.0, ăla spălăcit, desigur), dar….” şi aici relativiştii morali din grupurile (b) şi (c) porneau o tiradă agresivă şi complet disproporţionată ca intensitate faţă de şansele electorale oricum mici pe care le-au avut mereu liberalii în alegeri în Rusia, cu atât mai mult după ce au început să fie sistematic blocaţi, şicanaţi procedural şi, finalmente, asasinaţi.
Rusia n-o să dispară nici după gafele militare şi crimele în masă comise la acest început de 2022. De aceea ne interesează ce fel de stat va fi ea şi care ar fi şansele să fie scoasă din groapa cultural-politică extremistă în care a căzut, nu doar elita de la Kremlin ci şi, e clar, o parte din intelighenţie şi popor. De-nazificarea Rusiei e un proces legitim şi necesar, dar imposibil fără cooperarea societăţii ruse, care are aici rolul principal; poate fi cel mult ajutată din afară, în primul rând prin a spune adevărul şi a renunţa la tovărăşiile toxice, relativisme şi whataboutism. Care sunt punctele de sprijin pe acest drum şi cât sunt ele de solide, e o mare întrebare, iar de răspuns depinde cum va arăta Rusia de după Putin. În tot cazul, e clar că nu ne putem baza pe radicalii anti-occidentali de la ambele extreme, care nu vor renunţa niciodată la ideile lor social-economice ruinătoare, nici pe minionii care le fac galerie peste hotare, în marile capitale ale Europei. Injurăturile lor ocazionale la adresa lui Putin reprezintă un test insuficient al bunei credinţe: anti-liberalii motivaţi ideologic nu s-au schimbat în aceşti 20 de ani; Putin s-a schimbat, trecând decisiv de partea lor.
- Putem continua pe viu această dezbatere diseară la ora 20.00 la cinema Elvira Popesco, unde vom avea o discuţie cu sala după proiecţia documentarului Maidan al lui Serghei Lozniţa
https://www.contributors.ro/cum-de-nazificam-rusia-ii-trista-soarta-a-liberalismului-rusesc-de-tranzitie/
/////////////////////////
Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma
de Paul Palencsar
Patriarhul Kiril a abdicat de mult de la misiunea sa. El va rămâne în istorie ca patriarhul care a semnat pactul cu diavolul, un antihrist al vremii sale. Ironia tristă a istoriei face ca patriarhul ortodox al Rusiei să fie sluga lui Putin, care-și trage seva din bolșevicii demolatori de Biserică și biserici.
Îndemnurile criminale ale patriarhului Kiril reflectă disperarea dictatorului Putin, care simte că întreg constructul regimului său se prăbușește. Într-un tablou halucinant, alături de monstrul de la Kremlin stă patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a pus Biserica lui Dumnezeu în mâinile mânjite cu sânge ale celui mai înfiorător criminal de la Stalin încoace.
Departe de a îndemna poporul rus să-și câștige libertatea și demnitatea, patriarhul Kiril instigă la crimă în masă. Predicile sale nu diferă de cele ale imamilor Statului Islamic, care nu se sfiesc să-și transforme adepții în bombe cu ceas, în schimbul Paradisului cu 70 de fecioare sau, aici, Împărăția lui Dumnezeu.
Kiril al Moscovei L-a evacuat pe Iisus Hristos de pe tronul inimii sale și l-a întronizat pe Vladimir Putin, căruia i se închină necondiționat, cu slugărnicia pe care sclavul i-o arată stăpânului. Ironia tristă a istoriei face ca patriarhul ortodox al Rusiei să fie prizonierul celui care-și trage seva din bolșevicii demolatori de Biserică și biserici, care au ucis în Gulag preoți și episcopi. Spre deosebire de martiri, patriarhul Kiril își pune viața în slujba minciunii și crimei.
Patriarhul Kiril a abdicat de mult de la misiunea sa dumnezeiască. Veșmintele, barba, crucile, ritualul le-a transformat în forme golite de sens, menite să fure ochiul celor care încă mai au nativitatea de a-l crede pe cuvânt. Ca și diavolul ce-l ispitea pe Iisus Hristos, Kiril își trimite poporul la moarte folosind argumente evanghelice. Crima devine iubire de țară, iar îndeplinirea ordinelor unui criminal genocidar, ascultare de Dumnezeu.
Actualul cap al Bisericii Ortodoxe Ruse va rămâne în istorie ca patriarhul care a semnat pactul cu diavolul, un antihrist al vremii sale. În timpuri tulburi, când turma sa are cea mai mare nevoie de ajutorul și îndrumarea sa, acesta devine complice al călăului Putin, trădându-și menirea de mesager al păcii și dragostei între oameni.
Patriarhul ortodox al Moscovei nu doar că nu propovăduiește eliberarea celor robiți de sub securea dictaturii putiniste, dar instigă la ascultarea oarbă pe care el însuși o dă unuia dintre cei mai mari criminali pe care planeta i-a văzut.
https://ziaristii.com/patriarhul-kiril-pastorul-ce-si-mananca-turma/
/////////////////////////////////////
Papa i-a spus lui Kiril să nu fie „băiatul de altar al lui Putin”: Mi-a citit, cu un cartonaș în mână, toate justificările războiului
…
Redacţia UNIMEDIA
Papa Francisc l-a avertizat pe liderul Bisericii Ortodoxe Ruse, patriarhul Kiril, să nu devină „băiatul de altar al lui Putin”, a spus Suveranul Pontif într-un interviu pentru Corriere della Sera, scrie digi24.ro.
Papa l-a criticat pe Kiril și pentru că a susținut invadarea Ucrainei. „Am vorbit cu el timp de 40 de minute prin Zoom”, a declarat Papa, potrivit CNN. „În primele 20 de minute mi-a citit, cu un cartonaș în mână, toate justificările războiului”.
„L-am ascultat și i-am spus: nu înțeleg nimic despre asta”, a spus Papa. „Frate, nu suntem clerici de stat, nu putem folosi limbajul politicii ci pe cel al lui Isus. Suntem păstori ai aceluiași popor sfânt al lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să căutăm căi de pace, pentru a pune capăt războiului”.
Suveranul Pontif i-a spus Patriarhului Kiril al Moscovei că „nu se poate transforma în băiatul de altar al lui Putin”.
Papa Francisc a spus că discuția telefonică cu Kirill a avut loc pe 16 martie și că atât el, cât și Patriarhul au convenit să amâne o întâlnire planificată pe 14 iunie la Ierusalim.
Întrebat dacă ar putea fi patriarhul Kirill, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, omul care îl poate convinge pe liderul de la Kremlin să deschidă ușa dialogului, suveranul pontif a negat.
https://unimedia.info/ro/news/2425fa79f9aabb6f/papa-i-a-spus-lui-kiril-sa-nu-fie-baiatul-de-altar-al-lui-putin-mi-a-citit-cu-un-cartonas-in-mana-toate-justificarile-razboiului.html
////////////////////////////////////////
Theodor Paleologu: Vladimir Putin nu e nebun clinic, dar e un caz de patologie a puterii. I s-a urcat la cap / Rolul pe care îl joacă Patriarhul Kiril este absolut odios, sinistru
CONSTANTA | Scris de News.ro
Politologul Theodor Paleologu a declarat, duminică, la Prima Tv, că preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, este un caz de patologie a puterii, că nu este nebun, dar că ”i s-a urcat la cap”. În privinţa Patriarhului Kiril, Paleologu a spus că acesta este ”absolut odios, sinistru”.
Paleologu a declarat că lucrurile au luat o ”întorsătură dramatică” după alegerile din 2013 din Rusia.
”Lucrurile au luat o întorsătură dramatică după alegerea frauduloasă a lui Putin în 2013. Aici i-a jucat o festă grandomania. El e un caz de patologie a puterii. Nu e nebun, nu e nebun clinic, dar e un caz de patologie a puterii. I s-a urcat la cap. Când stai multă vreme la putere şi ce putere, e greu să nu ţi se urce la cap. Unora li se urcă la cap pur şi simplu pentru că au o ştampilă. Darămite să fii preşedintele Rusiei”, a declarat Paleologu.
Theodor Paleologu a mai declarat că în cazul lui Vladimir Putin este vorba despre o ”răzbunare sistematică”.
”Alegerile din 2013 sunt foarte ciudate. După aia nu i-a convenit deloc că au fost contestări şi urmează, în mod evident, trecerea efectivă a Rubiconului cu agresiunea din 2014 în Ucraina, anexarea Crimeei, încercarea de a cuceri Novorusia, a încercat să pună mâna pe Odesa, pe Mariupol, iar ce vedem acum este o răzbunare sinistră împotriva locuitorilor acestui oraş care a fost făcut zob. Aşa cum a distrus Alepul în Siria, cum a distrus Groznîi, aşa a distrus Mariupol şi e o imensă tragedie şi e vorba de o răzbunare sistematică. Au mai murit civili în alte conflicte, victime colaterale, însă aici avem de-a face cu o voinţă sistematică de a distruge moralul poporului ucrainean, atacând civili, violând femei, mutilând cadavre, bombardând spitale, şcoli, grădiniţe, teatre. E vorba de terorism de stat în toată puterea cuvântului”, a declarat Paleologu.
Politologul s-a referit şi la Patriarhul Kiril despre care a spus că este ”sinistru”.
”Rolul pe care îl joacă Patriarhul Kiril este absolut odios, sinistru. (…) Asemenea abis de ticăloşie nu are cum să nu te surprindă din partea unui om care se presupune că are un simţ al istoriei, a responsabilităţii faţă de biserică”, a declarat Paleologu.
Întrebat unde îl situează pe Vladimir Putin pe o axă a răului, Theodor Paleologu a declarat că Putin nu a ajuns la nivelul lui Hitler.
”Nu a ajuns acolo. (…) Să nu exagerăm acuma, comparaţiile cu Hitler mi se par uneori forţate. Sigur că sunt elemente de asemănare. Mai cu seamă în modul în care Putin invocă probleme legate de minoritatea rusă în anumite ţări. Asta a făcut şi Hitler. Putin invocă proastele tratamente faţă de ruşi în Ucraina şi alte ţări. Slavă Domnului, Putin nu a ajuns la nivelul lui Hitler şi Stalin”, a mai precizat Theodor Paleologu.
https://www.news.ro/politic-intern/theodor-paleologu-vladimir-putin-nu-e-nebun-clinic-dar-e-un-caz-de-patologie-a-puterii-i-s-a-urcat-la-cap-rolul-pe-care-il-joaca-patriarhul-kiril-este-absolut-odios-sinistru-1922405210002022041120669372
/////////////////////////////////////////////
HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022
de Paul Gavrilyuk
Hitler și-a ținut discursul din 12 septembrie 1938 la Reichstag-ul german cu câteva săptămâni înainte ca tancurile germane să treacă peste granița germano-cehă pentru a invada Cehoslovacia; Putin și-a ținut discursul din 21 februarie 2022 în fața națiunii ruse, în timp ce dădea ordine ca tancurile rusești să treacă granița rusă cu Ucraina de Est.
Ca principal motiv al invaziei, Hitler a prezentat nemulțumirile majore ale minorității germane de 3,5 milioane din Cehoslovacia; Putin citează adesea opresiunea imaginară a vorbitorilor de limbă rusă din Ucraina drept principalul motiv al invaziei sale în 2014 și acum în 2022. Sunt un ucrainean rusofon. Știu din experiență personală că afirmația lui Putin este o minciună. Ucraina este o țară bilingvă, unde rusa este aproape la fel de comună ca și ucraineana. Vorbitorii de rusă din Ucraina au drepturi civile mai largi decât omologii lor din Rusia lui Putin.
În timp ce Hitler se plângea de opresiunea imaginară a etnicilor germani din Cehoslovacia, avea deja cinci ani de când începuse persecuția evreilor din Germania. De fapt, primele lagăre de concentrare au apărut încă din 1933 și au fost publicate 400 de decrete și regulamente pentru a restrânge drepturile publice și private ale evreilor. Pe măsură ce Putin răspândea minciuni despre opresiunea vorbitorilor de limbă rusă din Ucraina, a început să-i asuprească și să-i persecute cu brutalitate pe tătarii din Crimeea, imediat după anexarea ilegală a Crimeei în 2014. Persecuția tătarilor este bine documentată.
În discursul său, Hitler pune la îndoială existența cehilor ca națiune, referindu-se la ea drept „așa-numita națiune a cehilor” și dând vina pe Tratatul de la Versailles (1919) pentru că a creat „starea anormală a Cehoslovaciei”. La fel ca Hitler înaintea lui, Putin afirmă în discursul său că „Ucraina de fapt nu a avut niciodată tradițiile statului real” și atribuie „Rusiei Bolșevice, Comuniste” crearea unei națiuni care existase cu secole înainte de întemeierea Moscovei. Cu alte cuvinte, Hitler a negat de unul singur calitatea de stat Cehoslovaciei; Strategia lui Putin cu Ucraina este foarte asemănătoare. Ambele au fost susținute de marea majoritate a populației din țările lor; amandoi au și idioți utili in străinatate, dispusi să le creadă prostiile.
Principala plângere a lui Hitler a fost înfrângerea și umilirea Germaniei după Primul Război Mondial (1918). Ranchiuna persistentă a lui Putin este dizolvarea pașnică a Uniunii Sovietice în 1991, pe care el a numit-o „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului [al XX-lea]”. Putin crede că o anumită versiune a Imperiului Rus ar putea fi încă reconstituită, iar scopul său imediat este invadarea Ucrainei. Cu toate acestea, există motive întemeiate să credem că nu se va opri la Ucraina.
Discursul lui Hitler include următoarea promisiune: „Am declarat că granița dintre Franța și Germania este una definitivă”. El susține ulterior că „Germania nu are interese în Occident, iar zidul nostru vestic este pentru totdeauna granița Reich-ului la vest”. Astăzi, știm cum s-a terminat asta. În mod remarcabil, Putin nu dă nici-un fel de asigurăre cu privire la integritatea granițelor națiunilor vecine, în special a statelor baltice și a Poloniei. Bilanțul lui Putin de până acum vorbește de la sine: a încălcat granițele Moldovei în Transnistria (1992) și a anexat două zone din Georgia (2008) și aproape o șeptime din Ucraina (2014, finalizată în 2022).
Pactul de la München din 30 septembrie 1938 a forțat Cehoslovacia să cedeze o mare parte din teritoriul său și i-a dat lui Hitler permisiunea de a ocupa regiunile predominant vorbitoare de germană ale țării. Cu toate acestea, această încercare a marilor puteri europene de a-l liniști pe Führer nu a făcut decât să-l încurajeze la o agresiune ulterioară. În mod similar, acordurile de la Minsk din 2015, care au fost în general dezavantajoase pentru Ucraina, au permis Kremlinului să folosească conflictul înghețat ca vehicul al destabilizării Ucrainei. Lăsând tancurile rusești să intre în mod deschis pe teritoriul Ucrainei de Est, Putin a anulat orice acorduri semnate anterior de respectare a suveranității teritoriale a Ucrainei, inclusiv cele încheiate la Minsk.
Hitler a acționat ca un dictator, s-a identificat cu națiunea germană și a cerut sacrificii germanilor. Putin a devit dezechilibrat și se va transforma într-un dictator prin logica războiului căruia i se opune restul lumii.
În al Doilea Război Mondial, Ucraina, Belarus și Polonia au devenit „zonele de sânge” care au suferit cel mai mult în ceea ce privește pierderile pe cap de locuitor. Dacă Putin vrea să treacă la Kiev, mantra președintelui Biden că NATO va proteja militar doar aliații NATO nu este suficientă pentru a limita conflictul. Nimeni nu putea anticipa, în 1938, că anexarea Austriei și ocuparea Cehoslovaciei vor duce la un război care va costa peste 75-80 de milioane de vieți omenești. De asemenea, anexarea Crimeei de către Putin și ocuparea Ucrainei de Est ar putea duce la cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului nostru. Lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial vor ajuta lumea să vadă și să prevină această catastrofă?
Paul Gavrilyuk deține catedra Aquinas în Teologie și Filosofie la Universitatea St. Toma, Sf. Paul, Minnesota.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
https://publicorthodoxy.org/ro/2022/02/23/hitler-si-putin/
/////////////////////////////////////////////
RĂZBOI ÎN UCRAINA: Presa elveţiană scrie că patriarhul ortodox rus Kiril a lucrat pentru poliţia politică sovietică
Patriarhul ortodox rus Kiril, un susținător apropiat al președintelui Vladimir Putin, a lucrat pentru serviciile sovietice de informații în timpul șederii sale în Elveția, în anii 1970 – susţin două publicaţii elvețiene, care au avut acces la arhive desecretizate. Potrivit ziarelor Le Matin Dimanche și Sonntagszeitung, citate de agenţiile internaţionale de ştiri, dosarul întocmit de poliția federală elveţiană asupra omului care este astăzi șeful spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse „confirmă că Monseniorul Kiril, așa cum este numit în acest document, aparține KGB”. Dosarul se află la arhivele federale elvețiene. La începutul anilor 1970, patriarhul, care acum sprijină cu fervoare invazia rusă din Ucraina, era la Geneva, pentru a reprezenta oficial Patriarhia Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Misiunea lui Kiril, al cărui nume de cod era „Mihailov”, a fost să influențeze deciziile acestui consiliu, infiltrat de KGB în anii 1970-80. Obiectivul sovieticilor era atunci să determine instituția de la Geneva să denunţe Statele Unite și aliații lor occidentali și să-şi modereze criticile față de lipsa libertății religioase din URSS. Biserica Rusă „refuză orice comentariu asupra activității de spionaj a lui Kiril la Geneva” – afirmă ziarele elveţiene, care adaugă că, la rândul său, CMB susţine că „nu are nicio informație” pe acest subiect. Nepotul patriarhului, Mihail Gundiaev, care i-a urmat acestuia în calitate de reprezentant al Patriarhiei Moscovei la Geneva, afirmă că unchiul său „nu a fost agent, chiar dacă era supus controlului strict al KGB”. Acesta mai spune că patriarhul Kiril apreciază în mod deosebit Elveția, unde „a fost de cel puțin 43 de ori” şi „în 2007 chiar și-a rupt piciorul pe o pârtie elvețiană” de schi.
https://www.veridica.ro/stiri/razboi-in-ucraina-presa-elvetiana-scrie-ca-patriarhul-ortodox-rus-kiril-a-lucrat-pentru-politia-politica-sovietica
///////////////////////////////
Ernesto SABATO. Despre eroi şi morminte
Emilian Galaicu-Păun
O întâmplare magistrală a umanităţii, fără exagerare.
Din cei patru evanghelişti ai literelor argentiniene – Borges, Bioy Casares, Cortazar şi Sabato – tocmai fiul unor imigranţi italieni, pe nume Ernesto Sabato, va exprima cel mai plenar spiritul naţional, într-un roman „ce adevereşte măreţia literaturii latino-americane” (Folha de Sao Paulo), alias Despre eroi şi morminte, Humanitas, 2013.
„Şi astfel (explică Martin) începu povestea aceea teribilă. Nu se putea şti niciodată nimic cu ea (…) Dar ştia că nu poate dura, fiindcă totul era frenetic şi, oare o mai spusese?, părea un şir de explozii într-o benzinărie într-o noapte furtunoasă”, astfel începe povestea de dragoste dintre Martin şi Alejandra, tânărul fiind tot mai obsedat „să fie cu ea, şi nu alături de ea. Ba şi mai mult: să fie în ea, în fiecare din porii ei, în celulele ei, în paşii, sentimentele ei; (…) o comuniune, şi nu doar o simplă, tăcută şi melancolică apropiere”, pe când fata mai degrabă se sustrage („pentru că nu suport pe nimeni lângă mine!”), chit că-i declară în nenumărate rânduri că „are nevoie de el”. Văzută dintr-o parte, relaţia lor arată aşa: „deşi Martin era un băiat în multe privinţe excepţional, era de fapt asta: un băiat, aproape un adolescent, pe când Alejandra, cu toate că nu era decât cu un an mai mare decât el, avea o experienţă înspăimântătoare şi aproape infinită”. Unde mai pui că strămoşii Alejandrei au făcut parte din trupele generalului Lavalle, iar capul unuia dintre ei, aruncat pe fereastră la 1853, se mai păstrează într-o cutie de pălării în casa familiei, o sută de ani mai târziu, la data cânt Martin îi păşeşte pragul. Deloc întâmplător, aşadar, că anume Fernando Vidal, geniul întunecat al familiei, va redacta un Raport despre orbi de cca 120 de pagini (printre personajele acestuia numărându-se şi J.L. Borges – se putea altfel?!) ce face să-ţi îngheţe sângele în vine, la rându-i pierind de mâna fiicei ale Alejandra într-un incendiu din care nu scapă nici ea.
Parafrazându-l pe Sabato, la rându-i persiflând expresia „păstrând proporţiile cuvenite” – „Ca şi cum în istoria omenirii s-ar fi întâmplat ceva important care să nu fie o exagerare: de la Imperiul Roman până la Dostoievski” –, cred că romanul Despre eroi şi morminte constituie o întâmplare magistrală a umanităţii, fără exagerare.
https://moldova.europalibera.org/a/27650465.html
////////////////////////////////////
Haruki Murakami – În Căutarea Oii Fantastice
În căutarea oii fantastice este cel de-al treilea roman scris de Haruki Murakami
Limba în care a fost scris: japoneză
Titlul în engleză: A Wild Sheep Chase
Anul apariţiei: 1982
Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1970
Locul în care se petrece acţiunea: Japonia (Tokyo, Hokkaido)
Număr de pagini: 378
Ediţie: Polirom, 2005
Gen: dramă, postmodernism, suprarealism
Diverse: Este cel de-al treilea roman din Trilogia Șobolanului (primul fiind Ascultă vântul cântând, iar al doilea, Pintball 1973), iar pentru el Murakami a primit Noma Literary Newcomer’s Prize.
Despre Autor:
Haruki Murakami s-a născut în Kyoto, Japonia, pe 12 ianuarie 1949. A tradus numeroase opere literare din engleză în japoneză și a scris mai multe romane și volume de povestiri scurte, numărându-se la momentul de față printre cei mai apreciați scriitori japonezi. Pentru scrierile sale a fost recompensat cu numeroase premii naționale și internaționale, printre care și Franz Kafka (despre care se spune că ar fi un indicator al premiului Nobel pentru Literatură) și Ierusalim. Depărtându-se de la romanul tradițional japonez și îmbrățișând cultura vestică, Murakami îmbină solitudine cu nihilismul, dându-le un aer fantastic, comparat uneori cu cel din scrierile lui Kafka.
Rezumat:
Personajul narator al acestui roman, al cărui nume nu-l cunoaștem, este co-partener la o firmă destul de mică de publicitate, care a părăsit de soția sa. După câteva analepse și prolepse menite să sugereze cauzele divorțului, acțiunea se poziționează într-un prezent 1978. Ca parte a meseriei sale, ajunge să cunoască și apoi să aibă o relație, cu o fată care lucra ocazional ca model, având în același timp și o slujbă cu jumătate de normă la o mică editură din capitala niponă. În paralel, personajul narator păstrează o corespondență unilaterală (adică doar primește scrisori, nu și trimite) cu un vechi amic de-al său, generic denumit Șobolanul. Într-o zi Șobolanul îi trimite în plin și o fotografie făcută de el (și un manuscris, pe care, dintr-un motiv sau altul, personajul narator nu ajunge să-l citească). După ce naratorul publică fotografia în umila sa revistă, este contactat de reprezentantul unul important interlop și amenințat să găsească una dintre oile prezente în fotografia făcută de Șobolan (ca o poveste secundară intercalată în cea principală, aflăm pe parcurs că respectivul interlop avusese o legătură personală cu o oaie asemănătoare celei din poză – o rasă inexistentă, se pare, cu o stea maronie pe spate. Ca urmare a acestei legături personale, explicată sub forma faptului că oaia ar fi intrat în el și ar fi început, încet, încet, (să-l ajute) să-i (să-și) conducă viața, din simplu criminal de război, omul ajunge una dintre cele mai influente persoane de Japonia. Naratorul pornește alături de prietena sa în căutarea oii fantastice, având ca punct de pornire scrisorile primite de la Șobolan, scrisori pe care se discerne vag ștampila oficiului poștal. Prima lor oprire este în Sapporo, unde se cazează la Hotelul Delfin. Coincidență sau nu, singurul locatar stabil al hotelului este și tatăl patronului, fost responsabil cu recensământul oilor. Discutând cu el, cei doi află că și acesta a avut o relație personală cu oaia, doar că oaia l-a folosit drept mijloc de transport, după care l-a părăsit fără niciun fel de remușcări și l-a înșelat, pardon, schimbat, cu interlopul. Recunoscând peisajul din poză, fostul responsabil cu recensământul oilor îi trimite pe cei doi în Hokkaido. Întrebând prin jur, cei doi izbutesc să ajungă în cele din urmă în locul în care a fost făcută poza. Apariția unui om îmbrăcat în oaie o determină pe prietena naratorului să se întoarcă în Sapporo, în timp ce naratorul este hotărât să rămână aici până când va ajunge să dea de Șobolan și de oaia cu pricina. Și ajunge.
Despre Carte:
În căutarea oii fantastice este cel de-al șaptelea roman al lui Haruki Murakami pe care l-am citit și o spun sincer, printre cele mai slabe. Cel mai slab ar fi, totuși, Paintball 1973, urmat la o oarecare distanță de Iubita mea, Sputnik. Departe de Cronica păsării-arc ori Pădurea norvegiană, În căutarea oii fantastice este un roman lejer, scris de Murakami în prima sa tinerețe. Deși evenimentele se înlănțuie destul de bine (cu foarte mici, dar vizibile și supărătoare, excepții, cum ar fi strania și incredibila coincidență, marcă a unor cărți de-o calitate inferioară, de-a da tocmai peste fostul responsabil cu recensământul oilor chiar în hotelul în care s-au cazat. Bine, înțeleg că prietena naratorului, urecheata, avea ceva capacități extrasenzoriale, dar dacă tot le avea, de nu a pus direct mână pe hartă pe locul în care se afla, în Hokkaido, peisajul din poza cu pricina), romanul nu atinge profunzimea celor enumărate anterior. Fantasticul, în această instanță, este unul lipsit de veridicitate, cumva aplatizat prin însăși prezența sa pe scară largă de-a lungul cărții (șoferul, sunatul la Dumnezeu, urecheata), singura instanță în care se justifică ca parte a lumii murakamiene fiind secvența din final. Cum acest roman a fost scris înainte ca Murakami să atingă desăvârșirea ca autor, nu-l pot pune în aceeași categorie cu ultimele sale opere. În cazul de față mizează pe acțiune în detrimentul ideilor și a digresiunilor (deși, în genere, romanele sale stau foarte bine la primul capitol), iar dialogurile, oarecum naive în romane precum Iubita mea, Sputnik, ori Pădurea norvegiană, aici riscă să devină ridicole. Dacă acesta carte este prima de Murakami pe care o citiți, există șanse destul de mari să vă placă, altfel riscați să fiți dezamăgiți de slaba și uneori naiva utilizare a motivelor abordate de autor în alte cărți de-ale sale.
Motive Des Întâlnite În Romanele Lui Haruki Murakami:
Pentru că tot am amintit mai devreme de motivele din opera lui Murakami, îmi permit să enumăr câteva (unele fiind simple idei, întâmplări ori instanțe la care Haruki recurge de parcă-ar face parte din recuzită):
– părăsirea. Toate (sau mai toate) personajele-narator ale lui Murakami sunt bărbați părăsiți de soțiile ori prietenele lor, acest lucru având de obicei loc la începutul cărții și reprezentând, de fapt, motorul care pune lucrurile în mișcare. Și tot de obicei, spre final are loc o a doua părăsire ori, în cazuri mult mai rare, împăcarea. Sensul din spatele acestor permutații are legătură cu al doilea motiv:
– neînțelegerea. Personajul-narator al lui Murakami, apatic și lipsit de imaginație, nu înțelege pe deplin lucrurile care se petrec în jurul său din simplu motiv că niciodată nu a stat să le observa cu îndeajuns de multă atenție ori să se îndoiască de ele în maniera existențialismului francez. Faptul că nu înțelege este și cauza pentru este părăsit. Desigur, la începutul cărții noi nu știm acest lucru, însă ajungem să-l descoperim pe parcurs. Împăcarea ori a doua despărțire din final vin să marcheze schimbările care au loc pe parcurs în mintea personajului, acestea fiind consecințele directe ale faptul că ajunge, în cele din urmă, să înțeleagă. Însă de obicei aceste înțelegeri sunt futile, ele nu ajung să explice nimic și-l plasează pe narator într-o situație similară cu cea de la începutul cărții. Înțelegând, în loc să fie descătușat, personajul-narator se găsește singur, alienat într-o lume alienată (motiv pentru care are loc și cea de-a doua părăsire roi despărțire. În romanele în care avem de-a face cu o împăcare, așa cum se întâmplă și în cazul cărții Iubita mea Sputnik, neînțelegerea este lipsită de coordonata ei existențială și kafkiană, fiind una lumească) și tot ce poate face este să-și accepte poziția. Cărți în care se petrece acest lucru: Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare, Pădurea norvegiană, Dans, dans, dans, În căutarea oii fantastice etc.
– căutarea. Aceasta survine ca urmare a primelor două. De fiecare dată imboldul este unul exterior (mai puțin în Pintball 1973, un alt roman lipsit de vectorul fantastic), reprezentat, într-o primă fază, de despărțirea naratorului de persoana iubită. Din acest moment, acesta încearcă să afle cauzele despărțirii, ajungând în cele din urmă la adevăratul imbold. În În căutarea oii fantastice, acesta se traduce prin amenințările la care recurg oamenii interlopului, în Cronica-păsării arc, la apariția Cretei și Maltei Kano. În mod similar stau lucrurile și în celelalte romane ale sale. Scopul subliminal și final al căutării nu constă în aflarea motivelor pentru care a fost părăsit, ci în găsirea sensului.
Pe lângă aceste motive principale, mai întâlnim și o serie de motive secundare și incidentală, precum și evenimente și locuri recurente. Primul dintre ele, des întâlnit în romanele nipone moderne și postmoderne, este pierderea celui de-al doilea război mondial și implicit bombardarea orașelor Nagasaki și Hiroshima. Într-un fel sau altul, distrugerea celor două orașe revine obsesiv, marcând cel mai important și tragic moment din istoria Japoneză modernă. Între condamnare și rușine, furie și acceptare, aceste evenimente par omniprezente. Niciun pas nu pare să fie făcut ignorându-le, niciun cuvânt spus uitându-le, nicio privire necunoscându-le. Ca parte a romanelor lui Murakami apare momentul 0, incidentele de la granița dintre Manchiuria și Mongolia care au degenerat în confruntare de proporții între forțele ruse și cele nipone de la Khalkhin Gol (Nomanhan, în japoneză), acestea din urmă suferind o înfrângere zdrobitoare. Deși episodul este relatat pe larg în Cronica păsării-arc, ecourile lui se fac simțite și în alte scrierile de-ale lui Murakami. În În căutarea oii fantastice, de aici vine interlopul cu oaia. Un alt element care revine constant este barul (Haruki Murakami, înainte să se apuce de scris, a fost patronul unui bar), precum și muzica. Pădurea norvegiană este denumită după melodia omonimă a celor de la Beatles, La sud de graniță, la vest de soare vine la de cântecul lui Nat King Cole, care este menționat și în În căutarea oii fantastice. Ar mai fi apoi oaia (partea nu doar a celor trei romane din Trilogia Șobolanului, Omul Oaie apărând și în Dans, Dans, Dans), sexualitatea, pierderea locului de muncă ș.a.
Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice
////////////////////////////////////////////
10 Scriitori Care Ar Fi Meritat Premiul Nobel
O listă întocmită de mine cu zece scriitori care ar fi meritat Premiul Nobel, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu l-au luat:
10 Emile Zola (1840-1902) FRA
De ce l-ar fi meritat? Pentru monumentala sa ‘Les Rougon-Macquart‘, ce, în 20 de romane distincte, descrie societatea franceză din timpul celui de-Al Doilea Imperiu.
De ce nu l-a primit? Pentru că a murit în 1902, la un an după acordarea primului premiu Nobel pentru Literatură (care i-a revenit unui alt francez, Sully Prudhomme).
9 Mikhail Bulgakov (1891-1940) RUS
De ce l-ar fi meritat? Pentru piesele sale de teatru, precum şi pentru romanele sale (mai multe sau mai puţin teatrale), prin care se numără şi Maestrul şi Margareta, unul dintre cele mai apreciate scrieri ale secolului trecut.
De ce nu l-a primit? Puţine din scrierile sale au văzut, în timpul vieţii lui, lumina tiparului, acestea fiind interzise de regimul comunist. Maestrul şi Margareta, de exemplu, a apărut la 26 de ani după moartea sa.
8 Antoine de Saint- Exupery (1900-1944) FRA
De ce l-ar fi meritat? Pentru calitatea scriiturii (Citadela, de exemplu, un roman parabolă exemplar) şi sentimentele transmise (Micul Prinţ, de exemplu).
De ce nu l-a luat? A murit relativ tânăr, la doar 44 de ani.
7 Andre Malraux (1901-1976) FRA
De ce l-ar fi meritat? Dacă nu pentru romanele sale, atunci pentru Antimemorii. O autobiografie lucidă ce cuprinde mici povestiri care acoperă mare parte a istoriei omenirii.
De ce nu l-a primit? Probabil din pricina implicării sale politice.
6 Nichita Stănescu (1933-1983) ROM
De ce l-ar fi meritat? Pentru poeziile sale postmoderniste, de-o imagistică sublimă.
De ce nu l-a primit? A fost nominalizat o singură dată (în genere trebuie să fie nominalizat de două ori pentru a fi eligibil, deşi există şi câteva excepţii), a murit la 50 de ani şi nu era foarte cunoscut în afară.
5 Aldous Huxley (1894-1963) UK
De ce l-ar fi meritat? Pentru romanele şi eseurile sale literare (şi nu numai), Huxly fiind unul dintre cei mai mare eseişti ai secolului trecut.
De ce nu l-a primit? Probabil din princina atracţiei sale către ştiinţele oculte.
4 Marcel Proust (1871-1922) FRA
De ce l-ar fi meritat? Pentru magistralul său roman În căutarea timpului pierdut.
De ce nu l-a primit? A murit la 51 de ani, iar 3 părţi din cele 7 ale romanului În căutarea timpului pierdut au apărut după moartea sa.
3 James Joyce (1882-1941) IRL
De ce l-ar fi meritat? Pentru scierile sale avangardiste, dintre care Ulysse rămâne se remarcă drept unul dintre cele mai bune romane scrise-n secolul trecut.
De ce nu l-a primit? Probabil din pricina scriiturii sale avangardiste şi inovative.
2 Lev Tolstoi (1828-1910) RUS
De ce l-ar fi meritat? Tolstoi este unul dintre cele mai importante personalităţi ale literaturii ruseşti şi universale, dintre romanele sale remarcându-se Război şi Pace, Anna Karenina şi Învierea.
De nu l-a primit? Dracu’ ştie. A fost nominalizat ani la rând, fără să-l primească. Probabil scrierile sale nu se înscriau în ‘idealismul’ din spatele acordării primelor premii Nobel pentru Literatură. Erau prea… realiste.
1 Franz Kafka (1883-1924) AUS
De ce l-ar fi meritat? Pentru scrierile sale absurde, astăzi atât de apreciate şi atât de influente.
De ce nu l-a primit? Nu prea avea cum. A murit relativ tânăr şi nu a publicat mai nimic în timpul vieţii, toate cele trei romane ale sale apărând postum.
Alţi scriitori care ar fi meritat premiul Nobel pentru Literatură: Mark Twain, Jack London, Luis Borges, Vladimir Nabokov, Henrik Ibsen, Carlos Fuentes, Ernesto Sabato.
10 scriitori care ar fi meritat premiul nobel
////////////////////////////////////////
Franz Kafka – Procesul
Procesul este cel mai cunoscut roman semnat de Franz Kafka
Limba în care a fost scris: germană
Titlul în engleză: The Trial
Anul apariţiei: 1925
Perioada în care se petrece acţiunea: nu se specifică (probabil începutul secolului XX)
Locul în care se petrece acţiunea: probabil undeva în Imperiul Austro-Ungar
Număr de pagini: 288
Ediţie: Minerva, 1977
Traducător: Gellu Naum
Despre Autor:
Orice om cred că a auzit de Franz Kafka, acesta fiind unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului XX. Născut pe 3 iulie 1983 în Praga (care făcea la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie de evrei, Kafka a absolvit facultatea de drept, iar după obținerea doctoratului s-a angajat la o firmă de asigurări. A scris 3 romane, niciunul dintre ele nefiind finalizat, și mai multe povestiri scurte. În timpul vieții a publicat foarte puțin, și-a detestat slujba și a întreținut relații sexuale cu o mulțime de femei. În timpul morții a devenit cunoscut. Deși și-a rugat prietenul să-i ardă manuscrisele, acesta a refuzat și-n loc să se încălzească cu ele a ales să le publice.
Rezumat:
Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult, de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner, iar la plecare o mai și sărută.
Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.
“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”
- dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat, el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.
Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K. încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă, temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.
După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește, bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru care este mai apoi admonestat de ruda sa.
După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor, Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta. K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.
Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).
O Posibilă Interpretare:
Înainte de-a mă avânta în miezul problemei și-a încerca să interpretez în vreun fel acest roman, aș dori să vă arăt de ce cred că există, în fond, o interpretare, fără să leg cumva gradul de adevăr al acestei afirmații de cel al explicației găsite de mine. Procesul, ca mai toate scrierile lui Kafka, sunt de obicei catalogate drept absurde, termen care ar exclude din start posibilitatea unei interpretațiuni, însă, mă tem, că acest absurd este prost înțeles. Nu scrierile în sine sunt absurde, ci, la o primă și oarecum superficială vedere, situațiile prezentate în acestea. Spun primă și superficială pentru că, odată ce începem să deslușim sensurile de sub pojghița absurdului, ne dăm seama că situațiile în sine sunt folosite doar ca pretexte și parabole care ne vorbesc despre lucrurile și întrebările cu adevărat importante în viață. O a doua premiză de la care pornesc constă în însăși faptul că orice acțiune întreprinsă de un om – iar în cazul nostru ne referim la scris și, mai explicit, la Procesul – poartă în sine un anume înțeles. M-ați putea contrazice aici, scuzată-mi fie prolepsa, aducând ca argument dadaismul și ați avea, în parte, dreptate. Da, textele care ieșeau din frazele ascunse în pălărie și mecanic îmbinate nu pot fi în sine interpretate ca un tot unitar, lipsindu-se dimensiunea autotelică, însă gestul în sine relevă un anume înțeles: acele fraze au fost alese de cineva pe baza anumitor criterii, ele poartă o semnificație, deși nu același lucru putem spune despre rezultatul experimentului, unde o persoană îmbină aceste fraze la întâmplare, fără să le citească și potrivească dinainte și poate din acest punct de vedere să fie lesne înlocuită de un program, așa cum stau lucrurile în cazul tragerilor la sorți.
Iar părerea potrivit căreia în spatele absurdului kafkian se ascund înțelesuri profunde nu este una care să-mi aparțină doar mie, existând nenumărați exegeți care au încercat să extragă anumite sensuri din parabolele lui. Cele mai ușor de interpretat sunt, probabil, povestirile scurte (și amintesc aici Metamorfoza, Colonia penitenciară ș.a.m.d.), deși unele, cum ar fi În fața legii, pot înmagazina sub umbrela aceluiași mesaj nenumărate interpretări.
În ceea ce privește Procesul, Reza Banaker, în Franz Kafka, The Office Writings, reușește să identifice un număr relativ mare de parabole și încearcă să le coreleze cu semnificația lor reală. Lucrarea sa constituie un punct de plecare important pentru că, deși nu le include într-un tot unitar, scoate la iveală mai multe piese din acest puzzle pe care-l reprezintă Procesul. Iar eu nu fac alt lucru decât a mai adăuga câteva piese și a încerca să formez imaginea finală.
Avem încă de la începutul romanului o serie de indicii referitoare la modul în care operează tribunalul, dar niciuna (sau aproape niciuna) referitoare la procesul în sine. K. primește vizita a două persoane, care îi aduc la cunoștință faptul că, din acel moment, se află în arest la domiciliu și că împotriva lui a fost intentat un proces. Reacția lui K., aproape de cea a unui om obișnuit (aproape, dar nu în totalitate, amănunt asupra căruia am se revin), este de-a încerca să lămurească toată această neînțelegere. Căci ce altceva ar putea fi decât o neînțelegere? Așa că primul lucru pe care îl încearcă este să afle de ce anume este acuzat, pentru a se putea mai apoi dezvinovăți. Când încearcă să vorbească cu proprietara, d-na Grubach, este interpelat în acest fel:
– N-ai dreptul să ieși, ești arestat.
la care K. răspunde:
– Așa mi se pare și mie. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.
Înainte de-a reda replica paznicului, consemnez aici amănuntul asupra căruia v-am spus că am să revin: reacția lui K., care se apropie de cea a unui om obișnui (cu toții am fi întrebat de ce?), dar care nu coincide, totuși, cu cea a unui om obișnuit (câți dintre noi am fi admis cu atâta placiditate posibilitatea de-a fi arestați, spunând Așa mi se pare și mie?) În continuare, răspunsul paznicului:
– Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun.
Din aceste trei replici (la fel ca și din majoritatea celorlalte discuții care au loc între K. și oamenii legii) putem observa foarte bine relația care va rămâne neschimbată până la sfârșitul romanului dintre cele două părți: defensivă, de supunere, din partea lui Josef K. și ofensivă, autoritară, din partea oamenilor legii. Totodată, încă de la aceste replici încep să se contureze și celelalte caracteristici ale celor două părți, caracteristici care pe noi, ca oameni raționali, ne frapează: faptul că reprezentanții legii nu-i oferă inculpatului niciun amănunt legat de proces (și cu cât înaintăm în povestire tindem să concludem că nici măcar aceștia nu cunosc învinovățirile care i se aduc lui K.) și, poate chiar mai șocantă, acceptarea prin care K. ajunge într-un final să se subordoneze acestui tribunal, în pofida tuturor discrepanțelor apărute (faptul că nu reprezintă un tribunal adevărat, în sensul celor clasice – lucru reiterat de mai multe ori în roman – ci unul atipic, numit Tribunalul din pod, faptul că nu i se aduc la cunoștință învinovățirile, nu i se înmânează niciun soi de document și nici el nu poate înmâna vreunul, nu poate fi vorba de o achitare definitivă ș.a.m.d.). Această opoziție este evidentă nu doar prin prisma calității lui K., care se schimbă brusc din cea de om liber în cea de arestat, schimbarea aceasta este doar una simbolică, ci mai ales prin schimbarea vestimentației, una cât se poate de vizibilă, impusă de oamenii legii:
Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.
Doar câteva pagini mai târziu, cele două poziții deja menționate se adâncesc, iar opoziția dintre ele devine tot mai evidentă și, totodată, ireconciliabilă:
– N-are voie [să intre], îi spuse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.
– Dar de ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!
– Iar începi! Spuse paznicul și muie o felie de unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.
– O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.
Reacția lui K. este acum una cât se poate de normală, mirarea de la început transformându-se, încet, în iritare, și am putea crede că subordonarea sa nu a început încă. Însă, după cum am să vă arăt la momentul oportun, subordonarea nu doar că nu venise demult, ea se află printre însăși cauzele acestui proces.
La fel cum atitudinea lui K. din începutul romanului pare a oscila între supunere și revoltă, tot la fel oscilează și reacția reprezentanților legii, doar că a lor oscilează între prietenie și autoritate. În numai câteva rânduri putem observa ambele ipostaze. Iată ce-i răspunde unul dintre paznici:
– Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi, care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.
Pentru ca, câteva fraze mai târziu, atitudinea paznicului să pară a se schimba brusc în momentul în care K. îi arată actele sale de identificare:
– Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, până la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații de arestare?
Această dihotomie este întreținută și de prezența a doi paznici, care pot juca acum rolurile consacrate mult mai târziu în cinematografie de good cop – bad cop.
Dacă, după cum afirmam la început, despre proces nu reușim să aflăm pe parcursul întregului roman mai nimic, despre tribunalul din pod și legea pe care acesta o deservește sunt destule indicii. Din acestea realizăm că:
tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele existente la acea perioadă
tribunalul din pod pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din oraș)
legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.
[…] înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu – și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare – nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi tu că ar putea exista o eroare?
– Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.
– Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.
– Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.
Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație, spunând doar:
– Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:
– Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.
– Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.
Mi-am permis să subliniez câteva fraze pentru că în ele rezidă și din ele decurge absurdul aparent al întregii situații. K. pare a încălca o lege pe care nu o cunoaște, dar pe care, în același timp, nici nu o poate cunoaște, orice întrebări adresate celor doi, iar mai apoi judecătorului, avocatului, pictorului, lui Leni ș.a.m.d. neprimind niciun răspuns clar care să-l facă să înțeleagă de ce anume-i vinovat. Când spune că legea respectivă nu există decât în capetele celor doi paznici, K. rostește un adevăr fundamental: da, legea nu există decât în capetele celor care-o slujesc și, după ce K. ajunge să se supună tribunalului din pod, legea ajunge să existe și în capul său, fără ca însă s-o cunoască. Deși K. afirmă, în momentul în care ajunge la tribunal că:
pesemne că astea sunt codurile, iar justiția noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.
el dă curs fiecărei convocări, ba chiar alege să se ducă la tribunal și din proprie inițiativă și asta în pofida tuturor obiecțiilor aduse mai devreme, de care K. este perfect conștient:
– Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.
– Asta e rău, făcu unchiul.
– Cum? întrebă K. privindu-l.
– Am spus că e rău, repetă unchiul.
și nu doar K. știe și acceptă acest lucru, dar până și cei din jurul său. Cum este posibil așa ceva? Ei, bine, aici doream să ajung, legea este supunerea. Dar nu orice supunere, ci cea în fața a propriei creații. Iar creația este în romanul lui Kafka însăși civilizația. Prin intermediul lui Josef K. omenirea însăși este cea acuzată pentru direcția în care a evoluat (iar omenirea este surprinsă în cadrul romanul în diversele ei ipostaze: o femeie întreține relații sexuale cu un tânăr chiar în tribunal, în timpul audierii lui K., unchiul îi sugerează lui Josef să fugă la țară, avocatul vrea să-l apere, judecătorul să-l condamne, Leni să și-l apropie, pictorul să-l ajute, paznicii să profite de pe urma arestării lui, cel care-i bate să-și facă datoria etc). Să nu uităm unele dintre amănuntele esențiale ale romanului: K. împlinea în ziua arestării 30 de ani, iar întregul proces durează fix un an. Vârsta de 30 de ani reprezintă atingerea deplinei maturități, momentul până la care ar trebui sau fi trebuit să ne conștientizăm propria existență și să alegem calea pe care am dori s-o urmăm. Fără această conștientizare, nu putem alege decât în necunoștință de cauză, așa cum face K. irosindu-și viața ca funcționar la o bancă (nu cred că mai este nevoie să menționez aici părerea lui Kafka despre munca pe care o presta și cum K. și Kafka împărtășesc o mulțime de caracteristici, începând cu vârsta și terminând cu slujba), la fel cum și omenirea și-a irosit timpul urmându-și interesele meschine (contextul în care Kafka scris acest roman este definitoriu: se apucă de el în chiar anul începerii Primului Război Mondial, la izbucnirea căruia, una dintre personalitățile care-au încercat cu disperare împiedicarea acestuia, este vorba de Edward Grey, afirma: ,,Luminile se sting în toată Europa. Nu le vom mai vedea iar aprinse în cursul vieții noastre”). Isteria care cuprinde Europa cu ocazia izbucnirii războiului se traduce în acest roman cu incredibilele reacții de supunere ale tuturor personajelor față de acest tribunal apocrif.
În această cheie putem interpreta și multiplele afirmații pe care le face avocatul pe seama legii și a tribunalului:
Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă.
[…] e împotriva rațiunii să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci să-l schimbi cât de cât ăși tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință – totul ținându-se legat în sistemul lui – să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva – și lucrul acesta e cel mai probabil – devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău.
Acest organism la care se referă avocatul Huld este însăși omenirea. Este futil, în opinia sa, să încerci s-o schimbi, ea va deveni și mai atentă, mai severă și mai rea. Prin intermediul său și mai ales al finalului care șochează prin caracterul lui sumbru putem observa concepția profund pesimistă a lui Kafka referitoare la umanitate și destinul acesteia:
În asemenea condiții, ar fi de mirare să-ți ajungă o viață de om ca să admiți că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite.
Kafka nu oferă în romanul de față nicio soluție, deși putem deduce atât din viața sa cât și din ipostazele în care își surprinde personajele anumite aluzii: Titorelli, pictorul, este sărac, dar influent, Huld, avocatul, este bogat, dar bătrân și bolnav, K. este tânăr, muncitor, dar… vinovat.
Am să închei aici pentru că, deși ar mai fi atât de multe de spus, simt deja că m-am lungit prea mult.
Dacă ați observat și alte indicii ori modalități de interpretare a textului, vă invit să le discutăm!
Franz Kafka – Procesul
////////////////////////////////////////////
„Procesul” lui Franz Kafka
Radu Mihai:
Să trăiești într-un sistem corupt, într-un sistem care se manifestă cu un scop egoist, referitor la propria supraviețuire, fără vreun beneficiu adus societății, atunci trebuie să te aștepți la orice acțiune din partea celor ce i se supun, căci actele realizate de aceștia denotă doar supunere, însă nu și vreo formă de gândire critică. Sistemul le dictează mișcările acelora care „aleg” să-l urmeze, iar teama de superiorii din ierarhie elimină orice tip de obiectivitate din conștiința acestora. Astfel că Josef K. se trezește în dimineața aniversării de treizeci de ani, arestat, fără să cunoască motivul pentru care a fost luată această decizie. Arestarea lui K. constituie primul moment al dezvăluirii adevăratei sale condiții, aceea a persoanei a cărei libertate este inexistentă, însă din ce tip de fapte reiese că această arestare este justificată? În cazul lui K., poate că arestarea are legătură cu activitatea sa de prim-procurist sau poate că există un eveniment demult uitat, care însă a fost atent păstrat de sistemul juridic, astfel încât acum este anchetat. Un proces are loc în momentul în care persoana anchetată este considerată ca fiind posibil vinovată de săvârșirea unui act care s-a manifestat împotriva legilor, implicit a societății – astfel că Josef K. se poate considera (și o face) nevinovat, având în vedere faptul că acțiunile sale nu au violat în vreun fel normele și valorile sociale, implicit cele legislative.
Deși personajul principal își susține nevinovăția, ba chiar este convins de aceasta, căci pe parcursul vieții sale nu a realizat vreun act care să-l poate aduce într-o astfel de situație, el are să afle că acest sistem funcționează diferit, căci K. este vinovat de faptul că se află în viață, că s-a născut într-un sistem care conduce și „ordonează” societatea: „ – Dumneavoastră știți, desigur, mai bine, cum se prezintă situația în justiție. (…) Toate aceste persoane sunt de acord asupra faptului că, dacă instanța a fost sesizată printr-un denunț fie el și calomnios, ea nu renunță la acuzațiile formulate împotriva persoanei pârâte și are convingerea că respectiva persoană este vinovată. Justiția este greu de convins în legătură cu nevinovăția unui acuzat.” (pag. 154). Scopul acestui proces, deși în primă instanță acest lucru nu este vizibil, este acela de a-i îngrădi posibilitatea de alegere individuală, însă nu în sensul incapacității de a alege acțiunea următoare, ci astfel încât orice alegere realizată să aibă o repercusiune în cadrul procesului. Mai mult decât atât, sistemul respectiv te condiționează spre a fi dependent de ajutorul provenit din exterior, fără posibilitatea reală de a te reprezenta personal. Ajutorul constituie un aspect formal al procesului propriu-zis, astfel că tot ceea ce se poate realiza prin intermediul influențării judecătorilor de către persoane nerecunoscute oficial și a activității avocaților constă într-o prelungire continuă a procesului, fără ca acesta să ajungă la o finalitate. Existând trei moduri de achitare a celui judecat, prima pare a fi o legendă irealizabilă, iar celelalte două constau într-un avantaj adus sistemului judecătoresc. În acest sens, procesul nu se încheie niciodată, iar cel judecat poate doar amâna inevitabilul, până în contextul în care acesta moare, iar judecata nu mai poate fi realizată.
Josef K. se confruntă cu un sistem corupt, după cum are să afle pe parcursul timpului, căci toți cei implicați în funcționarea sa pot fi influențați, manipulați și mituiți, însă doar în sensul întârzierii procesului. Cu toate acestea, într-un astfel de sistem – unde grefele se află în podurile caselor, unde oamenii judecați așteaptă zilnic în clădirea judecătoriei sau în clădirile aferente acesteia, cu speranța de a fi achitați, unde sistemul i-a obligat pe cei acuzați să renunțe la propriile vieți și dorințe, unde judecătorii solicită fabuloase tablouri cu propriile portrete prezentate în lumina unui important, ba chiar măreț, aducător al justiției, unde perspectiva asupra sistemului în sine și a celor ce fac posibilă manifestarea acestuia este cu mult denaturată față de realitatea sărăcăcioasă și prost pusă la punct – care mai este scopul îndeplinirii formalităților de judecată și a angajării unor reprezentați care să se ocupe de propriul proces, având în vedere faptul că finalul va fi mereu același?
Acostăchioaei Ana-Maria:
„Justiția și Zeița Victoriei” înfățișate alături de un judecător pe pânza pictorului Titorelli sunt o reprezentare vizuală a organelor de instanță din sistemul corupt descris de Franz Kafka în „Procesul”. Judecătorul capătă trăsături hiperbolice: avea o siluetă masivă și o privire amenințătoare și stătea pe un fotoliu pompos care semăna cu un tron. Dincolo de această imagine, însă, judecătorul nostru nu este un om important, pentru că este posibil ca el să nu fi stat niciodată într-un asemenea fotoliu, având în vedere faptul că ipostaza în care s-a lăsat pictat i-a fost indicată și apoi permisă de către șeful său.
Acest șef, care este un judecător suprem, dă dispoziții într-un sistem juridic în care „ești condamnat nu doar atunci când ești nevinovat, ci și atunci când ești în necunoștință de cauză” (Pag.56), legile sale nefiind cunoscute de toți, în aceste condiții apărarea propriei persoane sau susținerea propriei nevinovății devenind imposibile.
Kafka prezintă un sistem închis, agresiv și corupt, delimitat de podurile caselor din regiunile sordide ale orașului – loc al amplasării grefelor și sălilor de judecată, drept pentru care personajul proiectat de acesta o numește „justiție din pod”. Joseph K. este unul dintre acuzații cărora li se intentează un proces de a cărui existență sunt conștienți toți cei pe care îi întâlnește, fără ca el să îl facă public. Deși atitudinea personajului principal față de procesul său este una indiferentă, aceasta se schimbă, însă, odată ce domnul K. pătrunde în profunzimea sistemului din care face parte. Inculpatul nu își poate susține nevinovăția de unul singur, întrucât sistemul este unul bazat pe relații, iar în lipsa lor, încercarea sa de a spune adevărul este sortită eșecului. Alternativele care i se oferă în vederea achitării sale sunt un șir repetat de acțiuni menite să amâne evoluția procesului, menținându-l în fază incipientă. Astfel, un proces poate dura cât o viață de om sau cât a mai rămas din ea, sfârșindu-se odată cu cele lumești.
Demersurile făcute de „justiția din pod” prin persoanele unor funcționari mărunți ce se supun ordinelor judecătorilor la care nu poate ajunge nimeni răspândesc confuzie și semne de întrebare asupra existenței adevăratei justiții, care ar trebui să se îngrijească de emiterea unor legi clare și să intervină în conformitate cu realitatea. Cum poate fi găsită și cine are acces la aceasta este o întrebare pe care și-ar fi pus-o și Joseph K. înainte să ajungă la sfârșitul procesului său.
Cătălin Spătaru:
”Procesul” lui Kafka este unul profetic pentru justiția din statele dictatoriale și totalitare ale secolului XX, pentru procesele unde dinainte acuzații erau condamnați, prinși precum muștele în păienjenișul din podul unde se făcea justiția lui Kafka. Romanul a fost interpretat în multiple modalități, dar cine nu a uitat trecutul îngrozitor al secolului XX nu se poate abține, citindu-l, să nu se gândească la procesele fără număr, absurde și implacabile ce au măcinat și distrus viețile oamenilor.
Vă invităm să citiți: „Metamorfoza” lui Franz Kafka, „America” lui Franz Kafka și Matei Vișniec: ‘‘Domnul K. eliberat’’ sau amânarea perpetuă a libertății.
https://lumeninmundo.com/2017/11/procesul-lui-franz-kafka/
///////////////////////////////////////////
JURNALUL UNUI NEBUN
1968
Autor: Nikolai Vasilievici Gogol
Adaptare: Mircea Marosin
Regie: Mircea Marosin
Gen: dramă
Durată: 80′
Un om obişnuit supus birocraţiei sistemului înnebuneşte treptat. Nu poate înţelege şi nici accepta modul în care funcţionează societatea, o societate care reuşeşte foarte bine să distrugă personalitatea fiecăruia. Personajul va trăi într-o lume închipuită pe care o descrie zilnic în însemnările sale zilnice.
Distribuție:
DUMITRU FURDUI – AXENTI IVANOVICI POPRISCIN
Echipa artistică:
scenografia: Mircea Marosin; muzica: Mihai Ciortea
Extrase presă:
„Este un rol complex şi multe din dificultăţile acestuia Furdui le-a învins cu succes. Actorul disociază nuanţat. S-a distanţat de personaj construindu-şi-l cu luciditate şi, totodată, l-a lăsat să trăiască. A fost deopotrivă eroul întâmplărilor, dar şi martorul lor: pe rând, victimă, spectator şi călău. În mintea zdruncinată a „nebunului” imaginile grotesti ale lumii înconjurătoare se reflectă ca cioburile unei oglinzi sparte. Funcţia plastică a decorului valorifică prin simplitate austeră mai ales ultimul tablou, în decupajul regizoral se găsesc, însă, unele stridenţe, o anumită încărcătură, o aglomerare de efecte exterioare de care protagonistul nu avea nevoie. În acest spectacol al unui singur actor niciodată căderea cortinei nu poate fi confundată cu sfârşitul reprezentaţiei.” Mira Iosif, Revista Teatrul, iunie 1966
http://teatru.tvr.ro/spectacole/jurnalul-unui-nebun_31788.html
//////////////////////////////////////////
,,Sabia Verii” de Rick Riordan
Ați fi crezut vreodată că lumea noastră este doar una dintre cele Nouă Lumi? Că în universuri paralele trăiesc zei, elfi, uriași care prin acțiunile lor ne influențează, în mod direct, existența? Că noi suntem doar o mică parte, infimă din întreg? Că magia există cu adevărat și că ne înconjoară din toate părțile, fără ca noi să fim conștienți de acest lucru?
Rick Riordan este, fără doar și poate, unul dintre cei mai buni autori de cărți pentru copii și adolescenți. Acesta reușește să dea naștere unor povești captivante, pornind de la frumusețea și varietatea miturilor. Predă mitologia altfel, punând-o în relație cu lumea contemporană pentru a demonstra că în spatele așa-ziselor basme există și un strop de adevăr, izvorât din conștiința colectivă a popoarelor lumii.
Rick Riordan s-a născut pe 5 iunie 1964 în San Antonio, Texas. A predat timp de cincisprezece ani limba engleză și științele sociale în diverse școli din Statele Unite, însă a decis ,,cu greu” să renunțe la cariera de profesor după ce a cunoscut succesul editorial cu literatura de factură polițistă, dar mai ales cu seria pentru copii Percy Jackson și Olimpienii, apărută deja la Editura Arthur. Ceea ce a început ca o simplă poveste inspirată din mitologie, spusă copiilor săi înainte de culcare, a devenit în câțiva ani o adevărată ,,modă” culturală, numai în librăriile americane fiind disponibile de-a lungul timpului peste treizeci și cinci de milioane de exemplare din seriile Percy Jackson, Cronicile familiei Kane și Eroii Olimpului. Până în prezent, Rick Riordan a ocupat deja locul întâi pe lista New York Times a celor mai bine vânduți autori, iar traduceri din cărțile sale au apărut în peste treizeci de țări.
De această dată, le este adusă la cunoștință cititorilor mitologia nordică. Din acest motiv, reprezintă un interesant suport didactic ce le permite copiilor (și nu numai) să descopere cele Nouă Lumi și ființele ce le populează, zeii din Asgard, Walhalla, Arborele Lumii, magia runelor, iar lista poate continua. Fără îndoială, profesorii de literatură universală ar avea mai mult succes în a le atrage atenția elevilor, recomandându-le această lectură. Rick Riordan deschide o poartă către cunoaștere, scrierile sale reprezentând o modalitate inedită de relaxare, de evadare din cotidian.
După cum putem deduce din denumirea seriei, protagonistul este Magnus Chase. Un adolescent de șaisprezece ani ce trăiește pe străzile Bostonului, căutând prin gunoaie, stând laolaltă cu alți oameni lipsiți de adăpost. Nu a cunoscut dintotdeauna acest stil de viață… Totul a început cu o tragedie. Pe când avea paisprezece ani mama sa a fost omorâtă de un lup înfricoșător, sacrificându-și propria viață pentru supraviețuirea fiului său.
În ziua în care împlinește șaisprezece ani, descoperă că un alt unchi, Frederick, și fiica acestuia, Annabeth, îl caută prin oraș, că împart fluturași cu fotografia sa. Aflând că unchiul Randolph nu este acasă, se decide să-i facă o vizită. Intră prin efracție în conacul-muzeu, însă este prins în fapt. Bătrânul îl convinge să-l însoțească pentru ca Magnus să intre în posesia moștenirii lăsate de tătal lui, pe care nu l-a cunoscut niciodată.
Astfel, cei doi ajung pe podul Longfellow. Magnus se dovedește a fi, de fapt, fiul zeului Frey din mitologia scandinavă. Iar moștenirea este reprezentată de o bucată de metal ruginit scoasă din Charles River. Sabia Verii. O armă de o importanță colosală. După ce o recuperează își face apariția Surt, un personaj malefic care vrea sabia. Scopul lui este acela de a dezlega Lupul Fenris și de a declanșa Ragnarok-ul, sfârșitul lumii.
În urma unei lupte corp la corp, Magnus moare și cade în apele râului. Walkiria Sam îi recuperează la timp sufletul și-l duce în Walhalla, locul în care băiatul devine un einherjar, un erou, un războinic din armată veșnică a lui Odin. Întâmplarea face ca decizia fetei să fie considerată nepotrivită.
Magnus pornește într-o aventură, avându-i alături pe Sam, decăzută din drepturile de walkirie, pe elful Hearthstone și pe piticul Blitzen. Trebuie să reintre în posesia sabiei, să-l găsească pe Lupul Fenris și să-i înlocuiască legăturile cu unele noi, mai rezistente. Vor avea multe obstacole de depășit, mulți zei de mulțumit, dar și un final… mai mult sau mai puțin fericit 😀
Va reuși această gașcă pestriță să amâne venirea Ragnarok-ului? Va afla Magnus mai multe despre soarta sa, despre locul în care se află sufletul răposatei sale mame? Își va găsi băiatul locul undeva în aceste Nouă Lumi? Binele va învinge răul?
Vă recomand să citiți ,,Sabia verii”! Veți fi încântați de această istorie accesibilă cititorilor de toate vârstele. Prietenie, magie, intrigi, aparențe înșelătoare sunt doar câteva din ingredientele acestei povești. Veți aștepta cu nerăbdare continuarea, veți fi curioși să descoperiți mai multe despre miturile revalorificate de talentatul Rick Riordan. Basmele sunt mai mult decât povești de adormit copiii. Viața noastră este ea însăși un basm. Trebuie doar să ascultăm, să lăsăm povestea să se strecoare în sufletul nostru…
Mulțumesc Editurii Arthur pentru șansa de a citi această carte extraordinară! ,,Sabia Verii” poate fi achiziționată de pe site-ul editurii (acum cu o reducere de 25%), dar și din librăriile partenere.
P.S.: Dacă treceți pe la Bookfest în perioada această, nu ratați standul Grupului Editorial Art, loc în care puteți găsi și această cărțulie minunată!
LECTURĂ PLĂCUTĂ!
,,Sabia Verii” de Rick Riordan
/////////////////////////////////////////////
Pentru cine bat clopotele?
Ernest Hemingway
„Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. Şi, de aceea, niciodată să nu întrebi „Pentru cine bat clopotele”. Ele bat pentru tine.„(Ernest Hemingway).
Zilele trecute mi-a trecut prin mână cartea lui Ernest Hemingway – „For Whom the Bell Tolls„ („Pentru cine bat clopotele” / „Akiért a harang szól„). Ţinând în mână cartea mi-am readus aminte cât de mult mi-a plăcut, cât de rapid am citit-o şi apoi am recitit-o pe îndelete. Deodată mi-am dat seama că în aproape 3 ani de când lucrez la Filiala 3, nu a împrumutat nimeni această carte. Poate este mai bine citită la alte secţii, sau la alte biblioteci sau, poate, cititorul din ziua de azi citeşte, cu precădere, noile apariţii editoriale. Aşa că m-am gândit s-o scot din nedreptul con de umbră şi să scriu despre ea.
Romanul este bazat pe experienţa pe care Ernest Hemingway a trăit-o în 1937, când a fost corespondent de război, în Spania, pe timpul războiului civil spaniol. Cuprinde în câteva sute de pagini o poveste încredibilă care se desfăşoară în timp de doar 4 zile şi 3 nopţi. Povestea este a unui american, Robert Jordan, care participă în război în cadrul Brigăzilor Internaţionale, alături de trupele de guerrila anti-fasciste. În viaţa reală, lăsată acasă, eroul principal este profesor de limba spaniolă în America. Dar în Spania, venit să lupte de partea republicanilor, este specialist în explozibil şi primeşte misiunea ca, în munti, în apropiere de Segovia, să distrugă un pod. Are drept călăuză pe un bătrân, pe nume Anselmo, şi ajunge la o ceată de luptători care urmează să-l ajute să-şi ducă la bun sfârşit însărcinarea. Acolo o întâlneşte pe Maria. Povestea de iubire ce se naşte între Robert şi Maria, este partea cea mai frumoasă, mai luminoasă a romanului. Pare să fie punctul de contrast cu ororile războiului. Într-un fel aceste câteva zile din viaţa lui Robert ating tot ceea ce ar fi de dorit să cunoşti şi de care să ai parte într-o viaţă întreagă. Zicala latină Carpe diem / Trăieşte clipa este potrivită aici. Povestea de dragoste este acut sub influenţa acestei trăiri de mare intensitate a momentului, după cum ni se arată şi în citatul de mai jos, citat din gândurile eroului principal:
„Îmi închipui că în şaptezeci de ceasuri poţi trăi o viaţă la fel de plină ca în şaptezeci de ani… Deci, dacă viaţa ta schimbă cei şaptezeci de ani pe şaptezeci de ceasuri, am în clipa de față acest dar fără preţ şi sunt destul de norocos că am avut parte de el. Şi dacă nu există ceea ce se numeşte un lung răgaz, nici restul vieţilor noastre, nici un «de acum încolo», ci doar «acum», înseamnă că doar «acum» trebuie preţuit, şi sunt nespus de fericit că-l am. Acum, ahora, maintenant, heute. Acum – cât de ciudat sună dacă te gândeşti că trebuie să cuprindă lumea întreagă şi viaţa ta toată. Esta noche, astă-seară, ce soir, heute Abend.“
Evenimentele se desfăşoară în ritm alert, de aceea este o carte uşor de citit. Este foarte bine scrisă şi oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor istorice, asupra războiului civil. Citatul din Hemingway cu care începe articolul meu, pleacă de la o idee dintr-o predică a scriitorului şi predicatorului John Donne. Acesta scrie: „Nici un om nu este o insulă completă prin el însuşi, fiecare este o bucată de continent, o parte din întreg. Moartea oricărui om mă diminuează pentru că sunt solidar cu omenirea. Prin urmare, nu întrebaţi niciodată: pentru cine cântă clopotul? Sună pentru tine.” Prin ceea ce a scris, Hemingway, în acest roman, arată cât de întrepătrunse sunt destinele noastre. Câtă influenţă au alţii asupra vieţii noastre. Ce mult înseamnă solidaritatea pentru o cauză, pentru o idee, pentru dreptate. Cât de mult influenţat este destinul nostru de hotărârile sau trădările celorlalţi. Prin tot ce facem suntem un tot. Cât despre povestea de iubire, ea oferă o perspectivă şi mai bună asupra acelui întreg pe care îl atingem doar iubind o altă persoană. Romanul curge rotund. Începe şi se termină cu Robert Jordan, singur, întins intr-o pădure de pini. În acest rotund, acest întreg se desfăşoara o poveste, o viaţă, un război şi o mare dragoste. Consider că acest roman este unul din cele mai bune scrise de Ernest Hemingway. Cartea a început să fie scrisă în 1938 şi a apărut în 1940, fiind de la bun început apreciată extrem de favorabil de critici şi atingând vânzarea de peste jumătate de milion de exemplare în câteva luni. A fost un best-seller la vremea lui, iar unul din critici care a prezentat cartea a scris:
„Iată o carte pe care oamenii o vor citi de acum înainte multă vreme, atât de multă vreme, încât cartea va trebui să fie, până la urmă, precedată fie o introducere care să reamintească altor generaţii cum s-au întâmplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo şi unde şi de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway şi unul dintre cele mai bune romane despre acest înger muritor care este omul“.
Probabil că deja momentul acela, în care lumea trebuie să citească mai multe despre războiul civil din Spania, sau despre generalul Franco a venit. Totuşi cartea este în continuare vie, personajele ei trăindu-şi povestea de război şi dragoste. Vă recomand cu căldură această carte.
Ea a fost, de altfel, ecranizată în 1943. În regia lui Sam Wood şi avându-i în rolurile principale pe Gary Cooper şi Ingrid Bergman, filmul a fost nominalizat la 9 premii Oscar, totuşi a câştigat doar unul. Pentru interpretarea rolului Pilar, acţriţa Katina Paxinou a primit premiul Oscar pentru cea mai bună acriţă într-un rol secundar (1944).
Celebra trupă Metallica a scris un cântec cu acest titlul (From Whom de Bell Tolls) inspirat din acest roman şi film.
Metallica – For Whom the Bell Tolls
Pentru cine bat clopotele?
///////////////////////////////////////////
Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile
Booklist Ana
Ce contine acest articol:
Stiloul este cu adevarat mai puternic decat sabia, iar daca esti pasionat de carte stii ca asta trebuie sa fie adevarat. Unii dintre cei mai influenti oameni ai istoriei au fost autorii, scriind cele mai importante literaturi si lucrari politice din toate timpurile.
Scriitorii au modelat istoria umana, surprinzand unele dintre cele mai importante evenimente istorice si reflectand cultura unei lumi in continua schimbare din jurul nostru, intr-un mod profund. Cine sunt cei mai buni scriitori din toate timpurile? In cele ce urmeaza va fi prezentata o lista cu cei mai importanti 100 de scriitori din toate timpurile.
Scriitorii celebri de pe aceasta lista sunt cei mai buni din istorie, scriind carti, piese de teatru, eseuri si poezii care au trecut testul timpului si care alcatuiesc canonul literaturii, in toata lumea. Indiferent ce gen literar iti place sa citesti, nu poti gresi cu o carte a unuia dintre acesti cei mai buni scriitori din toate timpurile. Mai simplu spus, sunt cu siguranta recunoscuti ca fiind unii dintre cei mai celebri autori din toate timpurile.
Autori si scrieri celebre din toate timpurile
Aceasta lista de autori prezinta cei mai buni scriitori de pana acum, printre care William Shakespeare, Jane Austen, Emily Bronte, Geoffrey Chaucer, Homer, Joseph Conrad, Charles Dickens, Herman Melleville, William Faulkner si Edgar Allan Poe. Votati cei mai buni autori din toate timpurile de mai jos sau adaugati scriitorul pe care il considerati cel mai bun care nu este deja pe lista.
William Shakespeare – Regele Lear, Romeo si Julieta, Hamlet
Lev Tolstoi – Razboi si pace, Anna Karenina, O marturisire
Homer – Iliada, Odiseea
Feodor Dostoievski – Crima si pedeapsa, Demonii, Idiotul
Miguel de Cervantes – Don Quijote de la Manchea, Entremese, La Galatea
Ernest Hemingway – Batranul si marea, Adio, arme, Pentru cine bat clopotele
Jane Austen – Mandrie si prejudecata, Ratiune si simtire, Emma
John Steinbeck – La rasarit de Eden, Fructele maniei
Anton Chekhov – Unchiul Vanya, Trei Surori, Livada Cireselor
Scott Fitzgerald – Straniul caz al lui Benjamin Button, Dincoace de Paradis, Blandetea noptii
Victor Hugo – Mizerabilii, Cocosatul de la Notre-Dame
Charles Dickens – Colind de Craciun, Oliver Twist, Marile sperante
James Joyce – Corespondenta, Exilati
C.S. Lewis – Leul, vrajitoarea si dulapul, Crestinism, pur si simplu, Seria Cronicile din Narnia
Fratii Grimm – Alba ca Zapada si cei sapte pitici, Rumpelstiltskin, Rapunzel
Friedrich Nietzsche – Ecce Homo, Asa grait-a Zarathustra, Antichristul
Hans Christian Andersen – Mica Sirena, Craiasa zapezilor, Fetita cu chibrituri
George Orwell – 1984, Ferma animalelor
H.G. Wells – Masina timpului, Razboiul lumilor, Omul invizibil
Mary Shelley – Frankenstein, Fiul lui Frankenstein, Justitie politica
William Faulkner – Catunul, Orasul
Robert Louis Stevenson – Straniul caz al Dr. Jekyll si al domnului Hyde, Comoara din insula, Maestrul balantelor
Roald Dahl – Vrajitoarele, Unchiul Oswald
Ray Bradbury – Cronicile martiene, Omul ilustrat
Aldous Huxley – Insula, Maimuta si esenta
Herman Melville – Moby Dick, Benito Cereno
Edgar Allan Poe – Corbul, Inima care isi spune taina, Prabusirea Casei Usher
Hermann Hesse – Siddhartha, Lupul de stepa, Jocul cu margelele de sticla
J.R.R. Tolkien – The Lord of the Rings, The Hobbit, The Silmarillion
TE-AR PUTEA INTERESA SI:
Noir fiction: 6 scriitori pe care nu ii poti rata
Virginia Woolf – Spre Far, Valurile, Orlando: o biografie
Jorge Luis Borges – Fictiuni, Aleph
Emily Dickinson – Poezii complete, Scrisorile, Actele luminii: Lumea lui Emily Dickinson
Jonathan Swift – Calatoriile lui Gulliver, O propunere modesta, Un jurnal catre Stella
Mark Twain – Aventurile lui Huckleberry Finn, Aventurile lui Tom Sawyer, Print si cersetor
Oscar Wilde – Portretullui Dorian Grey, Fantoma din Canterville
Vladimir Vladimirovici Nabokov – Lolita, Machenka, Disperare
Platon – Republica, Lisis, Ion
Arthur Conan Doyle – Lumea pierduta, Aventurile lui Sherlock Holmes, The Hound of Baskervilles
Iosif Conrad – Inima intunericului, Lord Jim
Robert Frost – Oprire in padure intr-o seara cu zapada, Foc si Gheata
Kurt Vonnegut – Abatorul cinci, Leaganul pisicii, Micul dejun al campionilor
Isaac Asimov – Eu, Robotul, Fundatia
Nikolai Gogol – Taras Bulba, Casatoria, Jurnalul unui nebun
Dr. Seuss – Pisica in palarie, Oua verzi si sunca
H.P. Lovecraft – Chemarea lui Cthulhu, In muntii nebuniei, Monstrul din prag
Walt Whitman – Fire de iarba, Franklin Evans
Marcel Proust – In cautarea timpului pierdut, In partea dinspre Swann, Sodoma si Gomora
T.S. Eliot – Tara pierduta, Cantecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock
Harper Lee – Sa ucizi o pasare cantatoare
Jules Verne – 20.000 de leghe sub mare, Calatorie spre centrul Pamantului, Insula misterioasa
Gustave Flaubert – Doamna Bovary, Educatia sentimentala
Bram Stoker – Dracula, Rubinul cu sapte stele
Søren Kierkegaard – Frica si tremuratul, Jurnalul seducatorului, Repetitie
John Milton – Paradisul pierdut, Areopagitica, Samson Agonistes
Stephen King – Cimitirul animalelor, Stralucirea
J.D. Salinger – De veghe in lanul de secara, Franny si Zooey
Euripide – Hippolytus, Andromache, Hecuba
George Eliot – Silas Marner, Middlemarch
Aleksandr Puskin – Eugene Onegin, Fiica capitanului, Povestea preotului si a lucratorului sau, Balda
Geoffrey Chaucer – Povestirile din Canterbury, House of Fame
Daniel Defoe – Robinson Crusoe, Moll Flanders, Roxana: Fericita Doamna
Thomas Mann – Casa Buddenbrook, Muntele vrajit, Moartea la Venetia
Johann Wolfgang von Goethe – Faust, Intristarile tanarului Werther, Ucenicia lui Wilhelm Meister
TE-AR PUTEA INTERESA SI:
127 Citate Dragoste – Motto-uri scurte si frumoase
Henry David Thoreau – Walden, Serviciul, Neascultarea civila
Aesop – Fabulele lui Aesop, Furnica si greierul, Vulpea si corbul
Molière – Tartuffe, Bolnavul inchipuit
Franz Kafka – Metamorfoza, Castelul, Procesul
Mikhail Bulgakov – Maestrul si Margareta, Garda Alba, Inima unui caine
William Butler Yeats – Patru ani, Memorii, Turnul
A.A. Milne – Ursuletul Winnie Pooh, Casuta din strada Puh, Cand eram foarte tineri
John Keats – John Keats: Scrisori selectate, Ajunul Sf. Agnes, La Belle Dame sans Merci
Friedrich Schiller – Wilhelm Tell
Leonardo da Vinci – Jurnal, Caietele lui Leonardo Da Vinci
Alexandre Dumas – Contele de Monte Cristo, Cei trei muschetari, Laleaua neagra
Honoré de Balzac – Catherina de Medici
Samuel Beckett – Asteapta Godot, Endgame, Ultima banda a lui Krapp
Ovid – Ordonanta, Eroine, Metamorfozele
Lewis Carroll – Aventurile lui Alice in Tara Minunilor, Alice in Tara Oglinzilor
Charles Darwin – Originea speciilor, Calatoria vulturului, Formarea mucegaiului vegetal prin actiunea viermilor
Ilia Chavchavadze – Acesta mai e om?, Povestea unui cersetor, Insemnarile unui calator
Sofocle – Oedip Regele, Electra, Antigona
Ivan Turgenev – Parinti si fii, In Ajun
Astrid Lindgren – Seria Pippi Longstocking, Karlsson-on-the-Roof
Thomas Hardy – Tess of d’Urbervilles, Jude nestiutul, Idila pe un turn
Nathaniel Hawthorne – Litera stacojie, Romanta Blithedale, Faunul de marmura
Aleksandr Solzhenitsyn – Dulceata de caise
William Golding – Imparatul mustelor, Mostenitorii
Emile Zola – Nana, Thérèse Raquin, O pagina de dragoste
Albert Camus – Ciuma, Strainul, Vara
Arthur C. Clarke – 2001: A Odyssey Space
William Wordsworth – Baladele lirice, Ea a locuit printre caile nepatrunse
Alfred Tennyson – Incarcarea brigazii usoare, Idilele regelui, Doamna lui Shalott
Publius Vergilius Maro – Aeneid, The Georgics, Doomed Love
Henrik Ibsen – Brand, Peer Gynt, Un dusman al oamenilor
Tennessee Williams – O strada numita dorinta, Noaptea Iguanei
Arthur Miller – Paturica lui Jane
E.B. White – Panza Charlottei, Stuart Little, Elementele stilului
Dante Alighieri – Infernul, Divina Comedie
Isaac Newton – Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica
Asa cum stim cu totii, sunt scriitori capabili sa redacteze in mod unic fictiuni, biografii, non-fictiuni, motivatii, poezii si chiar piese de teatru care ii capteaza pe cititori si critici din toate timpurile. Capacitatea de a cerceta si compune opere literare este o sarcina grea, dar este mai mult decat o meserie, este pasiune si dedicare. Sunt autori care au schimbat mentalitatea omenirii, au cladit societati si care raman si a caror citate raman si astazi pe buzele cititorilor. Acesti autori au scris carti care fac parte integranta din societatea noastra.
Citeste mai mult pe: https://buybooks.ro/articol/scriitori-celebri
/////////////////////////////////////////
Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi
Cenzura a apărut odată cu primele cărţi publicate şi o regăsim în continuare. Volumele cu teme sexuale sau violente, care prezintă idei revoluţionare sau sunt considerate prea avansate sunt ţinta acesteia. Iar scriitorii de mai jos au cunoscut-o îndeaproape.
- Nadine Gordimer
Considerată una dintre cele mai bune scriitoare din Africa de Sud, Nadine Gordimer prezintă natura umană şi acţiunile într-o societate marcată de tensiuni rasiale şi opresiuni. Romanele ei au în centrul lor refuzul de a tăcea, curajul de a aborda subiecte tabu, despre politică şi sexualitate în Africa de Sud contemporană. Cele mai cunoscute cărţi ale sale, “Fiica lui Burger” şi “Oamenii lui Julie”, au fost aspru criticate şi interzise în ţara sa datorită temelor anti-guvern. În alte locuri, însă, Gordimer a fost primită cu braţele deschise, iar în 1991 a obţinut Premiul Nobel.
- Gustave Flaubert
Maestrul realismului francez, Gustave Flaubert a fost primit atât cu critici şi acuzaţii de imoralitate, cât şi cu laude de către lumea literară. Romanul său, “Doamna Bovary”, a fost marcat de controverse: acesta spune povestea unei tinere frumoase, dar frustrată din cauza vieţii sale şi a căsniciei. Emma ajunge, în cele din urmă, să comită adulter. Opera a fost publicată prima dată în serii, în Paris, iar publicul a iubit-o şi a urât-o în acelaşi timp. În momentul în care a apărut toată cartea, a fost interzisă în Franţa pentru o scurtă perioadă, iar Flaubert a fost acuzat că a lezat opinia publică.
- Judy Blume
Considerată o eroină pentru sute de mii de adolescenţi, Judy Blume este una dintre cele mai cenzurate scriitoare din SUA, după Stephen King. Volumele ei sunt constant criticate şi interzise, fie din bibliotecile publice, fie din şcoli ori sunt condamnate de părinţi şi de grupurile religioase. Cu toate acestea, ideile care stârnesc atâta vâlvă sunt aceleaşi care fac ca aceste cărţi să fie indispensabile. Blume vorbeşte deschis despre pubertate şi problemele ei, masturbare, contracepţie, sexualitate şi alte probleme specifice vârstei.
- D. H. Lawrence
Autorul romanului “Amantul doamnei Chatterly”, Lawrence a fost cenzurat şi neînţeles încă de la început. Romanele sale tratau efectele industrializării şi ale modernizării la începutul secolului al XX-lea, cu atenţie sporită pe relaţii şi sexualitate. D. H. Lawrence foloseşte un limbaj foarte intim, uneori licenţios, pentru a explora importanţa fizicului şi a corpului în opoziţie cu intelectul şi emoţiile. Cărţile sale au fost considerate pornografice şi obscene, astfel că au fost interzise în multe ţări, înclusiv în Marea Britanie, până în anul 1960.
- Toni Morrison
Nici Toni Morrison nu a scăpat de cenzură. Romanul său, “Cei mai albaştri ochi”, a fost pe locul doi în topul celor mai interzise cărţi din SUA şi a fost constant condamnată pentru limbajul pornografic. Şi celelalte lucrări ale sale, “Preaiubita” şi “Cântecul lui Solomon”, au fost interzise din biblioteci şi şcoli, însă dincolo de temele sexuale, opera lui Morrison tratează subiecte dificile, precum violenţa sexuală şi rasială.
- Vladimir Nabokov
Capodopera lui Nabokov, “Lolita”, a stârnit numeroase controverse din momentul apariţiei. Scriitorul a încercat să o publice în SUA, dar a fost respins de numeroase edituri. Ulterior, autorul a încercat în Franţa, unde a fost publicată de o editură mică, specializată în literatură erotică. Şi din această cauză romanul a fost considerat indecent încă de la publicare. Volumul a fost interzis în Marea Britanie şi în alte câteva ţări, dar acum este considerat o operă de artă.
https://www.thebookclub.ro/top-6-scriitori-faimosi-care-au-fost-interzisi/
////////////////////////////////////
CĂRŢI RARE, CĂRŢI INTERZISE, CĂRŢI BLESTEMATE
De-a lungul timpului, ideea cărţilor blestemate a fascinat şi a inspirat numeroşi oameni de cultură. Totuşi, în istorie, această idee se detaşează de simpla ficţiune. De-a lungul epocilor, numeroase cărţi au fost distruse în mod sistematic, după ce au fost etichetate ca fiind „interzise”. Chiar Vaticanul a creat o listă cu astfel de lucrări, cunoscutul „Index Librorum Prohibitorum”. În perioada Inchiziţiei, simplul fapt de a vedea sau de a atinge o astfel de lucrare putea fi şi era adesea pedepsit cu moartea.
În prezent, cărţile vechi cu subiect interzis, în special cele care tratează domeniul demonologiei, sunt considerate ca fiind cele mai valoroase şi se găsesc în topul preferinţelor colecţionarilor. Acest lucru se datorează în principal rarităţii acestui tip de carte, lucru care îi sporeşte mult valoarea. Astfel de cărţi au fost catalogate într-un moment al istoriei ca fiind „interzise” de către una sau de către ambele autorităţi principale ale vremii, anume, Biserica sau Statul. Din aceasta cauză, cărţile au fost vînate şi arse, în cele mai multe cazuri, împreună cu autorii şi posesorii lor.
În trecut, existau chiar gravori consideraţi „interzişi”, din simplul motiv că acceptau să realizeze gravuri pentru astfel de lucrări. Unii dintre aceştia erau chiar foarte talentaţi şi ar fi avut şansa de a ajunge în topuri, dacă ar fi refuzat aceste comisioane. Dovada talentului lor poate fi admirată şi astăzi, în lucrările care au supravieţuit. Un astfel de exemplu sunt gravurile de tip „Danse Macabre”. Cea mai cunoscută astfel de gravură este, probabil, cea a lui Michael Wolgemut, din lucrarea „Liber Chronicarum” (1493). Aceste gravuri îi reprezintă pe Zeii Morţii dansînd cu oameni din toate straturile sociale. Este sugerată astfel, într-un mod subtil şi elegant, ideea egalităţii morţii. La momentul cuvenit, fie mai devreme, fie mai tîrziu, moartea vine pentru fiecare, fără să ţină cont de bogăţie sau de statutul social.
În gravurile lui Guy Marchant, din „La Danse Macabre des Hommes et des Femmes” (1486), Zeii Morţii dansează cu femei şi bărbaţi, adulţi şi copii, doamne de la curte şi servitoare, regi şi papi deopotrivă. În general, reprezentările Morţii ca entitate nu au fost niciodată pe placul Vaticanului, acest tip de lucrări fiind imediat interzise. Foarte frecvent erau interzise şi lucrările care conţineau aşa-zisele „adevăruri supărătoare”, care includeau descoperiri considerate periculoase, adevăruri ştiinţifice, idei sau cunoştinţe diferite de ceea ce era văzut ca fiind acceptabil la acea vreme de către biserică.
Ideea de „carte blestemată” a apărut ca urmare a ingeniozităţii reprezentanţilor Bisericii în eliminarea posesorilor unei anumite cărţi interzise. Paginile respectivei cărţi erau otrăvite, folosindu-se un praf special, obţinut din sporii unei ciuperci otrăvitoare. În primele zile după otrăvire, persoana care atingea paginile putea doar să se simtă rău. Dar acest praf avea proprietatea de a deveni din ce în ce mai periculos, odată cu trecerea timpului. Astfel, după cîteva luni, o simpla atingere a paginilor era suficientă pentru a cauza moartea. În acest fel, se putea stîrni panică în privinţa unei anumite cărţi, care apoi era evitată şi, în final, distrusă.
Cartea lui Toth
1 carti rare2 copy.jpg
„Cartea lui Toth” este probabil unul dintre cele mai vechi, dacă nu chiar cel mai vechi caz de carte interzisă. Pentru egiptenii antici, Toth era un zeu foarte important. Acesta avea rol de arbitru al disputelor zeilor şi cu el sunt asociate dezvoltarea sistemului de scriere, a artelor magice şi a ştiinţei. Aceşti „zei” veniţi din ceruri pot fi explicaţia procesului rapid de formare a statului egiptean antic, lucru care i-a uimit şi pe arheologi. Statul egiptean astfel dezvoltat avea un nivel de civilizaţie foarte ridicat şi a rezistat cîteva mii de ani.
În perioada antică, „Cartea lui Toth” era deja considerata o carte… antică, străveche, o carte a începutului. Era un simbol al puterii faraonilor egipteni, care o primiseră chiar de la Zei. Se spune că această lucrare conţine secretele puterii absolute şi poate oferi puteri considerabile deţinătorilor ei. Papirusul „Turin” descrie un complot împotriva faraonului din acele vremuri, care s-a finalizat prin executarea vinovaţilor şi arderea cărţii blestemate a lui Toth. Totuşi, cum în acea vreme se realizau copii, cartea a reapărut în istorie.
Unele documente susţin că fiul lui Ramses al II-lea, Khanuas, avea în posesie cartea originală scrisă de Toth, cu care a obţinut putere asupra pămîntului, apelor, corpurilor celeste, graiului animalelor şi chiar a morţii. Se pare că morţii puteau fi invitaţi, folosind această carte, şi efectele ei se puteau manifesta şi la mare distanţă. Considerînd cartea un mare pericol, şi Khanuas o arde. Totuşi, despre această carte se spune ca a fost iniţial ivită din foc şi, astfel, nu poate fi distrusă de acesta.
Interesant este si episodul obţinerii „Cărţii lui Toth” de către Nefer-Ka-Ptah. Ajutat de un preot, acesta a aflat ascunzătoarea cărţii şi a pornit împreună cu un magician să o recupereze. Magicianul, preot al lui Isis, a folosit un aparat de ridicat, pentru a scoate cutia în care era ferecată cartea de pe fundul unui rîu. Aceasta era păzită de un şarpe nemuritor, pe care magicianul l-a tăiat în două şi a îngropat bucăţile în locuri îndepărtate unul de celălalt, pentru a nu se putea reface.
Citirea primei pagini a cărţii a revelat misterele cerului, pămîntului, abisului, munţilor, mării şi limbajului animalelor. Cea de a doua pagină a revelat soarele strălucind pe cerul nocturn şi în jurul acestuia au apărut umbrele Zeilor. Totuşi, după ce a asimilat toată cunoaşterea cărţii, lui Nefer-Ka-Ptah i s-a înfăţişat însuşi Toth, care l-a răpus. Mumia faraonului a fost îngropată cu cartea în mîini şi a rămas aşa, pînă a fost găsită de către Appolonius din Tyane.
De-a lungul istoriei, cartea a tot reapărut. A existat chiar o perioadă în care toţi alchimiştii şi magicienii susţineau că deţin copii ale acestei cărţi. Este interesant de notat faptul că majoritatea acestora au murit în accidente ciudate după ce au făcut declaraţii privitoare la carte.
Turris Babel
1 carti rare3 copy.jpg
În domeniul cărţilor interzise, se numără şi „Turris Babel”, lucrare a lui Athanasius Kircher, apărută în anul 1679. Motivul interzicerii acestei cărţi este o anumită gravură pe care aceasta o conţine. Ea ilustrează pămîntul şi luna, iar, între ele, ca un punct de legătură, un mare turn. Acest turn similar unei scări spiralate îşi are baza pe pămînt şi vîrful pe lună. Desigur, este vorba de ideea de teleportare, prin conceptul enunţat şi de Einstein în opera sa, de pliere a doua puncte diferite din spaţiu, permiţînd, astfel, teleportarea instantanee dintr-un loc în altul. Turnul prezentat de gravor exprima această idee sub forma unei metafore. Totuşi, astfel de lucruri nu erau pe placul Vaticanului din acea vreme, care se opunea vehement progresului ştiinţific, considerînd că Dumnezeu este singurul care poate vindeca sau crea miracole. Galileo Galilei a fost condamnat după acelaşi principiu, atunci cînd a afirmat că pămîntul este rotund.
Yami KAMUI
https://moldova-suverana.md/article/cri-rare-cri-interzise-cri-blestemate_2277
/////////////////////////////////////////
/
„ACTUL DE LA 23 AUGUST” VAZUT DE AUTORI SI CRITICI
de Traian Golea
Cuprinsul
- Actul de la 23 August 1944, comentat de Traian Golea
- Actul de la 23 August povestit de Regele Mihai
- „Pentru ce am pierdut razboiul din Rasarit”, de Horia Sima
- „Politica aistorica”, de Pamfil Seicaru
- „Actul de la 23 August”, de C. W. Forester
„Capul plecat sabia nu-l taie”.
* * *
„Doua principii ne-au Indrumat pe noi, autorii Actului de la 23 August 1944. Ambele principii confirma constatarea lui Grigore Ureche, ca „Tara noastra se afla In calea tuturor rautatilor”, si pecea a lui Miron Costin, ca ” nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub carma vremii.”
Regele Mihai
„Actul de la 23 August a fost opera colectiva a tuturor membrilor oligarhiei traditionale, a monarhiei si a aparatului de stat, toti luptand sa-si salveze pozitiile avute timp de secole.”
- W. Forester
„Le vine greu Romanilor… sa admita ca trecutul lor a fost In Intregime manipulat de „iubitii” lor conducatori si de catre istoricii lor, care au glorificat capii castei oligarhice si monarhia, si au ignorat, ori mai degraba i-au calomniat pe legionari, cei care au luptat pentru integrarea poporului roman In contemporaneitate si democratie.”
- W. Forester
„In momente hotarItoare pentru existenta unei natiuni, o clasa politica, chiar si un singur om politic de mare curaj, capabil sa Infrunte vitregia Imprejurarilor, poate Inclina cumpana destinului.”
Pamfil Seicaru
„23 August 1944 Inseamna In primul rand o atmosfera de defetism si lasitate, o stare de spirit confuza, un gand perfid si odios…., O dezertare In masa a paturei conducatoare sub imperiul panicei.”
Horia Sima
Critici:
- Horia Sima,
- Pamfil Seicaru,
- C. W. Forester
In ultimii ani, Regelui Mihai i-au fost solicitate dese interviuri In legatura cu unicul act important al vietii sale ca Rege: ” Actul de la 23 August 1944 „. Cum acest eveniment este cu adevarat impor-tant In viata Statului si a Natiunii romane, este destul de des desbatut fie de ziaristi, fie de istorici, cu atat mai mult cu cat autorii sai Il prezinta drept un act salvator pentru neamul romanesc, In timp ce criticii Il considera drept un act infam de tradare nationala.
Reproducem In aceasta carte expunerera Regelui Mihai ca autor principal al acestui act, facute ziarului „Romania Libera” pe Internet, 26 August 2000, sub titlul „23 August 1944, povestit de M.S. Regele Mihai I”, confruntat cu alte trei studii si articole pe aceeasi tema, apartinand:
- Dlui Horia Sima, fost Comandant al Miscarii Legionare, text publicat In brosura „Pentru ce am pierdut razboiul din Rasarit si am cazut In robia comunista „, aparuta In Biblioteca Documentara „Generatia Noua”, Madrid, 1973.
- Dlui Pamfil Seicaru, fostul proprietar si director al ziarului „Curentul”, cel care pe toata durata razboiului Impotriva Uniunii Sovietice, zi de zi a publicat articole prin care cultiva In sufletele romanilor, ostasi sau la vatra, sentimentul de demnitate nationala, de eroism si de rezistenta morala si fizica In grelele Incercari din timpul razboiului. Ajuns si el In exil, la Implinirea a zece ani de la „Va ordon sa treceti Prutul”, al Generalului Ion Antonescu, a publicat o brosura cu doua subiecte: primul, „Constructii pe nisip, si al doilea ” Politica aistorica ” , care se ocupa de „Actul de la 23 August 1944”.
- Si un ultim articol, al dlui C.W. Forester, analist politic american, text Imprumutat din cartea „Fenomenul legionar”, capitolul”Actul de la 23 August”, pag. 69-74, carte aparuta In editura „Romanian Historical Studies, Florida, USA, 1993.
Inainte Insa de a trece la confruntarea pozitiilor prin aceste articole, dorim sa semnalam contrazicerile, mistificarile si neadevarurile gasite In expunerea Regelui. El spune:
„Maresalul Antonescu stia de Intrunirile noastre si de emisarii nostri la Cairo. Lui Hitler avea sa-i spuna la Inceputul lui August 1944 privitor la complotarile noastre,…. ca ele erau doar „copilarii”. S’a aflat mai tarziu ca si el, Maresalul, Incercase prin Stockholm sa Incheie un armistitiu, dar ca cele obtinute de el erau mai putin avantajoase decat cele discutate de noi la Cairo. Cum ne lasa pe noi In pace, desi la conciliabulele noastre luau acum parte si ofiteri de Inalta raspundere In armata noastra, speram cu totii ca el, Maresalul, cel care ne adusese pe marginea prapastiei, va accepta sa renunte la alianta cu Hitler si sa salveze astfel Romania de macel si distrugere totala.
„Impreuna cu reprezentantii partidelor noastre politice am luat hotarIrea de a-l chema pe Maresal In audienta In dupa-amiaza zilei de 26 August Impreuna cu Ministrul de Externe, Mihai Antonescu, pentru a-i face sa Inteleaga nevoia unui armistitiu imediat.
„Credeam cu totii ca, …. Maresalul, a carui cinste nimeni nu o putea nega, avea sa ceara armistitiu.
„In cursul serii de 22 August mi-a telefonat Grigore Niculescu-Buzesti, Impreuna cu Mocsony Styrcea, secretaraul meu particular, si cu Mircea Ioanitiu, fostul meu coleg de scoala…….. ca Maresalul a hotarIt sa se Intoarca pe front pe data de 24 August si nu se stie cand va reveni In Capitala, deci Maresalul nu va fi In Capitala In 26 August. …….
„Neputand sa iau contact cu sefii partidelor, am decis sa schimb data audientei si sa-mi iau raspunderea sa Indeplinesc eu singur, In absenta oamenilor politici, „Actul de la 26 August” pe datade Miercuri, 23 August, si eram convins ca Maresalul va accepta sa ceara armistitiu.”
„I-am atras atentia asupra situatiei disperate de pe front si necesitatea imperativa a unui armistitiu imediat. Impotriva oricarei evidente, Antonescu a refuzat, sustinand ca Ii poate Invinge pe Sovietici In Carpati.
……. „Evident ca declaratia lui Molotov (din Aprilie 1944) ca „Uniunea Sovietica nu are intentia sa-si aproprie teritorii ale Romaniei, nici sa aduca schimbari structurilor sale sociale” nu puteau fi satisfacatoare pentru Maresal, dat fiind mentalitatea si caracterul bolsevicilor. Astfel, Maresalul refuza orice armistitiu fara asigurari cu privire la integritatea teritoriala a Romaniei.
„Maresalul a refuzat de asemenea sugestia mea ca el sa-si dea demisia, permitand astfel formarea unui guvern capabil sa negocieze un armistitiu.
„Nu ! Maresalul dorea sa-si respecte cuvantul dat lui Hitler, continuand lupta pana la sfarsit.
„Confruntat cu aceasta situatie fara iesire, m’am vazut nevoit sa dau ordinul de arestare a lui Antonescu.”
Chiar daca expunerea Regelui este veridica, ca anume Maresalul nu ar fi fost In Capitala la 26 August, pentru a merge In audienta programata de Rege, audienta de care el Inca nu stia nimic, unde sa discute cu Regele si cu oamenii politici, Maniu, Bratianu, si Titel Petrescu, – cei trei oameni politici ai caror partide au obtinut In ultimele alegeri libere din Romania nu mai putin de 95% din numarul voturilor”, dupa cum afirma Regele Mihai In aceeasi expunere, – problema cererii unui armistitiu, acest plan de lucru dovedeste o groaznica lipsa de maturitate In a trata o problema atat de importanta pentru Tara. Admitand ca oamenii politici erau de acord cu planul Regelui, – acela de a-i propune Maresalului Antonescu sa ceara imediat un armistitiu Rusilor, – aceasta discutie ar fi trebuitsa fie pregatita si dusa din capul locului si cu Antonescu, cel care avea Intreaga raspundere a situatiei atat politice cat mai ales militare a tarii, pentru a se putea ajunge astfel la o Intelegere a factorilor de raspundere. Dupa cum vedem Insa, dorinta Regelui a fost de la Inceput sa-l aresteze cat mai repede pe Antonescu si sa-l scoata de pe scena politica a tarii. Pentru asta Regele avea pregatita din capul locului grupa de militari care sa-l aresteze pe Maresal, si mai ales o alta grupa de ” oameni siguri” care, odata Maresalul arestat, sa-l si ia In primire.
Prin acest plan Regele, fie chiar si In Intelegere cu „oamenii politici”, dupa cum pretinde, si-a Incalcat In mod inadmisibil competenta si atributiile. El, ca Rege, trebuia doar sa arbitreze Intre factorii de raspundere militari si politici ai tarii, pentru a se ajunge la o hotarIre multumitoare, raspunderea capitala a unui armistitiu lasandu-o asupra oamenilor de Stat Maniu si Bratianu, si a militarilor, Anto-nescu si eventual vreo doi alti generali de seama, Intruniti Intr’un Consiliu de Coroana prezidat de el, Regele. Asta atat ca competenta a sa Intr’un regim de Monarhie constitutionala, cum deseori o subli-niaza In cursul expunerii sale, cat si pentru a nu compromite Coroana. Varsta frageda, lipsa de experienta si glasul Intelepciunii ar fi trebuit sa-l indemne sa nu-si Incalce atributiilke si sa nu-si asume responsabilitati prea mari. Aici este vorba Insa de acel pretios dar de la Dumnezeu, Intelepciunea, care i-a lipsit Regelui Mihai; zelul demonstrat In a executa singur „lovitura de Stat” prin arestarea lui Antonescu, o demonstreaza cu prisosinta. In ultima instanta, In executarea „Actului de la 23 August 1944” Regele Mihai a fost asistat doar de Generalul Sanatescu, seful Casei Militare, deci o functiune administrativa In armata, un oarecare functionar al Ministerului de Externe Insarcinat cu cifru si comunicatii, Grigore Niculescu-Buzesti, de Mircea Ioanitiu, coleg de scoala, si de Mocsony Styrcea, secretarul sau particular, cat si de un delegat al Moscovei,care s’a prezentat cu numele fals de „Ceausu”.
Insasi insistenta Regelui Mihai In discutia cu Maresalul Antonescu, daca este adevarat, de a-i obtine consimtamantul pentru un armistitiu imediat, invocand situatia disperata de pe front , tradeaza zelul nestapanit si o totala lipsa a sa de maturitate In gandire si actiune. Nu-si dadea seama Regele ca un armistitiu, dupa trei ani si doua luni de razboi dus cu toata capacitatea de lupta a unei tari ca Romania, nu se poate obine ” imediat”, Intelegand prin „imediat”, o zi, doua sau trei, pentru a-i fi putut Intruni si pe oamenii politici In tratative ? In schimb Regele, In chip conspirativ, Il invita pe Antonescu la audienta pe 23 August, zelos sa-l poata ” Inhata ” cat mai repede, si sa poata da ordinul armatei romane sa Inceteze imediat luptele Impotriva Rusiei Sovietice si sa Intoarca armele Impotriva Nemtilor, deschizand astfel larg portile hoardelor bolsevice pe teritoriul Romaniei. Prin felul cuma a actionat, Regele MIhai poate fi considerat drept un instrument al Uniunii Sovietice alaturi de Emil Bodnaras. A dat ordin ca Antonescu sa fie arestat si predat lui Bodnaras, oficial omul Rusilor, si a pus tara la discretia Rusilor fara nicio conditie si nimic In schimb. Punct.
In afirmatiile ce le face referitor la discutia cu Maresalul Antonescu In acea zi fatidica de 23 August 1944, Regele invoca situatia disperata de pe front, vrand sa demonstreze el, tanarul Rege lipsit de orice experienta, celui care era nemijlocitul Comandant al acestor ostiri angajate In lupte, cu autoritatea morala si profesionala la superlativ, celui care se grabea sa se Intoarca pe front tocmai pentru ca stia si era Ingrijorat de situatie. Era deci el, Maresalul, cel care cunostea situatia de pe front, si nu Regele Mihai. Neverosimilul motiv invocat, ca n’a izbutit sa-i contacteze pe oamenii politici, si pentru asta s’a hotarIt sa execute singur planul arestarii lui Antonescu e o dovada zdrobitoare a zelului sau nestapanit, a lipsei sale de maturitate si a incapacitatii sale de a Intelege si trata situatii criticede mare interes national.
Dar in executarea „Actului de la 23 August” mai dam si peste o lipsa a sa de etica si de demnitate ca Rege. In executarea acestei actiuni nefaste pentru Neam si Tara, „Actul de la 23 August 1944″, la care pe langa ca n’au participat factorii politici si militari competenti, responsabili si cu autoritate, a fost implicat si un oarecare Emil Bodnaras, dezertor din propria armata, care cu ani In urma a fugit in Rusia si care, In Aprilie 1944, a fost parasutat de Soviete In tara. Aici, Impreuna cu Niculescu-Buzesti, omul de ” Incredere ” al Regelui Mihai si al lui Iuliu Maniu, cum tine Regele sa ne asigure, urzea tradarea de la 23 August.
Bodnaras a fost acceptat de Rege sa participe la complot mai ales ca garant ca Antonescu odata arestat, va fi si bine pazit de o garda de comunisti adusa de el din timp, pentru ca Regele Mihai et Co se temeau ca orice alta grupare de oameni din Romania Inafara de comunisti, nu prezentau garantia ca nu vor pacta cu Antonescu si nu vor intoarce foaia Impoptriva lor. Adica in executarea unui act politic si militar atat de important In viata natiunii romane, Regele et Co. nu aveau Incredere In propriul popor, In propria armata, si au fost nevoiti sa recurga la cei leali doar Moscovei, dezertorii si comunistii. Cu alte cuvinte, erau interesele Moscovei care au fost asigurate si servite In „imediat” , (vezi In articolul lui Pamfil Seicaru, declaratiile lui Reuben H. Markham, In „Rumania, under the Soviet Yoke”, Meador, Boston, USA, 1949).
Mai trebue de evidentiat cu majuscule, ca In timp ce pe front soldatul roman tinea piept invaziei bolsevice si murea aparand Tara, Biserica crestina si Monarhia, In incinta Palatului Regal al Romaniei, Regele Mihai complota Impreuna cu un dezertor din propria armata arestarea Comandantului Ostirii romane angajata In razboi pe viata si moarte, ca sa poata deschide larg portile hoardelor lui Antichrist pe pamantul Patriei. Singurul care ar fi trebuit sa fi fost pe drept arestatatunci In Palat, ar fi trebuit sa fie dezertorul Emil Bodnaras, cel care, culmea tradarii, a ajuns sa comploteze Impreuna cu fostul sau Suveran In incinta Palatului Regfal Impotriva fostei sale patrii, Romania.
Regele Mihai Isi Incepe povestirea despre „Actul de la 23 August 1944” cu urmatoarea enuntare:
„Mistificarea istoriei este poate cel mai mare rau care s’a abatut asupra tarii noastre…… Chiar daca aceasta groteasca falsificare nu a dus la moartea multora dintre compatriotii nostri, ea a avut fara Indoiala ca rezultat distrugerea sufletului natiunii noastre prin amestecul ambiguu de adevaruri si minciuni,” mistificare si amestec ambiguu de adevar si minciuni, pe care le Intalnim cu priso-sinta chiar In cuprinsul celor 8 pagini ale expunerii Regelui Mihai, de care ne ocupam.
O mistificare fundamentala pe care o comite Regele din capul locului este aceea cand vrea sa ne convinga ca ” Actul de la 23 August 1944 ” cum Il defineste el In titlul si’n cursul expunerii ce-o face pentru „Romania Libera”, ar fi fost un ” armistitiu „.
Chiar din capul locului el afirma ca: „Impreuna cu repre-zentantii partidelor noastre politice am luat hotarIrea de a-l chema pe Maresal In audienta In dupa-amiaza zilei de 26 August Impreuna cu Ministrul de Externe Mihai Antonescu, pentru a-l face sa Inteleaga nevoia unui armistitiu imediat.”
Iar In discutia avuta cu Antonescu In ziua de 23 August 1944 Regele spune:
„Maresalul a refuzat de asenmenea sugestia mea ca el sa-si dea demisia, permitand astfel formarea unui guvern capabil sa negocieze un armistitiu .”
Incorectitudinea expunerii Regelui Mihai merge si mai departe. Chiar in fraza de sus el afirma ca „Maresalul a refuzat sa-si dea demisia…. permitand astfel formarea unui guvern capabil sanegocieze un armistitiu .”
Antonescu a fost si este acuzat de Rege ca nu vrea sa ceara armistiu imediat, pentru ca vrea sa-si respecte cuvantul dat Fghrer-ului, de a lupta pana la capat, si nu ca ar fi incapabil de a duce tratative pentru un armistitiu. Pentru ca In ce priveste problema arnmistitiului, Insusi Redgele ne spune mai sus ca: „S’a aflat mai tarziu ca si el, Maresalul, Incercase prin Stockholm sa Incheie un armistitiu.”
Apoi chiar asa fiind, pentru ceea ce vroia sa faca Regele, sa-l aresteze pe Antonescu si sa ordone armatei, fara nici o conditie prealabila, sa Inceteze focul Impotriva inamicului si sa Intoarca armele Impotriva fostului aliat, Inafara de iresponsabilitate si lipsa de caracter, nu stiu ce alte Insusiri ar mai fi trebuit sa aiba respectivul. In alta parte Regele afirma ca Maresalul ” ar fi obtinut conditiuni mai putin favorabile decat ale noastre la Cairo „, In tratativele sale de armistitiu la Stockholm cu Uniunea Sovietica. In realitate la Cairo misiunea romana condusa de Barbu Stirbey, nu a avut niciun contact de lucru cu vreun membru al Misiunii Aliate. C. W. Forester In cartea sa „Fenomenul Legionar”, pag. 70, spune:
„Misiunea romana la Cairo, condusa de Stirbey, nu a avut nicicand relatii directe cu puterile vestice si al carei rol se reducea doar la a Inregistra hotarIrile luate de Aliati. Misiunea romana la Cairo a avut contacte numai cu delegatii Aliati pe langa guvernul yugoslav In exil.”
Dar chiar si Regele Mihai Insusi o spune In alta parte, ca:
„Tot Aliatii vestici au fost aceia care ne-au declarat net ca negocierea armistitiului nu poate fi facuta cu ei, ci numai cu Uniunea Sovietica. Toti oamenii politici din Romania s’au vazut nevoiti atunci sa acepte acest imperativ, fara a avea cea mai mica iluzie In ceea ce privea intentiile reale ale comunistilor….”
Din asta rezulta fara echivoc, ca la Cairo nu au avut locdiscutii despre un armistitiu. si daca la Cairo nu au avut loc discutii despre un armistitiu, cum poate Regele afirma ca „ai nostri” au obtinut la Cairo conditii mai favorabile decat Antonescu la Stockholm ? Nu e asta mai mult decat un amestec ambiguu de minciuna si adevar, menit sa distruga sufletul natiunii?
Mai departe, dupa ce Aliatii au trimis Misiunea romana sa discute problema unui armistitiu la Moscova, Regele spune ca „Toti oamenii politici din Romania s’au vazut nevoiti atunci sa accepte acest imperativ.”
I ntrebarea noasttra: Care imperativ trebuia sa-l accepte Regele si oamenii politici romani daca nu pe acela ca negocierea unui armistitiu nu putea fi facuta decat cu Rusii . Ori, singurele tratative cu Rusii In vederea unui armistiiu, pe care le stia si Regele Mihai si le-a si consemnat In aceasta expunere, le ducea Maresalul Antonescu la Stockholm. In aceasta situatie, care ar fi trebuit sa fie ” unicul imperativ ” ce-i ramanea de respectat Regelui Mihai si oamenilor politici romani decat acela de a respecta si asigura succesul tratativelor de armistitiu duse la Stockholm de catre Maresalul Antonescu ? Si totusi, ce face Regele cu consimtamantul, zice el, al oamenilor politici romani ? Se grabeste sa faca, ” la nevoie ” singur, Actul de la 23 Auguast 1944 , cand
– l-a arestat pe Maresal, si prin asta Regele
a dat o dezastruoasa lovitura de Stat Romaniei, al carei rezultat a fost ca:
– cu buna stiinta si cu o criminala iresponsabilitate a fost curmata singura sansa a Romaniei de a obtine un armistitiu onorabil cu Rusii.
– comitand o capitulare fara conditii în fata hoardelor bolsevice, care s’a dovedit a fi fost cea mai mare catastrofa pentru neamul romanesc de-alungul istoriei sale milenare. Rusii au considerat si au tratat Romania drept o tara ocupata militar, ocupatie care s’asoldat cu peste 170.000 de soldati si ofiteri luati prizonieri de razboi, cu armament cu tot, cu cca 150.000 soldati morti sau disparuti pe frontul Impotriva Germaniei, In timp ce populatia si bunurile tarii au fost expuse la absoluta discretie a hoardelor sovietice si a slugilor si cozilor lor de topor stranse In asa zisul partid comunist. Pe langa cele ce stim fiecare din proprie experienta despre dezastrul la care a fost expusa tara nostra prin comportamentul armatei sovietice, cat si a bandelor comuniste In perioada ce a urmat imediat Capitularii, ca informatii recomandam si cartea lui Henri Prost,” Destin de la Roumanie „, Paris, Editions Berger-Levrault, 1954, In care autorul ne da o dare de seama a celor Intamplate atunci, cartea lui Reuben H. Markham, „Rumania under Soviet Yoke „, aparuta In Meador Publishing Company, Boston, 1949, cat si cartea subsemnatului, „Romania, dincolo e limitele rabdarii” , 1988, ed. Romanian Historical Studies.
Motivul pentru arestarea lui Antonescu, invocat si mentionat de Rege de mai multe ori In expunerea sa, este refuzul sau de a cere un armistitiu, cu toate ca tot Regele sustine In alta parte ca: „S’a aflat mai tarziu ca si el, Maresalul, Incercase prin Stockholm sa Incheie un armistitiu, dar ca cele obtinute de el erau mai putin avantajoase decat cele discutate de noi la Cairo.” Iata Insa ce se spune In volumul „Antonescu”, editat de Constantin Dragan, care ne desvaluie realele motive ale arestarii Maresalului:
„Cand si-a dat seama ca razboiul e pierdut, Maresalul Antonescu a cerut armistitiu, l-a negociat din timp si a obtinut anumite conditii de la Stalin. A fost Insa contracarat de un rege
imatur, incompetent In probleme militare si lipsit de discernamant politic, care l-a arestat chiar In ziua cand Maresalul se hotarIse sa semneze armistitiul cu Stalin. Procedand astfel, Mihai a prabusit tara si pe locuitori ei In cel mai mare dezastru din istoria Romaniei, (Actul de la 23 August 1944).”
Dictionaire Diplomatique, Vol. IV, pag. 90, aparut sub egida Academiei Diplomatice internationale, prin textul conceput chiar In ziua de 23 August 1944 de catre Ministerul de Externe al URSS, pe baza telegramei Doamnei Kolontay catre Maresalul Antonescu, confirma existenta telegramei catre Maresal In dimineata zilei de 23 August 1944, privind acceptarea de catre Moscova a conditiilor de armistitiu cerute de Antonescu. Textul spune:
„Guvernul URSS-ului considera ca restabilirea suveranitatii In Romania este de urgenta necesitate. Daca Romania suspenda operati-unile sale militare si Intoarce armele contra inamicului pentru a recuceri Transilvania, guvernul sovietic va acorda Romaniei tot sprijinul necesar acestei lupte. Dar razboiul nu va putea fi suspendat pe teritoriul roman decat atunci cand Germanii vor evacua tara.”
Redam si concluzia interesanta a lui Constantin Dragan pe tema armistitiului tratat de Antonescu cu Sovietele: „Pentru Stalin armistitiul era de preferat razboiului. Desigur, ar fi o iluzie sa se creada ca pe linia Focsani-Namoloasa-Braila se putea rezista la infinit, dar prin cat se putea rezista, se salva o parte considerabila din Europa. Cu alte cuvinte, pentru Stalin era mai rentabil sa cedeze insistentelor unui militar Incapatinat, si sa-si dirijeze armatele prin trecatorile Carpatilor Orientali, renuntand la cotropirea Dobrogei, a Munteniei si Olteniei si poate chiar si a Banatului. Teritoriul liber pretins de Romania pe parcursul tratativelor de la Stockholm devenea fapt Implinit prin puterea armelor, si nu prin pomana unui Invingator arogant.”
Dar chiar daca situatia tarii ar fi fost totusi aceeasi, ca adica un armistitiu nu ar fi putut schimba prea mult soarta tarii, cum tine sa ne-o spuna mereu Regele Mihai, ” am fi evitat cel putin rusinea capitularii fara conditii” , ceea ce este enorm de mult pentru moralul si prestigiul unei natiuni. Pentru asta trebuie Insa sa ai sentimentul demnitatii care, din nefericire, i-a lipsit fostului RegeMihai.
Dupa cum am vazut, In dimineata zilei arestarii Maresalului, deci In 23 August 1944, Ministerul de Externe a primit telegrama Doamnei Kolontay de la Moscova. Aceasta telegrama a fost Insa sustrasa de Niculescu-Buzesti si comunicata Regelui care, pentru a stopa semnarea armistitiului de catre Antonescu si ramanerea sa In continuare la carma tarii, este chemat la o pretinsa ‘ audienta ” la Palat si arestat pe loc. Deci scopul arestarii Maresalului nu a fost atat ruperea aliantei si Intoarcerea armelor Impotriva Germaniei, cu atata obstinenta afirmata de Rege In expunerea sa, – si care devenea un fapt Implinit prin semnarea Armistitiului de catre Antonescu – ci un ultim prilej de a-l aresta si scapa de el, pentru a putea deveni Rege plin, cu toate prerogativele ce i le conferea Constitutia tarii, stiut fiind ca buna parte din aceste prerogative au fost date de Carol lui Antonescu la abdicarea sa.
Si cine-l Imboldea atat de insistent pe Mihai pentru a-si redobandi plinatatea de Rege ? Acest lucru ni-l explica un articol aparut in ziarul „Oblio”, Nr. 8, din 14 Aprilie 1990, semmat de Mihai Balasescu”, sub titlul: ” File reale din istoria unei glorioase insurectii.” :
„Totul Incepe Intr’o friguroasa noapte a lunii Februarie 1943. Anul Incepea sub nefastul spectru al Infrangerii catastrofale suferite de Armata III Romana In batalia de pe Don.
Scenarul:…. o femeie frumoasa si un ero u proaspat parasutat. Si acum faptele:
Cu gulerul ridicat, cu caciula pe ochi, un barbat bate Intr’un geam si asteapta. Ea l-a recunoscut.
– Tu ? Intra, tovarase !
– Am fost parasutat In faptul serii. Ascunde-ma.
– Bine, tovarase Bodnaras.
– Regele e nebun dupa tine. Bravo ! Fa-ti datoria !
…………….
Mult mai necesara este Insa identificarea Doamnei, careia i se solicita sa-si faca datoria de a-l iubi pe Rege.
……………..
Intr’o seara in vara anului 1942, la o serata In gradina Palatului regal, Mihai a Intalnit-o pe Dolly Crissoleghos. Roscata, cu ochii mari si verzi, In plina stralucire la cei 20 de ani ai sai,
……. Aflam din biografia acesteia ca s’a maritat la frageda varsta de 16 ani cu un functionar de la telefoane, membru al PCR. Mihai a instalat-o pe micuta favorita In Parcul Filipescu, facandu-i vizite asidue In fiecare zi. ……
La scurt interval dupa episodul cu tovarasul Bodnaras, se realizeaza primul contact Intre Rege si comunisti, acesta primindu-l pe un alt comunist, Lucretiu Patrascanu.
– A sosit momentul, i-a spus acesta Regelui. Dupa Stalingrad
soarta s’a schimbat.
– Maniu si Bratianu merg cu noi. Vorbiti mamei Elena.
In absurda lui dorinta de putere, atatat de amanta care la 23 August 1944 Ii spune:
– Porneste, Mihaita !
Regele Il cheama pe Maresal la Palat, îl aresteaza si-l preda apoi noilor sai prieteni, comunistii……..
Moscova rasufla usurata. Linia Focsani-Namoloasa-Galati nu mai exista.
Redeschidem astazi In fata istoriei si a poporului roman procesul intentat Maresalului Antonescu, conducator al Statului roman la 23 August 1944. Ramane ca propriul sau popor sa-l judece……. Mihai Balasescu „
Cel mai probabil ca asa au ajuns Emil Bodnaras si Lucretiu Patrascanu sa conspire cu Regele, Urmarile actului dela 23 Augustprin intermediul lui Dolly, si nu altfel. Dam mai jos afirmatia Regelui:
„Dupa declaratia lui Molotov din Aprilie 1944, am cazut cu totii de acord sa trimitem emisari la Inaltul Comandament al Fortelor Aliate din Cairo. Acolo au fost confruntati cu o prima conditie a Aliatlor, includerea In coalitie a unui reprezentant al Partidului Comunist. Comunistii au delegat pe Lucretiu Patrascanu,…”, ceea ce este, dupa parerea noastra, o alta mistificare a Regelui, acuzatie care ramane In piciiare pana la indicarea surselor.
Mai departe Regele spune:
„Dar toate acestea nu trebue sa ne faca sa uitam adevarul: initiatorii actului de la 23 August l-au savarsit exclusiv In interesul Patriei, chiar daca prin aceasta Isi periclitau propria existenta. Noi am sperat sa scurtam calvarul Romaniei si sa scoatem tara dintr’un razboi In care nu exista nici cea mai mica speranta de victorie, indi-ferent de cursul pe care acest razboi l-ar fi putut lua.” Aceasta afirmatie a Regelui Mihai este un alt certificat de incapacitate pe care si-l da singur. In politica nu intentiile sunt determinante, cat rezutatul lor. „Ende gut, alles gut” ar trebui s’o stie Regele. Eroismul, curajul, caracterul si succesul sunt singurele care conteaza In momente de criza. Si Regele ar mai trebui sa stie doara ca ” Drumul spre iad este captusit cu multe bune intentii.”
Mai departe, citandu-l pe Rege:
„Oficial, comunisti se laudau ca ei au realizat ruptura aliantei cu Germania nazista. Cu vremea constatand impopularitatea lor, au Inceput sa strecoare adevarul, nu de dragul lui, ci pentru a ne acuza pe Iuliu Maniu, pe Dinu Bratianu, pe Tifel Petrescu si pe mine, ca noi am fi deschis calea Intronarii comunismului prin realizarea acelei rupturi de aliante. Astfel, distrugerea treptata a tarii, programata de comunisti, a putut fi Infaptuita prin vina noastra, noi fiind niste inconstienti sau niste descreierati, care au ales sa moara chinuiti In Inchisori, sau, ca mine, sa traiesc un amar surghiun. De la aceste insinuari au pornit criticele. Si cu cat mai lesne „dupa razboi multieroi s’arata”, cu atat istoria s’a aflat zamislita din minciuni si omisiuni.”
In fata reprosurilor comunistilor, Regele Incearca sa arunce responsabilitatea Actului de la 23 August 1944 mai mult pe Maniu, Bratianu si Tiltel Petrescu, el mentionandu-se mereu ultimul. Acestia trei, ” cei trei mari” ai Regelui, In ziua de 23 August nu au fost de gasit, cum afirma Regele, deci nu stiau de telegrama primita de Antonescu, prin care i se confirma ca Moscova accepta conditiile puse de el, telegrama care a fost sustrasa de Niculescu-Buzesti pentru a nu ajunge In mana lui Antonescu. Cine poate crede, chiar luand de bune afirmatiile Regelui, ca Maniu si Bratianu, stiind de existenta acelei telegrame, ar fi aprobat arestarea lui Antonescu ?
Prin aceasta expunere a felului cum a actiionat la realizarea ” Actului de la 23 August 1944″, Regele Mihai Isi tradeaza Intreaga nesinceritate, lipsa de maturitate si de responsabilitate pentru interesele natiunii, cat si un „drang” nestavilit de „halbstarke”, de „teenager”, de a se afirma.
Referitor la amarul surghiun al Regelui, urmare abdicarii sale, constatam ca avem o alta mistificare, a carei explicatie am gasit-o publicata In revista „New York Spectator” din Ianuarie 1987, unde citim :
„Adevaratul motiv pentru care ex-Regele Mihai revine In viata politica, dupa o tacere de 40 de ani, a fost explicat de Ing. Mihai Patrichi, Los Angeles, fost consilier tehnic al fostului rege. Profesor la Politehnica si Comandor de Aviatie, Mihai Patrichi i-a predat Regelui Mihai, Intre 1940-1944, tehnica de functionare si depanare a motoarelor cu explozie la automobile. Patrichi era de fapt autorul vitezelor mari obtinute de Mihai pe soseaua Bucuresti-Sinaia. Cand Mihai I a abdiicat si a parasit tara, l-a luat In suita sa si pe consilierul sau tehnic. Patrichi este deci unul care cunoaste din sursa directa actiunile din vremea aceea ale Regelui Mihai. In numarul dinIanuarie 1987 Mihai Patrichi arata ca la plecarea din tara Regele Mihai s’a Inteles cu Dr. Petre Groza, Prim-Ministru al Romaniei, sa primeasca trimestrial In valuta forte, la Geneva, pretul bunurilor pe care le-a lasat In Romania, Domeniile Coroanei. Singura conditie pusa de Groza a fost ca Regele sa taca pe toata durata platilor. Ultima plata, spune Mihai Patrichi, s’a facut In 1986. Iata, asa dar, motivul tacerii pana acum (1986) si ratiunea patriotismului cu care reintra acum fostul rege Mihai In viata politica, ceea ce nu este altceva decat urmarea expirarii unui prozaic aranjament negustoresc.”
Din marturisirile lui Mihai Patrichi, care mi-a fost cumnat, ma marginesc totusi numai la cele publicate In „New York Spectator” ca avand girul autorului si autoritatea textelor publicate. Dar pe langa cota trimestriala primita In valuta forte timp de 40 de ani, Regele Mihai a mai plecat din tara si cu un tren personal, In timp ce noi, refugiatii din Romania, am trecut frontiera clandestin mai tarziu, cu riscurile respective, doar cu ce aveam pe noi si nimic mai mult. Cu toate ca noi nu aveam pe suflet nicio responsabilitate pentru dezastrul tarii, ba, dimpotriva, am contribuit la rezistenta Impotriva hotiilor si crimelor cutropitorului si comunizarii, niciunul nu ne-am vaitat c’am duce-o greu.
Si mai departe tot Regele:
„Totusi, nu trebue sa uitam adevarata semnificatie a Actului de la 23 August. El a oglindit dorinta noastra de a denunta temporara alianta cu dictatura si alianta straina de fiinta Patriei noastre”, (Germania national-socialista). Care alianta era atunci aproape de fiinta Patriei noastre, Majestate ? Cea cu Uniunea Sovietica ? Sau cu aliatii si sustinatorii ei ? Daca este sa vorbim de o alianta care s’a pasuit cat de cat fiintei noastre nationale, trebue sa recunoastem ca era numai aceea care apara crestinismul si fiinta nationala. Ori dusmanul de moarte al acestor valori era doar Uniunea Sovietica, si singurul ei dusman declarat erea Germania nationalista.Numai cu ea ne puteam alia, cu atat mai mult cu cat aveam de recucerit si Basarabia si Bucovina.
Cand a isbucnit razboiul civil In Spania, In 1936, Ion Mota, co-fondator al Miscarii Legionare, a spus: (In Spania) „Se tragea cu mitraliera In obrazul lui Hristos, se clatina asezarea crestina a lumii. Puteam noi sa stam nepasatori ?”
Si mai departe In Testamentukl sau, Mota a mai spus:
„Sa nu lasam urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii Mantuitorului !
Sa nu lasam o tara fara biserici, fara icoane, fara ocrotirea manii lui Dumnezeu !
Sa nu lasam copiilor nostri o viata In care vor fi pierdut pe Christos !
Si pentru asta sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii !” Si Mota a plecat In Spania In fruntea unei echipe de legionari si a cazut In apararea Crucii.
Acesta a fost crezul legionarilor si pentru asta a trebuit sa fie asasinat Codreanu si Intreaga sa elita de catre tatal lui Mihai, Regele Carol al II-lea, care ostenea din greu pentru Incercuirea, izolarea si prabusirea Germaniei nationaiste, (Vezi articolul dlui Horia Sima).
Neprevazut pentru conspiratorii antui-crestini si anti-nationali au venit demonstratiile pentru abdicarea lui Carol din 3 Septemvrie 1940. In speranta ca-si va putea totusi salva viata si tronul, Carol l-a chemat pe Antonescu la putere, caruia i-a cerut sa traga In demonstranti. Acesta i-a cerut Generalului Coroama, Comandantul unitatilor militare din Bucuresti, sa dea ordin de tragere. Generalui Coroama a refuzat, sub motiv ca nu i s’a cerut sa traga un singur glonte In cei ce ne-au rapit Basarabia, Bucovina si Bordul Ardealului, si acum i se cere sa traga in tineretul chemat sa ne apere frontierele tarii ? Astfel, Carol a fost obligat sa paraseasca tronul si tara.
Detronarea lui Carol de catre legionari a anulat Insa Imprejmuirea si izolarea Germaniei dinspre Rasarit, realizata prin asasinarea lui Codreanu doi ani mai Inainte si prin asta, eliminarea oricarei opozitii la politica lui Carol. La 23 August 1944 Regele Mihai a reluat rolul tatalui sau, si arestandu-l pe Antonescu, a refacut Incercuirea Germaniei prin livrarea Romaniei cu mainile legate In bratele dusmanului ei de moarte si al Intregii Crestinatati, Rusia SDopvietuca.
Dar cine a hotarIt Incercuirea Germaniei, consemn de care a tinut socoteala Intai Titulescu, si apoi continuatorul politici externe titulesciene, Carol al II ? Din declaratiile lui Benjamin Freedman, In cartea sa „Facts are Facts”, (Intamplarile sunt Intamplari si faptele sunt fapte), In traducere In romana si aparuta In „Romanian Historical Studies”, 1996, cat si In tara In edituta Fundatiei Buna Vestire, capitolul „Cine este Benjamin Freedman”:
„In Iunie 1933 a avut loc o Intalnire a reprezentantilor evreimii mondiale, care a pus In fata Nemtilor un ultimatum: Hitler sa fie eliminat si toti evreii sa fie pusi in pozitiile pe care le doreau, indiferent daca sunt comunisti sau nu. Nemtii, care aveau vie In memorie puciul comunist al Rozei Luxemberg si a grupului ei din 1919, n’au acceptat ultimatumul. Si atunci Samuel Untermeyer, reIntors de la Congresul Evreimii Mondiale, a anuntat public, la o emisiune radiofonica, declaratia de „Razboi sfant” al Evreimii Impotriva Germaniei. Acest „Razboi sfant” a luat forma unui boicot comercial, care urmarea sa duca la genocid prin Infometare a doua treimi din populatia Germaniei, caci solul Germaniei nu putea hrani Intreaga populatie si doua treimi din alimentele poporului german erau importate prin schimbul produselor industriale. Aceste produse erau acum boicotate si refuzate pe pietele de desfacere ale lumii dominate de plutocratia evreiasca.
Aceasta declaratie de „Razboi sfant” a fost publicata In”The New York Times”, la 7 August 1933, ocupand o pagina Intreaga si Nemtii, natural, au aflat de ea.”
Si o alta declaratie a unui alt evreu, care conmfirma si el existenta ” razboiului sfant ” Impotriva Germaniei:
„Ce sera notre affaire d’organiser le blocus moral et Iconomique d’Allemagne…. et ce sera finalment notre affaire aussi de dechainner contre elle une guerre sans merci,” a lui Bernard Lipschitz-Lecache, In „Le Droit de Vivre” , 18.11.1938.
Si mai departe Regele spune:
„Una din cele trei principale sarcini ale acestui guvern (format dupa arestarea lui Antonescu), erau, negocierea armistitiului .
Armistitiu , derivat din latinescul „arma” si „sister e „, (Incetare), Inseamna Incetarea ostilitatilor Intre beligeranti cu consimtamantul ambelor parti , In vederea tratativelor de pace. American College Dictionary defineste armistitiul drept: „Temporary suspension of hostilities by agreement of the parties as to discuss peace”. iar ” Larousse ” defineste armistitiul: „Suspension d’armes, interruption momentanIe des hostilitIs par accord mutuel.”
In cazul „Actului de la 23 August 1944”, unde avem acordul mutual de Incetare a ostilitatilor, conditie de baza pentru a se putea vorbi de un armistitiu ? Si unde ramane scopul unui armistitiu, in cazul nostru, acela de a Incepe tratativele de pace ? Nu stia Regele, nu stia Maniu, nu stia Dinu Bratianu ce este un armistitiu ? Si daca toti stiau, si nici nu se poate presupune altfel, atunci de ce Regele Mihai Isi permite sa mai fluture fantasma notiunii de armistitiu pe deasupra acelei crase capitulari fara absolut nicio conditie In fata hoardelor bolsevice ? Nu este asta „o grotesca mistificare, o falsificare a situatiilor care, fara Indoiala ca a avut ca rezultat distrugerea sufletului natiunii noastre prin amestecul ambiguu de adevaruri si minciuni,” text pus de el Insusi la capatul expuneriifacute „Romaniei Libere” ?
Pamfil Seicaru In articolul sau „Politica aistorica” , spune:
„Daca razboiul a fost o patetica verificare a potentialului moral si material al natiunii, In acelas timp a fost si o penibila verificare a incapacitatii democratiei romane, care a angajat destinul poporului roman In graba cu care s’a precipitat sa impuna tarii, printr’o indrazneata mistificare, capitularea.”
„Ce s’a salvat prin lovitura de Stat din 23 August ? Vieti omenesti ? Cine are curajul sa faca inventarierea vietilor omenesti suprimate de catre trupele rusesti numai In primele doua luni dupa capitulare ?
Bunuri materiale ? Bunuri spirituale ? Ce s’a salvat prin gloriosul act de eliberare ? Si dupa ?
Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei arnmate eroice ! Cu ce Indrasneala unica s’a rasturnat tabla de valori epice, preamarindu-se actele de spionaj in favoarea unor puteri straine, dandu-se oricarei actiuni tradatoare un titlu de recunostinta nationala, si etichetand ca criminali de razboi pe cei care participasera la lupta Impotriva Rusiei Sovietice; iata ce defineste continutul ideologic al asa zisei democratii romane. La niciun popor nu s’a Inregistrat un caz similar de orgie a renegarii nationale. Nu numai ca s’a predat armata romana Rusiei Sovietice, 170.000 de ostasi oteliti In trei ani si doua luni de razboi, dar s’au surpat rezistentele morale ale natiei prin violenta cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea Romaniei, In speranta ca-si vor asigura titluri la recunostinta Invingatorilor.
In momentele hotarItoare pentru existenta unei natiuni, o clasa politica, chiar si un singur om politic de mare curaj, capabil sa se Infrunte cu vitregia Imprejurarilor, poate Inclina cumpana destinului.”
Acesta este Actul de la 23 August 1944 In vederile si con-vingerile lui Pamfil Seicaru, ale acelui om care, repetam, zi de zi, pedurata razboiului, prin articolele sale, a fost alaturi de soldatul roman In transee, In Inclestarea noastra cu dusmanul de moarte declarat al credintei crestine, al oricarui sentiment national, si Impotriva monarhiei, Uniunea Sovietica. Nu cunostea oare Regele Mihai lozinca clasica a lui Lenin, „cu matele ultimului preot sa-l spanzurm pe ultimul dintre regi”? Si care dintre oamenii politici din Europa, si cu atat mai mult cei din tarile limitrofe Uniunii Sovietice, Inafara de cei vanduti, sau inconstienti si iresponsabili, Isi putea permite sa nu cunoasca ideologia, programul si practicele regimului comunist dupa mai bine de un sfert de veac de guvernare In vecina noastra de peste Nistru, Rusia Sovietica, si cu atat mai mult dupa ce ne-au rapit si Basarabia si Bucovina ?
– Inca din 1943, Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, si Titel Petrescu, cei trei oameni politici ai caror partide au obtinut, In ultimele alegeri libere din Romania, nu mai putin decat 95%; din numarul voturilor,” este o alta afirmatie neadevarata a Regelui Mihai.
Regele Mihai care, conform declaratiile sale, se vrea a fi rege al tuturor Romanilor, nu-i aminteste pe legionari decat marginal si numai ca sa-i denigreze, In ciuda faptului ca este doar unanim recunoscut ca ei sunt aparatori ai credintei crestine, ai Statului national si ai Monarhiei. De succesul Miscarii In ultimele alegeri libere din Romania, cele din Decembrie 1937, de care Regele Mihai nu vrea sa ia act, partidul Totul pentru Tara , deci partidul Miscarii legionare, a castigat 500.000 voturi declarate oficial, sau 16%; din totalul voturilor. In realitate succesul legionarilor a fost mult mai mare, dar guvernul i-a furat 300.000 voturi, adica ea a obtinut de fapt 800.000 voturi, ceea ce reprezinta 24%;, din totalul voturilor, clasandu-se astfel a doua forta politica In tara, – conform memoriilor lui Eugen Cristescu, fost sef al SRI pe mai multe perioade, publicate in cartea „Memorii 1916-1944”, de Cristian Troncota, ed. Roza Vanturilor, pag. 226/14, 317, 371, – In timp ce membri aiinexistentului partid comunist In aceleasi alegeri libere din Decembrie 1937, cei care militau deschis Impotriva religiei crestine, Impotriva Statului National si Impotriva Monarhiei, au fost asociati de Rege In complotul urzit Impotriva Statului Roman, complot In cursul caruia armata romana mai lupta Inca Impotriva hoardelor bolsevice si ostasii romani mai mureau Inca aparand Statul Roman, Biserica crestina si Monarhia.
Dar mistificarea Regelui nu se opreste aici. El afirma ca partidele politice ale „celor trei mari”, Maniu, Dinu Bratianu si Ttel Petrescu – ” au castigat nu mai outin de 95%; din totalul voturilor „. Daca Miscarea a castigat 16%; declarate, sau 24 reale, si daca partidul la guvernare al lui Guta Tatarascu, care nu facea parte din „cei trei mari”, a castigat si el 30%; sau peste (?), de unde mai ia Regele cele 95%; pentru ” cei trei mari” ai sai, cu care complota Impotriva Romaniei crestine si monarhice? Nu este asta o alta nerusinata mistificare a Regelui MIhai ?
Si aici se mai impune o Intrebare: De ce Regele Mihai l-a lasat pe dinafara pe Gheorghe Bratianu din grupul oamenilor politici cu care se consulta, cu atat mai mult cu cat partidul sau era incomparabil mai puternic decat cel Socialist al lui Titel Petrescu ? Explicatia pare sa fie simpla: Gheorghe Bratianu care, pe langa ca era om politic, mai era si istoric cu renume, ceea ce ne spune ca cunostea tendintele imperialiste ale Rusiei tariste, cat si ideologia, practicele, si mai ales semnificatia lozincei ” Proletari din toate tarile, uniti-va ! ” Si In plus, Gheorghe Bratianu a fost singurul om politic roman care s’a anuntat voluntar pe front In razboiul nostru sfant Impotriva Uniunii Sovietice, In timp ce toti ceilalti oameni politici complotau cu fortele iudeo-masono-comuniste pentru Incercuirea si Infrangerea Germaniei nationaliste, si victoria ateismului marxist al Uniunii Sovietice. Mihai Sturdza, diplomat de cariera si fost Ministru de Externe In guvernarea national-legionara din 1940, In cartea sa „La Bete-sans-Nom,- EnquKte sur les ResponsabilitIs „, ed. Les Nouvelles Editions Diplomatique, Copenhaga, 1944, ca introducere citeaza pe Bernard Lipschitz-Lecache, din „Le Droit de Vivre” , 18.11.1938:
„Ce sera notre affaire d’organiser le blocus moral et I’economique d’Allemagne…. et ce sera finalment notre affaire aussi de dechainner contre elle une guerre sans merci.”
Si mai departe citandu-l pe dl Sturdza, pag. 34:
„Apres l’assasinat de Codreano et l’action d’extermination du Mouvement lIgionnaire, avec les garanties de la Grande Bretagne distribuIes et acceptIes aussi bien A Varsovie qu’A Bucarest, ces ambiguitIs, rassurantes pour l’Allemagne, avaient tout A coup disparues. L’unanimitI d’opinion s’Itait faite en Pologne – moins le Colonel Slaveck, il est vrai -, l’opposition aux vues des Souverain (Carol II) – et de son Gouvernement avait ItI ItoufIe dans le sang en Roumanie; plus aucune divergence ne subsistait entre Bucarest et Varsovie; le vide p[litique et militaire existant jusque lA, Itait comblI. L’encerclement Itait devenue pour l’Allemagne, pour la prImiOre fois une rIalitI immIdiat .
„Ce c’est rIalitI qui la forGa, nous l’avons vu, A l’artifice de l’entente germano-soviItique.”
Si ca sa Incheiem aceasta serie de citate din cartea dlu Mihail Surdza, pag. 40, mai aducem:
„Le Mouvement LIgionnaire a payI de plus de 60.000 annIes de prisons, de plus de 1000 cadavres, (assassinats A l’ItoufIes dans les cachois, ou massacres en masse) – sans compter les tortures dans les prisons, l’exil, la confiscation des fortunes, l’interdiction de tout emploi d’Itat ou privI pour ses membres, les campagnes des calomnie les plus infames et tout les autres moyens de persecution imaginables – l’honneur d’avoir ItI en Roumanie pendant prIs d’une quart de siOcle le champion indomptable du Monde Occidentale danssa lute contre La Bete-sans-Nom. (L’Union SoviItique)”.
* * *
Regele continua:
„Intre timp noi, Romanii, ne piteam In coltul nostru, Infricosati nu numai de prea puternica alianta nazisto-comunista, dar si de nelegiuirile comise de legionarii din Garda de Fier, organizatie sprijinita de Germania nazista.”
„In sbuciumata Europa de atunci, Regele Carol al II-lea a cautat sa castige timp si, luand masuri Impotriva legionarilor, dar nu foarte aspre de frica lui Hitler, a hotarIt, In cele din urma, sa evite cu orice pret o dictatura legionara. A constituit astfel o dictatura a sa proprie, pentru ca Hitler sa nu se Impotriveasca regimului de democratie parlamentara din Romania, deci Garda de Fier sa nu ia puterea.”
In afirmatia de mai sus sunt iarasi trei inexactitati tipatoare.
1). „…dar si de nelegiuirile comise de legionarii din Garda de Fier..”,
2). „…organizatie sprijinita de Germania nazista”
3). „…luand masuri Impotriva legionarilor, dar nu prea aspre, de frica lui Hitler…”
- Regele Mihai plaseaza „nelegiuirile comise de legionari” In perioada dintre Incheierea pactului secret Hitler-Stalin din 23 August 1939 si 6 Septembrie 1940, ziua abdicarii Regelui, perioada In care el s’ar putea referi doar la pedepsirea lui Armand Calinescu din 21 Sept. 1939. Daca Regele Mihai considera o nelegiuire sa pedepsesti pe un asasin, cel care a executat ordinul dat de Regele Carol In drum spre casa, da a-l executa pe Codreanu si cei 13 camarazi ai sai, atunci calificativul de „rea credinta” si de „mistificare” din partea sa este mult prea putin. Si ca sa precizam, nekegiuire este din partea celor cari au ucis fara judecata 14 insi, si anume Regele Carol ca autor, si Armand Calinescu cu Intreg echipajul sau de executanti.
- …organizatie sprijinita de Germania nazista… NicolasNagy Talavera In „The Green Shirts and the others”, (Camasile verzi si ceilalti), in Hoover Institution Press, afirma: „Nu a existat nicio dovada a unei legaturi cu o putere straina. Legaturile cu Germania nazista au fost Intretinute mai degraba de Goga-Cuzisti, sau chiar de aripa fascista neoliberala a lui Gheorghe Bratianu, decat de Legiune.” (si cat n’ar fi dat Nagy Talavera sa fi descoperit ceva care ar fi putut Incrimina Legiunea In activitati naziste).
In plus, sunt peste 60 de ani trecuti de atunci si toate arhivele germane au fost facute accesibile publicului, si sute de vanatori de nazisti” au rasfoit aceste dosare pentru a da de actiuni, fapte si nume care ar putea incrimina mai multe persoane si organizatii In colaborare cu Germania nazista pentru a putea fi acuzate de crime Impotriva umanitatii, sau crime de razboi. Pana In prezent niciun document, niciun indiciu de o cat de vaga colaborare sau sprijin din partea Germaniei naziste pentru Miscarea Legionara nu a fost gasit. Pe ce-si bazeaza Regele Mihai aceasta afirmatie ?
- Regele Carol, luand masuri Impotriva legionarilor, dar nu foarte aspre de frica lui Hitler…” Nu de frica lui Hitler, ci mai mult In pofida lui, si mai ales pentru a Insela opinia publica, lasand sa se creada ca ar avea chiar consimtamantul lui Hitler. Regele Carol, In drum spre casa de la Londra, si trecand pe la Berchtesgaden, unde a avut o Intrevedere cu Hitler si G_ring, (la 29 Noembrie 1938), da ordin lui Armand Calinescu sa dea curs planului stabilit Inainte de plecarea sa din tara, de a-l asasina pe Corneliu Codreanu si 13 camarazi a sai, sub pretext de Incercare de fuga. Apoi la mai putin de un an, la 21/22 Sept. 1939, a asasinat in lagare si In toate capitalele de judet alti 250 din elita legionara, pe care i-a expus In pietele publice pentru a Ingrozi lumea. Si Regele Mihai Isi mai permite sa spuna ca „aceste masuri nu erau prea aspre” . Ne poate da Regele Mihai. ca sa-si justifice aceasta afirmatie, un exemplu de teroare mai sangeroasa si mai bestiala decat cea a tatalui sau,Regelui Carol, Impotriva legionarilor ? Sau crede el, Regele Mihai, ca el poate profera orice acuzatii, calitatea lui de fost rege si actuala Alteta Regala fara tron nu-l obliga la nicio restrictie de adevar istoric, adevar judiciar si de morala crestina ?
- In convorbirile pe care le-a avut In Germania, atat Hitler cat mai ales Maresalul G_ring l-au asigurat pe Regele Carol ca: „Guvernul Reich-ului Isi facuse o dogma, sa nu se amestece In treburile interne ale nimanui; ca Fghrer-ul nu se intereseaza de Codreanu mai mult decat de oricare alta personalitate din Romania.” Aceste declaratii l-au chiar Incurajat pe Carol In planul sau de a-l asasina pe Codreanu. Desigur ca uciderea unui om politic In maniera produsa In Romania cu Codreanu nu-l poate lasa indiferent pe nimeni din universul crestinismului. Nicolae Petrescu-Comnen In „Memoriile” sale noteaza ca „la 6 Decembrie, 1938, Djuvara telegrafia de la Berlin ca (……) moartea lui Codreanu a produs, la Wilhelmstrasse, o penibila impresiune, mai ales ca survenea Indata dupa Intalnirea Regelui cu Hitler.” Cata desconsiderare din partea Regelui Carol si a lui Mihai pentru adevar, pentru soarta Neamului si pentru propria imagine a lor si a Monarhiei In istorie.
In momentul cand Carol a anulat noile alegeri din Martie 1938, Corneliu Codreanu a desfiintat partidul „Totul pentru Tara”, declarand ca „am fost aruncati din raportul de Drept, In cel de Forta. Pe acesta noi nu-l primim. Lovitura de Stat noi nu vrem sa dam pentru ca contravine gandirii noastre. Noi asteptam biruinta Miscarii Legionare de la un proces de evolutie interioara a poporului roman”. Victoria In alegerile din Decembrie 1938 a Miscarii legionare l-a Inspaimantat pe Rege si, pentru a-si asigura suoravietuirea, a instaurat propria dictatura. Stia prea bine ca cu legionarii la putere, nu s’ar mai fi putut amesteca In treburile guvernului si ale tarii dupa bunul plac, si mai ales ar fi fost total exclus amestecul amantei sale, Elena Lupescu, In viata politica a tarii. Se stie cu ea era aceea caredirija prigoana Impotriva Legiunii. Citam din ” Memoriile } lui Armand Calinescu, care Inca In 11 Iunie 1934 consemna: „La serata de la Clubul Miliardarilor vorbesc cu Generalul Manolescu, aghiotantul Principelui Nicolae, care-mi spune ca a vorbit cu Gavrila Marinescu – devenit mai tarziu seful Politiei Capitalei – si acela i-a spus: ” Eu mi-am legat soarta de Doamna Elena Lupescu si cad odata cu ea. Nu pot face altfel.” – din ” Citate despre Miscarea Legionara culese din documente oficiale, note si Insemnari ale adversarilor declarati ai Miscarii” , pag. 20, ed. Romanian Historical Studies, 2001.
Si mai departe, tot din ” Memoriile ” lui Armand Calinescu, pag, 22: „Lunga Intrevedere cu Gavrila Marinescu la mine acasa. Tatarascu avusese initiativa numirii lui In guvern. Nu a acceptat decat dupa ce Rex l-a convins si el. Gavrila Ii facuse un raport de Vineri. Cand s’a Intors Rex In Bucuresti, Dumineca, l-a chemat de dimineata si i-a spus ca e convins de primejdia Garzii de Fier si de necesitatea represiunii. Gavrila i-a spus lui Tatarascu ca primeste numai cu conditia de a-i aproba planul sau de lucru. El nu merge la Parlament, nu merge nici la Consilii decat spre a i se aproba planul, apoi sa fie lasat sa lucreze liber. S’a primit propunerea. Are de gand sa suprime pe Codreanu si vreo 30 de gardisti principali. Si-a format echipe din 200 de puscariasi, cu care va da lovitura Intr’o noapte.”
Aceasta a fost domnia de zece ani a cuplului Carol-Lupescu. Intr’un articol a dlui Horia Sima, „La moartea Regelui Carol”, publicat in Aprilie 1953 In ” Vestitorii „, Mgnchen, In Incheiere, spune: „Nu stim ce epoca din istoria neamului se poate compara cu perioada de domnie a regelui Carol. Si epoca fanariota pare sa aiba trasaturi mai blande decat ceea ce ne-a fost dat sa patimim sub acest despot. Trebuie sa ne cautam exemple aiurea. Petru cel Crud din istoria Spaniei, sau regimul sovieto-moscovit. Poporul roman a cunoscut ororile bolsevismului Inainte de invazia de la 23 August.”
‘”Atata rau a facut tarii Regele Carol Incat si crestinescul „Dumnezeu sa-l ierte !” e penibil a fi rostit la moartea acestui tiran, sunand mai degraba ca o ofensa adusa Divinitatii.”
Si mai departe Regele Mihai spune:
„Dictatura fie ea cat de putin aspra, nu poate fi pe placul Romanilor! Si In Septembrie 1940, dupa doi ani de dictatura regala, tatal meu a fost constrans sa paraseasca tara. O cerusera leginonarii In strada, chemandu-l la putere pe Generalul Ion Antonescu, iar partidele politice, desi anti-legiionare, erau si ele de parere sa fie detronat Regele dictator, ale carui tergiversari si, In plus aventuri personale, devenisera impopulare.”
Alte neadevaruri ale Regelui Mihai: La 5 Septembrie 1940 In Piata Palatului si pe strazile Bucurestiului erau zeci de mii de oameni din Intreg spectrul politic al tarii, iesiti In strada pentru a cere abdicarea Regelui criminal, chemati la demoonstratie de manifestele lui Horia Sima care au umplut Bucurestiul. Intreaga tara cerea abdicarea Regelui, nu numai legionarii, si nu numai pentru „aventuri personale devenite impopulare „, cat mai ales pentru prabusirea granitelor tarii si destramarea Romaniei Mari, cat si pentru furturile si crimele politice comise. „Actul de la 6 Septembrie 1940,…… reprezinta scadenta tuturor pacatelor ce le-a Ingramadit Regele Carol de-asupra capului sau In cei zece ani de domnie. Prea mult Ii Inselase pe toti ca sa mai gaseasca crezare la cineva. Regele Carol a abdicat numai In momentul cand nu s’a mai gasit nimeni dispus sa faca o baie de sange pentru salvarea sa.” (Horia Sima,. Ibidem). Nici macar Antonescu nu l-a mai urmat, credinciosul sau din timpul prigoanei din 1938-39 Impotriva legionarilor, pe care doar pentru asta l-a adus ca sef al guvernului la 6 Sept. 1940, ca sa-l salveze. si nu a fost chemat de legionari, cum afirma din nou cu rea credinta Regele Mihai. Cat priveste al doilea neadevar din citatul de mai sus: „…iar partidele politice, desi anti-legionare , erau si ele de parere sa fiedetronat Regele.. ” avem de spus urmatoarele:
- La ultimele alegeri libere din Romania, din Decembrie 1937, la propunerea lui Corneliu Codreanu s’a Incheiat un ” Pact de neagresiune ” Intre partidele „Totul pentru Tara”, „Nactional- Taranesc” si „Liberalii lui Gheorghe Bratianu. Acest pact a asigurat corectitudinea alegerlor, coalitia acestor trei partide veghind ca sa nu se produca furturi de voturi si falsificari de rezultate. Asa s’a Intamplat ca pentru prima data In Romania partidul de guvernamant nu a putut Intruni cele 40%; din voturi pentru a se putea bucura de prima care sa-i asigure o majoritate In Parlament. Adica doua din partidele politice din opozitie mai importante s’au coalizat cu partidul Miscarii, ceeace exclude atitudinea „anti-leginara”, pe care le-o atribue Regele.
- Unul din oamenii politici pe care-l citeaza mereu Regele Mihai, cu care ar fi avut dese consfatuiri cu privire la „Actul de la 23 August”, este Iuliu Maniu, de care Regele spune ca ar fi fost si el „anti-legionar”. Sa vedem, cum vedea Iuliu Maniu Miscarea Legionara, si care erau raporturile si atitudinea sa fata de Miscare ? Ca raspuns citam din articolul ” Testamentul lui Iuliu Maniu „, de Nicolae Penescu, fost Secretar General al Partidului National Taranesc si fost ministru In guvernul Sanatescu din toamna anului 1944. Acest articol, „Testamentul lui Iuliu Maniu”, a fost publicat In revista „Romania Democrata”, organ al Partidului National Taranesc, de sub directia lui Jean Teodorescu-Faget din New York, Nr. 31, 1979. Citam din capitolul „Miscarea Legionara”:
„Cu exceptia masurilor luate de Ion Mihalache contra legionarilor, ca Ministru de Interne In 1932, la cererea Regelui Carol, Partidul Natinal Taranesc nu a avut niciodata o atitudine ostila fata de acestia.”
„Corneliu Codreanu a Intemeiat Legiunea pe trei idei: nationala, credinta crestina si omul nou. Cu exceptia chestiuniievreesti, nimic nu ne separa.
„Ne-am Intalnit ca tineri deputati In Parlament. Legiunea facuse progrese repezi si importante In tineret… Este adevarat ca exista problema evreiasca, fiindca evreii devenisera, dupa unguri, cea mai importanta minoritate ca numar, si era prima ca putere economica. Profesiunile libere erau invadate de evrei. Nu eram de acord cu Codreanu asupra solutiunilor de dat acestei probleme.
„In politica externa, preferintele lui Codreanu mergeau spre Axa Roma-Berlin din cauza repulsiunii lui fata de comunism, si fiindca credea ca era In interesul tarii sa existe o politica alternativa. …. Intemeietorul Miscarii Legionare, Corneliu Codreanu, cu ocazia penultimei Intrevederi ce am avut-o cu el, mi-a spus ca ceea ce Il lega de Germania nu erau principiile national-socialiste, ci credinta ca In razboiul mondial ce se va declansa, Germania va iesi Invingatoare si deci va trebui sa existe In Romania o Miscare care ar putea servi de cadru protector pentru a armoniza interesele ei cu exigentele eventualului Invingator. Insa acum este clar ca Germania va fi Invinsa.”
„Dictatura, starea de asediu si cenzura au facut imposibil ca aceste opinii ale conducerii D-Voastra sa poata fi exprimate, sa poata` fi public manifestate si, In consecinta, a trebuit sa suportati o atmosfera grea ce s’a creat In jurul DVoastra.”
Dupa aceste declaratii, unde mai ramane ” anti-legionarismul ” lui Iuliu Maniu din afirmatiile Regelui Mihai ?
Mai departe Regele spune:
„Planuind sa atace Uniunea Sovietica, Hitler a acceptat In cele din urma sa-l sustina pe Antonescu Impotriva legionarilor care, In Ianuarie 1941, facusera sangeroasa rebeliune pentru a-l Inlatura pe General si sa ramana ei singuri la putere.”
Regele Mihai stie prea bine ca Antonescu a vrut sa ia sefia Miscarii ca sa aiba si el o forta politica In spate, aidoma lui Hitlersi Mussolini. In acest scop, Inca din 6 Octombrie 1940, cu ocazia acelei mari manifestatii legionare, a cerut sa i se transfere sefia Miscarii. Asta mai era doar si una din caile de a distruge Miscarea, prin impunerea unei sefii straine, care sa o abata de la idealurile ei primare. Acesta a fost si unul din motivele hotarItoare pentru care Carol l-a adus pe Antonescu la putere, sa desfiinteze Miscarea prin a-i lua sefia si a o abate pe alte cai, sau daca nu reuseste, prin persecutarea ei In continuare. Acelas lucru l-a Incercat doar Insusi Regele Carol In 1937, cand la o Intrevedere i-a cerut lui Codreanu sa-i cedeze sefia Legiunii, Codreanu urmand sa fie numit prim-ministru pe viata, Cum nu a reusit, a Inceput asasinatele In masa si prigoana. (Vezi ” Memoriile ” lui Zaharia Boila, omul apropiat al lui Maniu).
Chiar de la Inceputul scurtei ere a Statului National Legionar, au fost Intreprinse actiuni de a submina, de a crea discordie Intre Miscare si Antonescu. In ” Cartea Neagra „, Suferintele Evreilor din Romania In anii 1950-1944, pag. 163-164, gasim:
„Se stia de la Inceput ca pe cei doi factotri politici fundamentali ai tarii, Antonescu si Miscarea Legionara….. Ii despartea ideologie, metode si obiective, etc.
Discordia aceasta trebuia cu orice pret Intretinuta. Chiar daca se Intrezareau pericolele si suferintele pe care o eventuala convulsiune le-ar abate asupra tuturor, ea trebuia provocata, pentru ca In acel moment alteernativa era exterminarea totala a populatiei evreesti.” Adica toata masa evreiasca, cu forta lor politica si economica, si toata clica oligarhica din era lui Carol, plus Intreg aparatul vechi de Stat, avandu-l pe Eugen Cristescu – declarat dusman al Miscarii – ca sef al SRI, au complotat Impotriva colaborarii Miscarii cu Antonescu, In ciuda imensei popularitati de care se bucura Miscarea In mase. Si cu toate astea, Regele MIhai tine sa afirme In continuare ca era Miscarea aceea care dorea sa-l Indeparteze pe Antonescu pentru a ramane singura la putere. Este unalt neadevar suistinut de Regele Mihai cu multa rea credinta.
Tot desore aceasta colaborare Antonescu-Miscare, analistul politic american C.W.Forester, In cartea „Fenomenul Legionar”, pag. 65, capitolul ” TIrgul lui Antonescu cu Biitler” , spune:
„Hitler, afland de tensiunea existenta Intre Antonescu si Miscarea Legionara, i-a invitat pe Antonescu si Sima la o Intrevedere. Hitler, preocupat de eventualul razboi Impotriva Uniunii Sovietce, avea nevoie de aliati. Sima, nevoind sa angajeze tara In activitati naziste, a refuzat sa se duca. In schimb, Antonescu s’a dus si a facut un tIrg cu Hitler: a acceptat sa angajeze Romania si armata tarii In actiuni naziste, cu conditia ca Hitler sa aprobe eliminarea Miscarii din guvern si eventual sa ordone diviziilor din Romania sa sprijine aceasta actiune.”
Intors In tara, Antonescu a Inlocuit toti prefectii legionari cu prefecti militari si a Inlocuit si ministri legionari, ocupand instiitutiile respective cu forta armata. Majoritatea comentatorilor vestici au calificat actiunea lui Antonescu drept ” o lovitura de stat „. In schimb, toata presa comunista, oligarhica si antonesciana a calificat In trecut, ca si acum, aceasta rezistenta a legionarilor la lovitura lui Antonescu, drept ” rebeliune legionara „. Daca cineva ar avea curiozitatea sa deschida Codul Penal din acea vreme, ar vedea ca actiunea lui Antonescu era ilegala, si ca Antonescu ar fi trebuit sa fie trimis In judecata pentru lovitura de stat împotriva unei parti a guvernului.”
* * *
Ca încheiere si ca Roman, trebue sa-mi exprim profundul regret ca Romania a avut parte, în momentele ei grele, de astfel de regi si astfel de conducatori, desigur referindu-ma numai la RegeleCarol II si la fiul sau, Mihai. Regele Carol II din capul locului si-a Inceput cariera prin dezertare de pe front si din tara, In 1917, traind cu o amanta la Odesa, avand gradul de locotenent, In timp ce armata si poporul roman duceau greul razboiului de întregire nationala. A fost descalificat de parinti si de guvern si declarat nedemn pentru tronul Romaniei.
A fost lipsa de întelepciune si de judecata de Om de Stat a lui Maniu, de a fi sprijinit readucerea Printului Carol In tara. Impotriva descalificarii sale de catre parinti si guvern, dar mai ales Impotriva hotaririi mamei sale, Regina Maria, care In scris l-a declarat nedemn de tronul Romaniei.
Maniu, manat de adversitate politica Impotriva Regentei tarii dominata de liberali si vrand sa sparga acest monopol liberal asupra conducerii tarii, a sprijinit aducerea lui Carol, care s’a dobvedit a fi o catastrofa fara seaman pentru tara. A compromis Intreaga viata politica a tarii si i-a destramat integritatea teritoriala. Atat sub aspect politic, cat si familial, Regele Mihai a avut parte de un prost exemlu din partea tatalui sau, ceea ce nu a ramas fara urmari grave atat pentru caracterul sau, cat mai ales pentru tara, cum am putut vedea de-alungul acestei prezentari.
Intreaga expunere a Regelui Mihai despre „Actul de la 23 August 1944”, este o desperata Incercare de a-si peteci un trecut onorabil, Incercare care s’a soldat cu un lamentabil „amestec ambigu de adevar si minciuna”, cum o formuleaza el Insusi, sau de „mistiificari si minciuni”, cum am constatat eu, cu rezultatul de a fi contribuit si el la distrugerea sufletului natiunii noastre.
Intru cat Regele Mihai cat si alte personalitati politice si-au exprimat deseori sentimente adverse fata de legionari, pe langa „Testamentul lui Iuliu Maniu” de mai sus, In care-si exprima atitudinile sale amicale fata de legionari, mai aduc si alte cateva aprecieri si marturii despre legionari si Legiune ale altor personalitati.
Mai întai sa vedem pe scurt, ce-a vrut sa realizeze Codreanu prin Legiunea sa. Extras din „Pentru Legionari”:
„Tot ce-si poate imagina mintea noastra mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastra mai mandru, mai Inalt, mai drept, mai puternic, mai Intelept, mai curat, mai muncitor si mai viteaz, iata ce trebue sa ne dea scoala legionara. Un om In care sa fie desvoltate pana la maximum toate posibilitatIle de marire omeneasca ce se afla sadite de Dumnezeu In sangele neamului nostru.” Si Codreanu a fost asasinat de Regele Carol, tatal Regelui MIhai, In 1938. Sa vedfem ce si cat a realizat Codreanu prin scoala sa, sau In limbajul Regelui Mihai, cat de „nelegiuiti” erau legionarii dupa 18 ani de la moartea lui Codreanu, adica In anul 1956. Pentru asta aducem declaratia unui evreu sus pus In regimul comunist din Romania, dl Blatt, oficial asociat al CC al PCR-ului pentru chestiuni juridice cu mare pondere politica, în raportul sau prezentat în sedinta Comitetului Central imediat dupa revolutia din Ungaria din 1956, – Extras din „Pe marginea procesului Noica-Pilat, aparut In „Cuvantul Romanesc, Hamilton, Ont., Canada, Martie 1998. Citez:
„Sa ma fereasca Dumnezeu sa creada cineva ca propunerile mele sunt pornite din ura fata de legionari, dar ei sunt primii care sa intre In atentia noastra. Caci sunt cei mai periculosi adversatri ai regimului nostru. Desi au fost peste 15.000 dintre ei condamnati si au intrat In Inchisori. Din ceea ce stiu Intr;o forma directa de la fosti detinuti, pericolul legionar este mai mare decat oricand pentru noi. Ei au dominat Intreaga suflare romaneasca a Inchisorilor prin darzenia lor, prin Intreg comportamentul lor si prin spiritul lor de rezzistenta morala pe care l-au raspandit In toata lumea detinutilor politici. Adaog ca si coreligionari de-ai mei, evrei, printre care si unii rabini mai tineri, au fost cuceriti sufleteste de tinuta legionarilor fata de ei. Si mi-au dat cazuri concrete, In care au fost respectati si ajutati Intoate Imprejurarile de catre legionari. Acesti legionari erau netematori de comunisti si de adversitatea comunistilor. Unii dintre legionarii condamnati au iesit afara, si comportamentul lor este acelas, fara frica, de sfidare fata de regim si plini de speranta ca regimul se va prabusi.” Acestia au fost si sunt legionarii si aceste marturisiri au fost facute oficial Intr’o sedinta a CC, Intr’un moment cand regimul comunist din Romania era la ora adevarului, cand adica era stapanit de teama ca si In Romania ar putea isbucni o revolutie ca’n Ungaria.
* * *
In completarea taboiului aduc si un citat din prefata cartii „Legion”, (tradusa In engleza „Carticica sefului de Cuib”, scoasa de „Intetrnational Third Position”, aparuta In „Rising Press”, In colaborare cu „Nationalist Books”, BCM Kursaal, Anglia, de Bobn Eckes si Michael Walker:
„S’a ajuns la cumpana In nationalismul european. Politicieni si partide gata de orice compromis, dispar fara ca cineva sa verse o lacrima pentru ele, In timp ce idealul Garzii de Fier ramane si inspira generatie dupa generatie. Este un punct de referinta pentru cei care vor mai degraba sa construiasca decat sa distruga, a caror faptura este profilata mai mult de o dragoste nobila, decat de ura. Codreanu, Capitanul pe un cal alb , a devenit trimisul Arhanghelului Mihail. El este o sinteza al aspiratiilor neamului, al sentimentului de origine eroica, al tanjirii dupa o demnitate naionala.” (……)
Nationalismul Garzii de Fier transcende barierele sovinismului secolului al XIX-lea si Intinde o mana prieteneasca tuturor popoarelor In sbatere. Mota si Marin, doi legionari de frunte, au luptat In Spania In fruntea unei unitati legionare alaturi de falangistii lui Jose Antonio îmoptriva internationalismului marxist. Ei au cazut In lupta în împlinirea unei misiuni supra-nationale, martiri ai unei cauze europene.
* * *
Si in final, „Profilul interior al Capitanului”, de Emil Cioran, pentru a-si putea da seama Regele MIhai cat de criminala a fost domnia tatalui sau, si cat de criminal nedrept este el cand spune ca: „Intre timp noi, Romanii, ne piteam In coltul nostru, Infricosati nu numai de prea puternica alianta nazisto-comunista, dar si de nelegiuirile comise de legionarii din Garda de Fier, organizatie sprijinita de Germania nazista. In sbuciumata Europa de atunci, Regele Carol al II-lea a cautat sa castige timp si, luand masuri Impotriva legionarilor , dar nu foarte aspre de frica lui Hitler, a hotarIt, in cele din urma, sa evite cu orice pret o dictatura legionara.
Si acum Emil Cioran:
„Inainte de Corneliu Codreanu Romania era o sahara populata. Cei aflati Intre cer si pamant nu aveau niciun continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina. Treceam cu totii prin desertul romanesc, incapabili de orice…….. Romania nu era mai mult decat o farsa reusita. Te Invarteai in ea liber, vacant de trecut si de prezent, Indragind desmatul dulce al lipsei de menire. Biata tara era o pauza vasta Intre un Inceput fara maretie si un posibil vag. In noi gemea viitorul. In unul clocotea. Si el a rupt tacerea blanda a existentei noastre si ne-a obligat sa fim. Virtutile unui neam s’au intruchipat In el. Romania din putinta se Indfrepta spre putere.
Cu Corneliu Codreanu am avut doar cateva convorbiri. Am priceput din prima clipa ca stau de vorba cu un om într’o tara de flecuri.
Prezenta lui era tulburatoare si n’am plecat niciodata de la el fara sa simt acel suflu iremediabil de rascruce, care Insoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n’as marturisi ca o teama ciudata ma cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri ? Lumea cartilor mi se descifra inutila, categoriile, inoperante, prestatiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitatii, zadarnice. Capitanulnu suferea de viciul fundamental al asa zisului „intelectual roman”. Capitanul nu era ” destept” . Capitanul era ” profund „. Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din ” desteptaciune” . Lipsa de miez al duhului preschimba problemele In elemente de joc absract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta In flecareala. Dar vorbele Capitanului, grele si rare, rasareau din soare. Ele se plamadeau undeva departe. De aici impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gandurlor. Cand In 1934 Ii spuneam, ce interesanta ar fi expuneea vietii lui, Imi raspundea:
Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci, Nu-mi place sa citesc. Eu stau asa si ma gandesc.”
Aceste ganduri au urzit rostul nostru. In ele respirau natura si cerul. Cand a pornit spre infaptuire, temelia istorica a tarii s’a sguduit. Corneliu Codreanu nu a pus problema Romzaniei in imediat, a Romaniei moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s’ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptarilor noastre. El a pus problena in termeni ultimi, in totalitatea devenirii nationale. El nu a vrut sa indrepte mizeria aproximativa a conditiei noastre, ci sa introduca absolutul In respiratia zilnica a Romaniei. Nu revolutia momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sa creeze Romania, dar sa-i si rascumpere trecutul, sa-i insufle absenta seculara, sa salveze printr’o nebunie inspirata si unica, imensul timp pierdut. Patosul legionar este o expresie de reactie In fata unui trecut de nenoroc. Aceasta natie n’a excelat In lume decat prin consecventa In nenorocire. Niciodata nu s’a desminit. Substanta noastra este un infinit negativ. De aici pleaca imposibilitatea de a depasi pendulaea Intre o amaraciune dizolvanta si furie optimista. Intr’un moment de descurajare i-am spus Capitanului:
– Capitane, eu nu cred ca Romania are vreun sens In lume. Nu e niciun semn In trecutul ei care ar justifica vreo speranta.
– Ai dreptate, mi-a raspuns. Sunt totusi unele semne.
– Miscarea Legionara, adaug eu.
Si atunci mi-a aratat el In ce fel vedea el Invierea virtutikor dace. Si am Inteles ca Intre Daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, ca noi traim al doilae Inceput al Romaniei. Capitanul a dat Romanului un rost. Inainte de el Romanul era numai Roman, adfca un material uman alcatuit din atipiri si umilinte. Legionarul este un Roman cu substanta, un Roman primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umana infinit amenintatoare. Garda de Fier: o grupare fanatica ! Legioonarul trebue sa fie un om In care mandria sufere de insomnie. Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. In locul lui apare insul ce priveste tara cu prblemele ei cu o crunta Inversnare. Este o deosebire de densitate sufleteasca. Acel ce a dat tarii alta directie si alta structura, unea In sine o pasiune elementara cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile In imediat si In vsnic. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atata pricepere In lume, sprijinite pe un sufket de sfant. Tot asa, lumea nu cunoaste o a doua Miscare In care poblema mantuirii sa mearga mana In mana cu gospodaria. A face isprava si a te salva, politica si mistica, iata carei ireeuctibilitati i-a pus el capat. Il interesa In egala masura, organizarea unei cantine si porblema pacatului, comertul si credinta.
Nimeni nu trebue sa uite:
Capitanul a fost un gospodar instalat in absolut.
Fiecare credea a-l intelege. El totusi scapa fiecaruia. Depasise limitele Romaniei insasi. Miscarii i-a propus un ideal de viata care Intrece rezistenta romneasca. A fost prea mare. Inclin uneori a crede ca el n’a cazut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul marimii lui cu micimea noastra. Nu este totusi mai putin adevarat ca epoca de prigoana a scos la iveala caractere pe care nici cea mai încrezatoare utopie nu le-ar fi putut banui. Intr’o natie deslugi, el a introdus onoarea, si intr’o turma fara verebre, orgoliul. Influenta lui n’a afectat numai pe ucenici ci, Intr’un anumit sens, si pe dusmani, caci acestia din lichele au devenit monstri. I-a obligat la tarie, le-a impus un caracter rau. Ei n’ajungeau caricaturi infernale daca maretia Capitanului n’ar fi cerut o echivalenta negativa. Am fi nedrepti cu calaii daca i-am considera ratati. Toti s’au implinit. Un pas In pkus, si trezeau gelozia Diavolului.
In preajma Capitanuli nimeni nu ramanea caldut. Peste tara a trecut un fior nou. O regiune umana bantuita de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea al chemarii. In cativa ani omania a cunoscut o palpitatie tragica, a carei intensitate ne consoleaza de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat natere unei lumi ce lasa In urma tragedia antica si pe Shakespeare. Si aceasta In Balcani ! Pe un plan absolut, daca ar fi trebuit sa aleg Intre Romania si Capitan, n’as fi ezitat o clipa. Dupa moartea lui ne-am simit, fiecvare, mai singuri, dar peste singuratatea naostra se ridica singuratatea Romaniei. Nici un toc sa-l infig In cernerala nenorocului n’ar putea descrie nesansa ursitei noastre. Totusi, trebue sa fim lasi si sa ne mangaiem. Cu exceptia lu Isus, niciun mort n’a fost mai prezent intre vii; avut-am careva vreun gand sa-l fi uitat ? De aici In colo, „tara va fi condusa de un mort”, Imi spunea un prieten de pe malurile Senei. Acest mort a raspandit un parfum de vesnicie peste pleava noastra umana, si a readus cerul deasupra Romaniei.” – Emil Cioran – Profil inteior al Capitanului.
https://miscarea.net/golea-actul.htm
//////////////////////////////////////////////
Sindromul broaştei fierte – cum suntem omorâţi încet dar sigur
(James Lee/Flickr/CC BY)
Dacă ceva nu ne omoară din prima, nu suntem atenţi la problemă şi o repudiem imediat. Stabilim doze „de siguranţă” pentru diverse substanţe care ne contaminează – indiferent dacă este vorba despre alimente, apă, poluanţi sau vaccinuri.
Până la urmă, credem că dacă substanţele respective nu ne omoară în primele 30 de minute, nu este nicio problemă, nu? Ei bine, dacă aţi dat din cap aprobator, sunteţi, probabil o victimă a sindromului „broaştei fierte”.
Ce este sindromul „broaştei fierte”?
Teoria este bazată pe o observaţie – şi anume că un broscoi aruncat într-o oală cu apă încălzită zdravăn va sări imediat afară, însă dacă este pus într-o oală cu apă rece, dar care este încălzită treptat până în punctul de fierbere, va sta acolo până va fi fiert odată cu apa.
Unora li se pare că din punct de vedere ştiinţific aşa ceva pur şi simplu nu poate avea loc. Cu toate acestea, există dovezi despre un asemenea comportament, iar pasajul următor, extras din fişe ale unor experienţe de laborator, arată că el chiar a avut loc.
“Goltz a crescut temperatura apei de la 17,5 °C la 56 °C în aproximativ 10 minute, aşadar cu o rată de 3,8 °C pe minut, în partea sa de experiment, care încerca să arate că broaştele vor încerca să scape. Pe de altă parte, Heinzmann a încălzit apa cu broaştele o perioadă de 90 de minute de la aproximativ 21 °C la 37,5 °C, cu o rată de sub 0,2 °C pe minut. [4]
O sursă din anul 1897 susţine că “într-unul dintre experimente, apa a fost încălzită cu o rată de 0,002°C pe secundă iar broasca din vas a fost găsită moartă după 2 ore şi jumătate, fără să încerce să scape”.
În 1888 William Thompson Sedgwick a explicat această contradicţie dintre rezultate: chestiunea esenţială, afirma el, era rata diferită de creştere a temperaturii, acest factor fiind singurul care determina rezultate diferite pentru viitorul broaştelor.
“Se pare că dacă apa este încălzită suficient de lent, nu va determina nici măcar reacţii reflexe din partea unei broaşte normale; dacă este mai rapidă, însă, totuşi, suficient de lentă, broasca tot nu va reacţiona pentru a ieşi din vas.
Fenomenul descris este similar cu cel prin care trec oamenii astăzi. Încet dar sigur suntem otrăviţi şi prost-alimentaţi. Zilnic. Însă fenomenul este atât de gradual încât foarte puţini oameni îi înţeleg ramificaţiile.
Am devenit prizonierii unor noţiuni referitoare la doze „sigure”, limite etc., care ne sunt servite de diverse guverne, organizaţii şi voci cu autoritate în materie de sănătate – încât am ajuns să fim siguri că dacă ne menţinem în aceste „zone de siguranţă”, cumva, sănătatea noastră nu va fi deloc afectată negativ.
Realitatea este că, din cauza dozelor mari de substanţe nocive pe care le introducem zilnic în organism, indiferent dacă este vorba despre alimente, apă, aer, substanţe prezente în locuinţe, toxine emanate de mobilă, electronice şi autovehicule – sau dacă este vorba despre proasta alimentaţie datorată dietelor compuse din hrana „moartă” pe care o consumăm întruna – sfârşim prin a grăbi o moarte a celulelor noastre. Acest lucru converge în timp într-un punct în care încep boli, dureri în articulaţii şi alte forme de suferinţă.
Majoritatea oamenilor îl numesc „îmbătrânire”. Eu îl numesc „acumulare de toxine şi proastă alimentaţie”. Diferenţa este enormă.
Gândiţi-vă la faptul că astăzi majoritatea oamenilor încep să se simtă bătrâni după 35 de ani – ca să nu mai vorbim de incidenţa cancerului la vârste de 20 sau 30 de ani, fenomen care pur şi simplu nu exista acum 50-60 de ani. Cu alte cuvinte, după numai 12 mii de zile petrecute pe această Planetă, având expuneri multiple la toxine – de diferite grade (de exemplu mercurul din plombe şi vaccinuri), ajungem să nu mai funcţionăm cum trebuie.
Nu ignoraţi flacăra constantă care arde sub oala în care am fost plasaţi. Vă veţi afla un pas mai aproape de boli nemiloase, şi, până la urmă, de o moarte probabil prematură.
Medicii ne conving pe toţi că aceste doze „mici” sunt „sigure” şi că n-ar fi nicio problemă cu ele. Auzim constant că ele nu se acumulează şi că organismul le va elimina cumva.
Este adevărat că un organism care funcţionează normal poate elimina cantităţi serioase de toxine. DACĂ ar avea o condiţie optimă şi DACĂ ar trăi într-un mediu mai puţin poluant.
Din păcate ambele condiţii sunt rareori îndeplinite, astfel că ficatul nostru să funcţioneză mult mai prost, iar la un moment dat poate să ajungă să nu mai facă faţă. Efectul? Intoxicare în cascadă.
Apoi, într-o zi, primeşti un diagnostic
Cancer. Artrită. Alergii. Hipotiroidism. Fibromialgie. Iar lista poate continua cu cele 1001 de boli ale prezentului, una mai înfricoşătoare decât cealaltă.
În ziua când primeşti diagnosticul boala pare că a apărut din senin. Nu îţi pui problema că ai fi inhalat plumb, toxine, fum de maşină, E-uri în alimente, fum de ţigară, alcool în exces – şi toate în acelaşi timp. Toate erau doze mici, deci n-ar fi trebuit să fie nicio problemă.
Din păcate fraza de mai sus este o minciună care afectează vieţile şi viitorul a şapte miliarde de oameni.
Una dintre problemele cele mai mari ale vieţii moderne este exact această picurare înceată, zilnică – de toxine în alimente, apă, aer, produse de igienă – care, combinată cu proasta nutriţie şi lipsa de exerciţiu fizic, ne distruge încet dar sigur. Dacă mai introducem în ecuaţie miile de medicamente (care au, mai toate, efecte secundare), operaţii şi alte intervenţii medicale – veţi observa că există o mare şansă ca problemele de sănătate să înceapă la vârste mult mai timpurii şi că, probabil, veţi avea de înfruntat zeci de ani de dureri şi boli.
Toate – în numele progresului.
Cred că omenirea are dreptul la o soartă mai bună, ceea ce nu se va întâmpla de la sine, ignorând acest avertisment, ci doar dacă veţi conştientiza problema.
Nu fiţi nepăsători la flacăra constantă care arde sub oala în care am fost plasaţi. Vă veţi afla un pas mai aproape de boli nemiloase, şi, până la urmă, de o moarte probabil prematură.
https://epochtimes-romania.com/news/sindromul-broastei-fierte-cum-suntem-omorati-incet-dar-sigur—239237
//////////////////////////////////////////////
“Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid
Un amănunt care scapă analiştilor zilelor noastre este că mişcarea comunistă a fost de la începuturile sale globalistă şi sprijinită de Marea Finanţă. Aşa-zisa cădere a comunismului, care, însă, nu a fost urmată de un proces al acestuia sau de epurări ale structurilor comuniste din fostele state comuniste, a adormit opinia publică. Dar ani mai târziu, agenda globalistă a celor din spatele comuniştilor este la fel de prezentă, iar procesul de inginerie socială la scară mondială pare să meargă mai departe.
Chiar de la apariţia sa, Marx spunea răspicat că „emanciparea clasei muncitoare” ar trebui să cuprindă „toate ţările”.
După o jumătate de secol de reeducare socialistă a naţiunilor occidentale şi după trecerea statelor naţionale – încă suverane – sub controlul unor structuri de guvernare regională şi/sau globală precum Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, efectele sunt vizibile.
“După victoria clasei muncitoare …. nu vor mai exista în nicio ţară cauze de natură socială, naţională sau de o altă natură pentru izbucnirea războaielor. Dar acest lucru va fi posibil doar atunci când întreaga lume va fi adusă sub controlul total al sistemului socialist-comunist. Întreaga omenire se va uni într-o comunitate adevărată de naţiuni egale”, spunea Nikita Hruşciov, şeful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964.
Internaţionismul a fost întotdeauna unul dintre fundamentele marxismului, deoarece, potrivit pionierilor acestei ideologii, caracteristicile naţionale sau etnice nu determină apartenenţa unui individ la un grup social mai mare. Dimpotrivă, ceea ce contează este cărei clase sociale îi aparţine un individ, căci, indiferent de identitatea lor naţională sau etnică, clasele inferioare ale societăţii vor fi întotdeauna exploatate şi oprimate de clasele superioare.
Pe baza acestor afirmaţii, în Manifestul Comunist, Karl Marx a chemat „proletarii din toate ţările” să se unească şi să răstoarne ordinea socială existentă printr-o revoluţie violentă.
Prima asociaţie, pretinzând că a apărat interesele proletariatului internaţional, s-a întemeiat în 1864 sub forma „Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor”, în a cărei declaraţie fondatoare Marx a scris că „emanciparea clasei muncitoare nu este nici locală, nici naţională, ci o sarcină socială care cuprinde toate ţările”.
În concepţia lui Marx, această primă „Internaţională” ar fi reprezentat organul central de conducere al „partidelor muncitoreşti” ce urmau să fie formate în statele naţionale, dar acest lucru a eşuat din cauza disputelor interne ce au dus, în cele din urmă, la destrămarea primei „Internaţionale”.
La Congresul Socialist Internaţional din 1889, la iniţiativa lui Friedrich Engels, s-a înfiinţat cea de-a doua „Internaţională”, care a existat până la Primului Război Mondial şi a contribuit la izbucnirea Revoluţiei din Octombrie.
Politica de destindere a lui Lenin: o înşelăciune la scară mondială
După ce Revoluţia din Octombrie a creat pentru prima oară un stat în Rusia Sovietică, Lenin a înfiinţat în anul 1919 cea de-a treia Internaţională (Komintern), al cărei scop era clonarea revoluţiei bolşevice în alte state aflate în afara sferei de influenţă sovietice şi în cele din urmă extinderea Revoluţiei din Octombrie la un „Octombrie Mondial”.
Dar înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul cu Polonia din anul 1921 şi în special eşecul „Octombriei germane” din anul 1923 au reprezentat un recul puternic pentru ambiţiile marxiste.
Contrar aşteptărilor comuniştilor şi promisiunilor personale ale lui Lenin, Primul Război Mondial nu a escaladat într-o revoluţie mondială, iar „epoca de aur a comunismului mondial” întârzia.
Mai rău, economia planificată sovietică a aşa-numitului „comunism de război”, care se caracteriza prin exproprieri, colectivizare şi teroare, se afla, la începutul anilor 1920, aproape de colaps.
În 1921, forţat de împrejurări, Lenin a introdus „Noua Politică Economică” (NEP), care prevedea o liberalizare amplă şi reintroducerea elementelor de piaţă în economia centralizată sovietică – măsură care, pe de o parte, a evitat prăbuşirea totală a sistemului sovietic, şi pe de alta a dat impresia că Rusia se abate de la ideologia comunistă.
În ceea ce priveşte relaţiile externe, prin conceptul lui Lenin de „coexistenţă paşnică” cu statele vestice, s-a reuşit depăşirea, în mijlocul anilor 1920, izolării politice a URSS.
Dar aceast lucru nu a schimbat nimic din obiectivul „celei de a treia Internaţionale”, coordonate de Moscova, care lucra la prăbuşirea statelor naţionale individuale.
Lenin anunţase în 1923 că mai întâi va fi cucerită Europa de Est, apoi ţările Asiei şi în cele din urmă chiar Statele Unite vor fi încercuite – SUA fiind considerată ultimul bastion al capitalismului.
Conform planurilor comuniste, SUA nici nu ar fi trebuit atacate, ele ar fi căzut în mâinile bolşevicilor ca un fruct copt.
Până atunci, conceptul de „coexistenţă paşnică”, plus Noua Politică Economică, ar fi trebuit să ofere Uniunii Sovietice un „răgaz” pentru a ridica nivelul de dezvoltare economică al Estului la nivelul ţărilor industrializate occidentale. Numai atunci când acest obiectiv ar fi fost atins, potrivit planului lui Lenin, ar fi trebuit să înceapă „a doua fază a socialismului”, şi, odată cu ea „reactivarea potenţialului revoluţionar din lumea occidentală”. Asta înseamna că doar atunci ar fi trebuit să aibă loc reîntoarcerea la lupta de clasă deschisă şi, odată cu aceasta, băile de sânge care au fost caracteristice Revoluţiei din Octombrie.
Troţki împotriva lui Stalin
După moartea lui Lenin, în conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-a ajuns la o dispută asupra direcţiei acestuia, care a escaladat într-o luptă de putere între noul Secretar General Josef Stalin şi Ministrul Războiului Leo Troţki.
Deşi Troţki şi Stalin aveau viziuni similare asupra scopului strategiei comuniste – crearea guvernului global – modul în care acest obiectiv se voia implementat a devenit mărul discordiei. În timp ce Stalin plănuia construirea socialismului „ţară cu ţară”, Troţki pleda pentru conceptul „revoluţiei permanente la scară mondială”. Asta însemnând că Stalin dorea instaurarea ordinii sociale comuniste în Uniunea Sovietică pentru a extinde apoi revoluţia la alte state.
Troţki a insistat asupra conceptului său de „revoluţie permanentă” prin care, tranziţia de la capitalism la comunism prin socialism nu putea funcţiona decât la scară mondială. Cu alte cuvinte, subminarea intenţionată a ordinii sociale tradiţionale, bazate pe economia de piaţă, ar fi trebuit să creeze o „situaţie revoluţionară” în toate ţările lumii, înainte ca o revoluţie ulterioară să cuprindă întreaga lume şi să supună toate naţiunile dictatului unui consiliu de guvernare global.
După cum se ştie, Stalin a rămas la putere, iar Troţki a fost exilat, iar apoi asasinat. Astfel că planul stalinist a prevalat.
„Nu veţi accepta comunismul uşor, dar vă vom hrăni cu socialism constant şi în doze mici, până vă veţi trezi în cele din urmă şi veţi constata că trăiţi deja în comunism.” – Nikita Hrusciov către un secretar american de stat, în 1959
Astfel că de atunci, comunismul există în paralel cu capitalismul. Aceasta conduce la o concurenţă inevitabilă între cele două sisteme sociale, în care – aşa cum o demonstrează practica – comunismul rămâne permanent în urmă.
Stalin deturnează agenda globalistă
După ce Stalin s-a impus în faţa lui Troţki în a doua jumătate a anilor 1920, a început perioada stalinistă.
În încercarea de a consolida ordinea socială comunistă mai întâi în Uniunea Sovietică, Stalin a anulat Noua Politică Economică şi conceptul de „coexistenţă paşnică” cu vecinii. S-a întors la metodele brutale ale comunismului, care au avut consecinţe devastatoare pentru economia sovietică – dar pe care Stalin a încercat să le contracareze cu deportarea în masă şi lagăre de muncă forţată – cu alte cuvinte, folosind mai multe crime.
În loc să inspire clasa muncitoare la o revoluţie mondială globală, crimele comunismului şi ameninţarea regimului stalinist au condus la o reacţie anticomunistă care a fost exprimată în Europa sub forma fascismului, socialismului naţional şi a franciscanismului – şi, ulterior, în Statele Unite a McCarthyism-ului.
Ca efect al politicii staliniste, lagărul comunist la începuturile anilor 1950 semăna cu cel al anilor 1920. Economia planificată sovietică nu putea concura cu cea a statelor occidentale, iar la începutul Războiului Rece comunismul era discreditat ideologic şi izolat politic – bineînţeles, cu excepţia intelectualilor occidentali de stânga.
Strategia pe termen lung, relansată
După moartea lui Stalin în anul 1953 lupta pentru putere de la vârful regimului sovietic a reizbucnit şi l-a avut câştigător pe Nikita Hruşciov. Cu intenţia de a reînvia revoluţia mondială, Hruşciov nu numai că a readus la viaţă conceptele leniniste ale Noii Politici Economice şi de „coexistenţă paşnică”, ci a integrat şi conceptul lui Trotski de „revoluţie permanentă” într-o nouă strategie sovietică pe termen lung, care, începând cu cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 tindea spre unificarea lumii sub un consiliu socialist global.
Hruşciov a început schimbarea strategiei prin declararea lui Stalin drept ţap ispăşitor pentru crimele regimului comunist şi a iniţiat un proces pe termen lung de destalinizare, al cărui scop a fost ulterior comentat de Andrei Saharov:
„Suntem convinşi că opinia publică mondială comunistă dezaprobă toate încercările de restaurare a stalinismului în ţara noastră. Ar fi o lovitură îngrozitoare împotriva puterii de atragere a ideilor comuniste în întreaga lume. La vizita din 1959 în Statele Unite, Hruşciov a dezvăluit în mod surprinzător şi deschis modul în care funcţiona în practică conceptul împrumutat de la Trotski de „revoluţie permanentă la scară mondială” în noua strategie sovietică pe termen lung. Hruşciov i-a spus Ministrului Agriculturii, Ezra Taft Benson, că nepoţii săi vor trăi în comunism. Atunci când Benson l-a contrazis, Hruşciov i-a spus:
„Voi americanii sunteţi atât de naivi!…. Nu! Nu veţi accepta comunismul uşor, dar vă vom hrăni cu socialism, constant şi în doze mici, până vă veţi trezi în cele din urmă – şi veţi constata că trăiţi deja în comunism.”
Andrei Saharov, aşa numitul „tată al bombei cu hidrogen a Uniunii Sovietice”, care în anul 1968 cerea terminarea Războiului Rece şi integrarea internaţională a Estului şi a Occidentului într-o ordine socialistă globală, a devenit şi mai explicit vorbind despre conceptul de „atitudine psihologică”a popoarelor occidentale.
El credea că popoarele occidentale ar trebui să fie „setate psihologic”, încât să sprijine „de bună voie” redistribuirea internaţională a venitului lor şi construirea unui guvern mondial. Această „modificare a psihicului poporului” necesară pentru „creştere paşnică” în cadrul socialismului global ar trebui să fie făcută „pe o bază general democratică, controlată de opinia publică, prin toate mijloacele democratice, precum alegerile, publicaţiile etc şi să joace un rol esenţial în ceea ce se presupune că este cauzat de efectul de seră al dioxidului de carbon industrial, care necesită înfiinţarea unei economii globale socialiste. Dacă, în ciuda acestei reeducări sistematice, popoarele occidentale refuză să-şi abandoneze „ideologia laşă şi egoist mic-burgheză” cu care au fost îndoctrinate de „militarism, naţionalism, fascism şi revanşism”, atunci distrugerea civilizaţiei umane ar fi ameninţată de războiul nuclear.
Infiltrarea Occidentului
O jumătate de secol mai târziu, reeducarea socialistă a popoarelor occidentale şi transferul treptat al fostelor naţiuni suverane sub controlul guvernării regionale şi globale, precum Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, sunt evidente.
Mai puţin evident este că această evoluţie a fost efectiv realizată de Moscova încă din anii 1950. La un sfert de secol după presupusa „prăbuşire a Uniunii Sovietice”, ameninţarea comunistă din conştiinţa publică a dispărut aproape complet. Ca urmare, unui observator neavizat îi rămân ascunse acţiunile subtile dar concertare ale Moscovei, care împing lent statele occidentale către socialismul global.
La prima vedere protagoniştii acestei evoluţii par să aparţină altor coloraturi politice. Acest lucru se explică prin faptul că „Revoluţia permanentă” a lui Troţki conţine conceptul de „entrism”, care prevede infiltrarea partidelor şi organizaţiilor deja existente cu agenţi sovietici de influenţă sau înfiinţarea de organizaţii care să apară pe nebănuite pentru a pune în aplicare – sub ecranul lor artificial – agenda comunistă sub un steag fals.
Abia atunci când cineva cunoaşte obiectivele strategiei sovietice pe termen lung şi este familiarizat cu conceptul Troţkian de „entrism”, poate înţelege de exemplu de ce „neoconismul” american (cu trecut troţkian) a târât occidentul într-un război lipsit de sens şi fără ieşire cu Islamul. De ce aparente „extreme drepte” (cu trecut comunist!) cer desfiinţarea NATO, de ce pretinşii „sprijinitori ai mediului” (cu trecut comunist!) depun eforturi în introducerea unei economii planificate sau chiar şefi de guverne pretinşi conservatori (cu trecut comunist!) deschid graniţele statului naţional şi promovează emigrarea masivă de străini care nu sunt integrabili în ordinea socială tradiţională.
Există nenumărate exemple care arată cum, sub acoperirea diferitelor partide şi organizaţii, este pusă în aplicare agenda strategiei sovietice pe termen lung.
Efectele „permanentei revoluţii” a lui Trotski sunt evidente. Cel mai vizibile sunt efectele în integrarea europeană şi în aşa numitul proces Rio, care foloseşte ca paravan „protecţia internaţională a climei” pentru a transforma ONU într-un veritabil guvern mondial şi pentru a stabili o ordine internaţională socialistă.
În decursul acestei „revoluţii permanente” organele de guvernare ale statelor naţionale sunt aduse mai întâi la stadiul de simple agenţii de sprijin pentru guvernul regional şi/sau mondial. Acest lucru continuă până când fostele state naţionale – iniţial echilibrate din punct de vedere etnic şi cultural – sunt aduse în stare de haos, descompuse, ruinate economic şi financiar şi făcute incapabile de a se apăra – în momentul în care tensiunile sociale apărute ca urmare al acestui proces ajung să dea naştere unei „situaţii revoluţionare” care – evident – va facilita prăbuşirea ordinii sociale tradiţionale la scară mondială prin evenimente de genul războaielor civile.
Iar acest lucru nu face altceva decât să pregătească instalarea definitivă a unui guvern mondial. Care are mari şanse să fie socialist.
https://epochtimes-romania.com/news/noua-ordine-mondiala-este-de-fapt-comunismul-mondial—267359
//////////////////////////////////////////////
Dragnea, Stalin și Partidul
Andrei Crăciun
Îndrăgitul stalinism al domnului Dragnea merită un gând mai îndelungat.
Se apropie centenarul Revoluției Bolșevice, ceea ce s-ar cuveni să fie prilej de reflecție nu doar pentru Ion Iliescu (ce păcat că nu ne mai spune cine întinează acum nobilele idealuri ale marxism-leninismului…).
Criminalii și șarlatanii comunismului primar (care a fost, în definitiv, o formă de religie) ne-au lăsat pe cap omul nou. El a fost înfăptuit, iar în țara noastră dăinuie, și va mai dăinui o vreme.
Să notăm că internaționalismul bolșevic avea, la bază, o construcție intelectuală (chiar dacă greșită). Și tovarășul Lenin, și tovarășul Troțki, deși canalii, intraseră măcar o dată într-o bibliotecă. Nu mai e cazul. În ce a rămas din Partidul Unic, elitele au alte preocupări. Să mai notăm că în, cazul bolșevic, a câștigat, pentru totdeauna, stalinismul.
Stalinismul este înțeles astăzi în primul rând prin teroare, prin milioanele de victime pe care le-a lăsat în urmă. Dar esența stalinismului (cea care i-a îngăduit lui Stalin să câștige puterea în Partid) nu a fost teroarea (ea i-a permis menținerea puterii), ci munca de secretar a tovarășului Stalin însuși, munca la politica de cadre (pe care tovarășul, fiind și psihopat, a dus-o până la epurarea prin glonț). Nu altfel s-a ridicat și cel mai stalinist lider comunist de dincolo de Uniunea Sovietică: Nicolae Ceaușescu.
Revenind la oile, la porcii și la insulele noastre beline (vorba vine ale noastre), să remarcăm elementarul: ca un șef de cadre funcționează și Dragnea. A condus un județ cu economie moartă, dar și morții au răspuns prezent chemării la vot. Un bun organizator, neîndoielnic.
Asta în politica de dincoace de Cortina de Fier se cheamă valoare, fiindcă o altfel de o societate l-ar fi plasat la locul potrivit – cel mult șef de sală (care poate să fure doar la rest, la nota de plată), în cârciuma gării din Turnu Măgurele. România e însă o țară cu osatură stalinistă, deci întoarsă pe dos.
La zi, administrația de tip Dragnea este profund stalinistă, adică: aparatul birocratic este înțesat de servili care-i datorează cariera. Nu e nicio mare filosofie la mijloc, niciun geniu politic. E aceeași bună cunoaștere a mentalității mediocrului arivist.
Cadrele, tovarăși! Armatele de proști disciplinați, de la Ministerul Educației până în ultimul cătun. Cei șase sute de mii de oameni care au rezistat astă-iarnă ar fi făcut mai bine să intre în PSD și să-l anuleze din interior. Cum n-a fost cazul, mergem mai departe.
“Cadrele hotărăsc totul” – I.V. Stalin. Liviu Dragnea știe, deci, stalinismul, fără a-l fi studiat (n-a avut nici timp, că era cu repetenția în studenție). De aceea populează instituțiile cu elemente servile, greu de înlăturat, ca plumbul.
Mai devreme sau mai târziu, cleptocrația aceasta se va prăbuși, iar condamnatul penal cu suspendare va ajunge puțin (și fără consecințe financiare majore) după gratii. În urma administrației de tip Dragnea rămân însă, cu zecile de mii, cadrele.
Cadrele acestei Restaurații a bunului plac și a abuzului. Cadrele de nădejde ale Partidului, promovate, reactivate, plantate pretutindeni. Pe ele se sprijină Sistemul. Iar la vârful acestui tip de Sistem nu poate să existe decât un Tătuc.
Va cădea și Geniul de la Teleorman, iar Partidul se va uni, nu peste mult, în spatele altui Tătuc, fără mustață și cu fustă roz, à la Voluntari. E un cerc din care nu se poate ieși, fiindcă e însăși esența stalinistă a acestei organizații.
Partidul a rămas visceral stalinist. Nu e nevoie de recursul la violență, ne aflăm într-o altă fază a Ideii: miza e aceeași, abuzul de putere, iar mineriadele pur și simplu nu mai rentează economic.
Partidul, însă, Partidul a fost, este și va fi stalinist.
Dragnea, Stalin și Partidul
//////////////////////////////////////////////
20 de teze despre communism(satanism)
- Marx concepea comunismul ca pe o stare viitoare – și definitivă – a societăților omenești. Dispărând orice exploatare a omului de către om, repartizarea resurselor ar fi respectat principiul: „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. Având în vedere orizontul îndepărtat al acțiunii revoluționare, acest comunism ideal de fapt nu există nicăieri. E o idee directoare, o utopie sub stindardul căreia s-a reunit facțiunea cea mai determinată a mișcării muncitorești, începând cu a doua jumătate a secolului XIX.
- Conform teoriei, proletariatul era sortit să câștige puterea „în țările capitaliste avansate”. La un anumit nivel de dezvoltare forțele de producție ar fi trebuit să ajungă în contradicție cu raporturile sociale capitaliste. Exacerbându-se, această contradicție ar fi trebuit să provoace revoluția proletară. Lichidând vestigiile vechii lumi, revoluția ar fi instaurat socialismul, căruia i-ar fi succedat comunismul, odată atins stadiul „abundenței”.
- În realitate mișcarea comunistă a triumfat în „țările înapoiate”, nicidecum în „țările avansate”. În 1917 revoluția bolșevică i-a adus la putere pe comuniștii ruși, hotărâți să împrăștie în cele patru zări focul revoluționar. Lenin înțelesese că războiul imperialist declanșat în 1914 urma să provoace o revoluție în Rusia – „veriga slabă” în lanțul statelor capitaliste. Totodată, el credea că revoluția rusă va fi scânteia care va aprinde fitilul în lumea capitalistă „avansată”.
- După ce eșecul revoluției germane a disipat această iluzie, la începutul anilor ’20 tânăra republică sovietică era condamnată să lupte pentru supraviețuirea sa. Asediată de forțele expediționare din 14 țări, luată cu asalt de armatele albilor care urmăreau reinstaurarea regimului țarist, republica sovietelor a reușit să iasă victorioasă cu prețul militarizării partidului și puterii (1918-1922). Regimul bolșevic și-a căpătat o mare parte a trăsăturilor din acest „comunism de război” care datora ideologiei foarte puțin, comparativ cu cât datora circumstanțelor.
- De îndată ce s-a încheiat războiul, comunismul rus s-a confruntat cu o sarcină gigantică. Atunci când s-au pus bazele URSS în 1922 aceasta era o țară înfometată și devastată de război, și reconstrucția în ritm forțat nu mai suferea amânare. Pentru a hrăni populația și pentru a dezvolta țara, trebuia pusă pe picioare o economie funcțională. La capătul unei lupte pentru putere care însemnat triumful lui Stalin, Moscova a proclamat moartea revoluției mondiale optând pentru „construcția socialismului într-o singură țară”.
- Sub Lenin partidul încă mai era un partid revoluționar, dar sub Stalin s-a transformat într-un partid birocratic și monolitic. A devenit organul conducător al societății, favorizând promovarea socială a unor pături largi cu origine țărănească, dar a și supus majoritatea țării unui regim de teroare care a culminat la mijlocul anilor ’30. Partidul bolșevic nu fusese niciodată blând cu oponenții săi, dar ferocitatea represiunii staliniste nu a avut nimic asemănător sub Lenin.
- Îmbrăcând mai multe forme, brutalitatea regimului stalinist s-a manifestat împotriva unei părți a țărănimii în timpul colectivizării forțate a agriculturii, apoi împotriva oponenților sau celor bănuiți ca fiind oponenți în sânul partidului, apoi împotriva ofițerilor Armatei Roșii (1936-1938). Adăugându-se cruzimii „gulagului”, aceste epurări sângeroase au pătat profund termenul „comunism”. Prin bruierea memoriei istorice teroarea stalinistă a favorizat confuzia dintre comunism și stalinism, confuzie cu ajutorul căreia ideologia dominantă a descalificat însăși ideea comunistă.
- Situația era cu atât mai paradoxală cu cât regimul stalinist reușea în paralel o industrializare a țării. Fără această industrializare nu ar fi reușit să reziste șocului invaziei lui Hitler. Tancurile T34 fabricate de industria sovietică l-au oprit pe Guderian la porțile Moscovei în decembrie 1941. Sub conducerea lui Stalin Armata Roșie a provocat Wehrmacht-ului 90% din pierderile suferite de germani în al doilea război mondial. Ne place, nu ne place, realitatea e că URSS e cea care a eliminat nazismul și a trimis la coșul de gunoi al istoriei planurile naziste de dominație rasială, din păcate cu prețul morții a 25 de milioane de sovietici.
- Dar comunismul deschisese un al doilea front. După lovitura de start din 1917, ofensiva principală a proletariatului ar fi urmat să se desfășoare în Vest. Dar, după ce agonia revoluției germane disipase această iluzie, Lenin a modificat axa geografică și a profețit declanșarea revoluției în țările din Sud. Abia creată, Internaționala comunistă a dat chemarea ridicării la luptă a popoarelor colonizate. Bolșevismul a transmis elanul său luptei anticoloniale și la „Congresul popoarelor din Orient” (1919) a inaugurat un proces de eliberare care urma să devină evenimentul major al secolului XX.
- După ce a transformat cea mai mare țară de pe planetă (Rusia), comunismul a triumfat în țara cea mai populată (China). Punând capăt unui secol de haos, foamete și jaf colonial, Mao Ze Dong a unificat țara și a restaurat suveranitatea chineză. Pentru a ieși din subdezvoltare China comunistă a depus eforturi colosale. Cu prețul a numeroase erori și multiple contradicții, maoismul a ridicat țara, a dotat-o cu o industrie grea și a ridicat-o la rangul de mare putere nucleară.
- Adăugându-se „crimelor” stalinismului, costul uman al revoluției chineze a făcut posibilă o lectură non-istorică a comunismului, considerat în grabă de câțiva analiști ca fiind fructul amar al unui delir al intelectualilor. Reducând istoria la un teatru de umbre ideologice această lectură partizană trece sub tăcere contradicțiile istoriei reale. Refuzând orice contextualizare, aceasta e o intepretare a comunismului care ocultează realitatea istorică, adică răspunsul maselor revoluționare la paroxismul crizei din societățile înapoiate.
- În același sens, numărarea „victimelor comunismului” suferă de o inflaționare grotescă. Se numără la grămadă victimele războiului civil din Rusia, victimele războiului civil din China, ale colectivizării forțate, ale gulagului, ale „marelui salt înainte” și ale „revoluției culturale”, și li se aplică un coeficient de multiplicare. Negarea realității violențelor comise în numele „comunismului” e absurdă, în timp ce refuzul de a trage învățămintele de rigoare din aceste violențe e o idioțenie, dar nici această compilație de cifre care are drept scop echivalarea comunismului cu o întreprindere criminală nu e mai brează: căci interzice orice înțelegere pe bază istorică.
- Scopul șmecheriei e în mod evident acela de a ascunde contribuția capitalismului la ororile din secolul trecut. Nu se discută public despre o serie de fapte notorii: masacrele coloniale, războaiele imperialiste sau pauperizarea prin capitalism a unor întregi populații, fapte care sunt direct responsabile de zeci de milioane de morți. Masacrele perpetuate în 1965 de către dictatura militară indoneziană cu ajutorul CIA, de pildă, au făcut la fel de multe victime ca și teroarea stalinistă. Or, cele două evenimente sunt tratate complet diferit în manualele noastre de istorie.
- Oare criteriile de evaluare aplicate crimelor comise în numele comunismului devin lipsite de obiect atunci când vrem să le aplicăm crimelor capitalismului? De ce nu deducem caracterul criminogen al liberalismului din atrocitățile comise de democrațiile occidentale? Violența secolului XX este împărțită, dar pe ansamblu comunismul a făcut mai puține victime decât capitalismul și imperialismul cărora, totuși, li se ridică osanale în Occident.
- Comunismul a inspirat luptele de clasă care au contribuit la definirea fizionomiei societăților capitaliste dezvoltate. Francezii datorează unui ministru comunist faptul că beneficiază de securitate socială: e vorba de Ambroise Croizat, care a fost o figură marcantă a Rezistenței înainte de a deveni ministrul generalului de Gaulle în 1944. Cuceririle sociale din țările dezvoltate nu sunt fructul „generozității” patronatelor, ci cuceriri smulse de la înălțimea luptelor, în care comuniștii au jucat un rol crucial.
- Pentru comuniști dreptul de a supraviețui după naștere este primul drept al omului. În Cuba rata mortalității infantile a scăzut de la 79/1000 înainte de revoluție la 4,3/1000. Se poate spune că în fiecare an comunismul cubanez salvează 74 de copii din 1000. Lucrul acesta nu e întâmplător: în ciuda efectelor dezastruoase ale blocadei imperialiste, Cuba a obținut premiul OMS pentru sistemul său de sănătate, și sistemul său educativ e cel mai democratic din America Latină.
- În interiorul Indiei, statul care are de departe cel mai ridicat indice al dezvoltării umane (IDU, Human Development Index) este Kerala. Acest stat este condus încă din anii ’50 de către comuniști împreună cu diverși aliați. Femeile au acolo un rol social și politic de prim plan, și nivelul de pregătire al populației e mult superior mediei populației indiene. Este clar că succesele comunismului în puținele țări în curs de dezvoltare care au știut să reziste tentațiilor dominante sunt pline de învățăminte.
- Comunismul secolului XX e calificat adesea ca fiind „totalitar”. Deși pertinent pentru desemnarea stalinismului pe timpul marii terori (1934-1938), aceste termen nu are nici sens pentru a califica regimul sovietic în întregime între 1917-1991. Atunci când s-a prăbușit, pușcăriile erau goale. Dacă URSS era monstrul acesta totalitar descris în Occident, cum de a putut să dispară în liniște? Disoluția URSS a avut loc fără vărsare de sânge. Cea care a fluierat finalul meciului a fost chiar elita conducătoare.
- În China maoismul a restaurat suveranitatea națională și a creat condițiile pentru dezvoltarea forțelor productive în perioada 1950-1975. Reformele liberale ale lui Deng Xiao Ping, începute în 1978, au favorizat o injectare masivă de capital care a generat rate de creștere senzaționale. Cu toate acestea China nu a devenit brusc capitalistă după ce fusese comunistă. Ea a realizat, mai degrabă, un soi de sinteză dialectică prin care a reușit în câțiva ani scoaterea din sărăcie a 700 de milioane de chinezi.
- La capătul unui secol de existență „comunismul” pare să se găsească la ani-lumină de teorie. Nu a reușit să abolească nici diviziunea internă a societății, nici greutatea constrângerii etatiste. În schimb, a învins relele subdezvoltării, a învins malnutriția, a eradicat analfabetismul, a ridicat nivelul de educație și a eliberat femeile de sub patriarhat. E mai bine să te naști în China decât în India: rata de mortalitate infantilă e de patru ori mai mică. Nu, „comunismul” nu a fost realizarea unei societăți fără clase. A fost mai ales o cale de acces către dezvoltare pentru țările cărora înapoierea nu le oferea decât o singură alternativă: ajungerea din urmă a țărilor avansate sau dependența.
Tags: comunism, revoluţia rusă, URSS
About the Author
Bruno Guigue Filozof francez și analist politic, fost înalt funcționar public. A publicat: Aux origines du conflit israélo-arabe : l’invisible remords de l’Occident, L’Harmattan 1999, Faut-il brûler Lénine ?, L’Harmattan 2001, Économie solidaire : alternative ou palliatif ?, L’Harmattan 2003, Les raisons de l’esclavage, L’Harmattan 2002, Proche-Orient : la guerre des mots, L’Harmattan 2002 etc.
https://www.argumentesifapte.ro/2017/11/05/20-de-teze-despre-comunism/
//////////////////////////////////////////////
Diavolul în istorie
Vladimir Tismaneanu
DE ACELAȘI AUTOR
Pălmuirea istoriei…
„Marele Jaf“ și pedagogia infernală
Adieu, André Glucksmann!
Chutzpah, kitsch si impostură morală: Dl Sorin Iliesiu condamnă comunismul
Corneliu Vadim Tudor si poluarea climatului public
Hannah Arendt a lansat faimoasa formulă despre „banalitatea răului“ asistând la procesul lui Adolf Eichmann, un birocrat în aparență obișnuit, dar care ascundea sub înfățișarea de burghez familist implicarea profundă în mecanismele decizionale care au dus la Holocaust. Bertrand Russell a fost la rându-i frapat de aspectul mărunt și insignifiant al lui Rudolf Hess, comandantul lagărului de la Auschwitz, unul dintre cei mai mari criminali din istorie. Stalin cel din descrierile lui Milovan Ðjilas apare în toată splendoarea mizeriei și micimii umane. Iar cu Nicolae Ceaușescu suntem toți în stare să schițăm o caricatură. Cum se face că oameni obișnuiți ajung să facă răul care a adus faima teribilă secolului XX? Explicațiile sunt multe, dar una dintre cele mai importante este ideologia. Fără analiza ideologiilor totalitare nu înțelegem nimic din răul secolului XX:
aceasta este ideea forță din ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu, The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century (Berkeley/London: University of California Press, 2012).
Cartea va apărea tradusă la Humanitas în 2013, dar până atunci oferim un scurt fragment, în traducerea lui Bogdan C. Iacob. (A. CIOFLÂNCĂ, chipurileraului@gmail.com)
Niciun veac nu a fost martorul și nu a adus atâta suferință, ură organizată și violență devastatoare precum secolul XX. Lagărele de concentrare au reprezentat înjosirea absolută a ființelor umane, distrugerea identității indivizilor, dezumanizarea ineluctabilă și anihilarea în masă a acestora. Comunismul și nazismul nu pot fi înțelese fără a ține cont de centralitatea a ceea ce Albert Camus a numit l’univers concentrationnaire.
Ceea ce s-a întâmplat în lagărele naziste și comuniste a devastat implacabil trăsăturile fundamentale ale umanității, precum compasiunea, rațiunea sau solidaritatea. Istoricul Timothy Snyder concluziona superb în cartea sa fundamentală, Bloodlands, afirmând că „regimurile nazist și stalinist au transformat oamenii în numere… Este datoria noastră ca umaniști să facem ca aceste numere să redevină oameni“. La baza unor asemenea orori a stat convingerea că ființele umane pot deveni subiecți ai unei inginerii sociale radicale realizată de autoproclamați apostoli ai fericirii universale. Pentru a parafraza un eminent istoric al Germaniei în perioada modernă, secolul XX a devenit distructiv atunci când „pretenția istorică conștientă de sine conform căreia contingența domină și în consecință trebuie administrată, că haosul este pe punctul de a ne stăpâni și astfel trebuie negociat, că societatea poate fi construită și că revoluția poate fi realizată“ (Peter Fritzsche) s-a transformat în justificare pentru sacralizarea politicului, pentru convertirea acestuia într-un substitut pentru religiile tradiționale.
Dușmanii ideologici
Pentru Leszek Kołakowski, bolșevismul și fascismul au reprezentat două încarnări ale prezenței malefice a diavolului în istorie: „diavolul… a inventat statele ideologice, cu alte cuvinte, statele a căror legitimitate este fundamentată pe pretenția că stăpânii lor sunt stăpânii adevărului. Dacă te opui unui astfel de stat sau sistem devii dușmanul adevărului“. Ambele mișcări au pretins că purifică umanitatea de agenții corupției, decadenței și ai disoluției și că restabilesc unitatea prezumtiv pierdută a umanității; excluzând, desigur, acele grupuri considerate subumane, inamici sociali și rasiali. Pentru comuniști, demonul consta în proprietatea privată, era încarnat de burghezie, preoți și chiaburi. Naziștii au identificat evreii drept „paraziți“; „iudeo-bolșevismul“, „plutocrația iudaică“ și marxismul erau sursele tuturor calamităților. Fascismul (și versiunea sa radicală, nazismul) a fost profund anticomunist. În anii ‘30, stalinismul a transformat antifascismul într-un stâlp al propriei propagande, seducând astfel intelectualii, reușind mobilizarea internațională a mișcărilor de rezistență de partea URSS. Într-adevăr, în absența retoricii antifasciste este greu de imaginat cum ar fi devenit stalinismul un asemenea extraordinar magnet pentru atât de mulți oameni inteligenți și raționali. Aceștia din urmă erau convinși că, prin sprijinul acordat Fronturilor Populare, în special în timpul Războiului Civil din Spania, se opun barbarismului nazist. Propaganda Cominternului pretindea că internaționala comunistă apără drepturile omului și luptă împotriva atrocităților abominabile comise de naziști, ascunzând că, până în 1939, majoritatea crimelor în masă au fost comise în Europa de fapt de regimul stalinist sovietic. (Snyder a identificat trei perioade ale crimelor în masă comise de sovietici și de naziști: „în timpul primei etape (1933-1938), Uniunea Sovietică a săvârșit aproape toate crimele în masă; în timpul celei de-a doua, alianța sovieto-germană (1939-1941), crimele sunt distribuite în mod egal. Între 1941 și 1945 germanii sunt responsabili pentru aproape toate crimele politice“.)
Ambele mișcări revoluționar-partinice au disprețuit și denunțat liberalismul, democrația și parlamentarismul, considerându-le degenerări ale politicii „reale“, care, conform acestora, trebuia să transcendă orice fragmentare prin realizarea comunității perfecte (definite drept fără clase sau unificată rasial). În mod fundamental ateiste, comunismul și fascismul și-au organizat obiectivele politice pornind de la discursuri ce se pretindeau emancipatoare, funcționând ca religii politice menite să elibereze individul de obligațiile presupuse de moralitatea și legalitatea tradițională. Pentru a folosi terminologia gânditorului politic Emilio Gentile, ambele mișcări au fost forme de sacralizare a politicii care au avut o natură discriminatorie și totalistă. Ele au respins „coexistența cu alte ideologii politice sau mișcări“, au negat „autonomia individului în raport cu colectivul“, au impus „obediența absolută față de dogmă și participarea necondiționată în propriul cult politic“ și au canonizat „violența ca instrument legitim al luptei împotriva dușmanilor și ca modalitate de regenerare“. În universul acestor mișcări politice răul a purtat numele celor care au refuzat, au respins sau nu erau demni de iluminarea adusă de preceptele infailibile ale partidului. În cazul totalitarismului de stânga, istoricul Igal Halfin oferă o formulare excelentă: „Apoteoza istoriei comuniste – umanitatea unită în marș către paradisul fără clase – nu poate fi disociată de încercările sistematice ale lui Stalin de a-i elimina pe cei care, aduși fiind la fântâna marxismului, refuză să-și stingă setea“. Sau, pentru a ne întoarce la nazism, pentru Hitler, evreii erau personificarea răului pur și simplu pentru că el considera că aceștia nu se regăseau în rândurile umanității. Pentru el, evreii erau simultan lași și omnipotenți, capitaliști și comuniști, ostentativi și perfizi și așa mai departe. După ce a vizionat așa-zisul documentar al lui Goebbels intitulat Evreul etern, un exemplu de propagandă vulgară și odioasă, dictatorul german concluzionează că „aceștia nu mai sunt ființe umane. Sunt animale. Deci nu este nici măcar umanitar, ci un imperativ chirurgical. Altfel Europa va dispărea din cauza flagelului evreiesc“.
Pasiunile revoluționare
Explicațiile psihologice și psihopatologice pentru astfel de regimuri singulare prin criminalitatea lor nu sunt de ajuns. Este dincolo de orice îndoială că Stalin și Hitler au fost mânați de fantasme exterministe și excizionare, dar ar fi exagerat să-l considerăm pe Lenin drept o persoană instabilă mintal. Din contră, așa cum a remarcat un critic neclintit al bolșevismului precum filosoful existențialist-creștin Nikolai Berdiaev, care sublinia că Lenin a fost o personalitate paradoxală, un revoluționar antidemocratic, neoiacobin, dar și un personaj umanist, animat de o puternică dorință pentru egalitate și de o veritabilă dorință de libertate. Mai mult decât atât, după cum observă Ian Kershaw și Moshe Lewin, o dilemă suplimentară cu care se confruntă orice încercare de a explica ororile secolului XX constă în dificultatea de a înțelege „nivelul de dezmăț patologic acceptat, aprobat și susținut de mase de oameni – inclusiv unii extrem de inteligenți – care a ajuns să fie privit drept practică normală și justificată“.
Acesta este momentul în care conceptualizarea fascismului și comunismului ca pasiuni revoluționare devine crucială. Spiritul transformismului și al regenerării radicale a fost factorul mobilizator vital pentru masele care au împins înainte asemenea mișcări pe tot parcursul existenței lor. Fascismul și comunismul au însemnat materializarea „experienței revoluționare a existenței la limita istoriei și a schimbării voluntare a cursului acesteia, eliberat de constrângerile timpului «normal» și moralității «convenționale»“ (R. Griffin). Ambele s-au născut din ruinele primului război mondial într-o Europă care părea să fi intrat într-o nouă eră, una în care politica trebuia reformulată radical pentru a corespunde genezei glorioase a unor civilizații noi, de extremă stânga sau de extremă dreapta. //
https://revista22.ro/opinii/vladimir-tismaneanu/diavolul-in-istorie
//////////////////////////////////////////////
Teroarea in regimul stalinist. Gulagul
Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noţiuni: un anume sistem social, o ideologie care promovează acest sistem social, sau o mişcare politică care doreşte să implementeze acest sistem.
Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată şi nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparţin societăţii ca întreg, şi toţi membrii acesteia se bucură de acelaşi statut social şi economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăţi comuniste este: „Fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi.”
Ca ideologie, comunismul este sinonim cu marxismul şi diversele ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului. Printre altele, Marxism-Leninismul propune concepţia progresului în istorie, potrivit căreia există patru faze ale dezvoltării economice a societăţii: sclavia, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Această concepţie materialistă a comunismului, arată că din sistemul economic derivă toate celelalte sisteme. De asemenea dezvoltă concepţia determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus, nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care aparţine, şi de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăţi comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagărelor de reeducare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului al XX-lea, în Rusia sovietică a lui Stalin.
Ca mişcare politică, comunismul este o ramură a mişcării socialiste, de care se diferenţiază în principal prin dorinţa comuniştilor de a instaura un sistem comunist în locul unuia capitalist, de multe ori prin metode revoluţionare armate. Una dintre primele mari sciziuni a apărut între apărătorii social-democraţiei, care afirmau că tranziţia la socialism putea apărea într-o societate democratică şi comunişti, care afirmau că tranziţia la socialism poate fi făcută numai prin revoluţie.
Lenin credea că distrugerea statului capitalist se va face prin revoluţia proletară şi prin înlocuirea democraţiei burgheze cu dictatura proletariatului, un sistem al democraţiei muncitoresti, în care ei ar fi deţinut puterea politică prin intermediul unor consilii numite soviete.
Teoria lui Lenin referitoare la imperialism dorea să îmbunătăţească şi să corecteze opera lui Marx , explicând un fenomen pe care acesta din urmă nu-l prevăzuse şi anume transformarea capitalismului într-un sistem global, iar nu unul naţional, aşa cum îl descrisese Marx. În centrul teoriei sale despre imperialism se afla ideea conform căreia naţiunile capitaliste avansate din punct de vedere industrial evită revoluţia prin exportarea forţată în pieţele coloniiilor înrobite şi prin exploatarea resurselor lor naturale. Aceasta ar fi permis naţiunilor capitaliste dezvoltate din punct de vedere industrial să-şi menţină muncitorii mulţumiţi, în parte prin crearea unei aristocraţii muncitoreşti. Astfel, capitalismul era capabil să fie condus prin expresia politică a aristocraţiei muncitoresti, către punctul în care revoluţia nu mai era posibilă în cele mai avansate naţiuni, aşa cum prevestise Marx, ci mai degrabă în cel mai slab stat imperialist, acela fiind Rusia.
Dacă revoluţia se putea produce numai într-o ţară slab dezvoltată, aceasta ridica o mare problemă, pentru că o asemenea ţară subdezvoltată nu era capabilă să dezvolte un sistem socialist, deoarece capitalismul nu ar fi fost dezvoltat complet într-o asemenea ţară şi deoarece puterile externe ar fi încercat să zdrobească revoluţia cu orice preţ. Pentru rezolvarea acestei probleme, Lenin propunea două soluţii posibile.
Cuprins
Introducere … 1
Capitolul I
O scurtă istorie a instaurării comunismului în Rusia … 3
Capitolul II
Prerzentare generala a Gulagului … 23
Capitolul III
Organizarea şi funcţionarea Gulagului … 39
Concluzii … 60
Anexe … 62
Bibliografie … 71
http://www.studentoffice.ro/Teroarea-in-regimul-stalinist–Gulagul
/////////////////////////////////////////////
Decembrie 1989: Ion Iliescu şi sfârşitul “Revoluţiei”
Scris de Ioan Stanomir
Ion Iliescu şi fesenismul închid drumul Revoluţiei, un drum ce ar fi dus la refondarea pe temelii de transparenţă etică al României. Sacrificiul din Decembrie 1989 este anexat de noul partid-stat. În puţină vreme, Timişoara devine, din oraş al martirajului, spaţiul denunţat de FSN ca un cuib al reacţiunii.
Decembrie 1989 este unul dintre acele praguri ce separă epocile istorice în viaţa unei naţiuni. Curajul de atunci a răscumpărat anii de compromis moral şi de complicitate cu tirania. Voinţa de eliberare şi de regenerare a motivat ridicarea populară împotriva unui regim care nu putea supravieţui în absenţa brutalităţii represiunii. De la Timişoara până la Cluj şi Bucureşti, eroismul este semnul distinctiv al Revoluţiei: programul ei este formulat fără ezitare şi el presupune despărţirea, definitivă şi completă, de ordinea comunistă. Revoluţia din 1989 este, din chiar primele clipe ale sale, dominată de maturitatea etică şi intelectuală. Ceauşismul este, pentru românii revoluţionari, comunismul însuşi.
Ceea ce această revoluţie propune, ca viziune despre viitor, Ion Iliescu şi complicii săi vor înlocui cu varianta lor de partid-stat. Trecerea de la revoluţia trăită în stradă, ca un ritual al fraternizării şi al emoţiei, la revoluţia televizată acompaniază tranziţia spre acest regim întemeiat pe uzurparea voinţei naţionale. Revoluţia televizată devine un laborator de experiment şi de manipulare. Regia de studio este, de acum înainte, regia spectacolului a cărui menire este hipnotizarea unei întregi naţiuni. Crainicii televiziunii RSR îşi împrumută vocea lor cavernoasă noilor stapâni. Amestecul de sordid şi de demagogie este fundalul noii isterii naţionale.
Uzurparea înfăptuită de Ion Iliescu se serveşte de un instrument politic, FSN, ca şi de o montare tragică, atacurile teroriste. FSN este coloana vertebrală a unui regim care va fi, asemeni celui de dinaintea sa, un regim al partidului-stat, atent la infiltrarea şi la mobilizarea societăţii, prin intermediul propagandei. Diversiunea teroristă permite alungarea revoluţiei din spaţiul public şi substituirea ei cu montajul amenajat în platoul de televiziune. Fără acest carnagiu premeditat, procesul cuplului Ceauşescu nu ar fi putut avea loc. Isteria teroristă creează fundalul de emoţie colectivă pentru organizarea execuţiei judiciare ce evocă precedentul stalinist: tiranul este lichidat de propriii săi acoliţi. Miza interogării trecutului este ratată, împinsă în derizoriu sângeros.
Uzurparea revoluţiei este completă la finele lui decembrie 1989. Din ianuarie 1990 noua ordine politică este suficient de stabilă pentru a se putea sprijini pe teroare şi pe intimidare în lupta cu inamicii ei. De la scena mirabilă a unităţii se ajunge la războiul civil orchestrat de fesenism împotriva noului duşman de clasă. Ion Iliescu şi FSN sunt emanaţia revoluţiei : formula clasicizată dă măsura noii propagande de partid şi de stat.
Ion Iliescu şi fesenismul închid drumul revoluţiei, un drum ce ar fi dus la refondarea pe temelii de transparenţă etică al României. Sacrificiul din Decembrie 1989 este anexat de noul partid-stat. În puţină vreme, Timişoara devine, din oraş al martirajului, spaţiul denunţat de FSN ca un cuib al reacţiunii: Proclamaţia de la Timişoara este semnul rupturii dintre revoluţie şi stat.
Ion Iliescu, iar nu Doina Cornea ori Corneliu Coposu, va fi privit de naţiune ca imaginea rezistenţei. Ion Iliescu, plebiscitat în mai 1990, triumfă, împotriva Revoluţiei şi a clarităţii ei morale. Dar temeliile libertăţii noastre se află în acel îndepărtat Decembrie: eroismul de atunci a descătuşat un popor captiv al dictaturii comuniste. Nimic din ceea ce avem acum nu ar fi existat fără actul de curaj întemeietor al Revoluţiei române.
Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.
https://putereaacincea.ro/decembrie-1989-ion-iliescu-si-sfarsitul-revolutiei/
//////////////////////
(Asa s-a construit PeSeDismul…)Ministrul Teodor Meleşcanu ignoră rezultatele unui concurs organizat de MAE, pentru a-şi numi fiul vitreg într-o funcţie de consul general
Scris de Melania Cincea
La finalul anului 2016, Ministerul Afacerilor Externe a organizat, în premieră, concurs public pentru funcţia de consul general al României la Strasbourg. Ministrul Teodor Meleşcanu ignoră rezultatele acelui concurs – despre care MAE susţine că nici nu a fost organizat – și numește pe altcineva în funcţie. „Întâmplător”, pe fiul său vitreg.
MAE aruncă la coşul de gunoi rezultatul unui concurs în favoarea unei numiri fără concurs
În 20 decembrie 2016, Vasile Popovici, un diplomat cu o experienţă 17 în serviciul exterior al României, era anunţat de către directorul Departamentului de Resurse Umane din Ministerul Afacerilor Externe, Irina Elena Niţă, că a câştigat concursul pentru ocuparea funcţiei de consul general la Consulatul General al României la Strasbourg, în urma evaluării candidaturii. Numirea urma să aibă loc după data finalizării mandatului de patru ani al ocupantului de la acea vreme, care se încheia în august 2017. „În acest sens, propunerea de numire va fi înaintată Guvernului, cu respectarea termenului de rechemare de 90 de zile pentru ocupantul actual”, mai transmitea Irina Elena Niţă.
Nu s-a mai întâmplat însă nimic. În ianuarie 2017 la vârful MAE a fost numit Teodor Meleşcanu care avea, se vede, alte planuri în privinţa acestei funcţii.
În septembrie 2017, după expirarea mandatului consulului în funcție, Vasile Popovici s-a întâlnit, la sediul MAE, cu Teodor Meleşcanu, aducându-i la cunoştinţă că a câştigat concursul penstru postul de consul general al Strasbourg. Discuţia nu a avut niciun efect. După alte câteva luni, în 4 iunie anul acesta, aflând de eliberarea postului, i-a trimis ministrului Meleşcanu o adresă oficială pe aceeaşi temă, reamintindu-i de concursul organizat de Guvern şi de MAE: „În condiţiile în care postul se va elibera, aş dori să vă comunic, stimate domnule ministru, că sunt în continuare disponibil şi interesat să ocup respectivul post.” Din nou, fără efect. MAE nu i-a comunicat nici până în prezent un răspuns la această adresă.
În aceeaşi lună, însă, MAE numea pe altcineva în respectivul post pentru care organizase concurs în noiembrie-decembrie 2016. Noul consul, numit fără concurs, este Sorin Adrian Pîrvulescu, despre care presa a scris că e fiul vitreg al lui Teodor Meleşcanu, informație pe care acesta nu a dezmințit-o. Numirea s-a făcut prin HG 454/28 iunie 2018.
Acela a fost momentul în care Vasile Popovici porneşte ceea ce pare a fi o luptă cu morile de vânt. În 11 iulie, a sesizat prim-ministrul României, Viorica Dăncilă, solicitându-i să anuleze acea hotărâre de guvern, iar în 23 iulie a făcut plângeri la Agenţia Naţională de Integritate şi la Parchetul General, acuzându-l pe Teodor Meleșcanu de conflict de interese, abuz în serviciu și corupție.
Singurul răspuns primit, până la această dată, este de la Guvern care, prin vocea secretarului general, Andreea Lambru, îi comunica, fără argumente, că plângerea este neîntemeiată.
Vasile Popovici: „Tentația domnului Meleșcanu de a-și desemna fiul a fost mai mare decât respectul pentru litera legii și pentru rezultatul oricărui concurs”
„Domnul ministru Meleșcanu era în perfectă cunoștință de cauză inclusiv de faptul că Guvernul organizase în noiembrie-decembrie 2016 un concurs pentru ocuparea postului respectiv. Printr-o procedură unică de numire în funcție, fără precedent în istoria MAE, ministerul a organizat un concurs public constând din prezentarea unui dosar (CV și proiect de misiune), într-o primă fază, urmată în faza a doua – în situația selectării candidaturii pe baza unor criterii clare de selecție – de intervievarea candidaților de către o comisie MAE constituită ad hoc. Conform comunicării primite din partea MAE, am fost desemnat pentru ocuparea postului de consul general al României la Strasbourg. Însă tentația domnului Meleșcanu de a-și desemna fiul a fost mai mare decât respectul pentru litera legii și pentru rezultatul oricărui concurs”, afirmă Vasile Popovici.
Acesta mai spune că selectarea sa pentru acest post s-a făcut pe baza unor criterii foarte clare : experiență, proiect de misiune, cunoașterea mediului cultural, lingvistic, economic și politic al țării de reședință: „După o activitate de 17 ani în serviciul exterior al României în calitate de consul general al României la Marsilia (1998-2002), de consilier de comunicare la Ambasada României la Paris (2002-2005), de ambasador al României în Maroc (2005-2011), de ambasador al României în Portugalia (2011-2016) precum și de cadru didactic universitar la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predau cursuri de literatură, cultură și civilizație franceză, se poate înțelege că am avut toate atuurile pentru a ocupa postul de la Strasbourg. Nominalizarea mea nu s-a făcut printr-un act de voință guvernamentală (sau ministerială) și nici pe criterii politice, ci, subliniez, prin concurs deschis și pe baza unor criterii clar stabilite și anunțate public.”
Distrugere de probe, la MAE?
I-am solicitat ministrului Teodor Meleșcanu, printr-o adresă trimisă la minister, să ne răspundă la câteva întrebări:
Pe ce criterii de selecţie a fost desemnat, în iunie 2018, consul general al României la Strasbourg domnul Adrian Sorin Pîrvulescu?
De ce MAE a ignorat rezultatul concursului public pentru desemnarea unor posturi de consuli generali ai României, organizat în noiembrie-decembrie 2016, în urma căruia desemnat să ocupe funcţia de consul general al României la Strasbourg a fost domnul Vasile Popovici?
Între dumneavoastră şi domnul Adrian Sorin Pîrvulescu există o relaţie de rudenie? Care este aceasta?
În răspunsul trimis, dar neasumat prin nicio semnătură, Direcția Purtător de Cuvânt și Comunicare a MAE transmite că Adrian Sorin Pîrvulescu a fost numit consul general al României la Strasbourg conform HG nr. 454/28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 539/28 iunie 2018. Un act semnat de premierul Viorica Dăncilă şi contrasemnat de… ministrul Teodor Meleşcanu.
Criteriile nu sunt menționate în răspuns, reprezentanții MAE transmițând că acestea „derivă din legislația în vigoare, în speță Legea nr. 269/2003, privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, cu modificările și completările ulterioare.” Reprezentanții MAE se eschivează, însă, să menționeze concret criteriile pe baza cărora a fost ales Adrian Sorin Pîrvulescu, și nu un altul.
Ceea ce atrage mai mult atenția este faptul că MAE susține că nu a organizat niciun concurs public pentru ocuparea unor posturi de consuli generali ai României „având în vedere că numirea acestora se realizează în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 2 din Regulamentul consular, aprobat prin HG 760/1999, cu modificările ulterioare” – Regulamentul consular prevede că numirea la post a consulilor generali, a şefilor oficiilor consulare se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului Afacerilor Externe.
În perioada noiembrie-decembrie 2016, dorind să iasă din arbitrarul politic, MAE şi Guvernul României au organizat însă un concurs pentru funcţia de consul general al României la Strasbourg. Aspectul este confirmat de corespondența trimisă lui Vasile Popovici de directorul de la acea vreme al Departamentului de Resurse Umane al MAE şi este menționat în plângerile oficiale făcute de Vasile Popovici la Parchetul General și la ANI: „Printr-o procedură unică de numire în funcție, fără precedent în istoria MAE, ministerul a organizat un concurs public.”
În aceste condiții, ce denotă negarea de către MAE a organizării unui concurs? Incompetenţă? Distrugere de probe, pentru a nu exista obligația de a numi în această funcție un om care a câștigat un concurs organizat chiar de MAE? Sau „doar” sfidare?
În plus, MAE transmite că nu există nicio legătură de rudenie între Teodor Meleșcanu și Sorin-Adrian Pîrvulescu. Interesant, însă, dar MAE nu a dat nicio dezmințire pe subiect când, la numirea acestuia în funcția de consul general la Strasbourg, presa l-a menţionat ca fiind fiul vitreg al ministrului Meleşcanu.
Lazăr Comănescu, fost ministru de Externe: „A fost o evaluare pe baza unor criterii clare şi obiective, făcută de o comisie a MAE”
Fostul ministru de Externe de la acea vreme, Lazăr Comănescu, confirmă existenţa acelor proceduri de numire în funcție, la care face referire Vasile Popovici şi în baza cărora acesta a fost desemnat să preia funcţia de consul general la Strasbourg: „Când am venit la MAE, am discutat şi cu primul-ministru că este nevoie de stabilirea unor criterii clare de selecţie, pentru eliminarea situaţiilor în care oameni care nu prea au de-a face cu activitatea diplomatică şi consulară să fie trimişi la post. Astfel, la propunerea MAE şi prin decizia primului-ministru, au fost adoptate nişte proceduri clare de numire a consulilor generali, în baza cărora au fost selectaţi şi apoi propuşi pentru a fi numiţi, prin hotărâre de guvern, un anumit număr de consuli. Una dintre prevederi era că MAE face publice posturile de consul general vacantabile în anul următor. Pe această bază au participat şi au fost evaluaţi oameni care urmau să preia posturile în 2017. A fost o evaluare pe baza unor criterii şi condiţii foarte clare şi obiective, evaluare făcută de o comisie formată din mai mulţi secretari de stat şi din şefii Departamentelor Consular şi Resurse Umane din MAE. Înţeleg că între timp lucrurile acestea au fost puse deoparte şi s-au luat alte decizii…”
Guvernul tace
Am solicitat un răspuns și din partea premierului Viorica Dăncilă, rugând-o să comunice ce decizie a luat în privinţa solicitării de anulare a HG 454/28 iunie 2018 și să o argumenteze. Guvernul nu a trimis răspuns nici în termenul legal, nici în urma apelurilor telefonice prin care am solicitat un răspuns.
Ce spun Parchetul General și Agenția Națională de Integritate?
Faptul că ministrul Teodor Meleșcanu ignoră un concurs organizat de MAE, în urma căruia cineva a fost desemnat să ocupe funcţia de consul general al României la Strasbourg, și numește pe altcineva în funcţie aduce în discuție o posibilă infracțiune de abuz în serviciu.
Potrivit art 297 din Noul Cod Penal, abuzul în serviciu este definit ca „fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.” Iar dacă s-au distrus şi urmele acelui concurs, ar fi o circumstanţă agravantă.
La fel, circumstanţă agravantă ar fi şi dacă cel numit în funcție este fiul vitreg al lui Teodor Meleșcanu. Potrivit art. 72 din Legea 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, articol ca vizează conflictul de interese, „persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul sau ori rudele sale de gradul I”. Iar potrivit art. 7 din Noul Codul Civil, „rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ”. Adică, dacă Sorin Adrian Pîrvulescu este fiul vitreg al lui Teodor Meleșcanu, aceştia se află în relație de rudenie de grad I.
Rămâne de văzut ce vor decide Parchetul General și Agenția Națională de Integritate.
Articol publicat şi în Revista 22.
https://putereaacincea.ro/ministrul-teodor-melescanu-ignora-rezultatele-unui-concurs-organizat-de-mae-pentru-a-si-numi-fiul-vitreg-intr-o-functie-de-consul-general/
/////////////////////////
Convorbiri Literare: Vasile IANCU – Nobilul exerciţiu al memoriei
„Un om curajos face cît o majoritate.”
(Thomas Jefferson)
Vreme de 15 ani, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet are loc Şcoala de Vară. Unde se învaţă cum se poate păstra memoria, în demnitate, într-o şcoală sui-generis, în care istorici, scriitori, publicişti, politologi, de la noi şi de prin alte părţi ale lumii, alături şi împreună cu foşti deţinuţi politici, îşi (şi) comunică experienţele, gîndurile, lor şi mai cu seamă tinerilor ce vin aici pentru a-şi însuşi fapte nepredate în şcoli şi universităţi, drame şi tragedii privind istoria noastră recentă, istoria bolşevizării României, istoria comunismului real şi a celui rezidual. Comunism care e viu încă, trăieşte nu numai în conştiinţele pervertite, ci şi, din nefericire, în practica socială, în ingineria socială, aplicată draconic în unele state, pervers deghizată, în altele. Stafia lui Stalin se plimbă în voie prin fostul imperiu sovietic (şi nu numai în acest uriaş perimetru construit cu tancurile şi cu glonţul pe ţeava pistolului), jubilînd de succesul ce-l repurtează. K.G.B.-ul, criminala poliţie politică a fostului U.R.S.S., are urmaşi pe măsură. Vedem şi ne tulburăm. Cu atît e mai mare şi gravă tulburarea, cu cît indiferenţa la pericolul imprevizibil al acestui diabolic sistem politic-militar, regenerînd, parcă, necontenit, e mai mare. Istoricul francez Patrick Moreau, specialist în mişcări extremiste, pune punctul pe i: baza puterii comuniste este teroarea! Să venim însă la Şcoala Memoriei, cultivată cu rar devotament de Fundaţia Academia Civică, de protagoniştii acestei unice instituţii din România şi din lume.
Doamna Ana Blandiana, creatoarea de facto a Memorialului de la Sighet, avîndu-l alături, permanent, pe domnul Romulus Rusan (mereu cinstiţi şi citaţi în intervenţiile participanţilor), în sinteticul cuvînt de deschidere a ediţiei jubiliare a Şcolii de vară, Sighet, 13 iulie, 2013, afirmă cu claritate că „atunci cînd, în 1993, Consiliul Europei şi-a asumat punctul de vedere al victimelor comunismului asupra lumii, accepta, în acest fel, o nouă perspectivă asupra istoriei recente. Era începutul unei schimbări de mentalitate care avea să evolueze, din fericire, rapid. Peste cîţiva ani, Memorialul de la Sighet avea să fie nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene alături de Memorialul de la Auschwitzşi Memorialul Păcii din Franţa”.
Volumul Şcoala Memoriei. 2013, care încheagă toate dezbaterile şi discuţiile de la această ediţie, editat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, avîndu-i editori pe Romulus Rusan (coordonatorul colecţiei) şi pe Traian Călin Uba, de o excepţională densitate ideatică, se citeşte precum o captivantă carte de istorie. Scrisă fără recurs. Semnături din grupul românesc: Nicolae Noica, Ion Pop, Şerban Papacostea, Alexandru Zub, Elena Siupur, Cristian Vasile, Gheorghe Mihai Bîrlea, Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Liviu ?îrău, Dragoş Petrescu şi Cristina Petrescu, Anatol Petrencu, Virgiliu ?îrău, Miron Costin (din America), Octav Bjoza, Nicolae Constantinescu, Alexandru Gussi, Micaela Ghiţescu, Dan C. Mihăilescu, Traian Orban, Mircea Carp, Teodora Stanciu, mai mulţi studenţi, alţi scriitori, jurnalişti, profesori de istorie etc. Neîndoios, intervenţiile celor doi amfitrioni – Ana Blandiana şi Romulus Rusan –, dar şi aportul Ioanei Boca, directorul executiv al Fundaţiei, precum şi moştenirea lăsată de generosul inginerul constructor Gheorghe Avramescu, evocat cu respect, constituie tot atîtea repere morale şi profesionale. Din fiecare demers se pot extrage idei valoroase, demne de o antologie a rostirii adevărului.
Dorim însă, dintr-un motiv care va fi uşor de ghicit, să extragem cîteva
fragmente din alocuţiunile participanţilor străini (istorici, scriitori, politologi, sociologi, alţi oameni de cultură), cei mai mulţi dintre ei, din Occident. Din acel Occident reticent, ca să folosim un eufemism, la tragediile petrecute în Estul comunizat. Pentru că, ştim, privirea din afară e, adesea, mai obiectivă şi, sperăm, mai credibilă în ochii celor care vor să ştie mai multe despre noi, despre comunismul românesc, băgat sub preş sau, pur şi simplu, ignorat total de mulţi istorici şi politologi din lumea care n-a cunoscut teroarea bolşevică. Şi o să încep cu afirmaţia lui Goran Lindblad, raportor al Consiliului Europei pe problema crimelor regimurilor totalitare, autor al rezoluţiei privind condamnarea internaţională a crimelor regimurilor comuniste totalitare, preşedinte al Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene. Apreciind foarte multCartea neagră a comunismului, scrisă de Stephane Courtois, pe baza căreia a şi scris raportul prezentat în Consiliul Europei („am furat mult din textul lui”, mărturiseşte fostul parlamentar suedez şi european), zice răspicat: „Astăzi nu cred că un raport despre regimurile totalitare, similar celui pe care l-am formulat atunci, ar mai trece”. Şi explică de ce: „… pentru că au fost o mulţime de colaboratori, o mulţime de partide social-democrate care simt că au acelaşi naş în Marx şi care nu se pot elibera de acest mod de gîndire. De exemplu, în Suedia, ţara mea natală, în Germania, Marea Britanie sunt încă dezbateri şi discuţii în care social-democraţii susţin că statul trebuie să aibă mai multă putere. Acest lucru nu poate duce decît într-o direcţie greşită. Deci, noi trebuie să ne extindem activitatea înspre acea parte a lumii”. Cum nu se poate mai clar: naşul Marx e încă în sufletele multor politicieni, intelectuali din Vestul Europei. Ca să nu mai vorbim de nostalgicii autohtoni.
Unul dintre cei mai devotaţi colaboratori ai Şcolii de Vară de la Sighet (a fost şi rector al acestei instituţii, a moderat multe mese rotunde, a prezentat comunicări pline de substanţă, analize fine vizînd regimurile comuniste) este, indubitabil, istoricul francez Stephane Courtois, director de cercetare la CNRS – Universitatea Paris X, profesor la Institutul Catolic de Studii Superioare din Roche-sur- Yon. Autorul cărţii mai sus-pomenite, care, la apariţia ei, a stîrnit un imens interes, a făcut o breşă în gîndirea multor minţi anchilozate din Vest, anchilozate, desigur, în doctrina materialist-dialectică, în marxism-leninism, în bolşevismul pur, dar şi o furioasă campanie de compromitere a autorului şi, implicit, a Cărţii negre a comunismului. Instrument de lucru crucial pentru mai multe facultăţi de istorie din Statele Unite, cum sublinia istoricul Dennis Deletant. Timpul a trecut şi valoarea acestui autentic tratat despre comunism s-a impus, în pofida boicotului încă practicat de marxiştii comunistoizi occidentali, de regulă, aflaţi în amfiteatre şi institute de cercetare finanţate de statul francez. Se pare, însă, că stîngismul extrem e ca o boală nevindecabilă, îndrăznim să credem, precum maladiile genetice. Iată una din observaţiile sale miezoase: „…insist asupra următorului aspect care reprezintă, după părerea mea, marea forţă a Memorialului şi a Şcolii de Vară: relaţia fundamentală dintre memorie şi istorie. Trebuie să amintesc – pentru că nu trebuie să le confundăm – că istoria şi memoria sunt două moduri complet diferite de acces la cunoaşterea trecutului. Memoria este identitatea – ştiţi foarte bine că cine şi-a pierdut memoria, şi-a pierdut, din nefericire, şi identitatea, ceea ce poate fi valabil atît pe plan personal, cît şi pe plan colectiv – ,în timp ce istoria este un proces de cunoaştere(…). Dar dacă sunteţi preocupaţi numai de memorie, neglijînd istoria, sau sunteţi preocupaţi numai de istorie, neglijînd memoria, cred că aţi ratat ţinta, adică nu faceţi o muncă ce le-ar permite tinerilor să sesizeze cu adevărat ceea ce s-a întîmplat, să înţeleagă, să asimileze şi să tragă propriile lor concluzii. (…) Şi cred că după 45 de ani de totalitarism, tocmai pe aceste baze ar putea renaşte – acesta fiind şi obiectivul de bază al Şcolii de Vară – o identitate românească, dar şi o identitate europeană şi democratică”.
Un alt istoric legat intim de tot ceea s-a construit la Sighet şi în departamentele Memorialului (inclusiv, la Bucureşti) e istoricul Dennis Deletant, profesor la Georgetown University, membru al Consiliului Ştiinţific al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISAC). Să reamintim că Dennis Deletant, cetăţean britanic, a venit prima oară în România în anul 1965, la cursurile de vară organizate de Universitatea Bucureşti, pe atunci, student. Revenind în cîteva rînduri (s-a şi căsătorit cu o româncă, Andrea Caracostea, nepoata fostului deţinut politic Caracostea, care trecuse şi pe la Sighet, ca orice intelectual veritabil, considerat duşman al orînduirii comuniste) a fost declarat persona non grata de către regimul Ceauşescu. Între cărţile de referinţă privindu-ne, scrise de Dennis Deletant, citămRomânia sub regimul comunist, aflată la a IV-a ediţie, revăzută şi adăugită (Ed. Fundaţia Academia Civică, 2012, editor – Romulus Rusan, traducere – Delia Răzdolescu). După ce evocă două întîmplări personale petrecute în România comunistă, istoricul britanic, într-un fel, naturalizat român, spune un trist adevăr: „… încerc să vă explic de ce există în continuare în lumea anglo-saxonă această ignoranţă faţă de ceea a însemnat latura represivă a comunismului şi de ce este aşa de important Memorialul de la Sighet (…), şi cum au intervenit în viaţa personală a oamenilor şi le-au nimicit opţiunile particulare de a decide în viaţă. Iar această caracteristică a comunismului nu este înţeleasă deloc nici astăzi în ţările anglofone. Cu acest fenomen ne luptăm în continuare…”. Şi ce mai vedem noi astăzi? Ne spune un istoric american, Anthony Jones, la o conferinţă din Los Angeles: „Toate acestea duc la concluzia că umbra comunismului nu a dispărut din Rusia. Pe plan extern, Rusia, văzînd că este scoasă din jocurile internaţionale, manifestă o mare nemulţumire. Iar Anthony Jones avertizează „Atenţie! Rusia nu trebuie ignorată din punctul de vedere al pericolului pe care îl poate reprezenta pentru comunitatea internaţională. (…) Ar putea să fie tentată chiar să refacă fosta U.R.S.S.” (Citat din discursul lui Nicolae Constantinescu). Realitatea acestor zile (anexarea Crimeii, imixtiunile armate în Ucraina, intenţiile declarate ale fostului ofiţer K.G.B. Putin de a crea un alt stat pe teritoriul Ucrainei şi alte proiecte anexioniste ascunse, dar lesne de bănuit) demonstrează că minţile lucide din Est, istoricii oneşti şi inteligenţi din Vestul european şi din S.U.A., buni cunoscători ai sistemului comunist, judecă corect, uneori, previzionar, faptele ce privesc moştenirea U.R.S.S. Care numai „bastion al păcii” nu e!
Thierry Wolton, istoric şi ziarist francez, autorul unor lucrări de mare audienţă privind influenţa sovietică în Occident, unele adevăruri ascunse, aduse la lumină de el, fiind şocante, considerîndu-se un familiar al Memorialului de la Sighet, mulţumind înfăptuitorilor pentru acest loc al memoriei europene,e şi în acest context tranşant: „Iar eu cînd merg la Sighet nu mă gîndesc neapărat la români şi nici la celelalte popoare care au trecut prin comunism, ci mai ales la cei din Occident, în special la francezi – şi asta nu pentru că sunt francez, ci pentru că mă simt responsabil într-un fel faţă de propria noastră istorie, faţă de tot ce s-a petrecut în acest loc. După cum ştiţi, totul a început în 1789. S-au produs mutaţii pornind de la acel moment şi noi avem responsabilităţi – în orice caz unii dintre noi, pentru că francezii nu sunt preocupaţi de asta. (…) Şi nu pot să nu mă gîndesc la toate trădările, aş spune chiar trădările profunde din partea Occidentului faţă de popoarele care au suferit comunismul. Trădări extraordinare. Nu mă refer numai la intelectuali, ci şi la oameni politici, la universitari, la oameni de afaceri etc. Deci, suntem responsabili faţă de această istorie, ceea ce, evident, nu vrem să acceptăm”.
„Sunt mai sceptic în ceea ce priveşte justiţia internaţională. De pildă, recent au fost achitaţi călăii din Iugoslavia, ceea ce reprezintă clar o imixtiune a politicului în justiţie pentru că Croaţia intrînd în Uniunea Europeană şi Serbia fiind în negocieri de aderare, nu se vrea ofensarea acestor state. Şi s-au întîmplat asemenea lucruri şi la Curtea Penală Internaţională, atunci cînd albii îi judecă pe africani. Deci, sunt multe de făcut şi în domeniul justiţiei. (…) În România, regimul comunist n-ar fi fost instaurat dacă nu ar fi fost Armate Roşie. Nu existau mulţi comunişti în România: regimul a fost impus de ocupaţia sovietică. Însă el a revelat în natura umană existenţa unei bestialităţi care s-a manifestat atunci cînd torţionarii au beneficiat de impunitate. (…) Profesorul Seton-Watson spunea: acelaşi tip sociologic, un tînăr care vine de la sat, fiu de popă sau de institutor, şocat de corupţia şi de ilegalităţile din Capitală şi neplăcîndu-i influenţa Occidentului, în Serbia devine comunist, iar în România devine legionar. Sunt tipuri opuse, dar generate de o situaţie care poate să se reproducă”. E una din judecăţile lui Pierre Hassner, sociolog şi politolog francez, director de cercetare CERI –Paris, membru al Consiliului Ştiinţific al CISAC- România. Precizăm că acest domn a fost coleg la Liceul Francez din Bucureşti cu doamna Micaela Ghiţescu, înainte de desfiinţarea acestei importante instituţii de învăţămînt de către autorităţile comuniste( anul 1948), considerată, ca şi alte instituţii, „oficine” ale spionajului occidental!
Titlul comunicării istoricului Patrick Moreau a fost: „Anii 7o. Cekiştii în căutarea inamicului”. Analiza acestui cercetător/ specialist în mişcări extremiste – de stînga, de dreapta – musteşte de adevăruri, valabile astăzi, ca şi ieri şi alaltăieri. Unul din ele: „Cum opozanţii regimului (comunist – n.n.) au fost aproape toţi lichidaţi pînă în anul 1955, acest segment de populaţie de vîrstă medie începe să practice exilul interior, echivalent cu o întoarcere asupra familiei şi a prietenilor apropiaţi şi cu renunţarea la orice atitudine ostilă pe care serviciile de securitate şi colaboratorii informali ar fi putut-o depista. Pentru ei, forma cea mai importantă de rezistenţă e cea a poveştilor de la Radio Erevan, care sunt de un umor nebun şi îi fac să rîdă chiar şi pe cekişti. Oamenii trecuţi de 60 de ani constituie un grup în cea mai mare parte ostil comuniştilor, dar, asemenea celor cu vîrsta cuprinsă între 4o şi 60 de ani, nu-şi fac nici o iluzie cu privire la o posibilă reinstaurare a democraţiei. (…) Represiunea şi eventualul recurs la teroare rămîn desigur un mijloc zilnic de acţiune împotriva oponenţilor şi transfugilor, dar ele sunt înainte de toate o modalitate de a controla populaţia. (…) Însă, după ce masele vor fi înţeles că teroarea nu mai reprezenta o opţiune, comunismul şi aparatul său se vor prăbuşi”.
Anneli Ute Gabanyi este cunoscută nouă, românilor, prin lucrările pe care le-a scris despre România în perioada Ceauşescu şi despre Revoluţia din decembrie 1989. Cei care au stat cu urechea lipită de „Europa Liberă” ştiu, de asemenea, de această analistă politică, de jurnalismul de calitate practicat de ea, atestînd o inteligentă cunoaştere a istoriei contemporane. Şi mai e un lucru esenţial: Anneli Ute Gabanyi cunoaşte comunismul de la el de acasă, din interiorul României profunde, pentru că e săsoaică, părăsind patria natală(în anul 1963) din binecunoscutele raţiuni. Precum, apoi, mai abitir, în anii dictaturii ceauşiste, sutele de mii de saşi şi şvabi,vînduţi ca o marfă Germaniei Federale. O pierdere uriaşă pentru această ţară. A lucrat în departamentul de ce
rcetare al postului de radio „Europa Liberă”, pînă cînd a plecat prin demisie, observînd că şi în acest post se fac compromisuri faţă de regimurile comuniste. De către unii decidenţi. Cine înţelege afirmaţia, bine, cine nu, nu. O spune deschis, fără să dea amănunte: „La un moment dat, au renunţat la legile morale cu care a început acest post. Au început să introducă nişte oameni care au fost hingherii şi torţionarii din epoca comunismului pur şi dur. Ultimul refuz al meu a fost să fac un portret roz al lui Brucan”. Elocvent, nu? E foarte important să redăm un fragment din discursul acestei doamne şi să luăm aminte: „ În primul rînd, se vorbeşte nu numai în România, ci şi în Germania, nu despre comunism, ci numai despre stalinism. Acest lucru l-am auzit şi de la disidenţi foarte sus-puşi ca, de exemplu, domnul Eppelmann, cînd era ministru al Apărării. Îmi amintesc că în 1990 profesorul Meister i-a spus: Spune, domnule,comunism. Nu, el spunea stalinism. De ce? Pentru că aceşti oameni care spun stalinism în loc decomunism reiau discuţia care a avut loc pe vremea lui Gorbaciov, cînd a fost promovat glasnost. Ei discutau foarte intens despre ce a fost greşit: leninismul, comunismul în general, sau stalinismul? Şi Gorbaciov şi ai lui au ajuns la concluzia că leninismul şi comunismul trebuie salvate. El dădea porunci şi aici, în România, de pildă, lui Brucan: Partidul comunist trebuie să continue să existe! Şi aceste ordine au fost date şi în alte ţări. Deci, pentru ei nu comunismul este problema, ci întinarea valorilor comunismului de către ceauşişti sau honecker-işti. (…) Minciuna s-a întins”. Remember: Ion Iliescu, un mărunt gorbaciovist de pe malul Dîmboviţei, clama în faţa mulţimii exact acest slogan, că Ceauşescu a întinat valorile socialismului/ comunismului! Urmările acestui mod de gîndire şi, din păcate, de acţiune au marcat dramatic România. Întîrzierile în democratizarea ţării, evidente şi astăzi, sunt efectele celor 12 ani de regim Iliescu. Mult pentru o ţară cu atîtea răni de vindecat. Să nu ne facem că nu ştim.
Am comentat, în paginile acestei reviste, lucrarea de referinţă a istoricului francez despre genocidul din Vandeea: Reynald Secher. Păstrez cartea sa în bibliotecă, convins că mă voi duce la ea şi altădată. Prezent la Şcoala de Vară de la Sighet, intervenţia istoricului, scriitorului şi profesorului universitar de relaţii internaţionale a stîrnit, şi în această împrejurare, un viu interes. Iată un pasaj care revelează gîndirea unui intelectual franc şi onest: „Acest adevăr este necesar pentru a putea ţine doliu, dar şi pentru justiţie, pentru a face diferenţa între călăi şi victime, ceea ce este fundamental. Şi mai este şi un al treilea motiv: pentru a le spune călăilor, indiferent de natura sau de durata actelor lor, că vor fi întotdeauna identificaţi, denunţaţi, pedepsiţi. Deci, este important să cunoaştem faptele, să-i numim pe criminali ca atare. De aceea, spun din nou ceea ce am spus şi cînd am vorbit de iacobinism: trebuie să-i condamnăm pe călăi chiar şi atunci cînd ei sunt morţi, să-i judecăm pe comunişti chiar dacă sunt morţi, şi să judecăm sistemul, chiar dacă nu mai este activ. Vă voi da un exemplu din Franţa despre consecinţele nejudecării. Titularul catedrei de Istorie a Revoluţiei Franceze, cel care a definit istoria Revoluţiei Franceze, este un comunist, membru al partidului comunist, iar în această calitate nu are nicidecum interesul să spună adevărul, ci este interesat să apere comunismul, Deci, părintele comunismului este iacobinismul. Iar viziunea oficială pe care o avem în Franţa asupra istoriei este şi acum una iacobină. De aceea nu putem vorbi în Franţa despre defectele comunismului”. Pe cît de limpezi au fost adevărurile rostite la această Şcoală a Memoriei, pe atît de triste. Mai cu seamă cele ce privesc Occidentul, de unde noi, românii cu scaun la cap, ne aşteptam să vină numai idei autentic democratice. Nu ipocrizii drapate în vorbe frumoase, adormitoare. Da de unde?! Totuşi, e bine că se rostesc şi în al doisprezecelea ceas. Şi mai ales unde: într-una din cele mai sinistre puşcării ale lagărului comunist, unde a pierit floarea intelectualităţii şi diplomaţiei româneşti, elita militară şi politică. Pe unde ar trebui să treacă – am mai spus-o – toţi cei care fac sau vor să facă politică în România. Poate, vor mai învăţa cîte ceva… Cu o condiţie: să-i ducă mintea!
Lansarea cărţii Spiritul în spatele gratiilor. Memorialul de la Sighet (în germană, „Geist hinter Gitttern. Die rumanische Gedenkstatte Memorial Sighet”), în prezenţa autorilor – Katarina Kilzer şi Helmut Muller-Enbergs – a prilejuit exprimarea unor puncte de vedere demne de reţinut. Între acestea: „… ca poporul german să poată învăţa de la poporul român, am publicat această carte. Acesta a fost primul motiv”. Lucrarea a fost editată cu ajutorul financiar substanţial al Fundaţiei Konrad Adenauer, reprezentată aici de Rita Schorpp, istoric. Au fost prezentate şi alte opinii, toate, interesante, de către alţi invitaţi de peste hotare (din Germania, S.U.A. – istoricul Thomas S. Blanton, director al Arhivelor de Securitate Naţională din cadrul Universităţii George Washington, a şi condus, alături de acad. Şerban Papacostea, masa rotundă „Memorialul – ancoră între generaţii”, Polonia, Cehia, Basarabia/ Republica Moldova, Serbia etc.). Un moment emoţionant a fost acela cînd Anneli Ute Gabanyi a semnalat că în sala dezbaterilor sunt trei personaje ale Memorialului: Mircea Carp, Micaela Ghiţescu şi Raluca Arnăuţoiu.
Dincolo de indubitabila rigoare a argumentaţiilor în dezbateri, ceea ce a dominat, credem, Şcoala Memoriei la această ediţie jubiliară, a fost spiritul de prietenie, de solidaritate morală şi intelectuală între toţi cei care au săvîrşit această minunată întîmplare de la Sighet. Pildă pentru generaţia tînără. Pentru acea generaţie care are mintea deschisă la ceea ce s-a petrecut în istoria propriei ţări, vreme de aproape jumătate de veac. Pentru a putea înţelege prezentul şi a-şi construi viitorul în deplină cunoştinţă de cauză.
Convorbiri Literare: Vasile IANCU – Nobilul exerciţiu al memoriei
//////////////////////////////////////////////
EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST
Heresies and „Witches Hunters” during the Communist Regime
Lavinia BETEA
Abstract. The communist ideology wanted to be a dogmatic and universal belief. The first communist regime, established in Russia, approached the respecting of the party statute in the registry of treating the heretics by the Christian Inquisition.
The Comintern, founded in Moscow in 1919, arrogated the prerogatives of keeping the dogma’s purity on the other communist parties from worldwide, founded as sections of the Bolshevik Communist Party. Their followers were blamed by heresies such as: factionalism, nationalism, Trotskyism, right deviation, left deviation etc. The special Soviet services had worked, in these cases, as a genuine Inquisition. They had borrowed from it various practices, such as: the guilt presumption, the „putting into the test” by torture, the sentencing to death on the basis of the „accused’s” testimony etc.
The „witches” and heretics hunting had continued in the second half of the 20th century in the USSR and in the countries that had been Sovietised after the war. To the older heresies there were added new ones, such as Titoism and cosmopolitanism.
The practices from the „years of the great Soviet terror” had been applied not only against „the class enemy”, but also against the first generation communists. The Soviet counselors had coordinated and supervised, from the shadow, these missions of the local special services. In Bucharest, there have been used the accusations and the methods patented by Moscow within the Pătrășcanu investigation and trial (1948-1954) that had resumed the manipulations of accusations such as: „Trotskyism”, „nationalism”, espionage in favor of imperialist powers. The Trial from the Danube – Black Sea Channel (1952) had been organized on the same pattern and by the same services as the Șahtî Trial (1930). The investigation of the Trial of Vasile Luca (1952) had reproduced the pattern of the „right deviation” heresy. And the „transcendental meditation affair” (1982) from Romania had been a special case of „excommunication”.
Keywords: communist dogma, heresy, Inquisition, transcendental meditation
Omul nou, finalitate a credinței creștine și a ideologiilor totalitariste
După aprecierea istoricilor, niciun alt imperiu n-a avut extensia și consistența celui comunist. În 1949 deja, circa o treime din populația planetei trăia sub semnul drapelului roșu. Oricât ar părea de paradoxal, aceeași paradigmă explicativă funcționează și în geneza acestei mari puteri și în începutul creștinismului: teoria minorităților active, elaborată de psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici.
Primii creștini din antichitatea romană au apărut într-o lume cu structuri sociale și relații de putere ale căror evoluții păreau previzibile. Apostolii lui Cristos și adepții acestora s-au comportat însă ca o ,,minoritate activă”, extrem de unită printr-o credință nouă și prin reguli dure. Și-au afirmat astfel o identitate distinctă, poziții și idealuri proprii. Și, mai ales, au propus o soluție radicală de schimbare într-o societate formată majoritar din nemulțumiți. Peste veacuri, în condiții deosebite ale istoriei, un cerc restrâns de bolșevici a schimbat din temelii societatea în care trăiseră ca marginali. Animați de ideologia comunistă, ei și-au propus construcția unei lumi noi, cu oameni noi[1].
Această analogie între istoria unei mari religii și cea a unei ideologii care s-a vrut a fi o credință unică și atotputernică, dar fără dumnezei nepământeni, poate continua. De altfel, aceleași resorturile psihologice fundamentează fenomenele adeziunii, obedienței, influenței și propagandei care întrețin relațiile dintre credincioși și biserică, respectiv între un partid totalitar și adepții săi. Din anumite trăsături și practici ale dogmei creștine – precum maniheismul, ,,vânătoarea de vrăjitoare”, ,,lupta” cu necredincioșii, procesele ,,ereticilor” ș.a. – s-au inspirat și promotorii ideologiei comuniste după cum vom vedea în cele ce urmează.
Fondatorii teleologiei comuniste
Creatorii ideologiei comuniste au fost, după cum se ştie, Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895). De la Platon, Morus, Saint-Simon, Fourier, Owen şi Hegel, aceștia au preluat concepte, constructe și teorii rescriind și istoria ca o poveste a luptei de clasă.
Ca orice credință, ideologia recomandă adepţilor săi ce să facă şi cum să procedeze într-un program general de acţiune socială şi ideatică. În Manifestul Partidului Comunist (1848), scris de Marx și Engels, prezentul era numit orânduire capitalistă, definit prin opoziția și conflictul dintre burghezie şi proletariat[2]. În lupta împotriva burgheziei, proletariatul victorios va fi „groparul” capitalismului. În continuare, va întemeia o lume nouă, urmând acest algoritm: crize economice – pauperizarea proletariatului – formarea conştiinţei sale revoluţionare de clasă – dobândirea puterii de stat – dictatura proletariatului – dispariţia statului – comunismul.
Comunismul a fost plasat, așadar, într-un timp nedefinit. Ar fi fost o lume nouă, cu oameni noi, trăind în frăție și egalitate, lucrând fără bani, din plăcere… Deoarece, visa Marx, ,,produsele noastre vor fi ca niște oglinzi, fiecare reflectându-ne esența”, iar munca, ,,o expresie liberă a vieții” și o bucurie a ei. A zugrăvit bucolic planeta și oamenii săi, în detalii puține care amintesc însă de lumina și verdeața Raiului. Fiecare cetățean, a scris Marx, va fi capabil ,,să facă un lucru azi și altul mâine, să vâneze dimineața, să pescuiască după-amiaza, să mâne vitele seara și să facă o critică la cină, fără să devină vreodată vânător, pescar, văcar sau critic”[3]. Marx s-a derobat, de altfel, explicit de scrierea unor „reţete pentru bucătăriile viitorului”.
După moartea lui Marx, Engels a pretins pentru corpusul teoriilor prietenului său statutul de știință. Căci dacă Darwin descoperise legea dezvoltării naturii organice, lui Marx îi revenea meritul ,,decoperirii” legii dezvoltării istoriei umane. Se înțelege că acestea și alte teorii fondatoare ale ideologiei comuniste au alimentat diverse curente de interpretare. Într-o viziune romantică, oamenii noi din comunism ar fi muncit din proprie convingere și s-ar fi autoguvernat fără presiunile unei autorități. Alt curent a promovat soluția radicală a revoluției prin lupta de clasă cu finalitatea unei societăți unde cetățenii vor munci după posibilități și vor consuma după stricte necesități. Și, în sfârșit, a existat și o cale modernistă care preconiza dezvoltarea prioritară a industriei, într-o economie centralizată și planificată care să se constituie într-o bază solidă a comunismului. Probabil că dezbaterile și teoriile ar fi continuat ori s-ar fi aplatizat dacă grefa efectelor primului Război mondial pe autocrația și pe structurile arhaice ale Imperiului țarist n-ar fi creat situația revoluționară care i-a adus la putere pe ,,apostolii” bolșevismului.
Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924), auto-botezat Lenin (omul de pe Lena) după cutumele revoluționarilor de profesie, a pus, de facto, temelia lumii noi. Ardoarea și puterea de convingere a acestui adept înfocat al luptei de clasă a creat partidul bolșevicilor, din fracțiunea cea mai radicală a social-democraților ruși[4]. Lenin și-a dat seama curând că doar conștiința socială, formată la ,,școala fabricii” nu le este suficientă proletarilor pentru declanșarea unei revoluții. Inducerea unei conștiințe politice – conștiința de clasă – și conducerea proletarilor în lupta împotriva exploatatorilor au fost atribuite revoluţionarilor de profesie – o mână de aleși care trebuia să-și dedice revoluției întreaga viață, după expresia lui Lenin[5]. Această ,,minoritate activă” va zgudui lumea.
Lenin nu și-a imaginat însă că va conduce primul stat proletar din istorie. Cu doar două săptămâni înainte de evenimentele de la Petrograd, din primăvara lui 1917, într-un discurs ținut la Zurich, în exil, declarase că, deși Europa nu va putea evita revoluţia proletară, el și ceilalți ,,bătrâni” nu vor trăi atât cât s-o vadă[6]. Jarul războiului a aprins însă vâlvătaia revoluției proletare. Astfel că urmând celebrul dicton al lui Napoleon ,,On s’engage et puis on voit!”[7], Lenin a exersat simultan teoria și practica revoluției. Începutul însemna, după Manifestul Partidului Comunist, ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă. Lenin interpretase aceasta în sensul instaurării unei dictaturi a proletariatului. În privința guvernării și administrației, acestea urmau să fie exercitate într-un mod inedit, după cum a explicat în Statul și revoluția (1917): toți cetățenii vor fi funcționari într-un singur ,,sindicat” al poporului, ,,retribuiți depotrivă”; statul însuși ar fi fost constituit din ,,muncitorii înarmați”, iar organizarea s-ar realiza prin ,,evidență și control”, reduse la operații accesibile oricărui alfabetizat. Astfel că până şi bucătăresele vor putea conduce statul!
Lenin s-a dovedit un talentat propagandist și totodată un bun teoretician al propagandei[8]. Se poate spune că prin forța lozincilor și a sloganurilor cetățenii au făcut cunoștință cu ideologia marxist-leninistă de-acum. Spre exemplu, liderul primei revoluții proletare a definit noul regim ca fiind puterea sovietelor plus electrificare. De altfel, electricitatea va lua locul lui Dumnezeu, prezicea el, în 1918. Iar dacă țăranii ruși vor vrea să se roage, n-au decât să se închine zeului electricităţii. Morala noii credințe are însă o singură valoare: contribuția la distrugerea vechii societății și la cauza revoluției – comunismul.
În ansamblu, conducătorul primului stat proletar s-a comportat și a vorbit ca un nou Messia, asumându-și misiunea de-a ferici omenirea viitorului indiferent de prețul plătit în vieți omenești[9]. Lenin a trăit cât să constate că noul stat nu-i făcea pe cetățenii săi mai îndestulați și mai fericiți decât înainte, ba chiar dimpotrivă[10]. A apucat însă și să impună, în numele noii dogme, credința în adevărul partinic. Adevărul faptic și însăși realitatea perceptivă, dacă nu corespundeau viziunii partidului din acel moment, erau taxate ca obiectivism burghez. O erezie aproape la fel de gravă ca și aceea a fracționismului de partid, definit ca luptă pentru putere, fără principii, în interiorul partidului.
Stalin (1879-1953) s-a declarat dintru-început păstrătorul și continuatorul gândirii și praxis-ului predecesorului. Mai mult decât atât, a instituit un nou cult, ridicând mausoleul mumiei lui Lenin la rangul de templu cu nesfârșite pelerinaje și ceremonii. De altfel, în epoca stalinistă, locul dedicat icoanelor din izbele țărănești a fost luat de ,,colțul roșu”. În micul sau mai marele ,,altar” din instituții publice dar și din locuințe private tronau ,,chipurile cioplite” ale fondatorilor marxism-leninismului, ,,icoanele” actualilor conducători și însemnele ,,sfinte” ale lumii noi: drapelul roșu cu secera și ciocanul, diplome și medalii din războiul civil sau de pe ,,fronturile” cincinalelor.
Curând, fostul seminarist ortodox Stalin a instituit propriul său cult, mărind cu fiecare an distanța dintre el și muritorii de rând. În exercițiul puterii a dovedit tot atât pragmatism ca și Lenin. A adus în extrem maniheismul recomandat de ideologia luptei de clasă, lansând celebrul slogan ,,Cine nu-i cu noi, e-mpotriva noastră”. Principiul ,,văzând și făcând” care obliga la schimbări imprevizibile de macaz, a generat și practica rescrierii periodice a istoriei. „Munca la istoria partidului are propria sa istorie politică”, afirmase Troţki (1932) despre falsificările succesive și selecțiile eroilor de proscrișii buni de aruncat la ,,groapa de gunoi” a istoriei.
Mao Zedong (1893-1976) ocupă un loc deosebit în evoluția și praxis-ul ideologiei comuniste. O notă aparte merită adaptarea luptei de clasă la realitățile Chinei în sensul de „război naţional de eliberare şi antiimperialist” purtat împotriva opresorilor străini capitalişti, clasa exploataților fiind „naţiunea proletară” chineză. Pe acest pattern ideologic s-au modelat mişcările anti-coloniale din Asia şi Africa. În ce privește ideologia maoistă se poate spune că ,,revoluția culturală” a fost o ,,aplicație” a luptei de clasă în chiar interiorul partidului, fracțiunea cea mai radicală a tinerilor fiind asmuțită împotriva birocraților, cosmopoliților și îmburgheziților – noile erezii ale dogmei. În ce-l privește pe Mao, relația sa cu mulțimea revelează apogeul cultului noului zeu în care se transformase conducătorul[11].
Noua inchiziție și procesele sale
În 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hrușciov a ținut în fața delegaților sovietici și ai celor din ,,țările frățești” celebrul raport prin care a denunțat crimele lui Stalin. Evenimentul a încheiat „vârsta de aur” a sovietelor, în opinia istoricul Jean Francois Soulet[12]. Nu doar că defunctul a fost aruncat la ,,gropa de gunoi” a istoriei, ci însăși dogma s-a ,,întinat”. În zadar au impus propagandiștii o revenire la ,,izvoarele vii” ale leninismului: învinuirile aduse de Hrușciov predecesorului său au întinat însuși altarul marelui pontif al dogmei.
,,Raportul secret” reprezenta însă o nouă versiune a practicii ,,țapului ispășitor”, străvechi obicei iudaic prin care tot răul comunității de peste an era pus în seama unui țap pe care-l alungau sau sacrificau. Defunctul Stalin devenise acum ,,țapul ispășitor” al suferințelor colective provocate de ,,marea teroare” din 1934-1936. Cu ajutorul lui Beria, șeful serviciilor speciale, înfăptuise toate crimele din cauza paranoiei puterii. Toate celelalte suferințe și neîmpliniri ale sovieticilor, și nu numai, au fost trecute în seama ,,cultului personalității” și al ,,luptei pentru putere”. Câteva ,,reabilitări” ale foștilor bolșevici au închis scena și au servit ca exemple adecvate acestei manipulări care-a funcționat până după căderea regimului comunist. Istoria astfel rescrisă explica ,,marea teroare” și procesele politice staliniste prin afectele și tulburările dictatorului, nu prin date raționale. Cu atât mai puțin pe fondul explicativ al aceleiași practici de identificare a unor ,,țapi ispășitori”.
,,Marii terori” din 1936-1938 i-au căzut victime toată ,,garda” lui Lenin și aproape toți bolșevicii din prima generație. Dintre cei 139 de membri ai Comitetului Central desemnați la congresul din 1934, abia 37 au apucat, vii, Congresul al XVIII-lea (1939). Toți ceilalți fuseseră executați în faimoasele procese staliniste ca agenți ai imperialismului, complotiști și dușmani înrăiți ai poporului. Acesta a fost doar vârful aisbergului. După ultimele date puse în circuitul public, dintre cei peste 1 500 000 de sovietici arestați de serviciile speciale, 1 300 000 au fost condamnați, iar dintre aceștia, mai mult de jumătate (681 692) au fost executați[13]. Se înțelege că dintre cei executați mult prea puțini îl cunoscuseră pe Stalin.
Dar, în 1932, societatea și economia sovietice se aflau în plină criză. În vreme ce propaganda epocii elogia nesfârșitele succese și clarviziunea conducătorului, colectivizarea și industrializarea forțată se dovediseră catastrofale sub raportul eficienței pe termen lung. În leadershipul bolșevic însă, asumarea reală a responsabilității de către conducători n-a existat. Astăzi știm că ,,marea teroare” cu procesele ei spectacol a fost o manipulare din rațiuni și cu ținte precise, discutată și aprobată de nucleul conducerii sovietice. În mai 1935, bunăoară, printre deciziile adoptate de Biroul politic a fost și crearea unei ,,comisii speciale secrete de lichidare a dușmanilor poporului” din care, alătui de Stalin, făceau parte procurorul general Vîșinski, șeful poliție secrete Ejov, ideologul partidului Jdanov ș.a.[14].
Pregătiri se făcuseră mai dinainte. În perioada 1934-1936, o amplă acțiune de verificare a documentelor de partid (proverka) a răscolit întreaga armată a soldaților și polcovnicilor comuniști. Cu ajutorul autobiografiilor și declarațiilor altor cunoscuți a fost analizată fiecare viață de bolșevic. S-au cercetat, îndeaproape, motivele căderii în mâinile poliției țariste, comportarea în anchete, exil și închisoare, faptele din războiul civil, dezacordurile cu linia oficială în construcția noului regim și mai ales relațiile cu proscrisul Troțki[15]. Ca urmare a acestor cercetări s-au epurat circa jumătate dintre membrii de partid[16]. Cei epurați au alimentat furnalul anchetelor, proceselor și condamnărilor. Soţii, soțiile şi alte rude apropiate au fost internate în lagărele de muncă, iar copiii în coloniile pentru minori.
Stenogramele plenarei Comitetului Central din februarie-martie 1937 au relevat faptul că pe Stalin îl speria pericolul unui război, ceea ce a dus la întețirea terorii. Uniunea Sovietică se afla între doi mari agresori: Germania nazistă și Japonia, care ocupase Manciuria. Un atac asupra țării, dintr-o parte sau alta, însemna și pericolul unei contra-revoluții din interior. Pentru a evita acest sfârșit, a proiectat exterminarea oricărui suspect sau potențial suspect de-a face parte dintr-o ,,coloană a cincea” în țară. Războiul civil din Spania nu făcea decât să-i confirme temerile[17]. Așa se face că vârful terorii a fost atins în perioada august 1937-noiembrie 1938, cu o medie zilnică de 1 500 execuții[18]. După căderea regimului, Viaceslav Molotov[19] a ,,justificat” crimele acelor ani cu argumentul victoriei din 1945. ,,Pentru că a existat un 1937, în timpul războiului nu am avut o ,,a cincea coloană”, a declarat el într-un interviu[20].
Până la război însă, procesele politice au îndeplinit alte funcții, la fel de importante. Laitmotivul lor public a fost complotul conspiraţiei imperialiste împotriva Uniunii Sovietice, a poporului sovietic și a conducătorilor săi, în frunte cu Stalin. O manipulare politică asociată cu „mitul conspiraţiei” care, afirmă Raoul Girardet[21], exemplifică puterea imaginarului colectiv din lunga istorie europeană a celor trei tipuri de complot: evreiesc, iezuit şi masonic. Toate apărute într-un climat psihosocial de angoasă, nesiguranţă şi frică, cauzat de crize majore (decadență spirituală, violenţă politică ori brutalitatea schimbărilor economice). Manipulare posibilă prin acea distorsiune a gândirii sociale numită eroare fundamentală de atribuire prin care, în vitutea schemei funcționale de gândire cauză-efect, se explică incorect un fenomen sau o stare de lucruri. În cazul nostru, societatea sovietică era încunoștințată de ,,cauzele” suferințelor sale: comploturile dușmanilor strecurați în rândurile partidului.
Și în ,,mitul” complotului antisovietic, ca și în cel evreiesc, iezuit şi masonic, mulțimea este sugestionată prin următoarele scheme și clișee ale gândiri sociale:
Stereotipul crizei. Crizele sunt, prioritar, sociale dar aceia care le suportă au tendinţa explicațiilor morale. În loc să-şi asume parțial, ca membri ai comunității, anumite responsabilități, blamează fie societatea în ansamblul ei, fie anumite persoane sau categorii sociale, etnice sau religioase, considerate, a priori, nocive.
Stereotipul acuzaţiei. Persecutorii sfârşesc prin a convinge și a se convinge că un grup restrâns de indivizi, chiar unul singur, poate vătăma comunitatea. La finele Evului Mediu, prin otrăvirea apei, iar în regimul sovietic, prin crearea unui ,,grup antipartinic” de sabotori, complotiști sau spioni.
Stereotipul apartenenţei victimelor la anumite categorii. Se întâmplă ca victimele unei mulţimi să pară absolut aleatorii. Se poate însă și ca alegerea lor să nu fie întâmplătoare. Categoriile de marginalitate socială (minorităţile etnice, religioase sau „handicapaţii”) tind să capteze furia mulţimii. Mulţimile se întorc cu regularitate însă și împotriva celor care au exercitat, cândva, asupra lor autoritate și fascinaţie (bogaţii, puternicii, oamenii de succes). În cazul proceselor staliniste, victimele sunt foști menșevici, exploatatori sau intelectuali mic-burghezi.
Cum justiția comunistă funcționa pe baza prezumţiei de vinovăţie, cauzele neîmplinirilor puteau fi atribuite oricui[22].
În climatul creat de propagandă în jurul proceselor și a vigilenței la care erau obligați cetățenii sovietici, un val de denunțuri a învăluit toată țara. Prin această contagiune, uneori înşişi fiii cereau condamnarea taților. Împotriva celor desemnaţi vinovați, mulţimile strigau „Jos cu sabotorii!” sau ,,Jos cu trădătorii!”. Și, neaparat, „Moarte lor!”. Aceste psihoze de masă au augumentat însă cultul lui Stalin, feomen explicat astfel de istoricul Roy Medvedev: ,,Aşa cum credincioşii, deşi văd în jurul lor suferinţe şi nenorociri, nu-şi pierd credinţa în atotputernicul şi binefăcătorul Dumnezeu, pentru că tot ce e bun se pune în seama Domnului iar ceea ce e rău, în seama Diavolului, tot astfel în timpul cultului lui Stalin, tot ceea ce era bun în ţara noastră emana de la Stalin iar răul era legat de forţele malefice, împotriva cărora lupta mai aprig decât oricine Stalin însuşi”[23].
Stalin era perceput, așadar, ca păstrătorul purității partidului și a liniei sale, luptându-se ca Sfântul Gheorghe cu balaurul ereziilor numite ,,devierea de dreapta”, ,,devierea de stânga” sau ,,grupul troțkist”. Acestea erau prezentate ca și ,,coloane a V-a” infiltrate de la vârful până la bazele partidului, la inițiativa și în folosul imperialismului.
Deși analogia dintre procesele politice staliniste și cele ale Inchiziției medievale[24] nu s-a făcut în interiorul ,,lagărului comunist” (aceasta ar fi fost mai mult decât o erezie!), în mod cert profesorul de drept A. I. Vîșinski[25] s-a inspirat din acestea. Prin analogie, Stalin reprezenta însăși dogma comunistă care, întocmai cum deciziile primului Conciliu de la Niceea (325) însemna ,,învățătura” creștină definitiv acceptată. Așa cum va dovedi și istoria Inchiziției, excomunicarea ereticilor, practicată la început, nu era suficientă. Și Stalin îl exilase pe Troțki din țară, în 1929, dar acesta găsise adepți peste hotare. În plus, pana sa ascuțită și credibilitatea de adevărat cunoscător al istoriei bolșevismului, revoluției și războiului civil prejudiciau grav propaganda sovietică, reputația țării sovietelor și mai ales, imaginea lui Stalin.
Cei ,,epurați” ar fi putut, în condiții cât de cât prielnice, să organizeze o reală opoziție. Astfel că, de la excomunicare, partidul a trecut la eliminarea fizică a ,,ereticilor” săi[26].
Mărturia – ,,regina dovezilor”
În 1930, a apărut pentru prima dată proba mărturisirii în procesele politice, iar autoincriminările inculpaţilor care declarau că merită pedeapsa capitală au sporit credibilitatea acestor farse macabre. Magistrul acestor terifiante spectacole a fost Andrei I. Vîșinski, Procurorul general al Uniunii Sovietice. Urmaș al unei familii nobiliare poloneze, fiu de farmacist (prin urmare cu origine ,,mic-burgeză”!), în plus fost menșevic, artizanul proceselor politice staliniste ar fi putut fi, doar prin aceste date, victima lor. Până a deveni clienții lui Vîșinski însă, victimele urmau un parcurs tot atât de standardizat ca și al vitelor de crescătorie către abatorul industrializat. În procesul de atât de mare amploare erau implicate instituțiile partidului, poliției, serviciilor speciale, sistemului penitenciar, procuraturii, justiției și propagandei. Pe baza unui denunț, a unei declarații făcute de alt anchetat sau a unei decizii de partid – în cazul unor vechi bolșevici sau demnitari – victima era ridicată de la domiciliu. De obicei, în zorii zilei, de către o mașina neagră tot atât de dătătoare de groază ca și dricul mortuar. Arestatul era azvârlit apoi, singur, într-o celulă unde aștepta perioade nedefinite până la întâlnirea cu anchetatorii. Șocul de-abia începea însă. Anchetatorii nu-l ajutau să se lămurească asupra motivelor arestării sale ci îi cereau lui, anchetatului, să spună pentru ce se află acolo. Să-și mărturisească, adică, păcatele[27].
Misiunea ,,cekiștilor” era clară și consensuală justiției sovietice: „“Noi n-o să ne ostenim să-i dovedim lui (arestatului n.n.) că este nevinovat. Să ne dovedească el că n-a avut intenţii duşmănoase”[28]. Deontologia profesionala a anchetatorilor a fost rezumată astfel de fostul general NKVD, Pavel Sudoplatov: „Părerea mea despre oameni şi faptele lor este totdeauna în concordanţă cu linia partidului”[29]. Cum altfel ar fi putut gândi și acționa coordonatorul uciderii lui Troțki?
Pe toată perioada anchetei, arestatul vine în contact exclusiv cu gardienii şi cu anchetatorii care-l presează să-și mărturisească „tovarăşii de idei” și „complicii”. Se va întâlni cu aceștia, arestați și anchetați între timp, la „confruntările” dinaintea procesului. Fiecare dintre aceștia ,,mărturisise”, în propria lui anchetă, alți ,,complici” – apropiații dintre colegii de muncă, rude sau vecini. Ca într-o veritabilă ,,matrioșka” rusească, unii anchetați treceau dintr-o anchetă în alta până la a primi ,,șutul în fund”[30].
Pentru o condamnare la moarte era suficientă „mărturisirea” acuzatului sau declaraţiile independente a doi ,,martori”. Înaintea desfășurării procesului public, depoziţiile scrise de anchetatori în cooperare cu viitorul complet de judecată erau învăţate pe de rost de către inculpați și martori. Spectacolul era asigurat prin alte tehnici de culise: unor inculpaţi li se promitea ca vor fi eliberaţi după proces sau că vor obţine condamnări cu termen redus dacă își joacă bine rolul în scenariul scris de anchetatori. Inaintea procesului, anchetatul semna și un angajament prin care se obliga să nu vorbească niciodată despre cursul și metodele anchetei. Angajamente de păstrare a tăcerii semnau și deținuții politici care apucau să se elibereze din închisoare sau lagăr.
O notă aparte merită procesul obținerii mărturiei, ,,regina dovezilor” cum o numise Vîșinski[31]. Aceasta se făcea, în general, prin presiuni psihice și torturi care aveau ca substrat rațiunea de care s-au folosit și inchizitorii, expusă de teologul Augustin de Hipona (Sfântul Augustin) în secolul V. Ereticii, spunea acesta, sunt oi rătăcite pe care ciobanul le aduce, cu ciomagul, la turmă. Prin urmare, tortura este legitimă – ea strică trupul păcătos dar salvează sufletul, întorcându-l la Dumnezeu. În extremă, trupul care-a păcătuit este ars pe rug spre învățătura altor creștini. În ultimele lui clipe, ereticul, prin căință, își poate salva sufletul.
În anchetele sovietice tortura, autorizată în 1937, printr-o hotărâre secretă a conducerii partidului, era numită, de altfel, ,,punerea în probă”. Altă aluzie la credințele care-au fundamentat practicile inchizitoriale. ,,Caznele fizice” erau niște ,,probe” la care cel bănuit de erezie ar fi rezistat dacă n-ar fi fost vinovat. Dumnezeu i-ar fi dat forța sufletească să reziste chinurilor și să-și afirme nevinovăția sufletului, imunizându-l la durere.
Cinismul lui Vîșinski în adoptarea acestor practici a mers până la a introduce în scenariul și regia proceselor-spectacol și momentul căinței (,,autocritica” din cutumele comuniste). La momentul ,,ultimului cuvânt”, inclupații se auto-acuzau de îngrozitoarele crime, depășind, uneori, acuzarea justițiarilor. Ca să confere și mai multă credibilitate acestor stupefiante comportamente, apăreau dialoguri dramatice între reprezentanții justiției și inclupați, precum acest dialog dintre Vîșinski și unul dintre vechii revoluționari de profesie:
,,Vîșinski: Ce te-a făcut să mărturisești?
Muralov: Mi-am spus: trebuie să mă supun intereselor statului pentru care am luptat 23 ani, pentru care am luat parte la o revoluție, pentru care de zeci de ori mi-am pus viața în pericol. Mi-am spus, deci: ei, bine, voi spune întreg adevărul. Nu știu dacă răspunsul meu vă satisface.”[32]
Un astfel de efect surpriză se putea obține și apelând la Codul Revoluționarilor de profesie, conceput de nihilistul Neceav (1869)[33], din care s-a inspirat Lenin în crearea partidului bolșevic și mai apoi a Cominternului (1919). În spiritul acestuia, fostul revoluționar de profesie arestat parcurgea traseul psihologic și institutional descris de Artur Koestler în romanul Zero et l Infini (1940)[34], despre al cărui personaj principal, Rubașov, s-a spus că era inspirat de Buharin[35]. Asumarea vinovăției era în aceste cazuri o sarcină de partid, pe care revoluționarul trebuia s-o îndeplinească fără cârtire. „Nu avem dreptate decât cu partidul şi prin partid, căci istoria nu ne furnizează un alt mod de a avea dreptate”, era lozinca dictaturii proletare enunțată de însuși Troţki. De altfel, atunci când intrase în ordinul revoluționarilor de profesie, omul își asumase jertfa supremă a vieții pentru cauza revoluției. Așa cum explică presonajul livresc Rubașov, atunci când comunismul se va întrona pe planetă, aceste victime nevinovate ale proceselor staliniste vor figura în pantheonul eroilor proletariatului mondial.
„Cazul Pătrășcanu” și ereziile post-belice
Coaliția Uniunii Sovietice, Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii n-a apucat să sărbătorească pacea împreună. În 1945 deja, o ,,cortină de fier”, după expresia lui Churchill, împărțea Europa. Vreme de 45 de ani, un ,,război rece” a dăinuit între ,,lagărul” capitalist și cel socialist, caracterizat ca „război improbabil, pace imposibilă” de către Raymond Aron[36], în conflict fiind antrenate, de la început, toate țările intrate în sfera de influență sovietică prin înțelegerile stabilite între Aliați.
Un imprevizil conflict se ivește și în imperiul extins de Stalin: revoluționarul de profesie Tito, devenit conducătorul Iugoslaviei, s-a răzvrătit împotriva supunerii dorite de Kremlin. Profitând, de altfel, de disoluția Cominternului (în 1943), Tito decide să creeze o federație în Balcani după modelul celei sovietice, în care ar fi urmat să includă Iugoslavia, Bulgaria, Albania (după unele surse, Grecia și România). Contrar înțelegerilor secrete încheiate între liderii Aliaților spre sfârșitul războiului privind viitorul Greciei, Tito a susținut și lupta comuniștilor greci. Și mai ales a dat certe dovezi de sustragere de sub autoritatea și controlul Moscovei.
La dezamăgirile lui Stalin s-au adăugat și opțiunile politice ale Israelului, a cărui formare o sprijinise în speranța unui nou ,,frate”. Angrenat deja într-un conflict cu foștii aliați, care putea oricând degenera într-un al treilea război mondial, având deja în ,,lagăr” pe răzvrătitul Tito, din aceleași rațiuni ca și în anii ‘30 Stalin a repus în funcțiune vechile mecanisme. Le-a extins din Uniunea Sovietică, unde mulți comandanți și ostași medaliați pentru fapte de vitejie nu mai erau dispuși la obediența și constrângerilor de dinainte, la țările sovietizate.
După ce Kremlinul le-a impus politica de imitare a practicilor din Uniunea Sovietică, prima „erezie” a fost „naţionalismul”, termen definit în antiteză cu internaționalismul proletar care presupunea și recunoașterea supremației Uniunii Sovietice. Dacă Tito era schismaticul ,,naționalist” numărul 1, ,,titoiștii” erau ereticii care dădeau semne că-l aprobă ori se făceau susceptibili de a-i urma calea. Altă acuzație nouă era aceea de „sionism”, derivată din contextul regimului politic din Israel. În rest, s-au reluat toate celelalte erezii și „crime”, începând cu troțkismul, „devierile” de dreapta și de stânga, complotul împotriva conducătorilor comuniști, agentura imperialistă ș.c.l.
În 1947, pe locul defunctului Comintern a fost creat Cominformul, care a lansat campania împotriva lui Tito. Apoi s-a trecut la verificările de partid, tot restul imitând mecanismele și procedurile sovietice din anii ‘30.
Primul lider comunist care-a dispărut din viaţa publică a fost românul Lucreţiu Pătrăşcanu[37] (aprilie 1948) deşi procesul său a fost judecat după moartea lui Stalin (aprilie 1954). Primul proces stalinist post-belic a avut loc în Ungaria – „procesul Rajk”, urmat de cele din Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Albania şi România. Aceste procese prezintă următorul pattern:
Acuzaţii principali sunt foşti cominternişti cu stagii în URSS care, după război, au îndeplinit înalte funcţii politice în ţările de baştină;
Arestarea lor este cauzată de ereziile ideologice numite „naţionalism”, „titoism”, „troţkism”;
Acuzaţii sunt prezentaţi ca „duşmani strecuraţi în conducerea partidului” de către „burghezie” încă de la începuturile activităţii lor revoluţionare, transformaţi după război în „agenţi ai imperialismului”.
Toate anchetele şi procesele politice post-belice au fost instrumentate de consilieri sovietici;
Anchetatorii au recurs la metodele de tortură psihică şi fizică consacrate în anii ,,marii terori” sovietice;
Desfăşurarea publică a proceselor politice post-belice a permis exploatarea eficientă a funcţiilor lor iniţiale;
Toate pedepsele au fost pronunţate „în numele poporului”;
După „raportul secret” al lui Hruşciov (1956), unii dintre foştii condamnaţi în procesele politice au fost „reabilitaţi”, utilizându-se aceeași manipulare ca în ,,raportul secret” prezentat de Hrușciov (1956): ,,cultul personalității” satrapilor locali și ,,lupta pentru putere”.
România deține tristul record de-a fi fost locul celei mai lungi anchete a unui proces politic stalinist (cazul Pătrășcanu – 1948-1954) și a ultimului proces stalinist (procesul soților Ceaușescu din decembrie 1989). În ,,cazul Pătrășcanu” au fost peste o sută de anchetați, în mare parte foști ilegaliști. Procesul s-a soldat cu două condamnări la moarte (Pătrășcanu și Remus Koffler, al doilea om în PCdR în perioada 1940-primăvara lui 1944) și alte 23 de sentințe dure de condamnare la închisoare. Procesul este cunoscut după numele celui mai proeminent acuzat deoarece, după modelul lui Hrușciov, în 1968, Nicolae Ceaușescu l-a reabilitat pe fostul ministru al Justiției, trecând sub tăcere adevăratele funcții ale procesului și pe ceilalți condamnați[38].
În cei șase ani de anchetă s-au succedat mai multe echipe de anchetatori, acuzaţiile şi declaraţiile anchetaților modificându-se în funcţie de ,,căderile” din partid. În proces s-au prezentat două rechizitorii: unul acuzând „crimele” înfăptuite înainte de 23 august 1944, celălalt acuzând „crimele“ primilor ani post-belici. În esenţă, procesul „demonstra” că în conducerea partidului au existat trădători care s-au împotrivit organizării rezistenţei anti-naziste pe teritoriul României, iar după război, regimului comunist. Alți deţinuţi politici – foşti lideri ai „partidelor istorice” și angajaţi ai legaţiei SUA şi Angliei la București – au „mărturisit” despre „agentura de spioni şi complotişti strecurată în conducerea partidului”.
În anchetă s-a procedat după altă cutumă a anachetatorilor sovietici: omul să existe, cazul îl confecţionăm noi. Practicile folosite au ținut seama și de personalitatea anchetatorilor. Cei care prezentau riscul de-a nu mai putea apărea în proces dacă ar fi fost torturați au fost condamnați exclusiv pe baza „martorilor”[39]. Anchetații au suportat aceleași torturi fizice și psihice patentate de anchetatorii sovietici:
Interogatoriile de noapte. Uneori acestea se succedau săptămâni în şir (anchetatului fiindu-i interzis somnul în timpul zilei).
Metoda „convingerii”. Anchetatorul încerca să-l determine pe anchetat să semneze declaraţia dorită cu argumentul că nu are sens să se opună partidului.
Agresivitatea verbală extremă. Folosită mai ales în cazul anchetaţilor obişnuiţi cu respect şi autoritate asupra altora (intelectuali, ofiţeri, preoţi).
Atacul prin contrast psihologic. După anchetatorul care juca rolul „durului”, urma un altul care se ipostazia în „binefăcătorul” anchetatului.
Umilirea si intimidarea. În funcţie de sexul, profesia, situaţie familială a anchetatului, era folosit orice procedeu capabil să aducă anchetatul în stare de anxietate şi şoc.
Promisiunile mincinoase.
Specularea ataşamentului față de familie şi apropiaţi. „Dacă nu cooperezi, vom strivi şi familia ta!” – era una dintre ameninţările curente și de efect.
Depăşirea dureroasă a pragurilor senzoriale. Se foloseau ţinerea anchetatului într-o lumină orbitoare, „procedee sonore” etc.
Obligarea anchetatului să stea în poziţii dureroase şi umilitoare.
Frustrarea de apă, somn sau aer.
Ancheta „pe bandă rulantă” sau „în ture”. Anchetatorii se succedau fără întrerupere, timp în care anchetatul era continuu privat de somn şi hărţuit.
Carcerele. Foarte calde, foarte reci sau foarte strâmte.
Adică plimbarea anchetatului în cerc, în jurul gardianului care îl loveşte când încearcă să modifice ritmul impus sau să se oprească. Forma extremă a procedeului era „manejul în pielea goală”.
Bătaia care nu lasă urme.
Diferite metode de tortură fizică (smulgerea părului, stingerea ţigării pe piele, „zăbala”, „frigarea”, bătutul la tălpi ).
Combinate sau utilizate peste pragul suportabilului, asemenea metode duc totdeauna la rezultatul scontat. Aceleași metode s-au folosit și în ancheta Procesului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952),organizat după același pattern și cu aceleași funcții ca și Procesul de la Șahtî (1930) și în ancheta procesului lui Vasile Luca (1952), ce a reprodus tiparul ereziei ,,devierea de dreapta”.
În loc de epilog – ,,afacerea” Meditației transcedentale
Știm astăzi că Nicolae Ceaușescu a privit ca ,,erezii” ale dogmei comuniste chestiunea drepturilor omului, parafată și de el în Acordurile de la Helsinki (1975). Abătându-se de la linia Moscovei în chestiuni de principiu, precum schisma sovieto-chineză, „primăvara pragheză” (1968) sau perestroika gorbaciovistă (1986-1991), a fost privit și el (și a sfârșit) ca un eretic.
Sovieticii și-ar fi dorit un altfel de „frate mai mic” la București. În consecință, ultimul lider comunist roman și-a luat toate măsurile posibile pentru a-și conserva puterea. A existat însă și un moment când, între ai săi, Ceaușescu s-a comportat ca și cum ar fi descoperit un complot în grupul intelectualilor și artiștilor care practicau Meditaţia transcendentală[40]. În 1982 a trimis la munca de jos circa 250 de cercetători, artiști și oameni de cultură, a destituit miniștri și a desființat Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti. În discursul public „afacerea” n-a răzbătut decât prin câteva critici generale aduse mișcării Meditaţia transcendentală de revista Ministerului de Interne, Pentru patrie. Adepții ,,transcendentalilor” erau învinuiți, printre altele, că visează să stăpânească lumea[41].
Geneza adepților din România lasă loc de nuanțate interpretări. Conform referatului prezentat de Petru Enache, secretarul cu propaganda, într-o ședință a conducerii partidului, în 1977, un anume Nicolae Stoian, cetăţean francez de origine română, intrase în legătură cu ataşatul cultural al României la Paris, propunând aplicarea unui program de dezvoltare a „inteligenţei creatoare” în țară[42]. În urma acestei deja dubioase oferte primită de o ambasadă a unei țări comuniste în Occident de la un transfug, imigrantul a venit în ţară ca să prepare aplicația. Primul contact l-a avut cu cercul yoga al Trustului de proiectări „Carpaţi”[43], unitate a Gospodăriei de partid. Experimentul a fost preluat apoi de Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti. Însemna, în fapt, înființarea unui grup de adepți și practicanți ai Meditaţiei transcendentale. Succesul a fost absolut. La conducerea partidului a ajuns o listă cu 370 adepţi care urmaseră 5-6 zile cursul de iniţiere, aproape toţi „pe bază de angajament”. Cam jumătate, adică, din efectivele partidului comunist din vara lui 1944!, împărtășiseră cu magistrul, fiecare dintre ei, secretul mantrei. Printre inițiați, lideri de opinie bine plasaţi în elita culturală românească precum: poetul Marin Sorescu, tenorul Nicolae Florei, naistul Gheorghe Zamfir, sculptorul Ovidiu Maitec, pictorul Sorin Dumitrescu, profesorul de filosofie Mihai Şora (fost ilegalist), academicienii Victor Săhleanu şi Ştefan Milcu, criticul de artă Andrei Pleşu și soția sa, psihologii Irina Holdevici şi Aurora Liiceanu[44]. Artişti, literaţi şi oameni de ştiinţă cu turnee şi stagii în străinătate, unii cu legături solide, din vremea studenţiei, în Uniunea Sovietică, alții cu legături de prietenie cu urmași ai foștilor cominterniști. Altă observație care sunase clopotul pericolului în memoria lui Ceaușescu. De altfel, în ședința conducerii partidului, cei care avizaseră Meditația au fost învinuiți de ,,atitudine de gură-cască” şi lipsa de vigilenţă[45].
„Sectanţii” nu pot rămâne profesori, învăţători sau cercetători, a decis Ceauşescu, forţând specialişti de înaltă clasă să-şi câştige pâinea ca muncitori necalificaţi[46]. Cum frica de necunoscut e cea mai mare, misterioasa „afacere” şi consecinţele sale au sporit frica românilor de Securitate. Dar i-au legitimat ca „disidenți” pe „excomunicați”. Atunci, însă, unii dintre ei s-au îmbolnăvit. Alţii au solicitat clemenţă, reintegrare profesională şi reprimirea în partid. La fel de misterios s-au făcut și derogări[47].
Bibliografie
***Protagoniști ai vieții publice, decembrie 1989-decembrie 1994, vol.3, Agenția Națională de Presă Rompres, București 1995.
Adler, A., Fédorovski, V., Secolul roșu, Corint, Bucureşti, 2012.
Aron, R., La lutte de clases, Galimard, Paris, 1964.
Besançon, A., Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Betea, L., Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001.
Betea, L., Mentalităţi şi remanenţe comuniste. Aspecte psihosociale, Nemira, Bucureşti, 2005.
Figes,O., Rusia revoluționară. 1891-1991, O introducere, Corint, Bucureşti, 2012.
Girardet, R., Mituri şi mitologii politice (1986), Institutul European, Iaşi, 1998.
Jela,D., Strat, C., Albu, M., Afacerea Meditaţia transcendentală, Humanitas, Bucureşti, 2004.
Koestler, A., Întuneric la amiază, Albatros, Bucureşti, 1991.
Li Zhisui. Viaţa particulară a preşedintelui Mao, Elit, Bucureşti, 1994.
Marx K,, Fr.,Engels, Manifestul Partidului Comunist (1848) în Opere alese, vol.1, PMR, Bucureşti, 1951.
Medvedev, R., Despre Stalin şi stalinism, Humanitas, Bucureşti, 1991.
Moscovici, S., Psychologie des minorités actives, PUF, Paris, 1991.
Pipes, R., Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Humanitas, Bucureşti, 1998.
Priestland, D., Secolul roșu. O istorie a comunismului, Litera Internațional, București, 2012.
Soljeniţîn, A., Arhipelagul Gulag, Univers, Bucureşti, 1997.
Soulet, J.F., Istoria imediată, Corint, Bucureşti, 2000.
Sudoplatov, P., Misiuni speciale; Arhitectura terorii, Elit Comentator & Eleusis, Bucureşti,1996.
Vaksberg, A., Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991.
Articole din periodice
Betea, L., „Revoluția culturală” – Afacerea ,,Meditația transcendentală”, în Jurnalul Național, 19 august 2005.
Tănase, S., „Interviu cu G.H. Hodos”, în Sfera politicii, anul V, nr. 35, pp. 26-28.
Documente
ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982
Internet
https://ro.wikipedia.org/wiki/PCUS, accesat la 24.08. 2016
[1] De altfel, însuși conceptul de om nou – scopul declarat al ideologiei comuniste, dar și al ideologiilor fascistă și nazistă – s-a inspirat din scrierile Apostolului Pavel. În toate aceste ipostaze ale sale – creștinism, comunism, fascism și nazism – rezultatul marii schimbări se obţinea prin lupta dintre vechi şi nou.
[2] Expulzat din Paris, la cererea guvernului Prusiei, Marx s-a mutat la Bruxelles (1847), unde-a intrat în asociaţia secretă a Ligii comuniştilor. Din însărcinarea celui de-al doilea congres al ei, Marx şi Engels i-au elaborat programul, cunoscut sub numele de Manifestul Partidului Comunist (1848). Apelul cu care se încheie – „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” – a fundamentat, ideologic, crearea Cominternului (1919), Cominformului (1947) şi a tuturor celorlalte organizaţii suprastatale iniţiate ulterior de Kremlin.
[3] Cf. David Priestland, Secolul roșu. O istorie a comunismului, Editura Litera Internațional, București, 2012, p. 63.
[4] În 1903, la cel de-al doilea congres al Partidului Muncitoresc Social Democrat din Rusia, Lenin a provocat sciziunea sa, pe baza unor contraziceri privind statutul partidului. Adepții lui Lenin au fost majoritari (bolșevicii), detașându-se de fracțiunea minoritară (menșevicii). Până în 1952, partidul comuniștilor din Uniunea Sovietică a purtat în titulatura sa termenul de bolșevic.
[5]Cf. Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 119-125
[6] Cf. Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 112
[7] Întâi acționăm și apoi vom vedea ce urmează.
[8] Congregatio de Propaganda Fide a fost înființată de papalitate, în secolul XVII, pentru răspândirea credinței și coordonarea activităților misionare. Pe aceste sensuri s-a structurat, ulterior, conceptual de propagandă politică.
[9] Alexandre Adler, Vladimir Fédorovski, Secolul roșu, Corint, 2012, p. 20
[10] Pragmaticul om politic a făcut atunci un viraj către trecut: începând din 1921, a introdus „noua politică economică” (NEP).
[11] O amintire redată în memoriile sale de către doctorul personal al lui Mao evidenţiază identificarea cultului personalităţii cu anumite practici religioase. În 1959, Mao primise în dar, de la ministrul de externe al Pakistanului, câteva fructe de mango. Le-a trimis muncitorilor din fabrici. Cele câteva fructe ajunse într-o fabrică de textile au devenit obiect de cult și… împărtășanie. Întâi s-a organizat o adunare în onoarea celui care-a trimis darul. Fructele au fost apoi trase în ceară și așezate pe ,,altarul” mesei din sala de ședințe. Prin fața lor au trecut toți muncitorii. Observând că încep să se altereze, conducătorii fabricii le-au fiert într-un vas uriaș cu apă. Din ,,compotul” acesta s-au ,,împărtășit” apoi toți muncitorii într-o altă ceremonie de venerare a lui Mao (Cf. Li Zhisui, Viaţa particulară a preşedintelui Mao, Editura Elit, Bucureşti, 1997, p. 187-188).
[12] Jean Francois Soulet, Istoria imediată, Editura Corint, București, 2000.
[13] Orlando Figes, Rusia revoluționară. 1891-1991, O introducere, Corint, Bucureşti, 2016 pp. 176-177.
[14] Arkadi Vaksberg, Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991, p. 74
[15] Lev Troțki (1879-1940), născut într-o familie de evrei bogați, a aderat din tinerețe la marxism. S-a implicat activ în revoluția de la Petrograd din toamna lui 1917, după care a devenit comisar al Afacerilor Externe. În războiul civil a fost creatorul și conducătorul Armatei Roșii. Conflictul cu Stalin l-a dus la excluderea din partid (1927) și la expulzarea din țară (1929). În exil a scris cărți critice la adresa stalinismului și a fondat Intrenaționala a IV-a (1938). A fost asasinat, în propria sa casă din Mexic, de către un agent sovietic (1940).
[16] În 1933, partidul avea aproximativ 3,5 milioane de membri, epurările ducând la scăderea lui la 1,9 milioane, în 1939. Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/PCUS/, consultat în 24.08.2016.
[17] Orlando Figes, op. cit., p. 177.
[18] Idem.
[19] Viaceslav Molotov (1890-1986), unul dintre protejații lui Stalin, a îndeplinit importante funcții în conducerea PCUS, precum acelea de Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (prim-ministru, 1930-1939) și Ministru de Externe (1939-1949).
[20] Orlando Figes, op. cit., p. 178.
[21]Cf. Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutului European, Iaşi, 1998.
[22] Unul dintre rechizitoriile proceselor din 1938, atribuit lui Andrei I. Vîşinski, Procurorul general al URSS, conchidea următoarele: „În ţara noastră bogată în resurse de tot felul era cu neputinţă, este cu neputinţă să lipsească vreun produs. Ştim acum, de ce, în ciuda abundenţei de produse, nu se găseşte momentan când un articol, când altul. Vina este tocmai a acestor trădători” – cf. Lavinia Betea, Mentalităţi şi remanenţe comuniste. Aspecte psihosociale, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 233-234.
[23] Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 289.
[24] Inchiziția a apărut în secolul al XIII-lea ca o instituție a catolicismului, după ce acesta a devenit o religie de stat. Rolul acestui tribunal era să apere puritatea dogmei de devieri de practică sau interpretare numite „erezii”.
[25] A. I. Vîşinski (1883-1954) şi-a început cariera politică ca membru al fracţiunii menşevice a social-democraţilor ruşi. Provenind dintr-o familie înstărită şi specialist în drept, în calitate de susţinător al lui Kerenski, în vara lui 1917 semnase un mandat de arestare împotriva lui Lenin. „Pata neagră” de la dosarul său va fi bine speculată. Un amănunt relevant despre personalitatea sa se leagă de procesul altui vestit bolşevic, Serebriakov, în casa căruia procurorul Vîşinski se va muta imediat după ce-i pronunţă condamnarea la moarte.
[26] Condamnările la moarte ale ereticilor prin ardere pe rug s-au pronunțat de Inchiziție pe substratul citării lui Isus Hristos de către Apostolul Ioan: ,,Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiuță neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard” (Ioan: 15, 6).
[27] După mărturisirile unui fost anchetat în procesele staliniste postbelice, lucrurile se petreceau şi în acest fel: „Când au venit să mă aresteze şi m-au dus la primul interogatoriu, m-au întrebat: ştii de ce eşti aici? Am spus, da, vreţi câteva informaţii de la mine. Nu, nu vrem nici o informaţie de la tine, ştim totul despre tine. Vrem mărturisirea ta” (Cf. Stelian Tănase, „Interviu cu G.H. Hodos” în revista Sfera politicii, 1996, anul V, nr. 35, pp. 26-28).
[28] Andrei Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Univers, Bucureşti, 1997, p. 102.
[29] Pavel Sudoplatov, Misiuni speciale; Arhitectura terorii, Elit Comentator & Eleusis, Bucureşti,1996, p. 313.
[30] În modul acesta cinic era numită execuția tipică ,,marii terori” staliniste, cu metoda împușcării victimei cu pistolul în ceafă. Ca să nu murdărească haina militară cu sângele victimei, simultan apăsării pe trăgaci, cekistul îi aplica o lovitură la fund.
[31] Arkadi Vaksberg, Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991, p. 123.
[32] Ibidem, p. 95.
[33] Originea revoluţionarului de profesie poate fi plasată în întâlnirea, din exil, între nihilistul rus Bakunin și tânărul Neceaev. Cel din urmă a elaborat un cod al eticii şi acţiunii „revoluţionarului de profesie” cunoscut sub denumirea de Catehismul lui Neceaev (1869).
[34] Cartea a fost tradusă în România: Artur Koestler, Întuneric la amiază, Albatros, Bucureşti, 1991.
[35] Nikolai Buharin (1888-1937) s-a născut la Moscova într-o familie de profesori. După studii la universitatea din oraşul natal, a fost exilat în Siberia (1911) pentru activitate revoluţionară. Din exil a fugit în străinătate. După victoria revoluţiei bolşevice s-a afirmat ca unul dintre fondatorii ideologiei comuniste, cu rol hotărâtor în redactarea constituţiei URSS (1936). În „testamentul“ său, Lenin l-a apreciat ca fiind „cel mai important şi mai valoros teoretician al partidului”. În perioada de tatonare a acordurilor între teoria şi practica revoluţionară, Buharin s-a remarcat ca exponent al „comunismului de stânga” (milita pentru declanşarea revoluţiei mondiale şi impunerea dictaturii proletariatului). S-a împotrivit însă colectivizării forţate, făcându-se vinovat și de „deviaţionism de dreapta”. Ca fost colaborator al lui Troțki, s-a ales și cu eticheta de troțkist. A fost arestat in martie 1937 sub acuzaţia de spionaj în favoarea unei puteri imperialiste şi defăimare a regimului stalinist. Greva foamei pe care-a declarat-o, la început, ca protest, a fost caracterizată de foștii tovarăși drept ,,conduită antipartinică”. Și-a îndeplinit ,,sarcina de partid”, procesul său fiind un model de proces stalinist. Cum printre victimele reabilitate de Hrușciov prin ,,raportul secret” s-a aflat și Buharin, cazul anchetei sale a devenit un exemplu de ,,arhitectură a terorii staliniste”, generată de ,,cultul personalității”.
[36] Aron, R., La lutte de clases, Galimard, Paris, 1964.
[37] Lucrețiu Pătrășcanu (1900-1954) s-a născut într-o familie cu rădăcini aristocratice din Moldova. Membru al PCdR încă de la înfiinţarea acestuia (1921), licenţiat în drept şi doctor în ştiinţe economice al Universităţii din Leipzig, Pătrăşcanu a făcut o figură de execpție în micul PCdR. Reprezentant al PCdR în structurile Cominternului (1933-1934), Pătrăşcanu cunoştea realităţile sovietice. Prin legăturile de rudenie sau de amiciție ale familiei sale cu persoane de importantă poziție și influență, deosebit de ceilalți ilegaliști, Pătrășcanu n-a fost închis în anii războilui, ci a obținut „domiciliu forțat” la una dintre proprietățile familiei. Faptul va deveni „dovadă” a colaborării sale cu „organele represiunii burghezo-moşiereşti şi fasciste” şi „trădării tovarăşilor săi” – două dintre acuzaţiile procesului. Datorită acelorași relații de familie, Pătrășcanu a reprezentat partidul comunist în alianţa politică (Blocul Național Democrat) ce a declarat scoaterea ţării din războiul împotriva URSS la 23 august 1944. Pătrăşcanu a preluat şi preşedinţia delegaţiei româneşti care a semnat la Moscova armistiţiul cu Uniunea Sovietică (septembrie 1944). În primul guvern constituit după întoarcerea armelor, a ocupat funcţia de ministru al Justiţiei.
[38] În spiritul aceleiași manipulări, Ceaușescu n-a reabilitat public nici victimele celorlalte procese politice: procesul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952) și procesul Vasile Luca (1952).
[39] A fost și cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu care, în decursul anchetei, a avut trei tentative de sinucidere. Industriașului Alexandru Ștefănescu, aflat la o vârstă înaintată, i s-au adus la cunoștință acuzațiile abia în proces, pe baza „martorilor” fiind condamnat la muncă silnică pe viață.
[40] Mişcarea fondată în anii ‘50 de călugărul indian Maharishi Mahesh dobândise popularitate prin adepţi celebri precum membrii formaţiilor Rolling Stones şi Beatles. În practicarea ei, prima fază este iniţierea făcută prin şedinţe teoretice de un magistru, urmate de o ceremonie în care iniţiatul îşi primeşte mantra. După un anumit timp, fostul iniţiat devine, la rându-i, maestru, iniţiindu-i pe alţii.
[41] Lavinia Betea, „Revoluția culturală” – Afacerea ,,Meditația transcendentală”, în Jurnalul Național, 19 august 2005.
[42] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982, ff. 25-28.
[43] Idem, f. 25.
[44] Perspectiva victimelor a fost descrisă pe larg de Doina Jela, Cătălin Strat, Mihai Albu, Afacerea Meditaţia transcendentală, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.
[45] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982, f. 33.
[46] Idem, f. 57.
[47] Bunăoară, Andrei Pleșu, ministrul Culturii din primul guvern post-comunist, a fost trimis cu o bursă la Heidelberg (1983-1984), după care și-a reluat postul de cercetător științific la Institutul de Istoria Artei. Cf. Protagoniști ai vieții publice, decembrie 1989-decembrie 1994, vol.3, Agenția Națională de Presă Rompres, București 1995, p. 59.
http://revistapolis.ro/erezii-si-vanatori-de-vrajitoare-in-regimul-comunist/
//////////////////////////////////////////////
Peripețiile bolșevismului: De la Lenin, prin Stalin, la Hrușciov și Mao
Vladimir Tismăneanu
După decesul lui Vladimir Ilici Lenin, a început o luptă acerbă între liderii bolșevici. În cele din urmă, până în anul 1929, Stalin avea să triumfe asupra opozanților săi și să inițieze revoluția de deasupra, creând un partid post-leninist, cu adevărat stalinist, precum și o extrem de centralizată și ideologizată tiranie. Semințele regimului lui Stalin fuseseră însă plantate de către Lenin însuși. Într-adevăr, Stalin nu a creat nicio instituție nouă și nu a adăugat leninismului niciun capitol nou. A dus doar la extrem logica intolerantă a leninismului și a transformat URSS într-un stat polițienesc. Partidul comunist a fost transformat dintr-o elită revoluționară într-o castă birocratică a cărei principală misiune a fost aceea de a prezerva și multiplica puterea liderului și privilegiile sale. Treptat, dictatura proletariatului a devenit un slogan golit de conținut care legitima domnia absolută a lui Stalin și represiunea poliției politice împotriva populației. Invocând lupta lui Lenin împotriva fracționismului, Stalin a distrus complet orice democrație intra-partinică, a persecutat cu sălbăticie toți oponenții (reali sau imaginari) și a impus o dictatură monolitică bazată pe epurări permanente și teroare de masă. În absența fizică a liderului sagace care să încarneze puterea absolută a partidului, deci Lenin, „comunitatea imaginată a discipolilor leniniști” (Klaus-Georg Riegel) a trebuit să se reinventeze prin mularea propriei carisme pe scripturile părinților fondatori. Tradiția inventată a marxism-leninismului a fost apoi impusă cadrelor de partid ca mijloc de stabilizare a identității normative a partidului.
„Întoarcerea la leninism” a devenit o temă importantă a opoziției anti-Stalin, în special printre susținătorii lui Troțki. Mai târziu, după moartea lui Stalin din 1953, Nikita Hrușciov a proclamat restaurația normelor leniniste a vieții de partid și a denunțat cultul personalității antecesorului (adică adorația cvasi-religioasă a liderului suprem) ca non-leninist. În anii 1980, Mihail Gorbaciov a adâncit critica stalinismului lansată de Hrușciov și a căutat să insereze pluralismul în structura instituțiilor sovietice. În eforturile sale de democratizare, Gorbaciov a mers dincolo de logica leninismului și a abandonat atât conceptul de dictatură a proletariatului, cât și pretenția partidului la monopolul puterii.
În martie 1919, Lenin a creat A Treia Internațională (Comunistă) – Cominternul. Mai devreme, criticase A Doua Internațională pentru pierderea fervorii revoluționare și complicitate cu parlamentele și guvernele burgheze. Cominternul a consacrat centralitatea și rolul hegemonic al Moscovei în cadrul lumii comuniste. Pentru ca un partid să poată fi acceptat în Comintern, trebuia să consimtă fără preget la 21 de condiții, incluzând subordonarea completă în fața dictatelor sovietice. Lenin a creat Cominternul ca instrument de expansiune a revoluției și pentru a permite Rusiei sovietice să scape din „împresurarea imperialistă”. Mai târziu, Stalin a transformat această structură într-un simplu instrument al politicii externe sovietice și, implicit, al imperialismului rus. Cominternul a fost desființat în 1943, dar partidele comuniste au continuat să urmeze linia stalinistă. După cel de-Al Doilea Război Mondial, partidele leniniste au ajuns la putere în Europa Centrală și de Est, China, Coreea de Nord și Vietnamul de Nord (în vreme ce un regim de tip sovietic a existat în Mongolia încă din anii 1920). Ulterior, în 1960, Fidel Castro a îmbrățișat public leninismul și a proclamat natura comunistă a revoluției cubaneze. În toate aceste cazuri, comunismul a reprezentat suma tehnicilor (tacticilor) politice și ideologice utilizate de partidele revoluționare pentru a prelua puterea și consolida regimuri dictatoriale monopoliste. Istoricul Martin Malia a etichetat pe bună dreptate sistemele comunise ca ideocrații partocratice. Principala lor pretenție la legitimitate deriva din structura organizată a convingerilor împărtășită de elite și inculcată maselor sub forma Partidului ca unic beneficiar al accesului direct la adevărul istoric.
Lenin a modificat marxismul prin aceea că a atribuit rolul revoluționar partidului de avangardă și nu clasei proletare însăși; a întrezărit izbucnirea revoluției într-o țară mai degrabă subdezvoltată (Rusia, nu Europa occidentală); și a făcut din dictatura proletariatului miezul teoriei sale a statului comunist. Pe scurt, din cauza contribuției lui Lenin la rusificarea marxismului, leninismul reprezintă sinteza dintre valorile social-democrate occidentale și valorile și tradițiile ruse ale violenței revoluționare. Lev Troțki (născut Bronstein) a fost un alt revoluționar rus major care s-a opus inițial înclinațiilor dictatoriale ale lui Lenin. În timpul revoluției din octombrie 1917, Troțki a devenit cel mai apropiat asociat politic al lui Lenin și a servit drept primul ministru bolșevic (comisar al poporului) al apărării și afacerilor externe. Ulterior, după moartea lui Vladimir Ilici, Troțki a susținut leninismul revoluționar împotriva lui Stalin. El l-a acuzat pe Stalin că ar fi abandonat proletariatul internațional prin concentrarea exclusivă pe construirea socialismului în URSS și distrugerea oricărei urme de democrație în interiorul partidului leninist. Mai puțin înzestrat teoretic ca Lenin ori Troțki, Stalin a codificat și simplificat masiv leninismul, ajustându-l nevoilor și așteptărilor birocrației medii de partid. În locul unei doctrine revoluționare, leninismul lui Stalin a reprezentat doar un mijloc de legitimare pentru exercițiul puterii birocrației de partid. Mao Zedong a fost un lider comunist chinez care a adaptat principalele principii ale leninismului la condițiile din China. Recunoscând slăbiciunea proletariatului chinez, Mao a dezvoltat teoria leninistă a dictaturii muncitorilor și țăranilor și i-a dus la putere pe comuniștii chinezi în 1949. Tot el l-a criticat pe Hrușciov pentru a fi renunțat la unele din principiile staliniste de bază, inclusiv ideea că lupta de clasă continuă și se intensifică în condițiile dictaturii proletariatului. Elitele revoluționare ale Lumii a Treia s-au identificat ele însele cu anti-imperialismul și anti-capitalismul pasionat al lui Mao, precum și cu teoria războiului de gherilă rural.
16×9 Image
Vladimir Tismăneanu
Vladimir Tismăneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-Comuniste. Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani, autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai. Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și perioadei post-comuniste
https://moldova.europalibera.org/a/28093256.html
//////////////////////////////////////////////
Ultimele ore din viața lui Nicolae Steinhardt. 30 martie 1989
Avea 76 de ani. Și 29 de ani de când devenise creştin prin botez. Luna martie a fost, se pare, una aparte în destinul lui Steinhardt, căci pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, descoperise taina botezului „din apă viermănoasă şi din duh”.
Un articol de Monica Andronescu
Martie 1989. Comunismul era tot mai întunecat și, deși în mănăstirea de la Rohia era, în principiu mai ferit de relele lumii, Steinhardt era în permanență supravegheat, pentru că avea o influență puternică încă de atunci asupra intelectualilor, dar și asupra oamenilor simpli. Primăvara acelui an, rămas în amintirea noastră doar cu finalul lui, a adus la Rohia doliul. Steinhardt suferea de o anghină pectorală care s-a agravat în acel martie și a hotărât să plece de urgență la București. Drumul de la mănăstire până la aeroportul din Baia Mare l-a făcut împreună cu Părintele Justin Hodea, starețul mănăstirii, și cu părintele Paisie Rogojan, cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Părintele stareț îl mustră și-i spune că toate astea sunt ispite, iar el rămâne tăcut până la Baia Mare. În aeroport, înainte de îmbarcare, Nicolae Steinhardt suferă un infarct și este dus de urgență la spitalul din oraș unde pe 30 martie moare. Așa s-a sfârșit periplul pe pământ al celui care spunea asumându-și pe deplin cuvintele lui Dostoievski: „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul”.
La ce se gândea Steinhardt în acele minute, când simțea că întâlnire cu Dumnezeu e aproape… La viața lui. O viață începută undeva în mahalaua Bucureștiului, într-o lume care se schimbase din temelii. De altfel, copilăria petrecută în mahala este unul dintre lucrurile de care vorbeşte cu mândrie, iar lumea din Pantelimon, aşa frustă şi „nefinisată” i-a marcat existenţa, învăţându-l să reacţioneze altfel, peste ani, la toate mizeriile închisorii şi, mai mult, dându-i o cheie cu totul neobişnuită de a înţelege şi vorbi despre creştinism. Căci, deşi provenind dintr-o familie de evrei, cel ce avea să cunoască Taina Botezului într-o celulă de la Jilava descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor: „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. (…) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc.”
Luna martie, așadar, a fost o lună cu totul specială în existența lui. Cu 29 de ani înainte ca infarctul de pe aeroportul din Baia Mare să se producă, în anul 1960, Steinhardt trăia experiența vieții lui: botezul într-o celulă de la Jilava. Episodul este relatat pe larg în „Jurnalul fericirii”.
„Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar, mai ales, deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi, balia, ciubărul, tineta şi un <rezervor> cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăt adusă în <rezervorul> purtat de el şi de un alt deţinut. (…) La repezeală, părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”.
Se întâmpla pe 15 martie 1960, în celula nr 18. Nicolae Steinhardt, cel care avea să devină monahul de la Rohia, trăia minunea întâlnirii cu Dumnezeu… Scena în sine, aşa cum o descrie Steinhardt în „Jurnalul fericirii” este aproape teatrală, dacă nu ar fi atât de înfiorător de reală. În închisoarea de la Jilava, Nicolae Steinhardt, era actor în propriul rol, iar scena descrisă aproape naturalist, este scena reală în care el a jucat de-adevăratelea rolul vieţii lui: creştinarea. Ca şi cum, dintr-o mie de personaje şi de scene ar fi ales-o pe cea mai „frumoasă”, ghicind, ca-n poveşti, că-n spatele urâtului mizer se ascunde toată strălucirea lumii…
Alături de tatăl lui, Oscar
Fiu al lui Oscar Steinhardt, veteran în Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect, Nicu-Aurelian Steinhardt avea să cunoască un destin cu ciudate suişuri şi coborâşuri şi cu şi mai ciudate întâlniri cu fericirea. Până la momentul revelației, destinul lui a curs cumva pe alte coordonate. Destul de tânăr, la 17 ani, începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, intrând astfel în lumea literară a momentului. Aceasta este perioada când începe să publice sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 publică primul volum parodic „În genul… tinerilor”, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu.
În 1935, respectiv 1937, a publicat două studii în limba franceză, legate de problema evreiască, iar între 1937 şi 1939, Steinhardt circulă prin Europa. Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria sunt ţările în care petrece perioade mai lungi, pentru ca, la sfârşitul acestor doi ani să revină la Bucureşti unde începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu. Este o perioadă activă pentru el, în care scrie cronică de spectacol, traduce mult, este interesat în mod special de literatură, dar şi de lumea teatrală a momentului.
În schimb, peste viața personală, misterul a plutit întotdeauna și a rămas mereu o taină dacă înainte de marea întâlnire cu Dumnezeu, inima lui Steinhardt a bătut vreodată, pentru vreo femeie.
Dar în primii ani de după 2000, apărea la Editura Timpul volumul postum, „Eseu romanţat asupra neizbânzii”, o scriere de tinereţe cu totul diferită de ceea ce avea să lase Steinhardt mai târziu literaturii române. Povestea unei iubiri din tinereţe… cu geloziile ei cu tot, cu tristeţile ei cu tot, cu aripile ei cu tot. „Umblam şi vorbeam şi făceam planuri, mereu altele, şi eu visam şi ea vorbea pentru sine; eu o ceream de mii de ori în căsătorie şi ea, tot de atâtea ori, neobosită, îmi răspundea (iute şi zâmbitoare şi cu glas niţel scăzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ şi-i plăcea să-i încarc braţele, pe la sfârşitul lui aprilie şi-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe şi-i plăcea să-şi încreţească niţel ochii, surâzând, să-şi scuture părul (…) îngăduindu-mi, din plin, absolut, covârşitor, definitiv, să fiu alături de ea fericit”. „Fericirea” a existat, aşadar, şi înainte de „Jurnalul fericirii”. Apoi, ani întregi, după ce viaţa lui Steinhardt s-a schimbat definitiv, nimeni n-a reuşit să-l facă să vorbească despre tainele inimii lui, nici Ioan Pintea şi nici Zaharia Sângeorzan în volumul lui cu cele „365 de întrebări incomode”. Şi totuşi, minunea s-a întâmplat în volumul de convorbiri al lui Nicolae Băciuţ, „Între lumi”, care are curajul de a întreba direct: „Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare – o femeie?”. Steinhardt trebuie să fi zâmbit şi apoi a avut curajul de a răspunde: „Cer voie să tac. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare”.
Dar destinul își urma cursul. Steinhardt trebuia să ajungă la marea întâlnire cu Dumnezeu. După 1940, începe să aibă probleme la Revista Fundaţiilor Regale, pentru că era evreu și sunt anii epurării etnice, fiind înlăturat, sub conducerea guvernului Antonescu, iar până în 1944 urmează nenumărate privaţiuni. Din 1944, revine la revistă unde îşi continuă cu asiduitate activitatea publicistică. În 1947, va fi din nou înlăturat din pricina unui denunţ. Perioada de până la momentul arestării din 1959, nu este deloc uşoară, fiind dat afară din barou şi refuzându-i-se publicarea textelor. E nevoit să presteze slujbe necalificate. La 46 de ani, este arestat şi va fi inculpat în celebrul proces Noica – Pillat. Și atunci va începe calvarul ce va purta diverse nume: Jilava, Aiud sau Gherla… La 31 decembrie 1959, în ultima zi a anului este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi implicat – culmea ironiei! – în „lotul intelectualilor mistico-legionari”, el, evreul care suferise privaţiunile lui Antonescu. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Noica – Pillat” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Atunci începea marea lui experienţă pe care Virgil Ierunca avea s-o numească „academie şi altar”.
După botez, viaţa lui s-a schimbat ireversibil, iar strălucirea revelaţiei a copleşit totul. Felul în care a scris despre Dumnezeu rămâne unul dintre cele mai nonconformiste, cu pagini bulversante, pentru el Hristos fiind boierul care iartă totul, care şterge cu buretele păcatele, spre deosebire de diavolul-contabil în al cărui registru nu e loc de vreo ştersătură. El, intelectualul care ţinea cursuri în închisoare, îndrăgostit de filmul „Jesus Christ Superstar”, o spunea cu siguranţa pe care ţi-o dă doar frumuseţea absolută a revelaţiei: „Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos!”
Şi dintre toate am să aleg, tot sper reamintire, cea mai frumoasă dintre lecţiile despre credinţă sau despre „a crede”, pe care le-a ţinut Steinhardt. „Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: <Dacă vă voi spune, nu veţi crede>. Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura.”
CITIŢI ŞI:
NICOLAE STEINHARDT. CREDINȚĂ, IUBIRE, FERICIRE
Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Amfiteatru).
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-nicolae-steinhardt-30-martie-1989/
////////////////////////////////////////////
Tudor Arghezi: „Între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam“
Autor: Ion Cristoiu
Dacă Pamfil Şeicaru era obsedat de primejdia Imperialismului rusesc, Tudor Arghezi se concentrează pe enigma sufletului rusesc. Pentru europeni, surprinși de Arghezi ca neputincioși să înțeleagă sufletul rusesc, teza interbelică e de o actualitate evidentă. Ceea ce s-a petrecut și se petrece la hotarul de Est al Europei descumpănește prin comportamentul Moscovei. Occidentul folosește de zor, în reacția față de mișcările Rusiei, instrumentele logicii europene, definite prin raționamentul alcătuit din concluzii spre care duc fatal premisele.
Tudor Arghezi ne avertizează însă, cu mult înainte de înfrângerea lui Hitler, de transformarea Rusiei în superputerea numită URSS, de zvâcnirea Federației ruse într-un orgoliu nemăsurat, după ce perioada elțîniană lăsase impresia unei Rusii resemnate, gata să pupe poala Americii, că Rusiei de azi nu i se poate aplica logica europeană, moștenită de la Aristotel.
tudor arghezi jpg jpeg
6 mai 1932. Asasinarea președintelui francez, Paul Doumer. Intrat în mulțime, pentru a strânge mâini, înaltul demnitar, prezent la Fundația Rothschild, e lovit de gloanțele trase de un ins masiv, care-i strigă: „Acesta e doar începutul!“ Dezarmat, asasinul se dezvăluie a fi medicul rus Paul Gorgulov, liderul unei pretinse mișcări țărăniste anticomuniste. În România, ca și în toate țările europene, întâmplarea emoționează profund. Sub puterea stării de spirit a opiniei publice, Tudor Arghezi (foto sus) scrie și publică în „Secolul“ din 15 mai 1932 un virulent pamflet antirusesc. Punctul de plecare – naționalitatea teroristului:
„Cu browningul englezesc sau german a tras, la Paris, un rus: e indiferent dacă asasinul e naționalist, comunist sau amator izolat. Construit pentru apărare, revolverul, pus în mână rusească, e înțeles pentru atac. Cu seninătate, asasinul a putut să doboare pe venerabilul președinte. Nesimțitoare la vasta autoritate pe care i-au dat-o, aglomerată, alegerea elitei întregi a poporului de elită, vârstă, onestitatea de cetățean și de savant și stoicismul clasic că a putut să supraviețuiască pierderii celor patru băieți ai lui, într-un singur război, bruta și-a ridicat laba. Puteam să ne lipsim de originalitățile rusești, și de literatura nevropată, și de balet, și de corul cazacilor, și de dansatoare. Asasinatul prezidentului Doumer este de natură să anuleze toate manifestările unui popor, care s-a silit să dea drept randament cultural atare neam de idealiști“.
Pentru publicistul Arghezi, întâmplarea devine prilej de radiografiere a unui destin național. Istoria Rusiei, de la începuturile țariste și până la prezenturile comuniste, când apare tableta, stă sub semnul asasinatului justificat printr-un ideal:
„În politică, rușii au creat asasini cu principii, în toată gama socială și agenți de poliție secretă: imperiul ortodox era guvernat de Ohrană; imperiul ateu e stăpânit de Cekă. De la Kropotkin și Bakunin până la Pobiedonostev și de la el până la Dictatorii și Regizorii consecutivi ai regimului comunist și ai Internaționalei acestuia, și Biblioteca și Catedra și Crucea și al treilea Testament, care-i Capitalul lui Marx, au fost inundate cu sânge. Rușii guvernează, cred și gândesc exclusiv cu sânge. Credința religioasă a dat la ei, în timpul științific și cartezian al Europei, pe Rasputin. Naționalitatea de ruși a lui Tolstoi și Dostoievski nu schimbă nimic din caracterizare și nu justifică nimic; completează dimpotrivă și întărește“.
Dispreț față de mujicul rus
Intitulată „Paul Doumer“, tableta n-a fost tipărită în volum înainte de 1989, nici măcar în edițiile pretins definitive. Își va găsi locul abia în volumul 40 din ediția Scrieri, publicată în ultimii ani, într-un vizibil efort de a reda contemporanilor scrisul necenzurat al publicistului. Dacă ocolirea tabletei pe vremea comunismului are o anume explicație – antirusismul atinge aici paroxismul –, mai puțin justificată rămâne excluderea altor texte argheziene: cele antițariste.
„Cu ochii în patru!”, poster rusesc din perioada 1917-1920
caricatura jpg jpeg
Regimul anterior Revoluției leniniste e ars de publicist cu fierul roșu al pamfletului. Nici cei mai înrăiți ziariști bolșevici din Rusia n-atingeau, în textele lor antițariste, forța demascatoare a tabletelor argheziene. Pe 1 iunie 1914, Ţarul Nicolae al IIlea și membrii familiei sale poposesc la Constanța, pentru o întâlnire cu Regele Carol I. Vizita îi dă lui Tudor Arghezi motivul acestei tăieri cu bisturiul:
„Dintr-un basm coboară până la noi fantasma Lui cu coroană. Noi am vorbit și scris adeseori de acest stăpân fabulos, care adună sufletele cu ștreangul de-a lung și latul unei împărății udate de câteva mări (…). Ţarul este când strigoiul, când hiena, când viața de apoi“. („Duminica macabră“, în „Seara“ din 2 iunie 1914).
Teoretic, o astfel de critică trebuia să convină culturnicilor din anii stalinismului, dat fiind că bolșevismul s-a ivit pe ruinele țarismului. Parcurse însă până la capăt, tabletele lui Arghezi ne conving că nu puteau fi retipărite în anii anteriori lui decembrie 1989. Mai întâi, pentru că ele sunt nu numai antițariste, dar și antirusești. Un dispreț european față de mujicul rus se ghicește printre rânduri. Cum să publici, de exemplu, așa ceva în anii când poporul rus era măreț între popoarele lumii?:
„A venit Crăciunul în pravoslavnica Rusie… Şi miile de clopotnițe strălucitoare, ca niște enorme cupe de aur din Moscova sfântă, răsună și poartă vestea cea mare peste stepele nemărginite și albe de zăpadă. Se deșteaptă umilele turle de țară și bărboșii mujici ai lui Gogol ies, cu nasurile roșii de vodcă, de prin izbele lor întunecoase și aleargă să se închine la bisericuța lor sărăcăcioasă, pentru sănătatea lui Batiușca, tatăl tuturor rușilor. Iar colo departe, la Piter, peste câmpiile nemărginite și albe, la Ţarscoe-Selo e lumină mare și Batiușca bea la masă cu sfetnicii, în sănătatea Lui…“ („Cumătrul Nicolae II…“, în „Facla“ din 22 decembrie 1912).
Apoi tabletele argheziene vizau relațiile româno-ruse. Scriitorul se opune din răsputeri unei alianțe cu vecinul de la Răsărit. Printre argumentele aduse, cel mai puternic rămâne perfidia Rusiei față de noi, românii. Cum s-a întâmplat, de exemplu, la 1877:
„Luptaserăm cu armata rusească laolaltă, și armata românească a mântuit onoarea țarului de pe Neva, pentru ca să ni se fure trei județe moldovenești. Dacă vom avea nefericirea să cucerim vreodată la un loc cu țarul Ardealul, negreșit că împăratul învingător ne va lua în schimbul Transilvaniei Moldova“. („O alianță cu Rusia?“, în „Seara“ din 25 februarie 1914).
S-ar putea obiecta că Arghezi se referea la țarul Nicolae al II-lea și nu la Iosif Vissarionovici Stalin. Ştabii de după 1944 știau însă că Rusia secretarului general al PCUS nu era mai puțin perfidă cu România decât Rusia Ţarului Nicolae al II-lea. Așa că nici nu le-a trecut prin cap să retipărească aceste tablete aparent doar antițariste. Tablete valabile și azi, când în fruntea Rusiei nu e nici țarul, nu e nici secretarul general al PCUS, ci un președinte despre care se spune că a fost ales în mod democratic.
O lume de stupefacții și gigantism
Cum valabile sunt și azi, pentru că se referă la o nație, și nu la un moment din destinul acesteia, observațiile din „Însemnări rusești“, iscălite de Arghezi în „Revista Fundațiilor Regale“, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941. Scriitorul adună aici, sub genericul dat de subtitlul „Dintr-un caiet de străinătate“, texte risipite prin reviste, disparat, despre experiența sa din Elveția. În Elveția a putut cunoaște spiritul rusesc în toată splendoarea bizareriilor sale, înainte de lovitura de stat bolșevică.
Armată şi religie în acelaşi instantaneu (Rasputin, alături de militari ruşi în 1911)
Rasputin jpg jpeg
„Însemnările“ explică nu numai Rusia, dar și Uniunea Sovietică; nu numai pe ruși, dar și pe comuniștii de peste Nistru; nu numai pe țar, dar și pe Stalin. Starea de spirit a românului Arghezi, definit prin latinitatea logicii, e nedumerirea față de fantasmagoriile comportamentului slav. Sar în ochi, notează scriitorul, contradicțiile violente. Din aceste contradicții se adună, într-o făptură de carne și oase, un individ care nu-și găsește locul în Europa. Poate că aceasta e observația menită a explica tot ce s-a întâmplat, se întâmplă și se va întâmpla în Rusia:
„M-am certat cu misticii Siberiei dacă Dostoievski s-ar fi putut naște într-alt popor decât rusesc. Eram laolaltă, de aceeași părere, că numai Rusia a dat un asemenea monstruos și genial exemplar de contraste, dar cititorii din patrie au pus pe scriitorul lor un monopol agresiv, interzicând străinilor și dreptul de a-i rosti numele, necum de a-l interpreta. Adevărul este că între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam. E o lume de stupefacții și gigantisme“.
Ruși rugându-se pentru sănătatea ţarului (ilustraţie din „Le Petit Parisien”, decembrie 1900)
biserica jpg jpeg
Definirea spiritului rusesc pornește de la diferența cosmică față de spiritul european. A căuta să-l înțelegi după normele firescului e o întreprindere zadarnică:
„Dacă mintea noastră merge la dreapta, mintea rusească o ia de-andaratele și săgeata ei de manometru tremură și sare peste intervale. Au alte filosofii, chiar alte matematici. Rusește, una cu trei face între șapte și nouă și minusul e cubat. De două ori patru e unsprezece sau treizeci și cinci. Conflictul de caracter ia la ruși proporții elefantiazis fantastice și se târăsc între Adam, Iov și Apocalips. Capriciile rusoaicei au extravaganța religioasă a unui asasinat, calm ca o binecuvântare. Neamul ăsta, pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internațional și naționalist și șovin în același timp, pravoslavnic bigot și ateu, de-a valma.
La el, contradicția se armonizează. Lucrurile ce se bat cap în cap își împletesc coarnele într-o logică înspăimântătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic și la sinteza neagră. Ţarul te poate pofti la masă cu dragoste creștină și respectuos de rangul și de individualitatea omului poftit. La friptură, i se pare ceva și te aruncă pe fereastră. Apoi, trage fum din lulea și cugetă. Râde la snoavele unui gâdilici de Curte. Face o metanie mare, cu închinăciunea dusă la frunte, din pământ“.
Încercând o explicație, Tudor Arghezi avea să pună, într-un text publicat în „Timpul”, la 25 august 1941, intitulat „Stilul bolșevic”, apariția regimului bolșevic pe seama spiritului rusesc:
„Consternarea că eroarea comunistă a putut să izbutească la un popor atât de înapoiat în masa lui, ca rușii, a fost în vremea ei extraordinară. Popoarele înaintate, cu idealuri socialiste mult mai organizate decât în haosul rusesc și cu o mișcare socialistă impresionantă, în momentul sarcinii ușoare au dat înapoi. Ceea ce se numește civilizație și cultură precizează o noțiune, lipsa de încredere în experiențele viitoare, față de experiența trăită. Viața omului fiind scurtă și fiecare om simțind că are dreptul să și-o trăiască la maximum de plenitudine tolerat de împrejurările potrivnice, unui lucru în schiță și proiect omul îi preferă ce s-a păstrat.
Cel puțin omul neexcesiv, omul normal, omul mijlociu, grosul omenirii. Comunismul a izbutit în Rusia, exclusiv din pricina caracterului bolșevic și a procedurii lui instantanee, de la poftă la gură. Spargi și furi, asasinezi și încondeiezi și culegi. Nici un scrupul, venit măcar de la inteligență și carte, dacă nu de la iubirea de oameni și de la caritate, nu poate opri valul de asasinat dezlănțuit. Rușii erau cei mai indicați să ridice din el acest talaz de moarte și devastare. O propagandă demagogică sumară, la un colț de stradă, a servit de propulsor”.
Convins de ciudățeniile rusești în general, publicistul descoperă în realitatea sovietică fapte incredibile pentru înțelegerea europeană:
„La Odessa, în regimul bolșevic, municipalitatea, care prin partea locului pare să fie și autoritate executivă, s-a scârbit atât de mult de invazia pe trotuare a urinii încât a lansat o ordonanță penală, afișată în tot orașul. Cine va mai fi prins cu fața întoarsă pe stradă într-un anumit fel, va fi împușcat fără judecată. Căci nici comuniștii n-au ajuns la acea perfecțiune ideală de a suprima detestabilele obișnuințe ale rinichiului și ale vezicii. Şi probabil că însuși domnul Stalin, care sub toate celelalte raporturi înfățișează puritarea infailibilă, practică detestabila infirmitate a sculării de câteva ori pe zi de la biroul dumisale din Kremlin și a trecerii într-o încăpere, poate că nu cu totul scutită de miros. (…)
Câțiva studenți, usturați de o inexorabilă necesitate, treceau, pe înserat, prin Odessa și au luat poziție în dreptul unui zid. Erau parcă vreo șase inși așezați la rând. Şase gloanțe de carabină i-au dat numaidecât peste cap. Sângele le-a curs în același timp cu urina și poate că murdăria a fost și mai mare. Desigur că autoritatea sovietică a sporit simțitor, pe urma energicului act“. (Tudor Arghezi, „Avortul”, în „Adevărul literar și artistic” din 3 martie 1935).
Trimiterea la realitățile sovietice poate fi întâlnită și în tablete dedicate altor subiecte. În „Cum polemizează domnul Iorga”, din „Bilete de Papagal”, nr. 8 (485), august 1935, Tudor Arghezi atacă felul de a fi al lui Nicolae Iorga prin raportare sarcastică la Uniunea Sovietică:
„În setea domniei sale de a fi proprietarul tuturor dreptăților posibile, domnul Iorga pierde simțul raporturilor și al măsurii. Dacă am fi în Rusia și dacă domnul Iorga ar fi unul din secretarii domnului Stalin, după Djerdjinski, necazul domniei sale de a i se contesta, de pildă, geniul teatral sau sinceritatea literară, s-ar manifesta în criteriu comunist, acuzându-ne că ne-am îndoit de rezultatele planului cincinal sau de durabilitatea cauciucului Prowodnik – și ne-ar fi împușcat, încă de la apariția volumului de versuri Cuvinte potrivite. Statul comunist are cel puțin acest bun, că înlătură discuția, răspunsul și replica și, odată cu ele, nevoia de a servi argumentul – și satisfăcând numai forma unui juriu regional te poți debarasa și de un țar necum de un pornograf…“.
Rușii au o gaură-n cap
Potrivit grupajului „Însemnări rusești“, toți rușii cunoscuți de tânărul Arghezi în Elveția au o gaură în cap. Alexei, de exemplu, e o mașinărie de numărat:
„Ştie tot ce vrei Alexei și știe adânc. Enciclopedia lui uriașă merge până la amănunte, ținute la zi. Spune cu preciziune câți locuitori are un oraș, dar și ce garnizoană militară are și ce întindere în hectare. Curiozitatea lui statistică pare suspectă. (…) Ştie câte pagini de manuscris numără o compoziție de Beethoven, dimpreună cu conținutul muzical. Neavând instrument, nici voce ca să ți-l cânte, Alexei fluieră fraza din pagina 72 ter a unei simfonii“.
Tânărul mai are și alte două ciudățenii. Se manifestă totdeauna contra și e lipsit de simțul proprietății:
„Cu atâtea daruri nule, salvând aparențele, Alexei moare de foame. E contra țarului, contra militarismului, contra proletariatului, contra revoluției, contra războiului… între atâția contra-contra, un rus găsește loc pentru o nuanță și, dacă nu înființează o sectă sau un balet nou, face un nucleu politic în mahalaua lui. O idee nouă începe la Alexei cu Nu, se continuă cu Dacă și Așadar și concluzia ei logică e o mașină infernală“.
Alături de Sonia, „o latifundiară“ a cărei pasiune e „să fure obiectele din vitrina marilor colecții europene“, Arghezi o știe pe Natașa:
„Natașa visează să-i scoată ochii iubitului ei, care fiind rus o înțelege și o pândește, cu acul din pălărie. În pălăria cu marginile mari, molcome și legănate, are două ace lungi de cincizeci de centimetri, străpungând odată cu fundul, și conciul învârtit în calotă. Într-o noapte, obsedată de visul ei frumos, îi va scoate iubitului ochii în somn, fără nici o îndoială. Altfel Natașa nu poate să fie fericită“.
De la ins, Arghezi sare la colectivitate. Absența simțului de proprietate explică Revoluția rusă:
„La Berna, se putea citi pe biletele de închiriat odăi mobilate în trei limbi federale că «Nu pentru ruși». Rușii erau excluși din inima Europei, încă de pe la 1906 și ceva. Se prezenta Rascolnikov, îi plăcea odaia, da un acont și noaptea mai dormeau cu el în pat, pe scaune și pe jos, încă douăzeci de compatrioți cu chică, șapcă și barbă. Cămașa cu gura într-o parte, cu nasturele subt maxilar și ureche îi deosebește numaidecât. Dormitorul adună de-a valma fete și băieți. Fata fiind, și după Bakunin și după Kropotkin, un camarad, sexul e o chestiune secundară și sfielile delicate sunt dominate de «idee».“
Zeci de icoane, predate de muncitori ruşi la 24 februarie 1930, spre a fi incendiate în cadrul unei manifestaţii la care au participat peste 15.000 de persoane; primul sacrificiu pe altarul „Noii Rusii”
icoane jpg jpeg
Cu acuitate de moralist e surprinsă o altă notă de esență a spiritului rusesc. Nevoia de a tăifăsui în contradictoriu, de cele mai multe ori asupra unor gratuități, care nu explică în niciun chip înverșunarea:
„Discuțiile încep, la toată ora din zi și din noapte, cu problemele pe care Europa sau le-a rezolvat cu câteva sute de ani mai ’nainte, sau le-a lăsat să aștepte o conjunctură nouă. Una din ele este fundamentală: dacă există sau nu Dumnezeu. Zece argumentatori îl afirmă, zece tăgăduindul, dar în fiecare rus un fel de Dumnezeu există orișicum, chiar în negațiune totală; râvna de închinător, absorbit într-o iluzie halucinantă. Sau se discută dacă Molière e mai mare decât Gogol, o noapte întreagă. Gogol rămâne uneori mai mare, motivat că lucrătorii tipografi din Moscova râdeau în hohote când îi culegeau în manuscris zațul ediției întâi. Dar unul își aduce aminte spre ziuă, căscând pe parchet, pricina pentru care totuși e mai mare Molière și discuția este reluată de-a capo“.
Bolșevismul și stalinismul, Revoluția și Teroarea își au rădăcina în nepăsarea față de viață. Rușii întâlniți de Arghezi sunt fanatici prin definiție:
„Tatiana Leontiev, fiica unui general de la Curte, e revoluționară. Primea bani mulți de acasă, pentru o viață de lux, și învăța la Şcoala de Chimie. Vorbind, răscolea cu degetele agitate un șir de mătănii de mărgăritare ce-i ocolesc grațiosul grumaz. Cu câteva zile mai ’nainte i se comunicase de poliția imperială, care servește și împărăția și revoluția în părți egale, că țarul va trece incognito prin Bâle spre Paris. Fata dete fuga la Bâle, așteptând câteva trenuri. Supărată, flămândă și obosită a intrat în cea mai scumpă ospătărie din oraș.
O elită cosmopolită din marea finanță, industrie și intelectualitate adaugă la strălucirea localului propria ei reverberație. Își face apariția țarul, urmat de doi lachei! Tatiana se scoală de la masă și-l fulgeră pe țar de la distanță cu patru gloanțe de revolver, în panica de briliante și mătăsuri a selectului public, trezit la (Rasputin,realități neprevăzute. Asasinatul dăduse greș. Ţarul era un industriaș care semăna leit cu Nicolae al II-lea, un oarecare Müller“.
Nu e vorba de un caz singular. Român – și prin asta rob logicii carteziene – Tudor Arghezi remarcă uluit solidaritatea tuturor rușilor din Europa cu mânuitoarea de revolver:
„Domnișoara a fost arestată și condusă de Poliție la Geneva, locul ei de reședință, ca să fie judecată. Am văzut intrarea ei în oraș prin gara Cornavin. Patru jandarmi eleganți, cu bicorn și pelerina neagră, care ascunde carabina, o însoțeau, ca niște ciocli și Hamleți, și Tatiana cânta imnuri revoluționare. Am pus să mi se traducă vorbele acestor imnuri care dezechilibrează prudența neofiților și exasperă fanatismul. Nu cunosc nimic mai indiferent.
Pe amândouă trotuarele străzilor străbătute pe jos, mii de ruși cântau în cor cu Tatiana. Mi-a fost cu neputință să rămân nesimțitor la atâta gravă și tumultuoasă desfășurare de temperamente ațâțate. Venise din toate părțile Elveției, din Franța și din Germania, o Rusie întreagă, ca să primească pe prizonieră. Şi cântau pe trotuar și preotul capelei rusești, și un general rentier retras din Petersburg și stabilit în cartierul cel mai ales, unde-și cumpărase o casă…“
De aici lejeritatea cu care primesc rușii din exil veștile despre moartea, prin spânzurare, a colegilor, chiar și când aceștia sunt tineri:
„La masa rotundă, un loc e câteodată gol. «Nu așteptăm pe Vasiliev?», întreb politicos. O rusoaică de lângă scaunul lui, logodnica lui Vasiliev, răspunde: «Azi n-o să vie la masă». întreb: «Prepară un examen?». Domnișoara Tecla răspunde: «A plecat la Varșovia». Mă mir: «Așa brusc, fără să spuie nimic?». Domnișoara râde: «Duce manifeste». După câteva zile domnișoara Tecla vine la masă cernită la braț. La Varșovia, Vasiliev a fost spânzurat. Asta e într-o miercuri. Vineri pleacă la Varșovia domnișoara. Până marți e spânzurată și ea.
Masa continuă, băieții și fetele se primenesc în locurile goale continuu, continuu spânzurați și câteodată nu mai e cine să facă prezentările noilor veniți. Cei rămași în viață râd, glumesc, învață, până la spânzurătoare. Mă uit din locul meu la acești ruși, care primesc viața și moartea ca o cartă poștală și caut să văd în ei cu ochii strânși, ca într-o zare goală. Arde ceva și scoate fum des. Sunt în nestare să deslușesc. Intelectualitatea acestor fete zvelte și băieți ieșiți din papură și pustietate te posomorăște. În loc de viață mai multă, ei aduc în cap și în ghiozdan moarte mai multă. Geamantane cu sânge“.
Tinerii ruși cunoscuți de Tudor Arghezi în Elveția acționează sub puterea unei credințe politice. La această credință ei n-au ajuns treptat-treptat, printr-un proces de convertire politică, tipic europenilor, ci dintr-odată, printr-un salt. O tabletă iscălită anterior de Tudor Arghezi „H. Barbusse“, în „Adevărul literar și artistic” din 8 septembrie 1935, compară convertirea de tip european cu convertirea de tip rusesc:
„Facilitatea trecerii unei fete de general imperial în ipoteza destinată să sfărâme ordinea în vederea altei orânduiri nu avea nimic din conversiunea politică a unui Jaurès, sau a unui Henri Barbusse, burghezi solicitați la o lume nouă de inteligență. Acolo era vorba de un fel de a fi particular, de o natură fără precedent, de un resort sufletesc absent la toate celelalte popoare și nu de o adaptare; ceea ce era ușor de văzut la simplă convorbire a europeanului cu un rus. Totul, și crima și devoțiunea, se petrecea hieratic și fără meschinării. Pila a fost necunoscută în instrumentele rusești, care procedau exclusiv cu târnăcopul, cu stânca masivă și cu dinamita. Rasputin călca dintr-o dată din țarina mujicului în palatul împăratului, și mai făcea un singur pas până în împărăția lui Dumnezeu“.
Un oarecare Ulianov, zis și Lenin
Două dintre personajele ce i se par lui Arghezi ciudățenii ne sunt nouă, azi, familiare. Unul ar fi celebra Matrioșka, care, deși din lemn, pentru scriitor e, totuși, personaj:
„Am pe poliță un obiect de nici un folos. O lele de lemn scobit, fără picioare, o siluetă rotundă, vopsită viu cu roșu mac, albastru, verde și galben mușețel. Culorile, de o claritate elastică, deosebesc unele de altele fusta, cămașa, mânecile și șorțul, semănat cu flori de birlic de treflă. Figura, de lăptăreasă tânără, plină de obraji, e trandafirie; un trandafiriu roz și palid omogen, pe care tubul nu-l dă picturii de-a dreptul. Toate culorile țaței de lemn au aceeași frăgezime și lacul așternut peste ele, ca glazură de cofetărie, nu se lipește și nu se ia. Lăptăreasa se desparte în două ca o râșniță de cafea, desfăcută cu o învârtire contrarie.
În interiorul lelei deschise e o a doua leliță, identică celei dintâi, și din a doua leliță iese a treia, dintr-a treia iese a patra și tot așa până la opt. A opta figură, cât buricul degetului, nu se mai separă în două bucăți: e masivă. Acolo e concentrat misterul insolubil. Puse la rând și descrescând, din mamă-n fiică mereu, femeia desfăcută în opt femeiuști aduce aminte ctitoria zugrăvită în biserici, la intrare. Domnița cu domnișoarele și Domnitorul cu domnișorii, ridicând un chivot, sprijinit pe palme. Silueta de lemn, în care se ascund alte șapte siluete, este rusească“.
Celălalt e însuși Vladimir Ilici Lenin, zis și Ulianov. Deși publicate în 1941, amintirile lui Arghezi sunt credibile când e vorba de nedumerirea stârnită de intențiile acestui rus singuratic:
„La Zürich, unde am stat patru zile, trăiește într-o cameră la un etaj înalt un oarecare Ulianov. Mi l-a arătat cu spaimă un rus, întro băcănie de cartier. «E cel mai ursuz și cel mai primejdios, spune rusul. Are câțiva aderenți și fiecare din ei e un terorist de un superlativ neatins la noi. Îl vezi câtu-i de gălbejit, cu pometele lui văroase. De ani de zile stă singur cuc și scrie zi și noapte. Ce scrie! dracul să-l știe, că nu publică nimic. E un maniac, din specia comunistă. Dacă s-ar întâmpla, prin imposibil, să izbutească ăștia, se duce Rusia!»“.
Lenin, în perioada de glorie (octombrie 1917)
Lenin jpg jpeg
Teroarea bolșevică, prelungită și amplificată de cea stalinistă, are o explicație în felul de a fi al rușilor:
„Ce mă înfricoșează la ei e inaptitudinea lor la dragostea de oameni, pe care îi disprețuiesc, facultatea lor rece de nimicire și devastare, uscăciunea de suflet. Le lipsește un organ pe undeva, care definește omul, și această absență a unui esențial enigmatic le dă o tenacitate fioroasă“.
Poate că notele lui Arghezi din „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941, sunt exagerate dacă ne gândim când au fost tipărite: la puțin timp după trecerea Prutului. Totuși, observațiile sale pot fi punct de plecare pentru a înțelege ce se întâmplă acum în Rusia. Mai ales când se referă la imensitatea teritoriului și la împărțirea Rusiei în sute de Rusii mai mici, fiecare având un țar sau, mă rog, cum i se spune azi, un guvernator:
„În vasta împărăție teritorii cât România, izolate între pustietăți, nu au contacte cu alte regiuni. Se succed câte doi, trei împărați, fără să se afle, și multe popoare din imperiu se cred stăpânite și azi de Petru sau de Ivan, care ca locțiitori ai lui Christos se bucură de privilegiul că nu au mai murit. Rusia e un tărâm al cerului, vine din cer și dă în cer. Nu s-ar fi putut să nu aibă alipit și un Iad particular, cu temperaturi uneori de Paradis, pentru deportarea convoaielor de răzvrătiți. (…)
Procuratorul Sinodului e un personaj cu puteri de țar. Conceptul țar e universal și reprodus în toate câmpurile vieții rusești, în toate guberniile și localitățile, țari mai mari și mai mici. Marii Duci, Guvernatorii, Comandanții de armată sunt țari. E loc pentru mii de țari, care nu se exclud decât dacă se izbesc unii de alții violent și atunci hotărăște dibăcia unui cuțit ori otrava“.
Când logica aristotelică n-are valabilitate
Actualitatea textului arghezian e dată de nedumerirea de tip european față de ceea ce s-ar putea numi enigma sufletului rus. Nu e întâia oară când publicistul scrie despre ruși, mărturisind că nu-i înțelege. Tableta „Două miniaturi”, din „Bilete de Papagal”, 8 august 1928, consacră prima dintre miniaturi, sub titlul „Primăveri”, mărturiei depuse de pictorul decorator Penticov, „care a trăit mulți ani sub teroarea bolșevică“, despre atmosfera tipică dictaturii staliniste.
Povestitorul, îmboldit să-și amintească de vizita făcută unei dansatoare ilustre care, „înapoindu-se din Rusia a trecut prin București, în drumul spre Paris“, susține că deși „lumea acolo e atât de obișnuită încât arestările, perchezițiile, execuțiile nu turbură viața de toate zilele“, există ceva care continuă să cutremure sufletește:
„Nimeni nu s-a putut obișnui însă cu un lucru, cu sentimentul de groază care te cuprinde când, în puterea nopții, auzi zgomotul unui automobil în stradă – puține automobile circulă în Rusia, iar noaptea circulă numai automobilele oficiale – și când automobilul se oprește în apropierea casei tale. În marea tăcere a nopții rusești ți se pare că auzi cum bat inimile tuturor vecinilor. Pentru cine s-a oprit automobilul? La ce ușă vor bate agenții Cechei? Trece un sfert – o jumătate de oră… Zgomote vagi de arenă, uși închise, plânsete. Şi automobilul se depărtează… S-a isprăvit!“
De remarcat că în 1928, în România, fără să fi cunoscut pe propria-i piele atmosfera stalinistă (sărmanul Arghezi, asemenea tuturor românilor din 1928, nu-și imagina o clipă că rușii ne vor fi stăpâni în august 1944!), nimerește exact ceea ce marii prozatori ruși – de la Vasili Grossman la Alexandr Soljenițîn – au descris drept de nesuportat în arbitrariul stalinist. Finalul surprinde însă printr-o întorsătură bruscă a textului, în manieră tipic argheziană:
„Cineva, indiscret, întreabă:
— De ce-ai rămas atât de mult în Rusia? De ce n-ai trecut mai curând la noi?
Pictorul Penticov răspunse cu un surâs nostalgic și cu o umbră în priviri care trebuie să fi fost aripa fatalismului rus:
— Primăverile… Primăverile rusești, a căror frumusețe și farmec nu le mai găsești nicăieri“.
În „Însemnări rusești”, Tudor Arghezi se oprește asupra unui alt caz de comportament ciudat când vine vorba de dragostea față de Rusia:
„Un domn bălan, cu o superbă cravată gâtuită de un inel de aur sub gulerul cu lustru. Nobil polon, el își iubește Rusia ca un descreierat. Prezintându-se pe canapeaua d(Rasputin,e la fereastră a cafenelei, mi-a dat în palmă o mână ca o labă de lup. Mă uit la mâna lui, redusă la jumătate de-a lungul indexului, rămas întreg lângă degetul mare. Îmi povestește că fiind pe vremuri terorist, fusese de trei ori în Siberia și că refuzând să mai intre a patra oară într-un convoi, a vrut să fugă cu calul fugărit de un cazac călare, care l-a ajuns cu plumburile din nagaikă și i-a sfărâmat mâna dintr-o lovitură. Falangele i-au rămas îngropate în grumazul calului, sub coamă. Polonezul râde.
— Așa e la noi, mi-a mărturisit admirativ, ca de o caracteristică frumusețe“.
Dacă Pamfil Şeicaru era obsedat de primejdia Imperialismului rusesc, Tudor Arghezi se concentrează pe enigma sufletului rusesc. Pentru europeni, surprinși de Arghezi ca neputincioși să înțeleagă sufletul rusesc, teza interbelică e de o actualitate evidentă.
Ceea ce s-a petrecut și se petrece la hotarul de Est al Europei descumpănește prin comportamentul Moscovei. Occidentul folosește de zor, în reacția față de mișcările Rusiei, instrumentele logicii europene, definite prin raționamentul alcătuit din concluzii spre care duc fatal premisele.
Tudor Arghezi ne avertizează însă, cu mult înainte de înfrângerea lui Hitler, de transformarea Rusiei în superputerea numită URSS, de zvâcnirea Federației ruse într-un orgoliu nemăsurat, după ce perioada elțîniană lăsase impresia unei Rusii resemnate, gata să pupe poala Americii, că Rusiei de azi nu i se poate aplica logica europeană, moștenită de la Aristotel.
Cum poate fi înțeleasă Rusia? Ca și Tudor Arghezi, n-aș putea răspunde, deoarece nu sunt rus.
https://historia.ro/sectiune/general/tudor-arghezi-intre-europeni-si-rusi-e-o-564965.html
///////////////////////////////////////////
Constantin Noica: „Fericirea e la îndemâna oricui”
Într-un sat din Teleorman se năştea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase poveşti, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava şi un fiu care s-a călugărit…
Un articol de Monica Andronescu
Pe 1 octombrie, cu două luni înainte să moară, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipoteşti. Aici, în acest loc s-a împlinit însă unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importantă lucrare a lui Noica din ultimii ani de viață… „Noica a stat cu scaunul înspre fereastra cu «vechiul salcâm». Mi-a spus de câteva ori: «Aţi făcut o treabă bună». Probabil nu se aştepta. Părea că-şi stăpâneşte cu greu lacrimile”, notează Valentin Coșereanu, fondatorul Memorialului Ipotești, în jurnalul personal. „«Prietenul Liiceanu spune că pe tot ce pune mâna Noica nu iese. Iată că unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toată viaţa a ieşit şi a ieşit aici, la Eminescu acasă.»”. Iată un bun punct de plecare pentru evocarea unei vieți, care a fost ea însăși o operă. Cu sentimentul datoriei împlinite, Noica, la 78 de ani, cu doi ani înainte de Revoluția din decembrie și imediat după ce încheiase facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, s-a stins din viață.
De la Păltiniş la Ipoteşti drumul e lung. Noica l-a bătut însă ani întregi. În acel 1987, reuşise să termine una dintre marile lucrări ale vieţii lui, un drum de Sisif, mereu neobosit, mereu gata să o ia de la început, mereu dispus să explice, la infinit, de ce facsimilarea caietelor era atât de importantă pentru înţelegerea operei lui Eminescu.
„Se supralicitează, cum spuneaţi, în ce priveşte valoarea caietelor «studenţeşti» (dar nu exclusiv studenţeşti!), numai de cei care nu ştiu să găsească aurul în nisip. Poezie proastă, note elementare de studiu, pagini întregi cu rime prea des ridicule se găsesc prea des în Caiete; precursor în ştiinţe pe care abia le învăţa sau filolog în limbi de care abia se apropia nu era Eminescu. Dar cine nu vede, în laboratorul acesta eminescian, miracolul şi un dar unic făcut culturii noastre, poate rămâne la «Pe lângă plopii fără soţ», eventual transpus pe muzică. Este o vibraţie Eminescu până şi acolo”.
Constantin Noica a sosit la Ipoteşti în 1984. „Era uscăţiv, adus de spate, purta pardesiu lung şi un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu ştiu de ce mi-l imaginasem altfel”, își amintește Coșereanu. „A privit la salcâmii din preajma casei şi m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunţa Lui cu intimitate, dar şi cu o veneraţie greu de redat în scris”.
Noica şi-a început drumul la Ipoteşti intrând în biserica ridicată de Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoţit de doi oficiali de la judeţ. „I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanţelor lăsate de ostaşii sovietici «eliberatori», în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?» Nu, pentru că nu ştiau cine este. S-a uitat la mine complice”, continuă notaţiile din acea zi de început de toamnă Valentin Coşereanu.
La intrarea în casa memorială, Constantin Noica îşi scoate bascul, ca un suprem gest de smerenie. Atunci când gazda l-a rugat să scrie ceva în cartea de impresii i-a răspuns: „«În biserică trebuie să te rogi cu cuvintele Preotului…». A scos o bucată de hârtie îngălbenită de vreme din buzunarul hainei şi a notat cu un pix obişnuit: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor ce n-au fost niciodată… Prin urmare, tu ai fost, eşti, vei fi totdeauna». Apoi a adăugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984».”
Atunci a început o muncă ce avea să se sfârşească mulţi ani mai târziu, când visul lui „încremenit” a devenit realitate: manuscrisele au fost facsimilate. A doua zi Noica a plecat la Bucureşti şi cu asta a început lungul drum al anticamerelor, al nesfârşitelor explicaţii şi ore de aşteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu eşuatelor încercări de a fotografia paginile din caiete, al veşnicelor pelerinaje la Ipoteşti, în miez de iarnă, când casa memorială e îngheţată şi unde caloriferele electrice nu fac faţă şi trebuie să se supună regimului socialist al economiilor… Dar după trei ani de încercări de toate felurile, Eminescu, în toate strălucirile şi întunecimile minţii lui, era gata să-şi întâmpine oaspeţii la Ipoteşti. Ca o chemare sau ca o împlinire, la sfârşitul lui 1987, Noica pleca şi el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor împlinit.
Prin „paradisul culturii”
Existența lui Constantin Noica este însă ca o mare pe cât de tulburată la suprafață, pe atât de liniștită în adâncuri. El este filosoful, care, în ciuda anilor de temniță grea, avea puterea să spună, așa cum își amintește Gabriel Liiceanu, cel care, alături de Andrei Pleșu i-a fost unul dintre cei mai importanți discipoli, că „fericirea e la îndemâna oricui”. „Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii”, povestea el într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filozofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în „paradisul culturii“, până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.” Iată care era, de fapt, tărâmul lui fermecat de la Păltiniș, unde și-a petrecut mare parte din timp în ultimii ani de viață, după ce a ieșit din închisoare, într-o austeritate care-l bucura și în care se simțea minunat. Între 1949 și 1958, când a fost arestat, Noica a avut domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel. Împreună cu el, în acel an, 1958, au fost arestați toți participanții la seminariile private ținute de el acolo: celebrul „grup Noica”. A fost anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi și a executat la Jilava 6 ani din cei 25, fiind eliberat în august 1964.
Odată liber, Noica avea să țină în continuare seminarii, pentru mai tinerii lui colegi, iar odată descoperit paradisul de la Păltiniș avea să rămână acolo, în acea cămăruță sărăcăcioasă, cu un pat, o masă improvizată și veșnicul lighean de pe sobă… Fericirea era simplă în acest loc, unde timpul era organizat strict, un mic dejun simplu, câteva felii de pâine unse cu unt și gem, o plimbare de o oră și jumătate prin pădurile Păltinișului, apoi lectură, până la amiază, și apoi orele de scris… Seara era momentul întâlnirilor cu ceilalți. „Înainte de ’89, nimeni nu credea că se termină cu comunismul. Eram pregătiţi să trăim şi să murim în acest sistem. Noica, în orice caz, era sigur că nu se poate face nimic. Ne spunea mereu că politica e meteorologie, că n-ai ce să faci dacă plouă. A ieşi împotriva tancurilor sovietice sau împotriva Securităţii e un fel de a rata, iar singura variantă cinstită de supravieţuire şi chiar de distanţare faţă de regim e să faci cultură. Noi eram pregătiţi pentru o viaţă în care să ne concentrăm pe actul de cultură”, povestește Andrei Pleșu într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Sunt mulţi care-şi imaginează, mai ales azi, că acolo totul era îmbibat ideologic, că ne făcea el niţel Hegel şi niţel Platon, dar ne ademenea şi spre o gândire naţionalist-conservatoare. Ceea ce e o aberaţie! Noi nu făceam politică. Pe de altă parte, până şi asta ni se reproşează: „Păi, de ce nu făceaţi?“. Păi, nu făceam! Politică era în jurul nostru destulă, iar noi ne duceam la Păltiniş să luăm o gură de oxigen, să facem ceea ce nu se făcea în restul timpului şi al instituţiilor: cultură, meserie, lectură. Rezultă aproape că, dacă n-ar fi fost Păltinişul, Ceauşescu ar fi căzut mai repede”, spunea Pleșu în același interviu.
„Filosoful este un fel de preot pe dos…”
Constantin Noica a trăit într-o lume care azi, pentru noi, pare o altă planetă, o lume în care altitudinea culturală era cu totul alta, decât azi, în România anului 2021, în care doctoratele se iau mai ușor decât bacalaureatul. La Facultatea de Filosofie și Litere l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu, iar în cercul lui s-au aflat Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran… De aceea, mai târziu nici nu era atât de ușor să-i devii discipol. Departe de a fi un pedagog despotic, Noica era, totuși, foarte strict și le cerea celor care voiau să studieze cu el să cunoască limbile franceză și engleză, ca bază de pornire, iar germana era obligatorie. De asemenea, cerea studiul limbilor vechi, greacă, latină, sanscrită… Și, apoi, avea o listă cu o sută de lecturi obligatorii. Cam în aceste condiții puteai deveni discipolul lui Constantin Noica.
În 1934, s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. Căsătoria cu Wendy n-a durat prea mult, iar din ea s-a născut cel care avea să devină marele monah Rafail Noica. Lui avea să-i scrie Constantin Noica o tulburătoare scrisoare, care rămâne o teribilă mărturie de dragoste și de credință, așa cum le-a înțeles un mare gânditor. Și, deși legătura dintre ei n-a fost atât de apropiată, pentru că mama lui și Constantin Noica au divorțat când el era copil, părintele Rafail mărturisea că a existat întotdeauna între ei doi un fel de „tensiune duioasă”, cu atât mai puternic manifestată atunci când tatăl a aflat că fiul se va călugări. Întrebat dacă are a-i face un reproș tatălui său, Rafail Noica mărturisea într-un interviu că i-ar spune așa: „De când ai ieșit din închisoare, din ’68 până astăzi, m-ai tot îndemnat spre o cultură, deși știi că încă din copilărie între noi era chiar o tensiune, căci te întrebam: <Ce este acela un filosof, că un potcovar face mai mult decât tine ca filosof?>. Și m-ai îndemnat mereu către cultură, deși ai văzut că nu am nici tragere, nici menire. Reproșul meu este acesta: <Să știi că lucrul căruia ești gata să-ți sacrifici pe fiul tău unul născut, acela îți este Dumnezeu>. Și tata a deschis brațele să mă îmbrățișeze și mi-a zis: <A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem despărți>”. Deși nu i-a răspuns fiului său la întrebarea „Ce este acela un filosof?” se pare că Noica a făcut-o, totuși, într-un alt context, când ar fi spus așa: „Filosoful este un fel de preot pe dos…”
Scrisoarea pe care Constantin Noica i-a scris-o fiului său rămâne însă unul dintre cele mai frumoase și mai prețioase documente din istoria culturii și în fiecare dintre cuvinte răsună întreaga lui filosofie și toate chemările lumii.
Scrisoarea către fiul lui, Rafail Noica
„Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?
Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă făptură, cu înzestrări sporite.
Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.
În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, „iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe „fă ce vrei” de „iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Așa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.
Să-l reînvățăm dragostea, ai putea spune, așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.
Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei! De vreo trei veacuri așa simte omul modern și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.
Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu „izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.
Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm, deci, comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.
Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.
Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: „Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.
Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom, totuși, ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.
Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme că trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.
Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).
Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.
Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?
Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria și a văzut că era bună.
Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.
Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”
CITIŢI ŞI:
CONSTANTIN NOICA – SINGURA FILMARE CU MARELE FILOZOF ROMÂN
Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/constantin-noica-fericirea-e-la-indemana-oricui/
///////////////////////////////////////
Cele mai noi cărți: „Blaga, între legionari și comuniști” de Marta Petreu (fragment)
Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din volumul „Blaga, între legionari şi comunişti” de Marta Petreu, volum apărut săptămâna aceasta în colecţia „Plural”.
Un articol de Liliana Matei
Marta Petreu cercetează zvonurile care au circulat și circulă încă în mediul românesc, uneori și în cel internațional, despre orientarea politică extremistă – legionară, apoi și comunistă – a lui Lucian Blaga. Poet, dramaturg și filosof, Blaga este cel mai complex autor din cultura românească a secolului XX. Zvonul despre legionarismul lui este cu atât mai surprinzător cu cât autorul, spre deosebire de alți filosofi sau scriitori români, nu a făcut politică și nu a scris texte politice. Au dreptate legionarii care susțin că Blaga a fost un legionar ascuns? Ce semnificație a avut pentru viața și opera lui faptul că a avut mulți prieteni și exegeți legionari, precum și exegeți și colaboratori comuniști? De ce l-a atacat teologul D. Stăniloae, a avut acesta dreptate cînd a scris că Blaga este un pericol pentru națiunea română? De ce a purtat C. Rădulescu-Motru o campanie sistematică împotriva filosofiei lui Blaga și de ce s-a solidarizat Academia Română cu Motru? A dedicat într-adevăr Blaga piesa „Avram Iancu” lui Corneliu Zelea Codreanu? Au dreptate comuniștii, începând cu Lucrețiu Pătrășcanu și terminând cu Mihai Beniuc, să-l acuze pe Blaga și opera lui de fascism, legionarism, misticism, ortodoxism? Și-a meritat oare Blaga destinul, elogiile lui Carol al II-lea, apoi hărțuielile la care a fost supus din cele mai diferite direcții, din toamna anului 1940 și până la moarte? De ce l-a supravegheat Securitatea pe Blaga și la ce concluzii a ajuns? Ce relații erau între Blaga și Cercul Literar? De ce a făcut Blaga în 1959 un „Memoriu” către C.C. al P.M.R.? Ce rol a jucat dna Dorli Blaga în publicarea „Memoriului”? Dar Mircea Zaciu? Acestea și altele de același fel sunt întrebările la care încearcă să răspundă cartea de față.
Marta Petreu este scriitor şi profesor. Face parte din gruparea literară „Echinox”; e membră a Uniunii Scriitorilor din România. Este profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş Bolyai” şi redactor şef al revistei Apostrof, mensual editat de Uniunea Scriitorilor din România. Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti. A debutat editorial în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi verbele. Alte volume de poezie: Dimineaţa tinerelor doamne (1983); Loc psihic (1991); Poeme neruşinate (1993); Cartea mîniei (1997); Apocalipsa după Marta (1999); Falanga (2001); Scara lui Iacob (2006); Asta nu este viaţa mea (2014). Ca eseist şi istoric al filosofiei româneşti, a publicat volume precum: Teze neterminate (1991); Jocurile manierismului logic (1995); Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999); Ionescu în ţara tatălui (2001); Filosofia lui Caragiale(2003); Filosofii paralele (2005); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). A publicat, sub titlul Conversaţii cu… (2004 şi 2006), două volume de interviuri cu personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti. A gîndit şi alcătuit mai multe volume tematice de confesiuni. A prefaţat şi îngrijit ediţii de carte de filosofie şi de literatură (Nae Ionescu, Bucur Ţincu, Constantin Rădulescu Motru, Radu Stanca, D.D. Roşca, Alexandru Vona ş.a.). În 2011, Editura Polirom a iniţiat seria de autor „Marta Petreu”, în care au apărut pînă în prezent: romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Premiul „Cartea Anului 2011” acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul; Premiul pentru cea mai bună carte de ficţiune a anului 2011, decernat la Gala Industriei de Carte din România; laureat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, 2012; reeditat în colecţia Top 10+, 2019); Apocalipsa după Marta (integrală a poeziei editate pînă în 2011); Cioran sau un trecut deocheat; De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească; Filosofia lui Caragiale; O zi din viaţa mea fără durere; Ionescu în ţara tatălui; Jocurile manierismului logic; Filosofii paralele; Biblioteci în aer liber; Asta nu este viaţa mea (poezie); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. În colecţia „Eseuri şi confesiuni” a Editurii Polirom au apărut volumele Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tînără (2016) şi Despre bolile filosofilor. Cioran (2017), iar în colecţia „Plural”, Domni şi Doamne (2020). În 2017 publică, tot la Editura Polirom, romanul Supa de la miezul nopţii (Premiul PEN România, 2018).
Pentru cărţile ei, Marta Petreu a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale. Mai multe volume ale sale (poezie, romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, studii asupra culturii româneşti) au fost traduse şi publicate în Franţa, S.U.A., Italia, Ungaria, Serbia, Spania, Elveţia.
Fragment
Capitolul II: „Zeu tînăr în firida istoriei” sau Blaga citit de Băncilă, Partea I [Legăturile primejdioase (1934 – august 1940)], pp. 34-36
„Cu numai doi ani mai tînăr decît Blaga, profesorul de filosofie Vasile Băncilă (n. 1897) a apărut în viaţa filosofului în 1934, cu două texte substanţiale despre opera teoretică a acestuia. Primul, „Cenzura transcendentă”, a fost scris la cererea revistei Gînd românesc şi a apărut în numărul 11 al publicaţiei clujene – de altfel, simultan cu un „tablou” din drama Avram Iancu (semn că redactorii revistei au dorit să onoreze superlativ prima colaborare a lui Blaga în revista lor, mai ales că moartea lui G. Bogdan‑Duică, negator pe faţă al valorii scrierilor lui Blaga şi colaborator permanent al Gîndului românesc, le dădea, deodată, o mare libertate de mişcare). Al doilea text al lui Băncilă, „Lucian Blaga eseist”, a apărut în numărul 8, din decembrie 1934, al revistei Gîndirea. Aceste două studii, foarte la obiect, dovedesc că Vasile Băncilă era un cititor atent şi bun cunoscător al operei filosofice blagiene, de la începuturile ei, adică de la volumele de eseuri din anii 1920 şi pînă la primele trei volume, pe moment singurele apărute, din sistemul filosofic al lui Blaga, Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă. În aceste prime două texte ale sale, Băncilă face o prezentare entuziastă a filosofiei blagiene, cu nu puţine observaţii întemeiate.
După apariţia studiilor, Blaga i‑a scris pentru a‑i mulţumi, iar între filosof şi exegetul său s‑au stabilit un schimb permanent de scrisori şi o prietenie reală. De fapt, cum ar fi putut Blaga să‑i reziste admiratorului său, cînd acesta l‑a elogiat cu formula „zeu tînăr în firida istoriei, Lucian Blaga”?
Au urmat mai multe conferinţe ţinute de Băncilă prin diverse oraşe din ţară despre opera filosofului, iar în anii 1937‑1938, studiul Lucian Blaga, energie românească, publicat în serial în revista Gînd românesc, în 1938 şi în volum, de asemenea la editura revistei Gînd românesc. De formaţie filosofică, Băncilă a fost un intelectual cultivat, cu largi cunoştinţe de filosofie universală şi cu o gîndire originală; în cartea sa despre Blaga, urmînd logica internă a ideii interpretative principale, şi anume, aceea că opera lui Blaga este expresia pură a etnicului românesc (şi urmînd, poate, şi o tradiţie cam… autohtonă, a trecerii surselor sub tăcere), a utilizat idei şi sugestii din filosofia universală, dar fără să le spună originea. Să dau un singur exemplu: vorbeşte despre inconştientul colectiv şi cel personal, despre faptul că inconştientul poate arăta diferit după popoare, regiuni, indivizi, dar nu spune – ar fi dat rău faţă de grila lui etnocentrică, probabil – de unde are aceste informaţii, sînt ele propria sa creaţie sau, dimpotrivă, le‑a preluat, cum presupun eu, din opera psihiatrului elveţian C.G. Jung.
Băncilă a avut faţă de opera lui Blaga, de la început şi pînă în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial (cînd relaţiile lor au intrat într‑o altă fază), o adeziune entuziastă. Asta explică absenţa perspectivei critice din Lucian Blaga, energie românească, text fără nici o rezervă la ideile şi soluţiile filosofului comentat. Faptul a fost observat de altfel imediat după apariţia cărţii – de pildă, Zevedei Barbu nota neutru că „V. Băncilă crede; pentru el, Lucian Blaga e o axă existenţială care îl angajează prin adîncimi. În acest sens V. Băncilă, în majoritatea momentelor sale, e şi vrea să fie înăuntrul gîndirii lui L. Blaga, într‑un mod atît de solidar, încît, scriind despre L. Blaga, ai impresiunea că gîndeşte şi creează alături de el. Acesta e un fapt pentru care autorul nu are nevoie de nici un fel de justificare”.
În plus, Băncilă are propriul său stil, încărcat, uneori mai metaforic decît al lui Blaga cel din opera teoretică, iar scriitura sa barocă dublează nu o dată stilul conceptual‑metaforic al lui Blaga. În volumul său, el are în vedere opera filosofică a lui Blaga – de la Cultură şi cunoştinţă pînă la Spaţiul mioritic –, la care se referă din punctul său foarte personal de vedere; la fel, face referiri la teatrul şi la poezia lui Blaga. Cu premeditare, cartea lui Băncilă nu expune filosofia lui Blaga, subînţelegînd că ar fi deja cunoscută de cititor. Ideea de bază a studiului său – etnicitatea românească a acestei opere – fusese enunţată de exeget încă din 1934, din textul „Cenzura transcendentă”: „Lucian Blaga a dat o filosofie cu o valoare generală, universală, şi totuşi el e un organic în raport cu noi, cu iraţionalul etnic, din care a purces”.
Spre deosebire de cele două articole care l‑au precedat, mai aplicate pe filosofia şi eseistica blagiene, volumul Lucian Blaga, energie românească este mai degrabă un eseu ardent despre opera în chestiune, iar nu un studiu. Ideea conducătoare a textului, etnicitatea creaţiei blagiene, este repetată obsesiv aproape pe fiecare pagină. În cadrul argumentării sale, Băncilă susţine că etnicitatea românească se găseşte la ţăranul român şi în realitatea ţărănească. Practic, exegetul brăilean se încadrează în curentul cultural etnicist, activ în România în prima treime a secolului XX, şi trage opera lui Blaga în acest spaţiu cultural îngust.”
CITIŢI ŞI:
VOLUMUL „CIORAN SAU UN TRECUT DEOCHEAT”, DE MARTA PETREU, A FOST PUBLICAT ÎN ITALIANĂ
https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-noi-carti-blaga-intre-legionari-si-comunisti-de-marta-petreu-fragment/
//////////////////////////////////////
VIRUSUL IEZUITILOR, VACCINAREA SI PROROCUL MINCINOS
Pe la jumatatea lunii martie am aratat într-un articol cum Vaticanul s-a implicat activ în crearea unui virus letal, propagarea unei pandemii si acapararea mijloacelor profilactice sanitare europene. Întreit a fost scopul jandarmului universal:
- Reducerea populatiei neproductive care genereaza mari pierderi guvernelor (persoanele vârstnice, bolnavii cronici, persoanele cu handicap, debilii…);
(„Ati osândit, ati omorât pe cel neprehanit, care nu vi se împotrivea!” Iacov 5:6)
- Destabilizarea economiilor tarilor afectate si generarea unei crize fara precedent în istoria omenirii dupa care va prelua controlul total si definitiv al lumii;
( „Si toti locuitorii pamântului i se vor închina, toti aceia al caror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vietii Mielului care a fost înjunghiat. Apocalipsa 13:9)
- Obtinerea de venituri uriase din comercializarea produselor sanitare, dezinfectante, paleative etc., asupra carora detine controlul absolut.
(„…V-ati saturat inimile chiar într-o zi de macel.” Iacov 5:5)
Reducerea populatiei planetei este obiectivul principal pe care iezuitii, armata tacuta, nevazuta si sângeroasa a Vaticanului o duce la capat cu tenacitate si precizie.
SARS COVID 19, este un virus mortal, creat în laborator. Cu fiecare mutatie suferita devine mai agresiv, mai virulent si cu mortalitate crescuta în grupe de bolnavi care practic pâna acum au fost imuni ori faceau o forma usoara de boala. Asa a fost programat.
Un vaccin nu protejeaza împotriva unui virus mutant. La sfârsitul anului viitor vaccinul actual Pfizer BioN Tech va fi total inadecvat. Atunci pentru ce se insista atât în campaniile de vaccinare?
Pentru ca suspensia lichida a vaccinului contine nanosubstante. Introduse în corpul uman, într-un anumit interval de timp, în mod programat, acestea vor face „explozie”, iar efectele vor fi mortale pentru receptorii de vaccin.
Oamenii vor dezvolta forme de cancer galopant, boli nemaiîntâlnite si cu durata scurta, fara tratament, infarcte, atacuri subite… Dar principalul simptom nefast va fi sterilitatea definitiva.
Ce sunt aceste substante? Cocteluri mortale din materiale radioactive si metale grele „lipite” pe o secventa moleculara de acid ribonucleic. O data inoculate, nu mai pot fi întoarse din drum, principiul One Way va conduce la exitus (moarte) în mod invariabil, care se va produce mai devreme ori mai târziu, în functie de rezistenta fiecarui organism…
Reclama „comerciala” în favoarea vaccinarii este covârsitoare. Mass-media manipuleaza masele cu stiri „pro” într-o intoxicare aproape supranaturala, asezând gruparile „negativiste” la stâlpul infamiei culpabilizându-le de un eventual insucces al campaniei miliardare de vaccinare. Nu întâmplator guvernele transmit amenintari voalate si fac presiuni asupra populatiei incluzând accesul la locuri de munca, negot, calatorii, sanatate, educatie sau ajutoare sociale etc.
bartolome-papa
Bisericile sunt cutia de rezonanta în aria vaccinarii asasine, pe care o cânta guvernele care servesc Noua Ordine Mondiala. Ani de zile Miscarea Ecumenica, pusa pe roatele sale mârsave de catre cardinalul iezuitul Agustin Bea, prin anii ´60, si care a condus la anihilarea protestantismului în lume bagându-l sub sutana papei, îsi arata astazi roadele. Practic nu mai exista glas religios care sa se ridice si sa se împotriveasca acestui genocid global. Toti sunt supusii „omului faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare…”
Ted Wilson, presedintele Conferintei Generale AZS, nu este o exceptie. Într-un comunicat adresat oilor sabatariene si care a fost publicat în retelele de socializare prin grija unor trepadusi gen Florin Laiu, cotarla de paza on-line în Facebook si iezuit infiltrat, îsi asigura fierbinte turma, ca vaccinarea anti-COVID 19, este sigura, dulce si de dorit!
Poate acest Iuda sa spuna altceva decât ceea ce se glasuieste la Vatican? Oare nu seamana glasul acestui tradator, frate cu nefericitul Cain, cu cel al Prorocului Mincinos?
Fata monstrului „illuminat” care a conceput necesitatea reducerii populatiei albe din Europa: Richard Nikolaus von Coudenhove Kalergi, „europeistul” parinte al Uniunii Europene. Planul care-i poarta numele se pune în aplicare cu putere astazi, sub obladuirea bisericii catolice. „Colorarea” Europei si Americii cu imigranti din Africa, Orientul Apropiat si America de Sud, docili si putin pretentiosi este numai partea vizibila a icebergului geopolitic al Noii Ordini Mondiale…
Un alt latrator la luna, broscoiul prezentator, teolog de buzunar „în direct” la un post de televiziune ruinat”a7tv”, Cornel Darvasan, a iesit din caverna în care îsi pritoceste vrajitoriile, scheunându-si parerea favorabila asupra vaccinarii, fara sa tina seama ca raspândirea de vesti neadevarate este încalcare de Lege si o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Ca si Laiu dealtfel, rotofeiul iubitor de masoni Darvasan a trecut prin teribila boala. Însa în loc sa ia aminte si unul si celalalt la avertismentul divin, au iesit din încercare mult mai naraviti la rele si în turbarea lor se dau sa muste în stânga si în dreapta, scuipând venin si minciuna.
De la potlogarul Ted Wilson, trecând pe la trogloditul Darvasan, si pâna la licheaua batrâna Laiu, toti cei care mint în favoarea vaccinarii anti-COVID 19, fac jocul murdar al stapânului lor. Dar acesta este altul decât Isus Hristos! Domnul sa-i judece cu toata asprimea, caci sunt complicii unui genocid…
https://pescarideoameni.com/2020/12/26/virusul-iezuitilor-vaccinarea-si-prorocul-mincinos-in-curand/
/////////////////////////////////////
(Sangele celor MARTIRIZATI se…razbuna!)Destrămarea imperiului și deputinizarea Rusiei. Cinci regiuni din imperiul rus intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova
Leonid Parpaut
De-putinizarea Rusiei. Reprezentanții Koenigsbergului (regiunea Kaliningrad), Ingriei (Sankt Petersburg), Uralului (Ekaterinburg), Siberiei (Novosibirsk) și Kubanului (teritoriul Krasnodar) au anunțat despre separarea teritorială, politică și economică de Moscova, potrivit publicației ucrainene obozrevatel.ua.
Inițiatorii referendumurilor privind suveranitatea acestor subiecte subliniază că declarația de independență va permite locuitorilor din regiunile menționate să obțină prosperitate economică și să-și păstreze cultura. Separarea de Kremlin le va permite să scape de jafurile Moscovei și nu vor mai fi carne de tun în numeroasele conflicte armate, în special, în războiul împotriva Ucrainei, se arată într-un comunicat al reprezentanților grupurilor de inițiativă în cadrul ”Forumului Post-Rusia” ce s-a desfășurat la sediul Parlamentului European în seara zilei de 30 ianuarie.
”Noi, reprezentanții celor mai dezvoltate și libere regiuni din așa-zisa Rusie, declarăm că nu dorim să trăim înt-un astfel de imperiu și să ne supunem celor, care transformă copiii noștri în ucigași, carne de tun. E timpul să ne declarăm dreptul la independență. Avem dreptul să trăim într-o lume liberă și să trăim, precum trăiesc toți în țările cu cele mai înalte standarde de viață. Anunțăm despre începutul procesului de separare și distanțare de Moscova și despre primele referendumuri ale oamenilor liberi din Koenigsberg, Ingria, Kuban, Siberia și Ural”, a specificat unul dintre participanții la forum, reprezentantul Kubanului independent.
În prezent, sunt în curs de finalizare pregătirile pentru desfășurarea referendumurilor-online, la care locuitorii din regiunile menționate vor vota pentru separarea de Federația Rusă și declararea independenței. Până pe 16 februarie va fi lansat un site special de votare. Inițiatorii separării de Moscova au demonstrat prin exemple avantajele economice ale fiecărei regiuni în cazul separării teritoriale și politice de Federația Rusă.
Potrivit inițiatorilor Forumului, urmează să fie investigate toate crimele comise de regimul lui Putin, atât în afara granițelor Federației Ruse, cât și împotriva propriilor cetățeni. Teritoriul Federației Ruse urmează să fie supus unui proces de deputinizare și denazificare, de demilitarizare și denuclearizare: aceasta va minimiza victimele în timpul căderii regimului dictatorial și va elimina riscurile asociate cu posibilitatea utilizării rămășițelor arsenalului nuclear rusesc în plan regional.
AUTHOR
Leonid Parpaut
Leonid Parpauț este jurnalist la audiovizualul public UA:Bucovina din Cernăuți, realizator de documentare, emisiuni de radio și tv, editorialist. Este redactor la Agenția de știri BucPress din Cernăuți
////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Cinci plante absolut necesare pentru vindecarea corpului si mintii tale; Fitoterapia: totul despre terapia cu plante; PUTEREA DE VINDECARE A PLANTELOR; Bai de plante. Sanatate si vindecare; Ierburi și condimente miraculoase care vindecă diabetul, cancerul și alte boli; Top 5 suplimente naturiste pentru detoxifierea organismului; Plantele medicinale in terapiile alternative; Tataneasa – Planta care vindeca ranile si oasele; PLANTE MEDICINALE-Beneficiile plantelor medicinale; Vindecări cu tincturi de plante * Preparaţi-le singuri! Acum e vremea lor; Când ne dor încheieturile; Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostate; Tratamente naturiste. 6 remedii pentru afecțiunile prostate; Este considerată de mulți ca fiind „o plantă miraculoasă”. Beneficiile superplantei; Adenom de prostată: cauze, simptome, complicații, tratament…
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Adenom de prostată: cauze, simptome, complicații, tratament
Adenomul de prostată: cauze, simptome, posibile complicații, diagnosticare și tratament
Adenomul de prostată, cunoscut și sub denumirea de hipertrofie prostatică benignă, este una dintre cele mai întâlnite afecțiuni în rândul bărbaților. Aceasta apare în special după vârsta de 40-50 de ani și împiedică buna funcționare a sistemului urinar. În unele cazuri poate provoca probleme ale vezicii, tractului urinar și rinichilor.
Află în cele ce urmează care sunt cauzele care duc la apariția adenomului de prostată, cum se manifestă și cum poate evolua în timp, dar și cum poate fi tratat.
Ce înseamnă adenom de prostată
Cauzele apariției adenomului de prostată: factori de risc, complicații
Care sunt simptomele adenomului de prostată
Diagnosticarea adenomului de prostată
Tratamentul adenomului de prostată
Ce înseamnă adenom de prostată
Prostata este un organ glandular și fibromuscular care face parte din sistemul reproducător al bărbaților. Aceasta are aspectul unei castane și poate cântări până la 28 de grame. Prostata înconjoară uretra și are rolul de a produce cea mai mare parte a lichidului din materialul seminal. Totuși, în cele mai multe cazuri, prostata se mărește și poate provoca disconfort la urinare, iar dacă nu este tratată la timp, poate provoca alte complicații.
E important de menționat că prostata trece prin două cicluri de creștere. Prima etapă de creștere are loc în perioada pubertății, când prostata își dublează mărimea. A doua etapă de creștere are loc după vârsta de 25 de ani și continuă pe toată durata vieții. De cele mai multe ori, adenomul de prostată apare în cea de-a doua etapă de creștere.
Adenomul de prostată apare atunci când celulele prostatei încep să se multiplice, fapt care duce apoi la inflamarea prostatei și la modificarea actului micțional, prin blocarea fluxului urinar. Pe măsură ce prostata crește, va pune presiune pe pereții uretrei, iar vezica urinară își pierde capacitatea de a se goli complet.
Îngustarea uretrei, retenția de urină și golirea incompletă a vezicii sunt câteva dintre problemele asociate cu adenomul de prostată.
Adenom de prostata poze
Adenomul de prostată vs. cancerul de prostată
Chiar dacă adenomul de prostată și cancerul de prostată pot avea simptome similare, aceste două afecțiuni sunt diferite. Adenomul de prostată este benign și, în același timp, nu crește riscul de apariție a cancerului de prostată.
Cancerul de prostată este o boală mult mai serioasă care necesită tratament specializat. În cazul adenomului de prostată, simptomele se pot ameliora fără tratament și prin menținerea unui stil de viață sănătos.
Cauzele apariției adenomului de prostată: factori de risc, complicații
Cauzele care duc la apariția adenomului de prostată nu sunt încă stabilite cu exactitate. Adesea, această afecțiune este asociată cu înaintarea în vârstă și cu modificările nivelului de hormoni.
Organismul bărbaților produce o cantitate ridicată de testosteron, hormonul masculin, dar și o cantitate mai mică de estrogen, hormonul feminin. Pe măsură ce înaintează în vârstă, cantitatea de testosteron din sânge scade, ceea ce face ca nivelul de estrogen să fie ridicat. Acest factor poate contribui la multiplicarea celulelor prostatei.
O altă cauză este legată de creșterea nivelului de dihidrotestosteron, hormon masculin care are un rol important în dezvoltarea prostatei. Atunci când nivelul de testosteron din sânge începe să scadă, nivelul de dihidrotestosteron crește și se acumulează în prostată. Acest factor poate accelera multiplicarea celulelor prostatei.
De regulă, bărbații care au trecut printr-o intervenție de îndepărtare a testiculelor (orhiectomie) la o vârstă fragedă nu vor dezvolta mai târziu adenomul de prostată.
Factori de risc
Factorii care pot crește riscul de apariție a adenomului de prostată pot fi:
Vârsta – această afecțiune nu se manifestă în rândul bărbaților cu vârsta mai mică de 40 de ani;
Ereditatea – adenomul de prostată poate fi transmis pe cale ereditară dacă, de exemplu, tatăl sau fratele are probleme cu prostata;
Stilul de viață – lipsa mișcării și obezitatea favorizează apariția adenomului de prostată;
Bolile cardiovasculare și diabet – administarea de beta-blocante este asociată cu probleme ale prostatei.
Posibile complicații
Adenomul de prostată poate duce la apariția următoarelor complicații:
Incapacitatea de a urina (retenție de urină);
Infecții urinare;
Calculi renali (pietre la rinichi);
Deteriorarea vezicii urinare;
Infecții la nivelul rinichilor;
Urinarea cu sânge (hematurie).
Aceste complicații nu sunt frecvente în rândul bărbaților care suferă de adenomul de prostată, dar pot pune în pericol sănătatea dacă nu este urmat un tratament care să amelioreze simptomele.
Care sunt simptomele adenomului de prostată
La început, simptomele asociate cu prostata mărita sunt destul de ușoare, dar se pot agrava dacă nu sunt ameliorate la timp. Cele mai frecvente simptome ale adenomului de prostată sunt:
Început ezitant al urinării;
Jet urinar cu presiune slabă;
Jet urinar intermitent;
Picurare la finalul urinării;
Senzația de golire incompletă a vezicii;
Urinare prelungită.
Acestea sunt considerate simptome obstructive, în timp ce simptomele iritative includ:
Nevoia urgentă sau frecventă de a urina;
Urinare frecventă în timpul nopții;
Pseudoincontinență (scurgerea unor picături de urină înainte de a ajunge la baie).
Nevoia frecventă de a urina este una dintre cele mai comune manifestări ale adenomului de prostată și poate să apară la interval de una sau două ore, în special pe timpul nopții. Totuși, dimensiunea prostatei nu determină neapărat severitatea simptomelor. Chiar dacă prostata s-a mărit foarte mult, simptomele pot fi minore, în timp ce bărbați cu prostata ușor mărita pot avea simptome severe. În unele cazuri, simptomele se pot ameliora cu trecerea timpului.
Simptomele mai puțin comune pot include infecții urinare, incapacitatea de a urina sau urinare cu sânge. Incapacitatea de a urina reprezintă urgență medicală și necesită control medical imediat.
Diagnosticarea adenomului de prostată
Diagnosticarea adenomului de prostată presupune o anamneză (istoric medical) și examinara fizică a pacientului. Trebuie avut în vedere că este necesar un control medical de urgență dacă există sânge în urină, durere sau senzație de arsură la urinare ori incapacitate de a urina.
Examinarea fizică presupune un examen rectal digital. Pacientul va sta aplecat sau întins pe o parte, cu picioarele la piept, în timp ce medicul va introduce un deget în rect pentru a verifica forma și dimensiunea prostatei.
De asemenea, sunt necesare o serie de analize:
Probă de urină – pentru a determina dacă există o infecție a tractului urinar;
Analize de sânge – pentru a vedea dacă există probleme ale rinichilor;
Determinarea PSA (antigen specific prostatic) – aceasta este o substanță produsă doar de prostată. Atunci când nivelul de PSA este crescut, înseamnă că prostata este mărită.
De regulă, determinarea PSA se face înainte de examenul rectal digital și este indicat ca pacientul să nu ejaculeze cu două zile înainte de a face analizele de sânge. Ejacularea poate crește nivelul PSA pentru 24 sau 48 de ore.
Trebuie avut în vedere că un nivel crescut de PSA poate indica atât o prostată mărită, cât și inflamarea prostatei (prostatită).
În funcție de fiecare caz în parte, medicul poate recomanda următoarele investigații:
Cistoscopie – presupune introducerea unui cistoscop în uretră pentru a analiza uretra și vezica. Se va administra un anestezic local înainte de această procedură.
Analiza reziduului de urină – testul ajută la determinarea cantității de urină care rămâne în vezică după urinare.
Test urodinamic (analiza fluxului de urină) – prin umplerea vezicii cu un lichid cu ajutorul unui cateter, astfel încât să poată fi măsurată presiunea jetului în timpul urinării. Acest test este efectuat, de regulă, în rândul bărbaților care au urmat un tratament pentru prostată și încă au simptome.
Ecografie transrectală – o sondă este introdusă în rect pentru a măsura și evalua prostata.
Biopsie de prostată – presupune recoltarea unei bucăți de țesut din prostată și examinarea acesteia pentru a vedea dacă este vorba de cancer de prostată.
Tratamentul adenomului de prostată
Tratamentul pentru adenomul de prostată variază în funcție de mărimea prostatei, vârsta pacientului și starea generală de sănătate. Există numeroase metode de tratament care pot ajuta la ameliorarea simptomelor, iar acestea pot include administrarea de medicamente, proceduri minim invazive sau intervenții chirurgicale. În unele cazuri, simptomele se pot ameliora fără administrarea unui tratament.
Tratament medicamentos
Medicul poate recomanda administrarea următoarelor medicamente:
Blocante alfa – pentru relaxarea mușchilor prostatei și vezicii.
Medicamente pentru reducerea hormonilor – împiedică schimbările hormonale care duc la mărirea prostatei. Efectul poate fi resimțit după cel puțin șase luni, însă pot avea efecte secundare, precum impotență sau ejaculare retrogradă.
Antibiotice – sunt indicate în cazul în care prostata se inflamează din cauza prostatitei bacteriene.
Intervenții chirurgicale
Atât intervențiile chirurgicale, cât și procedurile minim invazive sunt recomandate în cazul în care simptomele sunt moderate către severe, tratamentul medicamentos nu a ajutat la ameliorarea simptomelor sau au apărut și alte complicații.
Procedurile minim invazive presupun introducerea unui dispozitiv în uretră și prostată și pot include:
Ablație transuretrală cu ace – se folosesc unde radio care încălzesc și distrug țesutul prostatei pentru a o micșora;
Termoterapie transuretrală cu microunde – este introdus un electrod special care distruge porțiunea internă a prostatei mărite pentru a facilita fluxul urinei;
Termoterapie indusă cu apă – se folosește apă încălzită pentru a distruge țesutul în exces al prostatei.
Operația de prostată este indicată pacienților cu insuficiență renală, pietre la rinichi, infecții urinare recurente, incontinență urinară, golirea incompletă a vezicii și episoade recurente de urinare cu sânge.
Rezecția transuretrală a prostatei – un endoscop este introdus în uretră pentru a îndepărta prostata bucată cu bucată;
Prostatectomie simplă – presupune efectuarea unei incizii la nivelul abdomenului sau perineului pentru a îndepărta partea interioară a prostatei. Această intervenție presupune internarea pacientului pentru cel mult 10 zile.
Incizia transuretrală a prostatei – procedura este similară cu rezecția transuretrală a prostatei, cu excepția faptului că prostata nu este îndepărtată. Presupune efectuarea unei mici incizii în prostată pentru a permite lărgirea vezicii și uretrei și pentru a îmbunătăți fluxul urinar.
Pe lângă administrarea unui tratament pentru adenomul de prostată, este recomandat ca pacienții să aibă un stil de viață sănătos și să țină cont de câteva aspecte care pot ameliora simptomele:
Mergi la baie să urinezi imediat ce simți nevoia;
Urinează chiar dacă nu simți nevoia în acel moment;
Evită administrarea de decongestionante sau medicamente antihistaminice (pentru alergii) deoarece pot îngreuna golirea vezicii;
Nu consuma alcool sau cafea, în special seara;
Încearcă să reduci nivelul de stres deoarece poate spori nevoia de a urina;
Practică sport în mod regulat (lipsa mișcării poate agrava simptomele);
Practică exercițiile Kegel pentru a întări mușchii pelvieni.
Adenomul de prostată nu necesită întotdeauna tratament medical. De cele mai multe ori, medicul va recomanda monitorizarea atentă a simptomelor și controale regulate pentru a verifica mărimea prostatei.
Primele măsuri pe care le poți lua pentru ameliorarea simptomelor sunt menținerea unui stil de viață sănătos, precum practicarea sportului, un consum ridicat de legume și fructe proaspete și menținerea unei greutăți optime. În funcție de fiecare caz în parte, medicul poate recomanda administrarea unui tratament medicamentos sau o intervenție chirurgicală.
Echipa Bioclinica
Publicat de Echipa Bioclinica
https://bioclinica.ro/pentru-pacienti/articole-medicale/adenom-de-prostata-cauze-simptome-complicatii-tratament
//////////////////////////////////////
Este considerată de mulți ca fiind „o plantă miraculoasă”. Beneficiile superplantei
Cunoscută sub denumirea oficială ca Portulaca Oleracea, este o plantă cu frunze suculente și flori în culori vibrante.
Este considerată de mulți ca fiind „o plantă miraculoasă”. Beneficiile superplantei
Portulaca oleracea
Articol de Petruț Mazilu
Etichetă ca fiind o buruienă nocivă, este de fapt un supliment benefic pentru sănătate. Această plantă posedă substanțe de o mare importanță medicală.
Această plantă este apreciată în întreaga lume atât pentru calitățile sale culinare, cât și pentru beneficiile sale pentru sănătate.
Este o sursă bogată de potasiu, magneziu, calciu și posedă potențialul de a fi folosit ca sursă vegetală de acid gras omega-3.
De asemenea, este o sursă foarte bună de acid alfa-linolenic și acid gama-linolenic. Conține cea mai mare cantitate de alfa-tocoferol și acid ascorbic.
Conținutul de oxalat din frunzele plantei a fost raportat ca fiind de 671-869 mg / 100 g greutate în stare proaspătă.
Conținutul antioxidant și valoarea nutrițională sunt importante pentru consumul uman.
Frunzele sunt cea mai importantă parte a plantei. Este considerată de mulți oameni ca fiind „o plantă miraculoasă”. Portulaca Oleracea are literalmente cel mai înalt nivel de grăsimi omega 3.
De asemenea, se mândrește cu un sortiment de alte vitamine și substanțe nutritive, inclusiv vitamina A, vitamina C, vitamina E, fier, calciu, mangan, magneziu și potasiu.
Concentrațiile sale ridicate de grăsimi omega 3 fac din acesta un tratament eficient pentru stimularea sănătății inimii, scăderea tensiunii arteriale și a colesterolului și controlul simptomelor tulburării de deficit de atenție-hiperactivitate (ADHD) și autismului.
Profilul său nutrițional o face, de asemenea, un tratament eficient pentru diabet, astm, migrene și osteoporoză.
Planta poate chiar să prevină cancerul, să promoveze sănătatea pielii si să stimuleze imunitatea.
Iată câteva dintre beneficiile asociate cu planta Portulaca oleracea:
Bogată în nutrienți: Portulaca oleracea este o sursă bună de vitamine și minerale, inclusiv vitamina C, vitamina A, vitamina B, fier, calciu, potasiu și magneziu. Consumul acestei plante poate contribui la aportul adecvat de nutrienți esențiali în dietă.
Puternic antioxidant: Planta Portulaca oleracea conține compuși antioxidanți, cum ar fi vitamina C, betacarotenul și flavonoidele. Acești antioxidanți pot ajuta la neutralizarea radicalilor liberi din organism, protejând celulele împotriva stresului oxidativ și a daunelor oxidative.
Proprietăți antiinflamatorii: Extractele de Portulaca oleracea au fost utilizate în medicina tradițională pentru proprietățile lor antiinflamatorii. Această plantă poate ajuta la reducerea inflamației în organism și poate fi benefică în gestionarea unor afecțiuni inflamatorii.
Promovează sănătatea cardiovasculară: Consumul de Portulaca oleracea poate contribui la sănătatea cardiovasculară. Această plantă este asociată cu reducerea nivelului de colesterol LDL („colesterolul rău”) și a tensiunii arteriale, ajutând astfel la protejarea inimii și a sistemului circulator.
Susține sistemul imunitar: Datorită conținutului său ridicat de vitamina C și a altor compuși activi, Portulaca oleracea poate sprijini sistemul imunitar, ajutând la întărirea sistemului de apărare al organismului și la combaterea infecțiilor.
Tratamente naturiste. 6 remedii pentru afecțiunile prostate
Prostata este o glandă anexă a aparatului genital masculin, de mărimea unei nuci, situată sub vezica urinară, ce prezintă riscul dezvoltării unor afecțiuni cu consecințe grave odată cu înaintarea în vârstă.
Atunci când funcționarea normală a prostatei este afectată, pot apărea următoarele probleme: prostatită, o inflamare a glandei prostate care apare de obicei ca urmare a unei infecții, hipertrofia (mărirea) glandei prostate sau cancerul de prostată, care, în general, este asimptomatic.
Forma cronică apare frecvent la persoanele care depășesc vârsta de 40 de ani, din cauza unor tulburări de echilibru hormonal, atingând o frecvență de aproximativ 30% din numarul bărbaților.
Manifestările clinice ale afecțiunilor prostatei sunt: urinările frecvente, durerile pelviene și abdominale, incontinența urinară, infecții ale tractului urinar, senzație dureroasă ce radiază în zona lombară, șolduri și picioare. Afecțiunile prostatei sunt însoțite adesea de hematurie (prezența sâgelui în urină) și nocturie (urinări involuntare în timpul nopții).
Daca vă numărați printre pacienții care prezintă afecțiuni ale prostatei, trebuie să stiți că, tratarea afecțiunilor prostatei se poate face și cu ajutorul plantelor medicinale. Iată câteva remedii naturiste pentru bolile de prostată:
- Sucul de urzică
Substanțele din urzică dau un impuls uriaș sistemului imunitar, crescând în mod substanțial limfocitele antitumorale. Proprietăți excelente în tratarea bolilor de prostată au și rădăcinile urzicii.
Doctorul Hans Wagner afirma în revista de medicina „Phytomedicine” că extractul de urzică este mult superior medicamentului antiinflamator Indometacin. Se recomandă să se consume câte 2 pahare/zi, cură îndelungată.
- Suc de pătlagină
Frunzele de pătlagină conțin zinc care este vital pentru echilibrul hormonului masculin, ceea ce înseamnă că este de ajutor în cazul unei prostate mărite. În plus, pătlagina are un efect antiinflamator. Se bea un pahar de suc de pătlagină pe zi.
- Apă de tărâțe
Se prepară cu ceai de semințe de bostan sau pepene verde. Se iau 8 linguri de semințe de bostan și se mărunțesc cu coajă cu tot (neprăjite și nesărate). Se pun într-un litru de apă și se fierb 15 minute. Se lasă să se răcească. Se scurge numai apa de la suprafață, care conține ulei de bostan, și se pune deoparte până a doua zi. Restul de lichid se va turna nestrecurat peste 5 linguri de târâțe de grâu. Se lasă de seara până dimineața, apoi se strecoară.
- Cura cu drojdie de bere
Drojdia de bere are efecte benefice chiar și în cazul cancerului de prostată. În studiile experimentale s-a observat că dezvoltarea malignă este oprită, în mai puțin de trei luni, prin ingerarea zilnică a acestui produs. Se administrează vreme de 3 săptămâni, câte 2-3 tablete de drojdie pe zi. După o pauză de 7 zile, se mai poate repeta.
- Cura cu polen și lăptișor de matcă
Mai multe studii au arătat că tratamentul cu polen de albine dă rezultate excepționale în tratarea adenomului de prostată în faza acută, dar și în formă cronicizată, cât și în hipertrofia de prostată. Conform acelorași cercetări, cel mai potrivit este tratamentul de lungă durată (minimum 60 de zile) cu acest remediu, luat în cantități de minimum 10 grame pe zi, în combinație cu un alt produs al stupului, lăptișorul de matcă (100 mg pe zi).
- Ridichile de lună
Ridichile conțin substanțe cu un puternic efect antibiotic, au o acțiune antiinflamatoare asupra rinichilor și asupra prostatei și ajută la controlul sfincterelor urinare. Consumați din belșug aceste rădăcini. Puteți folosi și sucul de ridichi (100 ml suc de ridichi combinat cu 150 ml suc de morcov).
https://www.antenasatelor.ro/vrem-sa-stii/vss1/sanatos-si-verde/tratamente-naturiste-6-remedii-pentru-afectiunile-prostatei-id10795.html
//////////////////////////////////////////
Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostate
Pufuliţa cu flori mici
(Epilobium montana sau angustifolia)
În cazul în care vreţi să o culegeţi singuri, o veţi găsi în zonele umede şi cu multă lumină – la margini de drum, pajişti, liziere de pădure. Se foloseşte partea aeriană (tulpini, frunze, flori), care se recoltează din iunie până în septembrie.
Este o plantă din ce în ce mai cunoscută, datorită efectelor sale excepţionale în tratamentul bolilor prostatei şi al celor urinare (inclusiv cancerul de prostată şi cel al vezicii urinare). Este o plantă de vreo 30-40 cm înălţime, cu flori albicioase-rozalii, din care se formează un fruct destul de asemănător pufului de păpădie, de unde şi denumirea de „pufuliţă”.
Pentru tratarea bolilor prostatei, este foarte eficientă sub formă de ceai preparat astfel: 2 linguri cu vârf de pulbere de pufuliţă (obţinută din planta uscată, prin măcinarea cu râşniţa electrică de cafea sau în piuă) se lasă la înmuiat în jumătate de litru de apă, de seara până dimineaţa, când se filtrează; maceratul se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se opăreşte cu jumătate de litru de apă clocotită (obţinând astfel o infuzie); se lasă la răcit infuzia, se filtrează, după care se combină cu maceratul. Va rezulta aproximativ un litru de ceai de pufuliţă, care se bea pe stomacul gol, în timpul zilei. Este un remediu valoros şi în tratarea prostatitei, a adenomului de prostată şi chiar în tratamentul cancerului de prostată (mai ales ca adjuvant în tratamentul cu plante anticancerigene puternice: mărul-lupului, spânz, năpraznic).
Ghimpele
(Xanthium spinosum)
Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostatei
După cum o arată şi numele, este o plantă spinoasă, care creşte în regiunile secetoase şi însorite, unde poate ajunge la dimensiuni impresionante. Este o plantă foarte rezistentă, cu un areal gigantic – din România până în Nordul Africii. În ciuda aspectului său de buruiană nefolositoare, este cu adevărat un elixir în bolile renale-urinare şi în cele ale prostatei. Se poate recolta în tot timpul sezonului cald – din mai până în septembrie. Se culege partea aeriană.
Este o plantă bine studiată la noi în ţară şi o găsim în mai toate Plafarurile, singura grijă fiind aceea ca planta să nu aibă o vechime mai mare de 2 ani, deoarece atunci, proprietăţile sale terapeutice scad simţitor. Se poate prepara sub formă de ceai, după reţeta dată la pufuliţa cu flori mici sau, mai comod, sub formă de tinctură.
Prepararea tincturii de ghimpe
Într-un borcan cu filet se pun 100 g de ghimpe (aproximativ 20 de linguri cu pulbere obţinută prin măcinare cu râşniţa electrică de cafea), 200 ml (un pahar) de apă şi 200 ml de alcool alimentar de 90°. Se lasă totul să se macereze vreme de 12 zile (timp în care este bine să se agite recipientul de macerare de 2-3 ori pe zi), apoi se scoate şi se filtrează prin tifon. Tinctura se păstrează în sticle bine închise, la loc întunecos şi răcoros. Se ia câte o linguriţă cu tinctură, diluată în jumătate de pahar cu apă, de trei ori pe zi. După aceeaşi reţetă, se poate obţine şi tinctura de pufuliţă cu flori mici, cele două alcătuind un tandem redutabil.
Am observat în tratament efectele unei combinaţii de tinctură de pufuliţă şi de ghimpe, în părţi egale – luată câte două linguriţe, de trei ori pe zi. Rezultatele m-au impresionat. În cele 20 de cazuri studiate, simptomele s-au ameliorat în doar două săptămâni, iar într-o lună, au dispărut. Tratamentele cu plante pentru afecţiuni ale prostatei se fac pe durată lungă: 4-6 luni, cu o pauză de 1-2 luni, după care se reiau.
Palmierul pitic
(Serenoa repens)
Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostatei
Este la ora actuală cel mai folosit remediu din lume pentru prevenirea şi tratarea tumorilor benigne sau maligne la prostată. Eficienţa fructelor acestei specii de palmier este atât de mare, încât comisia guvernamentală germană pentru controlul plantelor (cunoscută sub numele de Comisia E) a aprobat oficial folosirea ei contra tumorilor la prostată. Concret, extractul de palmier pitic ajută la stoparea evoluţiei tumorii şi, în multe cazuri, la intrarea sa în remisie. De reţinut: acest remediu ajută şi la buna funcţionare a aparatului urinar, extrem de importantă în cancerul de prostată. Se iau câte 800-1200 mg de extract din fructe de palmier, zilnic, în cure de o lună, urmate de 7 zile de pauză, după care tratamentul se reia.
http://arhiva.formula-as.ro/2019/1379/terapii-alternative-58/remedii-naturale-in-tratarea-afectiunilor-prostatei-25583
/////////////////////////////////////
Când ne dor încheieturile
– Potrivit Ligii Europene împotriva Reumatismului, pe continentul nostru actualmente suferă de boli reumatice aproximativ 120 milioane de persoane, ceea ce înseamnă circa 30% din populaţia Europei. Reumatismul se manifestă printr-o mare diversitate de simptome, ce definesc peste 200 de afecţiuni înrudite. Dacă aţi primit un astfel de diagnostic, iată ce terapii vă vin în ajutor şi, de asemenea, ce puteţi întreprinde dvs. personal –
Când îşi descriu suferinţa, numeroşi reumatici vorbesc mai ales despre o durere sfâşietoare. Din fericire, ea poate fi combătută acum cu strategii eficiente de tratament. Parcurgând textul de faţă, veţi afla care sunt terapiile utilizate în prezent şi cum pot fi ameliorate durerile.
Reumatismul îmbracă multe forme
Întrebuinţând termenul de „reumatism”, noi folosim de fapt o denumire generică – şi anume, una ce cuprinde, după cum spuneam anterior, mai mult de 200 de boli cu simptome şi cauze diferite. Ele au însă o particularitate comună: durerile declanşate intermitent, la nivelul aparatului locomotor, cuprinzând oasele, articulaţiile, muşchii, tendoanele şi ligamentele. În interiorul acestui complex al afecţiunilor reumatismale, medicii deosebesc boli de tip inflamator şi neinflamator (degenerativ). Printre acestea din urmă, cea mai răspândită este artroza degenerativă. Ca patologii reumatice într-un sens mai restrâns trebuie menţionate afecţiunile autoimune inflamatorii, în primul rând artrita reumatoidă (numită şi poliartrită cronică). Anchiloza şi senzaţia de durere la articulaţiile degetelor de la mâini şi picioare, ca şi la încheieturile mâinilor, prezente dimineaţa, îndată după trezirea din somn, constituie o caracteristică tipică. Suferinţa se va ameliora în decurs de 30 până la 60 de minute, dacă bolnavii fac mişcare.
Reumatismul nu e deloc inofensiv
Pe termen lung, inflamaţiile nu se limitează însă la aparatul locomotor, ci se extind la vasele de sânge şi la organe. De aceea, reumaticii au un risc sporit de afecţiuni cardiovasculare, cum sunt ateroscleroza, infarctul sau accidentul vascular cerebral. „Atunci când nu este tratat, reumatismul poate deveni o ameninţare pentru viaţa pacientului”, avertizează medicii. Ca posibile boli asociate (comorbidităţi), ei enumeră osteoporoza, diabetul şi depresia, uneori provocate chiar de preparatele antireumatice administrate: „În jur de 80% dintre pacienţii cu artrită reumatoidă suferă de cel puţin o comorbiditate dar, de regulă, ei nu sunt informaţi corespunzător în legătură cu acest fapt.” Este foarte important ca între medicul de familie, reumatolog şi alţi specialişti să existe o colaborare optimă. Adesea, simptomele şi riscurile pot fi semnificativ reduse printr-o mai bună alegere şi dozare a medicamentelor.
Reumatismul nu este neapărat o „boală a bunicilor”
Puţină lume ştie că reumatismul nu cunoaşte limită de vârstă. La tineri, el se prezintă aproape întotdeauna ca o afecţiune de natură inflamatorie. Din acest motiv, medicii devin de obicei suspicioşi, în momentul când un tânăr sub 30 de ani acuză dureri la aparatul locomotor, fără ca mai înainte să fi fost victima unui traumatism. Nu arareori, simptomele de acest fel sunt interpretate greşit. Chestionarea pacientului asupra antecedentelor familiale poate contribui substanţial la stabilirea unui diagnostic corect, deoarece în 30-40% dintre cazuri, rolul determinant îl joacă dotarea genetică.
Reumatismul afectează mai frecvent femeile
Când ne dor încheieturile
Artrita reumatoidă apare la femei cam de trei ori mai frecvent decât la bărbaţi – şi, în medie, cu zece ani mai devreme (la 60 de ani în loc de 70). Totodată, durerile reumatice sunt mai violente, existând riscul ca persoana în cauză să fie la un moment dat inaptă de muncă. Şi dintre celelalte afecţiuni reumatoidale, majoritatea sunt considerate prin excelenţă „feminine”, începând cu vasculitele şi colagenozele. Cercetătorii n-au găsit încă o explicaţie convingătoare pentru acest fenomen, totuşi, faptul că anumite forme de reumatism inflamator se ameliorează în timpul perioadelor de graviditate, pentru a deveni apoi mai active la menopauză, pare să indice o influenţă exercitată de secreţiile hormonale. De altfel, există paciente care au observat unele modificări ale simptomelor în funcţie de ciclul lor menstrual.
Pericolul de a dezvolta o afecţiune reumatică inflamatorie creşte enorm pentru fumătoare: o serie de studii demonstrează limpede că nivelul riscului de poliartrită cronică urcă abrupt, proporţional cu durata şi intensitatea consumului de nicotină. La bărbaţi, efectul negativ al fumatului pare a fi ceva mai redus, însă rămâne totuşi vizibil. „Indiferent de sex, reumaticii care fumează au, comparativ cu nefumătorii, un prognostic mai puţin optimist în ce priveşte evoluţia bolii”, subliniază specialiştii.
Reumatismul trebuie tratat fără întârziere
„Fereastră de oportunitate” – astfel numesc medicii intervalul ideal pentru iniţierea unui tratament în cazul reumatismului inflamator. La artrita reumatoidă, această fereastră se închide la numai douăsprezece săptămâni după apariţia primelor simptome. Până atunci, bolnavului ar trebui să i se fi prescris deja o medicaţie, pentru a se evita distrugerile ireparabile ce se produc la articulaţii şi organe. Aşa ar fi de dorit. În realitate, lucrurile se petrec cu totul altfel: de obicei, pacienţii cu simptome reumatice ezită luni de zile înainte de a-i cere medicului lor de familie o trimitere la reumatologie. Şi chiar în situaţia fericită când ajung în timp util la cabinetul unui reumatolog, acesta nu va reuşi să stabilească de pe o zi pe alta un diagnostic exact. Fiindcă este posibil ca tablourile clinice ale diverselor forme de reumatism să se suprapună ori să se întrepătrundă. Iar una şi aceeaşi afecţiune parcurge adesea trasee de evoluţie atât de diferite, încât poate conduce uşor diagnosticianul pe o pistă falsă. De aceea, din dorinţa de a preveni o agravare ulterioară a bolii, medicul preferă de multe ori să recomande o terapie medicamentoasă, încă din faza simplei suspiciuni.
Reumatismul necesită o terapie personalizată
Când ne dor încheieturile
Medicina alopată apelează la diverse preparate farmaceutice, în scopul de a combate inflamaţiile şi durerile reumatice. Dintre cele utilizate curent, principalul remediu este medicamentul numit Metotrexat. El se administrează în mod obişnuit sub formă de tablete şi în combinaţie cu un analgezic. Rata de succes a tratamentului nu depăşeşte însă 60%. În plus, nu toată lumea îl tolerează. Este edificator, de pildă, cazul actriţei americane Tatum O’Neal, fiica lui Ryan O’Neal, protagonistul celebrului film adorat de public în anii ’70, „Love Story”. Cu cinci ani în urmă, ea a fost diagnosticată cu două afecţiuni reumatice deodată: artrită reumatoidă şi artroză. Plămânii ei n-au suportat terapia cu Metotrexat şi, în consecinţă, a avut de luptat cu trei pneumonii într-o perioadă de timp relativ scurtă. În final, au ajutat-o schimbarea alimentaţiei, suplimentele nutriţionale, probioticele şi practicarea consecventă a exerciţiilor Pilates.
Oricum, primele efecte ale medicamentului se fac observate abia după patru până la şase săptămâni, în cursul cărora bolnavul este susţinut de un preparat cu cortizon. La pacienţii care întârzie să obţină o ameliorare, se încearcă ajustarea dozei şi înlocuirea tabletelor cu injecţii. În situaţia în care nici trei luni mai târziu nu se constată o îmbunătăţire a stării de sănătate, medicii pot recurge şi la o terapie cu proteine specifice, introduse în organism prin injecţii sau perfuzii, cu rolul de a bloca mediatorii chimici ai inflamaţiilor. În completarea tratamentului medicamentos, se recomandă fizioterapie, programe de exerciţii adaptate condiţiei fizice a pacientului, precum şi proceduri de termo- sau crioterapie. În unele ţări, ca Austria sau Rusia, se utilizează şi terapia cu radon. În concentraţii scăzute, atent controlate, acest gaz radioactiv are o acţiune benefică asupra inflamaţiilor şi a durerilor. Efectele pozitive sunt durabile, menţinându-se apoi pentru minimum şase luni. Pacienţii sunt îngrijiţi sub supraveghere medicală permanentă, în complexuri balneare amenajate special, în imediata apropiere a unor galerii miniere dezafectate, unde există emisii de radon. (În România, terapia cu radon se face la Spitalul de boli cardiologice din Covasna.)
Rezultate încurajatoare s-au obţinut şi cu yoga terapeutică. Aceasta reuneşte antrenamentul fizic, exersarea atenţiei şi autopercepţia, reuşind să influenţeze concomitent sistemul nervos vegetativ, mecanismele de autoapărare ale organismului şi sistemul musculoscheletal. Efectele sale antiinflamatorii şi de favorizare a elasticităţii şi mobilităţii corpului sunt atestate de numeroase studii clinice şi fac adesea posibilă reducerea dozelor de medicamente. Yoga ar putea fi de asemenea inclusă într-o strategie terapeutică mai cuprinzătoare, inspirată de medicina ayurvedică, în care alimentaţia şi realizarea unui echilibru al proceselor metabolice să joace un rol hotărâtor.
Forme de patologii reumatismale
Inflamatorii
Guta – Boală metabolică, manifestată prin inflamarea articulaţiilor şi cauzată de depunerile de cristale formate din acid uric. Acestea se pot acumula în rinichi, de exemplu ca urmare a unei tulburări a funcţiei renale de eliminare a deşeurilor metabolice. De cele mai multe ori, inflamaţia dureroasă se retrage după una sau două săptămâni.
Artrita reumatoidă – Afecţiune autoimună, care provoacă o inflamaţie cronică, însoţită de dureri, a articulaţiilor, tendoanelor şi oaselor. Are o evoluţie discontinuă, înregistrând periodic faze acute. Dacă nu este tratată, se poate extinde asupra sistemului circulator şi a unor organe.
Spondiloartritele axiale – Boli autoimune cronice, care atacă în principal articulaţia sacro-iliacă a bazinului şi coloana vertebrală, mai ales în zonele toracală şi lombară. Cea mai cunoscută din această categorie de patologii este spondilita anchilozantă (Morbus Bechterew). Ea determină deformarea şi anchilozarea coloanei.
Artrita psoriazică – Inflamaţie articulară cronică, de care au parte circa 30% dintre cei ce suferă de psoriazis. Cel mai adesea sunt afectate articulaţiile degetelor de la mâini şi picioare, care se umflă şi devin dureroase. Este posibil să se inflameze şi capsulele articulare, tendoanele şi ligamentele.
Colagenozele/vasculitele – Afecţiuni autoimune inflamatorii ale ţesutului conjunctiv şi/sau ale vaselor de sânge, la nivelul întregului corp. Produc frecvent şi modificări ale pielii (ex. lupus eritematos cutanat).
Neinflamatorii
Artroza – Distrugere a stratului cartilaginos al articulaţiilor, din cauza posturilor vicioase, a uzurii caracteristice vârstei sau a unor traumatisme (cele mai frecvente se întâlnesc la mâini, genunchi sau şold). În consecinţă, se ajunge la deformări ale oaselor şi la diminuarea capacităţii de mişcare.
Durerile de spate care limitează mobilitatea – Sunt dureri de spate neinflamatorii (ex. hernie de disc, uzura vertebrelor, contracturi musculare), care se ameliorează atunci când pacientul se află în poziţie de repaos.
Osteoporoza – Afecţiune cronică a sistemului scheletic, constând în reducerea densităţii osoase şi astfel crescând riscul de fracturi.
Fibromialgia – Sindrom caracterizat prin dureri şi senzaţie de tumefiere în diverse zone ale corpului, rigiditate a membrelor dimineaţa, stări de epuizare, tulburări de somn şi dificultăţi de concentrare.
„Micul dejun să fie cald şi hrănitor”
Când ne dor încheieturile
Austriaca Anke Mouni Meyer s-a îmbolnăvit de artrită reumatoidă încă din tinereţe şi a reuşit să-şi ţină durerile sub control doar schimbând tipul de alimentaţie. Acum a scris o carte despre experienţele prilejuite de boala ei şi despre alimentele care au ajutat-o.
– Doamnă Meyer, la ce alimente ar trebui să renunţe reumaticii?
– Zahărul, făina albă, carnea, mezelurile, laptele, cafeaua şi toate cele procesate industrial nu sunt recomandate, asta în general se ştie, dar multă lume se miră când află că ar trebui să evite pentru o perioadă ori să reducă la minimum şi legumele din familia solanaceelor, cum sunt cartofii, vinetele, roşiile şi ardeii graşi. Pentru că ele conţin alcaloizi care favorizează inflamaţiile. Şi consumul exagerat de iaurt şi brânză poate agrava suferinţele reumaticilor, deoarece în procesul de digerare a cantităţilor mari de proteine apare o aciditate pe care organismul este obligat s-o compenseze.
– Ce se poate mânca în locul celor amintite mai sus?
Când ne dor încheieturile
– Surse bune de proteine sunt leguminoasele, nucile şi seminţele. Peştele este de asemenea permis. Şi există o mulţime de legume extraordinare: sfecla, morcovii, păstârnacul, tulpinile de ţelină, ridichile, varza, dovleceii zucchini, broccoli. Ca alternativă la garnitura de cartofi eu propun meiul. Cine nu doreşte totuşi să se lipsească de cartofi îi poate coace, curăţaţi de coajă şi puţin săraţi: aşa se digeră mai uşor. Sfatul meu este să nu faceţi prea multe schimbări dintr-o dată. Trecerea la un alt model de alimentaţie este un proces care poate dura chiar până la doi ani.
– Care sunt cele mai importante trei sfaturi, pe care aţi vrea să le daţi reumaticilor?
* Unu: reduceţi zahărul cât mai mult posibil, fiindcă el slăbeşte organismul. Un înlocuitor potrivit este siropul de orez, care îndulceşte moderat şi nu provoacă o aciditate pronunţată.
* Doi: preparaţi-vă un mic dejun cald şi hrănitor, de exemplu o porţie de cereale fierte sau o supă de legume.
* Şi trei: purtaţi-vă blând şi afectuos cu persoana şi cu corpul dvs.
Cum ne putem ajuta singuri?
Când ne dor încheieturile
* Durerile mai uşoare pot fi ameliorate prin administrarea antireumaticelor nesteroidiene (fără cortizon), ca aspirina, diclofenacul sau ibuprofenul. Pentru simptomele localizate în anumite porţiuni ale corpului sunt potrivite unguentele sau gelurile, deoarece tabletele irită de multe ori mucoasa gastrică şi pot interacţiona cu alte medicamente.
* Numeroşi reumatici s-au declarat mulţumiţi de efectele obţinute cu unguente cu arnică, aplicate pe articulaţiile umflate şi dureroase. Extractele din plante le pot fi de folos bolnavilor de gută, ajutându-i să elimine din organism purinele, substanţe din descompunerea cărora rezultă acidul uric. Există şi preparate cu enzime (ex. Wobenzym plus) care combat eficient inflamaţiile.
* Remediile homeopate normalizează procesele metabolice, ameliorând astfel durerile din articulaţii şi muşchi.
* Suplimentele cu vitamine, minerale, oligoelemente, substanţe vegetale secundare şi, eventual, colagen contribuie la refacerea cartilajului articular. Reumaticii se confruntă adesea cu un deficit de zinc, care poate fi corectat cu ajutorul suplimentelor. Medicii recomandă şi seleniu, pentru proprietăţile sale antioxidante, imunostimulatoare şi de reducere a inflamaţiilor. În anumite cazuri, poate fi util şi un supliment cu cupru.
http://arhiva.formula-as.ro/2019/1369/terapii-alternative-58/cand-ne-dor-incheieturile-25283
///////////////////////////////////////////
Vindecări cu tincturi de plante * Preparaţi-le singuri! Acum e vremea lor
Ce sunt tincturile de plante?
Tincturile sunt extracte de plante care se obţin din combinarea lor cu produse alcoolice de cel puţin 40%, rachiu de fructe sau de secară, vodcă. Este strict interzisă folosirea alcoolului metilic sau a spirtului medicinal. Preparatele se pun la soare sau în locuri calde, se scutură zilnic, se lasă vreme de 2-3 săptămâni. Când sunt gata, se strecoară prin două bucăţi de tifon, se presează bine, pentru ca sucul să iasă din plantele macerate, se păstrează în sticle de culoare închisă, înfundate bine cu dop de plută. Doza obişnuită: 5-15 picături, luate ca atare sau diluate în ceai ori apă fierbinte. Extern, tincturile se folosesc pentru ungerea locurilor bolnave ori sub formă de cataplasme.
Tinctură de cimbru
(Thymus serpyllum)
Mod de preparare: florile de cimbru (sălbatic sau de grădină), culese pe soarele amiezii de vară, se pun într-o sticlă, umplând-o până la gât (fără să fie presate). Deasupra se toarnă rachiu de fructe (prune, mere, pere etc.) de 38-40%, care trebuie să acopere complet florile. Se leagă la gură, se pune la soare vreme de două săptămâni. Se scutură sticla în mod regulat. Când e gata, se strecoară şi se pune în sticle de culoare închisă.
Bolile pe care le vindecă: încetinirea creşterii la copii (se ung picioarele cu tinctură de cimbru), scleroze multiple (ungerea locurilor dureroase cu tinctură de cimbru), tulburări menstruale, boli ale traiectului urinar, boli de nervi, nevralgii faciale, tifos, reumatism, dureri de ovare, boli ale căilor respiratorii, boli de plămâni (pleurezii, emfizem).
Posologie: intern – 10 picături de tinctură de cimbru se iau o dată pe zi, diluate cu apă.
Tinctură de coada-şoricelului
(Achillea millefolium)
Mod de preparare: florile culese pe soare se pun într-o sticlă şi se acoperă cu rachiu de 38-40%. Se lasă la soare vreme de 14 zile, scuturându-le din timp în timp. Se strecoară, se pune în sticle bine înfundate, de culoare închisă.
Bolile pe care le vindecă: menstre neregulate, menopauză, cancer genital, inflamaţii ale testiculelor, leucoree, lipsa menstrelor, migrene, expectoraţii cu sânge, hemoroizi, dureri de stomac, arsuri.
Posologie: 5-10 picături de tinctură se diluează cu ceai sau apă. Se iau dimineaţa şi seara, înainte de mese.
Tinctură de coada-calului
(Equisetum arvense)
Mod de preparare: 10 g coada-calului se pun într-o sticlă şi se acoperă cu rachiu curat de secară. Se lasă la soare 14 zile, scuturând sticla regulat. Se strecoară, se pune la păstrat în sticle de culoare închisă.
Ce boli vindecă: bolile de rinichi şi de vezică (inclusiv pietrele), acumulări de apă în ţesuturi, răni deschise, ulceraţii, hemoroizi, picioare transpirate.
Posologie: ca adaos în ceaiuri (4-5 picături) contra bolilor de rinichi şi vezică, ca dezinfectant aplicat pe afecţiunile pielii şi pe picioarele transpirate.
Tinctură de gălbenele
(Calendula officinalis)
Mod de preparare: doi pumni de flori se pun într-un litru de rachiu curat şi se lasă 14 zile la soare. Se strecoară, se pune în sticle de culoare închisă.
Ce boli vindecă: răni, sângerări, rupturi, întinderi musculare, tumori cancerigene, scurgeri vaginale.
Posologie: compresă cu tinctură de gălbenele, îndoită cu apă clocotită (în afecţiunile pielii şi întinderi), 10-20 de picături adăugate în ceaiul pentru spălături vaginale.
Tinctură de traista-ciobanului
(Capsella bursa-pastoris)
Mod de preparare: planta întreagă – tulpină, frunze şi flori – se toacă mărunt şi se bagă într-o sticlă de un litru (până la gât), acoperindu-se cu rachiu de secară sau de fructe de 38-40%. Sticla se pune apoi la soare vreme de 2 săptămâni. Se scutură des şi se strecoară.
Ce boli vindecă: îmbolnăviri ale muşchilor, lenevirea sfincterului şi a muşchilor care închid traiectul urinar şi vaginul, cădere de intestine.
Posologie: intern – 10 picături de tinctură, luate de 3 ori pe zi în ceai de creţişoară (o linguriţă de plantă, opărită cu un sfert de litru de apă în clocot, se infuzează scurt, se strecoară); extern – masarea zonelor dureroase.
Tinctură de sunătoare
(Hypericum perforatum)
Mod de preparare: doi pumni de flori culese pe soare se pun într-o sticlă împreună cu un sfert de litru de rachiu. Se lasă 3 săptămâni la soare. Se strecoară, se pune în sticle de culoare închisă.
Ce boli vindecă: boli de nervi, inflamaţii ale nervilor, nevroze, insomnii, slăbiciuni provocate de nervi.
Posologie: extern – cu tinctura se ung locurile dureroase; intern – se iau, o dată pe zi, 10-15 picături de tinctură într-o lingură de apă.
Tinctură de urzică
(Urtica dioica)
Mod de preparare: rădăcinile plantei, scoase din pământ primăvara sau toamna, se spală bine cu peria, se taie mărunt, se pun într-o sticlă. Se toarnă deasupra rachiu de secară curat (38-40%) astfel ca planta să fie acoperită. Se lasă la loc uscat vreme de 14 zile.
Ce boli vindecă: căderea părului, eczeme, ulceraţii, bătături dureroase, micoze, pete pe piele, sciatică, inflamaţii ale nervilor.
Posologie: se ung repetat locurile bolnave cu tinctură de urzici.
GHEORGHE BĂRBATU
Cititor Formula AS
http://arhiva.formula-as.ro/2012/1029/medicina-populara-77/vindecari-cu-tincturi-de-plante-preparati-le-singuri-acum-e-vremea-lor-15347
//////////////////////////////////////////
PLANTE MEDICINALE-Beneficiile plantelor medicinale
by author-avatar BodenPlant
Plantele medicinale au fost folosite ca medicament de mii de ani în toată lumea, existând dovezi că remediile pe bază de plante au fost prescrise încă din cele mai vechi timpuri ale existenței noastre.
Ce Este Mai Exact Medicina Pe Bază De Plante-Fitoterapia?
În mod tradițional, medicina pe bază de plante acționează benefic asupra organismului, acestea ajungând în corp acționează complex și ca un întreg acolo unde celulele sunt afectate. De-a lungul istoriei medicale, plantele au fost, de asemenea, aruncate în amestec cu produse animale sau minerale, obținandu-se astfel suplimentele alimentare.
Deci, termenul „ierburi” se poate referi la o mulțime de lucruri diferite în medicină și mai precis la părțile folosite pentru a trata de la orice plantă medicinală: rădăcini, flori, frunze, tulpini, scoarță, semințe! Acestea sunt toate părțile terapeutice ale plantelor care au proprietăți naturale de vindecare care pot promova bunăstarea atât a corpului cât și a minții în felul lor. Medicina pe bază de plante este un sistem incredibil de bogat cu sute de ierburi individuale fiecare cu proprietăți și funcții unice. Ierburile individuale pot fi folosite cu siguranță atât simple cât și combinate în formule pentru a-și îmbunătăți calitățile vindecătoare.
Așadar, remediile pe bază de plante vin în multe forme, pot fi prescrise în oricare dintre aceste forme diferite și pot fi folosite atât intern cât și extern și anume:
Ceaiuri
Pulberi
Capsule
Tincturi
Siropuri
Creme
Loțiuni
Unguente
Uleiuri
Ce Poate Trata Medicina Pe Bază De Plante?
Sub orice formă, plantele medicinale sunt folosite pentru a trata o gamă largă de afecțiuni.
În Medicina Naturistă, practicienii vă diagnostichează boala și vă proiectează planul de tratament pe baza modelelor complexe de diagnosticare, teorii și sisteme. Formulele pe bază de plante sunt selectate pentru a se potrivi cu prezentarea dumneavoastră specifică, individuală a bolii.
Produsele obținute și recomandate dumneavoastră se bazează pe rețete tradiționale moștenite și îmbunătățite pentru a avea cele mai bune rezultate.
Cât De Des Trebuie Luate Ierburi?
Ca orice rețetă, este important să urmați recomandările de dozare zilnică prescrise. Poate dura câteva zile pentru a începe să simțiți efectele medicamentelor pe bază de plante.
Pentru mulți, acest lucru implică în mod incorect că medicina pe bază de plante este mai puțin eficientă decât alte tratamente medicamentoase. Acest lucru demonstreaza că medicina naturistă face parte din soluțiile durabile pe termen lung. În loc să trateze doar un simptom, medicina pe bază de plante funcționează asupra rădăcinii bolii care a creat simptomele dumneavoastră.
Ce Efecte Au Plantele Medicinale Și Ce Putem Trata Cu Ele?
Cercetările moderne arată că beneficiul terapeutic al plantelor medicinale provine din efectul pe care îl pot avea asupra sistemelor organismului.
Ierburile pot avea efecte:
diuretice
laxative
depurative
expectorante
antiseptice
antitumorale
antispastice
hipoglicemiante
antireumatice
adaptogenice
astringente
coleretic-colagoge
nootropice
imunomodulatoare
antivirale
vasodilatatoare
antiinflamatoare
relaxante
sedative
antioxidante
Datorită tuturor acestor proprietăți, medicina pe bază de plante poate trata sau ameliora eficient atât de multe afecțiuni printre care amintim:
afecțiuni digestive și intestinale
afecțiuni hepato-biliare
afecțiuni cardio-vasculare
hipertensiune
colesterol
diabet
obezitate
afecțiuni respiratorii
gripă
tuse
afecțiuni renale
dureri reumatice
artroze
dereglări hormonale
detoxifiere
prostată
hemoroizi
stres
tulburări ale sistemului nervos
forme tumorale
fertilitate
impotență.
Așadar, în speranța că informațiile oferite vă sunt de ajutor, vă doresc ca plantele medicinale să vă fie leac și leacul pentru sănătate!
Călin Bodenciu, fitoterapeut Boden Plant
https://bodenplant.ro/beneficiile-plantelor-medicinale/
/////////////////////////////////////////////
Tataneasa – Planta care vindeca ranile si oasele
Dacă tot ne aflăm în sezonul rece, când printre primele care suferă sunt oasele și articulațiile, ne-am gândit să ne ocupăm de tătăneasă. În articolul de astăzi aflăm beneficiile ei alături de afecțiunile pe care le poate ameliora.
Este vorba despre o plantă ierboasă perenă, din familia Boraginaceae, cu flori roșii-violet, ce poate atinge o înălțime de până la 100-130 de centimetri. Părțile de obicei utilizate în componența remediilor fitoterapuetice sunt rădăcinile.
Este de preferat să fie culese toamna, în această perioadă, concentrația de alantoină atingând un nivel maxim.
Tătăneasa. Proprietăți și beneficii
Tătăneasa este o plantă extrem de prețioasă pentru fitoterapie, reușind să se remarce pentru proprietățile sale:
Antiinflamatoare;
Emoliente;
Astringente;
Cicatrizante.
Însă nicio proprietate nu ar fi reală în absența complexului de principii active valoroase: tanini, mucilagini, saponine, alantoină, alcaloizi etc.
Acțiunea și beneficiile antiinflamatoare și cele cicatrizante se datorează alantoinei, o substanță naturală cu efect antioxidant și cicatrizant, ce ajută în procesele de reparare epidermică. Proprietatea astringentă este conferită de prezența taninilor, compuși polifenolici prezenți din abundență și în vinul roșu.
Activitatea emolientă se explică prin concentrația de mucilagini, constituenți celulari specifici unor plante și alge, care în contact cu apa devin gelatinoși.
Utilizări externe pentru tătăneasă
În trecut, tătăneasa (mai exact rădăcinile) era folosită în caz de fracturi. Se presupunea că favorizează sudarea oaselor.
Astăzi, tradiția continuă, proprietățile sale fiind confirmate prin numeroase studii clinice. Aplicările externe cu preparate pe bază de tătăneasă în caz de vânătăi sau entorse, reușesc să reducă inflamațiile și durerea mai eficient decât multe antiinflamatoare consacrate deja pe piața farmaceutică.
Totul se datorează capacității de a accelera regenerarea țesuturilor deteriorate, în special dacă este vorba despre articulații, oase sau mușchi. Astfel, tătăneasa, sub formă de unguente și tincturi, este perfect indicată în aplicările topice pentru vindecarea hematoamelor, tendinitelor, entorselor și periostitei (periostita descrie inflamația periostului, țesutul conjunctiv care învelește oasele).
În mod similar, tătăneasa poate fi întrebuințată cu succes atunci când există probleme de tipul nevralgiilor, durerilor, crampelor și întinderilor musculare. De asemenea, s-a demonstrat că tătăneasa este cel puțin la fel de eficace și în tulburări precum pruritul, crăpăturile pielii sau înțepăturile de insecte.
În loc de concluzie… În această postare, am lăsat loc pentru tătăneasă, o plantă aproape miraculoasă, dar și un ingredient de seamă în Tinctura Tătăneasă, Tinctura Reumaticus sau în Unguentul Reumaticus, doar câteva dintre preparatele noastre destinate afecțiunilor musculare și osteoarticulare pe care te invităm să le testezi.
Notă: acest articol este revizuit și actualizat periodic de către echipa Faunus Plant pentru ca tu să primești doar informații relevante și de actualitate. Dacă ai nevoie de ajutor sau de informații suplimentare, nu ezita și folosește secțiunea comentariilor de mai jos.
////////////////////////////////////////////
Plantele medicinale in terapiile alternative
Autor: Sfatul Medicului
Ce se intelege prin terapii alternative
Plantele medicinale in terapiile alternative
De-a lungul istoriei civilizatiei, omul a folosit diferite remedii naturale (produse vegetale, produse animale si minerale, factori balneoclimaterici) pentru vindecarea si ameliorarea unor simptome ori pentru scurtarea duratei unei boli.
S-au dezvoltat numeroase ramuri ale terapeuticii (fitoterapia, aromaterapia, apiterapia, acupunctura, fizioterapia), denumite astazi generic terapii alternative, complementare sau neconventionale. La inceput au existat numai produse naturale, insa, pe masura trecerii timpului, ele au fost inlocuite cu substante de sinteza, create dupa modelul structurii produsilor naturali. Locul terapiilor alternative a fost luat de terapia alopata. In epoca moderna, terapia cu produse naturale se practica in paralel cu cea alopata, ca medicatie complementara sau alternativa.
Cuprins articol
Ce se intelege prin terapii alternative
Principiile medicinii alternative
Relatia plante medicinale – fitoterapie
Relatia plante medicinale – aromaterapie
Relatia plante medicinale – apiterapie
Scurt istoric
Formele de administrare a plantelor medicinale
Specific medicinii ayurvedice
Citeste pe aceeasi tema
Principiile medicinii alternativeSus
Filozofia ayurvedica evidentiaza rolul armoniei launtrice a fiecarui individ si al sistemului imunitar in sanatatea sa: ca sa fii sanatos trebuie sa existe o armonie intre idealurile vietii, supararile (suferintele), sentimentele si actiunile fizice. Dupa filozofia ayurvedica, supararile si stilul de viata sunt cauzele bolilor, iar sanatatea spirituala este data de echilibrul tariei integrarii personalitatii individului in natura.
Scopurile vietii, conform medicinii ayur-vedice, constau in:
– indeplinirea datoriilor fata de societate;
– acumularea de posesiuni (bogatii) dupa indeplinirea datoriilor;
– satisfacerea legitima a dorintelor cu ajutorul unei posesiuni;
– realizare a vietii se considera numai ceea ce este deasupra datoriei, averii sau dorintei.
Medicina vestica clasifica produsele vegetale in functie de intensitatea actiunii – in produse toxice, produse cu potential terapeutic si produse comune -, iar in conformitate cu criteriile farmacologice – in produse vegetale analgezice, antipiretice, antispastice, antiinfectioase, cu tropism pentru anumite organe si sistem nervos, vitamine, hormoni etc. Utilizarea lor intr-o maladie sau alta este determinata de potentialul terapeutic si profilul farmacologic.
Relatia plante medicinale – fitoterapieSus
Dintre terapiile alternative, fitoterapia (prevenirea, eradicarea sau ameliorarea bolilor cu ajutorul plantelor medicinale) a avut dintotdeauna cea mai mare dezvoltare.
Acest fapt s-a datorat atat abundentei plantelor, in comparatie cu alte resurse, posibilitatilor de cunoastere din experienta proprie si observatie (plantele fiind mai intai surse de hrana, atat pentru om, dar si pentru animale), cat si a conditiilor de trai (oamenii nu aveau alte mijloace de combatere a bolilor decat resursele naturale).
Sunt aproximativ 40.000 de ani de cand aborigenii au fost implantati pe continentul australian, obligati sa se adapteze la conditiile foarte dure de mediu si sa-si gaseasca leacuri pentru bolile lor. Este remarcabil modul in care ei au reusit sa dezvolte cunostinte despre flora indigena. Astfel, utilizand in mod curent frunze de Melaleuca alternifolia, i-au descoperit actiunile.
Astazi, uleiul volatil obtinut de la aceasta specie este de o deosebita importanta pentru aromaterapie.
Relatia plante medicinale – aromaterapieSus
Aromaterapia pare sa fie nu cu mult mai tanara decat fitoterapia.
In functie de evolutie, ea a cunoscut 4 etape:
– utilizarea plantelor ca atare (sub forma de condimente, macerate, infuzii, decocturi);
– folosirea fumigatiilor si a maceratelor in uleiuri vegetale;
– obtinerea prin distilare a uleiurilor volatile si intrebuintarea lor; explicarea proprietatilor (fizice, chimice, bio-chimice) prin componentii chimici ai uleiurilor volatile (epoca moderna).
Aceste afirmatii sunt sustinute de descoperirea in Pakistan a unui alambic de pamant ars, datat ca fiind din anul 5.000 i. C. De asemenea, se apreciaza ca pe continentul indian, zona bogata in plante aromatice, „apele aromatice” au fost cunoscute si utilizate de mai bine de 7.000 de ani, ca parfumurile erau folosite pe scara larga in medicina, Rishis recomandandu-le in cursul sacrificiilor religioase pentru tratarea trupului si sufletului. O inscriptie gasita in Mesopotamia (datata ca avand aproape 4.000 de ani) mentioneaza utilizarea uleiurilor in ceremoniile religioase, dar si in lupta contra epidemiilor de diferite boli infecto-contagioase.
In Babilon, a aparut o prima forma de aromaterapie – fumigatii, care constau in arderea unor plante aromatice (chiparos s.a.) in lupta contra spiritelor malefice, considerate ca furnizoare de maladii si duhoare.
In China, spre 3.500 i. C., de-a lungul Fluviului Galben, lemnul plantelor aromatice era utilizat ca tamaie, iar Shen Nung redacta cel mai vechi tratat de fitoterapie in care cita numeroase plante aromatice si Houang-Tinei-Jing Su-Wen facea referire la utilizarea preparatelor oleo-aromatice pentru masaj. Exemplele ar putea continua.
Relatia plante medicinale – apiterapieSus
Daca relatia dintre plantele medicinale si fito – sau aromaterapie este evidenta, mai putin vizibila este relatia acestora cu apiterapia.
Produsele folosite in apiterapie sunt fie de prelucrare a unor exsudate ale plantelor de catre albine, fie de secretie proprie (laptisor de matca, venin, ceara).
Calitatea si proprietatile terapeutice ale produselor din prima categorie depind de speciile de pe care s-au recoltat nectarul (pentru miere), apa de roua (mierea de mana), ceara si rezinele mugurilor (propolis) sau polenul florilor (in cazul pasturii de polen).
Mierea poate proveni din nectarul florilor de tei si de roinita (in acest caz are suplimentar proprietati sedative), de menta (capata proprietati anti-spastice, usor anestezice), de trifoi (proprietati estrogene), de salcam (proprietati hipotensive, diuretice) etc.
Propolisul, in functie de specia de pe ai carei muguri au fost recoltate rezinele, poate fi puternic cicatrizant (daca contine acizi rezinici, balsamuri, flavone lipofi le), antiseptic si antioxidant (cand contine derivati fenilpro-panici – acizii cinamic, ferulic, cumaric si flavone), anti helicobacter pylori.
Scurt istoricSus
Radacinile terapiilor alternative se gasesc in medicina ayurvedica, descoperita si dezvoltata de oamenii de stiinta indieni care au trait in antichitate si considerati ca sfinti, cunoscuti sub numele de Rishis.
Acestia au inregistrat progrese imense in domeniul chirurgiei (efectuau operatii cezariene), fitoterapiei, al chimioterapiei (foloseau minerale si metale), fizioterapiei (au subliniat rolul exercitiului fizic), fiziologiei, anatomiei umane si psihologiei. Primele informatii scrise sunt datate cu 4.500 de ani in urma (Ring Veda) si 3.200 de ani (Athar-va Veda). Raspandite la alte civilizatii, adaptate si integrate intr-o forma locala de medicina, aceste cunostinte au stat la baza medicinii din Tibet, China, Persia, Egipt, Grecia, Roma, Indonezia. Cu cca 2.600 de ani i.C., babilonienii aveau deja o forma primitiva de medicina, exprimata prin ideea ca maladiile sunt cauzate de un atac prompt al spiritului rau. De aceea exorcismul si fitoterapia au mers mana-n mana cu tratamentul bolii.
Fitoterapia s-a dezvoltat si pastrat pana astazi, mai ales in tarile mai putin dezvoltate industrial, cu o populatie numeroasa si saraca, dar cu o flora bogata si variata, datorita unor conditii climaterice favorabile (in zonele ecuatoriale, tropicale si subtropicale). Interesant este faptul ca magia, care insotea la inceputuri fitoterapia, a fost treptat inlocuita cu filozofia (in medicina ayurvedica) sau cu stiinta (in medicina vestica).
Formele de administrare a plantelor medicinaleSus
La inceput au fost folosite plantele ca atare sau sub forma de fumigatii (cele cu uleiuri volatile sau cu efecte psihotrope).
Treptat, o data cu dezvoltarea cunostintelor, mai ales a celor referitoare la structura si proprietatile principiilor active, s-a trecut la obtinerea de macerate, infuzii, decocturi, tincturi, extracte selective si distilate (uleiuri volatile).
Multe uleiuri volatile se foloseau sub forma de bai si masaje, pentru obtinerea unor efecte sedative sau tonifiante, in functie de uleiurile volatile folosite. Unele formule sunt intalnite in Ring Veda si Susrutasamhita. Ele cuprind: uleiuri de scortisoara, cardamom, coriandru, zingiber, myrra si alte numeroase plante aromatice pastarate si astazi in uz.
In aromaterapia moderna au aparut concepte noi, care constituie criterii de orientare in efectuarea diferitelor tratamente.
Spre exemplu, in baza corelatiei dintre potentialul electric al constituentilor uleiurilor volatile si actiunea farmacologica, astazi se stie ca produsii cu incarcatura electrica negativa(esteri, aldehide alchilice) sunt relaxanti, sedativi, iar cei cu incarcatura electrica pozitiva(alcooli, fenoli, fenol metileteri, oxizi, al-dehide aromatice, acizi, hidrocarburi) sunt tonici, stimulanti ai sistemului nervos central.
Specific medicinii ayurvediceSus
Principiile care stau la baza selectiei lor in medicina ayurvedica difera insa de principiile fito- si aromaterapiei moderne.
Medicina ayurvedica are la baza teoria celor 5 elemente (pamant, apa, foc, aer, eter), 3 dosii – Vata (V), Pitta (P) si Kapha (K) – si 6 gusturi (dulce, acrusarat, picant = caustic, amar, astringent). In conceptia ayurvedica, din echilibrul dosiilor rezulta vigoarea sau slabiciunea fiecarui individ. Cele 3 tipuri pure de dosii se intalnesc foarte rar. Dar, pe langa acestea exista 7 tipuri mixte (de exemplu, Pitta dominant, Vata si Kapha secundar). Acestea se iau in consideratie la instituirea tratamentului. Clima, anotimpul, stadiul vietii, dieta sau schimbarea stilului de viata, pot conduce in timp la dezechilibru. In aceste situatii nu te poti regasi pana cand nu te reintorci la combinatia V-P-K cu care te-ai nascut.
Ayurveda poate ajuta indivizii sa-si descopere echilibrul original si sa se intoarca la el.
Aceste forte dinamice intervin constant in obtinerea echilibrului, fac viata fericita. Ele pot fi influentate cu diferite produse vegetale. De exemplu, V (forta conceptuala compusa din eter – spatiul in care se petrec toate intamplarile si aer – forma de materie mobile si dinamica) este concentrate in flori si frunze (ele imbogatesc mai departe spatiul si aerul); K (echilibrul intre aer si pamant – element ce manifesta stabilitate, fixatie si rigiditate) se concentreaza in radacini (unde apa este in echilibru cu pamantul), iar P (forta conceptuala create prin interactiunea dintre apa si foc, doua forte opuse care reprezinta transformarea) se regaseste in plantele cu uleiuri volatile, rezine si seva, in special in aromele care stimuleaza digestia. Plantele au concentratii diferite de V-P-K, le putem folosi atat ca produse vegetale, cat si ca alimente. Ele sunt influentate de cele 6 gusturi. Spre exemplu, consumul radacinilor plantelor, de produse lactate ori folosirea unor produse vegetale sedative, ca radacina de valeriana ne creste K propriu; consumul de preparate obtinute din flori (de iasomie), ori de seminte uscate creste V; mancarurile fierbinti, alimentele picante, ca ardeiul ori proteinele concentrate, ca pastura de polen cresc tendintele P.
Suntem ceea ce mancam, afirma medicina ayurvedica, care considera ca organismul nostru este format din robinete, care cresc ori descresc echilibrul dosiilor. Fiecare dosie poate fi crescuta sau redusa cu produse vegetale de diferite gusturi. Astfel, la oamenii cu trairi excesive de V-dulce, acru si sarat ii creste forta, amar, astringent, picat ii scade efectul; la exces de P-dulce, amar, astringent ii creste influenta, sarat, picant, acru le reduce; la K in exces – picant, amar, astringent ii creste forta, acru, sarat, dulce ii scade efectul.
Comparand plantele folosite aici cu fitoterapia moderna constatam ca nu avem suprapuneri intotdeauna. Se pare ca principiile ayurvedice mai au nevoie de unele corelatii.
Adeptii medicinii ayurvedice sustin ca fitoterapia si aromaterapia vestica trateaza pe toti indivizii la fel.
Eu sustin ca aceste ramuri au beneficiat de progresele din domeniile adiacente (biochimia, farmacocinetica, farmacologia, fitochimia etc), in sensul folosirii lor la elucidarea structurii chimice a principiilor active ale unor produse vegetale (multe dintre ele folosite chiar in medicina orientala), a mecanismelor de actiune la nivel celular si molecular, a biodisponibilitatii, toxicitatii, eventualelor lor reactii adverse, astfel incat alegerea tratamentului are la baza reguli stiintifice, corelatii, principii de igiena alimentatiei, ca si in farmacoterapia moderna, si mai putina filozofie.
Articol scris de Prof. dr. Viorica ISTUDOR
Sursa Revista Pharma Business
https://www.sfatulmedicului.ro/Medicina-naturista/plantele-medicinale-in-terapiile-alternative_1460
/////////////////////////////////////////
Top 5 suplimente naturiste pentru detoxifierea organismului
Detoxifierea organismului este esențială pentru menținerea sănătății și prevenirea bolilor. Există multe opțiuni naturiste pentru detoxifierea organismului, iar în acest articol vom prezenta cele mai bune cinci suplimente detoxifiere.
Detoxifierea organismului
Detoxifierea organismului este procesul prin care organismul nostru elimină toxinele și alte substanțe dăunătoare acumulate din alimentația nesănătoasă, poluare, stres și alte surse. Acest proces poate fi realizat prin intermediul unor metode naturale, cum ar fi o alimentație sănătoasă, exerciții fizice regulate, ceaiuri sau sucuri detoxifiante și suplimente naturiste. Scopul acestui proces este de a menține sănătatea și de a preveni apariția unor boli. Este important să discutați cu medicul dumneavoastră înainte de a începe orice program de detoxifiere și să evitați substanțele dăunătoare, cum ar fi fumatul și alcoolul.
Când este necesară detoxifierea organismului?
Detoxifierea organismului poate fi necesară în mai multe situații, cum ar fi:
După perioade lungi de alimentație nesănătoasă, care implică consumul de alimente procesate, bogate în zahăr și grăsimi saturate.
După expunerea la substanțe dăunătoare, cum ar fi fumul de țigară, poluarea atmosferică sau substanțele chimice.
După perioade de stres sau anxietate, care pot afecta sănătatea sistemului imunitar și pot crește nivelul de toxine din corp.
În cazul bolilor cronice, cum ar fi probleme hepatice sau biliare.
Pentru a menține sănătatea și a preveni apariția bolilor.
Este recomandată detoxifierea cu suplimente?
Este recomandata detoxifierea cu suplimente
Detoxifierea cu suplimente poate fi o opțiune eficientă și sigură, în special atunci când este combinată cu o alimentație sănătoasă și un stil de viață activ. Suplimentele naturiste pot fi folosite pentru a sprijini procesul de detoxifiere a organismului, oferindu-i acesteia substanțele nutritive necesare.
Este important să alegeți suplimentele naturiste de calitate și să urmați indicațiile producătorului și ale medicului dumneavoastră. Este, de asemenea, important să nu depășiți dozele recomandate și să evitați suplimentele care pot interacționa cu alte medicamente.
Înainte de a începe un program de detoxifiere cu suplimente, este recomandat să discutați cu medicul dumneavoastră pentru a vă asigura că nu există contraindicații sau riscuri pentru sănătatea dumneavoastră.
De asemenea, trebuie să vă amintiți că detoxifierea cu suplimente nu trebuie să înlocuiască niciodată un stil de viață sănătos și o alimentație echilibrată.
Suplimente naturiste cu Branca Ursului
Brânca ursului este o plantă medicinală utilizată în mod tradițional pentru proprietățile sale diuretice și antiinflamatorii. Aceasta poate fi utilizată ca supliment natural în procesul de detoxifiere, deoarece ajută la eliminarea excesului de apă și a toxinelor din corp.
Iată câteva exemple de moduri în care brânca ursului se folosește:
Branca Ursului capsule – Acest supliment conține extract de branca ursului și poate fi utilizat pentru a sprijini funcționarea normală a sistemului urinar și pentru a ajuta la eliminarea excesului de apă din organism.
Branca Ursului tinctură – Acest supliment este realizat din extract de branca ursului și poate fi utilizat pentru a sprijini sistemul urinar și pentru a ajuta la eliminarea toxinelor din organism.
Branca Ursului infuzie – Această infuzie conține frunze și flori de branca ursului și poate fi folosită pentru a sprijini sistemul urinar și pentru a ajuta la eliminarea toxinelor din organism.
Magneziu
Magneziul este un mineral esențial pentru sănătatea noastră, care poate fi folosit și în procesul de detoxifiere. Acesta are un rol important în metabolismul celular și ajută la eliminarea toxinelor din organism.
Iată câteva beneficii ale utilizării magneziului în procesul de detoxifiere:
Ajută la eliminarea metalelor grele – Magneziul poate ajuta la eliminarea metalelor grele din organism, cum ar fi plumbul, mercurul și cadmiul. Acesta se leagă de aceste metale și le ajută să fie eliminate din corp.
Reduce inflamația – Magneziul are proprietăți antiinflamatorii și poate ajuta la reducerea inflamației din organism, care poate fi cauzată de toxine.
Sprijină sistemul nervos – Magneziul este important pentru sănătatea sistemului nervos și poate ajuta la reducerea stresului și a anxietății, care pot fi cauzate de toxinele din corp.
Îmbunătățește digestia – Magneziul poate ajuta la îmbunătățirea digestiei și la eliminarea toxinelor din tractul digestiv.
Magneziu Organic de la Herbagetica conține o concentrație ridicată de Magneziu natural marin, de 275 mg/capsulă de Magneziu. Avantajul produsului Magneziu Forte este sursa naturală superioară de Magneziu, care oferă o formă de Magneziu perfect asimilabilă în organism. Magneziul natural marin este extras și purificat din apa mării prin filtrări succesive. Rezultatul este un mix natural de oxid, clorură, sulfat și hidroxid de Magneziu, minerale și micronutrienți, perfect asimilabili în organism. Conținutul bogat de minerale și micronutrienți esențiali sunt co-factori în procesul de absorbție și în eficiența Magneziului natural marin, cu o rată de absorbție de peste 40%, comparativ cu procentul de absorbție de 4% al Magneziului din surse de sinteză. Magneziu Forte asigură refacerea aportului de Magneziu în organism prin aportul formei superioare de Magneziu, perfect asimilabil în organism, cu beneficii superioare pentru sănătatea organismului.
Silimarina
Silimarina este un compus flavonoidic care se găsește în planta de lapte-de-soia și care are proprietăți antioxidante și antiinflamatorii. Aceasta poate fi utilizată ca supliment natural în procesul de detoxifiere, deoarece ajută la protejarea ficatului și la eliminarea toxinelor din corp.
Iată câteva beneficii ale utilizării silimarinei în procesul de detoxifiere:
Protejează ficatul – Silimarina are proprietăți hepatoprotectoare și poate ajuta la protejarea ficatului de daunele cauzate de toxine.
Ajută la eliminarea toxinelor – Silimarina poate ajuta la eliminarea toxinelor din ficat și din organism prin sprijinirea funcționării normale a sistemului hepatic.
Scade nivelul de colesterol – Silimarina poate ajuta la scăderea nivelului de colesterol din sânge, ceea ce poate fi benefic în procesul de detoxifiere.
Reduce inflamația – Silimarina are proprietăți antiinflamatorii și poate ajuta la reducerea inflamației din organism, care poate fi cauzată de toxine.
Sylimarin Detox Forte are una dintre cele mai puternice formule pentru regenerarea și detoxifierea ficatului, cu 6 extractede Armurariu, Păpădie, Brusture, Schisandra și Ghimbir. Sylimarin Detox Forte conține 310 mg extract de Armurariu cu cele mai înalte standardizări în Silimarină 80% din care Silibină 50%.
Compușii principali ai Silimarinei sunt Silibina, Silibianina și Silicristina, cel mai important fiind Silibina. Silibina protejează împotriva leziunilor hepatice cauzate de diverse substanțe nocive, consolidând și stabilizând membranele celulare și totodată promovând regenerarea ficatului prin efectul său asupra producerii hepatocitelor noi. Silibina are efecte de regenerare celulară a ficatului dovedite în numeroase studii clinice, ajutând ficatul în caz de ciroză, boala ficatului gras nealcoolic precum și pentru leziunile provocate de afecțiuni virale. Proprietățile antiinflamatorii ale Silimarinei determină ca beneficiile sale să fie resimțite și la nivelul vezicii biliare, întrucât reduce riscul formării calculilor biliari prin fluidizarea bilei.
Vitaminele B
Vitaminele B
Vitaminele B sunt un grup de vitamine esențiale pentru sănătatea noastră, care pot fi utilizate în procesul de detoxifiere. Acestea au un rol important în metabolismul celular și ajută la eliminarea toxinelor din organism.
Iată câteva beneficii ale utilizării vitaminelor B în procesul de detoxifiere:
Ajută la eliminarea metalelor grele – Unele vitamine B, cum ar fi vitamina B12 și acidul folic, pot ajuta la eliminarea metalelor grele din organism, cum ar fi plumbul, mercurul și cadmiul.
Îmbunătățesc funcția hepatică – Vitaminele B pot ajuta la îmbunătățirea funcției hepatice și la protejarea ficatului de daunele cauzate de toxine.
Sprijină sistemul nervos – Vitaminele B sunt importante pentru sănătatea sistemului nervos și pot ajuta la reducerea stresului și a anxietății, care pot fi cauzate de toxinele din corp.
Îmbunătățesc digestia – Unele vitamine B, cum ar fi vitamina B3 și vitamina B6, pot ajuta la îmbunătățirea digestiei și la eliminarea toxinelor din tractul digestiv.
B-Complex 100 de la Herbagetica conține întreaga gamă de Vitamine B, pe un substrat 100% natural. 1 capsulă asigură 100% din doza zilnică recomandată de B1, B2, B3, B5, B6, B8, B9 și B12. Deficiența complexului de vitamine B poate cauza probleme de sănătate pe mai multe planuri: oboseală cronică, boli cardiace, boli neurologice sau chiar și infertilitate. Alimentația slabă și stresul sunt principalele cauze ale deficienței complexului de B-uri, iar din acest motiv este necesară suplimentarea dietei cu aceste vitamine. Vitamina B ajută organismul să metabolizeze proteinele, grăsimile și carbohidrații care sunt transformați în combustibil în timpul digestiei.
Parasites 12 Detox Forte
Parasites 12 Detox Forte de la Herbagetica are o formulă inovatoare, 100% naturală, care conține 12 extracte intense din plante medicinale cu acțiune vermifugă și antiparazitară. Este un puternic detoxifiant intestinal care elimină simptomele neplăcute cauzate de prezența paraziților și reface flora intestinală. Curele de deparazitare se recomandă de 2 ori pe an, primăvara și toamna, pentru întreaga familie. Combinația celor 12 extracte intense are efecte remarcabile asupra eliminării paraziților intestinali din organism. Acţiunea lor se concentrează pe infestări parazitare cu limbrici, oxiuri, giardia, toxocară, trichina sau tenie.
Alte metode de detoxifiere
Există mai multe metode naturale prin care putem ajuta organismul să elimine toxinele și să se detoxifieze. Iată câteva dintre cele mai populare metode:
Detoxifierea cu ajutorul alimentelor
Un mod simplu și eficient de a ajuta organismul să elimine toxinele este să ne hrănim cu alimente sănătoase și bogate în nutrienți. Aceste alimente pot include fructe și legume proaspete, proteine slabe și alimente bogate în fibre. În general, evitați alimentele procesate și bogate în zahăr sau grăsimi saturate.
Detoxifiere cu ceaiuri
Există multe ceaiuri care pot ajuta la detoxifierea organismului. De exemplu, ceaiul verde este bogat în antioxidanți și poate ajuta la eliminarea toxinelor din organism. Ceaiurile de plante, cum ar fi menta, ghimbirul, pătrunjelul și mușețelul, pot fi de asemenea benefice pentru detoxifierea corpului.
Eliminarea toxinelor cu ajutorul sucurilor
Sucurile proaspete din legume și fructe pot fi o modalitate excelentă de a ajuta organismul să elimine toxinele. Sucurile pot fi preparate în casă, cu ajutorul unui storcător sau blender, pentru a păstra toate nutrienții din alimente. Este important să folosim fructe și legume organice și să evităm adăugarea de zahăr sau alte îndulcitori.
Detoxifiere profesională prin drenaj limfatic
Drenajul limfatic este o tehnică de masaj care ajută la eliminarea excesului de lichid și toxinelor din corp. Această metodă poate fi efectuată de un terapeut specializat și poate fi deosebit de benefică pentru persoanele cu probleme de retenție de apă sau circulație proastă.
Top 5 suplimente naturiste pentru detoxifierea organismului, branca, magneziu, sylimarin, complex, parasites
Este important să acordăm atenție organismului nostru și să îl susținem în procesul natural de detoxifiere și regenerare. Adoptarea unui stil de viață sănătos, cu o alimentație echilibrată și activitate fizică regulată, poate fi un prim pas important în această direcție.
https://herbagetica.ro/blog/top-5-suplimente-naturiste-pentru-detoxifierea-organismului/
/////////////////////////////////////////
Ierburi și condimente miraculoase care vindecă diabetul, cancerul și alte boli
Din cele mai vechi timpuri, strămoșii noștri obișnuiau să culeagă o mulțime de plante, ierburi, care creșteau sălbatic în jurul lor, pe care le foloseau apoi în tratarea unor boli, sub formă de poțiuni mixte sau ceaiuri. Dintre toate plantele și condimentele pe care le puteți alege pentru aroma lor, multe dintre ele au puternice proprietăți terapeutice. Mai jos este o listă a acestor ierburi și veți fi surprinși să aflați care sunt nenumăratele motive pentru care s-au dovedit a fi atât de puternice.
- Busuiocul
Regele ierburilor, busuiocul, este una dintre cele mai vechi și populare plante vindecătoare, bazată pe remarcabili fitonutrienți, care aduc beneficii sănătații noastre. Această plantă extrem de apreciată este venerată ca “plantă sfântă” în multe tradiții din întreaga lume. Busuiocul face parte din familia Lamiaceae, numele său științific fiind “Ocimum basilicum” și a fost crescut pentru multe mii de ani în toate zonele tropicale.
Busuiocul este o plantă care vă poate scuti de gaze și are proprietatea de a calma afecțiuni ale stomacului. O posibilă explicație pentru efectul său calmant este un compus numit eugenol, care a demonstrat că ajută la ameliorarea spasmelor musculare. Studiile de laborator sugerează, de asemenea, că acei compuși care se găsesc în busuioc, ar putea ajuta la întreruperea lanțului periculos de factori care pot duce la dezvoltarea cancerului.
Frunzele de busuioc dețin mai mulți compuși chimici, cunoscuți pentru prevenirea bolilor și proprietăți de susținere a sănătății;
Frunzele de busuioc sunt compuse din mai multe uleiuri esențiale benefice sănătății, cum ar fi eugenol, citronelol, citral, limonen și terpineol. Acești compuși sunt cunoscuți pentru proprietățile lor antiinflamatorii și antibacteriene;
Busuiocul conține mai multe flavonoide polifenolice, cum ar fi orientină și vicenină. Acești compuși au fost testați în laborator pentru posibila lor protecție antioxidantă împotriva lipidelor induse de radiații din ficat;
Planta este foarte scăzută în calorii și nu conține colesterol, dar reprezintă o sursă foarte bogată de substanțe nutritive esențiale, minerale și vitamine, care sunt necesare pentru o sănătate optimă;
Datorită conținutului de vitamina A, busuiocul este cunoscut ca având proprietăți antioxidante și ajută la vedere. De asemenea, vitamina A este necesară pentru menținerea sănătății membranelor mucoase, dar și a pielii. Consumul de alimente naturale bogate în vitamina A s-a dovedit a fi de ajutor corpului în protejarea de cancer la plămâni asupra cavității orale;
Vitamina K din busuioc este esențială pentru mulți factori coagulanți din sânge și joacă un rol vital în funcția de consolidare a oaselor, ajutând procesul de mineralizare în oase;
Busuiocul conține o sumă mare de minerale precum: potasiu, mangan, cupru și magneziu. Potasiul este o componentă importantă a celulelor și fluidelor corporale, care ajută la controlul ritmului cardiac și a tensiunii arteriale.
- Scorțișoara
Scorțișoara face parte din familia Lauraceae și este un condiment obținut din scoarța interioară a mai multor arbori din genul Cinnamomum, care este utilizat atât în alimentele dulci, cât și sărate. Fizicienii medievali foloseau scorțișoara în medicamente, pentru a trata tusea, răgușeala și durerile în gât. Cine nu iubește aroma scorțișoarei pe plăcinta cu mere? Aceasta este una dintre acele condimente care are un gust fantastic. Însă gustul nu este singurul motiv pentru a iubi scorțișoara și pentru a o păstra la îndemână în bucătăria ta.
Scorțișoara conține o substanță chimică uleioasă numită cinamaldehidă, care ucide o varietate de boli cauzatoare de bacterii, inclusiv E.coli, Salmonella și Staphylococcus aureus;
Cercetările arată că scorțișoară este, de asemenea, capabilă să oprească creșterea virusului gripei asiatice. Studiile arată că scoarța de scorțișoară ajută la reglarea ciclului menstrual și are un efect calmant, care ajută la reducerea anxietății și a stresului;
Cercetătorii de la Universitatea din Texas au demonstrat că scorțișoara poate reduce proliferarea celulelor canceroase, prevenind apariția cancerului și tratarea pacienților care suferă deja de această boală;
De asemenea, scorțișoara are compuși antiinfecțioși naturali. Conform studiilor, aceasta a fost eficientă în lupta împotriva bacteriilor cauzatoare de ulcer și a altor agenți patogeni;
Numeroase studii arată că scorțișoara reglează zahărul din sânge, ceea ce o recomandă diabeticilor, dar și bolnavilor de hipoglicemice.
- Uleiul de cuișoare
Cuișoare este un copac veșnic verde, care produce un boboc de floare cu numeroase proprietăți medicinale. Acesta a fost utilizat pe scară largă în vechile civilizații din India și China și s-a răspândit în alte părți ale lumii, inclusiv în Europa, în secolele VII și VIII. Chiar și acum, cuișoare este folosit în mai multe feluri de mâncare indiene și chinezești. Beneficiile aduse sănătății de către uleiul de cuișoare sunt atribuite proprietăților sale antimicrobiene, antifungice, antiseptice, antivirale, afrodisiace și de stimulare.
Uleiul de cuișoare are un conținut de până la 90% eugenol;
Acest ulei este folosit pentru tratarea unei varietăți de tulburări de sănătate, inclusiv dureri de dinti, indigestie, tuse, astm, dureri de cap, stres și impurități ale sângelui;
Cea mai importantă și comună utilizare a uleiul de cuișoare este în îngrijirea dentară. Mai multe tipuri de paste de dinti, apă de gură și medicamente de îngrijire orală conțin ulei de cuișoare drept un ingredient important.
Planta este bogată în minerale precum: calciu, acid clorhidric, fier, fosfor, sodiu, potasiu, vitamina A și vitamina C;
Cuișoarele se numără, de asemenea, printre condimentele care pot ajuta la utilizarea mai eficientă a insulinei de către corp, reducând astfel zahărul din sânge. Un studiu de laborator a demonstrat proprietatea acestei plante de a accelera vindecarea leziunilor herpetice.
- Rozmarinul
Rozmarinul este genul de plantă perfectă pentru a o crește într-un ghiveci în bucătăria ta și este una dintre plantele recunoscute pentru beneficiile sale aduse sănătății prin compoziția de fitonutrienți, antioxidanți și acizi esențiali. Rozmarinul aparține familiei Lamiaceae, denumirea sa botanică fiind Rosmarinus officinalis și este considerat a fi originar din regiunea mediteraneeană. Astăzi, el este cultivat în aproape toate părțile ale regiunii mediteraneene și a Asiei Mici, ca o importantă plantă culinară.
Rozmarinul este una dintre sursele de plante bogate în antioxidanți, care s-a dovedit a fi eficientă în prevenirea cataractei;
Conține 19 substanțe chimice cu acțiune antibacteriană, care ajută la combaterea infecțiilor;
Folosit în mod tradițional pentru a ușura astmul, acest ingredient folosit la gătit are uleiuri volatile care pot reduce constricția căilor respiratorii induse de histamină și alte simptome de alergie;
Specialiștii în plante sunt de părere că rozmarinul poate ajuta, de asemenea, la ameliorarea durerii de sân, acționând ca un agent natural asupra chisturilor pline cu lichid.
- Turmericul
Se poate ca turmericul să fie cel mai eficient supliment nutrițional existent, datorită multor studii de specialitate, care arată că are beneficii majore pentru creierul și corpul tău. Turmericul este condimentul care îi oferă culoarea galbenă curry-ului. Acesta a fost utilizat în India pentru mii de ani ca și condiment și ca plantă medicinală. Recent, știința a descoperit faptul că turmericul chiar conține compuși cu proprietăți medicinale. Curcumina este cel mai important ingredient activ din turmeric și are puternice efecte antiinflamatorii, fiind și un puternic antioxidant.
Are efecte semnificative în ameliorarea artritei reumatoide și a sindromului de tunel carpian;
Conține vitaminele A, C și E, ce previn cataracta;
Scade colesterolul;
Deteriorarea oxidativă este considerată a fi unul dintre mecanismele din spatele îmbătrânirii și a multor alte boli ;
După multe decenii de cercetări, se pare că bolile cardiace sunt incredibil de complicate și există câțiva factori care contribuie la aceasta. Curcumina din turmeric îmbunătățește funcția endoteliului, care este ”căptușeala” vaselor de sânge;
Există diferite forme de cancer, care au mai multe puncte în comun, unele dintre ele putând fi ameliorate de suplimentul de curcumină. Cercetătorii au studiat curcumina ca o plantă benefică în tratamentul cancerului. Ea poate opri dezvoltarea cancerulu și răspândirea acestuia la nivel molecular.
- Salvia
Se presupune că salvia își originea în Siria sau în Europa Centrală și de sud-vest, unde încă poate fi găsită în sălbăticie. Uleiul său esențial recunoscut este încă folosit în produsele cosmetice și industria parfumurilor ca un fixator și este cultivat pentru aceste industrii în Franța și Rusia. Acesta este un membru al familiei salviei și este strâns legată de salvia pe care o folosim de obicei în bucătărie. Salvia poate fi utilizată în exact același mod, dacă o creșteți în grădina dumneavoastră sau dacă știți unde crește în sălbăticie.
Uleiurile găsite în salvie sunt atât antiseptic, cât și antibiotice , astfel încât ajută organismul în lupta împotriva infecțiilor;
Salvia este eficace pentru simptome ale menopauzei, transpirații nocturne și bufeuri, datorită acțiunii sale estrogenice;
Există, de asemenea, dovezi convingătoare că salvia poate fi valoroasă pentru bolnavii de diabet, pentru care insulina nu funcționează atât de eficient precum ar trebui;
Studiile de laborator arată că salvia poate impulsiona acțiunea insulinei.
https://herbagetica.ro/blog/ierburi-si-condimente-miraculoase-care-vindeca-diabetul-cancerul-si-alte-boli/
////////////////////////////////////////
Bai de plante. Sanatate si vindecare
Autor: Messegue, Maurice
Editura: BLASSCO
Descriere – Bai de plante. Sanatate si vindecare
Baile de plante prescrise de Messegue – 100 de retete, compozitia si modul lor de utilizare fiind unice in lume -, alaturi de cataplasmele si compresele din extracte vegetale vindeca zeci de boli, chiar si acele cazuri in care medicina s-a declarat neputincioasa ori s-a incercat totul in zadar.
Insanatosirea a mii de bolnavi cu acnee nervoasa, angina pectorala, calculi biliari si urinari, ciroza hepatica, frigiditate, hipertensiune, infarct, nevralgii, nevroze, reumatism, sterilitate, ulcer, varice etc., etc., confirma efectul miraculos al bailor.
Cartea „Bai de plante. Sanatate si vindecare”. face parte din categoria carti >> Practice si timp liber – Sfaturi practice – Altele a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Messegue, Maurice si a fost publicata la Editura BLASSCO .
Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.
LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.
////////////////////////////////////
PUTEREA DE VINDECARE A PLANTELOR
De către Team Mednet.ro
Tratamentul pe bază cu plante combină tradițiile din medicina chineză, tibetană, medicina pe bază a șamanului sau a Greciei antice și Romei.
Astăzi, atitudinea noastră față de plante este diferită. Unii sunt susținători puternici și propagatori ai metodelor naturale de tratament, inclusiv tratamentul pe bază de plante, alții se țin la distanță de aceasta. Ierburile pot ajuta cu siguranță cu unele afecțiuni sau pot ameliora simptomele. Medicamentele convenționale folosesc, de asemenea, proprietățile plantelor – sunt preparate medicamente pe bază de plante medicinale.
Ierburile nu sunt lipsite de efecte secundare, multe plante conțin otrăvuri puternice. Deci, dacă vrem să folosim ierburi și luăm deja câteva medicamente, merită să ne asigurăm că acestea nu vor interacționa între ele.
De asemenea, trebuie să consultați un medic înainte de a începe tratamentul cu plante medicinale, deoarece în unele cazuri pot exista contraindicații. Consultarea unui medic este absolut necesară atunci când luăm ierburi cu efect cardiac și antihipertensiv.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Mușețelul
Mușețelul, considerat de unii ca un leac pentru orice, este utilizat pe scară largă în Statele Unite ca anxiolitic și sedativ pentru anxietate și relaxare. În Europa, însă, este folosit pentru a vindeca rănile și pentru a reduce inflamațiile sau umflarea. Mușețelul este utilizat ca ceai sau ca și compresă. Poate crește somnolența cauzată de medicamente sau alte plante sau suplimente. Mușețelul poate interfera cu modul în care organismul folosește anumite medicamente, provocând supradozarea la unele persoane.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Conuri de hamei
Aplicare: pentru oboseală, iritabilitate excesivă, balonare, probleme digestive.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Liliac negru
Aplicare: pentru diaree, imunitate redusă, migrenă, nevralgie, boli reumatice și neurologice.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Crijantul Maruna (frunza)
Crijantul Maruna a fost folosită în mod tradițional pentru a trata febra. Acum este utilizată pe scară largă pentru a preveni migrenele și pentru a trata artrita. Unele studii au arătat că preparatele cu piretru pot preveni migrenele. Efectele secundare includ răni ale gurii și iritații gastro-intestinale. Persoanele care încetează brusc să ia piretru pentru migrenă pot avea dureri de cap. Criiantul Maruna nu trebuie utilizat cu antiinflamatoare nesteroidiene, deoarece aceste medicamente pot varia în funcție de efectele medicamentului. Nu trebuie utilizat cu warfarină sau alte anticoagulante.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Usturoiul (rădăcină)
Usturoiul este utilizat pentru scăderea colesterolului și a tensiunii arteriale. Are efect antibacterian. Rapoartele studiilor mici și scurte, cu descrieri destul de slabe, arată că poate provoca o reducere mică a colesterolului total și a LDL. Cu toate acestea, rezultatele cercetărilor germane asupra efectelor de scădere a colesterolului cu ajutorul usturoiului au fost distorsionate pentru a obține un efect pozitiv, spune FDA. Oamenii de știință investighează în prezent posibilul rol al usturoiului în prevenirea cancerului. FDA crede că usturoiul este sănătos. Nu trebuie utilizat cu warfarină, deoarece cantități mari de usturoi pot afecta coagularea. Din același motiv, nu luați cantități mari înaintea procedurilor dentare sau chirurgicale.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Imbirul (rădăcina)
Ghimbirul este folosit pentru ameliorarea grețurilor și a bolilor locomotorii. Cercetările sugerează că ghimbirul poate ameliora greața cauzată de sarcină sau chimioterapie. Reacțiile adverse raportate includ balonare, gaze, arsuri la stomac și greață.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Ginkgo (frunze)
Extractul de frunze de Gingko este utilizat pentru a trata o varietate de afecțiuni precum astmul, bronșita, oboseala și tinitusul. De asemenea, ajută la îmbunătățirea memoriei și previne demența și alte tulburări ale creierului. Unele studii au confirmat eficacitatea scăzută a acestuia. Folosiți numai extract de frunze. Semințele conțin o toxină ginkgo. Această toxină poate provoca convulsii și, în cantități mari, chiar moarte. Deoarece unele informații sugerează că Ginkgo biloba poate crește riscul de sângerare, acesta nu trebuie utilizat cu AINS, anticoagulante, anticonvulsivante sau antidepresive triciclice.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Primulă
Este utilizat pentru afecțiuni generale ale slăbiciunii organismului, creșterea colesterolului, imunitate redusă, probleme ale pielii, păr slab. Pentru: tulburări digestive, constipație, boli ale ficatului, infecții, nasul curgător. Pentru: dureri abdominale, flatulență, pierderea poftei de mâncare, respirație neplăcută, indigestie, arsuri la stomac.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Teiul (florile)
Are proprietăți vindecătoare pentru gripă, angină, tuse, dureri reumatice, anxietate, nevroză, flatulență, inflamații și infecții ale tractului respirator superior, răni ale pielii și tuse.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Ciulin
Ciulinul este utilizat pentru a trata bolile hepatice și colesterolul ridicat și pentru a reduce creșterea celulelor canceroase. Acesta este o plantă originară din regiunea mediteraneeană. În ultimii câțiva mii de ani a fost folosit în multe boli diferite, în special în bolile hepatice.
Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Sunătoarea (floarea, frunza)
Sunătoare este folosit ca antidepresiv. Este utilizat în tulburări de dispoziție, dureri de cap, simptome de oboseală, stări depresive, intoxicații alimentare, greață, vărsături. Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Valeriana (rădăcina) Valeriana este utilizată pentru a trata insomnia și pentru a reduce anxietatea. Cercetările sugerează că valeriana poate fi un ajutor util pentru somn. Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Urzica Aplicare: probleme ale pielii, alopecie, mătreață, păr gras, tulburări metabolice.
https://www.mednet.ro/puterea-de-vindecare-a-plantelor/
////////////////////////////////////////
Fitoterapia: totul despre terapia cu plante
MediCOOL.ro
Un specialist în laborator care prepară medicamente pe bază de plante
Fitoterapia reprezintă o ramură a terapiei care se ocupă cu mijloacele de prevenire și vindecare a bolilor, prin intermediul plantelor / Shutterstock
CELE MAI CITITE
Mihail Pautov discută cu un medic despre simptomele anemiei
Care sunt simptomele anemiei. Când mergem la control
Bărbat cu tinitus caree se ține cu mâinile de urechi
Totul despre tinitus. De ce apare țiuitul în urechi și cum se tratează
Grup de oameni care practică tahi chi într-un parc, un tip de exerciții pentru artrita reumatoidă
7 tipuri de exerciții pentru artrita reumatoidă care scad durerea și cresc mobilitatea
Urania Cremene, într-o bluză cu imprimeu, pe un scaun, în platoul MediCOOL
Cum facem ca vacanța să fie mai plăcută alături de copii. Sfaturi de la Urania Cremene
O fată care spală vase cu mama sa
Cum înveți copiii să devină responsabili
Fitoterapia reprezintă o ramură a terapiei care se ocupă cu mijloacele de prevenire și vindecare a bolilor, prin intermediul plantelor. Domeniul farmacognoziei a înregistrat un mare progres care a crescut utilizarea plantelor medicinale de către practicienii medicinei alternative. Această revizuire sistematică a explorat istoria și aplicarea actuală a medicamentelor fitoterapeutice, existând în prezent multe posibilități terapeutice în utilizarea medicamentelor fitoterapeutice și a plantelor medicinale. Ce este de fapt fitoterapia și cum funcționează în organismul uman.
Din 1990, utilizarea medicamentelor pe bază de plante în lumea dezvoltată a crescut cu aproape 400%. De-a lungul ultimelor două secole, cercetarea științifică a căutat să înlocuiască înțelepciunea populară fragmentată din epocile anterioare bazându-se pe ordine, sens, rigoare şi progres. Speranța de viață a crescut cu zeci de ani.
Multe boli cândva considerate terminale sunt acum vindecabile. Altele au fost deja eradicate. Durerea și suferința, deși încă destul de frecvente, sunt atenuate nemăsurat de roadele tot mai bune ale muncii științifice.
ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ RECLAMĂ
00:00
Ce este fitoterapia
Și totuși, în ultimii aproximativ zece ani a fost sesizată apariția unei piețe tot mai populare lumea occidentală pentru toate lucrurile „naturale”, tradiționale și, mai presus de toate, neștiințifice. Rezultatul a fost că medicina bazată pe știință, cu accent pe studii controlate, dovezi, semnificații statistice și siguranță, este respinsă în favoarea „medicinei alternative”. Probabil, cea mai de succes ramură comercială și utilizată pe scară largă a medicinei alternative sau complementare este „fitoterapia”. Tabletele, prafurile și elixirurile, altfel cunoscute ca medicamente pe bază de plante, care sunt vândute în majoritatea țărilor, sunt vândute prin magazine și farmacii sub numele de „suplimente nutritive”.
Fitoterapia, a cărei utilizare a crescut cu aproape 400% în ultimul deceniu, constă în preparate din plante întregi precum ceaiul din frunze de zmeură (Rubus idaeus) sau extractul din semințe de castan de cal (Aeschlus hippocastanium). Acest accent pus pe materialul vegetal integral, mai degrabă decât pe ingredientele chimice individuale, este cel care diferențiază fitoterapia de însuşirea și fabricarea sintetică de către medicina generală a compuşilor activi ai plantelor.
Aspirina, de exemplu, e considerată total sintetică, dar a fost derivată inițial, acum un secol, din scoarța de salcie (Salix alba). Această tendință continuă. Chimiștii produc în prezent versiuni sintetice de paclitaxel [taxol], un medicament derivat inițial dintr-o specie de tisă (Taxus) și extrem de eficient împotriva cancerului ovarian. Cercetătorii au în vedere un compus extras dintr-o ciupercă tropicală care ar putea fi folosit într-o zi ca înlocuitor al insulinei.
Efectele fitoterapiei asupra organismului
În următorii zece ani, se preconizează că fitoterapia va genera 12-15 miliarde de dolari pe an în toată lumea. Americanii cheltuiesc deja aproape două miliarde de dolari în fiecare an pe fitoterapie. Europenii (în special germanii și francezii) nu sunt departe. În unele țări, aceste tratamente sunt cumpărate de mai mult de jumătate din populație. O treime din toate produsele de sănătate fără prescripție medicală sunt medicamente pe bază de plante.
Doar o mică parte dintre aceste remedii s-a dovedit a avea efecte uşoare până la moderate benefice sănătăţii. De exemplu, sunătoarea (Hypericum perforatum), pentru care Institutul Național de Sănătate din SUA a finanțat recent un studiu controlat, este, la unii oameni, un tratament la fel de eficient pentru depresie și tulburare afectivă sezonieră ca multe antidepresive sintetice. Potrivit scielo.br, există dovezi că extractele din arborele de ginkgo (Ginkgo biloba) stimulează memoria pe termen scurt la pacienții vârstnici. O altă plantă, Saw Palmetto (Serenoa repens), pare să aibă un efect de micșorare asupra glandelor prostatei mărite.
Lipsa cercetării nu este însă deloc surprinzătoare când, chiar și în absența acesteia, producătorii abia pot ține pasul cu cererea. Oportunitățile de brevetare sunt minime. Reglementările vânzărilor sunt atât de slabe în comparație cu cele care trebuie respectate pentru statutul de „medicament” cu drepturi depline, încât să creeze o ușă farmaceutică larg deschisă. Astfel, există puține motive pentru a motiva această industrie de multe miliarde de dolari să efectueze studii clinice costisitoare, lungi, controlate, la scară largă.
De ce oamenii aleg fitoterapia în defavoarea medicinei bazate pe ştiinţă
Deci, de ce oamenii bogati, raționali, foarte educați (căci acesta este profilul clienţilor) sunt atât de înfometați de fitoterapie?
O teorie este că consumatorul/pacientul este dezizulionat. Acesta este consternat de numărul de întrebări la care știința încă nu are răspunsuri. Sunt oameni care au fost dezamăgiți de serviciile de sănătate excesiv de largi și impersonale. Dar, cel mai important, s-a obișnuit cu alegerea și cu puterea de a exercita acea alegere.
Un alt factor important este că, după cum explică Dr. Elizabeth Williams, editor al revistei Phytotherapy Research cu sediul la Universitatea din Londra, Marea Britanie, „oamenii încă cred că ‘natural’ este egal cu bine și sigur, în ciuda numeroaselor dovezi care arată contrariul”. Acest punct de vedere este reluat de majoritatea cercetătorilor prinși în acest boom neașteptat anti-știință.
„Oamenii par să reușească să aibă opinii contradictorii în același timp. De exemplu, că nicotina este rea, dar alte produse naturale sunt bune„, continuă Williams. „Deși știu că există plante otrăvitoare, acest lucru nu pare să afecteze credința că ierburile sunt bune”. Această situație poate rezulta din faptul că ierburile sunt asociate cu o alimentație sănătoasă. Din punct de vedere fiziologic, organismul nu poate face diferența dintre vitamina C sintetizată chimic și vitamina C care a fost extrasă dintr-o portocală.
Un alt motiv dat pentru renașterea fitoterapiei este că oamenii sunt îngrijorați de efectele secundare asociate cu medicamentele sintetice. În comparație cu unele dintre tratamentele dure care sunt necesare pentru multe boli ce pun viața în pericol, „pretenția este că remediile pe bază de plante sunt mai blânde, mai uşoare și mai sigure”, explică Edzard Ernst, profesor de medicină complementară la Universitatea Exeter, Marea Britanie.
Contraindicatii si posibile riscuri ale fitoterapiei
Totuşi, ce este atât de sigur în consumul de substanțe care nu trebuie să îndeplinească standardele de conținut? De exemplu, s-a descoperit recent că unele așa-numitele „tablete de ginseng” nu conțin deloc ginseng. Nu trebuie să existe o uniformitate a constituenților chimici: unele preparate de „sunătoare” conțin ingrediente total diferite.
În plus, așa-numitele remedii „naturale” sunt vândute cu foarte puține informații despre efectele și pericolele lor. Riscurile asociate fitoterapiei depind de asemenea de cantitatea de substanță consumată. Dacă se respectă recomandările de utilizare, produsele fitoterapice produc rar efecte adverse.
Cu toate acestea, unele plante sunt toxice, altele pot interacționa cu medicamentele și pot provoca reacții adverse. De asemenea, femeile gravide și care alăptează trebuie să limiteze consumul de astfel de produse. E recomandat să le folosească doar la indicațiile medicului. Agenția Europeană a Medicamentului a contraindicat utilizarea anumitor plante la copiii cu vârsta sub 12 ani. Foarte des sunt recomandate la copiii sub 18 ani. Unele plante pot fi folosite de la vârsta de 3 și 6 ani.
Prin urmare, este esențial să consulți un medic pentru a vedea dacă respectivul tratament este potrivit. Când utilizez un produs fitoterapic, citește recomandările de pe ambalaj, date privind dozajul și posibilele riscuri și interacțiuni ale acelei plante sau combinații de plante. Începe cu doze mici pentru a depista eventualele alergii la plantă respectivă.
Ai aici informații și despre efectele plantelor naturale în tratamentele cosmetice.
Doctorul Mihail Pautov a stat de vorbă cu Violeta Pârva despre fitoterapie în cadrul emisiunii Medicool. Află totul despre știința plantelor medicinale din materialul video de mai jos.
Ai aici toate edițiile sezonului 4 MediCOOL, emisiune difuzată de Antena 1 și disponibilă online exclusiv în AntenaPLAY.
Play Video
Tipuri de plante și efectele asupra sănătății
Eficienţa fitoterapiei variază, fără urmă de îndoială, în funcție de fiecare organism. Dacă un produs este eficient pentru o persoană, acest lucru nu garantează că va avea beneficii și asupra altei persoane. Urmează astfel de terapii bazate pe plante doar după ce ai consultat și ai cerut sfatul medicului. E necesar acest pas pentru a preveni anumite interacțiuni cu boli de care suferit sau cu medicamente pe care le consumi deja.
Plante care pot fi folosite în fitoterapie:
Extracte pentru îmbunătățirea digestiei: anghinare,pătlagină, frasin, fenicul, usturoi, păpădie, urzică, ovăz.
Extracte cu efect antibacterian: rodie, salvie, echinacea.
Extracte cu efect antiinflamator: cimbrișor, păpădie, salvie.
Extracte pentru afecțiuni cardiovasculare: tei, anghinare, păducel, lilian, vâsc.
Extracte pentru diabet: anghinare, păpădie, rodie.
Extracte pentru imunitate: acerola, usturoi, cimbrișor, echinacea, salvie, urzică, pătrunjel.
Extracte pentru afecțiuni ginecologice: zmeur, coada-șoricelului, sunătoare,
Extracte pentru alergii: păpădie, sunătoare, urzică.
Extracte pentru afecțiuni ale ficatului: anghinare, păpădie, salvie, sunătoare.
Extracte pentru dezechilibre emoționale: sunătoare, ginko-biloba, roiniță, păducel.
Extracte pentru afecțiuni ale pielii: cartof, cimbrișor.
Plante pentru migrenă: Spilcuţă, captalanul sau brusturele dulce, mentă sau izmă, extractul de salcie, ghimbirul, ceaiul verde/cafeina, valeriana, seminţele de coriandru, uleiul de lavandă, rozmarinul, hreanul.
Plante şi extracte pentru ateroscleroză: extractul de anghinare, usturoiul, niacina, drojdia de orez roşu, păducel.
Plante, suplimente pentru poliartrita reumatoidă: uleiul de limba-mielului, ardeiul Cayenne, gheara-pisicii sau gheara-mâţei, uleiul de primulă, uleiul de peşte, turmericul, ghimbirul, extractul de ceai verde.
Suplimente pentru boala Crohn: Boswellia serrata, turmeric, ceaiul verde, nalbă mare.
Plante pentru boala de reflux gastroesofagian: uleiul de mentă, rădăcina de ghimbir, chimenul, angelică, muşeţelul german, rostopasca, rădăcina de lemn-dulce, armuraiul, turmericul.
Uleiuri esenţiale pentru a trata depresia: lavandă, ghimbir sălbatic, bergamota, uleiul de trandafir, uleiul de ylang-ylang, cel de muşeţel, de portocală dulce, de grepfrut, de iasomie.
Informațiile prezentate în acest articol nu înlocuiesc consultul medical. Cereți sfatul medicului dumneavoastră pentru diagnostic și tratament.
https://medicool.ro/fitoterapia-totul-despre-terapia-cu-plante-27131.html
/////////////////////////////////////////
Cinci plante absolut necesare pentru vindecarea corpului si mintii tale
Sanatatea mentala si cea fizica sunt atat de strans intretesute, incat pentru a incerca sa vindeci in mod adecvat afectiunile identificate la una, cere adesea incercarea de vindecare a potentialelor afectiuni ale celeilalte. In multe cazuri, cea mai
Sanatatea mentala si cea fizica sunt atat de strans intretesute, incat pentru a incerca sa vindeci in mod adecvat afectiunile identificate la una, cere adesea incercarea de vindecare a potentialelor afectiuni ale celeilalte.
In multe cazuri, cea mai eficienta cale de a reface sanatatea optima atat a corpului, cat si a mintii, este de a suplimenta dieta cu plante adaptogene si de alte feluri, care ajuta simultan si natural la echilibrarea ambelor sisteme, fara a provoca efecte secundare daunatoare.
Aici sunt cinci plante absolut necesare care ar putea fi exact ceea ce are nevoie corpul pentru a realiza sanatatea optima, fizica si mentala:
1) Turmeric. Turmericul, principalul component activ al sau fiind curcumina, este una dintre plantele cele mai studiate clinic astazi, si care poseda capacitati puternic vindecatoare ale mintii-corpului. O planta vindecatoare comuna medicinei traditionale chineze si celei ayurvedice, planteturmericul poseda o unica abilitate de a usura si chiar a vindeca inflamatia , cauza comuna a multe afectiuni cronice si tulburari autoimune care bantuie oamenii astazi.
Datorita abilitatii lui naturale de a normaliza diferite procese fiziologice grav afectate in comun de stres si alti factori de viata, turmericul este considerat a fi una dintre cele mai puternice plante adaptogene care ajuta si favorizeaza echilibrul sistemic si faciliteaza metabolismul sanatos si asimilarea nutrientilor.
Prin contracararea acestor stresori biologici, chimici si fizici ce provoaca boli, turmericul poate efectiv vindeca si proteja impotriva maladiilor ce afecteaza atat mintea cat si corpul.
2) Ghimbirul. Adesea subapreciat datorita banalitatii lui ca aliment, ghimbirul este o alta puternica planta vindecatoare care a fost utilizata in lume pentru a preveni si vindeca boli de tot felul. Unele dintre multele beneficii ale ghimbirului includ abilitatea lui de a stabiliza un stomac nervos sau deranjat, care la unii poate duce la neliniste mentala si tulburarea altor functii fiziologice. Ghimbirul crud a fost timp indelungat consumat pentru efectul lui de calmant general, care poate ajuta sanatatii in general, simultan cu stavilirea bolilor.
Ghimbirul ajuta in mod specific la imbunatatirea digestiei prin ajutorul dat la descompunerea proteinelor si grasimilor, lucru care la randul lui previne gazele, blocajul intestinal, si alte afectiuni negative care pot diminua functia imunitara si pot declansa boala. Suplimentarea cu ghimbir mai poate ajuta la micsorarea presiunii sanguine, la usurarea greturilor matinale la gravide si la diminuarea nivelului de colesterol rau.
3) Aloe vera. Ca si ghimbirul, aloe vera poseda o incredibila abilitate de a alina greturile, a imbunatati digestia, a curata colonul si tractul digestiv, si a mentine eliminarea sanatoasa si functionarea intestinala. Consumul de aloe vera mai poate ajuta la usurarea inflamatiilor si la imbunatatirea oxigenarii sanguine, doua beneficii care pentru multi oameni pot face o mare diferenta in promovarea unei sanatati durabile.
De fapt sunt asa de multe beneficii ale consumului de aloe vera, ca simpla adaugare a gelului sau sucului din aceasta puternica si suculenta planta la regimul alimentar zilnic poate efectiv remedia o gramada intreaga de boli fizice si mentale, inclusiv bolile cardiovasculare, artrita, pietrele la rinichi, ulcerul, hipertensiunea, deficientele nutritive, constipatia, diabetul, candida si alte infectii micotice, afectiuni ale pielii, si cancer.
4) Uleiul arborelui de ceai. De obicei folosit pentru aplicatii locale pentru a vindeca diferite afectiuni si infectii ale pielii, uleiul arborelui de ceai este considerat de multi a fi “vindecatorul miraculos al naturii”. Un ulei vindecator extrem de versatil, bun la toate, uleiul arborelui de ceai, care provine de la arborele Melaleuca, este un exceptional de puternic antimicrobian, anti-inflamator, antiseptic, antiviral, curativ, bactericid, fungicid, insecticid, stimulent si sudorific, capabil de a trata multe si diferite maladii fizice si mentale.
Consumul ceaiului de Melaleuca, de exemplu, in special amestecat cu alte plante binefacatoare precum rozmarinul, floarea pasiunii, hibiscus si ginseng, poate ajuta la calmarea si alinarea nervilor, simultan cu furnizarea de energie sustinuta si motivatie.
Adaugarea catorva picaturi de ulei al arborelui de ceai intr-un dispozitiv de difuzare, singur sau in amestec cu alte uleiuri esentiale poate de asemenea sa ajute la curatarea plamanilor si cailor respiratorii, sa favorizeze vigilenta, si sa amplifice sentimentele generale de sanatate si bunastare.
5) Busuiocul sfant. O alta planta puternic adaptogena, busuiocul este cunoscut pentru ca ajuta la ridicarea starii de spirit si calmarea mintii. Precum despre ginsengul si lemnul dulce, despre busuiocul sfant se spune ca amplifica legatura minte-corp-spirit prin actiunea asupra afectiunilor ce ataca sanatatea fiecaruia dintre aceste importante sisteme umane. Pe langa alinarea in general a stresului si amplificarea imunitatii, busuiocul sfant ajuta la lupta impotriva inflamatiilor cronice, sporirea energiei, promovarea claritatii mentale si a gandirii, si imbunatatirea digestiei.
Cunoscut sub numele mai comun de tulsi, busuiocul sfant mai este recunoscut pentru capacitatea lui de a lupta impotriva diferitelor alergii si simptome alergice, care adesea duc la senzatii de “ceata pe creier” si incapacitate mentala. Cei care isi suplimenteaza dieta cu busuioc, in special alaturi de alte plante adaptogene, sunt capabili sa respire mai bine, sa digere mai bine hrana, sa gandeasca mai bine, si in general sa se simta mai bine, indiferent de afectiunile ce le perturba sanatatea.
Sursele pentru acest articol includ:
http://organicindiausa.com/article-adaptogens-the-best-overall-herbs/
http://lifespa.com/2008/12/ayurvedic-adaptogenic-herbs/
http://www.naturalnews.com/041085_healing_herbs_holy_basil_healthy_mind.html – plante
https://viataverdeviu.ro/cinci-plante-aromatice-absolut-necesare-pentru-vindecarea-corpului-si-mintii-tale
/////////////////////////////////
Incendiile din Grecia: cu durere, despre unele (mult) preacucernice atitudini; Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel; Despre tragedia de duminică. Ce s-a ales, de ce s-a ales și ce se va alege de biata (beata?) țară? (2); 500 de homosexuali au ars la propriu, la un eveniment în Taiwan; ”Dumnezeu i-a lăsat, i-a lăsat, i-a lăsat…” Despre cea mai cumplită formă de judecată; Pocăieşte-te; De ce îngăduie Dumnezeu dezastrele naturale? Când nu-i dai tot lui Dumnezeu; Obadia1,2; ADEVARATA „FRICĂ DE DUMNEZEU”; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta;Prin ce necaz va trece Biserica? Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare; C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe; Recenzie- Creștinismul redus la esențe – C. S. Lewis
////////////////////////////////////////////
Creștinismul redus la esențe – C. S. Lewis
Andrei Jităreanu
Cartea Creștinismul redus la esențe este prima lucrare pe care am citit-o de la C. S. Lewis, după, bineînțeles, tangeța pe care am avut-o cu trilogia video „Narnia”, înspirată din seria de 7 cărți cu același nume. (Știai că există și a 8-a parte? Aici…)
Lewis este genial. Are o gândire profundă și o perspectivă unică asupra vieții. Cartea sa, Creștinismul redus la esențe, m-a surprins prin abilitatea autorului de a sintetiza credința creștină pentru credincioși și necredincioși, deopotrivă.
Totul pornește de la zero. Te afli aici și începi să gândești, să explorezi. Respiră. Acum, folosește-ți creierul și inima și hai să vedem ce-i cu viața aceasta. Așa aș putea caracteriza începutul cărții. Pe acest început, de la zero, Lewis clădește câte puțin, logic, cu tact și fără să se grăbească. Ce este impresionant este faptul că nu merge spre stufos, ci spre complex – un complex esențial. El reușește să analizeze cu precizie chirurgicală viziunea creștină despre lume și viață, trasând, ca un maestru, doar tușe esențiale acesteia.
Redau câteva citate, de pe unde am pus semne de carte în această capodoperă. Sper să ajute la formarea unei idei despre carte. Totuși, mi-e ciudă că nu pot cita toată cartea. Așa ar fi corect. Așadar:
„Dumnezeu a creat lucruri care au avut voință liberă. Aceasta înseamnă creaturi care pot alege binele sau răul. Unii oameni cred că ei își pot imagina o creatură care să fie liberă, dar care să nu aibă posibilitatea să facă răul; eu nu-mi pot imagina așa ceva. Dacă un lucru este liber să fie bun, atunci este liber să fie și rău. Voința liberă este ceva care a făcut posibil răul. Dacă este așa, de ce le-a dat Dumnezeu voință liberă acestor creaturi? Deoarece voința liberă, deși face posibil răul, este de asemenea singurul lucru care face posibilă o dragoste, o bunătate sau o bucurie pe care merită să le ai. O lume de roboți – de creaturi care funcționează ca niște mașini – nu merită să fie creată.”
„Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile Sale superioare este fericirea de a fi unite cu El și unele cu altele de bunăvoie și libere într-un extaz al dragostei și desfătării în comparație cu care cea mai fermecătoare iubire dintre un bărbat și o femeie de pe pământ este doar o vorbă goală. Pentru aceasta creaturile trebuie să fie libere.”
„Pocăința nu este nicidecum un lucru amuzant. Este ceva mult mai greu decât să-ți ceri iertare sau să te umilești, înseamnă să te dezveți de toată înfumurarea și încăpățânarea eului cu care noi oamenii am fost învățați de mii de ani. Înseamnă să dai morții o parte din tine, să treci printr-un fel de moarte.”
„Cumpătarea nu se referea în mod special la băutură, ci la toate plăcerile; ea nu însemna abstinență, ci însemna să nu mergi mai departe decât este potrivit. Este o greșeală să gândești că creștinii ar trebui să fie abstinenți.”
„Dacă descopăr în mine o dorință pe care nu o poate satisface nici o experiență din lumea aceasta, cea mai probabilă explicație este că eu am fost creat pentru o altă lume.”
„Tocmai aceasta este esența creștinismului. Lumea aceasta este atelierul unui mare sculptor. Noi suntem statuile și se zvonește prin atelier că într-o zi unele dintre noi vom căpăta viață.”
„„S-o știi hotărât”, spune El, „că dacă îmi dai voie, Eu te voi face perfect. În momentul în care te lași în mâinile Mele, intri în procesul acesta. Nimic mai puțin și nimic altceva. Tu ai voință liberă și dacă vrei Mă poți da la o parte. Dar dacă nu Mă respingi, să știi că Eu voi duce până la capăt lucrarea aceasta.”
/////////////////////////////////////////////
- S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe
De la data cînd a fost mai întîi publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în sute de mii de exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mîntuitoare în Dumnezeu.
Cartea a III-a: Conduita creştină
- Oamenii noi
În capitolul precedent am comparat lucrarea lui Cristos de facere a oamenilor noi cu procesul de transformare a unui cal într-o făptură înaripată. Am folosit exemplul acela extrem pentru a sublinia ideea că nu este vorba de o simplă îmbunătăţire, ci de o Transformare. Cea mai apropiată paralelă din lumea naturală este întîlnită în cazul transformărilor remarcabile pe care le putem produce în unele insecte dacă le tratăm cu anumite radiaţii. Unii oameni cred că acesta este modul în care a operat evoluţia. Modificările din creaturi, modificări de care depinde totul, s-ar putea să fi fost produse de radiaţii venite din spaţiul cosmic. (Desigur, odată ce au apărut aceste modificări, a început să acţioneze asupra lor ceea ce ei numesc „selecţie naturală”, adică modificările favorabile supravieţuiesc, iar celelalte se sting.)
Poate că omul modern înţelege ideea creştină mai bine dacă face legătura cu evoluţia. Toată lumea ştie despre evoluţie (deşi, desigur, unii oameni educaţi nu o cred): tuturor ni sa spus că omul a evoluat din forme inferioare de viaţă. De aceea, oamenii se întreabă deseori: „Care este pasul următor? Ce va apare după om?” Unii scriitori cu imaginaţie încearcă uneori să descrie acest pas — „Supraomul”, cum îl numesc ei; dar de obicei ei nu reuşesc decît să zugrăvească o fiinţă mult mai rea decît omul, aşa cum îl cunoaştem noi, şi după aceea încearcă să compenseze aceasta prin faptul că îl înzestrează cu picioare sau cu mîini foarte lungi. Dar să presupunem că pasul următor ar fi ceva mult mai diferit de stadiile anterioare decît îşi poate imagina cineva. Nu este oare foarte probabil să fie aşa? În urmă cu sute de mii de ani, au apărut creaturi foarte bine protejate, cu o armură groasă. Dacă cineva ar fi urmărit atunci cursul evoluţiei, probabil că s-ar fi aşteptat ca aceste „armuri” să devină tot mai solide. Dar ar fi greşit. Viitorul rezerva ceva la care nu se aştepta nimeni atunci. El avea să producă animale mici, neprotejate, fără blană, dar care aveau o minte mai bună: şi cu mintea aceea ei aveau să stăpînească întreaga planetă. Ei nu aveau să aibă doar mai multă putere decît monştrii preistorici, ci aveau să aibă un nou gen de putere. Pasul următor nu numai că avea să fie diferit, ci avea să fie un nou gen de diferenţă. Rîul evoluţiei nu avea să curgă în direcţia în care 1-a văzut observatorul acela: de fapt, avea să facă o cotitură bruscă.
Mi se pare că cele mai larg acceptate presupuneri cu privire la stadiul următor fac acelaşi gen de greşeală. Oamenii văd (sau cel puţin cred că văd) cum fiinţa umană îşi dezvoltă un creier mai mare şi dobîndeşte o stăpînire mai mare asupra naturii. Deoarece ei cred că rîul curge în direcţia aceea, ei îşi închipuie că va continua să curgă în acea direcţie. Dar eu nu pot să nu cred că stadiul următor va fi realmente nou; el va merge într-o direcţie pe care nu am fi putut-o visa niciodată. Dacă nu ar fi aşa, nici nu ar merita să fie numit un Stadiu Nou. Ar trebui să ne aşteptăm nu numai la diferenţă, ci la un nou gen de diferenţă. Ar trebui să ne aşteptăm nu numai la o simplă schimbare, ci la o nouă metodă de a produce schimbarea. De fapt, ar trebui să ne aşteptăm ca stadiul următor al evoluţiei să nu fie un stadiu al evoluţiei: ar trebui să ne aşteptăm ca însăşi evoluţia, ca metodă de producere a schimbării, să fie înlocuită. In fine, nu ar trebui să fim surprinşi dacă, atunci cînd se va petrece lucrul acesta, foarte puţini oameni vor observa ce se întîmplă.
Ei bine, dacă vrei să vorbeşti în aceşti termeni, concepţia creştină este tocmai că Stadiul Următor a apărut deja şi este cu adevărat nou. Nu este o schimbare de la oameni inteligenţi la oameni mai inteligenţi: este o schimbare care merge într-o direcţie cu totul diferită — o schimbare de la a fi creaturi ale lui Dumnezeu la a fi copii ai lui Dumnezeu. Primul caz a apărut în Palestina în urmă cu două mii de ani. Într-un sens, această schimbare nu este nicidecum „evoluţie”, deoarece nu este ceva ce rezultă dintr-o desfăşurare naturală a evenimentelor, ci este ceva ce vine în natură din afara ei. Dar tocmai la aşa ceva trebuie să ne aşteptăm. Noi am ajuns la ideile noastre despre „evoluţie” prin studierea trecutului. Dacă există noutăţi pregătite în viitor, atunci ideea noastră, bazată pe trecut, nu le va cuprinde. De fapt, acest Stadiu Nou se deosebeşte de toate celelalte nu numai prin faptul că vine din afara naturii, ci şi prin alte cîteva trăsături.
(1) Nu este realizat prin reproducere sexuală. Ar trebui oare să fim urprinşi de acest lucru? A existat un timp cînd nu a existat sexul; dezvoltarea a avut loc prin metode diferite. în consecinţă, ne putem aştepta să vină o vreme cînd sexul va dispare sau (şi aceasta se petrece în realitate) un timp cînd sexul, deşi continuă să existe, încetează să mai fie principalul canal de dezvoltare.
(2) În stadiile primare de dezvoltare ale organismelor vii, ele nu au avut de ales, sau au avut prea puţin de ales, în ce priveşte pasul nou. Progresul a fost, în principal, ceva ce s-a petrecut cu ele, nu ceva ce au făcut ele. Dar noul stadiu, trecerea de la a fi creaturi la a fi copii, este voluntar, cel puţin într-un sens. Nu este voluntar în sensul că noi înşine am fi putut alege sau l-am fi putut imagina, dar este voluntar în sensul că atunci cînd ne este oferit îl putem refuza. Dacă vrem, ne putem retrage, putem să rămînem în pătrăţica noastră şi să lăsăm noua Omenire să înainteze fără noi.
(3) Am spus că „primul caz” a fost cel al lui Cristos. El este mult mai mult decît atît. El nu este doar un om nou, un specimen dintr-o specie, ci El este Omul nou. El este originea, centrul şi viaţa tuturor oamenilor noi. El a venit în universul creat, a venit de bunăvoie, aducînd cu Sine Zoe, viaţa nouă. (Vreau să spun, desigur, că Zac a existat dintotdeauna în sferele ei.) El transmite această viaţă nouă nu prin ereditate, ci prin ceea ce am numit „infecţia bună”. Oricine care o primeşte, o primeşte prin contact personal cu El. Alţi oameni pot deveni „noi” prin faptul că sînt „în El”.
(4) Acest pas este făcut mult mai repede decît cei precedenţi. În comparaţie cu dezvoltarea omului pe această planetă, răspîndirea creştinismului în rasa umană pare să fie ca un fulger — două mii de ani nu sînt aproape nimic în istoria universului. (Să nu uităm niciodată că noi sîntem încă „primii creştini”. Dezbinările actuale dintre noi, rele şi nefolositoare, sînt, sperăm, o boală a copilăriei: abia acum ne ies dinţii. Lumea din afară, fără îndoială, crede tocmai contrariul. Ea crede că noi murim de bătrîneţe. Dar ea a mai crezut de multe ori lucrul acesta! Mereu, mereu a crezut că creştinismul este pe moarte, din pricina persecuţiei din afară sau a corupţiei dinăuntru, din pricina ridicării mahomedanismului, din pricina progresului ştiinţelor naturii, din pricina ridicării marilor mişcări revoluţionare anticreştine. Prima dezamăgire a fost legată de răstignire. Omul Cristos a înviat. într-un sens — şi îmi dau seama cît de îngrozitor de nedrept trebuie să li se pară — lucrul acesta s-a repetat mereu de atunci încoace. Ei continuă să ucidă lucrul pe care 1-a început El: şi de fiecare dată, tocmai cînd ei bătătoresc pămîntul pe groapa creştinismului, aud dintr-o dată că este viu şi că a izbucnit în vreun loc nou. Nu este de mirare că ei ne urăsc.)
(5) Miza este mare. Dacă ar fi eşuat la unul dintre stadiile anterioare, creatura ar fi pierdut, în cel mai rău caz, puţinii ani de viaţă pe acest pămînt: dar foarte adesea nu a pierdut nici măcar atît. Dar dacă eşuăm la acest pas, pierdem un premiu care este infinit (în cel mai strict sens al cuvîntului). Acum a sosit momentul critic. In cursul secolelor, Dumnezeu a călăuzit natura pînă la punctul în care a produs făpturi care (dacă vor) pot fi luate direct din natură şi pot fi transformate în „dumnezei”. Oare vor accepta ele să fie transformate? într-un fel, este ca şi criza naşterii. Pînă cînd ne decidem să-L urmăm pe Cristos, noi încă sîntem părţi din natură, sîntem încă în pîntecele marii noastre mame. Sarcina ei a fost purtată mult, cu durere şi teamă, dar acum a ajuns la punctul culminant. A sosit momentul cel mare. Totul este pregătit. Doctorul a sosit. Oare se va desfăşura naşterea „fără probleme”? Bineînţeles că se deosebeşte de o naştere obişnuită printr-un aspect important. într-o naştere obişnuită, copilul nu are de ales: în cazul acesta, copilul poate alege. Mă întreb ce ar face un copil obişnuit dacă ar putea alege. S-ar putea să prefere să rămînă în locul întunecos, cald şi sigur din pîntece, pentru că ar crede că pîntecele înseamnă siguranţă. Dar alegerea ar fi cît se poate de greşită, pentru că dacă ar rămîne acolo ar muri.
În concepţia creştină, naşterea deja a avut loc: pasul nou a fost întreprins şi continuă să fie întreprins. Oameni noi sînt presăraţi deja ici şi colo pe tot pămîntul. Unii dintre ei, aşa cum am admis, sînt greu de recunoscut, dar alţii pot fi recunoscuţi. îi întîlneşti din cînd în cînd. Vocile şi feţele lor sînt diferite de ale noastre: mai puternice, mai liniştite, mai fericite, mai radioase. Ei încep calea acolo unde au abandonat-o cei mai mulţi dintre noi. Ei pot fi recunoscuţi, după părerea mea, dar trebuie să ştii ce să cauţi. Ei nu se vor asemăna cu ideea pe care ne-am format-o noi din lecturi despre „oamenii religioşi”. Ei nu atrag atenţia asupra lor înşile. Ai tendinţa să crezi că tu te porţi frumos cu ei, cînd de fapt ei se poartă frumos cu tine. Ei te iubesc mai mult decît alţi oameni, dar au mai puţină nevoie de tine. (Trebuie să depăşeşti stadiul cînd doreşti ca alţii să aibă nevoie de tine: pentru unii oameni buni, mai ales pentru femei, aceasta este ispita la care rezistă cel mai greu.) De obicei va părea că ei au foarte mult timp disponibil: te miri de unde au atîta timp. Cînd l-ai recunoscut pe unul dintre ei, pe următorul îl vei recunoaşte mult mai uşor. Părerea mea (dar de unde aş putea şti?) este că ei se recunosc unul pe altul imediat şi fără greş, trecînd peste orice barieră de culoare, sex, clasă socială, vîrstă sau chiar crez. în sensul acesta, a deveni sfînt poate fi comparat cu a deveni membru al unei societăţi secrete. Exprimîndu-ne în termeni foarte modeşti, trebuie să fie foarte amuzant.
Nu trebuie să vă imaginaţi însă că oamenii noi sînt, în sensul obişnuit, toţi la fel. Multe dintre lucrurile pe care vi le-am spus în această ultimă carte v-ar putea determina să credeţi acest lucru. A deveni om nou înseamnă să pierzi ceea ce noi numim „eul tău”. Trebuie să ieşim din noi înşine şi să intrăm în Cristos. Voinţa Lui va deveni voinţa noastră şi trebuie să gîndim gîndurile Lui, să avem „gîndirea lui Cristos”, cum spune Biblia. Dacă Cristos este unul şi dacă El trebuie să fie „în” noi toţi, oare nu ar trebui să fim exact la fel? S-ar părea să fie aşa, dar în realitate nu este aşa.
Este dificil să găsim aici o ilustraţie potrivită deoarece, desigur, nu există două lucruri în natură care să fie legate între ele prin aceeaşi relaţie ca şi Creatorul şi creaturile Sale. Voi încerca totuşi să vă dau două ilustraţii imperfecte, care să vă ajute să vă formaţi o idee despre adevăr, închipuiţi-vă o mulţime de oameni care au trăit întotdeauna în întuneric. Ajungeţi între ei şi încercaţi să le descrieţi cum este lumina. Aţi putea să le spuneţi că dacă vor ieşi la lumină, acea lumină va cădea asupra lor şi ei o vor reflecta şi vor deveni astfel vizibili. Nu este oare posibil ca ei să-şi imagineze că, întrucît ei vor primi aceeaşi lumină şi toţi vor reacţiona faţă de ea în acelaşi fel (adică o vor reflecta), toţi vor arăta la fel? Cu toate acestea, noi ştim că lumina va scoate la iveală diferenţele dintre noi. Şi iarăşi, să presupunem că un om nu ar şti nimic despre sare. îi dai puţină sare şi el simte un gust aparte, foarte puternic. După aceea îi spui că oamenii din ţara aceea folosesc sare în toate mîncărurile lor. Ar fi posibil ca el să răspundă: „In cazul acesta, cred că toate mîncărurile voastre au exact acelaşi gust, pentru că gustul acelei substanţe pe care mi-ai dat-o s-o gust este atît de puternic încît va anihila gustul oricărui alt ingredient”. Dar noi ştim că efectul sării este tocmai opus — departe de a anihila gustul oului, al cărnii şi al verzei, sarea scoate la iveală gustul lor. Ele nu îşi dezvăluie adevăratul gust decît după ce ai adăugat sarea. (V-am avertizat că aceasta nu este o ilustraţie foarte bună, deoarece poţi anihila gustul celorlalte ingrediente dacă pui prea multă sare, în timp ce nu poţi anihila gustul personalităţii umane dacă pui prea mult Cristos. V-am spus că este doar o încercare de a ilustra adevărul.)
Cam aşa ceva se petrece cînd Cristos este în noi. Cu cît dăm la o parte mai mult ceea ce numim „eul nostru” şi Îi permitem lui Cristos să preia controlul, cu atît devenim mai mult cu adevărat noi înşine. Cristos este atît de mare, încît milioane şi milioane de „Cristoşi mici”, care se deosebesc unii de alţii, nu sînt destui ca sâ-L prezinte pe El deplin. El i-a făcut pe toţi. El a inventat — aşa cum un autor inventează personajele dintr-un roman — ceea ce sîntem destinaţi să fim tu şi eu, oameni noi diferiţi. în sensul acesta, adevăratul nostru eu ne aşteaptă în El. Nu are rost să încerc să fiu „eu însumi” fără El. Cu cît mă împotrivesc Eui mai mult şi cu cît încerc mai mult să trăiesc pe cont propriu, cu atît voi fi mai dominat de ereditatea mea, de educaţia mea, de mediul în care trăiesc şi de dorinţele mele naturale. De fapt, ceea ce numesc cu atîta mîndrie „Eul meu” devine doar un loc de întîlnire pentru şiruri de evenimente pe care eu nu le-am pornit şi nici nu le pot opri. Ceea ce numesc „dorinţele mele” sînt de fapt doar dorinţele stîrnite în mine de organismul meu fizic, pompate în mine de gîndurile altor oameni sau chiar sugerate de demoni. O omletă, nişte alcool şi un somn bun vor fi adevăratele origini ale deciziei cu care mă laud că am luat-o eu însumi, cu discernămînt, de a mă culca cu tînăra care stă pe cealaltă banchetă în vagonul de tren. Propaganda va fi adevărata origine a idealurilor mele politice personale. In starea mea naturală, eu nu sînt o persoană atît de completă cum îmi place să cred: cea mai mare parte din ceea ce numesc „eul meu” poate fi explicată foarte uşor. Cînd vin la Cristos, cînd mă dăruiesc Personalităţii Eui, abia atunci încep să am cu adevărat o personalitate proprie.
La început am spus că au existat Personalităţi în Dumnezeu. Acum vreau să merg mai departe. Nicăieri altundeva, în afară de Dumnezeu, nu există adevărate personalităţi. Pînă cînd nu te vei dărui pe tine însuţi Lui, tu nu vei avea un eu real. Identitatea personalităţii este de aşteptat să fie întîlnită mai mult între cei mai „naturali” oameni, nu între aceia care s-au predat lui Cristos. Ce asemănare monotonă este între toţi tiranii şi cuceritorii; ce diferenţă glorioasă este între toţi sfinţii.
Trebuie să fie o predare reală a eului. Trebuie să-1 lepezi „orbeşte”, dacă pot spune aşa. Cristos îţi va da cu adevărat o personalitate reală, dar nu trebuie să mergi la El doar de dragul acestui lucru. Cîtă vreme ceea ce te interesează este personalitatea ta, tu nu te apropii deloc de El. Primul pas este să încerci să uiţi cu totul de eul tău. Eul tău real şi nou (care este al lui Cristos şi al tău, care este al tău tocmai pentru că este al Lui) nu va apare cîtă vreme tu îl cauţi. Va apare atunci cînd îl vei căuta pe Cristos. Ţi se pare ciudat? Tu ştii câ acelaşi principiu este valabil în multe probleme cotidiene. Chiar şi în viaţa socială, tu nu vei face o impresie bună asupra oamenilor decît atunci cînd vei înceta să te gîndeşti la impresia pe care o faci asupra lor. În literatură şi în artă, nici un autor care caută cu orice preţ originalitatea nu va fi original, în timp ce dacă nu încerci decît să povesteşti adevărul (fără să-ţi pese cîtuşi de puţin de cîte ori a fost povestit în trecut), în 90% din cazuri vei deveni original fără să-ţi fi dat seama. Principiul se aplică în toate aspectele vieţii. Dăruieşte-te pe tine însuţi şi atunci vei găsi adevăratul tău eu. Pierde-ţi viaţa şi o vei salva. Supune-te la moarte — moartea ambiţiilor şi a dorinţelor tale favorite în fiecare zi şi, în final, moartea întregului tău trup: supune-te cu fiecare fibră din fiinţa ta, şi atunci vei găsi viaţa veşnică. Nu reţine nimic pentru tine. Nimic din ce păstrezi nu va rămîne cu adevărat al tău. Nimic din tine care nu a murit nu va fi înviat din morţi. Priveşte la tine însuţi şi vei descoperi în viitor numai ură, singurătate, disperare, mînie, ruină şi descompunere. Priveşte însă la Cristos şi îl vei găsi pe El, iar împreună cu El vei primi toate celelalte lucruri.
- Oameni buni sau oameni noi
Domnul Isus vrea să împlinească ce a spus. Cei care se încredinţează în mîinile Lui vor deveni desăvârşiţi, aşa cum El este desăvîrşit — desăvîrşit în dragoste, în înţelepciune, în bucurie, în frumuseţe şi în nemurire. Schimbarea nu va fi terminată în viaţa aceasta, pentru că moartea este o parte importantă a tratamentului. Cît de departe merge schimbarea înainte de moarte într-unui sau altul dintre creştini este incert.
Cred că este momentul potrivit să luăm în discuţie o întrebare care a fost pusă deseori: Dacă creştinismul este adevărat, de ce nu sînt toţi creştinii în mod vizibil mai buni decît toţi necreştinii? Îndărătul acestei întrebări este ceva care este în parte rezonabil şi în parte complet nerezonabil. Partea rezonabilă este aceasta: Dacă convertirea la creştinism nu îmbunătăţeşte acţiunile exterioare ale omului — dacă el continuă să fie la fel de snob, de dispreţuitor, de invidios sau la fel de ambiţios ca şi înainte — atunci eu cred că „convertirea” lui a fost în mare măsură imaginară; dacă după convertirea iniţială cineva vrea să vadă dacă a făcut vreun progres, acesta este testul pe care trebuie să-1 aplice. Sentimente mai nobile, gînduri noi, un interes mai mare pentru „religie” nu înseamnă nimic decît dacă comportarea noastră este mai bună; tot aşa, în timpul unei boli, faptul că „te simţi mai bine” nu este de mare folos dacă termometrul continuă să arate că temperatura ta creşte. în sensul acesta, lumea din afară are dreptate să judece creştinismul prin rezultatele lui. Cristos nea spus să judecăm după rezultate. Pomul se cunoaşte după roade sau, cum spunem noi, dovada că prăjitura este bună stă în faptul că o mănînci. Cînd noi, creştinii, ne purtăm în mod nepotrivit sau nu ne comportăm bine, noi facem creştinismul neverosimil pentru lumea din afară. O lozincă din timpul războiului ne avertiza că „Vorbirea neatentă duce la pierderea de vieţi”. Este la fel de adevărat că „trăirea neatentă duce la vorbe”. Vieţile noastre trăite neglijent fac lumea să vorbească, şi noi îi dăm prilej să vorbească într-un fel care aruncă îndoieli asupra adevărului creştinismului însuşi.
Mai este încă un mod în care este nelogic pentru lumea din afară să ceară să vadă rezultate. S-ar putea ca ei să ceară nu numai ca viaţa fiecărui om să se îmbunătăţească atunci cînd devine creştin; s-ar putea ca ei să ceară ca, înainte de a crede în creştinism, să vadă întreaga lume împărţită clar în două tabere — creştini şi necreştini — şi ca toţi oamenii din prima tabără să fie, în orice moment, în mod vizibil mai buni decît toţi oamenii din tabăra a doua. Cererea aceasta este nerezonabilă pentru mai multe motive.
(1) În primul rînd, situaţia din lumea reală este mult mai complicată. Lumea nu constă din creştini 100% şi necreştini 100%. Sînt oameni (şi încă mulţi) care încetează treptat să mai fie creştini, dar cu toate acestea îşi atribuie acest nume: unii dintre ei sînt clerici. Sînt alţi oameni care devin treptat creştini, fără ca ei să se considere deja creştini. Sînt oameni care nu acceptă toată învăţătura creştină despre Cristos, dar care sînt atît de puternic atraşi de El încît ei sînt ai Lui într-un sens mult mai profund decît pot ei înţelege. Sînt oameni de alte religii care sînt călăuziţi de influenţa secretă a lui Dumnezeu ca să se concentreze asupra acelor părţi din religia lor care sînt în armonie cu creştinismul şi care astfel aparţin lui Cristos fără să o ştie. De exemplu, un budist de bună-credinţă poate fi călăuzit să se concentreze tot mai mult asupra învăţăturii budiste despre milă şi să lase pe plan secundar (deşi el poate continua să spună că crede) învăţătura budistă despre alte lucruri. S-ar putea ca mulţi păgîni buni care au trăit cu mult înainte de naşterea lui Cristos să fi fost în această situaţie. Desigur, întotdeauna au existat mulţi oameni care sînt confuzi în gîndire şi au o mulţime de crezuri amestecate de-a valma. In consecinţă, nu are rost să încerci să emiţi judecăţi în masă despre creştini sau necreştini. Poţi să compari în masă dinii şi pisicile sau bărbaţii şi femeile, deoarece în cazul lor se ştie fiecare din ce categorie face parte. De asemenea, un animal nu se transformă (treptat sau brusc) din dine în pisică. Dar cînd comparăm creştinii, în general, cu necreştinii, în general, de obicei noi nu ne gîndim la oameni reali pe care-i cunoaştem, ci numai la două idei vagi pe care ni le formăm din romane sau din ziare. Dacă vrei să compari pe un creştin rău cu un ateu bun, trebuie să te gîndeşti la două persoane reale pe care le-ai cunoscut. Dacă nu venim la un caz concret, nu facem decît să ne irosim timpul.
(2) Să presupunem că am luat un caz concret şi că acum nu vorbim despre un creştin imaginar şi despre un necreştin imaginar, ci despre doi oameni reali din cartierul nostru. Chiar şi în cazul acesta trebuie să fim atenţi să punem întrebarea corectă. Dacă creştinismul este adevărat, atunci ar trebui să fie adevărate şi următoarele: (a) Orice creştin ar trebui să fie mai bun decît dacă aceeaşi persoană nu ar fi creştină, (b) Orice om care devine creştin va fi mai bun decît a fost înainte. Aplicînd acelaşi raţionament, dacă reclama pentru pasta de dinţi „Super cristal” este adevărată, ar trebui: (a) Ca oricine care o foloseşte să aibă dinţi mai buni decît dacă nu ar folosi-o. (b) Calitatea dinţilor oricărei persoane care o foloseşte să se îmbunătăţească. Dar să spui că eu, care folosesc pastă de dinţi „Super cristal” (şi care am moştenit dinţi răi de la amîndoi părinţii mei) nu am dinţi la fel de buni ca un tînăr negru sănătos care nu a folosit niciodată pastă de dinţi, afirmaţia în sine nu dovedeşte că reclamele sînt neadevărate.
S-ar putea ca domnişoara Petrescu, care este credincioasă, să aibă o limbă mai ascuţită decît necredinciosul Radu Ionescu. Dar lucrul acesta, în sine, nu ne spune dacă creştinismul este eficient sau nu. Problema este: Cum ar fi fost limba domnişoarei Petrescu dacă ea nu ar fi credincioasă şi cum ar fi limba lui Radu Ionescu dacă el ar deveni credincios. Domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu, ca rezultat al unor cauze naturale şi al educaţiei, au anumite temperamente: creştinismul afirmă că va pune amîndouă temperamentele sub o nouă conducere, dacă persoanele respective îi vor permite să o facă. întrebarea pe care poţi să o pui este dacă acea nouă conducere, dacă i se permite să preia controlul, îmbunătăţeşte starea. Oricine ştie că ceea ce este coordonat în cazul lui Radu Ionescu este un material „mai bun” decît ceea ce este coordonat în cazul domnişoarei Petrescu. Nu aceasta este ideea. Pentru a evalua conducerea unei fabrici nu trebuie să iei în considerare doar produsul fabricii. Dacă ţinem seamă de condiţiile din Fabrica A, ar fi de mirare dacă ar produce ceva; pe de altă parte, ţinînd seamă de dotarea de primă clasă a Fabricii B, deşi producţia ei este ridicată, s-ar putea să fie mult mai scăzută decît ar trebui să fie. Nu încape îndoială că directorul Fabricii A va pune maşini noi cît mai curînd posibil, dar este nevoie de timp. între timp, producţia scăzută nu dovedeşte că el a eşuat.
(3) Şi acum, să mergem puţin mai adînc. Directorul va instala maşini noi: mai înainte ca Cristos să termine lucrarea cu domnişoara Petrescu, ea va fi într-adevăr foarte „bună”. Dar dacă am rămîne la nivelul acesta, s-ar părea că singurul scop al lui Cristos a fost să o rirdice pe domnişoara Petrescu la acelaşi nivel la care s-a aflat Radu tot timpul. Noi am vorbit, de fapt, ca şi cum Radu ar fi fost într-o stare bună; ca şi cum creştinismul ar fi ceva de care au nevoie oamenii răi, dar de care cei buni se pot lipsi; şi ca şi cum singurul lucru pe care ni-1 cere Dumnezeu este să fim „oameni buni”. Dar aceasta ar fi o greşeală fatală. Adevărul este că înaintea lui Dumnezeu, Radu Ionescu are la fel de multă nevoie de „mîntuire” ca şi domnişoara Petrescu. într-un sens (pe care-1 voi explica peste o clipă), faptul de a fi om de treabă abia dacă intră în discuţie.
Nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să privească temperamentul liniştit şi firea prietenoasă a lui Radu exact aşa cum le privim noi. Ele rezultă din cauze naturale pe care le creează Dumnezeu însuşi. Fiind doar trăsături de ordin temperamental, ele vor dispare cu totul dacă se modifică digestia lui Radu. în realitate, bunătatea este un dar pe care Dumnezeu i 1-a dat lui Radu şi nu un dar al lui Radu pentru Dumnezeu. Dumnezeu a permis unor cauze naturale, acţionînd într-o lume pervertită de secole de păcat, să producă în domnişoara Petrescu gîndirea îngustă şi nervii întinşi la maximum care explică în mare parte răutatea ei. Dumnezeu a intenţionat, la timpul potrivit, să corecteze acea parte a ei. Dar, pentru Dumnezeu, nu aceasta este partea esenţială a procesului. Ea nu prezintă nici o dificultate. Nu acesta este lucrul care-L îngrijorează. Lucrul pe care-1 urmăreşte, pe care-1 aşteaptă şi la care lucrează este ceva ce nu este uşor nici chiar pentru Dumnezeu, deoarece, prin însăşi natura cazului, El nu-1 poate produce printr-un simplu act al puterii Sale. El aşteaptă să-1 vadă petrecîndu-se atît în domnişoara Petrescu cît şi în Radu Ionescu. Este ceva ce ei Îi vor da de bunăvoie Lui sau ceva ce vor refuza să-I dea. Oare se vor îndrepta ei spre El şi vor împlini astfel singurul scop pentru care au fost creaţi? Voinţa lor trepidează înăuntrul lor, ca şi acul unei busole. Dar acesta este un ac care poate alege. El poate indica spre nordul adevărat; dar nu este obligat să o facă. Oare se va roti acul, se va stabiliza şi va arăta spre Dumnezeu?
El îl poate ajuta să o facă. Dar nu îl poate forţa. El nu poate, dacă putem spune aşa, să-Şi întindă mîna şi să-1 pună în poziţia corectă, pentru că atunci nu ar mai fi voinţă liberă. Va indica el nordul? Aceasta este întrebarea de care depinde totul. Oare îşi vor preda domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu naturile lor lui Dumnezeu? Dacă naturile pe care le predau sau le reţin sînt, în momentul de faţă, agreabile sau dezagreabile, este de importanţă secundară. Dumnezeu se poate îngriji de această parte a problemei.
Să nu mă înţelegeţi greşit. Este cert că Dumnezeu priveşte o fire dezagreabilă ca pe un lucru rău şi deplorabil. Şi, desigur, El priveşte o fire agreabilă ca pe un lucru bun — bun ca pîinea, ca lumina sau ca apa. Dar acestea sînt lucruri bune pe care El le dăruieşte, iar noi le primim. El a creat nervii sănătoşi ai lui Radu şi digestia lui bună, şi Dumnezeu are disponibile multe asemenea calităţi. Din cîte ştim noi, pe Dumnezeu nu-L costă nimic: să creeze lucruri bune: dar ca să convertească voinţele răzvrătite, îl costă răstignirea, pentru că sînt voinţe care pot refuza cererea Lui — în oamenii buni la fel ca şi în cei răi. în afară de aceasta, pentru că bunătatea lui Radu era doar o parte a naturii sale, ea se va destrăma la sfîrşil. Natura însăşi se va destrăma. Cauzele naturale se îmbină în Radu pentru a forma un profil psihologic plăcut, la fel cum ele se îmbină într-un apus de soare pentru a forma o îmbinare plăcută de culori. Peste puţină vreme (pentru că natura lucrează în felul acesta), ele se vor despărţi, şi îmbinarea pe care au creat-o în ambele cazuri va dispare. Radu a avut ocazia să transforme (sau mai degrabă, să-I permită lui Dumnezeu să transforme) profilul acela trecător în frumuseţea unui spirit etern: şi el nu a folosit ocazia.
Avem un paradox aici. Cîtă vreme Radu nu se întoarce spre Dumnezeu, el crede că bunătatea este a lui, şi cîtă vreme crede aşa, ea nu este a lui. Abia cînd Radu îşi dă seama că bunătatea aceasta nu este a lui, ci este un dar de la Dumnezeu, şi cînd I-o oferă din nou lui Dumnezeu, abia atunci începe aceasta să fie cu adevărat a lui. De acum încolo, Radu începe să fie părtaş la propria lui creaţie. Singurele lucruri pe care le putem păstra sînt lucrurile pe care I le dăruim lui Dumnezeu de bunăvoie. Ceea ce încercăm să păstrăm pentru noi este doar ceea ce vom pierde cu siguranţă.
De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă întîlnim între credincioşi oameni care încă sînt dezagreabili. Dacă te gîndeşti bine, există un motiv pentru care ne putem aştepta ca oamenii dezagreabili să se întoarcă la Cristos în număr mai mare decît ceilalţi. Aceasta a fost obiecţia oamenilor cu privire la Cristos în timpul vieţii Lui pămînteşti: El părea să atragă asemenea oameni mizerabili. Aceasta continuă să fie obiecţia oamenilor şi va continua să fie întotdeauna. Nu înţelegeţi de ce? Cristos a spus: „Ferice de cei săraci” şi „Creu este pentru cei bogaţi să intre în împărăţie”, şi nu încape îndoială că El s-a referit în primul rînd la cei bogaţi sau săraci din punct de vedere economic. Dar oare nu se aplică cuvintele Lui şi la un alt fel de bogăţie sau de sărăcie? Unul dintre pericolele de a avea o mulţime de bani este că te poţi mulţumi cu genul de fericire pe care ţi—1 pot da banii şi nu îţi dai seama că ai nevoie de Dumnezeu. Dacă totul în viaţă pare să se realizeze prin semnarea de cecuri, s-ar putea să uiţi că în fiecare clipă depinzi cu totul de Dumnezeu.
Este foarte adevărat că înzestrările naturale sînt însoţite de un pericol asemănător. Dacă ai nervi sănătoşi, dacă ai sănătate, popularitate şi dacă ai o educaţie bună, probabil că vei fi mulţumit cu caracterul tău aşa cum este. „La ce-mi mai trebuie Dumnezeu?” s-ar putea să spui. Ţie îţi vine uşor să ai o anumită conduită bună. Tu nu eşti unul dintre acei oameni care sînt obsedaţi de sex, care sînt alcoolici, nervoşi sau nestăpîniţi. Toată lumea spune că eşti un om de treabă şi (între noi fie vorba) tu eşti de acord cu ei. Este foarte posibil ca tu să crezi că toată această bunătate este rodul eforturilor tale: şi se poate să nu simţi nevoia pentru o bunătate superioară. Deseori, oamenii care au această bunătate naturală nu pot fi aduşi deloc la punctul să recunoască nevoia lor de Cristos pînă cînd, într-o zi, bunătatea naturală îi lasă baltă şi automulţumirea lor este spulberată. Cu alte cuvinte, este greu pentru cei care sînt „bogaţi” în sensul acesta să intre în împărăţie.
Lucrurile sînt complet diferite pentru oamenii dezagreabili — oameni mărunţi, modeşti, timizi, depravaţi, fără vlagă, singuratici, pătimaşi, senzuali sau dezechilibraţi. Dacă ei fac vreo încercare să fie buni, ei descoperă îndată că au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de Cristos pentru că altfel nu pot face nimic. Ei trebuie să-şi ia crucea şi să-L urmeze — altfel ajung disperaţi. Ei sînt (într-un sens foarte real şi teribil) „săracii”: pe ei i-a fericit El. Ei sînt „păcătoşii” cu care umblă El – şi bineînţeles că fariseii continuă să spună, la fel cum au spus atunci: „Dacă ar fi ceva de capul creştinismului, oamenii aceia nu ar fi creştini”.
Pentru fiecare dintre noi este aici un avertisment sau o încurajare. Dacă eşti o persoană agreabilă — dacă virtutea este un lucru normal pentru tine — fii atent! Se aşteaptă mult de la cei cărora li s-a dat mult. Dacă tu crezi că sînt meritele tale cele care în realitate sînt daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin firea ta, şi dacă te mulţumeşti să fii doar om de treabă, tu continui să fii un rebel: şi toate acele daruri vor face doar ca să fie mai îngrozitoare căderea ta, vor face corupţia ta mai complicată şi exemplul tău rău mai dezastruos. Diavolul a fost cîndva un arhanghel; înzestrările lui naturale au fost atît de superioare în comparaţie cu ale tale, cum sînt ale tale în comparaţie cu ale unui cimpanzeu.
Dar dacă tu eşti o făptură sărmană — otrăvită de o educaţie proastă într-o casă plină de gelozii vulgare şi de certuri fără sens — stăpînit, fără voia ta, de vreo perversiune sexuală dezgustătoare — chinuit zi de zi de un complex de inferioritate care te face să te răsteşti la cei mai buni prieteni ai tăi — nu dispera. El ştie totul. Tu eşti unul dintre săracii pe care i-a binecuvîntat El. El ştie cît de hîrbuită este maşina pe care încerci să o conduci. Perseverează. Fă tot ce poţi. Într-o zi (poate într-o altă lume, dar poate mai curînd), el o va arunca la fier vechi şi îţi va da o maşină nouă. Şi atunci s-ar putea să ne uimeşti pe toţi — şi pe tine însuţi: pentru că tu ai învăţat să conduci într-o şcoală severă. (Unii dintre cei de pe urmă vor fi cei dintîi şi unii dintre cei dintîi vor fi cei de pe urmă.)
„Bunătatea” — o personalitate sănătoasă, completă — este un lucru excelent. Prin toate mijloacele medicale, educaţionale, economice şi politice care ne stau în putere, noi ar trebui să încercăm să producem o lume în care cît mai mulţi oameni cu putinţă să crească „buni”; la fel cum trebuie să încercăm să producem o lume în care toţi să aibă mîncare din belşug. Dar nici măcar atunci cînd am reuşit să-i facem pe toţi buni, noi nu trebuie să presupunem că sufletele lor nu au nevoie de mîntuire. O lume de oameni buni, mulţumiţi în bunătatea lor, care nu mai doresc altceva, care se îndepărtează de Dumnezeu, ar fi o lume care are nevoie la fel de disperată de mîntuire ca şi o lume nefericită — şi poate că este o lume mai greu de mîntuit.
Simpla îmbunătăţire nu este mîntuire, deşi mîntuirea îmbunătăţeşte întotdeauna viaţa oamenilor, chiar şi aici şi acum, iar în final o va îmbunătăţi într-o măsură pe care încă nu ne-o putem imagina. Dumnezeu a devenit om ca să transforme creaturile Sale în fii: nu doar ca să producă oameni vechi mai buni, ci ca să producă un nou fel de oameni. Nu este ca şi cum l-ai învăţa pe un cal să sară tot mai bine, ci ca şi cum l-ai transforma într-o făptură înaripată. Desigur, cînd va avea aripi, va sări peste garduri care nu ar fi putut fi sărite şi astfel îl va învinge pe calul natural tocmai acolo unde acesta excela. Dar se poate să fie o perioadă cînd aripile abia încep să crească, cînd el nu poate zbura: şi în stadiul acela umflăturile de pe umerii lui — nimeni n-ar putea spune doar privindu-le că vor deveni aripi — s-ar putea să-i dea chiar o înfăţişare penibilă.
Dar poate că am petrecut deja prea mult timp cu această problemă. Dacă ceea ce vrei este un argument împotriva creştinismului (şi eu îmi aduc bine aminte cu cîtă ardoare am căutat un asemenea argument cînd am început să mă tem că creştinismul este adevărat), poţi să găseşti cu uşurinţă vreun creştin stupid şi nesatisfăcător şi să spui: „Iată omul nou cu care te-ai lăudat atîta! Dă-mi-1 mie pe cel vechi!” Dar dacă ai început să îţi dai seama că creştinismul este probabil adevărat, vei şti în inima ta că de fapt încerci să eviţi problema. Ce poţi tu cunoaşte de fapt cu privire la sufletele celorlalţi oameni — cu privire la ispitirile, la oportunităţile şi la luptele lor? Este un singur suflet din toată creaţia pe care-1 cunoşti: şi este singurul a cărui soartă este pusă în mîinile tale. Dacă există un Dumnezeu, tu eşti, într-un sens, singur cu El. Nu-L poţi amîna cu speculaţii despre vecinul tău de vizavi sau cu amintiri din ce ai citit în cărţi. La ce va folosi toată vorbăria şi toate presupunerile (oare ţi le vei mai aminti?), cînd ceaţa anestezică pe care o numim „natură” sau „lumea reală” se va mistui, şi Prezenţa lîngă care te-ai aflat întotdeauna va deveni palpabilă, imediată şi inevitabilă?
Cartea a IV-a: Dincolo de personalitate sau primii paşi în doctrina Trinităţii
- Socotirea costului
Am întîlnit mulţi oameni care au fost deranjaţi de ceea ce am spus în ultimul capitol cu privire la cuvintele Domnului nostru: „Fiţi desăvîrşiţi”. Unii oameni par să creadă că aceste cuvinte înseamnă: „Dacă nu sînteţi perfecţi, nu vă voi ajuta”; şi întrucît noi nu putem fi perfecţi, urmează că, dacă acest lucru a intenţionat El să-1 spună, poziţia noastră este deznădăjduită. Dar eu nu cred că a intenţionat să spună aceasta. Eu cred că El a vrut să spună: „Singurul ajutor pe care vi-1 voi da este ajutorul să deveniţi perfecţi. S-ar putea ca voi să vreţi ceva mai puţin decît aceasta, dar Eu nu vă voi da nimic mai puţin”.
Permiteţi-mi să explic. Cînd eram copil, aveam deseori dureri de dinţi şi ştiam că dacă mă duc la mama, ea îmi dă ceva să-mi ia durerea în noaptea aceea şi să mă lase să dorm. Dar eu nu mă duceam la mama decît atunci cînd durerea era foarte mare. Motivul pentru care nu mă duceam era că ştiam că mama îmi va da aspirină, dar mai ştiam încă ceva: ştiam că a doua zi dimineaţa avea să mă ducă la dentist. Nu puteam obţine de la ea ce vroiam decît dacă obţineam ceva mai mult, ceva ce nu doream. Eu voiam scăpare imediată de durere: dar nu o puteam obţine fără ca dinţii mei să fie trataţi în mod corespunzător. Eu ştiam cum sînt dentiştii; ştiam că ei încep să lucreze la toţi ceilalţi dinţi care încă nu începuseră să mă doară. Ei nu voiau să lase să doarmă dinii care dormitează; dacă le dai un deget, ei îţi iau toată mîna.
Ei bine, Domnul nostru este ca şi dentiştii, dacă-mi permiteţi să spun aşa. Dacă-i dai un deget, El îţi va lua toată mîna. Zeci de oameni merg la El ca să fie vindecaţi de un anumit păcat de care le este ruşine (păcate cum sînt masturbaţia sau laşitatea fizică) sau care le ruinează viaţa de fiecare zi (cum sînt lipsa de control sau beţia). Ei bine, El îi va vindeca: dar nu se va opri acolo. Se poate ca ei să fi cerut doar atît: dar odată ce L-ai chemat, El îţi va da tratamentul complet.
Acesta este motivul pentru care El i-a avertizat pe oameni „să socotească costul” înainte de a deveni creştini. „S-o ştii hotărît,” spune El, „că dacă îmi dai voie, Eu te voi face perfect. în momentul în care te laşi în mîinile Mele, intri în procesul acesta. Nimic mai puţin şi nimic altceva. Tu ai voinţă liberă şi dacă vrei Mă poţi da la o parte. Dar dacă nu Mă respingi, să ştii că Eu voi duce pînă la capăt lucrarea aceasta. Oricît ai avea de suferit în viaţa ta pămîntească, orice purificare de neconceput ar trebui să suferi după moarte, oricît M-ar costa pe Mine, Eu nu Mă voi odihni şi nu te voi lăsa nici pe tine să te odihneşti pînă cînd nu vei fi literalmente perfect — pînă cînd Tatăl Meu nu va putea spune fără rezerve că îşi găseşte plăcerea în tine, aşa cum a spus că îşi găseşte plăcerea în Mine. Lucrul acesta îl pot face şi îl voi face. Dar nu Mă voi mulţumi cu nimic mai puţin decît aceasta!”
Şi totuşi — şi acesta este un aspect la fel de important — acest Ajutor care, privind în perspectivă, nu se va mulţumi cu nimic mai prejos de perfecţiunea absolută, va fi delectat cu primele eforturi slabe şi şovăielnice pe care le vei face mîine pentru a face lucrul cel mai simplu. Un mare scriitor creştin (George MacDonald) a spus că orice tată este încîntat de primele încercări de a umbla ale copilului său, dar în cazul unui fiu matur, un tată nu este satisfăcut decît cu un umblet bărbătesc, hotărît şi liber. În acelaşi fel, a spus El, „este uşor să faci pe placul lui Dumnezeu, dar este greu să-L satisfaci”.
Consecinţa practică este următoarea: Pe de-o parte, cerinţa de perfecţiune din partea lui Dumnezeu nu trebuie să te descurajeze în încercările tale actuale de a face binele şi nu trebuie să te descurajeze nici chiar în eşecurile tale prezente. De fiecare dată cînd cazi, El te va ridica iarăşi. El ştie perfect de bine că eforturile tale nu te vor duce nicicînd aproape de perfecţiune. Pe de altă parte, trebuie să-ţi dai seama de la bun început că ţinta spre care începe El să te direcţioneze este perfecţiunea absolută şi nici o forţă din univers, cu excepţia ta, nu-L poate împiedica să te ducă la acea ţintă. Acesta este procesul în care eşti angajat şi este foarte important să-ţi dai seama de lucrul acesta. Dacă nu ne dăm seama, este foarte probabil că vom începe să ne tragem înapoi şi să ne împotrivim Lui după un anumit punct. Eu cred că mulţi dintre noi, cînd Cristos ne-a dat puterea să înfrîngem unul sau două păcate care erau un chin evident, sîntem înclinaţi să simţim (deşi nu o spunem cu glas tare) că acum sîntem suficient de buni. El a făcut tot ce l-am cerut să facă şi l-am fi îndatoraţi dacă acum ne-ar lăsa în pace. Noi obişnuim să spunem: „Nu m-am aşteptat niciodată să fiu un sfint; am vrut doar să fiu un om de rînd cumsecade”. Şi cînd spunem aceasta, noi ne închipuim că sîntem umili.
Dar aceasta este o greşeală fatală. Bineînţeles că noi nu am vrut niciodată şi nici nu am cerut să fim schimbaţi în făpturile în care urmează să ne transforme El. Dar problema nu este ce am intenţionat noi să fim, ci ce ne-a destinat El să fim atunci cînd ne-a creat. El este inventatorul, noi sîntem doar maşinăria. El este pictorul, noi sîntem doar tabloul. Cum am putea noi şti cum vrea El să fim? Vedeţi, El ne-a făcut deja să fim ceva foarte diferit de ce am fost. Cu multă vreme înainte, mai înainte ca să ne fi născut, cînd eram înăuntrul trupurilor mamelor noastre, am trecut prin diferite stadii. Am fost cîndva ca nişte vegetale şi apoi ca nişte peşti; abia într-un stadiu ulterior am devenit asemănători cu copiii umani. Şi dacă am fi fost conştienţi în acele stadii primare, îndrăznesc să spun că noi am fi fost mulţumiţi să rămînem ca nişte vegetale sau ca nişte peşti — dacă nu am fi vrut să fim transformaţi în copii umani. Dar tot timpul El a cunoscut planul Lui pentru noi şi era decis să-1 ducă la îndeplinire. Ceva de felul acesta se petrece acum, dar la un nivel mai înalt. Se poate ca noi să ne mulţumim să rămînem „oameni obişnuiţi”: dar El este hotărît să ducă la îndeplinire un plan cu totul diferit. A ne trage înapoi de la împlinirea acelui plan nu este umilinţă: este lene şi laşitate. A ne supune nu este înfumurare sau megalomanie; este ascultare.
Iată un alt mod de a prezenta cele două laturi ale adevărului. Pe de-o parte, nu trebuie să ne imaginăm nicidecum că ne putem baza numai pe eforturile noastre pentru a trăi măcar în următoarele douăzeci şi patru de ore ca oameni „decenţi”. Dacă El nu ne susţine, nici unul dintre noi nu este ferit de vreun păcat murdar. Pe de altă parte, nici un grad posibil de sfinţenie sau de eroism care a fost atins vreodată de vreunul dintre cei mai mari sfinţi nu este dincolo de ce a hotărît El să producă în final în fiecare dintre noi. Lucrarea nu va fi încheiată în viaţa aceasta: dar El vrea să ne ducă la un stadiu cît mai avansat înainte de moarte.
Acesta este motivul pentru care nu trebuie să fim surprinşi dacă avem greutăţi. Cînd un om se întoarce la Cristos şi pare că îi merge destul de bine (în sensul că unele obiceiuri rele sînt corectate acum), el are deseori sentimentul că ar fi normal ca lucrurile să meargă acum fără probleme. Cînd vin necazuri — boli, probleme financiare, noi ispite — el este dezamăgit. El are sentimentul că aceste lucruri poate că ar fi fost necesare să-1 trezească şi să-1 facă să se pocăiască în zilele lui rele de demult; dar de ce acum? Deoarece Dumnezeu îl îmboldeşte acum spre un nivel mai înalt: îl pune în situaţii în care va trebui să fie mult mai curajos sau mai răbdător sau mai iubitor decît a visat vreodată că poate fi. Nouă ni se pare că nu este necesar: dar lucrurile se petrec aşa pentru că noi încă nu avem nici cea mai vagă idee despre lucrul extraordinar pe care vrea El să-1 facă din noi.
Văd că trebuie să mai împrumut încă o parabolă de la George MacDonald. Imaginează-ţi că eşti o casă vie. Dumnezeu vine să reconstruiască acea casă. La început poate că nu înţelegi ce face. Îndreaptă jgheaburile, repară acoperişul ca să nu mai picure şi aşa mai departe: ştiai că acele lucrări trebuiau făcute şi de aceea nu eşti surprins. Dar în prezent El începe să lucreze în casă într-un mod care doare îngrozitor şi care nu are nici un sens. Oare ce are de gînd să facă? Explicaţia este că El construieşte o casă cu totul diferită de cea la care te gîndeai tu — el construieşte o nouă aripă de clădire aici, pune parchet dincolo, înalţă nişte turnuri, lărgeşte curţile. Tu ai crezut că el va face din tine o colibă obişnuită: dar El construieşte un palat. El însuşi intenţionează să vină şi să locuiască acolo.
Porunca Fiţi desăvîrsiţi nu este o lozincă idealistă şi nici nu este o poruncă de a face imposibilul. El ne va transforma în creaturi care pot asculta acea poruncă. El a spus (în Biblie) că noi sîntem „dumnezei” şi că El va face să se împlinească cuvintele Sale. Dacă îi dăm voie — noi putem să-L şi împiedicăm, dacă vrem — El îi va face pe cei mai slabi şi mai murdari dintre noi dumnezei, strălucitori, fiinţe nemuritoare, vibrînd de o energie şi bucurie, de o înţelepciune şi dragoste pe care nu ni le putem imagina acum, o oglindă fără pată, strălucitoare, care reflectă în mod perfect spre Dumnezeu (deşi, bineînţeles, la o scară mai mică) puterea, desfătarea şi bunătatea Lui nemărginită. Procesul va fi îndelungat şi, în anumite părţi, foarte dureros: dar acesta este scopul pentru care sîntem cuprinşi în el. Nimic mai puţin. El vrea să împlinească ce a spus.
- Este creştinismul greu sau uşor?
În capitolul precedent, am luat în discuţie ideea creştină a „punerii în postura de Cristos”, adică „să-ţi închipui” la început că eşti fiu al lui Dumnezeu, pentru ca în final să devii un fiu adevărat. Un lucru pe care vreau să-1 clarific este că acesta nu este unul dintre multele lucruri pe care trebuie să le facă un creştin şi nu este un fel de exerciţiu special pentru cei mai buni din clasă. Acesta este tot creştinismul. Creştinismul nu oferă nimic altceva. Aş vrea să arăt prin ce se deosebeşte el de ideile obişnuite de „moralitate” sau de „a fi bun”.
Ideea obişnuită pe care o avem noi toţi înainte de a deveni creştini este următoarea: Noi luăm ca punct de pornire eul nostru obişnuit, cu diferitele lui dorinţe şi interese. După aceea recunoaştem că altceva — numiţi-o „moralitate” sau „conduită decentă” sau „binele societăţii” — are nişte pretenţii de la acest eu: pretenţii care se interferează cu propriile lui dorinţe. Ceea ce numim noi „a fi bun” echivalează cu cedarea în faţa acelor pretenţii. Unele dintre lucrurile pe care vrea să le facă eul nostru obişnuit se dovedesc a fi ceea ce noi numim „rău”: ei bine, trebuie să renunţăm la ele. Alte lucruri, pe care eul nu a vrut să le facă, s-au dovedit a fi ceea ce numim „bine”: iar pe acestea trebuie să le facem. Dar noi sperăm tot timpul că atunci cînd vor fi împlinite toate cerinţele, sărmanul eu natural va mai avea şansa şi prilejul să-şi trăiască propria viaţă şi să facă ce îi place. De fapt, noi sîntem ca şi un om cinstit care îşi plăteşte impozitele. El le plăteşte cinstit, dar speră că-i va mai rămîne suficient încît să trăiască şi el. Eucrurile stau aşa pentru că noi continuăm să luăm ca punct de plecare eul nostru natural.
Cîtă vreme gîndim în felul acesta, este probabil să obţinem unul dintre următoarele două rezultate: Fie că vom renunţa să mai fim buni, fie că vom deveni foarte nefericiţi. Şi aceasta pentru că, fără îndoială, dacă vei încerca într-adevăr să satisfaci toate pretenţiile adresate eului natural, nu-ţi va mai rămîne cu ce să trăieşti. Cu cît asculţi mai mult de conştiinţa ta, cu atît ea va pretinde mai mult de la tine. Şi eul tău natural, care în felul acesta este înfometat, stînjenit şi îngrijorat la fiecare pas, va deveni tot mai furios. În final, fie că vei înceta să mai încerci să fii bun, fie că vei deveni unul dintre acei oameni care, aşa cum spun ei, „trăiesc pentru alţii”, dar sînt întotdeauna nemulţumiţi şi cîrtitori — întrebîndu-se întotdeauna de ce ceilalţi nu iau seama la ce fac ei, şi astfel se fac singuri martiri. Şi odată ce devii un astfel de om, vei fi o pacoste mult mai mare pentru oricine care trebuie să trăiască cu tine, decît ai fi fost dacă ai fi rămas un egoist neprefăcut.
Calea creştină este diferită: mai grea şi mai uşoară. Cristos spune: „Dă-mi Totul. Nu vreau o anumită parte din timpul tău, din banii tăi sau din lucrul tău: Eu te vreau pe Tine. Eu nu am venit ca să chinui eul tău natural, ci am venit să-1 omor. Jumătăţile de măsură nu sînt de nici un folos. Nu vreau să tai o ramură de aici şi una de colo; Eu vreau să tai tot pomul. Nu vreau să sap un canal în dinte, să-1 îmbrac sau să-1 plombez, ci vreau să-1 scot afară. Predă-mi eul natural în întregime, toate dorinţele pe care le consideri nevinovate şi pe cele pe care le consideri rele — tot ce ai. Iţi voi da în schimb un eu nou. De fapt, Mă voi da pe Mine însumi ţie: voinţa Mea va deveni voinţa ta”.
Este şi mai greu şi mai uşor decît ce încercăm noi toţi să facem. Sper că aţi observat că uneori Cristos însuşi descrie calea creştină ca fiind foarte grea, alteori ca fiind foarte uşoară. El spune: „Ia-ţi crucea” — cu alte cuvinte, este ca şi cum ar urma să fi bătut de moarte într-un lagăr de concentrare. în clipa următoare El spune: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. El ia în serios ambele afirmaţii şi putem vedea de ce amîndouă sînt adevărate.
Profesorii spun că cel mai leneş elev din clasă va trebui să muncească cel mai din greu la sfîrşit. Ei fac afirmaţia aceasta cu toată seriozitatea. Dacă le dai la doi elevi să rezolve, să zicem, o teoremă din geometrie, cel care este pregătit să facă efortul va încerca să o înţeleagă. Elevul leneş va încerca să o înveţe pe dinafară deoarece, pentru moment, cere mai puţin efort. Dar peste şase luni, cînd ei se pregătesc pentru un examen, elevul leneş se chinuie ore în şir cu lucruri pe care celălalt elev le înţelege şi cu care se delectează în cîteva minute. Lenea cere mai mult efort în perspectivă. Putem privi şi din alt unghi la această problemă. în luptă, la ascensiunea pe munte, este deseori cîte un lucru care cere un efort considerabil; dar, privit în perspectivă, este cel mai bun lucru care poate fi făcut. Dacă îl dai peste cap, peste cîteva ceasuri te vei trezi într-un pericol mult mai mare. Soluţia laşă este de asemenea soluţia cea mai periculoasă.
Lucrurile stau la fel aici. Lucrul teribil, lucrul aproape imposibil este să-ţi predai eul lui Cristos — să-I predai toate dorinţele şi toate precauţiile tale. Dar este mult mai uşor decît toate lucrurile pe care încercăm să le facem în schimb. Ceea ce încercăm noi să facem este să rămînem „noi înşine”, să menţinem fericirea personală ca scop suprem în viaţă şi în acelaşi timp să fim „buni”. Noi încercăm să permitem minţii şi inimii să meargă pe calea lor — concentrate asupra banilor, plăcerilor sau ambiţiilor — şi sperînd, în ciuda acestui fapt, să ne comportăm cinstit, curat şi umil. Tocmai acesta este lucrul despre care ne-a avertizat Cristos că nu-1 putem face. Aşa cum a spus El, mărăcinele nu poate face smochine. Dacă eu sînt un cîmp care nu conţine nimic altceva decît sămînţă de iarbă, eu nu pot produce grîu. Orice aş face, eu nu produc decît iarbă şi nu grîu. Dacă vreau să produc grîu, schimbarea trebuie să meargă mai adînc decît suprafaţa. Trebuie să fiu arat şi semănat din nou.
Acesta este motivul pentru care problema reală a vieţii creştine apare acolo unde oamenii nu se aşteaptă. Ea apare în clipa cînd ne trezim în fiecare dimineaţă. Toate dorinţele tale şi toate nădejdile tale pentru ziua aceea aleargă ca nişte animale sălbatice. Primul lucru care trebuie făcut în fiecare dimineaţă este să le faci să se retragă; ascultînd de cealaltă voce, acceptînd celălalt punct de vedere, să-i permiţi vieţii mai mari, mai puternice şi mai liniştite să te invadeze. Şi aşa trebuie să continui toată ziua, dîndu-te înapoi de la tot zbuciumul şi frămîntarea, ieşind la lumină.
La început, nu putem face lucrul acesta decît pentru cîteva clipe. Dar de la acele clipe noua viaţă se va răspîndi pretutindeni în sistemul nostru: deoarece acum noi îi permitem să lucreze în partea care trebuie din noi. Este diferenţa dintre vopsea, care este aplicată doar la suprafaţă, şi un colorant care pătrunde în toată masa. El nu a vorbit niciodată în termeni vagi, idealişti. Cînd El a spus: „Fiţi desăvîrşiţi”, El a avut în gînd tocmai aceasta. El a vrut să spună că noi trebuie să facem tratamentul complet. E greu; dar genul de compromis după care tînjim noi toţi este mai greu de atins — de fapt, este imposibil. Este greu ca un ou să se transforme în pasăre; ar fi mult mai greu să înveţe să zboare dacă ar rămîne tot ou. în prezent noi sîntem ca ouăle. Nu putem continua la nesfîrşit să fim doar ouă obişnuite. Trebuie să scoatem pui sau să ne stricăm.
Îmi permiteţi să revin la ce am spus mai înainte? Acesta este miezul creştinismului. Nu mai este nimic altceva. Este uşor să ne încîlcim gîndurile în privinţa aceasta. Este uşor să credem că Biserica are o mulţime de obiective diferite — educaţie, construcţie, misiune, ţinerea de servicii, la fel cum este uşor să crezi că statul are o mulţime de obiective diferite — militare, politice, economice. Dar, într-un sens, lucrurile sînt mult mai simple. Statul există doar pentru a promova şi pentru a ocroti în viaţa aceasta fericirea obişnuită a oamenilor. Soţul şi soţia discutînd la gura sobei, nişte prieteni care joacă biliard, un om care citeşte o carte în camera sa sau sapă în grădină — iată pentru ce există statul. Şi dacă statul nu ajută la prelungirea şi ocrotirea unor asemenea momente, toate legile, toate parlamentele, toate armatele, toate tribunalele, toate politicile economice etc, nu sînt decît o pierdere de vreme. La fel, Biserica nu există pentru nimic altceva decît pentru a atrage oameni la Cristos, pentru a-i face Cristoşi mici. Dacă ea nu face aceasta, toate catedralele, toţi clericii, toate misiunile, toate predicile şi chiar Biblia însăşi, sînt o pierdere de vreme.
Acesta este scopul pentru care Dumnezeu a devenit Om. Probabil că întregul univers a fost creat pentru scopul acesta. în Biblie se spune că întregul univers a fost creat pentru Cristos şi că totul trebuie să se unească în El. Eu nu cred că vreunul dintre noi poate înţelege cum se va întîmpla lucrul acesta cu întregul univers. Noi nu ştim ce trăieşte (dacă într-adevăr trăieşte ceva) în părţile universului care sînt la milioane de kilometri de pămînt. Nici măcar pe pămînt noi nu ştim cum se aplică această afirmaţie la alte creaturi în afară de oameni. La urma urmei, ne aşteptăm la aceasta. Nouă ni s-a arătat numai planul care ne priveşte pe noi înşine.
Uneori îmi place să-mi imaginez că pot vedea cum se aplică planul acela la celelalte lucruri. Îmi închipui că pot vedea cum animalele superioare se apropie, într-un sens, de Om atunci cînd el le iubeşte şi le face mult mai aproape umane decît ar fi altfel. Pot vedea un sens în care lucrurile neînsufleţite şi plantele se apropie de Om atunci cînd el le studiază, cînd le foloseşte şi le apreciază. Şi dacă ar exista creaturi inteligente în alte lumi, ele ar putea face acelaşi lucru cu lumile lor. S-ar putea că atunci cînd creaturile inteligente intră în Cristos, ele aduc în felul acesta toate celelalte lucruri împreună cu ele. Dar toate acestea nu sînt decît presupuneri.
Ceea ce ni s-a spus este modul în care noi, oamenii, putem fi asimilaţi în Cristos — cum putem deveni o parte din darul acela minunat pe care tînărul Prinţ al universului vrea să -1 ofere Tatălui Său — darul care este El însuşi şi deci noi în El. Este singurul lucru pentru care am fost creaţi. în Biblie sînt indicii ciudate şi înălţătoare că atunci cînd noi vom fi asimilaţi în Cristos, o mulţime de lucruri din natură vor începe să devină aşa cum au fost rînduite. Coşmarul se va sfîrşi: va fi dimineaţă.
- Hai să ne închipuim
Permiteţi-mi să încep din nou prin a readuce în minţile voastre două imagini sau două povestiri. Una este povestea pe care aţi citit-o cu toţii şi care este intitulată Frumoasa şi fiara. Vă aduceţi aminte că tînăra frumoasă a trebuit să se mărite, pentru un motiv oarecare, cu un monstru. Şi apoi, spre uşurarea ei, monstrul s-a transformat într-un om şi totul s-a sfîrşit cu bine. Cealaltă poveste este despre cineva care a trebuit să poarte o mască: o mască care îl făcea să arate mai frumos decît era în realitate. A trebuit să poarte masca ani de zile. Cînd şi-a dat jos masca, el a descoperit că faţa lui s-a modelat ca să se potrivească în mască. Acum el era cu adevărat frumos la faţă. Ceea ce a început ca o deghizare a ajuns să devină realitate. Cred că amîndouă aceste povestiri mă pot ajuta (prin puterea imaginaţiei, desigur) să ilustrez ce vreau să spun în acest capitol. I’înă acum eu am încercat să descriu realităţi — ce este Dumnezeu şi ce a făcut El. Acum vreau să vorbesc despre aspecte practice: Ce facem noi în continuare? Ce importanţă are această teologie? Ce schimbare poate ea să producă? Ea poate să producă o schimbare chiar acum. Dacă aţi fost suficient de interesaţi ca să citiţi pînă aici, probabil că sînteţi suficient de interesaţi ca să încercaţi să vă rostiţi rugăciunile; şi orice altceva aţi spune, probabil că veţi rosti şi rugăciunea „Tatăl nostru”.
Primele cuvinte sînt Tatăl, nostru. înţelegi acum ce înseamnă aceste cuvinte? Ele afirmă foarte răspicat că tu te pui în postura de fiu al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, tu le pui în postura de Cristos. Sau, cu alte cuvinte, te prefaci că eşti Cristos, deoarece, desigur, în momentul în care îţi dai seama ce înseamnă cuvintele acestea, devii conştient că tu nu eşti un fiu al lui Dumnezeu. Tu nu eşti ca şi Fiul lui Dumnezeu, a cărui voinţă şi ale cărui interese sînt una cu ale Tatălui: tu eşti un pachet de temeri egocentrice, de nădejdi egoiste, de lăcomie, de invidie şi de autoînşelare, sortit în totalitate morţii. De aceea, într-un fel, această deghizare în Cristos este o farsă dezgustătoare. Dar lucrul ciudat este că tocmai El ne-a poruncit să facem lucrul acesta.
De ce? Ce rost are să îţi închipui că eşti ceea ce nu eşti? Ei bine, chiar şi la nivel uman sînt două feluri de închipuire. Este un fel rău, cînd închipuirea ţine locul lucrului real; de pildă, cînd un om pretinde că te va ajuta, în loc să te ajute în realitate. Dar există şi un fel bun de închipuire, cînd aceasta duce la lucrul real. Cînd nu te simţi deosebit de prietenos, dar ştii că ar trebui să fii prietenos, cel mai bun lucru pe care-1 poţi face, foarte adeseori, este să adopţi nişte maniere prietenoase şi să te porţi ca şi cum ai fi o persoană mai prietenoasă decît eşti în realitate. După cîteva minute, aşa cum am observat cu toţii, vei deveni în realitate mai prietenos decît ai fost. Foarte adesea, singurul mod în care poţi dobîndi o calitate în realitate este să începi să te porţi ca şi cum ai avea-o deja. Acesta este motivul pentru care jocurile copiilor sînt atît de importante. Ei îşi închipuie întotdeauna că sînt adulţi — se joacă de-a soldaţii, se joacă de-a vânzătorii. Dar în tot timpul ei îşi întăresc muşchii şi îşi ascut judecata, aşa încît faptul că îşi închipuie că sînt adulţi îi ajută să se maturizeze.
Acum, în momentul cînd îţi dai seama: „Iată că eu îmi închipui că sînt Cristos”, este extrem de probabil că vei descoperi pe loc un mod în care pretenţia aceasta poate fi făcută să fie mai puţin o închipuire şi mai mult o realitate. Vei descoperi cîteva lucruri care se petrec: în mintea ta şi care ştii că nu ar fi acolo dacă tu ai fi cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu. Ei bine, opreşte-le. Sau poate că îţi dai seama că, în loc să-ţi rosteşti rugăciunile, ar trebui să fii în birou, scriind o scrisoare, sau în bucătărie, ajutînd-o pe soţie la spălatul vaselor. Ei bine, du-te şi fă lucrul acela.
Înţelegi ce se întîmplă? Cristos însuşi, Fiul lui Dumnezeu, care este om (la fel ca şi tine) şi Dumnezeu (ca şi Tatăl Său), este de fapt alături de tine şi începe deja în momentul acesta să transforme închipuirea ta în realitate. Acesta nu este doar un mod fantezist de a spune că conştiinţa îţi dictează ce să Iaci. Dacă îţi întrebi conştiinţa ce să faci, vei obţine un răspuns; dacă îţi aduci aminte că tu îţi închipui că eşti Cristos, vei obţine un răspuns diferit. Există o mulţime de lucruri pe care conştiinţa ta s-ar putea să nu le considere de-a dreptul rele (mai ales lucruri care se petrec în mintea ta), dar pe care vei vedea imediat că nu poţi continua să le faci dacă încerci cu seriozitate să fii ca şi Cristos. Tu nu te mai gîndeşti doar la ce este bine şi rău; tu încerci să te molipseşti de infecţia bună de la o Persoană. Lucrul acesta seamănă mai mult cu pictarea unui portret decît cu respectarea unui set de reguli. Lucrul ciudat este că în timp ce într-un sens este mult mai greu decît respectarea unui set de reguli, într-un alt sens este mult mai uşor.
Adevăratul Fiu al Iui Dumnezeu este alături de tine. El începe să te transforme în ceva asemănător cu El însuşi. El începe, dacă putem spune aşa, să „injecteze” viaţa şi felul lui de gîndire, Zoe a Lui, în tine; începe să transforme soldatul de plumb într-un om viu. Partea aceea din tine căreia nu-i place transformarea este partea care încă este de plumb.
Unii dintre voi ar putea crede că această experienţă este foarte diferită de a voastră. Aţi putea spune: „Eu nu am avut niciodată sentimentul că aş fi ajutat de un Cristos nevăzut, dar am fost ajutat adesea de alţi oameni”. Lucrul acesta ar fi ca şi povestea cu femeia din primul război mondial care a spus că dacă va 11 criză de pîine ea nu ar fi afectată deoarece ei mănîncă acasă numai pîine prăjită. Dar dacă nu este pîine-nu va fi nici pîine prăjită. Dacă nu ar exista ajutor din partea lui Cristos, nu ar exista nici ajutor din partea altor oameni. El acţionează asupra noastră pe tot felul de căi: nu numai prin ceea ce noi considerăm „viaţa noastră religioasă”. El lucrează prin natură, prin trupurile noastre, prin cărţi, uneori prin experienţe care par (în momentul acela) aw/zcreştine. Cînd un tînăr care a mers la biserică din obişnuinţă îşi dă seama că el nu crede în creştinism şi încetează să mai meargă la biserică — presupunînd că el face lucrul acesta pentru că este sincer şi nu doar ca să-i necăjească pe părinţi — probabil că Duhul lui Cristos este mai aproape de el decît oricînd înainte. Dar mai presus de toate, Cristos lucrează în noi prin alţi oameni.
Oamenii sînt oglinzi sau „purtători” ai lui Cristos la alţi oameni. Uneori sînl purtători inconştienţi. Această „infecţie bună” poate fi purtată de aceia care nu o au ei înşişi. Oameni care nu au fost creştini ei înşişi m-au ajutat pe mine să devin creştin. De obicei însă cei care Îl cunosc sînt cei care îl duc pe El altora. Acesta este motivul pentru care Biserica, totalitatea credincioşilor care şi-L arată unii altora pe Cristos, este atît de importantă. Aţi putea spune că atunci cînd doi creştini Îl urmează împreună pe Cristos nu este de două ori mai mult creştinism decît cînd ei sînt separaţi, ci de şaisprezece ori mai mult.
Dar să nu uităm un lucru. Ea început este firesc pentru un copil tiou-născut să bea laptele mamei sale fără să-şi cunoască mama. Este la fel de firesc să-1 vedem pe omul care ne ajută, fără să-L vedem pe Cristos care este în spatele lui. Dar noi nu trebuie să rămînem copii. Noi trebuie să ajungem să-L recunoaştem pe adevăratul Dătător. Este o nebunie să nu o facem, deoarece dacă nu-L recunoaştem, noi ne vom baza pe oameni, şi lucrul acesta ne va ruina. Cei mai buni dintre ei vor face greşeli; toţi vor muri. Noi trebuie să fim recunoscători faţă de toţi oamenii care ne-au ajutat, trebuie să-i cinstim şi să-i iubim. Dar niciodată, niciodată nu trebuie să ne bazăm întreaga credinţă pe un om: nici chiar dacă este cel mai bun şi cel mai înţelept om din toată lumea. Sînt o mulţime de lucruri frumoase pe care le poţi face din nisip; dar nu încerca să construieşti o casă pe el.
Începem să înţelegem acum despre ce vorbeşte mereu Noul Testament. El vorbeşte despre faptul că toţi creştinii sînt „născuţi din nou”; el vorbeşte despre „îmbrăcarea cu Cristos”; despre faptul că Cristos „ia chip în noi”; despre faptul că trebuie să ajungem să avem „felul de gîndire al lui Cristos”.
Scoateţi-vă din cap ideea că acestea sînt doar moduri extravagante de a spune că toţi creştinii trebuie să citească ce a spus Cristos şi să încerce să pună în practică — aşa cum cineva citeşte ce a spus Platon sau Marx şi încearcă să pună în practică. Expresiile acestea înseamnă că o Persoană reală, Cristos, este aici şi acum, chiar în camera în care îţi rosteşti rugăciunile, şi această Persoană acţionează asupra ta. Nu este vorba de un om bun care a murit în urmă cu două mii de ani. Este un Om viu, om ca şi tine şi în acelaşi timp Dumnezeu, aşa cum a fost El cînd a creat lumea, Unul care vine şi intervine în viaţa ta, omorînd eul vechi şi înlocuindu-1 cu un eu ca şi al Său. La început, numai pentru cîteva clipe. Apoi pentru perioade mai lungi; în fine, dacă totul decurge bine, te transformă permanent în ceva diferit, într-un Cristos mic, o fiinţă care, în felul ei, are acelaşi fel de viaţă ca şi Dumnezeu, care este părtaşă la puterea, la bucuria, la cunoaşterea şi la eternitatea Lui. Curînd după aceasta, mai facem alte două descoperiri.
(1) Începem să observăm, în afară de acţiunile noastre păcătoase, păcătoşenia noastră; începem să ne alarmăm nu numai cu privire la ceea ce facem, ci şi cu privire la ceea ce sîntem. Lucrul acesta poate să pară dificil şi de aceea voi încerca să-1 clarific folosind cazul meu. Cînd ajung la rugăciunea de seară şi încerc să-mi amintesc păcatele făcute în ziua aceea, în nouă cazuri din zece cel mai evident păcat este un păcat împotriva dragostei: m-am îmbufnat, m-am răstit, mi-am băut joc de cineva, m-am purtat dispreţuitor cu cineva, am asaltat pe cineva. Scuza care îmi vine imediat în gînd este că provocarea aceea a fost atît de neaşteptată, încît am fost luat pe nepregătite şi nu am avut timp să mă reculeg. Se poate ca aceasta să fie circumstanţa mea atenuantă cu privire la acele fapte: este evident că ar fi mai rău dacă ele ar fi fost deliberate şi premeditate. Pe de altă parte, ceea ce face un om cînd este luat pe nepregătite este cea mai bună dovadă cu privire la felul de om care este el în realitate. Ceea ce iese din om înainte ca să aibă timp să-şi pună masca este adevărul. Dacă într-o pivniţă sînt şobolani, este mai probabil să-i vezi dacă intri pe neaşteptate. Dar surprinderea nu creează şobolani: ea îi împiedică doar să se ascundă. In acelaşi fel, faptul că o provocare este neaşteptată nu mă face pe mine să fiu un om impulsiv: ea îmi arată doar cît de impulsiv sînt. Şobolanii sînt întotdeauna în pivniţă, dar dacă intri în pivniţă făcînd gălăgie, ei se vor ascunde mai înainte ca să aprinzi lumina.
Se pare că şobolanii resentimentelor şi ai spiritului de răzbunare sînt tot timpul în pivniţa sufletului meu. Pivniţa aceea nu este sub controlul voinţei mele conştiente. Eu pot să-mi controlez într-o oarecare măsură faptele, dar nu am control direct asupra temperamentului meu. Şi dacă (aşa cum am spus anterior) ceea ce sîntem contează mai mult decît ceea ce facem — dacă, într-adevăr, ceea ce facem este în principal o dovadă despre ceea ce sîntem — atunci urmează că schimbarea de care am cea mai mare nevoie este o schimbare pe care nu o pot produce eforturile mele voluntare directe. Principiul acesta se aplică şi acţiunilor mele. Cîte dintre ele au fost făcute din motive corecte? Cîte au fost făcute din teamă de opinia publică sau din dorinţa de a mă expune? Cîte dintre ele au fost făcute dintr-un fel de încăpăţînare sau dintr-un sentiment de superioritate care, în circumstanţe diferite, ar ii putut să ducă la fel de bine la o acţiune foarte rea? Prin efort moral direct eu nu pot să-mi dau mie însumi motive noi. După primii paşi în viaţa creştină, noi ne dăm seama că singurul lucru care trebuie făcut cu sufletele noastre poate fi făcut numai de Dumnezeu. Ajungem astfel la ceva ce a fost foarte neclar în limbajul meu de pînă acum. (2) Eu am vorbit ca şi cum noi am fi cei care facem totul. în realitate, desigur, Dumnezeu este cel care face totul. Noi, în cel mai bun caz, acceptăm ca Dumnezeu să lucreze în noi. într-un sens, am putea spune că Dumnezeu este Cel care simulează. Dumnezeul tri-1’ersonal, am putea spune, vede înaintea Sa un animal uman egocentric, lacom, nemulţumit şi răzvrătit. Dar El spune: „Hai să ne închipuim că aceasta nu este o creatură oarecare, ci Fiul nostru. Este ca şi Crislos, în măsura în care El este Om, deoarece El a devenit Om. Să ne închipuim că seamănă cu El în Spirit. Să-1 tratăm ca şi cum ar fi ceea ce nu este în realitate. Să ne închipuim pentru a transforma închipuirea în realitate”. Dumnezeu te priveşte ca şi cum ai fi un mic Cristos: Cristos este alături de tine ca să te transforme într-un Cristos. îndrăznesc să spun că ideea aceasta a unei închipuiri divine pare ciudată la început. Dar este oare chiar aşa de ciudată? Oare nu este acesta modul în care întotdeauna un lucru superior îl înalţă pe cel inferior? O mamă îl învaţă pe copilul ei să vorbească prin faptul că îi vorbeşte ca şi cum el ar înţelege, cu mult timp înainte ca el să înţeleagă de fapt ceva. Noi îi tratăm pe cînii noştri ca şi cum ar fi „aproape umani”: acesta este motivul pentru care în final ei devin „aproape umani”.
- Două observaţii
Pentru a evita înţelegerea greşită a celor spuse, adaug aici cîteva observaţii cu privire la două aspecte din capitolul anterior.
(1) Un critic perspicace mi-a scris întrebîndu-mă: Dacă Dumnezeu a vrut fii şi nu „soldaţi de jucărie”, de ce nu a născut mulţi fii de la bun început, în loc să facă mai întîi soldaţi de jucărie pe care apoi să-i aducă la viaţă printr-un proces atît de dificil şi de dureros? O parte a răspunsului la această întrebare este destul de simplă; cealaltă parte probabil că depăşeşte cunoaşterea umană. Partea simplă este aceasta: Procesul de transformare din creatură în fiu nu ar fi fost atît de dificil şi de dureros dacă rasa umană nu s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu în urmă cu multe veacuri. Oamenii au putut să se îndepărteze de Dumnezeu deoarece El le-a dat voinţă liberă: El le-a dat voinţă liberă pentru că o lume de simpli roboţi nu ar fi putut niciodată să iubească şi nu ar fi putut cunoaşte niciodată fericirea infinită. Partea dificilă este următoarea: Toţi creştinii sînt de acord că există numai un singur „Fiu al lui Dumnezeu”, în sensul originar deplin al cuvîntului. Dacă insistăm să punem întrebarea: „Ar fi putut exista mai mulţi?”, ne trezim în nişte ape foarte adînci. Cuvintele „Ar fi putut exista”, au oare vreun sens cînd îi sînt aplicate lui Dumnezeu? Despre un anumit lucru mărginit poţi spune că „ar fi putut fi” altceva decît este, deoarece ar fi fost diferit dacă altceva ar fi fost diferit, şi acel altceva ar fi fost diferit dacă un al treilea lucru ar fi fost diferit, şi aşa mai departe. (Literele de pe această pagină ar fi fost roşii dacă tipograful ar fi folosit cerneală roşie, şi el ar fi folosit cerneală roşie dacă i s-ar fi cerut s-o facă, şi aşa mai departe.) Dar cînd vorbim despre Dumnezeu — adică despre Realitatea fundamentală, ireductibilă de care depind toate celelalte realităţi — este absurd să ne întrebăm dacă ar fi putut fi altfel. Dumnezeu este ceea ce este şi discuţia se încheie aici.
Dar în afară de problema aceasta, eu găsesc o altă dificultate în însăşi ideea ca Tatăl să fi născut mulţi fii din veşnicie. Pentru ca să fie mulţi, ei ar fi trebuit să fie oarecum diferiţi unul de altul. Două monede de un leu au aceeaşi formă. De ce sînt totuşi două? Pentru că ocupă locuri diferite în spaţiu şi conţin atomi diferiţi. Cu alte cuvinte, pentru a le concepe ca două lucruri diferite, a trebuit să aducem în discuţie spaţiul şi materia; de fapt, a trebuit să aducem în discuţie „natura” sau universul creat. Eu pot înţelege deosebirea dintre Tatăl şi Fiul, fără să aduc în discuţie spaţiul şi materia, deoarece unul este Cel ce naşte, iar celălalt este născut. Raportul dintre Tatăl şi Fiul nu este acelaşi cu raportul dintre Fiul şi Tatăl. Dar dacă ar exista mai mulţi fii, raportul dintre ei şi raportul lor cu Tatăl ar trebui să fie acelaşi. Prin ce s-ar deosebi unul de altul? Desigur, această dificultate nu este observată de la bun început. Noi putem crede că putem formula ideea mai multor „fii”. Dar cînd mă gîndesc mai atent, descopăr că ideea pare plauzibilă numai pentru că eu mi-am imaginat în mod vag aceşti „fii” ca fiinţe umane care stau laolaltă înlr-un gen oarecare de spaţiu. Cu alte cuvinte, deşi eu am pretins că mă gîndesc la ceva ce a existat înainte de a fi fost creat universul, eu am strecurat pe uşa din dos universul şi am pus ceva înăuntrul lui. Cînd încetez să fac lucrul acesta şi continui să mă gîndesc la Fatal ca născînd mulţi fii „înainte de a fi lumea”, descopăr că de fapt nu mă gîndesc la nimic. Ideea se mistuie în vorbe goale. (Oare a fost creată Natura — spaţiul şi timpul şi materia — tocmai pentru ca să fie posibilă multiplicitatea? Oare nu există nici un alt mod de a obţine mai multe spirite eterne decît dacă sînt făcute mai întîi multe creaturi naturale, într-un univers, care apoi să fie spiritualizate? Desigur, toate acestea sînt presupuneri.)
(2) Ideea că întreaga rasă umană este, într-un sens, un singur lucru — un organism uriaş, ca un pom — nu trebuie confundată cu ideea că diferenţele individuale nu au importanţă sau că oamenii reali, Ion, Măria şi Petru, sînt oarecum mai puţin importanţi decît personajele colective cum sînt clasele sociale, rasele şi aşa mai departe. Cele două idei sînt de fapt în opoziţie. Lucrurile care sînt părţi ale unui organism unitar pot fi foarte diferite unele de altele: lucrurile care nu fac parte din acelaşi organism pot fi foarte asemănătoare. Şase monede de un leu sînt lucruri individuale bine separate şi foarte asemănătoare; nasul meu şi plămînii mei sînt lucruri foarte diferite, dar au viaţă deoarece fac parte din trupul meu şi împărtăşesc aceeaşi viaţă comună. Creştinismul consideră că oamenii nu sînt doar membri ai unui grup sau articole de pe o listă, ci sînt organe ale unui trup — ei sînt diferiţi unul de altul, dar fiecare contribuie cu ceva ce nu ar putea fi adus de nimeni altul. Cînd descoperi că doreşti să-i transformi pe copiii tăi, pe elevii tăi sau pe aproapele tău în oameni exact ca şi tine, adu-ţi aminte că probabil Dumnezeu nu a intenţionat ca să fie aşa. Tu si ei sînteti orcane diferite, sînteti destinaţi să faceţi lucruri diferite.
Pe de altă parte, cînd eşti ispitit să nu-ţi pese de necazurile altcuiva pentru că „nu te privesc”, adu-ţi aminte că deşi el este diferit de tine, el face parte din acelaşi organism. Dacă uiţi că el aparţine aceluiaşi organism cu tine, vei deveni un individualist. Dacă uiţi că el este un organ diferit de tine, dacă vrei să suprimi diferenţele şi să-i faci pe toţi oamenii asemănători, vei deveni un totalitarist. Creştinul nu trebuie să fie nici totalitarist şi nici individualist.
Simt o dorinţă puternică să vă spun — şi cred că şi voi simţiţi o dorinţă puternică să-mi spuneţi — care dintre aceste două erori este mai rea. Aşa ne atacă diavolul. El trimite întotdeauna erorile în perechi — perechi de lucruri opuse. Şi el ne îndeamnă întotdeauna să petrecem mult timp gîndindu-ne care dintre ele este mai rea. înţelegeţi de ce, nu-i aşa? El se bazează pe faptul că îţi displace una dintre erori şi astfel te atrage treptat în cea opusă ei. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Trebuie să ne ţinem privirile aţintite asupra ţintei şi să mergem drept printre cele două erori. Pe noi nu ne preocupă nici una dintre ele.
- Încăpăţînaţii soldaţi de plumb
Fiul lui Dumnezeu a devenit om ca să le dea oamenilor capacitatea să devină fii ai lui Dumnezeu. Noi nu ştim — sau cel puţin eu nu ştiu — ce s-ar fi întîmplat dacă rasa umană nu s-ar ii răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi nu s-ar fi alăturat duşmanului. Poate că orice om ar fi fost „în Cristos”, ar fi fost părtaş vieţii Fiului lui Dumnezeu, din momentul naşterii. Poate că Bios sau viaţa naturală ar fi fost absorbită de îndată în Zoe, viaţa necreată, şi acesta ar fi fost cursul normal. Dar toate acestea sînt doar presupuneri. Noi sîntem preocupaţi de modul în care se desfăşoară lucrurile acum.
Starea actuală a lucrurilor este următoarea: Cele două feluri de viaţă nu numai că sînt diferite (ele au fost dintotdeauna astfel), ci sînt şi opuse. Viaţa naturală din fiecare dintre noi este ceva egocentric, ea vrea să fie răsfăţată şi admirată, să profite de alte vieţi, să exploateze întregul univers. Şi lucrul pe care-1 vrea în mod deosebit este să fie lăsată singură: să fie ţinută la distanţă de orice este mai bun, mai puternic sau superior, de orice care ar putea-o face să se simtă mică. îi este teamă de lumina şi aerul lumii spirituale, la fel cum oamenilor care au fost crescuţi în mizerie le este teamă să facă baie. Pe undeva are dreptate. Ştie că dacă o pătrunde lumina spirituală, atunci tot egocentrismul şi toată încăpăţînarea trebuie să fie ucise, şi ea este gata să lupte cu înverşunare ca să evite acest lucru.
V-aţi gîndit vreodată, cînd aţi fost copii, cît de amuzant ar fi dacă jucăriile voastre ar căpăta viaţă? Fi bine, să presupunem că aţi fi putut cu adevărat să le aduceţi la viaţă. Imaginaţi-vă că aţi transforma un soldat de plumb într-un omuleţ adevărat. Ar însemna să transformaţi plumbul în carne. Şi să presupunem că soldatului de plumb nu i-ar place schimbarea. Pe el nu îl interesează carnea; singurul lucru pe care-1 observă el este că plumbul este alterat. El crede că îl ucizi. El va face tot ce poate ca să împiedice lucrul acesta. Dacă ar sta în puterea lui, el nu s-ar lăsa transformat în om.
Nu ştiu ce aţi fi făcut cu acel soldat de plumb. Dar iată ce a făcut Dumnezeu: A doua Persoană din Dumnezeu, Fiul, a devenit El însuşi om, S-a născut în lume ca om adevărat — un om real de o anumită înălţime, cu păr de o anumită culoare, vorbind o anumită limbă, avînd o anumită greutate. Fiinţa Eternă, care cunoaşte totul şi care a creat întregul univers, nu numai că a devenit om, ci (înainte de aceasta) a fost un prunc, şi înainte de aceasta a fost un fetus în pîntecele unei femei. Dacă vreţi să vă daţi seama ce înseamnă aceasta, gîndiţi-vă cum v-ar place să deveniţi melci sau crabi.
Rezultatul acestui fapt a fost că a existat un om care a fost cu adevărat ceea ce au fost destinaţi să fie toţi oamenii: un om în care viaţa creată, derivată de la Mama sa, a acceptat să fie transformată complet şi perfect în viaţă născută. Creatura umană naturală din El a fost absorbită complet în Fiul divin. Astfel, într-un caz, omenirea a ajuns la ţintă, dacă putem spune aşa: a intrat în viaţa lui Cristos. Şi deoarece întreaga dificultate pentru noi constă în faptul că viaţa naturală trebuie, într-un sens, să fie „omorîtă”, El a ales o viaţă omenească în care era implicată la fiecare pas omorîrea dorinţelor Sale umane — sărăcie, neînţelegerea Lui de către propria familie, trădarea Sa de către unul dintre prietenii intimi, batjocorirea şi bătaia în mîinile poliţiei şi execuţia prin tortură. Şi după aceea, după ce a fost omorît în felul acesta — omorît în fiecare zi, într-un sens — creatura umană din El a revenit la viaţă, deoarece a fost unită cu Fiul divin. Omul din Cristos a înviat: nu numai Dumnezeul. Tocmai acesta a fost scopul. Pentru prima oară noi am văzut un om real. Un soldat de plumb — plumb adevărat, ca şi noi toţi ceilalţi — a devenit pe deplin viu, în toată splendoarea.
Ajungem acum, desigur, la un punct în care ilustraţia mea cu soldatul de plumb nu mai poate fi aplicată. în cazul adevăraţilor soldaţi de plumb sau al statuilor, dacă unul dintre ei ar căpăta viaţă, lucrul acesta nu ar avea nici o importanţă pentru ceilalţi, deoarece ei sînt separaţi. Dar fiinţele umane nu sînt aşa. Ele par separate datorită faptului că le vedem mergînd separat una de alta. Dar trebuie să ţinem seama că noi sîntem construiţi în aşa fel încît putem vedea numai momentul prezent. Dacă am putea vedea trecutul, cursul lucrurilor ar arăta diferit. A fost o vreme cînd orice om a făcut parte din mama sa şi (încă înainte de aceasta) din tatăl său; şi a fost o vreme cînd ei au făcut parte din bunicii lui. Dacă aţi putea vedea omenirea dispersată în felul acesta în timp, aşa cum o vede Dumnezeu, nu ar arăta ca o mulţime de lucruri separate între ele. Ar arăta ca un singur lucru care creşte — ca un pom foarte complicat. Fiecare individ ar apare legat de toţi ceilalţi. Dar nu numai atît. Indivizii nu sînt realmente separaţi de Dumnezeu, după cum nu sînt separaţi unul de altul. Orice bărbat, orice femeie şi orice copil din întreaga lume simte şi respiră în momentul acesta numai pentru că Dumnezeu „îl ţine în mişcare”, dacă putem spune aşa.
În consecinţă, cînd Cristos devine om, nu este ca şi cum tu te-ai putea transforma într-un anumit soldat de plumb. Este ca şi cum ceva care a afectat întotdeauna întreaga masă umană începe, la un moment dat, să afecteze întreaga masă umană într-un mod nou. Din momentul acela, efectul se răspîndeşte în întreaga omenire. Ii afectează pe oamenii care au trăit înainte de Cristos, cît şi pe cei care au trăit după El. îi afectează pe oamenii care nu au auzit niciodată de El. Este ca şi cum ai pune într-un pahar de apă un strop de ceva care dă o culoare sau un gust nou întregului conţinut. Desigur, nici una dintre aceste ilustraţii nu este perfectă. Dacă priveşti lucrurile în perspectivă, Dumnezeu este El însuşi, şi ceea ce face nu poate fi comparat cu nimic altceva. Cu greu te-ai putea aştepta să fie altfel.
Prin urmare, care este schimbarea pe care a produs-o El pentru întreaga masă umană? Iată care este: transformarea noastră în fii ai lui Dumnezeu, transformarea dintr-un lucru creat în unul născut, trecerea de la viaţa biologică temporară la viaţa „spirituală” atemporală a fost realizată pentru noi. Omenirea a fost „mîntuită” deja în principiu. Noi, indivizii, trebuie să ne însuşim această mîntuire. Dar lucrarea cu adevărat dificilă — partea pe care nu am fi putut-o face noi înşine — a fost făcută pentru noi. Noi nu am fi putut să ne înălţăm la viaţa spirituală prin propriile noastre eforturi; viaţa spirituală a coborît deja în rasa umană. Dacă ne vom deschide fiinţele pentru Omul în care viaţa spirituală a fost prezentă în mod plenar şi care, în ciuda faptului că este Dumnezeu, este şi om adevărat, El va face în noi lucrul acela, în locul nostru. Aduceţi-vă aminte ce am spus despre „infecţia bună”. Cineva din rasa noastră are această viaţă nouă: dacă ne apropiem de El, ne vom contamina şi noi de la El.
Desigur, lucrul acesta poate fi exprimat în multe feluri. Ai putea spune că Cristos a murit pentru păcatele noastre. Ai putea spune că Tatăl ne-a iertat deoarece Cristos a făcut pentru noi ceea ce ar fi trebuit să facem noi. Ai putea spune că am fost spălaţi în sîngele Mielului. Ai putea spune că Cristos a învins moartea. Toate aceste afirmaţii sînt adevărate. Dacă una dintre ele nu te atrage, las-o la o parte şi foloseşte formula care te atrage. Dar orice ai face, nu începe să te cerţi cu alţi oameni pentru că ei folosesc o formulă diferită de a ta.
- Infecţia bună
Încep acest capitol cerîndu-vâ să vă formaţi în minte o imagine clară. Imaginaţi-vă două cărţi care stau pe masă, una peste cealaltă. Este evident că cartea de jos o ţine pe cealaltă sus — o susţine. Datorită cărţii de jos, cartea de sus se află la, să zicem, cinci centimetri deasupra suprafeţei mesei, în loc să fie în contact cu masa. Să numim cartea de jos A, iar cea de sus B. Poziţia lui A determină poziţia lui B. Este clar? Să ne imaginăm acum — şi lucrul acesta nu se poate întîmpla în realitate, desigur, dar va fi util pentru ilustraţie — că amîndouă cărţile au fost în poziţia aceea din veşnicie. În cazul acesta, poziţia lui B ar fi rezultat întotdeauna din poziţia lui A. Dar în acelaşi timp, poziţia lui A nu ar fi putut exista înainte de poziţia lui B. Cu alte cuvinte, rezultatul nu vine după cauză. De obicei, desigur, rezultatul vine după cauză: întîi mănînci castraveţi şi după aceea ai indigestie. Dar lucrurile nu stau aşa cu toate cauzele şi cu toate rezultatele. Veţi vedea peste o clipă de ce cred eu că lucrul acesta este important.
Am spus în urmă cu cîteva pagini că Dumnezeu este o Fiinţă care conţine trei Persoane, şi cu toate acestea rămîne o singură Fiinţă, la fel cum un cub conţine şase pătrate, şi cu toate acestea rămîne un singur corp geometric. Dar de îndată ce încep să încerc să explic cum sînt legate aceste trei Persoane, eu trebuie să folosesc cuvinte care sună de parcă una dintre ele ar fi existat înaintea celorlalte. Prima Persoană este numită Tatăl şi cea de-a doua Fiul. Noi spunem că Prima o naşte sau o produce pe a doua; vorbim despre naştere şi nu facere, deoarece ceea ce produce Tatăl este de aceeaşi natură cu El. în sensul acesta, Tată este singurul cuvînt care trebuie folosit. Dar, din nefericire, lucrul acesta sugerează că El ar fi existat primul — la fel cum un tată uman există înainte de fiul său. Dar lucrurile nu stau aşa. Nu există înainte şi după în această privinţă. Şi tocmai acesta este motivul pentru care am petrecut timp încercînd să arăt clar cum un lucru poate fi sursa sau cauza sau originea altui lucru, fără ca să fi existat înainte de acesta. Fiul există deoarece Tatăl există: dar nu a existat un timp înainte ca Fatal să-L producă pe Fiul.
Poate că cel mai bun mod de a ne gîndi la aceasta este următorul: Eu v-am cerut să vă imaginaţi cele două cărţi şi probabil că cei mai mulţi vi le-aţi imaginat. Adică, v-aţi imaginat ceva şi ca rezultat aţi obţinut o imagine mintală. Este evident că actul de imaginare a fost cauza, iar imaginea mintală a fost rezultatul. Dar aceasta nu înseamnă că întîi aţi făcut actul de imaginare şi după aceea aţi obţinut imaginea. în momentul în care aţi făcut-o imaginea era deja acolo. Voinţa voastră v-a păstrat imaginea în gînd tot timpul. Şi totuşi, actul voinţei şi imaginea au început şi s-au sfirşit în exact acelaşi moment. Dacă ar fi existat o Fiinţă care a existat dintotdeauna şi care şi-a imaginat dintotdeauna un lucru, actul acela ar fi produs întotdeauna o imagine mintală; dar imaginea aceea ar fi la fel de eternă ca şi actul în sine.
Tot aşa trebuie să ne gîndim şi la Fiul, care provine din Tatăl, ca şi lumina de la o lampă, ca şi căldura de la foc, ca şi gîndurile de la minte. El este exprimarea de Sine a Tatălui — ceea ce are de spus Tatăl. Şi nu a existat niciodată un timp cînd El să nu o spună. Dar aţi observat ce s-a întîmplat? Toate aceste imagini cu lumina şi căldura fac să sune de parcă Tatăl şi Fiul ar fi două lucruri şi nu două Persoane, aşa încît, la urma urmei, imaginea Noului Testament despre Tatăl şi Fiul se dovedeşte a fi mult mai exactă decît orice altceva cu care am încerca să o înlocuim. Lucrul acesta se întîmpla întotdeauna cînd te îndepărtezi de cuvintele Bibliei. Poţi să te îndepărtezi de ele pentru o clipă, pentru a clarifica o anumită idee, dar întotdeauna trebuie să te întorci la ea. Bineînţeles că Dumnezeu ştie cum să Se descrie pe Sine mult mai bine decît ştim noi să-L descriem. El ştie că relaţia dintre Fată şi Fiu este mult mai asemănătoare cu relaţia dintre Prima şi a Doua Persoană decît orice alt lucru la care ne-am putea gîndi. Cel mai important lucru de ştiut este că între ei este o relaţie de dragoste. Tatăl îşi găseşte plăcere în Fiul; Fiul priveşte cu respect spre Tatăl Său.
Înainte de a trece mai departe, observaţi importanţa practică a acestui fapt. întîlneşti tot felul de oameni repetînd afirmaţia creştină că „Dumnezeu este dragoste”. Dar se pare că ei nu observă că aceste cuvinte, „Dumnezeu este dragoste”, nu au sens decît dacă Dumnezeu conţine cel puţin două Persoane. Dragostea este ceva ce o persoană are pentru alta. Dacă Dumnezeu ar fi o singură persoană, atunci înainte de a fi creat lumea El nu a fost dragoste. Desigur, lucrul la care se referă oamenii cînd spun că Dumnezeu este dragoste este ceva cu totul diferit: de fapt, ei spun că „dragostea este Dumnezeu”. Ei realmente cred că sentimentele noastre de dragoste, oricare ar fi ele si oricum ar lua naştere, si oricare ar fi rezultatele pe care le produc, trebuie să fie tratate cu mare respect. Poate că trebuie, dar afirmaţia aceasta este cu totul diferită de ceea ce înţeleg creştinii prin cuvintele: „Dumnezeu este dragoste”. Ei cred că activitatea vie şi dinamică a dragostei a avut loc în Dumnezeu din veşnicie şi a creat toate celelalte lucruri.
Probabil că aceasta este cea mai importantă diferenţă dintre creştinism şi toate celelalte religii: în creştinism, Dumnezeu nu este un lucru static — nici măcar o persoană statică — ci este dinamic, pulsează de activitate, este viaţă, este aproape un fel de dramă. Aproape că este, dacă nu veţi considera lipsit de respect ce spun, un fel de dans. Unirea dintre Tatăl şi Fiul este un lucru atît de concret, încît însăşi această unire este o Persoană, îmi dau seama că lucrul acesta este aproape de neconceput, dar gîndiţi-vă la el în felul următor. Ştiţi că între fiinţele umane, cînd se adună laolaltă în familie sau la club sau în altă parte, oamenii vorbesc despre „spiritul” acelei familii, al acelui club sau al acelei organizaţii. Ei vorbesc despre „spirit”, deoarece membrii individuali, cînd sînt laolaltă, îşi formează un mod particular de a vorbi şi de a se comporta, pe care nu le-ar fi avut dacă ar fi rămas separaţi. (Bineînţeles că această comportare colectivă poate să fie mai bună sau mai rea decît comportarea individuală.) Este ca şi cum ar fi luat fiinţă un fel de personalitate comună. Desigur, nu este o persoană reală: este doar ceva ce se aseamănă cu o persoană. Dar tocmai aceasta este una dintre diferenţele dintre Dumnezeu şi noi. Ceea ce rezultă din viaţa unită a Tatălui şi Fiului este o Persoană reală, este de fapt a Treia dintre cele trei Persoane care sînt Dumnezeu.
A treia Persoană este numită, în limbaj tehnic, Duhul Sfînt sau „spiritul” lui Dumnezeu. Nu vă îngrijoraţi şi nu fiţi surprinşi dacă descoperiţi că în mintea voastră El este mai vag sau mai nedefinit decît celelalte două Persoane. Cred că există un motiv pentru care trebuie să fie aşa. în viaţa creştină, de obicei noi nu privim la El: El acţionează întotdeauna prin noi. Dacă te gîndeşti la Tatăl ca la cineva care se află „acolo”, în faţa ta, şi la Fiul ca la cineva care este alături de tine, ajutîndu-te să te rogi, încercînd să te transforme într-un alt fiu al Tatălui, atunci trebuie să te gîndeşti la a treia Persoană ca la ceva dinăuntrul tău sau dinapoia ta. Poate că unii oameni vor găsi că este mai uşor să înceapă cu a treia Persoană şi să facă drumul invers. Dumnezeu este dragoste, şi dragostea aceea lucrează prin oameni — mai ales prin întreaga comunitate de creştini. Dar acest spirit al dragostei este, din veşnicie, o dragoste permanentă între Tatăl şi Fiul.
Şi acum, ce importanţă are faptul acesta? Are o importanţă mai mare decît orice în lume. întregul dans sau întreaga dramă sau întregul tipar al acestei vieţi tri-Personale trebuie să se desfăşoare în fiecare dintre noi: sau (forma reciprocă a afirmaţiei) fiecare dintre noi trebuie să intre în acel tipar, să-şi ia locul în acel dans. Nu există nici o altă cale spre fericirea pentru care am fost creaţi. Lucrurile bune cît şi cele rele, după cum ştiţi, se molipsesc printr-un fel de infecţie. Dacă vreţi să vă încălziţi, trebuie să staţi aproape de foc; dacă vreţi să vă udaţi, trebuie să intraţi în apă. Dacă vreţi bucurie, putere, pace, viaţă veşnică, trebuie să vă apropiaţi sau să intraţi chiar în lucrul care le are. Ele nu sînt un premiu pe care Dumnezeu ar putea, dacă ar vrea, să-1 dea oricui. Ele sînt un izvor de energie şi de frumuseţe, care izbucneşte chiar din centrul realităţii. Dacă eşti aproape de el, stropii lui te vor uda; dacă nu eşti aproape, vei rămîne uscat. Odată ce un om este unit cu Dumnezeu, cum s-ar putea să nu trăiască pentru totdeauna? Odată ce un om este separat de Dumnezeu, cum s-ar putea să nu se ofilească şi să nu moară?
Dar cum să te uneşti cu Dumnezeu? Cum este posibil ca noi să fim înglobaţi în această viaţă tri-Personală?
Vă aduceţi aminte că în capitolul 2 am vorbit despre naştere şi facere. Noi nu sîntem născuţi de Dumnezeu; noi sîntem doar făcuţi de El: în starea noastră naturală, noi nu sîntem fii ai lui Dumnezeu, ci (am putea spune) sîntem doar statui. Noi nu avem Zoe sau viaţa spirituală: avem doar Bios sau viaţa biologică care se epuizează şi care moare. Oferta pe care o face creştinismul este următoarea: Dacă noi îl lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrea, noi putem ajunge părtaşi ai vieţii lui Cristos. în felul acesta, vom fi părtaşi ai vieţii care a fost născută, nu făcută, care a existat dintotdeauna şi care va exista întotdeauna. Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Dacă sîntem părtaşi la această viaţă, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu. îl vom iubi pe Tatăl la fel ca şi Fiul, cu o dragoste pe care Duhul Sfînt o produce în noi. El a venit în lumea aceasta şi a devenit om, pentru ca să răspîndească la alţi oameni viaţa pe care o are El — prin ceea ce eu numesc o „infecţie bună”. Orice creştin trebuie să devină un mic Cristos. Acesta este singurul scop pentru a deveni creştini.
- Timp şi dincolo de timp
Este foarte greşit să spui că atunci cînd citeşti o carte nu este permis să „sari” peste vreun pasaj. Toţi oamenii cu spirit de discernămînt sar peste un pasaj atunci cînd ajung la un capitol pe care nu-1 văd folositor pentru ei. În capitolul acesta voi vorbi despre ceva care s-ar putea să le fie de folos unor cititori, dar care s-ar putea să le pară altora o complicaţie inutilă. Dacă faceţi parte din a doua categorie de cititori, sfatul meu este să nici nu vă bateţi capul cu acest capitol şi să treceţi direct la următorul.
În capitolul anterior a trebuit să ating subiectul rugăciunii, şi cîtă vreme lucrul acesta este încă proaspăt în minţile voastre şi în mintea mea, aş vrea să mă refer la o dificultate pe care o au unii cu privire la întreaga idee de rugăciune. Cineva a exprimat o în felul următor: „Eu pot crede în Dumnezeu, dar ce nu pot accepta este ideea că El ascultă cîteva sute de milioane de oameni care I se adresează toţi în acelaşi moment”. Am descoperit că foarte mulţi oameni au sentimentul acesta.
Acum, primul lucru pe care trebuie să-1 observăm este că ceea ce creează dificultatea este expresia în acelaşi moment. Cei mai mulţi dintre noi îşi pot imagina că Dumnezeu ascultă oricît de multe cereri, numai dacă ar veni una cîte una şi dacă El ar avea la dispoziţie un timp nesfîrşit. în spatele acestei dificultăţi stă de fapt ideea că Dumnezeu ar trebui să încadreze prea multe lucruri într-un singur moment din timp.
Ei bine, lucrul acesta se întîmplă cu noi cu toţi. Viaţa noastră ne vine clipă după clipă. O clipă dispare mai înainte ca să vină următoarea, şi în fiecare clipă se poate realiza foarte puţin. Aceasta este natura Timpului. Şi bineînţeles că tu şi eu avem tendinţa să considerăm că este de la sine înţeles că această succesiune a Timpului — acest aranjament de trecut, prezent şi viitor — nu este doar modul în care se desfăşoară viaţa noastră, ci modul în care există în realitate toate lucrurile. Noi avem tendinţa să presupunem că întregul univers şi Dumnezeu însuşi se deplasează întotdeauna de la trecut la viitor, la fel ca şi noi. Dar mulţi oameni învăţaţi nu sînt de acord cu ideea aceasta. Teologii au fost cei dintîi care au lansat ideea că unele lucruri nu sînt în Timp; mai tîrziu ideea a fost preluată de filozofi, iar acum oamenii de ştiinţă fac acelaşi lucru.
Este aproape cert că Dumnezeu nu este în Timp. Viaţa Lui nu constă din momente care se scurg unul după altul. Dacă un milion de oameni I se roagă Lui la ora 10:30 astă-seară, nu este nevoie ca El să-i asculte pe toţi în fracţiunea aceea de timp pe care noi o numim zece treizeci. Zece treizeci — şi orice alt moment de la începutul lumii — este întotdeauna Prezent pentru El. Dacă vrei, El are la dispoziţie toată veşnicia ca să asculte la rugăciunea înălţată într-o frîntură de secundă de un pilot cînd avionul lui se prăbuşeşte cuprins de flăcări.
Ştiu că lucrul acesta este dificil de înţeles. Permiteţi-mi să încerc să vă dau un alt exemplu, asemănător cu acesta. Să presupunem că eu scriu un roman. Eu scriu: „Măria a pus jos lucrul la care tricota; în clipa următoare s-a auzit o bătaie la uşă!” Pentru Măria, care trebuie să trăiască în timpul imaginar din povestirea mea, nu există nici un interval de timp între punerea lucrului jos şi auzirea bătăii în uşă. Dar eu, care sînt creatorul Măriei, nu trăiesc nicidecum în timpul acela imaginar. Între scrierea primei şi celei de-a doua jumătăţi a propoziţiei eu s-ar putea să stau jos trei ore şi să mă gîndesc fără încetare la Măria. Aş putea să mă gîndesc la Măria ca şi cum ea ar fi singurul personaj din carte şi aş putea să mă gîndesc oricît de mult, iar ceasurile pe care le-am petrecut astfel nu ar apare deloc în timpul Măriei (timpul din povestire).
Aceasta nu este o ilustraţie perfectă, dar s-ar putea să ne dea o idee despre ce cred eu că este adevărul. Dumnezeu nu este atras în curentul Timpului din acest univers, după cum nici autorul nu este atras în timpul imaginar din romanul său. Dumnezeu are o atenţie infinită rezervată pentru fiecare dintre noi. El nu trebuie să se ocupe de noi în masă. Eşti la fel de singur cu El ca şi cum ai fi singura persoană pe care a creat-o El. Cînd Cristos a murit, El a murit pentru tine individual, ca şi cum tu ai fi fost singurul om din întreaga lume.
Ilustraţia mea este deficitară în următoarea privinţă: În această ilustraţie, autorul iese dintr-un cadru temporal (cel al romanului) numai cînd intră într-un alt cadru temporal (cel real). Dar eu cred că Dumnezeu nu trăieşte într-un cadru temporal. Viaţa Lui nu se scurge o clipă după alta, ca şi a noastră: lucrurile nu stau aşa — El este încă în 1920 şi este deja în 1990. Viaţa Lui este El însuşi.
Dacă vă imaginaţi Timpul ca o linie dreaptă de-a lungul căreia trebuie să mergem, atunci trebuie să vi-L închipuiţi pe Dumnezeu ca întreaga pagină pe care este trasă linia. Noi trebuie să trecem de la un punct la altul: noi trebuie să părăsim punctul A înainte de a ajunge la B, şi nu putem ajunge la C decît după ce am părăsit B. Dumnezeu, de sus sau din afară sau dimprejur, conţine întreaga linie şi vede totul.
Merită să încercaţi să înţelegeţi ideea, deoarece ea îndepărtează unele dificultăţi aparente ale creştinismului. înainte de a deveni creştin, una dintre obiecţiile mele a fost următoarea: Creştinii spun că Dumnezeul etern, care este pretutindeni şi care menţine întregul univers în mişcare, a devenit cîndva om. Ei bine, mi-am spus eu, cum a continuat universul să funcţioneze cînd Dumnezeu a fost copil mic sau cînd a dormit? Cum a putut El să fie Dumnezeu care cunoaşte totul şi în acelaşi timp om care îi întreabă pe ucenicii Săi: „Cine M-a atins?” Observaţi că dificultatea stă în cuvintele care exprimă timpul: „Cînd era copil”, sau „în acelaşi timp”. Cu alte cuvinte, eu am presupus că viaţa lui Cristos ca Dumnezeu se desfăşura în timp şi că viaţa Eui ca omul Isus din Palestina a fost o scurtă perioadă din acel timp — la fel cum perioada de serviciu militar a fost o perioadă mai scurtă scoasă din viaţa mea totală.
Şi acesta este modul în care probabil că gîndim cei mai mulţi dintre noi în privinţa aceasta. Noi ni-L imaginăm pe Dumnezeu trecînd printr-o perioadă cînd viaţa Lui umană era încă de domeniul viitorului, urmînd apoi o perioadă cînd a fost trăită în prezent şi trecînd mai departe la o perioadă cînd a putut privi în urmă spre ea ca spre ceva de domeniul trecutului. Probabil că aceste idei nu corespund cu nimic din realitate. Nu poţi încadra viaţa pămîntească a lui Cristos din Palestina în nici o relaţie temporală cu viaţa Lui ca Dumnezeu dincolo de spaţiu şi timp. După părerea mea, este un adevăr atemporal cu privire la Dumnezeu că natura umană şi experienţa umană de slăbiciune, de somn şi de ignoranţă sînt incluse oarecum în întreaga Lui viaţă divină. Din punctul nostru de vedere, această viaţă umană a lui Cristos s-a desfăşurat într-o anumită perioadă din istoria lumii noastre (de la anul 1 d.Cr. pînă la răstignire). De aceea, noi ne-o imaginăm ca pe o perioadă din însăşi istoria existenţei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are istorie. El este prea complet şi cu desăvîrşire real ca să poată avea o istorie. A avea istorie înseamnă, desigur, pierderea unei părţi a realităţii tale (deoarece s-a scurs deja în trecut) şi înseamnă lipsa unei părţi (deoarece încă este în viitor): înseamnă, de fapt, să nu ai nimic în afară de un prezent neînsemnat, care s-a dus mai înainte ca să poţi vorbi despre el. Chiar şi noi sperăm ca într-o zi să nu ne mai împărţim existenţa în felul acesta.
Apare o altă dificultate dacă noi credem că Dumnezeu există în timp. Oricine care crede în Dumnezeu crede că El ştie ce vom face tu şi eu mîine. Dar dacă El ştie că eu voi face cutare şi cutare lucru, cum se poate să fiu liber să fac altceva? Ei bine, dificultatea apare din concepţia noastră că Dumnezeu progresează la fel ca şi noi de-a lungul liniei timpului: singura diferenţă fiind că El poate vedea în viitor, în timp ce noi nu putem vedea în viitor. Ei bine, dacă acesta ar fi adevărul, dacă Dumnezeu ar vedea dinainte faptele noastre, ar fi foarte greu să înţelegem cum am putea fi liberi să nu le facem. Dar să presupunem că Dumnezeu este în afara şi deasupra liniei Timpului. În cazul acesta, ceea ce noi numim „mîine” este vizibil pentru El la fel ca şi ceea ce numim „astăzi”. Toate zilele sînt „Acum” pentru El. El nu îşi aminteşte că ai făcut anumite lucruri ieri; El te vede că le faci, deoarece deşi tu ai pierdut ziua de ieri, El nu a pierdut-o. El nu „prevede” lucrurile pe care le vei face mîine; El te vede făcîndu-le, deoarece, deşi „mîine” încă nu a ajuns la tine, „mîine” este la El. Tu nu presupui că acţiunile tale din clipa aceasta ar fi mai puţin libere deoarece Dumnezeu ştie ce faci. Ei bine, El cunoaşte acţiunile tale de mîine în exact acelaşi mod — deoarece El este deja în „mîine” şi te poate vedea. într-un sens, El nu cunoaşte acţiunile tale decît după ce le-ai făcut; dar momentul cînd le vei face este deja „acum” pentru El.
Ideea aceasta m-a ajutat mult pe mine. Dacă nu vă ajută, daţi-i pace. Este o idee creştină în sensul că mulţi creştini mari şi înţelepţi au acceptat-o şi că nu există în ea nimic contrar creştinismului. Dar nu este în Biblie sau în vreunul dintre credeuri. Poţi fi un creştin foarte bun fără să o accepţi sau poţi nici măcar să nu te gîndeşti deloc la această problemă.
- Dumnezeul în trei persoane
Capitolul anterior s-a ocupat de diferenţa dintre naştere şi facere. Un om dă naştere unui copil, dar nu poate face decît o statuie. Dumnezeu îl naşte pe Cristos, dar El îi face pe oameni. Spunînd aceasta, eu am ilustrat numai o idee cu privire la Dumnezeu, şi anume că ceea ce naşte Dumnezeu Tatăl este Dumnezeu, ceva de aceeaşi natură cu El însuşi. În sensul acesta, este ca şi un tată uman care naşte un fiu. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. De aceea va trebui să încerc să explic ceva mai mult.
Mulţi oameni spun astăzi: „Eu cred într-un Dumnezeu, dar nu într-un Dumnezeu personal”. Ei au sentimentul că acel ceva misterios care este îndărătul tuturor lucrurilor trebuie să fie mai mult decît o persoană. Creştinii sînt de acord cu aceasta. Dar creştinii sînt singurii care oferă o idee despre cum este acea fiinţă care este dincolo de personalitate. Toţi ceilalţi oameni, deşi ei spun că Dumnezeu este dincolo de personalitate, cred de fapt că El este ceva impersonal: cu alte cuvinte, ceva mai puţin decît personal. Dacă cauţi ceva suprapersonal, ceva mai mult decît o persoană, atunci nu ai de ales între creştinism şi celelalte concepţii, deoarece numai creştinismul oferă o asemenea idee.
Unii oameni cred că după viaţa aceasta, sau poate după cîteva vieţi, sufletele umane vor fi „absorbite” în Dumnezeu. Dar cînd încearcă să explice ce înţeleg prin aceasta, ei par să creadă că absorbirea fiinţei noastre în Dumnezeu este la fel ca şi absorbirea unui lucru material în altul. Ei spun că este ca şi un strop de apă care se pierde în mare. Desigur, aceasta marchează sfîrşitul stropului de apă. Dacă acest lucru se întîmplă cu noi, atunci a fi absorbit înseamnă a înceta să exişti. Numai creştinii au o concepţie despre felul în care sufletele umane pot să fie asimilate în viaţa lui Dumnezeu şi totuşi să rămînă ele însele — de fapt, să fie cu mult mai mult decît înainte ele însele.
V-am atras atenţia că teologia este practică. întregul scop pentru care existăm noi este să fim asimilaţi în viaţa lui Dumnezeu. Ideile greşite cu privire la viaţa aceea vor face mai dificil lucrul acesta. Şi acum, pentru cîteva minute, trebuie să vă cer să mă urmăriţi cu mare atenţie.
Ştiţi că în spaţiu vă puteţi mişca în trei direcţii — la stînga sau la dreapta, înainte sau înapoi, în sus sau în jos. Orice direcţie este una din aceste trei sau un compromis între ele. Ele sînt numite cele trei dimensiuni ale spaţiului. Observaţi următorul lucru. Dacă folosiţi o singură dimensiune, puteţi trage numai o linie dreaptă. Dacă folosiţi două dimensiuni, puteţi desena o figură: să zicem, un pătrat. Pătratul este alcătuit din patru linii drepte. Să mergem un pas mai departe. Dacă aveţi trei dimensiuni, puteţi construi ceea ce numim un corp solid: să zicem, un cub — ceva ca şi un zar sau ca şi o bucată de zahăr. Cubul este alcătuit din şase pătrate.
Înţelegeţi care este ideea? O lume cu o singură dimensiune ar fi o linie dreaptă. Într-o lume cu două dimensiuni continui să ai linii drepte, dar multe linii drepte alcătuiesc o figură plană. într-o lume cu trei dimensiuni, continui să ai figuri plane, dar multe asemenea figuri alcătuiesc un corp solid. Cu alte cuvinte, cu cît avansezi spre nivele mai reale şi mai complicate, nu renunţi la lucrurile pe care le-ai găsit la nivelele mai simple: continui să le ai, dar ele sînt combinate în moduri noi — în moduri pe care nu ţi le-ai fi putut imagina dacă ai fi cunoscut numai nivelele mai simple.
Modul în care creştinismul îl descrie pe Dumnezeu implică acelaşi principiu. Nivelul uman este un nivel simplu şi relativ fără conţinut. La nivelul uman, fiecare persoană este o fiinţă şi oricare două persoane sînt două fiinţe separate — întocmai cum într-o lume cu două dimensiuni (să zicem, o foaie de hîrtie) un pătrat este o figură şi oricare două pătrate sînt două figuri separate. în planul divin continui să găseşti personalităţi, dar aici le întîlneşti combinate în moduri noi, pe care noi, cei care nu trăim la nivelul acela, nu ni le putem imagina. în dimensiunea lui Dumnezeu, dacă putem spune astfel, întîlneşti o fiinţă care este trei Persoane şi totuşi rămîne o singură Fiinţă, la fel cum un cub este şase pătrate şi totuşi rămîne un singur cub. Desigur, noi nu ne putem imagina plenar o Fiinţă de felul acela: la fel cum, dacă noi am fi creaţi în aşa fel încît să percepem numai două dimensiuni ale spaţiului, nu ne-am putea imagina în mod adecvat un cub. Dar ne putem forma o idee vagă cu privire la această Fiinţă. Cînd facem aceasta, pentru prima oară în vieţile noastre, atunci obţinem o idee pozitivă, oricît de vagă ar fi ea, despre ceva suprapersonal — ceva mai mult decît o persoană. Este ceva ce nu ne-am fi putut închipui niciodată şi totuşi, ceva ce atunci cînd ne-a fost descris aproape că avem sentimentul că ar fi trebuit să ne putem imagina, deoarece se potriveşte atît de bine cu toate lucrurile pe care le cunoaştem deja.
Aţi putea întreba: „Dacă nu ne putem imagina o Fiinţă tri-Personală, ce rost are să vorbim despre ea?” Ei bine, n-are rost să vorbim despre ea. Important este însă să fim asimilaţi în acea viaţă tri-Personală, şi lucrul acesta poate începe oricînd — chiar acum, dacă vreţi.
Ce vreau să spun prin aceasta? Un creştin de rînd îngenunchează şi rosteşte o rugăciune. El încearcă să intre în contact cu Dumnezeu. Dar dacă el este creştin, el ştie că ceea ce-l determină să se roage este de asemenea Dumnezeu: am putea spune că Dumnezeu vorbeşte înăuntrul lui. Dar el ştie de asemenea că orice cunoaştere reală a lui Dumnezeu vine prin Cristos, Omul care a fost Dumnezeu — Cristos este alături de el, ajutîndu-1 să se roage, rugîndu-Se pentru el. înţelegeţi ce se întîmplă? Omul se roagă lui Dumnezeu — Dumnezeu este ţinta pe care încearcă să o atingă. Dumnezeu este de asemenea înăuntrul omului şi îl impulsionează — este puterea care îl motivează. Dumnezeu este de asemenea calea sau podul peste care este împins să treacă pentru a-şi atinge ţinta. În felul acesta, întreaga viaţă întreită a Fiinţei tri-Personale se desfăşoară în dormitorul acela obişnuit unde un om de rînd îşi rosteşte rugăciunile. Omul este atras într-un gen superior de viaţă — ceea ce eu numesc Zoe sau viaţă spirituală: el este atras în Dumnezeu, este atras de Dumnezeu, în timp ce rămîne totuşi el însuşi.
Aşa a început teologia. Oamenii ştiau deja despre Dumnezeu într-un mod vag. A venit apoi un om care a pretins că este Dumnezeu; nu a fost genul de om pe care-1 poţi socoti nebun. El i-a făcut pe oameni să creadă în El. Ei L-au întîlnit din nou după ce au văzut cum a fost omorît. Şi apoi, după ce au format o mică societate sau comunitate, ei L-au descoperit pe Dumnezeu şi înăuntrul lor: călăuzindu-i, făcîndu-i în stare să facă lucruri pe care nu le puteau face înainte. Şi cînd au analizat toate acestea, ei au văzut că au ajuns la definiţia creştină a Dumnezeului tri-personal.
Definiţia aceasta nu este ceva ce am născocit noi; teologia este, într-un sens, cunoaştere experimentală. Religiile simple sînt cele care sînt născocite. Cînd eu spun că este o cunoaştere experimentală „într-un sens”, vreau să spun prin aceasta că în anumite privinţe este ca şi celelalte ştiinţe experimentale, dar nu în toate privinţele. Dacă eşti un geolog care studiază roci, trebuie să te duci la roci şi să găseşti rocile. Iniţiativa este în totalitate de partea ta. Rocile nu pot să te ajute şi nici să te împiedice. Să presupunem însă că eşti un zoolog şi că vrei să fotografiezi animale sălbatice în cadrul lor natural. Lucrul acesta este diferit de studiul rocilor. Animalele sălbatice nu vor veni la tine: dar ele pot fugi de tine. Dacă nu stai foarte liniştit, ele vor fugi. începe să existe o fărîmă de iniţiativă de partea lor.
Să trecem la un nivel mai înalt. Să presupunem că vrei să cunoşti pe un om. Dacă el este hotărît să nu te lase, nu-1 vei putea cunoaşte. Trebuie să-i cîştigi încrederea. în cazul acesta, iniţiativa este împărţită în mod egal — este nevoie de doi oameni ca să realizeze o prietenie.
Cînd este vorba de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iniţiativa este de partea Lui. Dacă El nu Se revelează pe Sine, nimic din ce poţi face tu nu-ţi va permite să-L cunoşti. Şi, de fapt, El Se revelează unor oameni în mai mare măsură decît altora — nu pentru că ar avea favoriţi, ci pentru că Îi este imposibil să Se reveleze unui om ale cărui minte şi caracter sînt într-o stare nepotrivită. La fel cum lumina soarelui, deşi nu are favoriţi, nu poate fi reflectată de o oglindă prăfuită la fel de bine ca şi de o oglindă curată.
Am putea formula ideea aceasta în alt fel, spunînd că în timp ce în celelalte ştiinţe instrumentele pe care le foloseşti sînt exterioare omului (instrumente cum sînt microscoapele sau telescoapele), instrumentul prin care îl vezi pe Dumnezeu este întreaga ta fiinţă. Dacă eul omului nu este păstrat curat şi strălucitor, îl vei vedea pe Dumnezeu neclar — la fel cum ai vedea Luna dacă ai privi printr-un telescop murdar. Acesta este motivul pentru care popoarele sălbatice au religii sălbatice: ele s-au uitat la Dumnezeu prin lentile murdare.
Dumnezeu Se poate revela pe Sine aşa cum este în realitate numai unor oameni reali. Aceasta nu înseamnă doar oameni care sînt buni în mod individual, ci oameni care sînt uniţi într-un trup, iubindu-se unii pe alţii, ajutîndu-se unii pe alţii, arătîndu-L pe Dumnezeu unii altora. Aşa a intenţionat Dumnezeu să fie omenirea; ca şi cîntăreţii dintr-o orchestră, ca şi organele dintr-un trup.
În consecinţă, singurul instrument cu adevărat adecvat pentru a învăţa despre Dumnezeu este întreaga comunitate creştină, aşteptîndu-L unită. Comunitatea creştină este, ca să zicem aşa, echipamentul tehnic pentru această ştiinţă — echipamentul de laborator. Acesta este motivul pentru care toţi aceşti oameni, care la fiecare cîţiva ani vin cu un patent de religie simplificată ca să înlocuiască tradiţia creştină, nu fac decît să-şi irosească timpul. La fel ca şi un om care, deşi nu are nici un instrument în afară de un binoclu vechi, încearcă să-i contrazică pe toţi astronomii. Poate că el este deştept — s-ar putea să fie mai deştept decît unii astronomi adevăraţi, dar el nu îşi acordă nici o şansă. Peste doi ani toată lumea va fi uitat complet de el, dar adevărata ştiinţă continuă să progreseze.
Dacă creştinismul ar fi ceva născocit de noi, este cert că l-am putea face mai uşor. Dar nu este. în ceea ce priveşte simplitatea, noi nu putem concura cu oamenii care inventează religii. Cum am putea să concurăm cu ei? Noi avem de-a face cu un Fapt real. Bineînţeles că oricine poate născoci o religie simplă, dacă nu are fapte reale de care trebuie să ţină seama.
- Facere şi naştere
Toată lumea mi-a atras atenţia să nu vă spun ce urmează să vă spun în această ultimă carte. Toţi îmi spun că „cititorul de rînd nu vrea teologie; dă-i doar religie simplă şi practică”. Am respins sfatul lor. Eu nu cred că cititorii de rînd sînt atît de naivi. Teologie înseamnă „ştiinţa despre Dumnezeu”, şi eu cred că orice om care vrea să se gîndească la Dumnezeu cîtuşi de puţin ar vrea să aibă idei cît mai clare şi cît mai exacte despre El. Nu sînteţi copii: de ce să fiţi trataţi ca nişte copii?
Dintr-un punct de vedere, înţeleg de ce unii oameni simt repulsie faţă de teologie. îmi amintesc de o împrejurare cînd am ţinut o prelegere la R.A.F. (Royal Air Force — Forţele Aeriene Regale, în Anglia; n.tr.), şi un ofiţer bătrîn şi îndărătnic s-a ridicat şi a spus: „Eu nu am ce face cu tot ce ne-aţi spus. Dar eu sînt un om religios. Eu ştiu că există un Dumnezeu. Eu L-am simţit: cînd eram singur în deşert, noaptea; misterul acela extraordinar. Şi tocmai acesta este motivul pentru care eu nu cred toate dogmele şi formulele frumos aranjate despre El. Pentru oricine care a cunoscut realitatea, toate acestea par atît de mărunte, de pedante şi de nereale!”
Într-un sens, am fost de acord cu omul acela. Eu cred că probabil el a avut o experienţă reală cu Dumnezeu în deşert. Cînd a trecut de la experienţa aceea la crezul creştin, eu cred că el realmente a trecut de la ceva real la ceva mai puţin real. în acelaşi sens, dacă un om a privit o dată Atlanticul de pe ţărm, şi după aceea se duce şi priveşte o hartă a Atlanticului, el trece de la ceva real la ceva mai puţin real: el trece de la valuri reale la o bucată de hîrtie colorată. Dar tocmai aici este ideea importantă. Noi recunoaştem că harta nu este decît o hîrtie colorată, dar sînt două lucruri care trebuie avute în gînd cu privire la ea. În primul rînd, ea este bazată pe ceea ce au observat sute şi mii de oameni care au navigat pe Atlanticul real. În sensul acesta, ea este sprijinită de nenumărate experienţe la fel de reale ca şi cea pe care ai putea s-o trăieşti tu pe ţărm; dar spre deosebire de aceasta, în timp ce experienţa ta ar fi un crîmpei izolat, harta potriveşte laolaltă toate experienţele individuale diferite. în al doilea rînd, dacă vrei să mergi undeva, harta este absolut necesară. Cîtă vreme te mulţumeşti cu plimbări pe plajă, ceea ce zăreşti tu este mult mai plăcut decît să priveşti la o hartă. Dar dacă vrei să mergi în America, harta îţi va fi de mult mai mare folos decît plimbările pe plajă.
Teologia este ca şi harta. A învăţa doar doctrinele creştine şi a medita doar la ele, fără a merge mai departe, este mai puţin real şi atrăgător decît ceea ce a trăit ofiţerul în deşert. Doctrinele nu sînt Dumnezeu: ele sînt numai un fel de hartă. Dar harta este bazată pe experienţa a sute de oameni, care au avut realmente legături cu Dumnezeu — experienţe în comparaţie cu care orice emoţii şi sentimente pioase pe care le-am putea avea noi sînt foarte elementare şi foarte confuze. În al doilea rînd, dacă vrei să mergi mai departe, trebuie să foloseşti harta. Vedeţi, ceea ce s-a întîmplat cu ofiţerul din deşert se poate să fi fost real şi înălţător, dar nu a rezultat nimic din experienţa aceea. Ea nu duce nicăieri. Nu te determină la nici o acţiune. De fapt, acesta este motivul pentru care o religie vagă — să-L simţi pe Dumnezeu în natură, şi aşa mai departe — este atît de atrăgătoare. Este numai emoţii, fără nici o acţiune din partea ta; este ca şi cum ai privi valurile de pe ţărm. Dar studiind Atlanticul în felul acesta nu vei ajunge niciodată în America şi nici nu vei obţine viaţa veşnică prin simplul fapt că ai simţit prezenţa lui Dumnezeu în flori sau în muzică. De asemenea, nu vei ajunge nicăieri nici dacă doar priveşti la hartă fără să ieşi pe mare. Dar pe mare nu vei fi în siguranţă fără hartă.
Cu alte cuvinte, teologia este practică: mai ales acum. Mai demult, cînd era mai puţină educaţie şi mai puţine discuţii, poate că era posibil să treci prin viaţă cu cîteva idei simple despre Dumnezeu. Dar lucrurile nu mai stau aşa. Toată lumea citeşte, toată lumea aude discuţii. în consecinţă, dacă nu iei seama la teologie, aceasta nu va însemna că tu nu vei avea idei despre Dumnezeu. înseamnă că vei avea o mulţime de idei greşite — idei false, încîlcite sau învechite. Multe dintre ideile despre Dumnezeu care sînt avansate astăzi ca noutăţi sînt doar idei pe care teologii le-au încercat în urmă cu multe secole şi pe care le-au respins. A crede în religia populară a Angliei moderne înseamnă regres — este ca şi cum ai crede că pămîntul este plat.
Ideea la modă astăzi despre creştinism este aceasta: că Isus Cristos a fost un mare învăţător moral şi că dacă am urma sfaturile Lui am putea instaura o ordine socială mai bună şi am putea evita un alt război. Ei bine, dacă nu vă supăraţi, lucrul acesta este adevărat. Dar el nu îţi spune nici pe departe întregul adevăr despre creştinism şi nu are nici o importanţă practică.
Este adevărat că dacă am urma sfatul lui Cristos am trăi curînd într-o lume mai fericită. Dar nu trebuie să mergi nici măcar pînă la Cristos. Dacă noi am fi făcut ce ne-au spus Platon, Aristotel sau Confucius, am trăi acum într-o lume mult mai bună. Şi atunci? Noi nu am urmat niciodată sfaturile marilor învăţători. De ce să începem acum? Doar pentru că El este cel mai mare învăţător moral? Dar lucrul acesta face şi mai puţin probabil ca noi să urmăm învăţăturile Lui. Dacă nu putem învăţa lecţiile elementare, este oare probabil că le vom învăţa pe cele mai avansate? Dacă creştinismul nu este decît o doză în plus de sfaturi bune, atunci creştinismul nu are nici o importanţă. N-am dus lipsă de sfaturi bune în ultimele patru mii de ani. Cîteva sfaturi în plus nu au nici o importanţă.
Dar de îndată ce priveşti la orice scrieri cu adevărat creştine, descoperi că ele vorbesc despre ceva cu totul diferit de această religie populară. Ele îţi spun că Cristos este Fiul lui Dumnezeu (orice ar însemna aceasta). Ele îţi spun că aceia care îşi pun încrederea în El pot deveni şi ei Fii ai lui Dumnezeu (orice ar însemna aceasta). Ele spun că moartea Lui ne-a mîntuit de păcatele noastre (orice ar însemna aceasta).
Nu are nici un rost să te plîngi că aceste afirmaţii sînt prea dificile. Creştinismul pretinde că ne vorbeşte despre o altă lume, despre ceva de dincolo de lumea pe care o putem pipăi, auzi şi vedea. Poţi crede că afirmaţia aceasta este falsă; dar dacă este adevărată, este cert că va fi dificil să înţelegem ceea ce ne spune — cel puţin la fel de dificil ca şi fizica modernă şi pentru acelaşi motiv.
Ideea din creştinism care constituie şocul cel mai mare este afirmaţia că prin ataşarea noastră la Cristos noi „devenim Fii ai lui Dumnezeu”. Cineva ar putea întreba: „Oare nu sîntem noi deja Fii ai lui Dumnezeu? Faptul că Dumnezeu este Fatal nostru este una dintre ideile creştine principale”. Ei bine, într-un anumit sens, nu încape îndoială că noi sîntem deja fii ai lui Dumnezeu. Vreau să spun prin aceasta că Dumnezeu ne-a adus în fiinţă, ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi, şi în sensul acesta El este ca un tată. Dar cînd Biblia vorbeşte despre faptul că noi „devenim” Fii ai lui Dumnezeu, este evident că trebuie să aibă în vedere ceva diferit. Lucrul acesta ne aduce la însuşi miezul teologiei.
Unul dintre credeuri spune că Cristos este Fiul lui Dumnezeu, „născut, nu făcut”; şi adaugă: „născut din Tatăl Său mai înainte de toate lumile”. Vă rog să notaţi cît se poate de clar că afirmaţia aceasta nu are nimic de-a face cu faptul că Cristos S-a născut pe pămînt ca om şi că a fost fiul unei fecioare. Nu ne gîndim acum la naşterea din fecioară. Ne gîndim la ceva ce s-a întîmplat înainte ca natura să fi fost creată, înainte să fi început timpul, „înainte de toate lumile” Cristos a fost născut, nu făcut. Ce înseamnă aceasta?
Care este diferenţa? A naşte înseamnă a deveni părinte. Cînd naşti, produci ceva de acelaşi fel cu tine însuţi. Un om dă naştere la copii de om, un castor dă naştere la pui de castor, iar o pasăre dă naştere la ouă din care vor ieşi pui de pasăre. Dar cînd faci ceva, ceea ce faci este diferit de tine însuţi. O pasăre face un cuib, castorul face un dig, omul face un aparat de radio — sau el poate să facă ceva care să se asemene mai mult cu sine decît un aparat de radio: să zicem, o statuie. Dacă este un sculptor suficient de priceput, el poate face o statuie care să se asemene foarte mult cu un om adevărat. Dar, desigur, nu este un om adevărat, ci doar se aseamănă cu omul. Nu poate respira, nu poate gîndi. Nu este vie.
Am spus acestea pentru a lămuri primul lucru. Ceea ce naşte Dumnezeu este Dumnezeu, la fel cum ceea ce naşte omul este om. Ceea ce creează Dumnezeu nu este Dumnezeu, după cum ceea ce face omul nu este om. Acesta este motivul pentru care oamenii nu sînt Fii ai lui Dumnezeu în sensul în care este Cristos. Ei pot fi ca şi Dumnezeu în anumite privinţe, dar ei nu sînt de aceeaşi natură cu El. Ei sînt mai mult ca nişte statui sau ca nişte portrete ale lui Dumnezeu.
O statuie are înfăţişarea unui om, dar nu este vie. În acelaşi sens, omul are (într-un sens pe care-1 voi explica) „înfăţişarea” lui Dumnezeu, sau este asemănător cu El, dar el nu are felul de viaţă pe care o are Dumnezeu. Să luăm mai întîi prima idee: asemănarea omului cu Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu este asemănător cu El. Spaţiul se aseamănă cu El prin imensitatea lui: nu în sensul că mărimea spaţiului este de aceeaşi natură cu mărimea lui Dumnezeu, ci în sensul că este un fel de simbol al mărimii lui Dumnezeu, o traducere a ei în termeni nespirituali. Materia se aseamănă cu Dumnezeu prin faptul că are energie: iarăşi, energia fizică este de o natură diferită de puterea lui Dumnezeu. Lumea vegetală este asemănătoare cu Dumnezeu deoarece are viaţă şi El este un „Dumnezeu viu”. Dar viaţa, în sensul acesta biologic, nu este acelaşi lucru cu viaţa care este în Dumnezeu: este numai un simbol sau o umbră a ei. Cînd ajungem la animale, găsim alte feluri de asemănare pe lîngă viaţa biologică. Activitatea intensă şi fertilitatea insectelor, de exemplu, este o primă asemănare vagă cu activitatea neîncetată şi cu creativitatea lui Dumnezeu. La mamiferele superioare întîlnim începuturile unei afecţiuni instinctive. Aceasta nu este identică cu dragostea care există în Dumnezeu, dar se aseamănă cu ea — în sensul în care un peisaj desenat pe o foaie de hîrtie se aseamănă cu peisajul real. Când ajungem la om, pe treapta cea mai înaltă a creaţiei, întîlnim cea mai completă asemănare cu Dumnezeu pe care o cunoaştem. (S-ar putea să existe în alte lumi creaturi care se aseamănă mai mult cu Dumnezeu decît omul, dar nu le cunoaştem.) Omul nu numai că are viaţă, ci el iubeşte şi gîndeşte: viaţa biologică a atins în el cel mai înalt nivel cunoscut.
Dar ceea ce nu are omul, în starea lui naturală, este viaţa spirituală — genul superior şi diferit de viaţă care există în Dumnezeu. Noi folosim acelaşi cuvînt, viaţă, pentru amîndouă, dar dacă crezi că din această cauză amîndouă trebuie să fie de aceeaşi natură, este ca şi cum ai crede că „mărimea” spaţiului este de aceeaşi natură cu „mărimea” lui Dumnezeu, în realitate, diferenţa dintre viaţa biologică şi viaţa spirituală este atît de importantă, încît eu le voi dâ două nume diferite. Viaţa biologică, pe care o primim prin natură şi care (la fel ca toate celelalte lucruri din natură) are o tendinţă permanentă de a se altera şi de a se descompune, aşa încît poate fi menţinută numai prin subvenţii permanente din partea naturii, sub formă de aer, apă, hrană etc, este Bios. Viaţa spirituală, care este în Dumnezeu din veşnicie şi care a creat tot universul natural, este Zoe (în limba greacă, acest cuvînt înseamnă literal „viaţă”). Desigur, Bios are o anumită asemănare palidă sau simbolică cu Zoe: dar este numai o asemănare ca şi între o fotografie şi un loc real sau între o statuie şi un om. Un om care s-a schimbat de la a avea Bios la a avea Zoe înseamnă că trece printr-o schimbare la fel de mare ca şi statuia care a fost schimbată din piatră cioplită în om real.
Tocmai aceasta este esenţa creştinismului. Lumea aceasta este atelierul unui mare sculptor. Noi sîntem statuile şi se zvoneşte prin atelier că într-o zi unele dintre noi vor căpăta viaţă.
- Credinţa
Aş vrea să încep prin a spune ceva la care să ia aminte fiecare. Iată ce: Dacă acest capitol nu înseamnă nimic pentru tine, dacă ţi se pare că încearcă să răspundă la întrebări pe care nu ţi le-ai pus niciodată, nici nu-l citi. Nu te deranja. În creştinism există anumite lucruri care pot fi înţelese din afară, înainte de a deveni creştin. Dar sînt multe lucruri care nu pot fi înţelese decît după ce ai parcurs o distanţă oarecare pe calea creştină. Aceste lucruri sînt pur practice, deşi nu par să fie. Ele sînt îndrumări cu privire la abordarea anumitor încrucişări de drumuri şi obstacole în călătorie, şi ele nu par să aibă sens decît atunci cînd omul a ajuns în acele situaţii. Ori de cîte ori găseşti în scrierile creştine afirmaţii cărora nu le vezi sensul, nu-ţi face probleme. Lasă-le în pace. Va veni o zi, poate peste cîţiva ani, cînd vei înţelege dintr-o dată sensul afirmaţiei. Dacă l-am putea înţelege acum, probabil că ne-ar face doar rău.
Desigur, toate aceste lucruri pledează împotriva mea. Lucrul pe care voi încerca să-1 explic în acest capitol poate să mă depăşească. S-ar putea să cred că am ajuns undeva, cînd de fapt eu încă nu am ajuns. Singurul lucru pe care pot să-1 fac este să le cer creştinilor învăţaţi să mă urmărească cu atenţie şi să-mi spună dacă greşesc; pe ceilalţi îi sfătuiesc să ia cu rezerve ceea ce le spun — ca pe ceva ce le este oferit, pentru că s-ar putea să le fie de ajutor, nu pentru că sînt sigur că am dreptate.
Încerc să vorbesc despre credinţă în al doilea sens al cuvîntului, sensul mai înalt. Am spus în capitolul precedent că problema credinţei în acest sens se pune după ce un om a încercat cît a putut mai bine să aplice în viaţă virtuţile creştine şi a văzut că eşuează, după ce a descoperit că şi ceea ce l-ar putea da înapoi lui Dumnezeu Îi aparţinea deja lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el îşi descoperă falimentul. Iarăşi, ceea ce-L interesează pe Dumnezeu nu sînt doar acţiunile noastre. Ceea ce-L interesează pe El este ca noi să fim creaturi de o anumită calitate — să fim aşa cum ne-a vrut El — creaturi aflate într-un anumit raport cu El. Nu adaug: „şi aflate într-un anumit raport unul cu altul”, deoarece lucrul acesta este inclus: dacă eşti într-o relaţie bună cu El, în mod inevitabil vei fi într-o relaţie bună şi cu semenii tăi, la fel cum dacă toate spiţele unei roţi sînt potrivite bine în butuc şi în obadă este cert că vor fi în poziţie corectă una faţă de cealaltă. Cîtă vreme omul se gîndeşte la Dumnezeu ca la un examinator care i-a dat să scrie o anumită lucrare scrisă sau se gîndeşte la El ca la partea opusă într-un contract oarecare — cîtă vreme se gîndeşte la pretenţii şi revendicări între sine şi Dumnezeu — încă nu este în relaţie bună cu El. El înţelege greşit ce este el şi ce este Dumnezeu. Şi nu poate intra într-o relaţie corectă cu Dumnezeu pînă cînd nu a descoperit realitatea propriului său faliment.
Cînd spun „a descoperit”, eu mă refer realmente la o descoperire, nu doar să repeţi un lucru ca un papagal. Bineînţeles că orice copil, dacă i se dă un anumit gen de educaţie religioasă, va învăţa curînd să spună că noi nu putem să-I oferim lui Dumnezeu ceva care să nu fie deja al Lui şi că noi descoperim că nu reuşim nici măcar să-I oferim un lucru fără să reţinem ceva şi pentru noi. Cînd vorbesc despre o descoperire reală, mă refer la faptul de a descoperi realmente, din experienţă proprie, că lucrul acesta este adevărat.
În sensul acesta, noi nu putem descoperi eşecul nostru de a împlini legea lui Dumnezeu, decît dacă încercăm din răsputeri (şi chiar şi atunci falimentăm). Dacă nu încercăm cu adevărat, orice am spune, vom avea totdeauna în minte ideea că dacă am încerca mai tare am putea reuşi să fim cu desăvîrşire buni. Astfel, într-un anumit sens, calea de întoarcere la Dumnezeu este calea efortului moral, calea încercării din răsputeri. Dar într-un alt sens, tocmai lipsa de încercare este cea care ne aduce acasă. Toate încercările duc la un moment vital cînd te întorci spre Dumnezeu şi-I spui: „Tu trebuie să faci aceasta. Eu nu pot”. Vă implor, nu începeţi să vă întrebaţi singuri: „Am ajuns oare la momentul acela?” Nu vă opriţi ca să începeţi să vă cercetaţi gîndurile să vedeţi dacă vine momentul acela. Faptul acesta îl pune pe om pe un drum greşit. Cînd în viaţa noastră se petrec lucrurile cele mai importante, în momentul acela adeseori noi nu ştim ce se petrece.
Un om nu-şi spune de obicei: „Grozav. Cresc!” Numai cînd se uită în urmă, îşi dă seama că s-a întîmplat ceva şi recunoaşte că faptul acela este ceea ce oamenii numesc „creştere”. Poţi vedea faptul acesta chiar şi în lucruri simple. Este foarte probabil că un om care începe să se concentreze să vadă dacă va adormi, va rămîne treaz. In acelaşi fel, lucrul despre care vorbesc acum poate să nu se petreacă la toată lumea într-o sclipire de moment — ca şi în cazul Sf. Pavel sau al lui Bunyan: se poate să fie atît de treptat încît nimeni să nu poată indica o anumită oră sau un anumit an. Ceea ce are importanţă este natura schimbării în sine, nu ce simţim noi în timp ce schimbarea are loc. Este schimbarea de la a fi încrezători în propriile noastre eforturi la o stare în care sîntem disperaţi după ce am încercat să facem ceva noi înşine şi lăsăm totul în seama lui Dumnezeu.
Îmi dau seama că aceste cuvinte, „Să lăsăm în seama lui Dumnezeu”, pot fi înţelese greşit, dar pentru moment ele trebuie să rămînă aşa. Sensul în care un creştin lasă ceva în seama lui Dumnezeu este că el îşi pune toată încrederea în Cristos: se încrede în faptul că Isus Cristos va împărtăşi cu el într-un fel oarecare ascultarea umană perfectă pe care a împlinit-o de la naştere pînă la răstignire: că Cristos îl va face pe om tot mai asemănător cu Sine şi, într-un sens, va scoate un bine din deficienţele luir în limbaj creştin, El ne va face părtaşi calităţii sale de Fiu, ne va face asemănători cu Sine, „Fii ai lui Dumnezeu”. în „Cartea a IV-a” voi încerca să analizez în mai mare detaliu înţelesul acestor cuvinte. Dacă vreţi, puteţi spune că Isus Cristos ne oferă ceva pentru nimic: El ne oferă chiar totul pentru nimic, într-un sens, întreaga viaţă creştină constă din acceptarea acestei oferte remarcabile. Dar dificultatea constă în atingerea punctului în care să recunoaştem că nu am făcut şi nu putem să facem nimic. Ceea ce ne-ar fi plăcut nouă ar fi fost ca Dumnezeu să ia în considerare părţile noastre bune şi să le ignore pe cele rele. Iarăşi, putem spune că nici o ispită nu este biruită pînă cînd nu încetăm să încercăm să o biruim — pînă cînd nu aruncăm prosopul. Dar nu poţi „înceta să încerci”, în modul potrivit şi pentru motivul potrivit, decît după ce ai încercat din răsputeri. într-un alt sens, dacă lăsăm totul în seama lui Cristos, aceasta nu înseamnă că noi încetăm să încercăm. A ne încrede în El înseamnă, desigur, să încercăm să facem tot ce spune El. Nu ar avea nici un sens să spui că te încrezi într-o persoană, dacă nu ţii seama de sfatul ei. Astfel, dacă te-ai predat pe tine însuţi cu adevărat lui Dumnezeu, din aceasta trebuie să rezulte că încerci să-L asculţi. Dar încerci într-un mod nou, mai puţin îngrijorat, fără să faci aceste lucruri ca să fii mîntuit, ci tocmai pentru că El a început deja să te mîntuiască. Nu cu speranţa că vei ajunge în cer, ca o răsplată pentru acţiunile tale, ci dorind în mod inevitabil să acţionezi într-un anumit mod, pentru că un crîmpei de cer este deja în tine.
Creştinii au dezbătut de multe ori dacă ceea ce-1 duce pe creştin acasă sînt faptele bune sau credinţa în Cristos. Eu nu am dreptul să dezbat asemenea probleme dificile, dar mie mi se pare că este ca şi cum ai întreba care lamă a foarfecei este cea mai necesară. Un efort moral serios este singurul lucru care te va aduce la punctul de a fi gata să arunci prosopul. Credinţa în Cristos este singurul lucru care te salvează din disperare cînd ajungi la punctul acela: şi din această credinţă în El trebuie să se nască în mod inevitabil fapte bune.
Sînt două parodii ale adevărului, de care diferite grupuri de creştini, în trecut, i-au acuzat pe alţi creştini că le-ar crede: poate că aceste parodii ne fac să înţelegem adevărul mai clar. Un grup era acuzat că ar spune: „Faptele bune sînt singurul lucru care contează. Cea mai bună faptă bună este caritatea. Cel mai nobil fel de caritate este dăruirea de bani. Cel mai bun lucru este să dai bani pentru Biserică. De aceea, dă-ne nouă 100.000 de lei şi noi vom purta de grijă”. Răspunsul la această absurditate, desigur, este că faptele bune făcute pentru un asemenea motiv, făcute cu ideea că cerul poate fi cumpărat, nu ar fi nicidecum fapte bune, ci doar speculaţii comerciale. Celălalt grup era acuzat că ar spune: „Credinţa este singurul lucru care contează. în consecinţă, dacă ai credinţă, nu contează ce faci. Păcătuieşte, tinere, distrează-te, şi Cristos va avea grijă ca păcatul să nu aibă nici un efect în final”. Răspunsul la această absurditate este că, dacă ceea ce numeşti „credinţa” ta în Cristos nu înseamnă să iei aminte la ce spune El, atunci nu este nicidecum credinţă — nu este nici credinţă, nici încredere în El, ci doar o acceptare intelectuală a unei teorii despre El.
Biblia pare să rezolve problema cînd pune cele două lucruri laolaltă într-o singură propoziţie surprinzătoare. Prima jumătate este: „Duceţi pînă la capăt mîntuirea voastră, cu frică şi cutremur” — afirmaţie care pare să arate că totul depinde de noi şi de faptele noastre bune; dar a doua jumătate continuă: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi” — afirmaţie care pare să arate că Dumnezeu face totul, iar noi nu facem nimic. Mă tem că acesta este genul de lucruri cu care sîntem confruntaţi în creştinism. Sînt nedumerit, dar nu sînt surprins. Vedeţi, noi încercăm acum să înţelegem şi să separăm în compartimente complet izolate ceea ce face Dumnezeu şi ceea ce face omul cînd Dumnezeu şi omul lucrează împreună. Desigur, începem să credem că este ca şi atunci cînd doi oameni lucrează împreună, aşa încît poţi spune: „El a făcut lucrul acesta şi eu l-am făcut pe celălalt”. Dar un asemenea mod de gîndire este deficitar. Dumnezeu nu este aşa. El este înăuntrul tău şi în afara ta: chiar dacă am putea înţelege ce a făcut fiecare, nu cred că am putea exprima lucrul acela în limbaj omenesc. In încercarea de a exprima lucrul acesta, diferite biserici spun lucruri diferite. Dar vei descoperi că acele biserici care insistă cu cea mai mare tărie asupra importanţei faptelor bune îţi spun că ai nevoie de credinţă; iar cele care insistă cu cea mai mare tărie asupra credinţei îţi spun să faci fapte bune. Nu voi intra mai adînc în acest subiect.
Sînt convins că toţi creştinii vor fi de acord cu mine cînd spun că deşi creştinismul, la prima vedere, s-ar părea că se ocupă numai de moralitate, numai de îndatoriri şi reguli, de vinovăţie şi virtute, el te conduce mai departe, te scoate din toate aceste lucruri şi te duce la ceva dincolo de ele. Zărim un crîmpei dintr-o ţară în care nimeni nu vorbeşte despre acele lucruri, decît poate în glumă. Toţi sînt plini de ceea ce noi numim bunătate, aşa cum o oglindă este plină de lumină. Dar ei nu o numesc bunătate. Ei nu îi dau nici un nume. Ei nici nu se gîndesc la ea. Ei sînt prea ocupaţi uitîndu-se la sursa de la care vine. Dar aceasta este aproape de stadiul cînd drumul trece peste hotarul lumii noastre. Ochii nimănui nu pot vedea prea departe dincolo de punctul acela, dar ochii multor oameni pot vedea mai departe decît ai mei.
- Credinţa
Trebuie să vorbesc în capitolul acesta despre ceea ce creştinii numesc credinţă. În general vorbind, cuvîntul credinţă poate să fie folosit de creştini în două sensuri sau la două nivele diferite şi de aceea le voi aborda pe rînd. In primul sens înseamnă pur şi simplu crez — a accepta sau a considera adevărate doctrinele creştinismului. Lucrul acesta este destul de simplu. Dar ceea ce îi nedumereşte pe oameni — sau, cel puţin, ceea ce m-a nedumerit pe mine — este faptul că creştinii privesc credinţa în sensul acesta ca pe o virtute. M-am întrebat cum este posibil să fie o virtute — ce este moral sau imoral în a crede sau a nu crede un set de afirmaţii? Este evident, îmi spuneam eu, că orice om întreg la minte acceptă sau respinge o afirmaţie nu pentru că vrea sau nu, ci pentru că dovezile i se par veritabile sau nu. Dacă el ar greşi cu privire la corectitudinea dovezilor, aceasta nu ar însemna că el este un om rău, ci doar că nu este prea deştept. Iar dacă el ar crede că dovezile sînt inadecvate şi cu toate acestea şi-ar impune să creadă ceva, în ciuda dovezilor, lucrul acesta ar fi pur şi simplu stupid.
Ei bine, eu continui să am această părere. Dar iată ce nu am înţeles atunci — şi ce mulţi alţi oameni încă nu pot înţelege. Eu am presupus că dacă mintea omenească acceptă la un moment dat un lucru ca fiind adevărat, va continua în mod automat să-1 socotească adevărat, pînă cînd apare vreun motiv serios pentru reconsiderare. De fapt, eu am presupus că mintea omenească este guvernată în întregime de raţiune. Dar lucrurile nu stau aşa. De exemplu, raţiunea mea este convinsă cu desăvîrşire de dovezi veritabile că anestezicele nu mă asfixiază şi că nişte chirurgi bine pregătiţi nu încep operaţia decît după ce pacientul este inconştient. Dar aceasta nu schimbă faptul că atunci cînd ei mă pun pe masă şi îmi pun pe faţă masca lor oribilă, o panică copilărească se declanşează înăuntrul meu. încep să mă gîndesc că mă voi asfixia şi mi-e teamă că ei vor începe să mă taie înainte de a fi anesteziat complet. Cu alte cuvinte, îmi pierd credinţa în anestezice. Nu raţiunea este cea care îmi fură credinţa: dimpotrivă, credinţa mea este bazată pe raţiune. Imaginaţia şi emoţiile sînt cele care îmi fură credinţa. Bătălia este dată între credinţă şi raţiune, de o parte, şi emoţii şi imaginaţie, de cealaltă parte.
Dacă vă gîndiţi bine, veţi găsi zeci de situaţii ca aceasta. Un bărbat ştie, pe baza unor dovezi foarte solide, că o fată frumoasă pe care o cunoaşte este o mincinoasă, că nu poate păstra un secret şi că nu ar trebui să aibă încredere în ea; dar cînd este singur cu ea, mintea lui pierde credinţa în fărîma aceea de informaţie şi începe să se gîndească: „Poate că va fi altfel de data asta”, şi iarăşi se face de rîs şi îi spune ceva ce nu ar fi trebuit să-i spună. Simţurile şi emoţiile lui au nimicit credinţa în ceea ce ştia de fapt că este adevărat. Sau luaţi, dacă vreţi, cazul unui băiat care învaţă să înoate. Raţiunea lui ştie perfect de bine că un corp omenesc nesprijinit nu se scufundă neapărat în apă: el a văzut zeci de oameni care plutesc şi care înoată. Dar întreaga problemă este dacă el va putea continua să creadă lucrul acesta atunci cînd instructorul lui îşi va retrage mîinile şi îl va lăsa fără sprijin în apă — sau dacă va înceta să creadă, dacă va fi cuprins de frică şi se va scufunda.
Exact acelaşi lucru se petrece cu creştinismul. Eu nu îi cer nimănui să accepte creştinismul, dacă raţiunea lui îi spune că cea mai mare parte a dovezilor sînt împotriva lui. Nu acesta este punctul în care intră în joc credinţa. Dar să presupunem că raţiunea lui a decis deja că majoritatea dovezilor sînt în favoarea creştinismului. Vă pot spune prin ce va trece omul acela în următoarele cîteva săptămîni. Va veni un moment cînd va primi o veste rea, cînd va fi în necaz sau cînd va fi în mijlocul mai multor oameni care nu cred şi, dintr-o dată, emoţiile lui se vor ridica şi vor porni un fel de război fulger împotriva credinţei lui. Sau va veni un moment în care va dori o femeie, cînd va vrea să spună o minciună, cînd se va simţi foarte mulţumit de sine, cînd va avea un prilej să cîştige mai mulţi bani într-uri mod care nu este tocmai cinstit: va veni un moment în care lui i-ar fi foarte convenabil dacă creştinismul nu ar fi adevărat. Şi iarăşi dorinţele şi emoţiile lui vor fi acelea care vor declanşa războiul fulger. Nu mă refer la momente în care apar noi dovezi veritabile împotriva creştinismului. Acestea trebuie să fie examinate şi este o problemă cu totul diferită. Acum vorbesc despre momentele cînd o simplă emoţie se ridică împotriva credinţei.
În sensul în care am folosit aici cuvîntul, credinţa este arta de a rămîne lîngă lucrurile pe care raţiunea le-a acceptat cîndva, de a fi statornic în ciuda emoţiilor schimbătoare, pentru că emoţiile se vor schimba, indiferent care motive le acceptă raţiunea. Ştiu lucrul acesta din experienţă. Acum cînd sînt creştin, am uneori stări sufleteşti cînd tot creştinismul pare foarte improbabil: dar cînd am fost ateu am avut stări sufleteşti în care creştinismul părea extraordinar de probabil. Răzvrătirea emoţiilor împotriva eului tău real vor veni în orice caz. Acesta este motivul pentru care credinţa este o asemenea virtute necesară: dacă nu înveţi să îţi controlezi stările sufleteşti cînd „ies din linie”, nu vei putea fi un creştin veritabil şi nici măcar un ateu veritabil, ci doar o făptură care fluctuează, ale cărei crezuri depind în realitate de starea vremii sau de starea digestiei sale. În consecinţă, trebuie să facem exerciţii de antrenament în dezvoltarea deprinderii noastre de a crede.
Primul pas este recunoaşterea faptului că stările tale sufleteşti se schimbă. Următorul este să te asiguri că, dacă ai acceptat cîndva creştinismul, doctrinele lui principale trebuie să fie aduse în fiecare zi, pentru un timp oarecare, înaintea gîndirii tale conştiente. Acesta este motivul pentru care sînt atît de importante pentru viaţa creştină rugăciunile zilnice, citirea zilnică a Bibliei şi mersul la biserică. Noi trebuie să ne aducem permanent aminte ce credem. Nici această credinţă şi nici alta nu vor rămîne în mod automat vii în minte. Ele trebuie să fie hrănite. De fapt, dacă ai examina o sută de oameni care şi-au pierdut credinţa în creştinism, mă întreb cîţi dintre aceştia au renunţat la creştinism din motive raţionale, deoarece au fost convinşi raţional de neadevărul acestuia? Oare nu au alunecat încet cei mai mulţi dintre ei?
Trebuie acum să mă întorc la al doilea sens al credinţei, la sensul mai înalt: şi acesta este cel mai dificil lucru pe care l-am abordat vreodată. Aş vrea să-1 abordez întorcîndu-mă înapoi la subiectul umilinţei. Vă aduceţi aminte că am spus că primul pas către umilinţă este să-ţi dai seama că eşti mîndru. Vreau să adaug acum că următorul pas este să încerci cu seriozitate să pui în practică virtuţile creştine. O săptămînă nu este de ajuns. Lucrurile merg adesea ca pe aţă în prima săptămînă. încearcă şase săptămîni. în intervalul acela s-ar putea să fi căzut înapoi la punctul de unde ai pornit sau chiar mai jos, dar vei fi descoperit cîteva adevăruri importante cu privire la tine însuţi. Nici un om nu ştie cît este de rău decît atunci cînd a încercat din răsputeri să fie bun.
O idee ridicolă circulată în prezent este că oamenii buni nu ştiu ce înseamnă să fii ispitit. Aceasta este o minciună evidentă. Numai aceia care încearcă să se împotrivească ispitei ştiu cît de puternică este aceasta. La urma urmei, afli care este puterea armatei germane dacă lupţi împotriva ei, nu dacă te predai şi capitulezi. Afli care este tăria vîntului dacă încerci să mergi împotriva lui, nu dacă te aşezi jos. Un om care cedează în faţa unei ispite după cinci minute nu ştie cît de intensă ar fi fost aceasta peste o oră. Acesta este motivul pentru care, într-un sens, oamenii răi ştiu foarte puţine despre răutate. Ei au trăit la adăpost prin faptul că au cedat întotdeauna. Noi nu vom descoperi niciodată tăria impulsului rău dinăuntrul nostru decît atunci cînd vom încerca să luptăm împotriva lui: Cristos, pentru că El a fost singurul om care nu a cedat niciodată în faţa ispitei, este de asemenea singurul om care cunoaşte pe deplin ce înseamnă să fii ispitit — singurul care cunoaşte realitatea completă. Foarte bine. Principalul lucru pe care-1 învăţăm dintr-o încercare serioasă de a pune în aplicare virtuţile creştine este că falimentăm. Dacă a crezut cineva că Dumnezeu ne pune la un fel de examen, şi că noi am putea primi note bune dacă le-am merita, ideea aceea trebuie spulberată. Dacă a crezut cineva că poţi face un fel de tîrg — că noi am putea să respectăm partea noastră de contract şi să-L facem astfel dator pe Dumnezeu să o respecte pe a Lui, aşa cum este drept — ideea aceasta trebuie spulberată.
Cred că orice om care are o credinţă în Dumnezeu, are în minte ideea examenului sau a tîrgului, pînă cînd devine creştin. Primul rezultat al creştinismului real este că spulberă ideea aceasta. Cînd văd că este spulberată, unii oameni cred că aceasta înseamnă că creştinismul este falimentar şi îl abandonează. Se pare că ei îşi închipuie că Dumnezeu este foarte naiv! De fapt, desigur, El ştie totul despre aceasta. Unul dintre lucrurile pe care creştinismul are menirea să le facă este să spulbere ideea aceasta. Dumnezeu a aşteptat momentul în care vei descoperi că este imposibil să ajungi să meriţi o notă de trecere la examen sau să poţi să-L faci pe El să-ţi datoreze ceva.
După aceea urmează o altă descoperire. Orice înzestrare pe care o ai, puterea ta de a gîndi sau de a-ţi mişca mîinile şi picioarele, îţi este dată de Dumnezeu. Dacă ţi-ai dedica fiecare moment din viaţă în exclusivitate pentru a-L sluji pe El, nu ai putea să-1 dai nimic care, într-un sens, să nu fi fost deja al Lui. Am să-ţi spun cum stau lucrurile cînd noi vorbim despre a face ceva pentru Dumnezeu sau despre a-I dărui ceva lui Dumnezeu. Este ca şi cum un copil mic s-ar duce la tatăl lui şi i-ar spune: „Tăticule, dă-mi douăzeci de lei ca să-ţi cumpăr un cadou de ziua ta”. Desigur, tatăl îi dă banii şi este plăcut impresionat de cadoul copilului. Totul este foarte bine şi foarte frumos, dar numai un idiot ar crede că tatăl este îndatorat cu douăzeci de lei în această tranzacţie. După ce omul a făcut aceste două descoperiri, Dumnezeu poate lucra cu adevărat în el. Abia atunci începe adevărata viaţă. Omul este treaz de acum. Acum putem trece să vorbim despre credinţă în al doilea sens.
- Speranţa
Speranţa este una dintre virtuţile teologice. Aceasta înseamnă că o continuă aşteptare a lumii viitoare nu este (aşa cum cred unii oameni moderni) o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Nu înseamnă că trebuie să acceptăm lumea actuală aşa cum este. Dacă citiţi istoria, veţi descoperi că creştinii care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sînt tocmai aceia care s-au gîndit cel mai mult la lumea viitoare. Apostolii înşişi, care au pornit pe jos ca să convertească Imperiul Roman, marii bărbaţi care au făurit Evul Mediu, evanghelicii englezi care au abolit comerţul cu sclavi, toţi aceştia şi-au lăsat urmele pe Pămînt tocmai pentru că minţile lor au fost preocupate de Cer. Numai de cînd creştinii au încetat în mare măsură să se mai gîndească la lumea viitoare, numai de atunci încoace au devenit atît de ineficienţi în lumea aceasta. Ţintiţi spre Cer şi pămîntul vă va fi dat „pe deasupra”: ţintiţi spre pămînt şi nu veţi primi nici pămîntul şi nici cerul. Pare să fie o regulă ciudată, dar ceva de felul acesta poate fi observat şi în alte lucruri. Sănătatea este o mare binecuvîntare, dar în momentul cînd îţi faci din sănătate unul dintre obiectivele tale principale, începi să devii capricios şi îţi închipui că ceva nu este în ordine cu tine. Vei dobîndi sănătate numai dacă vei fi interesat mai mult de alte lucruri — mîncare, jocuri, muncă, relaxare, aer liber. La fel, noi nu vom salva civilizaţia cîtă vreme civilizaţia este principalul nostru obiectiv. Trebuie să învăţăm să vrem altceva mai mult.
Cei mai mulţi dintre noi găsesc că este foarte dificil să dorească „Cerul” — cu excepţia sensului în care „Cerul” înseamnă reîntîlnirea prietenilor care au murit. Un motiv pentru care lucrul acesta este dificil este că noi nu am fost educaţi în privinţa aceasta: toată educaţia pe care o primim tinde să ne fixeze minţile asupra acestei lumi. Un alt motiv este că atunci cînd un adevărat dor după Cer este prezent în noi, noi nu îl recunoaştem. Majoritatea oamenilor, dacă ar fi învăţat cu adevărat să-şi cerceteze inimile, ar şti că ei vor, şi încă cu tărie, ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Sînt în lumea aceasta tot felul de lucruri care oferă să-ţi dea lucrul acela, dar ele nu pot niciodată să-şi ţină promisiunea pînă la capăt. Dorinţele care se nasc în noi cînd ne îndrăgostim pentru prima oară sau cînd ne gîndim pentru prima dată la o ţară străină sau cînd abordăm pentru prima oară un subiect care ne interesează, sînt dorinţe pe care nici căsătoria, nici călătoriile şi nici învăţătura nu le pot satisface cu adevărat. Nu vorbesc acum despre ceea ce am numi în mod obişnuit căsătorii nereuşite, călătorii nereuşite sau cariere ştiinţifice ratate. Vorbesc despre cele mai bune realizări posibile. Este ceva ce am întrezărit în acel prim moment de dor, ceva ce se pierde în realitate. Cred că toţi înţelegeţi ce vreau să spun. Soţia poate fi o soţie bună, hotelurile şi priveliştile pot să fie excelente, chimia poate să fie un domeniu foarte interesant: dar ceva ne-a scăpat. Există două modalităţi greşite şi una corectă de a aborda acest fapt.
(1) Calea nebunului. El dă vina pe lucruri. El îşi petrece toată viaţa gîndindu-se că dacă şi-ar fi luat altă soţie sau dacă ar fi mers într-o călătorie mai scumpă sau orice altceva, atunci ar fi capturat acel misterios ceva după care tînjim cu toţii. Cei mai mulţi dintre oamenii bogaţi plictisiţi şi nemulţumiţi din lume fac parte din această categorie. Ei îşi petrec vieţile mergînd de la o femeie la alta (prin divorţuri), de pe un continent pe altul, de la un hobby la altul, crezînd întotdeauna că acesta din urmă este în sfîrşit lucrul pe care l-au dorit, dar sînt dezamăgiţi întotdeauna.
(2) Calea „omului rezonabil” ajuns la dezamăgire. El îşi spune curînd că totul a fost o iluzie. „Bineînţeles că simţi aşa cînd eşti tînăr,” spune el, „dar cînd ajungi la vîrsta mea, încetezi să mai cauţi capătul curcubeului.” De aceea, el se resemnează şi învaţă să nu aştepte prea mult şi reprimă acea parte a fiinţei sale care obişnuia, cum ar spune el, „să ceară luna de pe cer”. Desigur, acesta este un drum mai bun decît primul şi îl face pe om mult mai fericit şi mai puţin supărător pentru societate. El tinde să-1 facă pe om mărginit şi plin de sine (el este capabil să le fie superior celor pe care-i numeşte „adolescenţi”), dar, în ansamblu, el se descurcă destul de bine. Ar fi cea mai bună poziţie pe care am putea-o lua dacă omul nu ar trăi veşnic. Dar să presupunem că fericirea infinită există cu adevărat, că ne aşteaptă. Să presupunem că poţi ajunge cu adevărat la capătul curcubeului. În cazul acesta, ar fi păcat să afli prea tîrziu (la o clipă după moarte) că presupusa noastră „judecată sănătoasă” a înăbuşit în noi capacitatea de a ne bucura de acea adevărată fericire.
(3) Calea creştină. Creştinul spune: „Creaturile nu se nasc cu dorinţe decît dacă există posibilitatea de satisfacere a acelor dorinţe. Un copil simte foame: ei bine, există un lucru numit mîncare. O răţuşcă vrea să înoate: ei bine, există un lucru numit apă. Oamenii simt o dorinţă sexuală: ei bine, există un lucru numit sex. Dacă descopăr în mine o dorinţă pe care nu o poate satisface nici o experienţă din lumea aceasta, cea mai probabilă explicaţie este că eu am fost creat pentru o altă lume. Dacă nici una dintre plăcerile mele pămînteşti nu o poate satisface, aceasta nu dovedeşte că universul este o fraudă. Probabil că plăcerile pămînteşti nu au fost menite să o satisfacă, ci doar să o stîrnească, să sugereze lucrul real. Dacă este aşa, eu trebuie să am grijă, pe de-o parte, să nu dispreţuiesc niciodată sau să fiu nerecunoscător pentru aceste binecuvîntări pămînteşti şi, pe de altă parte, să nu le confund niciodată cu realitatea a cărei copie sau ecou sau miraj sînt ele. Trebuie să păstrez vie în mine dorinţa după ţara mea adevărată, pe care nu o voi găsi decît după moarte; nu trebuie niciodată să o las să fie acoperită de zăpadă sau dată deoparte; trebuie să-mi fac din ea principalul obiectiv al vieţii, să mă silesc spre ţara aceea şi să-i ajut pe alţii să facă acelaşi lucru”.
Nu are rost să vă îngrijoraţi din pricina glumeţilor care încearcă să ridiculizeze speranţa creştină cu privire la „Cer”, spunînd că ei nu vor „să-şi petreacă veşnicia cîntînd la harpă”. Răspunsul care trebuie să le fie dat unor asemenea oameni este că dacă ei nu pot înţelege cărţile scrise pentru adulţi, ar trebui nici să nu vorbească despre ele. Toate figurile de stil biblice (harpe, coroane, aur etc.) sînt, desigur, o încercare simbolică de a exprima inexprimabilul. Instrumentele muzicale sînt menţionate deoarece pentru mulţi oameni (nu pentru toţi) muzica este singurul lucru cunoscut în viaţa prezentă care sugerează cu cea mai mare vigoare extazul şi infinitul. Coroanele sînt menţionate pentru a sugera faptul că cei care sînt uniţi cu Dumnezeu în veşnicie vor fi părtaşi la splendoarea, la puterea şi la bucuria Lui. Aurul este menţionat pentru că sugerează eternitatea Cerului (aurul nu rugineşte) şi valoarea lui enormă. Oamenii care iau aceste simboluri în sens literal ar putea la fel de bine să creadă că atunci cînd Cristos ne-a spus să fim ca porumbeii, a vrut să spună că noi trebuie să depunem ouă.
- Dragostea
Am spus într-un capitol anterior că sînt patru virtuţi „cardinale” şi trei virtuţi „teologice”. Cele trei virtuţi teologice sînt credinţa, nădejdea şi dragostea. Ne vom ocupa de credinţă în ultimele două capitole. În capitolul 7 ne-am ocupat în parte de dragoste, dar acolo ne-am concentrat asupra acelei părţi a dragostei care este numită iertare. Aş vrea acum să spun mai multe lucruri.
Mai întîi, cu privire la înţelesul cuvîntului. Cuvîntul folosit original de teologi a fost „caritate”, care acum a ajuns să însemne doar ceea ce numim „binefacere” — adică, a le dărui săracilor. La început, cuvîntul a avut un sens mult mai larg. (Puteţi înţelege cum a ajuns să aibă sensul modern. Dacă un om are „caritate”, dărnicia faţă de săraci este unul dintre cele mai vizibile lucruri pe care le face, şi oamenii au ajuns să vorbească de parcă acesta ar fi singurul înţeles al carităţii. La fel s-a întîmplat şi cu cuvîntul „rimă” — care este cel mai evident lucru în legătură cu poezia; în final, oamenii au ajuns să înţeleagă prin „poezie” doar rimă şi nimic mai mult.) Caritate înseamnă „Dragoste, în sensul creştin”. Dar dragostea, în sensul creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a voinţei; este acea stare a voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care trebuie să învăţăm să o avem şi faţă de ceilalţi.
În capitolul despre iertare am arătat că dragostea noastră pentru noi înşine nu înseamnă că ne place de noi înşine. Înseamnă doar că ne dorim binele. În acelaşi sens, dragostea creştină (sau caritatea) pentru aproapele nostru este un lucru complet diferit de afecţiune. Nouă „ne place” sau „avem afecţiune” pentru unii oameni, iar pentru alţii nu avem afecţiune. Este important să înţelegem că această „afecţiune” naturală nu este nici păcat şi nici virtute, după cum faptul că îţi place sau nu o mîncare nu este un păcat sau o virtute. Este doar un fapt. Desigur, ceea ce facem cu această atitudine poate fi un lucru păcătos sau virtuos.
Afecţiunea naturală pentru anumiţi oameni face să ne fie mai uşor să fim „caritabili” faţă de ei. Prin urmare, este datoria noastră normală să încurajăm afecţiunile noastre — să „ne placă” de oameni pe cît posibil (la fel cum este de datoria noastră să ne încurajăm să ne placă exerciţiul fizic sau mîncarea sănătoasă) — nu pentru că această atitudine în sine este virtutea dragostei, ci pentru că o ajută. Pe de altă parte, este de asemenea necesar să fim foarte atenţi ca nu cumva afecţiunea noastră faţă de o persoană să ne facă necaritabili sau chiar nedrepţi faţă de alţii. Sînt cazuri cînd faptul că ne place de o anumită persoană este în conflict cu dragostea noastră faţă de acea persoană. De exemplu, o mamă care-şi iubeşte la nebunie copilul poate fi tentată de afecţiunea ei naturală să-1 „răsfeţe”; adică, să-şi satisfacă propriile impulsuri afective primejduind adevărata fericire de mai tîrziu a copilului.
Dar cu toate că această simpatie naturală ar trebui să fie încurajată în mod normal, ar fi foarte greşit să credem că pentru a deveni caritabili trebuie să încercăm să producem sentimente de afecţiune. Unii oameni au un temperament „rece”; acesta poate fi un dezavantaj pentru ei, dar nu este un păcat, după cum nu este păcat să ai indigestie; faptul acesta nu le taie posibilitatea de a învăţa dragostea şi nici nu-i scuteşte de a o aplica. Regula este extrem de simplă pentru toţi. Nu vă irosiţi timpul întrebîndu-vă dacă-1 „iubiţi” pe aproapele vostru; acţionaţi ca şi cum l-aţi iubi. De îndată ce facem aceasta, noi descoperim unul dintre marile secrete. Cînd te comporţi ca şi cum ai iubi pe cineva, vei ajunge să-1 iubeşti într-adevăr. Dacă răneşti pe cineva de care nu-ţi place, vei descoperi că-ţi displace şi mai mult. Dacă îi faci un bine, vei descoperi că-1 displaci mai puţin. Există, este adevărat, o excepţie. Dacă îi faci un bine, nu pentru a face pe placul lui Dumnezeu şi pentru a asculta de legea dragostei, ci ca să-i arăţi cît de iertător eşti tu şi ca să-i creezi obligaţii faţă de tine, pentru ca apoi să stai şi să aştepţi să vezi „recunoştinţa” lui, probabil că vei fi dezamăgit. (Oamenii nu sînt proşti: ei depistează foarte repede ceva ce este făcut pentru a impresiona sau pentru a-ţi da aere de superioritate.) Dar ori de cîte ori facem un bine cuiva doar pentru că este om ca şi noi, făcut de Dumnezeu (ca şi noi), dorindu-i binele aşa cum dorim binele nostru, învăţăm să-1 iubim ceva mai mult sau, cel puţin, ne va displace mai puţin.
În consecinţă, deşi dragostea creştină pare să fie un lucru foarte rece pentru oamenii ale căror capete sînt pline de sentimentalism, şi deşi ea este distinctă de afecţiune, totuşi ea duce la afecţiune. Diferenţa între un creştin şi un om lumesc este că omul lumesc are numai afecţiuni sau „simpatii”, iar creştinul are numai „caritate” („dragoste”). Omul lumesc îi tratează frumos pe anumiţi oameni pentru că „îi place” de ei; creştinul, încercînd să trateze pe oricine frumos, descoperă că îi simpatizează pe oameni tot mai mult — inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea imagina la început că i-ar putea simpatiza.
Aceeaşi lege spirituală acţionează în mod îngrozitor în direcţie opusă. Nemţii, poate, i-au maltratat la început pe evrei pentru că i-au urît; după aceea i-au urît şi mai mult pentru că îi maltrataseră. Cu cît eşti mai crud, cu atît vei urî mai mult; şi cu cît urăşti mai mult, cu atît vei deveni mai crud — intri într-un cerc vicios care nu se sfîrşeşte niciodată.
Binele şi răul cresc cu dobîndă. Acesta este motivul pentru care deciziile mărunte pe care noi le luăm în fiecare zi au o importanţă infinită. Cel mai mic bine pe care-1 poţi face astăzi înseamnă capturarea unui punct strategic din care, peste cîteva luni, s-ar putea să înaintezi spre victorii pe care nu le-ai visat nicicînd. Complacerea aparent obişnuită în pofte sau mînie poate însemna pierderea unei culmi sau a unei căi ferate sau a unui cap de pod de unde duşmanul poate lansa atacuri care altfel ar fi imposibile.
Unii scriitori folosesc cuvîntul caritate nu numai pentru a descrie dragostea creştină dintre oameni, ci şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi dragostea oamenilor pentru Dumnezeu. în ceea ce priveşte al doilea aspect dintre acestea două, oamenii îşi fac deseori probleme. Li se spune că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu. Ei nu pot descoperi un asemenea sentiment înăuntrul lor. Ce ar trebui să facă? Răspunsul este acelaşi ca şi mai înainte. Purtaţi-vă ca şi cum L-aţi iubi pe Dumnezeu. Nu încercaţi să fabricaţi sentimente. Puneţi-vă întrebarea: „Dacă aş fi sigur că-L iubesc pe Dumnezeu, ce aş face?” Cînd aţi găsit răspunsul, faceţi tocmai lucrul acela.
În general, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este un subiect mult mai clar decît dragostea noastră pentru El. Nimeni nu poate avea întotdeauna sentimente pioase: şi chiar dacă ar putea, sentimentele nu sînt lucrul cel mai important pe care-1 vrea Dumnezeu. Dragostea creştină, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de oameni, este o chestiune de voinţă. Dacă încercăm să facem voia Lui, noi împlinim porunca: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău”. El ne va da sentimente de dragoste dacă găseşte cu cale. Noi nu le putem crea şi nu trebuie să pretindem că sînt un drept al nostru. Lucrul cel mai important care trebuie ţinut minte este că, deşi sentimentele noastre fluctuează, dragostea Lui pentru noi nu fluctuează. Ea nu este micşorată de păcatele noastre sau de indiferenţa noastră; tocmai de aceea este neabătută în hotărîrea ei de a ne vindeca de acele păcate, oricît ne-ar costa pe noi şi oricît L-ar costa pe El.
- Păcatul cel mare
Am ajuns astăzi la acea parte a moralei creştine care se deosebeşte radical de celelalte concepţii morale. Există un viciu de care nu este scutit nici un om din lume; un viciu pe care oricine îl dispreţuieşte cînd îl vede la altcineva; un viciu de care, cu excepţia creştinilor, foarte puţini oameni şi-au închipuit că ar fi vinovaţi ei înşişi. I-am auzit pe unii recunoscînd că sînt nervoşi, că nu pot să nu-şi întoarcă capul după femei, că nu se pot opri de la băutură sau chiar că sînt laşi. Dar nu cred că am auzit vreodată pe cineva care nu este creştin acuzîndu-se că ar avea viciul despre care voi vorbi în continuare. În acelaşi timp, foarte rareori am întîlnit pe cineva care să nu fie creştin şi să dea o dovadă cît de mică de îndurare faţă de alţii care au viciul acesta. Nu este nici un neajuns care să-1 facă pe un om mai neagreat, nici un neajuns de care să fim mai puţin conştienţi în ce ne priveşte. Cu cît îl avem mai mult noi înşine, cu atît mai mult ne displace la alţii.
Viciul despre care vorbesc este Mîndria sau îngîmfarea, iar virtutea opusă lui, în morala creştină, este numită Umilinţă. Vă aduceţi aminte că atunci cînd am vorbit despre moralitatea sexuală v-am atras atenţia că nu acela era punctul central al moralei creştine. Ei bine, acum am ajuns la punctul central. Potrivit învăţătorilor creştini, viciul esenţial, răul suprem, este Mîndria. Lipsa de castitate, mînia, lăcomia, beţia şi toate celelalte de felul lor, sînt doar bagatele în comparaţie cu mîndria; prin Mîndrie diavolul a devenit diavol; Mîndria duce la toate celelalte vicii: este o stare a gîndirii opusă în totalitate lui Dumnezeu.
Vi se pare că exagerez? Dacă da, mai gîndiţi-vă o dată. Am arătat puţin mai înainte că cu cît are cineva mai multă mîndrie, cu atît mai mult o va condamna la alţii. De fapt, dacă vrei să afli cît eşti de mîndru, cel mai simplu mod de a o face este să-ţi pui întrebarea: „Cît de mult îmi displace cînd alţii îmi dau peste nas, cînd refuză să mă bage în seamă, cînd se amestecă în treburile mele, cînd mă tutelează sau cînd fac pe grozavii?” Ideea este că mîndria fiecărui om este în competiţie cu mîndria celorlalţi. Tocmai pentru că eu vreau să fiu în centrul atenţiei grupului sînt atît de deranjat cînd altcineva este în centrul atenţiei. Doi oameni de aceeaşi meserie nu sînt niciodată de acord. Lucrul care trebuie să ţi-1 lămureşti este că Mîndria este esenţialmente competitivă — este competitivă prin însăşi natura ei — în timp ce toate celelalte vicii am putea spune că sînt competitive numai accidental. Mîndria nu află plăcere în a avea ceva, ci numai în a avea mai mult decît vecinul. Noi spunem că oamenii sînt mîndri că sînt bogaţi sau deştepţi sau arătoşi, dar nu este aşa. Ei sînt mîndri pentru că sînt mai bogaţi sau mai deştepţi sau mai arătoşi decît alţii. Dacă toţi ceilalţi ar deveni la fel de bogaţi, la fel de deştepţi sau la fel de arătoşi, nu ar exista nici un motiv de mîndrie. Comparaţia este cea care te face mîndru: plăcerea de a fi mai presus decît ceilalţi. Odată ce a dispărut elementul competitiv, mîndria s-a dus. Acesta este motivul pentru care eu spun că Mîndria este prin esenţa ei competitivă într-un mod diferit de celelalte vicii. Impulsul sexual îi poate aduce în competiţie pe doi bărbaţi dacă amîndoi doresc aceeaşi femeie. Dar acesta este doar un accident; s-ar putea la fel de bine ca ei să dorească două femei diferite. Dar un om mîndru va căuta să-ţi ia femeia iubită, nu pentru că o doreşte, ci doar pentru a dovedi că este un bărbat mai grozav decît tine. Lăcomia îi poate face pe oameni să intre în competiţie, dacă nu există bunuri suficiente pentru toţi: dar omul mîndru, chiar dacă are mai mult decît îşi poate dori, va încerca să obţină şi mai mult, doar pentru a-şi dovedi puterea. Aproape toate relele din lume pe care oamenii le atribuie lăcomiei sau egoismului sînt în mult mai mare măsură rezultatul Mîndriei.
Să luăm ca exemplu banii. Lăcomia îl determină pe un om să dorească bani, ca să aibă o casă mai bună, ca să-şi petreacă mai bine vacanţele, ca să aibă lucruri mai bune de mîncat şi de băut. Dar numai pînă la un punct. Ce îl face pe un om care cîştigă 100,000 de dolari pe an să dorească să cîştige 200.000 de dolari pe an? Nu este lăcomia după mai multe plăceri. 100.000 de dolari îi pot da toate plăcerile de care se poate bucura un om. Ceea ce îl determină să vrea mai mulţi bani este Mîndria — dorinţa de a fi mai bogat decît alt om bogat — şi (într-o măsură şi mai mare) dorinţa de putere. Desigur, puterea este lucrul care produce desfătare Mîndriei: nu există nici un alt lucru care să-1 facă pe un om să se simtă superior celorlalţi ca şi puterea de a-i manipula pe ceilalţi ca pe nişte soldaţi de plumb. Ce o determină pe o fată frumoasă să semene nefericire prin colectarea de admiratori pretutindeni unde merge? Nu este instinctul ei sexual: genul acela de fată este foarte adesea frigidă sexual. Este Mîndria. Ce îl determină pe liderul politic al unei naţiuni să pretindă tot mai mult şi mai mult? Mîndria. Mîndria este competitivă prin însăşi natura ei: acesta este motivul pentru care ea nu se opreşte niciodată. Dacă eu sînt un om mîndru, atunci cîtă vreme există în întreaga lume un om mai puternic, mai bogat sau mai deştept decît mine, el este rivalul şi duşmanul meu.
Creştinii au dreptate: Mîndria a fost cauza principală a nenorocirilor din orice naţiune şi din orice familie de la începutul lumii. Alte vicii pot uneori să-i aducă pe oameni laolaltă: poţi găsi prietenie şi glume între beţivi şi stricaţi. Dar Mîndria înseamnă întotdeauna duşmănie — ea este duşmănie, şi nu numai duşmănie între oameni, ci duşmănie faţă de Dumnezeu.
În Dumnezeu găseşti ceva ce îţi este infinit superior în toate privinţele. Dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu în felul acesta — şi dacă, prin urmare, nu ştii că eşti neînsemnat în comparaţie cu El — tu nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu. Cîtă vreme eşti mîndru, nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu. Omul mîndru priveşte întotdeauna de sus la lucruri şi la oameni şi, bineînţeles, cîtă vreme priveşti în jos, nu poţi vedea ceva ce este deasupra ta.
Aceasta dă naştere la o întrebare înspăimîntătoare. De ce oameni care sînt în mod evident roşi de Mîndrie pot spune că ei cred în Dumnezeu şi par să fie foarte religioşi? Mă tem că aceasta înseamnă că ei se închină unui Dumnezeu imaginar. Ei admit teoretic că nu sînt nimic în prezenţa acestui Dumnezeu fantomatic, dar de fapt îşi închipuie tot timpul că El îi aprobă şi îi consideră mult mai buni decît oamenii de rînd: adică, ei vin cu un gram de umilinţă imaginară înaintea Lui şi pleacă cu un kilogram de Mîndrie faţă de semenii lor. Cred că Cristos S-a gîndit la asemenea oameni cînd a spus că unii vor predica despre El şi vor scoate demoni în Numele Lui, doar pentru ca la sfîrşit să li se spună că El nu i-a cunoscut niciodată. Oricare dintre noi poate cădea în această capcană mortală la un moment dat. Din fericire, avem un test ca să ne verificăm singuri. Ori de cîte ori descoperim că viaţa noastră religioasă ne face să simţim că sîntem buni — şi mai ales că sîntem mai buni decît altcineva — cred că putem fi siguri că în noi lucrează cineva, numai că nu este Dumnezeu, ci diavolul. Adevăratul test pentru a afla dacă eşti în prezenţa lui Dumnezeu este fie că tu uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi, fie că te vezi mic şi murdar. Cel mai bine este să uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi.
Este un fapt îngrozitor că cel mai rău dintre toate viciile se poate strecura pînă în centrul vieţii noastre religioase. Dar puteţi înţelege care este motivul. Celelalte vicii, mai puţin rele, vin de la diavolul, care acţionează asupra noastră prin natura noastră animală. Dar acest viciu nu vine nicidecum prin natura noastră animală. El vine direct din Iad. Este un viciu pur spiritual: în consecinţă, este mult mai subtil şi mai mortal. Pentru acelaşi motiv, Mîndria poate fi folosită adesea pentru a diminua viciile mai simple. De fapt, învăţătorii fac deseori apel la Mîndria unui băiat sau, cum o numesc ei, la respectul de sine, pentru a-1 face să se poarte decent; mulţi oameni au învăţat să-şi înfrîngă laşitatea sau pofta sau furia prin faptul că au învăţat să considere că aceste lucruri sînt mai prejos de demnitatea lor — adică şi-au folosit Mîndria. Diavolul rîde. El este perfect satisfăcut să vadă că devii mai curat, mai curajos, mai stăpîn pe tine, cu condiţia ca, tot timpul, el să instaureze în tine Dictatura Mîndriei — este ca şi cum el ar fi mulţumit să vadă că te-ai vindecat de degeraturi, dacă poate să-ţi dea în schimb un cancer. Mîndria este un cancer spiritual: ea distruge însăşi posibilitatea de a iubi, de a fi mulţumit, ea distruge chiar şi judecata sănătoasă.
Înainte de a părăsi acest subiect, trebuie să vă atrag atenţia cu privire la cîteva posibile interpretări greşite:
(1) Plăcerea de a fi lăudat nu este Mîndrie. Copilul care este felicitat pentru că şi-a făcut bine lecţiile, femeia a cărei frumuseţe este lăudată de iubitul ei, sufletul mîntuit căruia Cristos îi spune: „Bine, rob bun”, sînt mulţumiţi şi ar trebui să fie mulţumiţi. Plăcerea aceasta nu provine din ceea ce eşti tu, ci din faptul că ai făcut pe placul cuiva pe care ai vrut să-l mulţumeşti (pe bună dreptate). Problema începe cînd treci de la gîndul: „L-am satisfăcut; toate sînt bune”, la gîndul: „Ce om deosebit trebuie să fiu eu pentru că am făcut lucrul acesta”. Cu cît îţi găseşti mai multă desfătare în tine însuţi, cu cît găseşti mai puţină plăcere în laudă, cu atît devii mai rău. Cînd găseşti plăcere numai în tine însuţi şi cînd nu-ţi pasă deloc de lauda altora, ai ajuns cît se poate de jos. Acesta este motivul pentru care vanitatea, deşi este un soi de Mîndrie care se arată cel mai mult la suprafaţă, este în realitate cea mai puţin rea şi cea mai scuzabilă formă de mîndrie. Persoana vanitoasă doreşte prea multe laude, aplauze şi admiraţie, şi întotdeauna tînjeşte după ele. Este o greşeală, dar una copilărească şi (într-un fel ciudat) o greşeală umilă. Ea arată că încă nu eşti complet mulţumit cu propria ta admiraţie. Îi preţuieşti suficient de mult pe ceilalţi oameni ca să vrei ca ei să te bage în seamă. De fapt, tu eşti încă om.
Adevărata Mîndrie diabolică, întunecată, vine atunci cînd te uiţi de sus în jos la ceilalţi în aşa măsură încît nu-ţi pasă ce cred ei despre tine. Desigur, deseori este bine şi este de datoria noastră să nu luăm seama la ce gîndesc oamenii despre noi, dacă facem lucrul acesta pentru un motiv bun, şi anume, pentru că ne interesează incomparabil mai mult ce crede Dumnezeu despre noi. Dar omul mîndru are un motiv cu totul diferit pentru a nu-i păsa. El spune: „De ce să-mi pese de aplauzele prostimii, ca şi cum părerea lor ar însemna ceva pentru mine? Şi chiar dacă părerile lor ar avea vreo valoare, oare sînt eu genul de om care să roşească de plăcere cînd i se face un compliment, ca o fetişcană la primul ei dans? Nicidecum. Eu sînt o personalitate adultă, complet formată. Tot ce am făcut a avut drept scop să satisfacă propriile mele idealuri — sau conştiinţa mea artistică sau tradiţiile familiei mele — sau, într-un cuvînt, am făcut toate aceste lucruri pentru că eu sînt grozav. Dacă îi place gloatei, n-are decît. Ei nu au nici o valoare pentru mine”. în felul acesta, putem deosebi Mîndria atotcuprinzătoare de vanitate; aşa cum am spus anterior, diavolului îi place să ne „vindece” de o greşeală mică, dacă ne poate da una mai mare. Noi trebuie să încercăm să nu fim vanitoşi, dar să nu cerem niciodată ajutorul Mîndriei ca să ne vindece de vanitate; mai bine în tigaie decît direct pe foc.
(2) Noi obişnuim să spunem că un om este „mîndru” de fiul său, de tatăl său, de şcoala sa, de regimentul său, şi ne putem întreba dacă „mîndria” înţeleasă în sensul acesta este un păcat. Cred că depinde de ce anume înţelegem prin „a fi mîndru de ceva”. Foarte adesea, în asemenea afirmaţii, expresia „a fi mîndru” înseamnă „a avea o admiraţie din inimă” pentru cineva sau ceva. Bineînţeles că o asemenea admiraţie este foarte departe de a fi păcat. Dar ea poate să însemne că persoana în cauză îşi dă aere pe socoteala tatălui său distins sau pentru că aparţine unui regiment faimos. Lucrul acesta, desigur, este păcat; dar chiar şi în cazul acesta, este mai bine decît să fii mîndru de tine însuţi. Dacă iubeşti şi admiri altceva decît pe tine însuţi, înseamnă că faci un pas de îndepărtare de ruina spirituală completă, deşi nu vom fi sănătoşi cîtă vreme iubim sau admirăm ceva mai mult decît îl iubim sau îl admirăm pe Dumnezeu.
(3) Nu trebuie să credem că Mîndria este ceva ce Dumnezeu ne interzice pentru că El este ofensat de ea, sau că Umilinţa este ceva ce El ne cere ca o recunoaştere a demnităţii Lui — ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi mîndru. El nu este îngrijorat deloc cu privire la demnitatea Sa. Ideea este că El vrea ca tu să-L cunoşti: vrea să ţi Se dăruiască ţie. Iar tu şi El sînteţi două lucruri de aşa natură încît dacă tu intri în contact cu El, în realitate, tu te vei umili — vei găsi desfătare în umilinţă, vei simţi o uşurare infinită pentru că ai scăpat o dată pentru totdeauna de nonsensul acela ridicol despre propria ta demnitate, care te-a făcut să fii neliniştit şi nefericit toată viaţa. El încearcă să te facă umil tocmai pentru ca să facă posibil acest moment: încearcă să dea jos costumul de bal-mascat ridicol şi urît cu care ne-am acoperit şi cu care ne fudulim ca nişte mici idioţi ce sîntem. Aş vrea ca eu însumi să fi ajuns puţin mai departe cu umilinţa: dacă aş fi ajuns, probabil că aş fi putut să vă spun mai multe despre uşurarea şi mîngîierea dezbrăcării de costumul de bal-mascat — despre dezbrăcarea de eul fals, cu toate laudele lui: „Ia uită-te la mine” şi: „Nu-i aşa că sînt un băiat bun?”, cu toate grandomaniile lui. Să te apropii de această dezbrăcare, chiar şi pentru o clipă, este ca şi cum ai da apă rece unui om în deşert.
(4) Să nu vă închipuiţi că dacă veţi întîlni un om cu adevărat umil va arăta aşa cum cred oamenii din zilele noastre că este un om „umil”: nu va fi un om linguşitor şi mieros, care îţi spune întruna că el nu este nimic. Probabil că tot ce vei constata este că e un om vesel, inteligent, care manifestă un interes real pentru ceea ce i-ai spus tu. Dacă nu-ţi place de el, este pentru că te simţi puţin invidios faţă de un om care pare să se bucure de viaţă cu atîta uşurinţă. El nu se va gîndi la umilinţă: el nu se va gîndi deloc la sine.
Dacă cineva ar vrea să dobîndească umilinţă, cred că pot să-i spun care este primul pas. Primul pas este să-ţi dai seama că eşti mîndru. Este adevărat că este un pas destul de mare, dar nu poţi face absolut nimic altceva înainte de a face pasul acesta. Dacă tu crezi că nu eşti înfumurat, înseamnă că eşti, de fapt, foarte înfumurat.
- Iertarea
Am spus într-un capitol anterior că cea mai nepopulară dintre virtuţile creştine este castitatea. Nu sînt sigur dacă am dreptate. Cred că aceea despre care voi vorbi astăzi este şi mai nepopulară. Este vorba despre regula creştină: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În morala creştină, termenul „aproapele tău” îl include şi pe „duşmanul tău”, şi astfel ajungem la această datorie teribilă de a-i ierta pe duşmanii noştri.
Oricine va spune că iertarea este un lucru splendid, pînă cînd trebuie să ierte ceva, aşa cum s-a întîmplat în timpul războiului. Şi atunci, menţionarea acestui subiect este întîmpinată cu huiduieli pline de mînie. Acest lucru se petrece nu pentru că oamenii ar considera că aceasta este o virtute prea înaltă şi prea dificilă, ci pentru că o consideră detestabilă şi de dispreţuit. „Mă îmbolnăvesc cînd aud vorbe de genul acesta,” spun ei. Probabil că jumătate dintre voi sînteţi gata să mă întrebaţi: „Oare cum te-ai simţi dacă ai fi polonez sau evreu şi ţi s-ar spune să ierţi Gestapoul?”
Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare. Mi-o pun cu toată seriozitatea. Cînd creştinismul îmi spune că nu trebuie să-mi tăgăduiesc religia nici măcar pentru a mă salva de la moartea prin tortură, mă întreb ce ar trebui să fac cînd ajung la acel punct. În această carte nu încerc să vă spun ce aş putea face — pot face prea puţin — vă spun ce este creştinismul. Nu l-am inventat eu. Şi în mijlocul învăţăturilor creştine, o găsesc pe aceasta: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi celor ce păcătuiesc împotriva noastră”. Nu este nici cea mai vagă indicaţie că ni s-ar oferi iertarea în alţi termeni. Se arată cît se poate de limpede că dacă nu iertăm, nu vom fi iertaţi. Nu există nici o altă cale. Ce trebuie să facem?
Este limpede că va fi suficient de greu, dar eu cred că sînt două lucruri care ne pot uşura efortul. Cînd începi studiul matematicii, nu începi cu calculul integral; începi cu adunarea simplă. La fel, dacă noi vrem cu adevărat (şi totul depinde de a vrea cu adevărat) să învăţăm să iertăm, poate că ar fi mai bine să începem cu ceva mai uşor decît Gestapoul. Am putea începe iertîndu-ne soţul sau soţia, părinţii, copiii sau pe superiorul imediat, pentru ceva ce au făcut sau au spus în săptămîna trecută. Probabil că aceasta ne va ocupa gîndurile pe moment. În al doilea rînd, am putea încerca să înţelegem exact ce înseamnă a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Trebuie să-l iubesc aşa cum mă iubesc pe mine însumi. Ei bine, cum mă iubesc pe mine însumi?
Dacă mă gîndesc bine la lucrul acesta, îmi dau seama că nu aş putea spune că am un sentiment de afecţiune faţă de mine însumi, iar uneori nu-mi place nici măcar propria mea societate. S-ar părea, deci, că: „Iubeşte-1 pe aproapele tău” nu înseamnă „a simţi afecţiune pentru el” sau „a-1 găsi atrăgător”. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai curînd de lucrul acesta, deoarece este cert că nu simţi afecţiune pentru cineva cînd încerci să faci lucrul acesta. Mă apreciez pe mine însumi, mă consider un om de treabă? Ei bine, mă tem că uneori o fac (şi acelea sînt, fără îndoială, momentele mele cele mai proaste), dar nu acesta este motivul pentru care mă iubesc pe mine însumi. De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos: iubirea de sine mă face să mă consider om de treabă, dar faptul că mă consider un om de treabă nu este motivul pentru care mă iubesc pe mine însumi. Aşadar, nici a-mi iubi duşmanii nu pare să însemne că trebuie să cred despre ei că sînt mai buni decît în realitate. Aceasta este o uşurare enormă. Mulţi oameni îşi închipuie că a-ţi ierta duşmanii înseamnă să consideri că de fapt ei nu sînt chiar aşa de răi, cînd realitatea este că ei sînt răi. Să mergem un pas mai departe. În momentele mele de luciditate maximă, nu numai că eu nu mă consider un om de treabă, ci ştiu că sînt foarte dezagreabil. Mă uit cu groază şi dispreţ la unele lucruri pe care le-am făcut. Prin urmare, se pare că mi se permite să dispreţuiesc şi să urăsc unele lucruri pe care le fac duşmanii mei. Dacă mă gîndesc mai bine, îmi aduc aminte că învăţătorii mei creştini mi-au spus de mult că eu trebuie să urăsc acţiunile unui om rău, dar să nu-1 urăsc pe omul acela: sau, cum ar spune ei, urăşte păcatul, dar nu pe păcătos.
Multă vreme am crezut că aceasta este o distincţie absurdă, că ei despică firul de păr în patru: cum aş putea să urăsc ce face un om şi să nu-1 urăsc pe omul acela? Dar peste mai mulţi ani mi-am dat seama că există un om pe care l-am tratat tocmai în felul acesta toată viaţa — adică eu însumi. Oricît de mult mi-ar displace laşitatea, viclenia sau lăcomia mea, tot am continuat să mă iubesc pe mine însumi. Nu am avut niciodată nici măcar cea mai mică problemă în privinţa aceasta. De fapt, însuşi motivul pentru care am urît lucrurile rele a fost că l-am iubit pe om. Tocmai pentru că m-am iubit pe mine însumi, mi-a părut rău să descopăr ce fel de om a fost cel care a făcut acele lucruri. În consecinţă, creştinismul nu ne cere să reducem nici măcar cu un strop ura pe care o simţim faţă de cruzime şi viclenie. Noi trebuie să urîm aceste lucruri. Nu trebuie să retragem nici măcar un singur cuvînt pe care l-am spus despre ele. Dar creştinismul ne cere să le urîm în acelaşi fel în care urîm lucrurile din noi înşine: cu părere de rău că omul acela a ajuns să facă asemenea lucruri şi cu speranţa că, dacă este posibil, cumva, cîndva, undeva, el va fi vindecat şi va redeveni om.
Adevăratul test este următorul. Să presupunem că cineva citeşte în ziar o întîmplare despre nişte atrocităţi josnice. Să mai presupunem că după aceea mai apare ceva care sugerează că s-ar putea ca întîmplarea aceea să nu fie întru totul adevărată, sau că lucrurile nu au fost aşa de grave cum au fost descrise. Care este prima reacţie? „Slavă Domnului, pentru că oamenii aceia nu sînt chiar aşa de răi!”, sau este un sentiment de dezamăgire şi chiar o hotărîre de a te agăţa de prima relatare pentru simpla plăcere de a crede că duşmanii tăi sînt cît se poate de răi? Dacă reacţia ta este a doua, mă tem că este primul pas într-un proces care, dacă îşi urmează cursul pînă la capăt, ne va transforma în diavoli. Vedeţi voi, noi începem să dorim ca ceea ce este negru să fie puţin mai negru. Dacă dăm curs acestei dorinţe, mai tîrziu vom vrea să vedem cenuşiul drept negru şi apoi vom vrea să vedem chiar şi albul negru. în cele din urmă, vom insista să vedem totul rău — pe Dumnezeu, pe prietenii noştri şi pe noi înşine — şi nu ne vom mai putea opri din a vedea astfel lucrurile: vom deveni închişi pe veşnicie într-un univers de ură desăvîrşită.
Să mergem un pas mai departe. A-mi iubi duşmanul înseamnă oare că nu trebuie să-l pedepsesc? Nu, deoarece dacă mă iubesc pe mine însumi, nu înseamnă că nu trebuie să mă supun pe mine însumi pedepsei — chiar şi pedepsei cu moartea. Dacă cineva a comis un omor, corect din punct de vedere creştin ar fi să se predea poliţiei şi să fie executat. De aceea, după părerea mea, este drept ca un judecător creştin să condamne la moarte pe un criminal şi este drept ca un soldat creştin să-l omoare în luptă pe duşman. Am crezut întotdeauna lucrul acesta, de cînd am devenit creştin, cu mult înainte de război, şi continui să cred lucrul acesta şi acum, în timp de pace. Nu are rost să cităm porunca: „Să nu ucizi”. în limba greacă sînt două cuvinte: cuvîntul obişnuit, a omorî şi cuvîntul a ucide. Cînd Cristos a citat porunca aceasta, El a folosit cuvîntul a ucide în toate cele trei relatări din Matei, Marcu şi Luca. Mi s-a spus că şi în limba greacă există aceeaşi distincţie. Nu orice omor este crimă, după cum nu orice act de unire sexuală este adulter. Cînd soldaţii au venit la Ioan Botezătorul ca să-l întrebe ce să facă, el nu le-a sugerat nici măcar pe departe să iasă din armată — nici Cristos n-a făcut aşa ceva cînd 1-a întîlnit pe un sergent major roman — un centurion. Ideea de cavaler — un creştin sub arme ca să apere o cauză bună — este una dintre ideile creştine de seamă. Războiul este un lucru îngrozitor, şi eu pot să-l respect pe un pacifist sincer, deşi cred că poziţia lui este cu totul greşită. Ce nu pot înţelege este acest gen de semipacifism din zilele noastre, care le dă oamenilor impresia că deşi trebuie să lupţi, ar trebui să o faci cu gravitate, ca şi cum ţi-ar fi ruşine de ceea ce faci. Sentimentul acesta îi privează pe mulţi tineri creştini minunaţi care slujesc sub arme de ceva la care au dreptul, ceva ce este un însoţitor firesc al curajului — un sentiment de bucurie şi de entuziasm.
M-am gîndit deseori ce s-ar fi întîmplat dacă, atunci cînd am luptat în primul război mondial, eu şi un tînăr german ne-am fi omorît unul pe celălalt simultan şi ne-am fi întîlnit imediat după moarte. Nu-mi pot imagina că vreunul dintre noi ar fi simţit vreun resentiment sau chiar jenă. Cred că am fi rîs amîndoi de toată întîmplarea.
Poate că cineva va spune: „Ei bine, dacă ţi se permite să condamni acţiunile duşmanului, să-1 pedepseşti şi să-1 omori, ce diferenţă este între moralitatea creştină şi concepţia lumii?” Diferenţa este enormă. Nu uitaţi că noi, creştinii, credem că omul trăieşte veşnic. De aceea, ceea ce contează cu adevărat sînt acele mici urme sau modificări ale părţii centrale a sufletului, pe care o transformăm, în cursul trăirii, într-o fiinţă cerească sau demonică. Putem omorî dacă este necesar, dar nu trebuie să urîm şi să găsim plăcere în a ură. Putem pedepsi dacă este necesar, dar nu trebuie să ne găsim plăcere în aceasta. Cu alte cuvinte, ceva înăuntrul nostru, resentimentul, sentimentul acela de răzbunare, trebuie pur şi simplu omorît. Nu vreau să spun că cineva poate decide în momentul acesta că nu va mai simţi niciodată aceste sentimente. Lucrurile nu se petrec aşa. Ce vreau să spun este că de fiecare dată cînd acest sentiment îşi ridică capul, zi după zi, an după an, pe tot parcursul vieţii, trebuie să-1 lovim în cap. Este o muncă dificilă, dar încercarea nu este imposibilă. Chiar şi atunci cînd omorîm sau cînd pedepsim, trebuie să încercăm să avem faţă de duşman acelaşi sentiment pe care-1 avem faţă de noi înşine — să dorim să nu fie chiar aşa de rău, să sperăm că în lumea aceasta sau în cealaltă el va fi vindecat: de fapt, trebuie să-i dorim binele. Aceasta se înţelege în Biblie prin a-1 iubi: a-i dori binele — nu a avea un sentiment de afecţiune faţă de el şi nici a spune despre el că este bun atunci cînd nu este bun.
Recunosc că aceasta înseamnă să-i iubim pe unii oameni care nu au în ei nimic demn de iubit. Dar există oare ceva demn de iubit în noi înşine? Noi iubim ceea ce este în noi pur şi simplu pentru că ne reprezintă pe noi înşine. Dumnezeu vrea să-i iubim pe toţi oamenii în acelaşi fel şi pentru acelaşi motiv: dar El ne-a dat deja un exemplu în noi înşine, ca să ne arate cum operează această dragoste. Trebuie să trecem şi să aplicăm aceeaşi regulă la toţi oamenii. Poate că ne va fi mai uşor dacă ne vom aminti că acesta este felul în care ne iubeşte El. Nu pentru nişte calităţi frumoase sau atrăgătoare pe care credem că le avem, ci tocmai pentru că sîntem oameni. De fapt, în noi nu este nimic altceva vrednic de iubit: sîntem nişte creaturi care găsesc în ură o asemenea plăcere încît să renunţe la ea este ca şi cum ar trebui să renunţe la bere sau la tutun…
- Căsătoria creştină
Capitolul precedent a fost în principal negativ. Am discutat ce nu este în regulă cu impulsul sexual din om, dar am spus foarte puţine despre funcţia lui bună — cu alte cuvinte, despre căsătoria creştină. Sînt două motive pentru care mie nu-mi place în mod deosebit să mă ocup de căsătorie. Primul este că doctrinele creştine cu privire la acest subiect sînt extrem de nepopulare. Al doilea este că eu însumi nu am fost căsătorit niciodată şi de aceea nu pot vorbi în cunoştinţă directă de cauză. Dar în ciuda acestui fapt, nu cred că aş putea lăsa la o parte acest subiect cînd discut despre morala creştină.
Ideea creştină despre căsătorie este bazată pe cuvintele lui Cristos că bărbatul şi femeia trebuie să fie socotiţi ca un singur organism — acesta este echivalentul modern pentru „un singur trup”. Creştinii cred că atunci cînd Cristos a spus acest lucru, El nu a exprimat un sentiment, ci a enunţat un fapt — la fel cum cineva enunţă doar un fapt real cînd spune că lacătul şi cheia sînt un singur mecanism, sau că arcuşul şi vioara sînt un singur instrument. Inventatorul maşinăriei umane ne spune că cele două jumătăţi, bărbatul şi femeia, au fost destinate să fie combinate împreună în perechi, nu numai la nivel sexual, ci să fie combinate total. Monstruozitatea actului sexual în afara căsătoriei constă în faptul că aceia care îl fac încearcă să izoleze un tip de unire (cea sexuală) de toate celelalte uniri care trebuiau să o însoţească pentru a face unirea desăvîrşită. Concepţia creştină nu afirmă că este ceva rău în plăcerea sexuală, după cum nu este nimic rău în plăcerea de a mînca. Ce vrea creştinismul să spună este că nu trebuie să izolezi plăcerea aceea şi să încerci să o obţii singură, după cum nu trebuie să obţii plăcerea de a gusta mîncarea fără a o înghiţi şi digera, ci doar mestecînd mîncarea şi scuipînd-o afară.
Drept consecinţă, creştinismul afirmă că legătura căsătoriei este pentru toată viaţa. în privinţa aceasta, există desigur diferenţe între diferite culte: unii nu admit deloc divorţul; alţii îl admit cu reţinere în cazuri foarte speciale. Este o mare tragedie că creştinii nu pot fi toţi de acord în probleme ca aceasta; dar pentru laicul de rînd, lucrul care trebuie observat este că toate bisericile sînt de acord una cu alta în privinţa căsătoriei, în mult mai mare măsură decît oricare dintre ele este de acord cu lumea din afară. Vreau să spun că toate bisericile consideră divorţul ca şi o tăiere a unui trup viu, ca pe un fel de operaţie chirurgicală. Unele biserici cred că operaţia este atît de violentă încît nu poate fi făcută deloc; altele o admit ca pe un remediu disperat în cazuri extreme. Toate bisericile sînt de acord că divorţul seamănă mai mult cu tăierea ambelor picioare decît cu desfiinţarea unei asocieri de afaceri sau chiar cu dezertarea din armată. Nici una dintre biserici nu este de acord cu concepţia modernă că divorţul este doar o simplă reorganizare a partenerilor, care poate fi făcută oricînd partenerii simt că nu se mai iubesc unul pe altul sau cînd unul dintre ei se îndrăgosteşte de altcineva.
Înainte de a examina această concepţie modernă în raportul ei cu castitatea, trebuie să nu uităm să o discutăm în raport cu o altă virtute, şi anume justiţia. Justiţia, aşa cum am spus anterior, include respectarea promisiunilor. Orice persoană care a fost cununată în biserică a făcut o promisiune publică solemnă că va sta alături de partenerul său pînă la moarte. Îndatorirea de a respecta această promisiune nu are o legătură specială cu moralitatea sexuală: ea este în aceeaşi poziţie cu orice altă promisiune. Dacă, aşa cum ne spun mereu oamenii moderni, impulsul sexual nu este decît un alt impuls oarecare, atunci ar trebui să fie tratat la fel ca şi toate celelalte impulsuri ale noastre; şi după cum satisfacerea lor este controlată de promisiunile noastre, tot aşa trebuie să fie şi satisfacerea impulsului sexual. Dacă însă, aşa cum cred eu, impulsul sexual nu este nicidecum ca şi toate celelalte impulsuri, ci este un impuls aprins în mod bolnăvicios, trebuie să fim deosebit de atenţi să nu-i permitem să ne ducă la necinste.
Cineva ar putea răspunde la această obiecţie că el a considerat promisiunea făcută în biserică drept o simplă formalitate şi că nu a intenţionat niciodată să o respecte. Dacă aşa stau lucrurile, pe cine a încercat persoana aceea să înşele? Pe Dumnezeu? N-a fost deloc un lucru înţelept. Pe sine? Nici lucrul acesta n-a fost prea înţelept. Pe mire sau pe mireasă sau pe socri? Aceasta este înşelătorie. Cel mai adesea, cred eu, cei doi (sau unul dintre ei) speră să înşele publicul. Ei vor să aibă respectul care este legat de faptul de a fi căsătorit, dar fără să intenţioneze să plătească preţul: adică, ei sînt impostori, ei înşeală. Dacă ei continuă să fie mulţumiţi cu înşelăciunea lor, nu am ce să le spun: cine ar putea impune datoria înaltă şi dificilă a castităţii unor oameni care nu au nici măcar dorinţa de a fi oneşti? Dacă şi-au venit acum în fire şi vor să fie oneşti, promisiunea lor, făcută deja, îi constrînge. Faptul acesta, veţi vedea, se încadrează la capitolul justiţiei, nu la cel al castităţii. Dacă oamenii nu cred în căsătorie pe viaţă, probabil că este mai bine să trăiască împreună necăsătoriţi, decît să-şi facă unul altuia jurăminte pe care nu intenţionează să le respecte. Este adevărat că dacă trăiesc împreună fără să fie căsătoriţi ei vor fi vinovaţi (înaintea creştinilor) de imoralitate sexuală. Dar o greşeală nu poate fi reparată cu o altă greşeală: lipsa de castitate nu este ameliorată dacă se adaugă sperjurul.
Ideea că singurul motiv pentru a rămîne căsătoriţi este că cei doi sînt îndrăgostiţi unul de altul nu lasă loc pentru a considera căsătoria un contract sau o promisiune. Dacă singurul lucru important este dragostea, atunci promisiunea nu poate adăuga nimic; şi dacă nu adaugă nimic, nu ar trebui făcută. Lucrul curios este că îndrăgostiţii înşişi, cîtă vreme rămîn cu adevărat îndrăgostiţi, ştiu mai bine lucrul acesta decît cei care vorbesc despre dragoste. Aşa cum a subliniat Chesterton, cei care sînt îndrăgostiţi au o înclinaţie naturală de a se lega prin promisiuni. Cîntecele de dragoste din toată lumea sînt pline de jurăminte de statornicie eternă. Legea creştină nu impune asupra sentimentului de dragoste ceva ce este străin de natura acelui sentiment: ea le cere îndrăgostiţilor să ia în serios ceva ce sentimentul însuşi îi impulsionează să facă.
Şi, bineînţeles, promisiunea făcută cînd sînt îndrăgostit şi tocmai pentru că sînt îndrăgostit, promisiunea de a fi credincios persoanei iubite cît timp trăiesc, mă angajează să-i fiu credincios chiar şi dacă încetez să mai fiu îndrăgostit. Promisiunea trebuie să fie făcută cu privire la lucruri pe care le pot face, cu privire la acţiuni: nimeni nu poate promite că va continua să simtă într-un anumit fel. Am putea la fel de bine să promitem că nu vom avea niciodată dureri de cap sau că nu ne vom simţi niciodată flămînzi. Dar, poate întreba cineva, ce rost mai are să-i ţii laolaltă pe doi oameni dacă ei nu se mai iubesc? Există cîteva motive sociale sănătoase: ca să asigure un cămin pentru copiii lor, să o protejeze pe femeie (care probabil că şi-a sacrificat sau şi-a ruinat propria carieră prin faptul că s-a căsătorit) ca să nu fie abandonată ori de cîte ori bărbatul se plictiseşte de ea. Dar mai este încă un motiv de care eu sînt foarte sigur, deşi găsesc că este greu de explicat.
Este greu de explicat, deoarece atît de mulţi oameni nu pot fi făcuţi să înţeleagă că în timp ce B este mai bun decît C, A poate să fie chiar mai bun decît B. Lor le place să gîndească numai în termeni de bine şi rău, nu de bine, mai bine şi cel mai bine, sau rău, mai rău şi cel mai rău. Ei vor să ştie dacă tu crezi că patriotismul este un lucru bun: dacă le răspunzi că, desigur, patriotismul este mult mai bun decît egoismul individual, dar că este inferior dragostei universale şi că ar trebui întotdeauna să cedeze în faţa dragostei universale, atunci cînd cele două sînt în conflict, ei cred că tu încerci să fii evaziv în răspunsul tău. Ei te întreabă ce crezi despre duel. Dacă le răspunzi că este mult mai bine să-1 ierţi pe un om decît să duelezi cu el, dar că un duel poate să fîe mai bun decît o duşmănie de o viaţă întreagă, duşmănie care se dovedeşte prin eforturi secrete de „a-1 pune la pămînt pe celălalt”, ei se vor plînge că nu le dai un răspuns clar. Sper că nici unul dintre cititori nu va face greşeala aceasta cu privire la ceea ce urmează să spun în continuare.
Ceea ce noi numim „a fi îndrăgostit” este o stare înălţătoare şi, în multe privinţe, bună pentru noi. Ne ajută să devenim generoşi şi curajoşi, ne deschide ochii nu numai pentru frumuseţea persoanei iubite, ci pentru tot ce este frumos, şi subordonează (mai ales la început) sexualitatea noastră pur animalică; în sensul acesta, dragostea este marea biruitoare a poftei. Nici un om în toate minţile nu va tăgădui că a fi îndrăgostit este o stare mult mai bună decît senzualitatea de rînd sau decît egocentrismul rece. Dar, aşa cum am spus anterior: „Cel mai periculos lucru pe care-1 putem face este să luăm unul dintre impulsurile naturii noastre şi să facem din el lucrul pe care să-1 urmărim cu orice preţ”. A fi îndrăgostit este un lucru bun, dar nu este cel mai bun lucru. Există multe lucruri mai prejos de el, dar există multe lucruri mai presus de el. Nu poţi să faci din el o bază pentru toată viaţa. Este un sentiment nobil, dar este, cu toate acestea, doar un sentiment. Nu ne putem aştepta ca vreun sentiment să aibă veşnic intensitate maximă şi nici măcar nu ne putem aştepta să dureze. Cunoaşterea poate dura, principiile pot dura, obiceiurile pot dura; dar sentimentele fluctuează. Şi, de fapt, orice ar spune oamenii, starea de „îndrăgostire” de obicei nu durează mult.
Dacă expresia cu care se încheie poveştile, „Şi au trăit împreună fericiţi toată viaţa”, este luată în sensul: „în următorii cincizeci de ani ei au simţit aceeaşi dragoste ca şi în ziua cînd s-au căsătorit”, atunci afirmaţia spune ceva ce probabil nu a fost adevărat niciodată şi ceva ce nici nu poate fi adevărat. Cine ar putea suporta să trăiască în starea aceea de exaltare măcar cinci ani? Ce s-ar întîmpla cu slujba ta, cu pofta ta de mîncare, cu somnul tău, cu prieteniile tale? Desigur, cînd încetezi să fii „îndrăgostit”, nu înseamnă că încetezi să iubeşti. Dragostea, în acest al doilea sens— spre deosebire de „a fi îndrăgostit” — nu este doar un sentiment. Este o unitate profundă, menţinută prin voinţă şi întărită în mod deliberat prin obicei; întărită (în familiile creştine) prin graţia pe care amîndoi partenerii o cer şi o primesc de la Dumnezeu. Ei pot avea această dragoste unul pentru altul chiar şi atunci cînd nu le place unul de celălalt, la fel cum te iubeşti pe tine însuţi chiar şi atunci cînd nu îţi place de tine. Ei pot păstra această dragoste chiar şi atunci cînd, dacă şi-ar permite, le-ar fi mai uşor să se „îndrăgostească” de altcineva. Faptul că au fost „îndrăgostiţi” i-a determinat mai întîi să-şi promită fidelitate: această dragoste mai potolită le permite să-şi respecte promisiunea. Maşinăria familiei funcţionează tocmai cu această dragoste: „îndrăgostirea” a fost explozia care a pornit motorul.
Dacă nu sînteţi de acord cu mine, probabil că veţi spune: „El nu ştie nimic despre această problemă; el nu este căsătorit”. Se prea poate să aveţi dreptate. Dar înainte de a spune acest lucru, aveţi grijă să mă judecaţi prin prisma a ceea ce cunoaşteţi din experienţa proprie şi din observarea vieţii prietenilor voştri, nu pe baza ideilor pe care le-aţi căpătat din romane şi din filme. Lucrul acesta nu este aşa de simplu cum cred unii. Experienţa noastră este colorată de romane, piese de teatru şi filme, şi este nevoie de răbdare şi de pricepere ca să separi lucrurile pe care le-ai învăţat cu adevărat din experienţa vieţii.
Oamenii îşi fac impresia, din cărţi, că dacă te-ai căsătorit cu persoana potrivită, te poţi aştepta „să fii îndrăgostit” pentru totdeauna. în consecinţă, cînd descoperă că nu sînt „îndrăgostiţi”, ei cred că aceasta dovedeşte că au făcut o greşeală şi că au dreptul să facă o schimbare — fără să-şi dea seama că, după ce au făcut schimbarea, strălucirea noii dragoste va dispare la fel cum sa stins cea veche. În acest compartiment al vieţii, ca şi în celelalte, exaltarea vine la început şi nu durează. Emoţia pe care o simte un băiat cînd 1-a captivat pentru prima oară ideea zborului nu va continua neschimbată cînd intră în Aviaţia Militară şi începe cu adevărat să înveţe să zboare. Emoţia pe care o simţi cînd vezi pentru prima oară un loc minunat se stinge atunci cînd te muţi şi locuieşti în locul acela. Oare înseamnă aceasta că ar fi fost mai bine să nu înveţi să zbori sau să nu locuieşti într-un loc minunat? Nicidecum. În amîndouă cazurile, dacă ne realizăm dorinţele, stingerea primei emoţii va fi compensată de un interes mai potolit şi de mai lungă durată. Ba mai mult (şi îmi este greu să găsesc cuvinte care să arate cît de important cred eu că este lucrul acesta), numai oamenii care sînt gata să accepte pierderea exaltării de început şi să se preocupe de aspectul mai sobru, sînt oamenii care vor găsi probabil o nouă exaltare într-o direcţie cu totul diferită. Tînărul care a învăţat să zboare şi a devenit un pilot bun va descoperi dinlt-o dată muzica; omul care sa stabilit să locuiască într-un loc minunat va descoperi grădinăritul.
Eu cred că aceasta este o mică parte din ce a vrut să spună Cristos cînd a afirmat că un lucru nu poate trăi cu adevărat decît dacă moare mai întîi. Nu este deloc bine să încerci să păstrezi o exaltate: este cel mai rău lucru pe care-1 poţi face. Lasă exaltarea să treacă — las-o să moară — prin perioada aceea de moarte poţi trece la un interes mai liniştit şi la fericirea care urmează — atunci vei descoperi că trăieşti într-o lume care îţi oferă în permanenţă noi emoţii. Dar dacă încerci să-ţi faci din exaltări un obicei şi dacă încerci să le prelungeşti în mod artificial, acestea vor slăbi şi se vor împuţina, iar tu vei fi pentru tot restul vieţii un om îmbătrînit, plictisit şi deziluzionat. Deoarece atît de puţini oameni înţeleg lucrul acesta, întîlneşti bărbaţi şi femei de vîrstă mijlocie trăncănind despre tinereţea lor pierdută, la o vîrstă cînd pretutindeni în jurul lor ar trebui să vadă noi orizonturi şi noi uşi deschise. Este mult mai amuzant să înveţi să înoţi decît să încerci la nesfârşit (şi fără rost) să capturezi din nou sentimentul pe care l-ai avut cînd, copil fiind, te-ai bălăcit pentru prima oară în apă.
O altă idee pe care ne-o formăm din romane şi piese de teatru este că „îndrăgostirea” este un lucru irezistibil; ceva ce se petrece numai o singură dată, ca pojarul. Şi pentru că ei cred aceasta, unii oameni căsătoriţi aruncă prosopul şi abandonează lupta cînd descoperă că sînt atraşi către o nouă cunoştinţă. Eu sînt înclinat să cred că aceste pasiuni irezistibile sînt mult mai rare în viaţa reală decît în romane, mai ales la adulţi. Cînd întîlnim o persoană frumoasă, inteligentă şi simpatică, bineînţeles că ar trebui, într-un sens, să admirăm şi să iubim aceste calităţi. Dar oare nu depinde în foarte mare măsură de noi dacă această dragoste se transformă sau nu în ceea ce noi numim „îndrăgostire”? Nu încape îndoială că dacă minţile noastre sînt pline de romane, de piese de teatru şi de cîntece sentimentale, iar trupurile noastre sînt pline de alcool, vom transforma orice dragoste pe care o simţim în „îndrăgostire”: la fel cum, dacă ai un şanţ lîngă cărare, toată apa de ploaie se va aduna în şanţ, sau dacă porţi ochelari albaştri, toate lucrurile îţi vor apare albastre. Dar vina ar fi a noastră.
Înainte de a părăsi problema divorţului, aş vrea să fac distincţie între două lucruri care sînt confundate deseori. Concepţia creştină despre căsătorie este un lucru; celălalt lucru este o problemă cu totul diferită — în ce măsură creştinii, dacă sînt alegători sau membri ai Parlamentului, ar trebui să încerce să impună concepţiile lor despre căsătorie restului comunităţii, prin înglobarea lor în legi privitoare la divorţ? Se pare că mulţi oameni consideră că dacă tu însuţi eşti creştin, ar trebui să încerci să faci ca divorţul să fie dificil pentru toată lumea. Eu nu cred că ei au dreptate. Eu unul ştiu că aş fi foarte supărat dacă mahomedanii ar încerca să ne împiedice pe noi ceilalţi să bem vin. Părerea mea personală este că bisericile ar trebui să recunoască deschis că majoritatea oamenilor nu sînt creştini şi că, în consecinţă, nu ne putem aştepta ca ei să trăiască vieţi de creştini. Ar trebui să existe două feluri distincte de căsătorie: unul guvernat de stat, cu legi impuse tuturor cetăţenilor, iar celălalt guvernat de Biserică, cu legi impuse de Biserică tuturor membrilor ei. Distincţia ar trebui să fie atît de netă, încît orice om să poată vedea care oameni sînt căsătoriţi în sens creştin şi care nu sînt.
Este suficient cît am spus cu privire la doctrina creştină despre permanenţa căsătoriei. Mai rămîne de discutat un lucru care este şi mai neagreat. Femeile creştine promit să asculte de soţii lor. în căsnicia creştină se spune că bărbatul este „capul”. Se ridică două întrebări evidente aici. (1) La urma urmei, de ce este nevoie de „cap” — de ce să nu fie egalitate? (2) De ce să fie bărbatul „capul”?
1) Necesitatea unui „cap” decurge din ideea că familia este permanentă. Desigur, cîtă vreme bărbatul şi femeia sînt de acord, nu se pune problema cine este „capul”, şi noi putem spera că aceasta va fi starea normală a lucrurilor într-o familie creştină. Dar ce trebuie să faci cînd apare un dezacord serios? Parlamentările s-au terminat, desigur; dar eu presupun că ei au discutat şi că nu au reuşit să ajungă la un acord. Ce trebuie să facă atunci? Ei nu pot decide cu majoritate de voturi, pentru că într-un consiliu cu numai doi membri nu poate exista majoritate. Este clar că nu poate să se întîmple decît unul din două lucruri: fie să se separe şi fiecare să meargă pe drumul lui, fie unul dintre ei să aibă votul decisiv. Dacă familia este permanentă, în ultimă instanţă unul dintre soţi trebuie să aibă puterea să decidă în problemele referitoare la familie. Nu poate exista o asociere permanentă fără o constituţie.
2) Dacă trebuie să fie un „cap”, de ce să fie bărbatul? Ei bine, în primul rînd, există vreo dorinţă foarte serioasă ca să fie femeia? După cum am spus, eu însumi nu sînt căsătorit, dar din cîte ştiu, chiar şi o femeie care vrea să fie „capul” familiei ei nu admiră de obicei aceeaşi stare de lucruri cînd o vede la vecini. Este mult mai probabil că ea va spune: „Sărmanul domn X! Nu pot înţelege de ce îi permite femeii aceleia îngrozitoare să se poarte cu el ca un zbir”. Nu cred că ea se simte foarte flatată cînd cineva îi aduce aminte de faptul că ea este „capul” familiei ei. Trebuie să fie ceva nefiresc în situaţiile în care femeile îi conduc pe bărbaţi, deoarece femeile însele sînt pe jumătate ruşinate de lucrul acesta şi îi dispreţuiesc pe bărbaţii pe care îi conduc.
Dar mai este încă un motiv; şi în privinţa aceasta pot vorbi mai bine ca burlac, deoarece este un motiv pe care-1 vezi mai bine din afară decît dinăuntru. Relaţiile familiei cu lumea din afară — ceea ce am putea numi politica ei externă — trebuie să depindă în ultimă instanţă de bărbat, deoarece el ar trebui să fie întotdeauna, şi de obicei este, mult mai drept cu cei din afară. O femeie luptă în primul rînd pentru copiii ei şi pentru soţul ei împotriva restului lumii. Este aproape firesc să existe un conflict între interesele lumii şi interesele ei. Femeia este păzitorul special al intereselor familiei. Funcţia bărbatului este să aibă grijă ca această preferinţă naturală a femeii să nu capete curs. El are ultimul cuvînt, pentru ca să-i protejeze pe ceilalţi oameni de patriotismul familial intens al soţiei sale. Dacă aveţi îndoieli în privinţa aceasta, permiteţi-mi să vă pun o întrebare simplă. Dacă cîinele vostru 1-a muşcat pe copilul vecinilor, sau dacă copilul vostru 1-a bătut pe cîinele vecinilor, cu cine aţi prefera să aveţi de-a face: cu stăpînul sau cu stăpîna casei? Dacă sînteţi o femeie căsătorită, permiteţi-mi să vă întreb ceva. Oricît de mult v-aţi admira soţul, oare nu veţi spune că principala lui slăbiciune este că nu apără aşa de viguros cum aţi vrea drepturile lui şi ale familiei în faţa vecinilor? Că este un împăciuitor?
- Moralitatea sexuală
Trebuie să luăm acum în considerare felul în care moralitatea creştină priveşte sexul, sau ceea ce creştinii numesc virtutea castităţii. Regula creştină cu privire la castitate nu trebuie confundată cu regula socială a „modestiei” (într-un sens al cuvîntului), adică regula socială cu privire la buna-cuviinţă sau decenţă. Regula socială cu privire la buna-cuviinţă stabileşte cît din corpul omenesc poate fi expus privirilor, ce subiecte pot fi discutate şi în ce termeni, potrivit cu obiceiurile dintr-un anumit cerc social. Astfel, în timp ce regula cu privire la castitate este aceeaşi pentru toţi creştinii din toate vremurile, regula cu privire la decenţă se schimbă. O tînără dintr-o insulă din Pacific:, care abia dacă are ceva haine pe ea, şi o doamnă din perioada victoriană, înfăşurată complet de hainele sale, pot fi amîndouă la fel de „modeste”, la fel de cuviincios îmbrăcate sau la fel de decente, potrivit cu standardele din societăţile lor: şi amîndouă, din cîte ne putem da seama din îmbrăcămintea lor, pot să fie la fel de caste (sau la fel de lipsite de castitate). Unele cuvinte folosite de femeile caste din vremea lui Shakespeare ar fi fost folosite în secolul al IXX-lea numai de o femeie complet decăzută.
Când oamenii încalcă regula de decenţă aplicată în vremea lor în locul unde se află, dacă o fac pentru a stîrni pofte în ei sau în alţii, aduc o ofensă castităţii. Dar dacă ei încalcă regula din pricina ignoranţei sau a neglijenţei, ei se fac vinovaţi numai de faptul că sînt nemanieraţi. Cînd, aşa cum se întîmplă deseori, ei încalcă regula în mod conştient, cu scopul de ai şoca pe alţii sau de a-i pune într-o situaţie penibilă, ei nu sînt neapărat lipsiţi de castitate, dar sînt lipsiţi de dragoste, deoarece este rău să-ţi găseşti plăcerea în a-i face pe alţii să se simtă stînjeniţi.
Eu nu cred că un standard de decenţă foarte strict sau foarte complicat este o dovadă de castitate sau că ajută în vreun fel decenţei, şi de aceea eu privesc: ca pe un lucru bun slăbirea şi simplificarea regulii, care au avut loc în vremea mea. În prezent însă există inconvenientul că oameni de diferite vîrste şi de diferite tipuri nu acceptă toţi acelaşi standard şi abia dacă ştim unde ne situăm. Cîtă vreme mai durează această confuzie, eu cred că oamenii mai bătrîni sau de modă veche ar trebui să fie atenţi să nu presupună că toţi tinerii sau toţi oamenii „emancipaţi” sînt corupţi atunci cînd nu se potrivesc cu standardul vechi; la rîndul lor, tinerii nu ar trebui să-i considere pe bătrîni „fandosiţi” sau puritani pentru că nu adoptă cu uşurinţă noile standarde. Cele mai multe probleme vor fi rezolvate dacă există o dorinţă sinceră de a-i aprecia pe ceilalţi şi de a-i face să se simtă confortabil.
Castitatea este cea mai nepopulară dintre virtuţile creştine. Nu există excepţii de la ea; vechea regulă creştină este: „Fie căsătorie, cu credincioşie completă faţă de partener, fie abstinenţă totală”. Lucrul acesta este atît de dificil şi atît de contrar instinctelor noastre, încît se pare că sau creştinismul greşeşte sau instinctul nostru sexual, aşa cum este acum, s-a abătut de la normal. Trebuie să decidem care dintre cele două greşeşte. Bineînţeles că eu, fiind creştin, cred că instinctul sexual s-a abătut de la normal.
Dar eu am şi alte motive să cred acest lucru. Scopul biologic al sexului sînt copiii, la fel cum scopul biologic al mîncatului este refacerea trupului. Dacă noi mîncăm ori de cîte ori sîntem înclinaţi să o facem şi dacă mîncăm cît vrem, este adevărat că cei mai mulţi dintre noi vor mînca prea mult, dar nu enorm de mult. Un om poate să mănînce cît doi, dar nu poate să mănînce cît zece. Pofta de mîncare trece puţin dincolo de scopul ei biologic, dar nu în proporţii enorme. Dar dacă un bărbat tînăr şi-ar satisface pofta sexuală ori de cîte ori simte înclinaţia şi dacă fiecare act ar produce un copil, în decurs de zece ani ar putea popula cu uşurinţă un sat mai mic. Pofta aceasta depăşeşte funcţia sa într-o proporţie ridicol de mare şi absurdă.
Să explicăm lucrurile în alt fel. Este uşor să aduni o mulţime mare pentru un spectacol de striptease — adică să vadă cum o femeie se dezbracă pe scenă. Să presupunem acum că ai merge într-o ţară în care ai putea umple o sală de spectacol prin simplul fapt că aduci pe scenă o farfurie acoperită şi apoi ridici treptat capacul, aşa încît fiecare să poată vedea, tocmai înainte de stingerea luminilor, că pe farfurie a fost un picior de miel sau o felie de şuncă; oare nu ai crede că în ţara aceea ceva nu este în regulă cu pofta lor de mîncare? Dar cineva care a fost crescut într-o lume diferită oare nu ar socoti la fel de ciudată starea instinctului nostru sexual?
Un critic a spus că dacă el ar găsi o ţară în care asemenea spectacole de „stript-ease” culinar ar fi populare, el ar trage concluzia că oamenii din ţara aceea suferă de foame. El vrea să spună, desigur, că asemenea lucruri, cum este spectacolul de strip-tease, au rezultat nu din corupţie sexuală, ci din înfometare sexuală. Eu sînt de acord cu el că dacă, într-o ţară ciudată, am descoperi că spectacolele cu picioare de miei ar fi populare, una dintre explicaţiile posibile care mi-ar trece prin gînd ar fi foametea. Dar pasul următor în verificarea ipotezei ar fi să aflu cîtă mîncare este consumată în realitate în ţara aceea. Dacă dovezile arată că se consumă o cantitate mare de mîncare, bineînţeles că va trebui să abandonez ipoteza cu înfometarea şi va trebui să încerc să mă gîndesc la altceva.
În acelaşi fel, înainte de a accepta ideea că înfometarea sexuală este cauza spectacolelor de strip-tease, ar trebui să căutăm dovezi dacă în epoca noastră există mai multă abstinenţă sexuală decît în epocile cînd spectacolele de strip-tease nu erau cunoscute. Bineînţeles că nu există asemenea dovezi. Mijloacele anticoncepţionale au făcut ca satisfacerea poftei sexuale să fie mult mai puţin costisitoare în căsnicie şi mult mai lipsită de riscuri în afara ei decît oricînd, iar opinia publică este mai puţin ostilă faţă de unirile ilicite şi chiar faţă de perversiune decît a fost din vremurile păgîne. Nici ipoteza „înfometării” nu este singura pe care ne-o putem imagina. Oricine ştie că pofta sexuală, la fel ca şi celelalte pofte ale noastre, creşte dacă este satisfăcută. Poate că oamenii flămînzi se gîndesc mult la mîncare, dar la fel fac şi cei care se îmbuibă cu mîncare; şi lacomilor şi flămînzilor le place să le fie stimulată pofta de mîncare.
Al treilea punct. Vei găsi foarte puţini oameni care vor să mănînce lucruri care nu sînt de fapt mîncare sau care să facă altceva cu mîncarea decît să o mănînce. Cu alte cuvinte, pervertirea poftei de mîncare este rară. Dar perversiunile instinctului sexual sînt numeroase, greu de vindecat şi înfricoşătoare. Îmi pare rău că trebuie să intru în toate aceste detalii, dar în ultimii douăzeci de ani am fost alimentaţi zi de zi cu minciuni sfruntate cu privire la sex. Ni s-a spus, pînă cînd ne-am săturat să mai auzim, că dorinţa sexuală este în aceeaşi categorie cu toate celelalte dorinţe naturale ale noastre şi că dacă am abandona vechea idee victoriană despre înăbuşirea ei, toate lucrurile ar merge de minune în grădină. Nu este adevărat. în momentul în care analizezi faptele şi laşi la o parte propaganda, îţi dai seama că nu este aşa.
Ei îţi spun că sexul a ajuns o problemă deoarece a fost înăbuşit. Dar în ultimii douăzeci de ani nu a fost înăbuşit. Se discută despre el toată ziua. Cu toate acestea, sexul continuă să fie o problemă. Dacă înăbuşirea ar fi fost cauza problemei, descătuşarea ar fi trebuit să repare situaţia. Eu cred că oamenii au înăbuşit iniţial instinctul sexual tocmai pentru că a ajuns într-o asemenea stare de haos. Oamenii moderni spun mereu: „Sexul nu este ceva de care să te ruşinezi”. Prin aceasta ei ne spun unul din două lucruri. Poate că ei vor să spună: „Nu este nimic ruşinos în faptul că rasa umană se reproduce într-un anumit mod, nici în faptul că aceasta îi dă plăcere”. Dacă ei se referă la aceasta, au dreptate. Şi creştinii spun acelaşi lucru. Necazul nu este cu lucrul în sine şi nici cu plăcerea. Vechii învăţători creştini au spus că dacă omul nu ar fi căzut în păcat, plăcerea sexuală, în loc să fie mai mică decît acum, ar fi fost de fapt mult mai mare. Cunosc nişte creştini înguşti în vederi care vorbeau de parcă creştinismul ar susţine că sexul sau trupul sau plăcerea ar fi rele în ele însele. Dar ei greşesc. Creştinismul este aproape singura dintre religiile majore care aprobă în totalitate trupul, care crede că materia este bună, că Dumnezeu însuşi a luat o dată trup omenesc, că în ceruri ni se va da un gen de trup şi că acesta va constitui o parte esenţială a fericirii, frumuseţii şi energiei noastre. Creştinismul a glorificat căsătoria mai mult decît oricare altă religie; cele mai frumoase poezii de dragoste din lume au fost scrise aproape toate de creştini. Dacă cineva spune că sexul este rău în sine, creştinismul îl contrazice imediat. Dar, desigur, cînd oamenii spun: „Sexul nu este ceva de care să te ruşinezi”, ei vor de fapt să spună că „starea în care a ajuns în prezent instinctul sexual nu este un lucru de care să ne fie ruşine”.
Dacă au în gînd lucrul acesta, eu cred că ei greşesc. Cred că este cît se poate de ruşinos. Nu ai de ce să te ruşinezi dacă îţi place mîncarea: ar trebui să te ruşinezi dacă jumătate dintre oamenii din lume şi-ar face din mîncare principalul interes al vieţilor lor şi dacă şi-ar petrece timpul privind la fotografii cu mîncare şi scurgîndu-li-se ochii după mîncare. Eu nu spun că tu şi eu sîntem răspunzători în mod individual pentru starea actuală. Strămoşii noştri ne-au transmis organisme care sînt deformate în această privinţă, iar noi sîntem înconjuraţi tot mai mult de o propagandă în favoarea lipsei de castitate. Sînt oameni care vor să menţină instinctul nostru sexual aprins, pentru ca ei să facă bani pe seama noastră, deoarece, desigur, un om obsedat de un lucru este un om care opune foarte puţină rezistenţă. Dumnezeu cunoaşte situaţia noastră; El nu ne va judeca de parcă nu am fi avut de înfruntat nici o dificultate. Ceea ce contează este sinceritatea noastră şi perseverenţa voinţei noastre de a le depăşi.
Înainte de a fi vindecaţi noi trebuie să vrem să fim vindecaţi. Cei care vor cu adevărat să primească ajutor îl vor primi; dar pentru mulţi oameni moderni este greu chiar şi să dorească acest lucru. Este uşor să ne facem iluzia că vrem ceva cînd în realitate noi nu vrem lucrul acela. Un creştin faimos din vremuri trecute ne-a spus că în tinereţe se ruga fără încetare pentru castitate; dar peste mai mulţi ani, el şi-a dat seama că în timp ce buzele lui spuneau: „Doamne, te rog fă-mă curat”, inima lui adăuga în taină: „Dar, te rog, nu chiar acum”. Lucrul acesta se poate întîmpla şi cu rugăciunile pentru alte virtuţi; dar există trei motive pentru care este deosebit de dificil pentru noi să dorim castitate completă, necum să o realizăm.
În primul rînd, firea noastră decăzută, diavolul care ne ispiteşte şi toată propaganda modernă în favoarea satisfacerii poftelor, se combină pentru a ne face să simţim că dorinţele cărora încercăm să ne împotrivim sînt atît de „naturale”, de „sănătoase” şi de rezonabile încît este aproape pervers şi anormal să ne împotrivim lor. Poze după poze, filme după filme, romane după romane, toate asociază ideea indulgenţei sexuale cu ideile de sănătate, normalitate, tinereţe, francheţe şi bună dispoziţie. Ei bine, această asociere este o minciună. La fel ca toate minciunile de efect, ea este bazată pe un adevăr — adevărul, recunoscut anterior, că sexul în sine (separat de excesele şi obsesiile care s-au dezvoltat în jurul lui) este „normal” şi „sănătos” şi tot ce vreţi. Minciuna constă în sugestia că orice act sexual la care eşti tentat la un moment dat este sănătos şi normal. Aceasta, sau oricare altă concepţie este foarte diferită de cea creştină şi trebuie să fie absurdă. Cedarea la toate dorinţele noastre duce în mod evident la impotenţă, la boală, la gelozie, la minciuni, la tăinuiri şi la tot ce este opus sănătăţii şi bunei dispoziţii şi sincerităţii. Pentru orice fericire, chiar şi în lumea aceasta, este nevoie de o doză considerabilă de înfrînare; de aceea, afirmaţia că orice dorinţă puternică este sănătoasă şi rezonabilă, este o afirmaţie fără valoare. Orice om întreg la minte şi civilizat trebuie să aibă un set de principii pe baza cărora decide să respingă unele dorinţe şi să accepte altele. Un om poate face aceasta pe baza unor principii creştine, altul pe baza unor principii igienice şi altul pe baza unor principii sociologice. Adevăratul conflict nu este între creştinism şi „natură”, ci între principiul creştin şi alte principii care acţionează în „natură”, deoarece „natura” (în sensul de dorinţă naturală) va trebui să fie ţinută în frîu, dacă vrei să nu-ţi ruinezi întreaga viaţă. Recunoaştem că principiile creştine sînt mai stricte decît celelalte; dar noi credem că vei primi ajutor ca să respecţi aceste principii, ajutor pe care nu-l vei primi ca să le respecţi pe celelalte.
În al doilea rînd, mulţi oameni nu au curajul să încerce cu seriozitate castitatea creştină, deoarece ei cred (înainte de a încerca) că lucrul acesta este imposibil. Dar cînd un lucru trebuie încercat, nu trebuie să te gîndeşti dacă este posibil sau nu. Cînd eşti confruntat cu o întrebare facultativă la un examen, te gîndeşti dată poţi să răspunzi sau nu; cînd ai o întrebare obligatorie, trebuie să faci tot ce poţi ca să răspunzi. Poţi să primeşti ceva puncte şi pentru un răspuns imperfect, dar cu siguranţă nu vei primi nici un punct dacă nici măcar nu încerci să răspunzi la întrebare. Nu numai la examene, ci şi la război, la ascensiunile montane, la învăţarea patinajului, a înotului sau a mersului cu bicicleta, la încheierea nasturelui de la gît cînd degetele îţi sînt îngheţate, oamenii fac adesea ceea ce părea imposibil înainte de a face lucrul respectiv. Este surprinzător ce poţi face atunci cînd trebuie să faci un anumit lucru.
Putem fi convinşi, desigur, că o castitate perfectă — la fel ca şi dragostea perfectă — nu va fi atinsă doar prin eforturi omeneşti. Trebuie să ceri ajutor de la Dumnezeu. Chiar şi cînd îi ceri ajutorul, multă vreme ţi se poate părea că nu primeşti nici un ajutor sau că primeşti prea puţin ajutor. Nu are importanţă. După fiecare eşec, cere-ţi iertare, ridică-te şi încearcă din nou. Foarte adesea lucrul cu care ne ajută mai întîi Dumnezeu nu este virtutea însăşi, ci tocmai această putere de a încerca din nou. Oricît de importantă ar fi castitatea (sau curajul sau cinstea sau oricare altă virtute), acest proces formează în noi calităţi ale sufletului care sînt şi mai importante. Ne vindecă de iluziile cu privire la noi înşine şi ne învaţă să depindem de Dumnezeu. Învăţăm, pe de-o parte, că nu ne putem încrede în noi înşine nici măcar în momentele noastre cele mai bune, şi, pe de altă parte, că nu trebuie să disperăm nici în momentele cele mai rele, deoarece eşecurile noastre sînt iertate. Singurul lucru fatal este să te dai bătut, mulţumindu-te cu mai puţin decît perfecţiunea.
În al treilea rînd, oamenii înţeleg deseori greşit afirmaţiile psihologiei despre „reprimare”. Psihologia afirmă că „reprimarea” sexului este periculoasă. Dar cuvîntul „reprimare” este un termen tehnic: el nu înseamnă „suprimare”, în sensul de „refuz” sau „împotrivire” faţă de el. O dorinţă sau o idee „reprimată” este de obicei o dorinţă sau idee care s-a infiltrat în subconştient (de obicei la o vîrstă foarte fragedă) şi care acum vine în gîndirea conştientă numai într-o formă deghizată şi de nerecunoscut. Sexualitatea reprimată nu îi apare pacientului deloc ca o formă de sexualitate. Cînd un adolescent sau un adult se opune unei dorinţe conştiente, el nu are de-a face cu o reprimare şi nici nu este în cel mai mic pericol să creeze o reprimare. Dimpotrivă, cei care încearcă cu seriozitate să realizeze castitatea sînt mai conştienţi şi ajung curînd să cunoască mai mult decît oricine altcineva despre sexualitatea lor. Ei ajung să-şi cunoască dorinţele la fel de bine cum 1-a cunoscut Wellington pe Napoleon, sau Sherlock Holmes pe Moriarty; la fel de bine cum un şorecar cunoaşte şobolanii sau cum un instalator cunoaşte totul despre conducte defecte care curg. Virtutea — chiar şi încercarea de a ajunge la virtute — aduce lumină; indulgenţa aduce ceaţă.
În fine, deşi a trebuit să vorbesc destul de mult despre sex, vreau să arăt cît se poate de limpede că nu acesta este centrul moralităţii creştine. Dacă cineva crede că creştinismul consideră lipsa de castitate drept viciul suprem, se înşeală. Păcatele cărnii sînt rele, dar ele sînt cele mai puţin grave dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sînt pur spirituale: plăcerea de a-i acuza pe alţii, comportarea autoritară răutăcioasă şi calomnierea; plăcerile puterii şi urii. Există două lucruri înăuntrul meu, în competiţie cu eul uman la care trebuie să încerc să ajung. Ele sînt Eul Animal şi Eul Diabolic. Eul Diabolic este cel mai rău dintre cele două. Acesta este motivul pentru care un om mîndru, rece, care se consideră pe sine drept şi care merge regulat la biserică poate să fie mult mai aproape de iad decît o prostituată. Desigur, cel mai bine este să nu faci parte din nici una din aceste două categorii!
- Moralitate şi psihanaliză
Am spus că nu vom obţine niciodată o societate creştină decît dacă cei mai mulţi dintre noi devin creştini. Desigur, aceasta nu înseamnă că putem amîna să acţionăm pentru schimbarea societăţii pînă la o dată imaginară din viitorul îndepărtat. înseamnă că trebuie să ne apucăm de amîndouă lucrurile deodată — (1) să vedem cum putem aplica în detaliu la o societate modernă principiul: „Fă celorlalţi ce vrei să-ţi facă ei ţie”, şi (2) să devenim oamenii care sînt gata să aplice principiul din moment ce ştiu cum să o facă. Vreau să încep acum prin a discuta care este ideea creştină despre omul bun — care sînt specificaţiile creştine pentru maşinăria umană.
Înainte de a intra în detalii, mai sînt încă două idei generale pe care aş vrea să le subliniez. Mai întîi de toate, întrucît moralitatea creştină pretinde că este o tehnică pentru punerea în ordine a maşinăriei umane, cred că mi-ar place să ştiu ce relaţie este între ea şi o altă tehnică care se pare că ridică aceeaşi pretenţie — şi anume, psihanaliza.
Trebuie să faceţi distincţie foarte clară între două lucruri: între teoriile medicale propriu-zise şi tehnicile psihanalistului, pe de o parte, şi concepţia filozofică generală despre lume pe care Freud şi alţii au adăugat-o la psihanaliză, pe de altă parte. Al doilea lucru — filozofia lui Freud — este în contradicţie directă cu creştinismul şi în contradicţie directă cu filozofia celuilalt mare psiholog, Jung. În afară de aceasta, cînd Freud vorbeşte despre modul în care pot să fie vindecaţi nevroticii, el vorbeşte ca un specialist în materie, dar cînd trece la filozofie în general, el vorbeşte ca un amator. De aceea, este înţelept să-i respectăm părerea într-un caz, dar nu şi în celălalt — şi tocmai aşa voi face. Sînt gata să fac aceasta deoarece am descoperit că atunci cînd vorbeşte despre un alt subiect, unul despre care eu cunosc cîte ceva (şi anume lingvistica), el este foarte ignorant. Psihanaliza în sine, separată de adăugirile filozofice ale lui Freud şi ale celorlalţi, nu este nicidecum în contradicţie cu creştinismul. Tehnica ei se suprapune la un moment dat cu moralitatea creştină şi nu ar fi rău dacă orice persoană ar şti cîte ceva despre aceasta: dar ele nu merg paralel tot timpul, deoarece cele două tehnici se ocupă de lucruri diferite. Cînd un om face o alegere morală, sînt implicate două lucruri. Unul este actul alegerii. Celălalt lucru este constituit din diferitele sentimente, impulsuri şi aşa mai departe pe care i le prezintă structura sa psihologică şi care sînt materialul brut al alegerii sale. Materialul acesta brut poate fi de două feluri. Poate fi ceea ce numim un material normal: el poate consta din sentimente comune tuturor oamenilor. Sau poate consta din sentimente nefireşti, datorate unor lucruri care nu au mers bine în subconştientul său. Astfel, teama de lucruri care sînt cu adevărat periculoase ar fi un exemplu din prima categorie; o teamă iraţională de pisici sau de păianjeni ar fi un exemplu din a doua categorie. Dorinţa unui bărbat după o femeie ar face parte din prima categorie; dorinţa pervertită a unui bărbat după un alt bărbat ar face parte din a doua categorie. Ceea ce încearcă să facă psihanaliza este să elimine sentimentele anormale, adică, să-i dea omului materii prime mai bune pentru alegerile sale; moralitatea se ocupă de actul alegerii propriu-zise.
Să formulăm aceasta în alt fel. Imaginativă trei bărbaţi care merg la război. Unul dintre ei are frica obişnuită de pericol pe care o are orice om, dar el şi-o supune prin efort moral şi devine un om viteaz. Să presupunem că ceilalţi doi au, ca rezultat al unor lucruri din subconştientul lor, nişte temeri iraţionale, exagerate, temeri care nu pot fi controlate prin nici un efort moral. Să presupunem acum că vine un psihanalist şi îi vindecă pe amîndoi: adică, îi pune pe amîndoi în poziţia primului bărbat. Ei bine, abia după ce s-a isprăvit problema psihanalitică, începe problema morală, întrucît acum sînt vindecaţi, aceşti doi bărbaţi pot lua atitudini diferite. Unul dintre ei poate spune: „Bine că am scăpat de toate aiurelile acelea. Acum pot să fac în sfîrşit ceea ce am vrut să fac întotdeauna — să-mi împlinesc datoria pentru cauza libertăţii”. Dar celălalt ar putea spune: „Ei bine, îmi pare bine că acum sînt relativ calm în focul luptei, dar aceasta nu modifică nicidecum faptul că sînt foarte hotărît să am grijă de mine însumi şi să-1 las, ori de cîte ori pot, pe celălalt fîrtat să ia misiunea periculoasă. Unul dintre lucrurile bune cu privire la faptul că mă simt mai puţin înspăimîntat este că acum pot să mă îngrijesc mai bine de mine însumi şi pot să fiu mai dibaci cînd este vorba să ascund faptul acesta de ceilalţi”. Diferenţa aceasta este de ordin pur moral, şi psihanaliza nu poate face nimic cu privire la ea. Oricît de mult ai îmbunătăţi materialul brut al omului, mai este ceva: alegerea liberă, reală pe care o face omul cu privire la materialul care i s-a prezentat, alegerea de a pune avantajul său pe primul plan sau pe ultimul plan. Această alegere liberă este singurul lucru cu care se ocupă moralitatea.
Materialul psihologic rău nu este un păcat, ci o boală. Nu este ceva de care trebuie să te pocăieşti; este ceva ce trebuie vindecat, şi lucrul acesta este foarte important. Fiinţele umane se judecă unele pe altele prin prisma acţiunilor lor exterioare. Dumnezeu le judecă prin prisma alegerilor lor morale. Cînd un nevrotic care are o oroare patologică de pisici se forţează să ridice o pisică, pentru un motiv bun, este posibil ca în ochii lui Dumnezeu el să arate mai mult curaj decît a arătat un om sănătos care a cîştigat ordinul Virtutea Militară. Cînd un om, care a fost pervertit din tinereţe şi a fost învăţat că cruzimea este un lucru normal, face un gest mic de bunătate, sau se reţine de la o cruzime pe care ar fi putut-o comite şi, de aceea, poate riscă să fie batjocorit de tovarăşii săi, este posibil ca el, în ochii lui Dumnezeu, să fi făcut mai mult decît dacă eu sau tu ne-am fi dat chiar viaţa pentru un prieten.
Este bine să privim la lucrul acesta şi din altă perspectivă. Este posibil ca unii dintre noi, care părem oameni foarte de treabă, de fapt să fi folosit atît de puţin din caracteristicile ereditare bune şi din educaţia bună primită, încît sîntem, în realitate, mai răi decît aceia pe care îi socotim oameni înrăiţi. Ştim noi cum ne-am fi comportat dacă am li avut structura psihologică, educaţia rea şi puterea politică pe care a. avut-o, să zicem, Himmler? Acesta este motivul pentru care creştinilor li se spune să nu judece. Noi vedem numai rezultatele alegerilor pe care le face un om pe baza materiei sale prime. Dar Dumnezeu nu îl judecă pe baza materiei prime, ci pe baza a ceea ce a făcut cu ea. Cea mai mare parte a structurii psihologice a omului este datorită probabil trupului: cînd trupul său moare, toată acea structură se va desprinde de el, şi omul central adevărat, cel ce a făcut alegerile, cel care a folosit bine sau rău materialul acesta, va sta gol. Toate lucrurile frumoase pe care le-am considerat ale noastre, dar care se datorau de fapt unei digestii bune, se vor desprinde de unii dintre noi; toate lucrurile dezagreabile care erau datorate unor complexe sau unei sănătăţi şubrede se vor desprinde de alţii. Atunci, pentru prima oară., îl vom vedea pe fiecare aşa cum a fost cu adevărat. Atunci vom avea surprize.
Aceasta mă duce la al doilea punct. Deseori oamenii cred că moralitatea creştină este un fel de înţelegere cu Dumnezeu, care spune: „Dacă respecţi o mulţime de reguli, te voi răsplăti, iar dacă nu le respecţi, te voi pedepsi”. Eu nu cred că acesta este cel mai bun mod de a privi moralitatea. Eu aş spune că de fiecare dată cînd faci o alegere, tu transformi partea centrală din tine, partea care alege, în ceva puţin diferit de ceea ce a fost înainte. Luînd viaţa ta în întregime, cu nenumăratele ei alegeri, pe parcursul întregii vieţi tu transformi încet acest lucru central fie într-o creatură cerească, fie într-una diabolică; fie într-o creatură care este în armonie cu Dumnezeu, cu celelalte creaturi şi cu sine, fie într-una care este într-o stare de război şi ură cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine. Să fii o creatură de un fel înseamnă rai: adică bucurie, pace, cunoaştere şi putere. Să fii o creatură de celălalt fel înseamnă nebunie, oroare, idioţie, furie, neputinţă şi singurătate eternă. Fiecare dintre noi înaintează în fiecare clipă spre o stare sau spre cealaltă
Aceasta explică ceea ce m-a nedumerit totdeauna la scriitorii creştini; ei par să fie atît de stricţi la un moment dat şi atît de liberali în altul. Ei vorbesc despre păcate comise în gînd ca şi cum ar fi extrem de grave; şi după aceea vorbesc despre cele mai înfricoşătoare omoruri şi înşelăciuni, ca şi cum singurul lucru pe care trebuie să-1 faci este să te pocăieşti şi totul va fi iertat. Dar am ajuns să înţeleg că ei au dreptate. Ei se gîndesc întotdeauna la urma pe care acţiunea aceea o lasă asupra eului central minuscul pe care nu-1 poate vedea nimeni în viaţa aceasta, dar pe care fiecare dintre noi va trebui să-1 suporte — sau să se bucure de el — o veşnicie. Un om poate fi într-o asemenea poziţie încît mînia lui face să fie vărsat sîngele a mii de oameni, iar altul poate fi într-o poziţie în care, oricît de mînios ar fi, nu se va alege decît cu faptul că alţii vor rîde de el. Dar urma mică lăsată pe suflet poate să fie aceeaşi la amîndoi. Fiecare a făcut ceva cu sine, un lucru care, dacă nu se pocăieşte, îl va face să-i fie mai greu să-şi stăpînească furia data viitoare cînd este ispitit şi va face furia şi mai îngrozitoare atunci cînd va cădea pradă ei. Fiecare dintre ei, dacă se întoarce cu seriozitate la Dumnezeu, poate corecta aberaţia aceea din omul central; fiecare dintre ei, privind în perspectivă, este un om condamnat dacă nu o face. Mărimea sau micimea unui lucru, privit din afară, nu este ceea ce contează cu adevărat.
Un ultim gînd. Vă aduceţi aminte că am spus că direcţia bună duce nu numai la pace, ci şi la cunoaştere. Cînd un om devine mai bun, el înţelege mai bine şi mai clar răul care încă mai este în el. Cînd un om devine mai rău, el înţelege tot mai puţin propria sa răutate. Un om de o răutate moderată ştie că nu este foarte bun; un om cu desăvîrşire rău crede că este într-o stare bună. Toate acestea sînt de fapt lucruri foarte fireşti. înţelegi somnul atunci cînd eşti treaz, nu cînd dormi. îţi poţi vedea greşelile aritmetice atunci cînd gîndirea ta funcţionează bine; cînd faci greşelile, nu le poţi vedea. Poţi înţelege natura beţiei atunci cînd eşti treaz, nu cînd eşti beat. Oamenii buni cunosc atît binele cît şi răul; oamenii răi nu cunosc nici binele si nici răul.
- Moralitatea socială
Primul lucru care trebuie clarificat cu privire la moralitatea creştină în relaţiile dintre oameni este că în acest domeniu Cristos nu a venit să predice un gen nou de moralitate. Regula de Aur a Vechiului Testament („Fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie”) este o rezumare a ceea ce toţi oamenii au ştiut dintotdeauna că este drept. învăţătorii morali cu adevărat mari nu introduc niciodată o moralitate nouă; numai şarlatanii şi capricioşii fac acest lucru. Dr. Johnson a spus: „Oamenii au mai mare nevoie să li se aducă aminte ce ştiu, decît au nevoie să fie învăţaţi”. Adevărata slujbă a oricărui învăţător moral este să ne reamintească, mereu, mereu, vechile principii simple pe care nu sîntem deloc dornici să le aplicăm; este ca şi cum l-ai aduce mereu pe un cal înapoi la un gard peste care a refuzat să sară sau ca şi cum l-ai aduce pe un copil înapoi la fragmentul de lecţie pe care vrea să-1 evite.
Al doilea lucru care trebuie clarificat este că creştinismul nu a pretins şi nu pretinde că ar avea un program politic detaliat pentru aplicarea principiului „Fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie” la o anumită societate, într-un anumit moment. Lucrul acesta ar fi imposibil. Principiul este destinat pentru toţi oamenii din toate timpurile, în timp ce un program anume, potrivit pentru un anumit loc sau timp, nu s-ar potrivi în alte condiţii. în afară de aceasta, creştinismul nu operează în felul acesta. Cînd îţi spune să-i hrăneşti pe cei flămînzi, nu îţi dă lecţii de gătit. Cînd îţi spune să citeşti Scripturile, nu îţi dă lecţii de ebraică şi greacă şi nici măcar de gramatică engleză. Creştinismul nu a fost menit niciodată să înlocuiască sau să înlăture artele şi ştiinţele umane obişnuite; dimpotrivă, el este o călăuză care poate să le dea tuturor direcţia bună şi este o sursă de energie care poate să le dea tuturor viaţă nouă, dar numai dacă se pun la dispoziţia lui.
Oamenii spun: „Biserica ar trebui să ia conducerea”. Afirmaţia aceasta este adevărată, dacă ei înţeleg conceptul de biserică în mod corect, dar este falsă dacă ei înţeleg conceptul de biserică în mod greşit. Prin Biserică ei ar trebui să înţeleagă totalitatea celor care aplică creştinismul. Cînd ei spun că Biserica ar trebui să ia conducerea, ei ar trebui să aibă în gînd faptul că unii creştini — care se întîmplă să aibă înzestrările adecvate — ar trebui să fie economişti şi oameni de stat, şi că toţi economiştii şi oamenii de stat ar trebui să fie creştini, şi că toate eforturile lor în politică şi economie ar trebui direcţionate în sensul punerii în practică a principiului: „Fă altora ce vrei să-ţi facă ei ţie”. Dacă s-ar întîmplă aşa şi dacă noi ceilalţi am fi gata să acceptăm lucrul acesta, atunci ar trebui să găsim foarte repede rezolvarea creştină a problemelor noastre sociale.
Dar, desigur, cînd spun că Biserica ar trebui să preia conducerea, cei mai mulţi oameni se referă la faptul că ei vor ca clericii să elaboreze un program politic. Lucrul acesta este absurd. Clericii sînt persoanele acelea speciale din cadrul Bisericii care au fost pregătite în mod special şi care au fost puse deoparte ca să se îngrijească de lucrurile care ne privesc pe noi ca şi creaturi care vom trăi veşnic: iar noi le cerem să facă o slujbă cu totul diferită, pentru care ei nu au fost pregătiţi. Misiunea aceasta ne revine de fapt nouă, laicilor. Aplicarea principiilor creştine în organizaţiile profesionale sau în şcoli trebuie să vină de la creştinii care sînt conducători ai organizaţiilor şi directori de şcoli, la fel cum literatura creştină trebuie să vină de la romancieri şi dramaturgi creştini — nu de la un grup de episcopi care se adună laolaltă şi în timpul lor liber încearcă să scrie piese de teatru şi romane.
În acelaşi fel, Noul Testament, fără a intra în detalii, ne dă indicii clare cu privire la cum ar fi o societate deplin creştină. Poate că ne dă chiar mai mult decît putem primi. Ne spune că nu trebuie să fie oameni inactivi sau paraziţi: dacă cineva nu munceşte, ar trebui nici să nu mănînce. Fiecare trebuie să lucreze cu mîinile lui, ba mai mult, lucrul fiecăruia ar trebui să producă ceva bun: nu va fi o producţie de articole de lux stupide şi nici de reclame şi mai stupide, care să ne convingă să le cumpărăm. Nu trebuie să fie lăudăroşenie şi nimeni nu trebuie să-şi dea aere. în măsura aceasta o societate creştină ar fi ceea ce numim noi acum „de stînga”. Pe de altă parte, Noul Testament insistă totdeauna asupra ascultării noastre reale (şi asupra formelor exterioare de respect) de toţi magistraţii instalaţi pe drept, asupra ascultării copiilor de părinţi şi (mă tem că lucrul acesta nu se va bucura de popularitate) asupra ascultării nevestelor de bărbaţi. În al treilea rînd, trebuie să fie o societate veselă: plină de cîntece şi de bucurie, o societate care socoteşte că îngrijorarea şi anxietatea sînt rele. Curtoazia este una dintre virtuţile creştine; de asemenea, Noul Testament nu îi agreează pe oamenii care se amestecă mereu în treburile altora.
Dacă ar exista în prezent o asemenea societate şi dacă am vizita-o, cred că ne-am întoarce de acolo cu o impresie ciudată. Ar trebui să avem sentimentul că viaţa ei economică este foarte socialistă şi, în sensul acela, „avansată”, dar că viaţa de familie şi codul de maniere sînt mai degrabă de modă veche — poate chiar ceremonioase şi aristocrate. Fiecăruia dintre noi i-ar place anumite lucruri, dar mă tem că la foarte puţini dintre noi le-ar place societatea aceea în totalitatea ei. Tocmai la aceasta ne-am aştepta dacă creştinismul ar fi planul complet pentru maşinăria umană. Noi toţi ne-am îndepărtat de planul acela complet în diferite moduri, şi fiecare dintre noi vrea să susţină că modificările pe care le-a adus el planului originar sînt de fapt adevăratul plan. Veţi descoperi lucrul acesta mereu, mereu, cu privire la tot ce este cu adevărat creştin: orice persoană este atrasă de anumite elemente ale lui şi ar vrea să aleagă acele elemente şi să lase la o pare restul. Acesta este motivul pentru care nu putem ajunge prea departe, şi acesta este motivul pentru care oamenii care se luptă pentru lucruri cu totul opuse pot spune că se luptă pentru creştinism.
Încă un lucru. Există un sfat pe care ni-1 dau grecii păgîni din antichitate, evreii din Vechiul Testament şi marii învăţători creştini din Evul Mediu, sfat pe care sistemul economic modern 1-a nesocotit complet. Toţi oamenii aceştia ne-au spus să nu împrumutăm bani cu dobîndă: dar împrumutarea banilor cu dobîndă — ceea ce noi numim „investiţie” — este la baza întregului nostru sistem. Poate că de aici nu rezultă în mod absolut că noi greşim. Unii oameni spun că atunci cînd Moise şi Aristotel şi creştinii au fost de acord cu interzicerea împrumutării banilor cu dobîndă (sau „camătă” cum o numeau ei), ei nu şi-au putut imagina companiile pe acţiuni şi se gîndeau doar la persoanele individuale care dădeau bani cu împrumut şi că, prin urmare, noi nu trebuie să luăm seama la ce au spus ei. Aceasta este o problemă în privinţa căreia eu nu pot decide. Eu nu sînt economist şi nu ştiu dacă sistemul de investiţii este răspunzător pentru starea de lucruri în care ne aflăm. Tocmai acesta este motivul pentru care avem nevoie de un economist creştin. Eu am simţit că nu aş fi fost cinstit dacă nu v-aş fi spus că trei mari civilizaţii au fost de acord (sau cel puţin aşa pare la prima vedete) în ceea ce priveşte condamnarea unui lucru pe care noi ne-am bazat întreaga viaţă.
Încă un lucru şi apoi voi încheia. În pasajul în care Noul Testament spune că fiecare trebuie să lucreze, ne este dat şi un motiv: „Ca să aibă ce să dea celui lipsit”. Caritatea — dăruirea pentru cei săraci — este o componentă esenţială a moralităţii creştine: în înfricoşătoai ea pildă cu oile şi cu caprele, se pare că acesta este elementul de care depinde totul. Linii oameni din zilele noastre spun că această caritate ar trebui să fie nenecesară şi că în loc să dăruim săracilor, noi ar trebui să creăm o societate în care să nu mai fie săraci cărora să trebuiască să le dăm. S-ar putea ca ei să aibă dreptate cînd spun că ar trebui să creăm o asemenea societate. Dar dacă cineva crede că, drept consecinţă a acestui fapt, poate înceta să dăruiască, persoana aceea a rupt-o cu moralitatea creştină. Eu nu cred că cineva poate stabili o regulă cu privire la cît ar trebui să dăruim. Mă tem că singura regulă potrivită ar fi să dăruim mai mult decît avem în plus. Cu alte cuvinte, dacă cheltuielile noastre pentru confort, articole de lux, distracţii etc. sînt la acelaşi nivel cu ale celor care au acelaşi venit cu noi, probabil că creştinismul ar fi planul complet pentru maşinăria umană. Noi toţi ne-am îndepărtat de planul acela complet în diferite moduri, şi fiecare dintre noi vrea să susţină că modificările pe care le-a adus el planului originar sînt de fapt adevăratul plan. Veţi descoperi lucrul acesta mereu, mereu, cu privire la tot ce este cu adevărat creştin: orice persoană este atrasă de anumite elemente ale lui şi ar vrea să aleagă acele elemente şi să lase la o pare restul. Acesta este motivul pentru care nu putem ajunge prea departe, şi acesta este motivul pentru care oamenii care se luptă pentru lucruri cu totul opuse pot spune că se luptă pentru creştinism. dăruim prea puţin. Dacă donaţiile nu ne fac să strîngem deloc cureaua, mă tem că sînt prea mici. Ar trebui să fie lucruri pe care am vrea să le facem, dar nu le putem face deoarece donaţiile noastre caritabile le exclud. Vorbesc acum despre „donaţii caritabile” în sensul obişnuit. Anumite cazuri speciale de nevoi pe care le au rudele, prietenii, vecinii sau subalternii tăi, cazuri pe care Dumnezeu te obligă să le observi, pot necesita mult mai mult: îţi pot cere să mergi chiar pînă la punerea în pericol a propriei tale poziţii. Pentru mulţi dintre noi marele obstacol în calea dăruirii caritabile nu este traiul luxos sau dorinţa după mai mulţi bani, ci teama noastră — teama de nesiguranţă. Aceasta trebuie să fie recunoscută deseori ca o ispită. Uneori mîndria noastră ne împiedică să fim darnici; sîntem ispitiţi să cheltuim mai mult decît ar trebui pe forme spectaculoase de generozitate (bacşişuri, ospitalitate), şi mai puţin decît ar trebui pentru aceia care au cu adevărat nevoie de ajutorul nostru.
Şi acum, înainte de a încheia, voi încerca să ghicesc cum v-a afectat secţiunea aceasta pe voi, cei care aţi citit-o. Probabil că sînt printre voi unii cu idei de stînga care sînt foarte supăraţi că nu am mers suficient de departe în direcţia aceasta, şi sînt unii cu ideologie opusă, care sînt foarte supăraţi pentru că ei cred că am mers mult prea departe. Dacă este aşa, faptul acesta ne aduce la adevăratul obstacol în elaborarea planului pentru o societate creştină. Cei mai mulţi dintre noi nu abordează subiectul ca să afle ce spune creştinismul: noi îl abordăm cu speranţa să găsim sprijin din partea creştinismului pentru ideile partidului nostru. Noi căutăm un aliat acolo unde ni se oferă fie un Stăpîn, fie un Judecător. Şi eu sînt la fel ca şi ceilalţi. În secţiunea aceasta sînt fragmente pe care am vrut să le las deoparte. Şi tocmai acesta este motivul pentru care nu va rezulta nimic din aceste prelegeri decît dacă vom face un mare ocol. O societate creştină nu se va instala decît atunci cînd cei mai mulţi dintre noi o vom dori cu adevărat: şi noi nu o vom dori cu adevărat pînă cînd nu vom deveni pe deplin creştini. Pot spune: „Fă altora ce vrei să-ţi facă ei ţie”, pînă mă fac vînăt la faţă, dar nu pot împlini ce spun decît atunci cînd îl iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi: şi nu pot învăţa să-1 iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi decît după ce am învăţat să-E iubesc pe Dumnezeu; şi nu pot învăţa să-L iubesc pe Dumnezeu decît dacă învăţ să ascult de El. Aşadar, cum v-am spus, sîntem împinşi spre ceva mai profund — sîntem împinşi să trecem de la problemele sociale la problemele religioase. Căci calea cea mai ocolită este cea mai scurtă cale spre casă.
- „Virtuţile cardinale”
Secţiunea precedentă a fost concepută iniţial pentru a fi transmisă ca o scurtă prezentare la radio.
Dacă ţi se permite să vorbeşti numai zece minute, aproape totul trebuie să fie sacrificat de dragul concentrării. Unul dintre motivele principale pentru care am împărţit moralitatea în trei părţi (cu imaginea pe care am dat-o despre navigarea vapoarelor în convoi) a fost că acesta părea să fie cel mai scurt mod de a prezenta subiectul. Aici vreau să vă dau o idee despre un alt mod în care a fost împărţit subiectul de scriitori mai vechi, un mod care era prea lung ca să-1 folosesc în prezentarea mea, dar care este foarte bun.
Potrivit acestei scheme mai lungi există şapte „virtuţi”. Patru dintre ele sînt numite virtuţi „cardinale”, iar celelalte trei sînt numite virtuţi „teologice”. Virtuţile „cardinale” sînt cele pe care le recunosc toţi oamenii civilizaţi; cele „teologice” sînt acelea despre care, de regulă, ştiu numai creştinii. Mă voi ocupa de virtuţile teologice mai tîrziu: acum vreau să vorbesc despre cele patru virtuţi cardinale. (Cuvîntul „cardinal” nu are nici o legătură cu „cardinalii” din biserica romano-catolică. El derivă de la un cuvînt latin care înseamnă „încheietura uşii”. Aceste virtuţi au fost numite „cardinale” deoarece ele sînt, am putea spune, „pivotale”.) Ele sînt PRUDENŢA, CUMPĂTAREA, JUSTIŢIA şi CURAJUL.
Prudenţa înseamnă simţul practic obişnuit, efortul de a gîndi ce faci şi care este rezultatul probabil. În zilele noastre, oamenii abia dacă mai consideră prudenţa ca una dintre „virtuţi”. De fapt, întrucît Cristos a spus că noi putem intra în lumea Sa numai dacă devenim ca nişte copii, mulţi creştini cred că, de vreme ce eşti „bun”, nu are importanţă dacă eşti neghiob. Dar aceasta este o înţelegere greşită. în primul rînd, majoritatea copiilor dau dovadă de multă „prudenţă” cu privire la lucrurile care îi interesează, şi se gîndesc la ele în mod inteligent. în al doilea rînd, aşa cum arată Sf. Pavel, Cristos nu a intenţionat niciodată să spună că noi trebuie să rămînem copii în ceea ce priveşte inteligenţa: dimpotrivă, El ne-a spus nu numai „să fim nevinovaţi ca porumbeii”, ci şi „înţelepţi ca şerpii”. El vrea o inimă de copil, dar o gîndire de adult. El vrea să fim simpli, sinceri, plini de afecţiune şi în stare să învăţăm, aşa cum sînt copiii buni; dar El vrea de asemenea ca fiecare strop de inteligenţă pe care-1 avem să fie alert la locul lui şi în perfectă stare pentru luptă.
Faptul că tu dai bani la o organizaţie caritabilă nu înseamnă că nu trebuie să încerci să afli dacă organizaţia aceea este cinstită sau nu. Faptul că subiectul la care te gîndeşti este Dumnezeu însuşi (atunci cînd te rogi, de exemplu) nu înseamnă că poţi fi mulţumit cu aceleaşi idei copilăreşti pe care le-ai avut cînd erai de cinci ani. Desigur, este adevărat că Dumnezeu nu te va iubi mai puţin, sau nu te va folosi mai puţin, dacă s-a întîmplat să te naşti cu o minte mai puţin strălucită. El are loc pentru oameni cu foarte puţină inteligenţă, dar El vrea ca fiecare să-şi folosească inteligenţa pe care o are. Motoul adecvat nu este: „Fii bun, dragul meu, şi lasă-1 pe cel ce poate să fie isteţ”, ci: „Fii bun, dragul meu, şi nu uita că aceasta înseamnă şi să fii cît se poate de isteţ”. Dumnezeu nu-1 îndrăgeşte pe leneşul intelectual mai mult decît pe ceilalţi leneşi. Dacă intenţionezi să devii creştin, îţi atrag atenţia că te angajezi la ceva ce te va solicita în întregime, gîndirea ta şi tot ce eşti. Dar, din fericire, şi afirmaţia reciprocă este adevărată. Oricine care încearcă sincer să fie creştin va descoperi curînd că inteligenţa lui este mai acută; unul dintre motivele pentru care nu este nevoie de o educaţie specială ca să fii creştin este că însuşi creştinismul este o educaţie. Acesta este motivul pentru care un credincios needucat cum a fost Bunyan a putut să scrie o carte care a uimit întreaga lume.
Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre acele cuvinte care şi-a schimbat sensul. Acum înseamnă de obicei abstinenţă de la băuturile alcoolice. Dar în zilele cînd a doua virtute cardinală a fost numită „cumpătare”, nu însemna nimic de felul acesta. Cumpătarea nu se referea în mod special la băutură, ci la toate plăcerile; ea nu însemna abstinenţă, ci însemna să nu mergi mai departe decît este potrivit. Este o greşeală să gîndeşti că creştinii ar trebui să fie abstinenţi; mahomedanismul este o religie a abstinenţei, nu creştinismul. Desigur, poate să fie de datoria unui anumit creştin, sau a oricărui creştin, la un moment dat, să se abţină de la băuturi tari, fie pentru că este genul de om care nu poate să bea fără să bea prea mult, fie pentru că vrea să dea banii aceia săracilor, fie pentru că este împreună cu oameni care sînt înclinaţi spre beţie şi nu trebuie să-i încurajeze prin faptul că bea el însuşi. Dar ideea importantă este că el se abţine pentru un motiv bun, de la ceva ce el nu condamnă şi de care îi place să-i vadă pe alţi oameni bucurîndu-se. Una dintre trăsăturile unui anumit tip de om rău este că el nu poate renunţa la un lucru fără ca să vrea ca toţi ceilalţi să renunţe la lucrul acela. Aceasta nu este calea creştină. Un anumit creştin poate găsi potrivit să renunţe la tot felul de lucruri pentru anumite motive speciale — să renunţe la căsătorie, la carne, la bere, la filme; dar în momentul cînd el începe să spună că acele lucruri sînt rele în ele însele, sau cînd începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le folosesc, el este pe o cale greşită.
Foarte mult rău s-a făcut în lumea modernă prin restrîngerea cuvîntului cumpătare la problema băuturii. Lucrul acesta îi ajută pe oameni să uite că poţi fi la fel de necumpătat cu privire la multe alte lucruri. Un bărbat care face din jocul de fotbal sau din maşină centrul vieţii sale, sau o femeie care îşi dedică toate gîndurile hainelor sau jocului de bridge sau cîinelui ei, sînt la fel de „necumpătaţi” ca şi cineva care se îmbată în fiecare seară. Desigur, necumpătarea lor nu se arată atît de uşor în exterior: mania jocului de bridge sau de fotbal nu te face să cazi lat în mijlocul drumului. Dar Dumnezeu nu este înşelat de aspectele exterioare.
Justiţia înseamnă mult mai mult decît ceea ce se petrece la tribunale. Este numele vechi dat pentru tot ce ar trebui să numim „corectitudine” sau „dreptate”; ea include cinstea, cedarea reciprocă, veracitatea, respectarea promisiunilor şi toată această latură a vieţii. Curajul include două forme — curajul care confruntă pericolul şi curajul care „rezistă” în suferinţă. Poate că „dîrzenie” este un cnvînt mai potrivit. Puteţi observa, desigur, că nu puteţi practica vreme îndelungată nici una dintre celelalte virtuţi fără să fie angajată aceasta din urmă.
Mai este încă un lucru cu privire la virtuţile cardinale care ar trebui să fie observat. Există o diferenţă între a face o anumită acţiune dreaptă sau cumpătată şi a fi un om drept sau cumpătat. Cineva care nu este un jucător bun de tenis poate să lovească din cînd în cînd cîte o minge bună. Cînd vorbeşti despre un jucător bun le referi la unul ai cărui ochi şi muşchi şi nervi au fost antrenaţi în aşa fel încît să lovească nenumărate mingi bune, aşa încît acum să poţi avea încrederea că va lovi bine mingea. Ochii, muşchii şi nervii lui au un anumit tonus şi o anumită calitate care este prezentă şi cînd el nu joacă tenis, la fel cum gîndirea unui matematician are o anumită particularitate şi trăsătură care este prezentă şi cînd el nu face calcule matematice. În acelaşi fel, un om care perseverează în a face acţiuni drepte va dobîndi în final o anumită calitate a caracterului. Cînd vorbim despre „virtute”, ne referim la acea calitate şi nu la acţiunile particulare.
Această distincţie este importantă pentru următorul motiv: Dacă ne-am gîndi numai la acţiunile particulare, s-ar putea să încurajăm trei idei greşite.
(1) S-ar putea să credem că, dacă faci un lucru bun, nu contează cum l-ai făcut şi de ce l-ai făcut — dacă l-ai făcut de bunăvoie sau silit, posac sau cu bucurie, din teamă de opinia publică sau pentru că l-ai considerat lucrul potrivit. Adevărul este că acţiunile bune făcute pentru motive rele nu ajută la construirea calităţii lăuntrice sau a trăsăturii de caracter numită „virtute”, şi tocmai această calitate sau trăsătură de caracter este cea care contează. (Dacă un jucător slab de tenis loveşte mingea foarte puternic, nu pentru că îşi dă seama că este nevoie de o minge puternică, ci pentru că s-a enervat, lovitura aceea s-ar putea, din întîmplare, să-1 ajute să cîştige meciul acela; dar nu îl va ajuta să devină un jucător care să fie bun în mod constant.)
(2) Am putea crede că Dumnezeu nu vrea decît să ne supunem unui set de reguli; în realitate, El vrea oameni de o anumită calitate.
(3) Am putea crede că „virtuţile” sînt necesare numai pentru viaţa actuală — că în lumea cealaltă am putea înceta să fim drepţi, pentru că nu va mai fi nici un lucru pentru care să ne certăm, şi am putea înceta să fim curajoşi, pentru că nu va mai fi nici un pericol. Este adevărat că în lumea viitoare probabil nu vor fi ocazii pentru fapte juste sau curajoase, dar vom avea toate ocaziile să fim felul acela de oameni care putem deveni numai ca rezultat al facerii unor asemenea fapte aici. Ideea nu este că Dumnezeu îţi va refuza intrarea în lumea Sa veşnică dacă nu ai anumite trăsături de caracter; ideea este că dacă oamenii nici măcar nu au început să formeze acele trăsături înăuntrul lor, atunci nici o stare sau situaţie exterioară nu va putea constitui un „rai” pentru ei — adică, nimic nu i-ar putea face să aibă fericirea aceea adîncă, puternică şi de neclintit, pe care o are în gînd Dumnezeu pentru noi.
- Cele trei laturi ale moralităţii
Se spune că un copil de şcoală a fost întrebat cum crede el că este Dumnezeu. El a spus că, din cîte îşi putea da el seama, Dumnezeu este „genul acela de persoană care îşi roteşte totdeauna privirile în jur ca să vadă dacă cineva se bucură de ceva, pentru ca apoi să încerce să pună capăt acelei bucurii”. Eu mă tem că tot de felul acesta este şi ideea pe care cuvîntul Moralitate o evocă în minţile multor oameni: ceva ce se amestecă în viaţa ta, ceva ce te opreşte să te bucuri. în realitate, regulile morale sînt linii directoare pentru conducerea maşinăriei umane. Orice regulă morală există pentru a preveni o defecţiune, o tensiune sau o fricţiune în funcţionarea acelei maşini. Acesta este motivul pentru care se pare la început că aceste reguli se amestecă fără încetare în înclinaţiile noastre naturale. Cînd înveţi cum să foloseşti o maşină, instructorul îţi spune mereu: „Nu, nu face aşa”; el spune aceasta pentru că există o mulţime de lucruri care par corecte şi care ţi se par a fi modul firesc de a trata maşina, dar care nu dau rezultate.
Unii oameni preferă să vorbească despre „idealuri” morale în loc de reguli morale, şi despre „idealism” moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este un „ideal”, în sensul că nu-1 putem atinge. În sensul acesta orice gen de perfecţiune este un ideal pentru noi oamenii; noi nu putem reuşi să fim şoferi perfecţi sau jucători de tenis perfecţi şi nu putem nici măcar să tragem linii perfect drepte. Dar există un alt sens în care este foarte inducător în eroare să spui că perfecţiunea morală este un ideal. Cînd un om spune că o anumită femeie sau casă sau vapor sau grădină este „idealul său”, el nu vrea să spună (afară de cazul că este nebun) că toţi ceilalţi oameni ar trebui să aibă acelaşi ideal. În asemenea probleme nouă ni se permite să avem gusturi diferite şi, prin urmare, idealuri diferite. Dar este periculos să spui despre un om care încearcă din greu să respecte legile morale că este un „om cu idealuri înalte”, deoarece aceasta te-ar putea face să crezi că perfecţiunea morală este doar un gust al lui şi că noi ceilalţi nu sîntem chemaţi să avem acelaşi ideal. Aceasta ar fi o greşeală dezastruoasă.
Comportarea perfectă poate fi la fel de imposibil de atins ca şi schimbarea perfectă a vitezei atunci cînd conducem o maşină; dar este un ideal necesar pentru toţi oamenii, prescris de însăşi natura maşinăriei umane, la fel cum schimbarea perfectă a vitezei este un ideal pentru toţi şoferii, prescris prin însăşi natura maşinilor. Ar fi şi mai periculos ca o persoană să creadă despre sine că are „idealuri morale înalte” pentru că încearcă să nu spună deloc minciuni (în loc de numai cîteva minciuni), pentru că încearcă să nu comită niciodată adulter (în loc să-1 comită doar din cînd în cînd) sau pentru că încearcă să nu fie violentă (în loc să fie de o violenţă moderată). S-ar putea ca o astfel de situaţie să te facă să devii o persoană mărginită şi plină de sine şi să crezi că eşti un om cu totul deosebit, care merită să fie felicitat pentru „idealismul” său. In realitate, ai putea la fel de bine să te aştepţi să fii felicitat pentru că ori de cîte ori faci o adunare încerci să o faci cît se poate de corect. Să fie clar: aritmetica perfectă este un „ideal”; bineînţeles că vei face unele greşeli la calcule. Dar nu este nimic deosebit în a încerca să fii exact la fiecare etapă a adunării. Ar fi stupid să nu încerci aceasta, deoarece fiecare greşeală îţi va cauza probleme ulterior. În acelaşi fel, orice eşec moral va cauza necazuri, probabil altora şi, cu siguranţă, ţie. Vorbind despre reguli şi despre supunere în loc de „idealuri” şi „idealism”, sîntem ajutaţi să ne aducem aminte de aceste realităţi.
Să mergem un pas mai departe. Există două moduri în care maşinăria umană poate funcţiona greşit. Unul este atunci cînd oamenii se îndepărtează unii de alţii,, sau cînd se ciocnesc unii de alţii şi produc daune, prin înşelăciune sau prin violenţă. Celălalt este cînd lucrurile merg rău înăuntrul individului — cînd diferitele părţi din el (capacităţile şi dorinţele lui diferite şi aşa mai departe) fie că se îndepărtează unele de altele, fie că se interferează unele cu altele. Îţi poţi forma o idee clară dacă te gîndeşti că noi sîntem ca şi o flotă de ambarcaţiuni care navighează în formaţie. Călătoria va fi un succes numai dacă, în primul rînd, ambarcaţiunile nu se ciocnesc şi nu intră una în calea alteia; şi, în al doilea rînd, dacă flecare ambarcaţiune este capabilă să navigheze pe mare şi are motoarele în stare de funcţionare. De fapt, nu poţi să ai nici unul dintre aceste lucruri fără celălalt. Dacă ambarcaţiunile se tot ciocnesc între ele, nu vor rămîne multă vreme în stare de navigaţie. Pe de altă parte, dacă armele lor nu funcţionează, ele nu vor putea evita multă vreme ciocnirile. Sau, dacă vreţi, gîndiţi-vă la oameni ca la o orchestră care chîntă un cîntec. Pentru a obţine rezultate bune, ai nevoie de două lucruri. Instrumentul fiecărui cîntăreţ trebuie să fie acordat şi trebuie să cînte numai la momentul potrivit, aşa încît să se combine cu celelalte.
Dar mai este un lucru pe care nu l-am luat în considerare. Noi nu ne-am întrebat unde încearcă să ajungă flota sau ce piesă muzicală încearcă să cînte orchestra. Se poate ca toate instrumentele să fie acordate şi să intre flecare la momentul potrivit, dar cu toate acestea spectacolul să nu aibă succes, dacă orchestra a fost angajată ca să cînte muzică de dans, dar de fapt a cîntat numai marşuri funebre. Şi oricît de bine ar naviga flota, călătoria ar fi un eşec dacă a intenţionat să ajungă la New York, dar de fapt a ajuns la Calcuta.
Moralitatea deci pare să se preocupe de trei lucruri. în primul rînd, de corectitudinea şi de armonia dintre indivizi. În al doilea rînd, de ceea ce am putea numi punerea în rînduială sau armonizarea lucrurilor din lăuntrul fiecărui individ. În al treilea rînd, de scopul general al vieţii umane, luată în ansamblul ei: Pentru ce a fost creat omul? Pe ce traseu ar trebui să fie flota? Ce melodie vrea dirijorul să cînte orchestra?
Poate că aţi observat că oamenii moderni se gîndesc aproape întotdeauna la primul lucru şi le uită pe celelalte două. Cînd oamenii spun în ziare că noi luptăm pentru standarde morale creştine, ei înţeleg de obicei prin aceasta că noi ne luptăm pentru bunătate şi corectitudine în relaţiile dintre naţiuni, dintre clase sociale şi dintre indivizi; cu alte cuvinte, ei se gîndesc numai la primul lucru. Cînd un om spune despre ceea ce vrea să facă: „Nu poate fi greşit, deoarece nu cauzează nimănui nici un rău”, el se gîndeşte numai la primul lucru. El se gîndeşte că nu are nici o importanţă cum este interiorul unui vapor cîtă vreme nu se ciocneşte cu un altul. Este foarte firesc să începem cu primul lucru, cu relaţiile sociale, atunci cînd începem să ne gîndim la moralitate. Aceasta pentru că rezultatele moralităţii inadecvate în acea sferă sînt atît de evidente şi ne apasă în flecare zi: război şi sărăcie şi jaf şi minciuni şi lucruri dubioase. De asemenea, cîtă vreme rămîi numai la primul lucru, există foarte puţine deosebiri de păreri cu privire la moralitate. Aproape toţi oamenii au fost întotdeauna de acord (în teorie) că fiinţele umane ar trebui să fie cinstite şi bune şi de folos unele altora. Dar deşi este firesc să începem cu toate acestea, dacă gîndirea noastră despre moralitate se opreşte aici, am putea foarte bine să nu ne gîndim deloc la moralitate. Dacă nu trecem la lucrul al doilea — la punerea în rînduială a lăuntrului fiecărui om — nu facem decît să ne înşelăm singuri.
Ce rost are să le spui vapoarelor cum să ţină cîrma pentru ca să evite ciocnirile dacă, de fapt, vapoarele nu sînt decît nişte hodoroage vechi care nici măcar nu pot fi conduse? Ce rost are să formulăm, pe hîrtie, reguli pentru conduita socială, cînd noi ştim că, în realitate, lăcomia, laşitatea, violenţa şi trufia ne vor împiedica să le respectăm? Nu vreau să spun nicidecum că noi ar trebui să nu ne gîndim, şi încă cu toată puterea, la îmbunătăţiri ale sistemului nostru social şi economic. Ceea ce vreau sa spun este că toate aceste gînduri nu vor fi decît o iluzie dacă nu ne dăm seama că doar curajul şi altruismul indivizilor vor face ca orice sistem să funcţioneze în mod adecvat. Este destul de uşor să elimini anumite forme particulare de jaf sau de violenţă care au loc în sistemul actual; dar cîtă vreme oamenii sînt înşelători şi violenţi, ei vor găsi un nou mod de a juca acelaşi joc în sistemul nou. Nu îi poţi face pe oameni buni prin lege: şi fără oameni buni, nu poţi avea o societate bună. Acesta este motivul pentru care trebuie să trecem şi să ne gîndim la al doilea lucru: moralitatea interioară a individului.
Dar eu nu cred că ne putem opri nici aici. Ajungem acum la faptul că diferite credinţe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea, la prima vedere, foarte firesc să ne oprim cînd am ajuns aici şi să aplicăm acele elemente ale moralităţii cu care toţi oamenii cu judecată sînt de acord. Dar oare ne putem opri aici? Aduceţi-vă aminte că religia conţine o serie de afirmaţii despre realităţi, afirmaţii care trebuie să fie adevărate sau false. Dacă sînt adevărate, din ele vor decurge un set de concluzii cu privire la navigarea corectă a ffotei umane; dacă sînt false, vom ajunge la un set de concluzii cu totul diferit. De exemplu, să revenim la omul care spune că ceea ce face el nu este greşit din moment ce nu dăunează altei fiinţe umane. El înţelege clar că nu trebuie să avarieze celelalte vapoare din convoi, dar crede sincer că ceea ce face cu vaporul lui este pur şi simplu o problemă personală. Oare are vreo importanţă dacă vaporul este proprietatea lui sau nu? Are vreo importanţă dacă, să zicem aşa, eu sînt proprietarul minţii şi trupului meu, sau doar un chiriaş, răspunzător faţă de adevăratul proprietar? Dacă ni-a creat altcineva, pentru scopurile sale, atunci eu trebuie să am o mulţime de îndatoriri pe care nu le-aş avea dacă mi-aş fi singur stăpîn.
Creştinismul afirmă că fiecare fiinţă umană va trăi veşnic, şi afirmaţia aceasta trebuie să fie adevărată sau falsă. Există o mulţime de lucruri pe care nu ar trebui să le iau în considerare dacă aş trăi numai şaptezeci de ani, dar pe care trebuie să le iau în considerare cu toată seriozitatea dacă voi trăi veşnic. Poate că temperamentul meu violent sau invidia mea se înrăutăţesc treptat — atît de încet încît deteriorarea lor în decurs de şaptezeci de ani abia dacă va fi observată. Dar s-ar putea ca ele să devină un iad absolut într-un milion de ani: de fapt, dacă creştinismul este adevărat, Iadul este tocmai termenul tehnic corect pentru ceea ce vor fi ele. Nemurirea mai cauzează încă o diferenţă care, tangenţial, are legătură cu diferenţa dintre totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii trăiesc numai şaptezeci de ani, atunci un stat sau o naţiune sau o civilizaţie, care pot să dureze o mie de ani, sînt mult mai importante decît individul. Dar dacă creştinismul are dreptate, atunci individul este nu numai mai important, ci incomparabil mai important, deoarece el este veşnic, iar viaţa statului sau a unei civilizaţii este doar o clipă, cînd este comparată cu viaţa eternă a individului.
Aşadar, se pare că dacă ne gîndim la moralitate, trebuie să ne gîndim la toate cele trei aspecte: relaţiile între oameni; lucrurile din lăuntrul fiecărui om; şi relaţiile dintre om şi Forţa care 1-a creat. Noi toţi putem coopera în privinţa primului aspect. Diferenţele de păreri încep cu al doilea aspect şi pot deveni grave în privinţa celui de-al treilea. Atunci cînd ne ocupăm de al treilea aspect, ies la iveală diferenţele principale dintre moralitatea creştină şi cea necreştină. în restul acestei cărţi, mă voi situa pe poziţia creştină şi voi privi la întregul tablou pe baza presupunerii că creştinismul este adevărat.
Cartea a II-a: Ce cred creştinii
- Concluzie practică
Cristos a suferit capitularea şi umilirea perfectă: perfectă deoarece El a fost Dumnezeu; capitulare şi umilire deoarece El a fost om. Credinţa creştină este că într-un fel oarecare noi devenim părtaşi la umilinţa şi suferinţa lui Cristos şi că vom fi de asemenea părtaşi la victoria Sa finală asupra morţii şi vom primi o viaţă nouă după ce vom fi murit şi vom fi devenit creaturi perfecte şi cu desăvîrşire fericite. Aceasta înseamnă mult mai mult decît încercarea noastră de a urma învăţătura Lui. Oamenii întreabă deseori cînd va avea loc următorul stadiu al evoluţiei — stadiul în care se va trece la ceva mai presus de om. Potrivit concepţiei creştine, acest lucru s-a întîmplat deja. În Cristos a apărut un fel nou de oameni, iar viaţa nouă care a început în El trebuie să fie sădită în noi.
Cum se va întîmpla aceasta? Vă rog acum să vă amintiţi modul în care am primit viaţa veche, obişnuită. Am primit viaţa de la alţii, de la tatăl şi mama noastră şi de la toţi strămoşii noştri, fără consimţămîntul nostru — şi am primit-o printr-un proces foarte ciudat care implică plăcere, durere şi pericol. Un proces la care nu ne-am fi aşteptat. Cei mai mulţi dintre noi petrec mulţi ani din copilărie încercînd să ghicească cum s-au născut; şi unii copii, cînd li se spune pentru prima dată, nu cred — şi eu nu cred că am de ce să-i învinovăţesc, pentru că procesul este foarte ciudat. Dumnezeul care a aranjat acel proces este acelaşi Dumnezeu care aranjează modul în care să fie răspîndită viaţa nouă, viaţa lui Cristos. Trebuie să ne aşteptăm să fie de asemenea un proces ciudat. Dumnezeu nu ne-a cerut părerea cînd a inventat sexul; El nu ne-a cerut părerea nici cînd a inventat acest proces.
Sînt trei lucruri care ne împărtăşesc viaţa lui Cristos: botezul, credinţa şi acea acţiune misterioasă căreia diferiţi creştini i-au dat diferite nume — Sfînta împărtăşanie, Misa, Cina Domnului. Acestea trei, cel puţin, sînt metodele obişnuite. Nu vreau să spun că nu pot exista cazuri speciale în care viaţa lui Cristos ne este împărtăşită fără una sau mai multe dintre acestea. Nu am timp să mă ocup de cazurile speciale şi nici nu cunosc suficient despre ele. Dacă încerci în cîteva minute să-i explici unui om cum să ajungă la Edinburgh, îi vei spune care sînt trenurile pe care trebuie să le ia; este adevărat că el poate ajunge acolo şi cu vaporul sau cu avionul, dar pe acestea abia dacă le vei aduce în discuţie. Eu nu spun care dintre aceste trei lucruri este cel mai esenţial. Prietenul meu metodist ar vrea să insist mai mult asupra credinţei şi (proporţional) mai puţin asupra celorlalte două. Nu mă voi angaja într-o asemenea discuţie. Oricine care declară că te învaţă doctrina creştină îţi va spune de fapt să le foloseşti pe toate trei, şi faptul acesta este suficient pentru scopul nostru prezent.
Eu însumi nu înţeleg de ce aceste trei lucruri trebuie să fie canalele felului nou de viaţă. Dar, dacă s-ar fi întîmplat să nu ştiu, nu aş fi văzut niciodată legătura dintre o anumită plăcere fizică şi apariţia unei noi fiinţe omeneşti în lume. Noi trebuie să acceptăm realitatea aşa cum este: nu are nici un rost să trăncănim despre cum ar fi trebuit să fie sau cum ne-am fi aşteptat noi să fie. Deşi nu pot înţelege de ce trebuie să fie aşa, vă pot spune de ce cred eu că este aşa. V-am explicat de ce trebuie să cred că Isus a fost (şi este) Dumnezeu. Şi este clar că ni se înfăţişează ca un fapt istoric că El i-a învăţat pe urmaşii Săi că viaţa nouă este comunicată în felul acesta. Cu alte cuvinte, eu cred pe baza autorităţii Lui. Să nu vă speriaţi de cuvîntul „autoritate”. A crede unele lucruri pe baza autorităţii altcuiva înseamnă doar a le crede deoarece ţi-au fost spuse de cineva pe care-l consideri demn de încredere.
Nouăzeci şi nouă la sută dintre lucrurile pe care le crezi sînt crezute pe baza autorităţii cuiva. Eu cred că există un loc numit New York. Nu am văzut eu însumi locul acela. Prin raţionamente abstracte nu aş putea dovedi că trebuie să existe un asemenea loc. Eu cred pentru că oameni de încredere mi-au spus că există. Oamenii de rînd cred în sistemul solar, în atomi, în evoluţie şi în circulaţia sîngelui — ei cred toate acestea pe baza autorităţii altcuiva: ei cred pentru că aşa spun oamenii de ştiinţă. Nici unul dintre noi nu a văzut cucerirea normandă sau înfrîngerea Armadei. Nici unul dintre noi nu ar putea să le dovedească prin logică pură, aşa cum dovedeşti un lucru în matematică. Noi le credem pur şi simplu pentru că oameni care le-au văzut au lăsat scrieri care relatează despre ele; de fapt, noi credem pe baza autorităţii lor. Un om care ar ezita să accepte autoritatea în alte lucruri aşa cum fac unii în religie, ar trebui să se mulţumească să nu cunoască nimic toată viaţa lui.
Să nu credeţi că eu vreau să stabilesc că botezul, credinţa şi Sfînta împărtăşanie sînt lucruri care pot să înlocuiască încercarea de a-L imita pe Cristos. Viaţa naturală o primeşti de la părinţii tăi; aceasta nu înseamnă că vei continua să o ai dacă nu faci nimic pentru ea. O poţi pierde prin neglijenţă sau o poţi pierde prin sinucidere. Trebuie să hrăneşti trupul şi să-1 îngrijeşti: trebuie însă totdeauna să-ţi aminteşti că tu nu creezi viaţa; tu doar păstrezi viaţa pe care ai primit-o de la altcineva. În acelaşi fel, creştinul îşi poate pierde viaţa din Cristos care a fost pusă în el, şi el trebuie să facă eforturi ca să o păstreze. Dar nici măcar cel mai bun creştin care a trăit vreodată nu poate funcţiona doar prin resursele sale — el nu face decît să hrănească şi să protejeze o viaţă pe care nu ar fi putut-o dobîndi nicicînd prin eforturile sale. Faptul acesta are consecinţe practice. Cîtă vreme viaţa naturală este în trupul tău, ea va face multe în vederea reparării acelui trup. Fă o tăietură în trup şi, pînă la un anumit punct, trupul o va vindeca, în timp ce un trup mort nu poate vindeca o tăietură. Un trup viu nu este un trup care nu este rănit niciodată, ci unul care, într-o măsură oarecare, se repară singur. în acelaşi sens, creştinul nu este un om care nu greşeşte niciodată, ci este un om care se poate pocăi, care se ridică din nou şi care o ia de la început după fiecare poticnire — pentru că viaţa lui Cristos este în el, reparîndu-1 totdeauna, dîndu-i putere să repete (într-o oarecare măsură) moartea voluntară pe care a suportat-o Cristos însuşi.
Acesta este motivul pentru care creştinul este într-o poziţie deosebită de ceilalţi oameni care încearcă să fie buni. Ei speră că prin faptul că sînt buni îi vor fi plăcuţi lui Dumnezeu, dacă într-adevăr există un Dumnezeu; sau, dacă nu cred că există, ei speră să merite cel puţin aprobarea oamenilor buni. Dar creştinul crede că orice bine pe care-l face vine din viaţa lui Cristos care este în el. El nu crede că Dumnezeu ne iubeşte pentru că sîntem buni, ci crede că Dumnezeu ne va face buni pentru că ne iubeşte; tot aşa cum acoperişul unei sere nu atrage soarele pentru că este strălucitor, ci devine strălucitor pentru că soarele străluceşte deasupra lui.
Permiteţi-mi să arăt limpede că atunci cînd creştinii spun că viaţa lui Cristos este în ei, ei nu se referă doar la ceva mintal sau moral. Cînd ei vorbesc despre a fi „în Cristos” sau despre faptul că Cristos este „în ei”, acesta nu este doar un mod de a spune că ei se gîndesc la Cristos sau că Îl imită. Ei spun că Cristos acţionează cu adevărat prin ei; că toată mulţimea de creştini formează organismul fizic prin care acţionează Cristos — că noi sîntem degetele Lui, muşchii Lui, celulele trupului Lui. Poate că faptul acesta explică unul sau două lucruri. El explică de ce această viaţă nouă este răspîndită nu numai prin acte pur mintale, cum este credinţa, ci prin acte fizice, cum sînt botezul şi Sfînta împărtăşanie. Nu este o simplă răspîndire a unei idei; seamănă mai mult cu evoluţia — un fapt biologic sau suprabiologic. Nu are nici un rost să încercăm să fim mai spirituali decît Dumnezeu. Dumnezeu nu a intenţionat ca omul să fie o creatură pur spirituală. Acesta este motivul pentru care El foloseşte lucruri materiale, cum sînt pîinea şi vinul, ca să sădească viaţa nouă în noi. S-ar putea să credem că afirmaţia aceasta este rudimentară şi nespirituală. Dumnezeu nu crede aşa: El a inventat mîncatul. Lui îi place materia. El a inventat-o.
Iată un alt lucru care mă nedumerea în trecut. Nu este oare înfricoşător de nedrept ca această viaţă nouă să fie limitată la oameni care au auzit de Cristos şi care au putut crede în El? Adevărul este că Dumnezeu nu ne-a spus ce aranjamente a făcut pentru ceilalţi oameni. Ştim că nici un om nu va fi mîntuit decît prin Cristos; nu ştim dacă numai cei care îl cunosc pe El pot fi mîntuiţi prin El. Între timp, dacă eşti îngrijorat în privinţa oamenilor din afară, cel mai nerezonabil lucru pe care-l poţi face este să rămîi tu însuţi afară. Creştinii sînt Trupul lui Cristos, organismul prin care lucrează El. Fiecare adăugire la acest Trup Îi permite să lucreze mai mult. Dacă vrei să-i ajuţi pe cei din afară, trebuie să adaugi celula ta la Trupul lui Cristos, singurul care îi poate ajuta. Tăierea degetelor unui om ar fi un mod ciudat de a-1 determina să lucreze mai mult.
O altă obiecţie posibilă este următoarea: De ce coboară Dumnezeu deghizat într-o lume ocupată de inamic şi de ce înfiinţează un fel de societate secretă care să-1 submineze pe diavol? De ce nu coboară El cu toată puterea, invadînd această lume? Oare nu este El destul de puternic? Ei bine, creştinii cred că El va coborî cu toată puterea; nu ştim cînd. Putem însă să ghicim de ce întîrzie: El vrea să ne dea o şansă să trecem de bunăvoie de partea Lui. Nu cred că aş avea mare consideraţie pentru un francez care ar fi aşteptat pînă cînd trupele aliate au mărşăluit în Germania, ca abia atunci să anunţe că este de partea noastră. Dumnezeu va invada. Dar mă întreb dacă oamenii care Îi cer lui Dumnezeu să intervină deschis şi direct în lumea noastră îşi dau seama ce va fi cînd El o va face. Cînd acest lucru se va întîmpla, va fi sfîrşitul lumii. Cînd autorul păşeşte pe scenă, piesa de teatru s-a terminat. Dumnezeu va invada, foarte bine; dar ce rost va avea să spui că eşti de partea Lui atunci, cînd vei vedea cum întregul univers natural se va topi ca un vis şi altceva — ceva ce nu a putut fi conceput de mintea ta — se va instala tronînd; ceva atît de minunat pentru unii dintre noi şi atît de îngrozitor pentru alţii, încît nici unul dintre noi nu va mai putea alege atunci? Dumnezeu nu va mai fi deghizat atunci; va fi ceva atît de copleşitor, încît va izbi pe orice creatură fie cu o dragoste irezistibilă, fie cu o groază irezistibilă. Atunci va fi prea tîrziu să alegi de partea cui să fii. Nu are nici un rost să spui că ai ales să stai culcat atunci cînd ţi-a devenit imposibil să stai în picioare. Atunci nu va fi timp de ales: va fi timpul cînd vom descoperi de partea cui sîntem cu adevărat, fie că ne-am dat seama dinainte, fie că nu ne-am dat seama. Acum, astăzi, în clipa aceasta, avem ocazia să alegem partea bună. Dumnezeu stă deoparte şi ne dă această şansă. Oferta nu va dura pentru totdeauna. Trebuie să o primim sau să o refuzăm.
- Pocăitul perfect
Aşadar, sîntem confruntaţi cu o alternativă înfricoşătoare. Omul despre care vorbim fie că a fost (şi este) ceea ce a spus, fie că a fost un nebun sau ceva şi mai rău. Mie mi se pare că este evident că El nu a fost nici nebun şi nici demon: în consecinţă, oricît de ciudat sau de înfricoşător ar părea, eu trebuie să accept ideea că El a fost şi este Dumnezeu. Dumnezeu a coborît cu chip uman în această lume ocupată de duşman.
Ei bine, ce scop a avut această venire în lume? Ce a venit El să facă? Desigur, a venit ca să ne înveţe; dar de îndată ce examinezi Noul Testament sau orice altă scriere creştină, vei descoperi că acestea vorbesc fără încetare despre ceva diferit — despre moartea Lui şi despre învierea Lui. Este evident că toţi creştinii consideră că aici se află punctul central al istorisirii. Ei cred că principalul lucru pe care a venit să-1 facă pe pămînt a fost să sufere şi să fie omorît.
Înainte de a deveni creştin, eu am avut impresia că primul lucru pe care trebuie să-1 creadă creştinii este o anumită teorie cu privire la rostul acestei morţi [a lui Cristos]. Potrivit acelei teorii, Dumnezeu a vrut să-i pedepsească pe oameni pentru că L-au părăsit şi s-au alăturat Marelui Rebel, dar Cristos S-a oferit să fie pedepsit în locul lor, şi astfel Dumnezeu ne-a lăsat pe noi în pace. Trebuie să recunosc că nici măcar această teorie nu mi se pare aşa de imorală şi de absurdă cum mi se părea cîndva; dar nu acesta este lucrul pe care vreau să-1 spun. Ceea ce am ajuns să înţeleg mai tîrziu este că nici această teorie şi nici o alta nu constituie creştinism. Crezul creştin central este că moartea lui Cristos ne-a pus oarecum într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul în care a făcut aceasta sînt cu totul altă problemă. Au fost emise multe teorii cu privire la modul în care se întîmplă acest lucru; adevărul asupra căruia toţi creştinii sînt de acord este că moartea lui Cristos este eficientă. Am să vă spun care este părerea mea în privinţa aceasta.
Toţi oamenii ştiu că dacă eşti obosit şi ţi-e foame, mîncarea îţi va face bine. Teoria modernă a nutriţiei — tot ce se ştie cu privire la vitamine şi proteine — este un lucru diferit. Oamenii au mîncat şi s-au simţit bine cu mult înainte ca să fi ştiut despre teoria vitaminelor; iar dacă teoria despre vitamine va fi abandonată într-o bună zi, ei tot vor continua să mănînce ca şi înainte. Teoriile despre moartea lui Cristos nu sînt creştinism: ele sînt explicaţii ale felului în care operează creştinismul. Nu toţi creştinii vor fi de acord cu privire la importanţa acestor teorii. Biserica din care fac eu parte — Biserica Angliei — nu sprijină nici una dintre teorii ca fiind corectă. Biserica romano-catolică merge un pas mai departe. Dar eu cred că toţi vor fi de acord că lucrul în sine este nespus mai important decît orice explicaţii pe care le-au dat teologii. Cred că ei vor recunoaşte, probabil, că nici o explicaţie nu va fi adecvată pentru descrierea realităţii. Dar aşa cum am spus în prefaţa la această carte, eu nu sînt decît un laic, şi acum noi începem să intrăm în ape adînci. Nu pot doar să vă spun, în măsura în care lucrul acesta are valoare, modul în care înţeleg eu această problemă.
După părerea mea, teoriile însele nu sînt lucrul care ţi se cere să-1 accepţi. Nu încape îndoială că mulţi dintre voi aţi citit lucrările lui Jeans şi Eddington. Cînd vor să explice structura atomului, sau altceva de felul acesta, ei fac o descriere din care să-ţi poţi forma o imagine mintală. După aceea, ei îţi atrag atenţia că imaginea aceea nu este de fapt ceea ce cred oamenii de ştiinţă. Ceea ce cred oamenii de ştiinţă este o formulă matematică. Imaginile sînt menite doar să te ajute să înţelegi formula. Ele nu sînt realmente adevărate aşa cum este formula; ele nu îţi prezintă realitatea, ci doar ceva ce se aseamănă mai mult sau mai puţin cu ea. Imaginile sînt menite doar să ajute, şi dacă nu te ajută, poţi să le abandonezi. Lucrul în sine nu poate fi zugrăvit; el poate fi exprimat doar într-o formulă matematică. Noi ne aflăm în aceeaşi situaţie aici. Noi credem că moartea lui Cristos este punctul acela din istorie în care ceva absolut de neînchipuit pătrunde din afară în lumea noastră. Dacă noi nu putem descrie nici măcar atomii din care este construită lumea noastră, bineînţeles că nu vom putea descrie nici lucrul acesta. De fapt, dacă am descoperi că îl putem înţelege pe deplin, însuşi faptul acesta ar arăta că nu este ce se pretinde a fi — neconceputul, necreatul, lucrul de dincolo de natură, lucrul care vine în natură ca şi fulgerul. Aţi putea întreba la ce ne foloseşte dacă nu-1 înţelegem. Se poate răspunde uşor la această întrebare. Un om poate să mănînce fără să înţeleagă exact modul în care corpul lui este hrănit de mîncare. Un om poate să accepte ce a făcut Cristos chiar dacă nu înţelege cum operează lucrul acesta: de fapt, este cert că el nu poate afla cum operează decît după ce L-a acceptat.
Ni se spune că Cristos a fost omorît în locul nostru, că moartea Lui a spălat păcatele noastre şi că prin moartea Lui El a înfrînt însăşi moartea. Aceasta este formula. Acesta este creştinismul. Acesta este lucrul care trebuie crezut. Teoriile pe care le elaborăm noi cu privire la modul în care moartea lui Cristos a făcut toate aceste lucruri sînt, după părerea mea, secundare: simple planuri sau diagrame pe care le putem abandona dacă nu ne ajută şi care, chiar dacă ne ajută, nu trebuie să fie confundate cu lucrul real pe care-1 descriu. Totuşi, unele dintre aceste teorii merită să fie analizate.
O teorie despre care au auzit cei mai mulţi oameni este cea pe care am menţionat-o anterior — teoria cu privire la faptul că noi am fost iertaţi deoarece Cristos S-a oferit de bunăvoie să fie pedepsit în locul nostru. În aparenţă, aceasta este o teorie foarte stupidă. Dacă Dumnezeu era pregătit să ne ierte, de ce nu a făcut acest lucru fără nici o altă intervenţie? Ce rost ar putea avea să pedepsească în locul nostru o persoană nevinovată? Nu are nici un sens, dacă ne gîndim la pedeapsă în contextul sistemului nostru juridic. Pe de altă parte, dacă te gîndeşti la o datorie, are sens ca o persoană înstărită să plătească datoriile unei persoane care nu are cu ce plăti. Dacă iei expresia „a suferi pedeapsa” nu în sensul de a fi pedepsit, ci în sensul mai general de „a suporta cheltuielile” sau ,,a plăti datoriile”, atunci, desigur, este un lucru obişnuit ca, atunci cînd o persoană cade într-o groapă, efortul de a-1 scoate afară să fie lăsat de obicei în seama unui prieten bun.
Care este „groapa” în care a căzut omul? El a încercat să trăiască independent, să se comporte ca şi cum şi-ar fi singur stăpîn. Cu alte cuvinte, omul căzut nu este doar o creatură imperfectă care are nevoie de îmbunătăţiri: el este un rebel care trebuie să depună armele. Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, înţelegerea faptului că ai fost pe un drum greşit şi faptul de a fi gata să începi viaţa din nou de la început — aceasta este singura cale de ieşire din „groapă”. Procesul acesta de capitulare — această deplasare cu toată viteza înapoi — este ceea ce creştinii numesc pocăinţă. Pocăinţa nu este nicidecum un lucru amuzant. Este ceva mult mai greu decît să-ţi ceri iertare sau să te umileşti. înseamnă să te dezveţi de toată înfumurarea şi încăpăţînarea eului cu care noi oamenii am fost învăţaţi de mii de ani. Înseamnă să dai morţii o parte din tine, să treci printr-un fel de moarte. De fapt, este nevoie ca omul să fie bun pentru ca să se poată pocăi. Aici vine ciudăţenia. Numai un om rău are nevoie să se pocăiască; numai un om bun se poate pocăi în mod desăvîrşit. Cu cît eşti mai rău, cu atît ai mai mare nevoie să te pocăieşti şi cu atît mai puţin o poţi face. Singura persoană care ar fi putut-o face în mod perfect ar fi o persoană perfectă — iar aceasta nu ar avea nevoie de pocăinţă.
Nu uita că această pocăinţă, această supunere voluntară la umilire şi la un fel de moarte, nu este ceva ce Dumnezeu îţi cere să faci înainte ca El să te reprimească, ceva de care te-ar putea scuti dacă ar vrea: aceasta este doar o descriere a ce înseamnă să te întorci la El. Dacă îi ceri lui Dumnezeu să te aducă înapoi fără pocăinţă, îi ceri de fapt să te lase să te întorci fără să mergi înapoi la El. Aşa ceva nu se poate întîmpla. Foarte bine, deci, trebuie să trecem prin pocăinţă. Dar aceeaşi răutate care ne face să avem nevoie de pocăinţă, ne face să nu fim în stare să ne pocăim. O putem face dacă ne ajută Dumnezeu? Da, dar la ce ne referim cînd spunem că ne ajută Dumnezeu? Ne referim la faptul că, într-un fel, Dumnezeu pune în noi o fărîmă din Sine. El ne dă puţin din puterea Lui de a gîndi, şi aşa ajungem să gîndim; El pune în noi puţin din dragostea Sa, şi aşa ajungem să ne iubim unii pe alţii. Cînd îl înveţi pe un copil să scrie, îi ţii mîna cînd formează literele: adică, el formează literele pentru că tu le formezi. Noi iubim şi gîndim pentru că Dumnezeu iubeşte şi gîndeşte şi ne ţine de mînă cînd facem aceasta. Dacă noi nu am fi căzut în păcat, nu ar fi nici o problemă. Dar, din nefericire, noi avem acum nevoie ca Dumnezeu să ne ajute să facem ceva ce Dumnezeu, în natura Lui, nu face niciodată — noi trebuie să capitulăm, să suferim, să ne supunem, să murim. Nu există nimic în natura lui Dumnezeu care să aibă legătură cu acest proces. Aşa se face că drumul pe care avem nevoie acum de călăuzirea lui Dumnezeu mai mult decît de orice este un drum pe care Dumnezeu, în natura Sa, nu a mers niciodată. Dumnezeu poate împărtăşi cu noi numai ceea ce are: El nu are lucrul acesta, prin natura Sa.
Dar să presupunem că Dumnezeu a devenit om — să presupunem că natura noastră umană care poate suferi şi muri a fost amalgamată cu natura lui Dumnezeu într-o persoană — atunci persoana aceea ne-ar putea ajuta. El şi-ar putea supune voinţa, ar putea suferi şi ar putea muri, deoarece El ar fi om; şi El ar putea face toate acestea în mod desăvârşit, pentru că El ar fi Dumnezeu. Tu şi eu putem trece prin acest proces numai dacă Dumnezeu face lucrarea în noi; dar Dumnezeu o poate face numai dacă devine om. încercările noastre de a muri vor reuşi numai dacă noi, oamenii, ne facem părtaşi morţii lui Dumnezeu, la fel cum gîndirea noastră poate reuşi numai pentru că este un strop din oceanul inteligenţei Lui: Dar noi nu ne putem face părtaşi morţii lui Dumnezeu decît dacă Dumnezeu moare; şi El nu poate muri decît dacă este om. Acesta este sensul în care El plăteşte datoria noastră şi suferă în locul nostru ceea ce El însuşi nu ar fi trebuit să sufere.
I-am auzit pe unii spunînd că dacă Isus a fost Dumnezeu şi om în acelaşi timp, suferinţele şi moartea Lui îşi pierd orice valoare în ochii lor, „deoarece trebuie să fi fost foarte uşor pentru El”. Alţii, pe bună dreptate, mustră lipsa de recunoştinţă şi de amabilitate din această obiecţie; ceea ce mă uimeşte pe mine este înţelegerea greşită pe care ea o trădează. într-un sens, desigur, cei care fac obiecţia au dreptate. Ei chiar şi-au subevaluat argumentul. Supunerea perfectă, suferinţa perfectă şi moartea perfectă nu numai că au fost mai uşoare pentru Isus deoarece El este Dumnezeu, ci ele au fost posibile numai pentru că El este Dumnezeu. Bineînţeles că acesta este un motiv foarte ciudat pentru a nu accepta obiecţia lor. Învăţătorul poate forma literele conducînd mîna copilului, deoarece învăţătorul este adult şi ştie să scrie. Lucrul acesta, desigur, face să fie mai uşor pentru învăţător; şi tocmai pentru că este mai uşor pentru el, îl poate ajuta pe copil. Dacă copilul ar refuza ajutorul învăţătorului pentru că scrisul „este uşor pentru adulţi” şi ar aştepta să înveţe să scrie de la un alt copil, care nu ar şti nici el să scrie (şi care nu ar avea un avantaj „nedrept” faţă de el), nu ar progresa prea repede. Dacă eu sînt pe punctul de a mă îneca într-un rîu vijelios, un om care stă cu un picior pe mal poate să îmi întindă mîna şi să-mi salveze viaţa. Oare ar trebui să-i strig (printre gîfîieli): „Nu, nu e drept! Tu ai un avantaj! Tu ţii un picior pe mal”? Avantajul acela — pe care poţi să-1 numeşti „nedrept”, dacă vrei — este singurul motiv pentru care el mă poate ajuta. Cînd ai nevoie de ajutor, la ce te vei uita, dacă nu la ceea ce este mai tare decît tine însuţi?
Aceasta este concepţia mea despre ceea ce creştinii numesc Ispăşire. Dar nu uitaţi că aceasta este doar o altă descriere. Nu confundaţi descrierea cu lucrul în sine; şi dacă descrierea aceasta nu vă este de folos, lăsaţi-o la o parte.
- Alternativa şocantă
Prin urmare, creştinii cred că o forţă rea s-a instalat în prezent pe sine ca şi Prinţ al lumii acesteia. Desigur, lucrul acesta dă naştere la probleme. Este această stare de lucruri conformă cu voia lui Dumnezeu sau nu? Dacă este, atunci Dumnezeu este un Dumnezeu ciudat, vei spune; dacă nu este, cum poate să se întîmple ceva contrar voinţei unei fiinţe cu putere absolută?
Orice persoană care are autoritate ştie cum un lucru poate să fie conform cu voia sa într-un sens şi să nu se conformeze ei în alt sens. Poate fi foarte firesc ca o mamă să le spună copiilor ei: „Nu am să mai vin în fiecare seară să vă oblig să faceţi ordine în camera de studiu. Trebuie să învăţaţi să menţineţi ordinea din proprie iniţiativă”. După aceea, într-o seară merge în cameră şi găseşte ursuleţul, călimara de cerneală şi cartea de franceză aruncate în cămin. Starea aceasta de lucruri este împotriva voinţei ei. Ea ar prefera ca toţi copiii să fie ordonaţi. Pe de altă parte, tocmai voinţa ei este cea care le-a dat copiilor libertatea să fie dezordonaţi. Aceeaşi stare de lucruri ia naştere în orice regiment, organizaţie sau şcoală. Faci ca un lucru să fie voluntar, şi după aceea vezi că jumătate dintre oameni nu-1 fac. Nu este ceea ce ai vrut tu, dar voinţa ta l-a făcut posibil.
Probabil că la fel stau lucrurile şi în univers. Dumnezeu a creat lucruri care au avut voinţă liberă. Aceasta înseamnă creaturi care pot alege binele sau răul. Unii oameni cred că ei îşi pot imagina o creatură care să fie liberă, dar care să nu aibă posibilitatea să facă răul; eu nu-mi pot imagina aşa ceva. Dacă un lucru este liber să fie bun, atunci este liber şi să fie rău. Voinţa liberă este cea care a făcut posibil răul. Dacă este aşa, de ce le-a. dat Dumnezeu voinţă liberă acestor creaturi? Deoarece voinţa liberă, deşi face posibil răul, este de asemenea singurul lucru care face posibilă o dragoste, o bunătate sau o bucurie pe care merită să le ai. O lume de roboţi — de creaturi care funcţionează ca nişte maşini — nu merită să fie creată. Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile Sale superioare este fericirea de a fi unite cu El şi unele cu altele de bunăvoie şi libere într-un extaz al dragostei şi desfătării în comparaţie cu care cea mai fermecătoare iubire dintre un bărbat şi o femeie de pe pămînt este doar o vorbă goală. Pentru aceasta creaturile trebuie să fie libere.
Desigur, Dumnezeu a ştiut ce s-ar putea întîmpla dacă ele şi-ar folosi în mod greşit libertatea: se pare că El a considerat că merită să-Şi ia acest risc. Poate că noi ne simţim înclinaţi să nu fim de acord cu El. Dar există o dificultate în a nu fi de acord cu Dumnezeu. El este sursa din care vine toată puterea noastră de gîndire: nu se poate ca tu să ai dreptate şi El să greşească, după cum nu se poate ca un rîu să se înalţe mai sus decît izvorul său. Cînd ÎI contrazici pe Dumnezeu, tu contrazici însăşi forţa care te face în stare să contrazici: este ca şi cum ţi-ai tăia singur creanga de sub picioare. Dacă Dumnezeu consideră că această stare de război din univers este un preţ care merită să fie plătit pentru voinţa liberă — că merită să creeze o lume vie în care creaturile pot face bine sau rău şi în care se poate petrece ceva cu adevărat important, în loc să creeze o lume care se mişcă numai atunci cînd trage El sforile — putem crede şi noi că este un preţ care merită să fie plătit.
Cînd vom înţelege cum stau lucrurile cu voinţa liberă, ne vom da seama cît de absurd este să punem întrebarea pe care mi-a pus-o cineva odată: „De ce a făcut Dumnezeu o făptură dintr-un material atît de prost încît s-a stricat?” Cu cît este mai bun materialul din care este făcută o făptură — cu cît este făptura mai inteligentă, mai puternică şi mai liberă — cu atît va fi mai bună dacă alege binele, şi tot cu atît va fi mai rea dacă alege răul. O vacă nu poate fi foarte bună sau foarte rea; un cîine poate fi mai bun sau mai rău; un copil poate fi mai bun, dar şi mai rău; un om obişnuit poate fi bun sau rău într-o măsură şi mai mare; un geniu, şi mai mult; un spirit supraomenesc poate fi cel mai bun — sau cel mai rău — dintre toţi.
Cînd a ajuns Forţa Întunecată să fie rea? Nu încape îndoială că aici avem o întrebare la care fiinţele umane nu pot da un răspuns sigur. Totuşi, putem face o presupunere logică (şi tradiţională), bazată pe experienţa noastră în ceea ce priveşte răul. În momentul în care ai o personalitate, există posibilitatea să te pui pe tine însuţi mai presus de orice — să doreşti să fii centrul — să doreşti, de fapt, să fii Dumnezeu. Acesta a fost păcatul lui Satan şi acest păcat i-a învăţat el pe oameni să-1 comită. Unii cred că păcatul care a dus la căderea omului a avut legătură cu sexul, dar părerea aceasta este greşită.
(Istorisirea din cartea Genesa sugerează dimpotrivă că o oarecare corupere a naturii noastre sexuale a urmat după cădere şi a fost rezultatul ei, nicidecum cauza ei.) Ideea pe care Satan a strecurat-o în minţiie strămoşilor noştri a fost că ei ar putea fi „ca Dumnezeu” — că ar putea exista în mod independent, ca şi cum s-ar fi creat ei înşişi — că ar putea fi stăpîni pe soarta lor — că ar putea inventa un gen de fericire pentru ei înşişi în afara lui Dumnezeu şi despărţiţi de El. Din încercarea aceea fără sorţi de izbîndă a provenit tot ceea ce noi numim istorie umană — bani, sărăcie, ambiţie, război, prostituţie, clase sociale, imperii, sclavie — povestea lungă şi înfiorătoare a încercării omului de a găsi altceva decît pe Dumnezeu care să-1 facă fericit.
Motivul pentru care această încercare nu poate reuşi este următorul: Dumnezeu ne-a creat; El ne-a inventat aşa cum un om inventează o maşină. Maşina este făcută să funcţioneze cu benzină, şi nu va funcţiona în mod adecvat cu nimic altceva. Dumnezeu a proiectat maşinăria umană în aşa fel încît să funcţioneze cu Dumnezeu. El însuşi este combustibilul pe care spiritele noastre au fost menite să-1 consume, sau hrana cu care spiritele noastre au fost menite să se hrănească. Nu există nici un alt combustibil. Tocmai de aceea nu are nici un sens să-I cerem lui Dumnezeu să ne facă fericiţi pe calea noastră proprie, fără să ne batem capul cu religia. Dumnezeu nu ne poate da fericire şi pace fără să ni Se dea pe Sine, deoarece aşa ceva nu se poate. Nu există fericire şi pace fără El.
Acesta este secretul istoriei. Se consumă energii fantastice — sînt clădite civilizaţii — sînt concepute instituţii excelente; dar de fiecare dată se strică ceva. O deficienţă fatală face întotdeauna ca oameni egoişti şi cruzi să ajungă la vîrf şi totul alunecă iarăşi în mizerie şi ruină. De fapt, maşina se defectează. Pare să pornească bine şi merge cîţiva metri, dar după aceea se defectează. Oamenii încearcă să o facă să funcţioneze cu un combustibil nepotrivit. Iată ce ne-a făcut Satan nouă oamenilor.
Ce a făcut Dumnezeu? Mai întîi de toate El ne-a lăsat conştiinţa, sentimentul binelui şi răului: în tot cursul istoriei au fost oameni care au încercat (unii au încercat din răsputeri) să asculte de ea. Nici unul dintre ei nu a reuşit în totul. În al doilea rînd, El le-a trimis oamenilor ceea ce eu numesc visuri bune: eu înţeleg prin aceasta acele povestiri ciudate risipite în toate religiile păgîne cu privire la un Dumnezeu care moare şi care învie din nou şi care, prin moartea sa, într-un fel oarecare a dat o viaţă nouă oamenilor. În al treilea rînd, El a ales un anumit popor şi a petrecut cîteva sute de ani ca să întipărească în gîndirea lor ce fel de Dumnezeu este El — că există un singur Dumnezeu şi că pe El îl interesează conduita corectă a poporului. Poporul acesta a fost poporul evreu, şi Vechiul Testament ne dă o relatare a procesului de modelare a lor.
Acum urmează adevăratul şoc. În mijlocul acestor evrei apare dintr-o dată un om care vorbeşte de parcă El ar fi Dumnezeu. El are pretenţia că poate ierta păcatele. El spune că a existat dintotdeauna. El spune că va veni să judece lumea la sfîrşitul vremii. Trebuie să clarificăm cîteva lucruri. Între panteişti, cum sînt indienii, oricine poate spune că face parte din Dumnezeu sau că este una cu Dumnezeu: nu ar fi nimic neobişnuit în afirmaţia aceasta. Dar omul acesta, întrucît era evreu, nu putea să vorbească despre un asemenea Dumnezeu [panteist]. Dumnezeu, în limbajul evreilor, însemna o Fiinţă în afara lumii pe care El a creat-o şi care este infinit de deosebit de orice altceva. Cînd ai înţeles lucrul acesta, îţi dai seama că ceea ce a spus omul acesta a fost pur şi simplu cel mai şocant lucru care a fost rostit vreodată de buzele omeneşti.
O parte a acestei afirmaţii tinde să se strecoare neobservată deoarece am auzit-o atît de des încît nu mai înţelegem ce înseamnă. Mă refer la afirmaţia că El iartă păcatele: orice păcate. Afară de cazul că vorbitorul este Dumnezeu, lucrul acesta este atît de fără noimă încît este hilar. Noi putem înţelege modul în care un om iartă jignirile care i-au fost aduse lui. Mă calci pe bătătură, şi eu te iert; îmi furi banii, şi eu te iert. Dar ce am putea crede despre un om care, fără să fie el însuşi jefuit sau călcat pe bătătură, spune că te-a iertat pentru că i-ai călcat pe alţii pe bătătură sau pentru că le-ai furat banii? Demenţă prostească este cea mai blîndă descriere pe care am putea-o da unei asemenea purtări. Totuşi, tocmai acesta este lucrul pe care 1-a făcut Isus. El le-a spus oamenilor că păcatele lor sînt iertate şi nu S-a consultat, niciodată cu ceilalţi oameni pe care, fără îndoială, păcatele lor i-au afectat. El nu a ezitat să se poarte de parcă ar fi fost partea cea mai preocupată, persoana care a fost ofensată în toate ofensele. Lucrul acesta are sens numai dacă El a fost cu adevărat Dumnezeul ale cărui legi au fost călcâie şi a cărui dragoste a fost rănită în orice păcat. În gura oricărui vorbitor care nu este Dumnezeu, aceste cuvinte ar fi implicat ceea ce eu socotesc doar o prostie şi o îngîmfare neegalată de nici un alt personaj din istorie.
Totuşi (şi acest lucru este ciudat şi semnificativ), nici măcar duşmanii Lui, cînd citesc Evangheliile, nu au impresia de prostie sau de îngîmfare. Cu atît mai puţin au asemenea impresii cititorii lipsiţi de prejudecăţi. Cristos a spus că El este „blînd şi smerit”, şi noi îl credem, fără să observăm că, dacă El nu ar fi decît un simplu om, blîndeţea şi umilinţa ar fî ultimele caracteristici pe care le-am putea atribui unora dintre afirmaţiile Lui.
Încerc aici să împiedic pe oricine să spună lucrul acela cu totul absurd pe care oamenii îl spun deseori despre El: „Sînt gata să accept că Isus a fost un mare învăţător moral, dar nu accept afirmaţia Lui că este Dumnezeu”. Acesta este un lucru pe care nu ar trebui să-1 spunem. Un om care nu a fost decît om şi care a spus lucrurile pe care le-a spus Isus nu ar fi un mare învăţător moral. Ar fî sau un nebun — la acelaşi nivel cu un om care spune despre sine că este un ou fiert — sau ar fî însuşi Diavolul iadului. Trebuie să alegi. Fie că acest om a fost, şi este, Fiul lui Dumnezeu, fie că a fost un nebun sau ceva şi mai rău. Îl poţi închide ca nebun, îl poţi scuipa şi îl poţi omorî ca demon; sau poţi să cazi la picioarele Lui şi să-L numeşti Domn şi Dumnezeu. Dar să nu spunem cu un aer de superioritate absurditatea aceasta că El a fost un mare învăţător uman. El nu ne-a lăsat deschisă această posibilitate. Şi nici nu a intenţionat să ne-o lase.
- Invazia
Aşadar, ateismul este prea simplu. Vă voi mai spune încă o concepţie care este prea simplă. Este concepţia pe care eu o numesc „creştinism diluat”, concepţia care afirmă pur şi simplu că există un Dumnezeu în cer şi că totul este în ordine — lăsînd afară toate doctrinele dificile şi înfricoşătoare despre păcat, despre iad, despre diavol şi despre mîntuire. Amîndouă acestea sînt filozofii copilăreşti.
Nu foloseşte la nimic să vrei o religie simplă. La urma urmei, lucrurile reale nu sînt simple. Ele par simple, dar nu sînt. Masa la care stau pare simplă: dar cere-i unui savant să-ţi spună din ce este făcută ea de fapt — să-ţi spună totul despre atomi şi despre modul în care undele luminoase sînt reflectate de ei şi ajung la ochii mei, despre ce se întîmplă în nervul optic şi în creier — şi, desigur, vei descoperi că ceea ce numim noi „a vedea o masă” te duce într-o lume de mistere şi de complicaţii, cărora cu greu le poţi da de capăt. Când un copil rosteşte o rugăciune copilărească, pare simplu. Şi dacă te mulţumeşti să te opreşti aici, e bine. Dar dacă nu eşti mulţumit — şi de obicei lumea modernă nu este mulţumită — dacă vrei să continui şi să afli ce se întîmplă cu adevărat — atunci trebuie să fii pregătit pentru ceva dificil. Dacă cerem ceva mai mult decît simplitate, este absurd să ne plîngem că lucrul acela nu este simplu.
Foarte adesea însă această procedură stupidă este adoptată de oameni care nu sînt stupizi, dar care, în mod conştient sau inconştient, vor să distrugă creştinismul. Asemenea oameni elaborează o versiune de creştinism potrivită pentru un copil de şase ani şi fac din ea obiectul atacului lor. Cînd încerci să le explici doctrina creştină aşa cum este ea susţinută de un adult educat, ei se plîng că le încurci gîndurile, că totul este prea complicat şi că dacă ar exista cu adevărat un Dumnezeu, este sigur că El ar fi făcut religia „simplă”, deoarece simplitatea este frumoasă etc. Trebuie să fii cu ochii în patru cu asemenea oameni, deoarece ei îşi schimbă poziţia în fiecare clipă şi nu fac decît să-ţi irosească timpul. Observaţi, de asemenea, ideea lor că Dumnezeu ar fi trebuit „să facă religia simplă”: ca şi cum „religia” ar fi ceva inventat de Dumnezeu, şi nu o expunere a anumitor realităţi nealterabile cu privire la natura Lui.
În afară de faptul că este complicată, potrivit cu experienţa mea, realitatea este neobişnuit de ciudată. Nu este simplă, nu este evidentă, nu este ceea ce te aştepţi. De exemplu, cînd ai înţeles că pămîntul şi celelalte planete se învîrt în jurul soarelui, te-ai aştepta ca toate celelalte planete să fie făcute aşa încît să se potrivească — să zicem, toate la distanţe egale una de alta, sau la distanţe care să crească succesiv, sau toate planetele să fie de aceeaşi mărime, sau să fie mai mici sau mai mari pe măsură ce te îndepărtezi de soare. În realitate însă observi că nu este nici o regularitate şi nici o logică (pe care să o putem percepe) cu privire la mărimile lor sau la distanţele dintre ele; unele au un satelit natural, una are patru, una are doi, unele nu au nici unul şi una are un inel.
Realitatea, de fapt, este de obicei ceva ce nu ai fi putut născoci. Acesta este unul dintre motivele pentru care eu cred în creştinism. Este o religie pe care nu ai fi putut-o născoci. Dacă el ne-ar fi oferit genul de univers la care ne-am aşteptat dintotdeauna, ar trebui să am sentimentul că am născocit-o noi. În realitate însă nu este genul de lucru pe care cineva să-1 poată născoci. Are tocmai acea întorsătură ciudată pe care o au lucrurile reale. De aceea, să dăm la o parte toate aceste filozofii copilăreşti — aceste răspunsuri suprasimplificate. Problema nu este simplă şi nici răspunsul nu va fi simplu.
Care este problema? Un univers care conţine multe lucruri care sînt evident rele şi aparent fără sens, dar care conţine şi creaturi cum sîntem noi, creaturi care ştiu ce este rău şi ce nu are sens. Există numai două concepţii care iau în considerare toate faptele reale. Una este concepţia creştină că aceasta este o lume bună care s-a stricat, dar mai reţine în memorie ce ar fi trebuit să fie. Cealaltă concepţie este numită dualism. Dualismul este credinţa că îndărătul oricărui lucru există două forţe egale şi independente, una dintre ele bună şi cealaltă rea, şi că universul acesta este cîmpul de bătaie în care ele duc această luptă nesfirşită. Personal eu cred că, după creştinism, dualismul este cel mai omenesc şi mai inteligent crez în circulaţie. El are însă o deficienţă.
Cele două forţe sau spirite sau zei — forţa bună şi cea rea — se presupune că sînt independente. Amîndouă există din eternitate. Nici una dintre ele nu a creat-o pe cealaltă, nici una dintre ele nu are un drept mai mare decît cealaltă să se numească pe sine Dumnezeu. Se presupune că fiecare se consideră pe sine bună şi crede că cealaltă forţă este rea. Uneia dintre ele îi place ura şi cruzimea, celeilalte îi place dragostea şi mila, şi fiecare îşi apără concepţia sa. La ce ne referim noi cînd spunem că una dintre ele este Forţa Bună şi cealaltă este Forţa Rea? Fie că noi spunem doar că se întîmplă să o preferăm pe una dintre ele — aşa cum preferi berea faţă de vin — fie că afirmăm că, indiferent ce cred cele două forţe despre ele însele şi indiferent ce se întîmplă să ne placă nouă oamenilor la un moment dat, una dintre aceste Forţe greşeşte de fapt cînd se consideră pe sine bună. Acum, dacă noi spunem doar că se întîmplă să o preferăm pe prima, trebuie să încetăm să mai vorbim despre bine şi rău, pentru că binele este ceea ce ar trebui să preferi, indiferent dacă îţi convine sau nu la un moment dat. Dacă „a fi bun” ar însemna doar a fi de partea care se întîmplă să-ţi convină, fără vreun motiv real, binele nu ar merita să fie numit bine. De aceea, trebuie să spunem că una dintre cele două forţe este de fapt rea şi că cealaltă este de fapt bună.
Dar în momentul în care spui aceasta, tu pui în univers un al treilea lucru în afară de cele două Forţe: o lege sau un standard sau o regulă cu privire la bine, la care una dintre forţe se conformează, în timp ce cealaltă nu se conformează. Dar întrucît cele două forţe sînt judecate prin prisma acestui standard, acest standard, sau Fiinţa care 1-a creat, este mai vechi decît cele două şi le este superioară, şi această Fiinţă va fi adevăratul Dumnezeu. De fapt, ceea ce am spus cînd ani afirmat că una dintre ele este bună, iar cealaltă rea, înseamnă că una dintre ele este într-o relaţie corectă cu Dumnezeul real şi suprem, iar cealaltă este într-o relaţie greşită cu El.
Aceeaşi idee poate fi exprimată într-un mod diferit. Dacă dualismul este corect, atunci Forţa rea trebuie să fie o fiinţă căreia îi place răul de dragul răului. Dar în realitate noi nu am întîlnit pe nimeni căruia să-i placă răul put şi simplu pentru că este rău. Lucrul care se apropie cel mai mult de aceasta este cruzimea. Dar în viaţa de toate zilele oamenii sînt cruzi pentru unul din două motive — fie pentru că sînt sadici, adică, pentru că au o pervertire sexuală care face din cruzime un prilej de plăcere senzuală pentru ei, fie pentru că pot obţine ceva prin cruzime — bani, putere sau siguranţă. Dar plăcerea, banii, puterea şi siguranţa sînt toate lucruri bune în ele însele. Răul constă în a le urmări prinţi-o metodă greşită, într-un mod greşit sau prea mult. Bineînţeles, nu vreau să spun că oamenii care fac asemenea lucruri nu sînt deznădăjduit de răi. Vreau să spun că răutatea, cînd o analizezi, se dovedeşte a fi urmărirea unui bine pe o cale greşită. Poţi fi bun doar de dragul bunătăţii; nu poţi fi rău doar de dragul răutăţii. Poţi face un bine atunci cînd nu te simţi înclinat să faci bine şi cînd nu îţi face nici o plăcere, dar faci binele pur şi simplu pentru că binele este drept să-l faci; dar nimeni nu a făcut vreodată un fapt crud pur şi simplu pentru că cruzimea este rea — a făcut ceva crud numai pentru că cruzimea i-a dat plăcere sau i-a adus un folos oarecare.
Cu alte cuvinte, răul nu poate reuşi nici măcar să fie rău în acelaşi fel în care binele este bun. Binele este, aşa-zicînd, el însuşi; răul este un bine pervertit. Şi mai întîi trebuie să existe ceva bun, înainte ca să poată fi pervertit. Am spus că sadismul este o pervertire sexuală; dar înainte de a vorbi despre pervertire, trebuie să ai ideea sexualităţii normale; şi îţi poţi da seama care este pervertirea, deoarece poţi explica pervertirea pe baza a ce este normal, dar nu poţi explica normalul pe baza pervertirii. Decurge de aici că Forţa Rea, care se presupune că este pe picior de egalitate cu Forţa Bună, şi care iubeşte răul la fel cum Forţa Bună iubeşte binele, este doar o nălucă. Pentru ca să fie rea, această forţă trebuie să fi avut lucruri bune pe care să vrea să le urmărească într-un mod greşit; trebuie să fi avut impulsuri bune la început, impulsuri pe care să le poată perverti. Dar dacă această forţă este rea, ea nu-şi poate genera sieşi nici lucruri bune pe care să le dorească şi nici impulsuri bune pe care să le pervertească. Trebuie să primească amîndouă acestea de la Forţa Bună. Dacă aşa stau lucrurile, Forţa Rea nu este independentă. Ea face parte din lumea Forţei Bune: fie că a fost creată de Forţa Bună, fie că amîndouă au fost create de o forţă superioară lor.
Putem explica lucrul acesta mai simplu. Pentru a fi rea, Forţa Rea trebuie să existe şi să aibă inteligenţă şi voinţă. Dar existenţa, inteligenţa şi voinţa sînt bune în sine. Prin urmare, Forţa Rea trebuie să le obţină de la Forţa Bună: chiar şi pentru a fi rea, ea trebuie să împrumute sau să fure ceva de la oponenta ei. Începeţi acum să înţelegeţi de ce creştinismul a spus întotdeauna că diavolul este un înger căzut? Aceasta nu este doar o poveste pentru copii. Este recunoaşterea reală a faptului că răul este un parazit, nu un lucru originar. Energiile care îi permit răului să existe sînt energii care i-au fost date de Forţa Bună. Toate lucrurile care îi permit unui om rău să fie într-adevăr rău sînt lucruri bune în sine — hotărîrea, dibăcia, înfăţişarea plăcută, existenţa în sine. Acesta este motivul pentru care dualismul, într-un sens strict, nu este o idee valabilă.
Eu recunosc de bunăvoie că adevăratul creştinism (spre deosebire de „creştinismul diluat”) se apropie de dualism mai mult decît cred oamenii. Unul dintre lucrurile care m-au surprins cînd am citit pentru prima dată cu atenţie Noul Testament a fost că acesta vorbeşte atît de mult despre Forţa întunecată din univers — un spirit rău puternic, despre care se crede că este Forţa care cauzează moartea, boala şi păcatul. Diferenţa este că creştinismul crede că această Forţă întunecată a fost creată de Dumnezeu şi că a fost bună atunci cînd a fost creată, dar s-a pervertit. Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are loc un război, dar nu consideră că acesta este un război între forţe independente. Creştinismul consideră că acesta este un război civil, o rebeliune, şi că noi trăim într-o parte a universului care este ocupată de rebel.
Teritoriu ocupat de duşman — iată ce este lumea aceasta. Creştinismul este istorisirea modului în care a coborît aici regele de drept — am putea spune că a coborît deghizat — şi acum El ne cheamă pe toţi să luăm parte la o mare campanie de sabotaj. Cînd te duci la biserică, tu dai de fapt ascultare unor mesaje secrete de la prietenii noştri: acesta este motivul pentru care duşmanul este atît de dornic să ne oprească să mergem. El ne opreşte folosindu-se de prejudecăţile noastre, de lenea noastră şi de snobismul nostru intelectual. Ştiu că cineva mă poate întreba: „Ai intenţia, în vremea aceasta, să-1 reintroduci pe vechiul nostru prieten, diavolul — cu copite şi cu coarne cu tot?” Ei bine, nu ştiu ce legătură are „vremea aceasta” cu problema. Şi nici copitele şi coarnele. Dar în celelalte privinţe răspunsul meu este: „Da, intenţionez să o fac”. Eu nu am pretenţia că aş cunoaşte ceva despre înfăţişarea lui personală. Dacă cineva vrea cu adevărat să-1 cunoască mai bine, eu i-aş spune acelei persoane: „Nu-ţi face probleme. Dacă vrei cu adevărat să-1 cunoşti, îl vei cunoaşte. Dacă îţi va face plăcere cînd îl vei cunoaşte, aceasta este cu totul altă problemă”.
- Concepţii rivale despre Dumnezeu
Mi s-a cerut să vă spun ce cred creştinii şi am să încep prin a vă spune un lucru pe care creştinii nu trebuie să-1 creadă. Dacă eşti creştin, nu trebuie să crezi că toate celelalte religii sînt pur şi simplu greşite în totalitate. Dacă eşti ateu, trebuie să crezi că ideea centrală din toate religiile lumii este pur şi simplu o imensă greşeală. Dacă eşti creştin, ai libertatea să crezi că toate aceste religii, chiar şi cele mai bizare, conţin cel puţin un sîmbure de adevăr. Cînd eu am fost ateu, a trebuit să încerc să mă conving pe mine însumi că majoritatea oamenilor au greşit întotdeauna cu privire la problema cea mai importantă pentru ei; cînd am devenit creştin, am putut adopta o concepţie mai liberală. Desigur, a fi creştin înseamnă să crezi că acolo unde creştinii se deosebesc de celelalte religii, creştinismul are dreptate şi ceilalţi greşesc. La fel ca şi în aritmetică — nu există decît un singur răspuns corect la o adunare, şi toate celelalte răspunsuri sînt greşite, dar unele dintre răspunsurile greşite sînt mai aproape de adevăr decît altele.
Prima mare împărţire a omenirii este într-o „majoritate”, cei care cred într-un Dumnezeu oarecare sau în zei, şi o „minoritate”, cei care nu cred. În privinţa aceasta, creştinismul face parte din rîndurile majorităţii — situîndu-se pe aceeaşi linie cu grecii şi romanii antici, cu sălbaticii moderni, cu stoicii, platonicii, hinduşii, mahomedanii etc, şi se opune materialismului vest-european modern.
Trec acum la următoarea mare împărţire. Oamenii care cred în Dumnezeu pot fi împărţiţi potrivit cu felul de Dumnezeu în care cred. Există două idei diferite cu privire la acest subiect. Una dintre ele este ideea că El este mai presus de bine şi rău. Noi, oamenii, spunem că un lucru este bun şi altul este rău. Dar după părerea unora, acesta este doar un punct de vedere uman. Oamenii aceştia spun că pe măsură ce devii mai înţelept, eşti mai puţin înclinat să spui că ceva este bun sau rău şi vei înţelege cu atît mai limpede că orice lucru este bun într-o privinţă şi rău în alta şi că nimic nu ar fi putut fi altfel. În consecinţă, oamenii aceştia cred că mult înainte de a ajunge la punctul de vedere divin, această distincţie trebuie să dispară cu totul. Cancerul îl categorisim drept rău, spun ei, deoarece îl ucide pe om; dar ai putea să spui şi că un chirurg de succes este rău, deoarece el ucide cancerul, totul depinde de punctul de vedere din care priveşti lucrurile.
Cealaltă idee, opusă primeia, este că Dumnezeu este cu desăvîrşire „bun” sau „drept”, un Dumnezeu care se situează pe o anumită poziţie, care iubeşte dragostea şi urăşte ura, care vrea ca noi să ne comportăm într-un anumit fei şi nu în altul. Prima dintre aceste concepţii — care-L consideră pe Dumnezeu mai presus de bine şi rău — este numită panteism. A fost o idee susţinută de marele filozof german Hegel şi, din cîte înţeleg eu, a fost susţinută şi de hinduşi. Cealaltă concepţie este susţinută de evrei, mahomedani şi creştini.
Alături de această diferenţă majoră între panteism şi ideea creştină despre Dumnezeu, mai este de obicei încă una. Panteiştii cred de obicei că, într-un fel, Dumnezeu însufleţeşte universul la fel cum tu însufleţeşti propriul tău trup, că universul aproape că este Dumnezeu, aşa încît dacă nu ar exista universul, nu ar exista nici Dumnezeu şi că tot ce există în univers este o parte din Dumnezeu. Ideea creştină este complet diferită. Creştinii cred că Dumnezeu a inventat şi a creat universul, la fel cum un om creează un tablou sau cum compune o melodie. Pictorul nu este o pictură şi el nu moare atunci cînd pictura lui este distrusă. Aţi putea spune: „El a pus o mare parte din sine în acel tablou”, dar aceasta nu înseamnă decît că toată frumuseţea şi atractivitatea tabloului s-a născut în capul pictorului. Arta lui nu este în tablou în acelaşi fel în care este în gîndirea sau în mîinile lui. Aş vrea să înţelegeţi cum această diferenţă între panteişti şi creştini este legată de cealaltă. Dacă nu iei în serios distincţia dintre bine şi rău, atunci este uşor să spui că tot ce se află în lumea aceasta este o parte din Dumnezeu. Bineînţeles însă că dacă socoteşti că unele lucruri sînt cu adevărat rele şi că Dumnezeu este cu adevărat bun, nu poţi face afirmaţii de felul celor de mai sus. Trebuie să crezi că Dumnezeu este separat de lume şi că anumite lucruri pe care le vedem în lume sînt contrare voinţei Lui.
Cînd este confruntat cu cancerul sau cu o mocirlă, panteistul poate spune: „Dacă ai putea vedea lucrul acesta din perspectiva divină, ţi-ai da seama că şi lucrul acesta este Dumnezeu”. Creştinul răspunde: „Nu spune asemenea absurdităţi”. Creştinismul este o religie luptătoare. Creştinismul crede că Dumnezeu a făcut lumea — că spaţiul şi timpul, căldura şi frigul, toate culorile şi gusturile, toate animalele şi plantele, sînt lucruri pe care Dumnezeu „le-a născocit în gîndirea Sa”, aşa cum un om născoceşte o poveste. Dar creştinismul crede de asemenea că o mulţime de lucruri s-au stricat în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu şi crede că Dumnezeu insistă, şi insistă cu multă energie, ca noi să îndreptăm acele lucruri.
Desigur, aceasta ridică o întrebare foarte dificilă. Dacă lumea a fost făcută de un Dumnezeu bun, de ce s-a stricat lumea atît de mult? Multă vreme eu am refuzat să ascult răspunsurile creştinilor la această întrebare, deoarece am avut sentimentul că „orice aţi spune şi oricît de ingenioase ar fi răspunsurile voastre, oare nu este mult mai simplu şi mai uşor să spui că lumea nu a fost creată de o forţă inteligentă? Oare nu sînt toate argumentele voastre o încercare complicată de a evita răspunsul evident?” Dar aceasta mi-a pus o altă problemă dificilă.
Argumentul meu împotriva existenţei lui Dumnezeu a fost că universul părea crud şi nedrept. Dar de unde am eu ideea aceasta de „drept” şi „nedrept”? Un om nu spune că o linie este strîmbă decît dacă are o idee oarecare ce înseamnă o linie dreaptă. Cu ce am comparat eu universul atunci cînd am spus că este nedrept? Dacă toate lucrurile sînt rele şi fără sens, de la A la Z, de ce eu, care ar trebui să fac parte din ele, descopăr că am o reacţie atît de violentă împotriva lor? Omul se simte ud atunci cînd cade în apă, pentru că omul nu este un animal acvatic: peştele nu s-ar simţi ud. Desigur, aş fi putut renunţa la ideea mea de dreptate spunînd că nu era decît o idee personală. Dar dacă am făcut aşa, întregul meu argument împotriva lui Dumnezeu s-a prăbuşit — pentru că argumentul se baza pe afirmaţia că lumea este cu adevărat nedreaptă, nu doar că lumea se întîmplă să nu fie pe placul capriciilor mele personale. Astfel, în însăşi încercarea de a dovedi că Dumnezeu nu există — cu alte cuvinte, în încercarea de a dovedi că întreaga realitate este lipsită de sens — m-am văzut forţat să presupun că o parte a realităţii — şi anume, ideea mea de dreptate — are sens. în consecinţă, ateismul se dovedeşte a fi prea simplu. Dacă întregul univers ar fi lipsit de sens, noi n-ar fi trebuit să descoperim niciodată că nu are sens, la fel cum, dacă nu ar exista lumină în univers şi, prin urmare, nu ar exista făpturi cu ochi, noi nu ne-am da seama niciodată că este întuneric. Întunericul ar fi lipsit de sens.
Cartea I: Binele şi răul ca indicii cu privire la semnificaţia universului
- Avem motive să fim neliniştiţi
Am încheiat ultimul capitol cu ideea că prin Legea Morală cineva sau ceva din afara universului material acţionează asupra noastră. M-am aşteptat ca atunci cînd am ajuns la punctul acela unii dintre cititori să fi simţit o oarecare iritare. Poate că aţi crezut că v-am trişat — că am ambalat cu grijă o „trăncăneală religioasă” ca să arate ca o filozofie. Poate că aţi avut sentimentul că eraţi gata să mă ascultaţi cîtă vreme aţi considerat că aveam de spus ceva nou; dar dacă se dovedeşte a fi doar religie, ei bine, lumea a încercat soluţia aceasta şi tu nu mai poţi întoarce ceasul înapoi. Dacă cineva simte astfel, aş vrea să-i spun trei lucruri.
Mai întîi, cu privire la întoarcerea ceasului înapoi. Credeţi că aş glumi dacă v-aş spune că puteţi da ceasul înapoi, şi dacă ceasul arată ora greşită adeseori acesta este tocmai lucrul normal pe care trebuie să-1 faceţi? Aş vrea însă să mă îndepărtez de ideea ceasurilor. Noi toţi dorim progresul, dar progres înseamnă să ajungi cît mai aproape de locul unde vrei să fii. Dacă ai făcut o cotitură greşită, a continua să mergi înainte pe acelaşi drum nu te duce mai aproape de ţintă. Dacă eşti pe drumul greşit, progres înseamnă să te întorci şi să mergi pînă la drumul bun; în cazul acesta, omul care se întoarce cel mai curînd la drumul bun este omul cel mai progresist.
Noi toţi am observat lucrul acesta atunci cînd am făcut socoteli de aritmetică. Cand am început greşit o adunare, cu cît îmi dau seama mai repede că am greşit şi o iau de la început, cu atît mai repede voi reuşi. Nu există nimic progresist în a fi încăpăţînat şi a refuza să admiţi că ai greşit. Eu cred că dacă vă uitaţi la starea prezentă a lumii, este foarte clar că omenirea a făcut o greşeală enormă. Noi sîntem pe drumul greşit. Şi dacă este aşa, trebuie să ne întoarcem. A ne întoarce din cale este cel mai rapid mod de a înainta.
În a doilea rînd, gîndurile mele nu s-au transformat încă într-o „trăncăneală religioasă”. Pînă în prezent, nu am ajuns la Dumnezeul vreunei religii, cu atît mai puţin la Dumnezeul unei anumite religii numită creştinism. Pînă acum am arătat doar că în spatele Legii Morale se află Cineva sau Ceva. Nu luăm nimic din Biblie sau din învăţăturile bisericilor; noi încercăm să vedem ce putem descoperi prin resursele noastre proprii cu privire la acest Cineva. Şi vreau să spun clar că ceea ce descoperim prin resursele noastre este un lucru şocant. Avem două dovezi cu privire la acel Cineva. Prima dovadă este universul pe care El 1-a creat. Dacă am folosi numai această dovadă ca ghid, cred că am putea trage concluzia că El a fost un mare artist (pentru că universul este un loc minunat), şi în acelaşi timp neîndurător şi neprietenos faţă de om (pentru că universul este un loc foarte periculos şi înfricoşător). Cealaltă dovadă este Legea Morală pe care a pus-o El în minţile noastre. Aceasta este o dovadă mai bună decît cealaltă, deoarece este o informaţie din surse interne. Descoperi mai multe despre Dumnezeu din Legea Morală decît din univers în general, la fel cum descoperi mai multe despre un om dacă asculţi conversaţiile lui, decît dacă priveşti o casă pe care a construit-o.
Acum, din această a doua dovadă noi conchidem că Fiinţa care controlează universul este intens interesată de comportarea corectă — de corectitudine, altruism, curaj, bună credinţă, cinste şi credibilitate. În sensul acesta, ar trebui să fim de acord cu descrierea făcută de creştinism şi de alte câteva religii, că Dumnezeu este „bun”. Dar să nu ne grăbim în privinţa aceasta. Legea Morală nu ne dă nici un temei să credem că Dumnezeu este „bun” în sensul că ar fi indulgent sau maleabil sau înţelegător. Nu există nimic indulgent în Legea Morală. Ea este inflexibilă. Ea îţi spune să faci lucrul care este corect şi nu pare să-i pese cît de dureros, cît de periculos sau cît de dificil este lucrul acela. Dacă Dumnezeu este ca şi Legea Morală, El nu este îngăduitor. Nu are rost, în stadiul acesta să spunem că printr-un Dumnezeu „bun” înţelegem un Dumnezeu care poate ierta. Să nu ne grăbim. Numai o Persoană poate ierta. Nu am ajuns încă să vorbim despre un Dumnezeu personal — L-am văzut doar ca pe o forţă, acţionînd în spatele Legii Morale, şi care se aseamănă cu gîndirea mai mult decît cu orice altceva. Cu toate acestea, se poate ca El să se deosebească foarte mult de o Persoană. Dacă este o gîndire pur impersonală, s-ar putea să nu aibă nici un sens să-i ceri să fie tolerantă cu tine sau să treacă ceva cu vederea, după cum nu are nici un sens să ceri tablei înmulţirii să fie tolerantă atunci cînd ai făcut greşit adunările. Rezultatul inevitabil este un răspuns greşit.
De asemenea, nu are rost să spui că dacă există un Dumnezeu de felul acesta — o bunătate impersonală absolută — atunci nu-ţi place de El şi nu intenţionezi să-ţi baţi capul cu privire la El. Problema este că o parte din tine este de partea Lui şi este de acord cu El în condamnarea lăcomiei umane, a înşelătoriei şi a exploatării. Poate vrei ca El să facă o excepţie în cazul tău, să te treacă cu vederea numai de data aceasta; dar în adîncul tău ştii că dacă Forţa care conduce lumea nu detestă în mod real şi invariabil acel gen de comportare, ea nu poate fi bună. Pe de altă parte, noi ştim că dacă există o bunătate absolută, aceasta trebuie să deteste majoritatea lucrurilor pe care le facem noi. Aceasta este dilema teribilă în care ne aflăm. Dacă universul nu este guvernat de o bunătate absolută, atunci toate eforturile noastre sînt zadarnice cînd le privim în perspectivă. Dar dacă universul este guvernat de o bunătate absolută, atunci noi înşine ne facem în fiecare zi duşmani ai acelei bunătăţi şi nu există nici cea mai mică şansă să fim mai buni mîine, şi de aceea situaţia noastră este tot fără nădejde. Nu ne putem lipsi de ea [de bunătatea absolută] şi nu putem convieţui cu ea. Dumnezeu este singura mîngîiere, dar El este şi teroarea supremă: lucrul de care avem cea mai mare nevoie şi lucrul de care vrem cel mai mult să ne ascundem. El este singurul nostru aliat posibil, dar noi ne-am făcut duşmanii Lui. Unii oameni vorbesc de parcă ar fî amuzant să întîlnească privirea bunătăţii absolute. Ei trebuie să se gîndească bine. Ei încă se mai joacă cu religia. Bunătatea este fie cea mai mare siguranţă, fie cel mai mare pericol — în funcţie de modul în care reacţionezi faţă de ea. Şi noi am reacţionat în mod greşit.
În al treilea rînd: Cînd eu am ales să ajung la subiectul meu real pe calea aceasta ocolită, nu am încercat să vă trişez în vreun fel. Am avut un motiv cu totul diferit. Motivul meu este că creştinismul nu are nici un sens pînă cînd nu eşti confruntat cu realităţile pe care le-am descris. Creştinismul le spune oamenilor să se căiască şi le promite iertare. Prin urmare, el nu are să le spună nimic (din cîte ştiu eu) oamenilor care nu ştiu că au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt că au nevoie de iertare. Abia după ce ţi-ai dat seama că există o Lege Morală reală, că există o Forţă în spatele legii şi că tu ai călcat acea lege şi te-ai făcut duşmanul acelei Forţe — abia atunci, nici măcar o clipă mai devreme, începe creştinismul să aibă sens. Cînd ştii că eşti bolnav, vei asculta de doctor. Cînd îţi dai seama că poziţia noastră este aproape disperată, abia atunci începi să înţelegi despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a modului îti care am ajuns în starea actuală de a urî bunătatea şi, în acelaşi timp, de a o iubi. Ei oferă o explicaţie despre modul în care Dumnezeu poate să fie această gîndire impersonală îndărătul Legii Morale, şi cu toate acestea să fie o Persoană. Ei îţi spun cum cerinţele acestei legi, pe care tu şi eu nu le putem împlini, au fost împlinite în contul nostru, cum Dumnezeu însuşi a devenit om ca să-1 mîntuiască pe om de dezaprobarea lui Dumnezeu.
Este o poveste veche, şi dacă vreţi să o cunoaşteţi sînt sigur că veţi consulta persoane care au mai multă autoritate decît mine să vorbească despre ea. Eu nu fac decît să le cer oamenilor să se confrunte cu faptele reale — să înţeleagă întrebările la care creştinismul pretinde că are un răspuns. Sînt nişte realităţi înfricoşătoare. Aş vrea să pot spune ceva mai plăcut, dar trebuie să spun ceea ce cred că este adevărat. Desigur, sînt de acord că religia creştină, privită în perspectivă, este un lucru care aduce o mîngîiere negrăită. Dar ea nu începe cu mîngîierea; ea începe cu spaima pe care am descris-o şi nu are nici un rost să încercăm să trecem la acea mîngîiere fără să trecem mai întîi prin spaimă. În religie, ca şi în război şi în orice altceva, mîngîierea este lucrul pe care nu-1 poţi obţine căutîndu-1. Dacă cauţi adevărul, s-ar putea să găseşti mîngîiere în final; dacă urmăreşti mîngîierea, nu vei găsi nici mîngîiere şi nici adevăr — la început vei avea numai vorbe goale şi iluzii, iar la sfîrşit disperare. Cei mai mulţi dintre noi au trecut de faza plină de iluzii în care ne aflam înainte de război cu privire la politica internaţională. Este vremea să facem acelaşi lucru cu religia.
- Ce se ascunde în spatele legii?
Să rezumăm cele spuse pînă acum. în cazul pietrelor, pomilor şi lucrurilor de felul acesta, ceea ce noi numim Legile Naturii ar putea să nu fie decît o figură de stil. Cînd spui că natura este guvernată de anumite legi, aceasta poate să însemne doar că, în realitate, natura se comportă într-un anumit mod.
S-ar putea ca aşa-numitele legi să nu fie ceva real — ceva mai presus şi dincolo de faptele reale pe care le observăm. Dar în cazul Omului, am văzut că lucrurile nu stau aşa. Legea Naturii Umane, sau Legea Binelui şi Răului, trebuie să fie ceva mai presus şi dincolo de faptele reale ale comportării umane. In cazul acesta, în afară de faptele reale mai există ceva — o lege reală pe care noi nu am inventat-o şi de care ar trebui să ascultăm.
Aş vrea să ne gîndim la ce ne spune aceasta cu privire la universul în care trăim. De cînd au fost oamenii în stare să gîndească, ei s-au întrebat ce este de fapt universul acesta şi cum a ajuns el să existe. Şi, în linii foarte mari, au fost susţinute două concepţii.
Mai întîi, este aşa-numita concepţie materialistă. Oamenii care aderă la această concepţie cred că materia şi spaţiul există prin sine, că au existat întotdeauna şi nimeni nu ştie de ce există. Ei cred că materia, comportîndu-se în anumite moduri fixe, s-a întîmplat, dintr-un capriciu, să producă făpturi cum sîntem noi, făpturi care sînt în stare să gîndească. Cu o şansă de una într-o mie, ceva a lovit soarele nostru şi 1-a făcut să producă planetele; şi printr-o altă şansă dintr-o mie, substanţele chimice necesare vieţii şi temperatura potrivită s-a întîmplat să existe pe una dintre aceste planete, şi o parte a materiei de pe acest pămînt a devenit vie; apoi, printr-o foarte lungă serie de întîmplări, făpturile vii s-au dezvoltat şi au dat naştere la făpturi cum sîntem noi.
Cealaltă concepţie este cea religioasă. (Vezi nota de la sfîrşitul capitolului.) Potrivit acesteia, ceea ce se află în spatele acestui univers se aseamănă mai mult cu gîndirea decît cu orice alt lucru pe care-1 cunoaştem noi. Cu alte cuvinte, este ceva conştient, ceva ce are nişte scopuri şi care preferă un lucru faţă de altul. Şi potrivit acestei concepţii, acel Ceva a creat universul, în parte pentru scopuri pe care nu le cunoaştem, dar în parte — cel puţin într-o oarecare măsură — pentru a produce făpturi ca şi sine — vreau să spun prin aceasta că asemănarea stă în principal în faptul că făpturile create sînt înzestrate cu gîndire.
Să nu credeţi că una dintre aceste concepţii a fost susţinută în urmă cu multă vreme şi că cealaltă a înlocuit-o treptat. Pretutindeni unde au existat oameni care au gândit, au apărut amîndouă concepţiile. Mai observaţi încă un lucru. Pe baza ştiinţei, în sensul obişnuit al cuvântului, nu puteţi afla care dintre concepţii este corectă. Ştiinţa operează prin experimente. Ea urmăreşte modul în care se comportă lucrurile. Privită în perspectivă, orice afirmaţie ştiinţifică, oricît ar părea de complicată, se reduce la ceva de genul: „Am orientat telescopul spre o anumită parte a cerului la ora 2:20 a.m.., în ziua de 15 ianuarie, şi am observat următoarele lucruri…”; sau: „Am pus o anumită cantitate din substanţa cutare într-un vas şi am încălzit-o la temperatura cutare şi a reacţionat în felul următor”. Să nu credeţi că spun ceva împotriva ştiinţei: Eu nu spun decît care este rolul ştiinţei. Cu cît este cineva mai înaintat în ştiinţă, cu atît mai mult (cred eu) va fi de acord cu mine că acesta este rolul ştiinţei — şi este un rol foarte folositor şi necesar.
Dar motivul pentru care ceva a ajuns să existe şi dacă există ceva în spatele lucrurilor pe care le observă ştiinţa — ceva de o natură diferită — aceasta nu este o întrebare ştiinţifică. Dacă există „Ceva în spatele lucrurilor”, acest Ceva va trebui să rămînă cu totul necunoscut oamenilor sau va trebui să se facă pe sine cunoscut într-un mod oarecare. Afirmaţia că există un asemenea lucru şi orice afirmaţie care contestă existenţa lui nu sînt afumaţii pe care să le poată face ştiinţa. Cei care fac asemenea afirmaţii sînt de obicei ziariştii şi romancierii care au prins câteva adevăruri răzleţe necoapte ale ştiinţei, din vreo carte.
La urma urmei, aceasta este o problemă de bun simţ. Să presupunem că ştiinţa ar deveni cândva atît de completă încât să cunoască fiecare lucru din întregul univers. Nu este oare limpede că întrebări de felul: „De ce există universul?”, „De ce funcţionează în acest fel?”, „Are universul vreun sens?” ar rămîne tot fără răspuns?
Ei bine, situaţia ar fi disperată dacă n-ar mai fi un lucru. Există un singur lucru şi numai unul în întregul univers despre care ştim mai mult decât am putut afla prin observaţii exterioare. Acel lucru unic este Omul. Noi nu numai că-i observăm pe oameni, noi sîntem oameni. In cazul acesta noi avem, ca să zicem aşa, informaţii din interior; noi sîntem în centrul cunoaşterii. Din pricina acestui fapt, noi ştim că oamenii se află sub o lege morală, pe care nu ei au făcut-o, pe care nu o pot uita nici chiar atunci cînd încearcă şi de care ei ştiu că trebuie să asculte.
Remarcaţi ideea următoare. Oricine care studiază Omul din afară, aşa cum studiem electricitatea sau verzele, fără să cunoască limbajul nostru şi, în consecinţă, fără să fie în stare să obţină informaţii de la noi, ci doar să observe ce am făcut, nu va găsi nici cea mai mică dovadă că noi avem această lege morală. Cum ar putea să găsească vreo dovadă? Căci observaţiile lui i-ar arăta numai ceea ce am făcut noi, iar legea morală este cu privire la ce ar trebui să facem.
Pe baza aceluiaşi raţionament, dacă ar exista ceva mai presus şi dincolo de faptele observate în cazul pietrelor sau al fenomenelor naturale, noi, studiindu-le din exterior, nu am putea spera să descoperim vreodată acel ceva.
Problema, în cazul acestei întrebări, este următoarea: Noi vrem să ştim dacă universul este din întîmplare ceea ce este sau dacă există în spatele lui o putere care îl face să fie ceea ce este. întrucât acea putere, dacă există, nu ar fi unul dintre faptele observate, ci o realitate care le cauzează, ea nu poate fi descoperită printr-o simplă observare a faptelor.
Există numai un singur caz în care noi putem afla dacă există ceva mai mult decît ceea ce observăm: cazul nostru. În cazul nostru, noi descoperim că acel „ceva” există. Am putea formula lucrul acesta în alt fel. Dacă există o putere guvernantă în afara universului, ea nu ni se poate arăta ca unul dintre faptele din interiorul universului — după cum nici arhitectul unei case nu poate fi un perete, o scară sau un şemineu din casa aceea.
Singurul mod în care ne-am putea aştepta ca acel „ceva” să ni se arate ar fi înăuntrul nostru, ca o influenţă sau ca o comandă care încearcă să ne facă să ne comportăm într-un anumit fel. Şi tocmai acesta este lucrul pe care-1 descoperim în noi înşine. Oare nu ar trebui să ne ridice întrebări faptul acesta? În singurul caz în care poţi aştepta să primeşti un răspuns, răspunsul se dovedeşte a fi „Da”. In celelalte cazuri, în care nu primeşti un răspuns, îţi poţi da seama de ce nu-1 primeşti.
Să presupunem că cineva m-ar întreba, atunci cînd văd un om în uniformă albastră mergînd pe stradă şi lăsînd mici pacheţele de hîrtie la fiecare casă, de ce cred eu că ele conţin scrisori. Ar trebui să-i răspund: „Pentru că ori de câte ori el lasă un asemenea pacheţel pentru mine, eu descopăr că pacheţelul conţine o scrisoare”. Dacă interlocutorul meu ar obiecta: „Dar tu nu ai văzut niciodată toate acele scrisori pe care crezi că le primesc ceilalţi oameni”, ar trebui să-i spun: „Bineînţeles că nu le-am văzut şi nici nu mă aştept să le văd, pentru că ele nu îmi sînt adresate mie. Eu pot deduce conţinutul pachetelor pe care nu-mi este permis să le deschid prin conţinutul celor pe care mi se permite să le deschid”.
Lucrurile stau la fel şi cu problema noastră. Singurul pachet pe care mi se permite să-1 deschid este Omul. Cînd îl deschid, în special cînd deschid pachetul acelui om care sînt Eu însumi, descopăr că eu nu exist de capul meu, ci că sînt sub o lege; descopăr că cineva sau ceva vrea ca eu să mă comport într-un anumit fel. Bineînţeles, eu nu cred că dacă aş putea intra în interiorul unei pietre sau al unui pom aş descoperi exact acelaşi lucru, după cum nu cred că toţi oamenii de pe stradă primesc aceleaşi scrisori pe care le primesc eu.
Ar trebui să mă aştept să descopăr, de exemplu, că piatra trebuie să se supună legii gravitaţiei — că în timp ce expeditorul scrisorii mie îmi spune doar să ascult de legea naturii mele umane, El obligă piatra să asculte de legile naturii ei de piatră. Dar ar trebui să mă aştept să descopăr că în ambele cazuri a existat, ca să zic aşa, un expeditor, o Forţă care este în spatele faptelor, un Regizor, un Ghid.
Să nu credeţi că merg mai repede decît merg în realitate. încă nu am ajuns la o sută de kilometri de Dumnezeul teologiei creştine. Singurul lucru pe care-l am pînă în prezent este Ceva care conduce universul şi care apare în mine ca o lege care mă îndeamnă să fac binele şi care mă face să mă simt răspunzător şi stingherit atunci cînd fac răul. Cred că trebuie să presupunem că dintre toate lucrurile pe care le cunoaştem, acest „Ceva” se aseamănă cel mai bine cu gîndirea — pentru că, la urma urmei, singurul lucru pe care-l cunoaştem, în afara gîndirii, este materia, şi este greu să-ţi imaginezi că o fărîmă de materie dă instrucţiuni. Desigur, nu este necesar să fie ca şi gîndirea, şi cu atît mai puţin ca o persoană. În capitolul care urmează vom vedea clar că putem descoperi şi alte lucruri despre acest Ceva.
Dar trebuie să vă spun un cuvînt de avertizare. În ultima sută de ani s-au spus multe cuvinte fără esenţă despre Dumnezeu. Intenţia mea nu este să fac aşa ceva. Puteţi da la o parte orice de felul acela.
NOTA. Pentru a limita lungimea acestei secţiuni atunci cînd a fost radiodifuzată, am menţionat numai concepţia materialistă şi concepţia religioasă. Pentru a da o imagine completă ar trebui să menţionez concepţia intermediară numită filozofia Elanului Vital, sau Evoluţionism Creator sau Evoluţionism Emergent.
Cea mai inteligentă expunere a ei o avem în lucrările lui Bernard Shaw, dar cea mai profundă este în lucrările lui Bergson. Oamenii care au îmbrăţişat această concepţie susţin că micile variaţii prin care viaţa de pe această planetă a „evoluat” de la formele cele mai simple pînă la Om nu au avut loc la întîmplare, ci datorită „năzuinţei” sau „scopurilor” date de Elanul Vital.
Cand oamenii spun aceasta, noi ar trebui săi întrebăm dacă prin Elanul Vital ei înţeleg ceva ce gîndeşte. Dacă ei cred că este ceva ce gîndeşte, atunci „gîndirea care aduce viaţa în fiinţă şi care o duce la perfecţiune” este în realitate un Dumnezeu, şi concepţia lor este identică cu cea religioasă.
Dacă nu cred aşa, atunci ce sens are să spună că ceva fără gîndire „năzuieşte” sau are „scopuri”? Acesta mi se pare mie că este elementul fatal în concepţia lor.
Un motiv pentru care mulţi oameni găsesc că evoluţionismul creator este atît de atrăgător este că le dă în mare măsură mîngîierea emoţională de a crede în Dumnezeu, dar fără vreuna dintre consecinţele mai puţin plăcute. Cînd ţi se pare potrivit, cînd soarele străluceşte şi cînd nu vrei să crezi că întregul univers este doar un dans mecanic al atomilor, este convenabil să poţi să te gîndeşti la această mare Forţă misterioasă care înaintează prin secole şi care te poartă pe tine pe creasta valului.
Dacă, pe de altă parte, vrei să faci ceva dubios, Elanul Vital, fiind numai o forţă oarbă, fără o morală sau o gîndire proprie, nu se va amesteca în viaţa ta aşa cum o face acel Dumnezeu stingheritor despre care am învăţat cînd eram copii. Elanul Vital este un fel de Dumnezeu îmblînzit. Poţi să-1 pui în acţiune cînd vrei, dar el nu te va deranja. Obţii astfel toate emoţiile plăcute ale religiei, fără nici un preţ de plătit.
Este oare Elanul Vital cea mai mare realizare a fanteziei umane pe care a văzut-o lumea pînă acum?
- Realitatea legii
Revin acum la ceea ce am spus la sfîrşitul primului capitol, cînd am afirmat că sînt două lucruri ciudate cu privire la rasa umană. Primul, că oamenii sînt obsedaţi de ideea unui anumit fel de comportare pe care ar trebui să o practice, ceva ce am putea numi purtare corectă, sau decenţă, sau moralitate, sau Legea Naturii. Al doilea lucru este că în realitate ei nu practică acest fel de comportament. Unii v-aţi putea întreba de ce spun că lucrul acesta este ciudat. Poate că vi se pare că este lucrul cel mai firesc din lume. In particular, poate că vă gîndiţi că sînt puţin prea aspru cu rasa umană. La urma urmei, aţi putea spune, ceea ce eu numesc încălcarea Legii Binelui şi Răului sau Legea Naturii, nu înseamnă decît că oamenii nu sînt perfecţi. Şi, în fond, de ce să aştept eu ca ei să fie perfecţi? Răspunsul acesta ar fi corect, dacă ceea ce aş face eu ar fi să stabilesc exact cîtă vină avem în faptul că nu ne purtăm aşa cum aşteptăm de la alţii să se poarte.
Dar slujba mea nu este nicidecum aceasta. În momentul de faţă, eu nu mă ocup de vinovăţie; eu încerc să descopăr adevărul. Din punctul acesta de vedere, însăşi ideea că ceva este imperfect, că nu este ce ar trebui să fie, are anumite consecinţe.
Dacă iei o piatră sau un pom, ele sînt ceea ce sînt şi se pare că nu are nici un sens să spui că ar fi trebuit să fie altfel. Desigur, ai putea spune că piatra are „o formă nepotrivită”, dacă vrei să o foloseşti pentru o grădină alpină, sau poţi spune că pomul este un pom rău pentru că nu îţi dă atîta umbră cît ai aşteptat. Dar singurul lucru pe care-1 spui prin aceste afirmaţii este că piatra sau pomul se întîmplă să nu fie potrivite pentru un scop oarecare al tău. Tu nu acuzi piatra sau pomul, decît poate în glumă, pentru că sînt aşa cum sînt. Tu ştii în realitate că, dată fiind vremea şi pămîntul, pomul nu putea fi altfel. Ceea ce noi numim, din punctul nostru de vedere, un pom „rău”, este un pom care respectă legile naturii sale în aceeaşi măsură ca şi un pom „bun”.
Aţi observat ce rezultă din aceasta? Rezultă că ceea ce noi numim în mod obişnuit legile naturii — modul în care vremea acţionează asupra unui copac, de exemplu — se poate să nu fie cu adevărat legi în sensul strict al cuvîntului, ci numai o figură de stil. Cînd spui că pietrele care cad se supun întotdeauna legii gravitaţiei, oare nu este acelaşi lucru ca şi cum ai spune că legea nu înseamnă decît „ceea ce fac pietrele întotdeauna”? Tu nu crezi de fapt că atunci cînd îi dai drumul unei pietre, aceasta îşi aminteşte dintr-o dată că se află sub porunca de a cădea la pămînt. Tu nu spui, de fapt, decît că piatra cade. Cu alte cuvinte, nu poţi şti cu certitudine dacă există ceva mai presus şi în afară de lucrurile însele, vreo lege cu privire la ce ar trebui să se întîmple, o lege care este distinctă de ceea ce se întîmplă de fapt. Legile naturii, aşa cum sînt aplicate pietrelor şi copacilor, s-ar putea să însemne doar „ceea ce face în realitate Natura”.
Dar dacă ne îndreptăm atenţia spre Legea Naturii Umane, Legea Conduitei Decente, problema este cu totul diferită. Este clar că legea nu înseamnă „ceea ce fac de fapt oamenii”; aşa cum am spus anterior, mulţi oameni nu respectă deloc această lege, şi nici un om nu o respectă în totalitate. Legea gravitaţiei îţi spune ce fac pietrele dacă le laşi să cadă, dar Legea Naturii Umane îţi spune ce ar trebui să facă oamenii şi nu fac. Cu alte cuvinte, cînd ai de-a face cu oamenii, intervine ceva ce este mai presus şi dincolo de faptele propriu-zise. Pe de-o parte ai faptele (modul în care se comportă oamenii) şi mai ai altceva (modul în care ar trebui să se comporte ei). In restul universului, nu este nevoie de nimic altceva decît de fapte. Electronii şi moleculele se comportă într-un anumit fel, şi din acţiunea lor decurg anumite rezultate, şi aceasta poate fi întreaga poveste. (Eu nu cred că aceasta este întreaga poveste, aşa cum veţi vedea mai tîrziu. Intenţia mea a fost să spun că, pentru stadiul la care se găseşte prezentarea mea pînă acum, aceasta poate să fie întreaga poveste.) Dar oamenii se comportă într-un anumit fel, şi aceasta nu este întreaga poveste, pentru că noi ştim tot timpul că ei ar trebui să se comporte într-un mod diferit.
Faptul acesta este atît de neobişnuit, încît sîntem tentaţi să încercăm să-l justificăm prin explicaţii. De exemplu, am putea încerca să spunem că atunci cînd afirmăm despre un om că nu ar trebui să se comporte aşa cum o face, afirmaţia noastră are de fapt acelaşi înţeles ca şi afirmaţia că piatra are o formă nepotrivită; adică, ceea ce face el se întîmplă să nu ne convină nouă. Lucrul acesta însă nu este adevărat. Un om care a ocupat locul de la geam în tren pentru că el a fost primul acolo şi un om care sa strecurat în timp ce eu eram întors cu spatele şi mi-a luat geanta, sînt amîndoi la fel de jenanţi pentru mine. Dar eu îl acuz pe al doilea [pentru fapta lui] şi nu îl acuz pe primul. Eu nu mă înfurii — poate cu excepţia unui moment, pînă cînd îmi vin în fire — pe un om care îmi pune piedică din greşeală; în schimb, mă înfurii pe un om care încearcă să-mi pună piedică, chiar şi dacă nu reuşeşte. Cu toate acestea, primul mi-a provocat o durere, în timp ce al doilea nu mi-a făcut nimic. Uneori comportarea pe care eu o numesc rea nu îmi este deloc neconvenabilă, ci dimpotrivă. În timp de război, fiecare parte poate găsi că este foarte folositor să aibă un trădător de partea cealaltă. Dar deşi ei îl folosesc şi îl plătesc, îl socotesc o lepădătură de om.
Prin urmare, nu poţi spune că noi socotim comportarea altora decentă, pentru simplul motiv că este comportarea care se întîmplă să ne fie folositoare. Cît priveşte comportarea decentă a noastră înşine, cred că este foarte clar că nu înseamnă o comportare care ne aduce neapărat folos. Asemenea comportare înseamnă să te mulţumeşti cu treizeci de lei cînd ai fi putut să primeşti trei sute, să-ţi faci cinstit temele de casă cînd ţi-ar fi fost mai uşor să copiezi; să o laşi în pace pe o fată cînd ţi-ar fi plăcut să faci dragoste cu ea, să stai într-un loc periculos cînd ai fi putut să mergi într-un loc mai ferit, să-ţi respecţi promisiunile pe care ai prefera să nu le respecţi şi să spui adevărul chiar dacă te face să arăţi ca un neghiob.
Unii spun că conduita decentă nu este ceea ce foloseşte fiecărei persoane individuale la un moment dat, ci ceea ce foloseşte rasei umane în ansamblul ei; şi că, în consecinţă, nu este vorba de nici un mister. La urma urmei, oamenii au oarecare simţ; ei îşi dau seama că nu poţi avea siguranţă sau fericire adevărată decît într-o societate în care fiecare este cinstit, şi tocmai pentru că înţeleg lucrul acesta ei încearcă să se comporte decent. Acum, este perfect adevărat că siguranţa şi fericirea pot veni numai de la persoane, clase şi naţiuni care sînt cinstite, corecte şi bune unele faţă de altele. Acesta este unul dintre adevărurile cele mai importante din lume. Dar el este inadecvat atunci cînd este vorba să explice de ce avem sentimente de un anumit fel cu privire la Bine şi Rău. Dacă ne punem întrebarea: „De ce ar trebui să fiu eu altruist?” şi răspundem: „Pentru că este bine pentru societate”, am putea întreba din nou: „De ce să-mi pese mie de ce este bine pentru societate, cu excepţia cazului cînd se întîmplă să-mi fie mie de folos?” şi atunci ar trebui să spui: „Pentru că trebuie să fii altruist” — răspuns care ne aduce din nou de unde am plecat. Ceea ce spui este adevărat, dar nu înaintezi nici un pas.
Dacă ar întreba cineva ce rost are să joci fotbal, nu ar fi de mare folos să răspunzi: „Ca să înscrii goluri”, pentru că încercarea de a înscrie goluri este jocul însuşi, nu motivul jocului, şi în felul acesta nu ai face decît să spui că fotbalul este fotbal — lucru care este adevărat, dar care nu are nici o valoare. De asemenea, dacă te întreabă cineva ce rost are să te comporţi decent, nu are rost să răspunzi: „Pentru a fi de folos societăţii”, pentru că încercarea de a fi de folos societăţii, cu alte cuvinte, încercarea de a fi altruist (pentru că „societate” nu înseamnă de fapt altceva decît „alţi oameni”), este unul dintre lucrurile din care constă comportarea decentă; ceea ce spui de fapt este că o comportare decentă este o comportare decentă. Ai spune la fel de mult ca şi dacă te-ai fi oprit la afirmaţia: „Oamenii ar trebui să fie altruişti”.
Vreau să mă opresc aici. Oamenii ar trebui să fie altruişti, ar trebui să fie corecţi. Nu că oamenii sînt altruişti, nici că lor le place să fie altruişti, ci că ei ar trebui să fie aşa. Legea Morală sau Legea Naturii Umane nu este o simplă constatare cu privire la comportarea umană, după cum Legea gravitaţiei este, sau poate fi, o simplă constatare despre modul în care se comportă obiectele grele. Pe de altă parte, nu este o simplă născocire, pentru că noi nu ne putem debarasa de ea, şi majoritatea lucrurilor pe care le spunem şi pe care le gîndim despre oameni s-ar reduce la nonsens dacă am face aşa. Nu este o simplă afirmaţie despre modul în care ar trebui să se comporte oamenii aşa încît să ne convină nouă, deoarece comportarea pe care o numim rea sau incorectă nu este exact aceeaşi cu comportarea pe care o găsim neconvenabilă, ba poate fi chiar contrariul ei.
În consecinţă, această Regulă a Binelui şi Răului sau Legea Naturii Umane, sau oricum am numi-o, trebuie să fie într-un fel oarecare o realitate — un lucru care există cu adevărat, nu unul născocit de noi înşine. Cu toate acestea, nu este un fapt în sensul obişnuit al cuvîntului, în acelaşi sens în care comportarea noastră reală este un fapt. Se pare că va trebui să recunoaştem că există mai multe feluri de realităţi, că, în cazul acesta particular, există ceva mai presus şi dincolo de faptele obişnuite din comportarea oamenilor, ceva ce este totuşi foarte real — o lege reală, pe care nu a elaborat-o nici unul dintre noi, dar care descoperim că ne este impusă.
- Cîteva obiecţii
Dacă cele expuse anterior constituie temelia, ar fi bine să mă opresc ca să consolidez temelia înainte de a trece mai departe. Cîteva dintre scrisorile pe care le-am primit arată că multor oameni le este greu să înţeleagă ce este de fapt această Lege a Naturii Umane, sau Lege Morală sau Regulă a Comportării Decente.
De exemplu, cineva mi-a scris: „Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare pur şi simplu instinctul nostru de turmă, care s-a dezvoltat la fel ca şi toate celelalte instincte ale noastre?” Eu nu contest că noi avem un instinct de turmă, dar nu aceasta înţeleg eu prin Lege Morală. Noi toţi ştim ce înseamnă să fii împins de instinct — de instinctul de dragoste maternă, de instinctul sexual sau de instinctul de hrănire. Înseamnă că simţi o nevoie sau o dorinţă puternică de a acţiona într-un anumit mod! Şi, desigur, uneori noi simţim o asemenea dorinţă să ajutăm pe altcineva: nu încape îndoială că dorinţa aceea este datorată instinctului de turmă. Dar a simţi dorinţa de a ajuta este un lucru cu totul diferit de a avea sentimentul că ar trebui să acorzi ajutor, fie că vrei, fie că nu vrei.
Să presupunem că auzi un strigăt după ajutor de la un om aflat în pericol. Probabil că vei simţi două dorinţe — una este dorinţa de a da ajutor (datorită instinctului tău de turmă), cealaltă este dorinţa de a te feri de pericol (datorită instinctului de conservare). Dar vei descoperi în sinea ta, în afară de aceste două impulsuri, un al treilea lucru care îţi spune că ar trebui să urmezi impulsul de a ajuta şi că ar trebui să suprimi impulsul de a fugi. Acum, lucrul acesta care judecă între cele două instincte şi decide care dintre ele să fie încurajat, nu poate fi unul dintre ele. Este ca şi cum ai spune că partitura muzicală care îţi spune, la un moment dat, să cînţi la pian o anumită notă şi nu alta, este ea însăşi una dintre notele claviaturii. Legea Morală ne spune melodia pe care trebuie să o cîntăm: instinctele noastre sînt doar claviatura.
O altă modalitate de a vedea că Legea Morală nu este doar unul dintre instinctele noastre este următoarea: Dacă două instincte sînt în conflict, şi în gîndirea creaturii nu există nimic altceva decît cele două instincte, este evident că instinctul cel mai puternic trebuie să învingă. Dar în acele momente cînd sîntem foarte conştienţi de Legea Morală, ea pare să ne spună de obicei să luăm partea celui mai slab dintre cele două impulsuri. Probabil că vrei să fii în siguranţă mai mult decît vrei să ajuţi pe un om care se îneacă: dar Legea Morală îţi spune să-1 ajuţi cu toate acestea. Deseori ea ne spune să încercăm să facem impulsul bun mai puternic decît este el în mod natural. Vreau să spun că deseori noi considerăm că este de datoria noastră să stimulăm instinctul de turmă, prin trezirea imaginaţiei, prin stîrnirea milei şi aşa mai departe, ca să adunăm energie suficientă pentru a face lucrul potrivit. Dar este evident că noi nu acţionăm din instinct atunci cînd ne propunem să întărim mai mult un anumit instinct. Lucrul care îţi spune: „Instinctul tău de turmă este adormit. Trezeşte-l”, nu poate fi însuşi instinctul de turmă. Lucrul care îţi spune care notă de la pian trebuie să fie cîntată mai tare nu poate fi nota însăşi.
Iată un al treilea mod de a privi problema. Dacă Legea Morală ar fi unul dintre instinctele noastre, ar trebui să putem găsi înăuntrul nostru un instinct care să fi fost întotdeauna „bun”, în terminologia noastră, întotdeauna în armonie cu regula conduitei corecte. Dar nu poţi găsi un asemenea impuls. Nu există nici un impuls pe care Legea Morală să nu ne spună să-l suprimăm la un moment dat şi nici un impuls pe care să nu ne spună uneori să-l încurajăm. Este greşit să credem că unele impulsuri ale noastre — să zicem, dragostea maternă sau patriotismul — sînt bune, în timp ce altele, cum sînt instinctul sexual sau instinctul de luptă, sînt rele. Ce vrem să spunem este că ocaziile în care este nevoie ca instinctul de luptă şi instinctul sexual să fie înfrînate sînt mai frecvente decît ocaziile care impun înfrînarea dragostei materne sau a patriotismului. Dar există situaţii în care este de datoria unui bărbat căsătorit să încurajeze impulsul său sexual şi există situaţii cînd este de datoria soldatului să încurajeze instinctul său de luptă. Există de asemenea ocazii în care dragostea mamei pentru copiii ei sau dragostea cuiva pentru ţara lui trebuie să fie suprimate, pentru a nu duce la nedreptate faţă de copiii altor oameni sau faţă de alte ţări. In sensul strict al cuvîntului, nu există impulsuri bune şi impulsuri rele.
Gîndiţi-vă din nou la un pian. El nu are două feluri de note: note „corecte” şi note „greşite”. Fiecare notă este corectă la un moment dat şi este greşită la un altul. Legea Morală nu este doar un instinct oarecare dintr-un set de instincte: ea este ceva ce construieşte un fel de melodie (melodia pe care o numim bunătate sau conduită corectă) prin direcţionarea instinctelor.
Pentru că veni vorba, ideea aceasta are consecinţe practice importante. Cel mai periculos lucru pe care-l poţi face este să iei unul dintre impulsurile firii tale şi să faci din el lucrul pe care să-l urmezi cu orice preţ. Nu există nici un impuls care să nu ne transforme în demoni dacă îl luăm ca ghid absolut. Ai putea crede că dragostea de oameni în general ar face excepţie, dar nu face. Dacă laşi la o parte dreptatea, te vei trezi că încâlceşti acorduri şi falsifici dovezile la judecată „de dragul omenirii”, şi că în cele din urmă devii un om crud şi viclean.
Alţii mi-au scris spunînd: „Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare doar o convenţie socială, ceva ce este pus în noi prin educaţie?” Cred că lucrurile au fost înţelese greşit în privinţa aceasta. Oamenii care pun această întrebare de obicei socotesc de la sine înţeles că dacă noi am învăţat un lucru de la părinţi sau de la învăţători, lucrul acela trebuie să fie doar o invenţie omenească. Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. Noi toţi am învăţat la şcoală tabla înmulţirii. Un copil care a crescut singur pe o insulă pustie nu ar şti-o. Dar oare rezultă din aceasta că tabla înmulţirii este o simplă convenţie umană, ceva ce oamenii au născocit pentru ei înşişi şi care ar fi putut fi altfel dacă ei ar fi vrut aşa? Eu sînt cu totul de acord cînd spuneţi că noi învăţăm Regula Conduitei Decente de la părinţi şi învăţători, de la prieteni şi din cărţi, la fel cum învăţăm orice alt lucru. Unele lucruri pe care le învăţăm sînt simple convenţii care ar fi putut fi diferite — [în Anglia] noi învăţăm să conducem pe partea stingă a străzii, dar s-ar fi putut la fel de bine ca regula să fie să conducem pe partea dreaptă — dar alte lucruri, cum este matematica, sînt adevăruri reale. Problema care se pune este în care categorie se încadrează Legea Naturii Umane.
Există două motive ca să spunem că ea aparţine aceleiaşi categorii cu matematica. Primul este că, aşa cum am spus în primul capitol, deşi există diferenţe între ideile morale dintr-o ţară sau o epocă şi cele din altă ţară sau altă epocă, diferenţele nu sînt de fapt foarte mari — nu sînt aşa de mari cum îşi închipuie cei mai mulţi oameni — şi poţi recunoaşte în toate aceeaşi lege, în timp ce în cazul unor simple convenţii, cum este partea drumului pe care se circulă sau felul de îmbrăcăminte al oamenilor, diferenţele pot fi oricît de mari. Celălalt motiv este următorul: Cînd te gîndeşti la diferenţele dintre moralitatea unui popor şi a altuia, crezi că moralitatea unui popor este mai bună sau mai rea decît a altuia?
Schimbările făcute au fost oare îmbunătăţiri? Dacă nu au fost, atunci nu poate exista progres moral. Progres nu înseamnă doar schimbare, ci schimbare în mai bine. Dacă nici un set de idei morale nu ar fi mai adevărat sau mai bun decît toate celelalte, nu ar avea nici un sens să preferăm moralitatea lumii civilizate faţă de moralitatea lumii necivilizate, sau moralitatea creştină faţă de moralitatea nazistă. In realitate însă noi toţi credem că anumite învăţături morale sînt mai bune decît altele. Noi credem că unii oameni care au încercat să schimbe ideile morale ale epocii lor au fost ceea ce noi numim reformatori sau pionieri — oameni care au înţeles moralitatea mai bine decît semenii lor.
Foarte bine. Momentul în care spui că un set de idei morale poate fi mai bun decît altul, de fapt tu le evaluezi pe amîndouă prin prisma unui standard şi spui că unul dintre ele se conformează în mai mare măsură standardului decît celălalt. Dar standardul care le măsoară şi le compară pe amîndouă este ceva diferit de oricare din aceste două seturi de idei. De fapt, tu le compari pe amîndouă cu o Moralitate Reală, admiţînd că există un Bine real, independent de ce cred oamenii, şi că ideile unor oameni se apropie mai mult dedt. ale altora de Binele real. Putem spune lucrul acesta şi în alt fel. Dacă ideile tale morale pot fi mai adevărate, iar cele ale naziştilor pot fi mai puţin adevărate, trebuie să existe ceva — o Moralitate Reală — prin raportare la care ele să fie adevărate. Motivul pentru care ideea ta despre New York poate fi mai mult sau mai puţin adevărată decât a mea este că New York-ul este un loc real, care există în mod independent de ce crede vreunul dintre noi.
Dacă atunci cînd fiecare dintre noi spune „New York”, fiecare se referă numai la „oraşul pe care mi-l imaginez în ghidul meu”, cum s-ar putea ca ideile cuiva să fie mai adevărate decît ale altcuiva? Nu s-ar putea lua în discuţie adevărul sau falsitatea lor. În acelaşi fel, dacă Regula Conduitei Decente ar însemna doar „ceea ce se întîmplă să aprobe o naţiune oarecare”, nu ar avea nici un sens să spunem că o naţiune ar fi mai corectă decît alta în lucrurile pe care le aprobă; nu ar avea nici un sens să spunem că lumea ar putea să devină mai bună sau mai rea din punct de vedere moral.
Concluzia pe care vreau să o trag aici este că, deşi diferenţele între ideile popoarelor cu privire la Conduita Decentă te fac deseori să suspectezi că nu există nici o Lege a Conduitei, lege care să fie naturală şi reală, totuşi lucrurile la care ne gîndim noi în legătură cu aceste diferenţe dovedesc exact contrariul.
Mai este un lucru pe care vreau să-l spun înainte de a încheia. Am întîlnit oameni care exagerează diferenţele, deoarece ei nu fac distincţie între diferenţele de crez cu privire la faptele reale. De pildă, cineva mi-a spus: „În urmă cu trei sute de ani, oamenii din Anglia omorau vrăjitoarele. Poţi tu spune că aceasta era Regula Naturii Umane sau Legea Conduitei Corecte?” Trebuie remarcat că motivul pentru care noi nu executăm vrăjitoarele este că noi nu credem că există vrăjitoare. Dacă am crede — dacă am crede cu adevărat că există asemenea oameni, care s-au vîndut diavolului şi au primit în schimb puteri supranaturale de la el, şi dacă ei ar folosi aceste puteri ca să-i omoare pe semenii lor, ca să-i înnebunească sau ca să aducă vreme rea, este cert că toţi am fi de acord că dacă merită cineva pedeapsa cu moartea, atunci aceia sînt tocmai aceşti colaboraţionişti mizerabili.
Nu este nici o diferenţă de principiu moral aici: diferenţa este doar cu privire la realitate. Putem să considerăm că este un mare avans în cunoaştere să nu mai credem în vrăjitoare; dar nu este nici un avans moral dacă nu le executăm atunci cînd nu credem că există. Nu se spune despre cineva că este omenos pentru că nu mai pune curse pentru şoareci, dacă el face lucrul acesta pentru că el crede că nu mai sînt şoareci în casă.
- Legea Naturii Umane
Oricine a auzit oameni certîndu-se. Uneori cearta lor pare nostimă, iar alteori pare de-a dreptul neplăcută; dar oricum ar părea, eu cred că putem învăţa un lucru foarte important dacă ascultăm la lucrurile pe care le spun ei. Ei spun ceva de genul: „Cum ţi-ar place dacă ţi-ar face ţie cineva lucrul acesta?” — „E locul meu; eu am fost primul aici” — „Dă-i pace; nu-ţi face nici un rău” — „De ce să începi tocmai tu?” — „Dă-mi o felie din portocala la. Eu ţi-am dat dintr-a mea” — „Haide, doar mi-ai promis”. Oamenii spun lucruri de felul acesta în fiecare zi, oameni învăţaţi sau neînvăţaţi, copii sau oameni mari.
Ceea ce mă interesează pe mine în toate aceste remarci este că omul care le face nu spune doar că întîmplător purtarea celeilalte persoane nu-i este pe plac. EI face apel la un standard de conduită care se aşteaptă să fie cunoscut de cealaltă persoană. Eoarte rareori se întîmplă ca persoana cealaltă să răspundă: „Ia mai lasă-mâ-n pace cu standardul tău!” Aproape întotdeauna ea încearcă să arate că ceea ce a făcut nu încalcă de fapt standardul sau că, dacă o face, există o scuză specială. Ea pretinde că în cazul acesta aparte există un motiv special pentru care persoana care a ocupat cea dintîi locul ar trebui să-1 cedeze, sau că lucrurile au fost diferite atunci cînd a primit o felie de portocală, sau că s-a întîmplat ceva care o împiedică să-şi respecte promisiunea.
S-ar părea, de fapt, că amîndouă părţile au avut în gînd o Lege sau o Regulă oarecare cu privire la corectitudine, la conduita decentă, la moralitate sau la orice altceva ai vrea să spui, o Lege cu privire la care ei sînt de acord. Şi într-adevăr, ei sînt de acord cu privire la ea. Dacă nu ar fi aşa, ar putea, desigur, să se lupte ca animalele, dar nu s-ar putea certa, în sensul uman al cuvîntului. Cearta este o încercare de a arăta că persoana cealaltă greşeşte. Nu ar avea nici un sens să încerci să faci acest lucru, dacă cele două părţi nu ar avea o oarecare înţelegere cu privire la ce este Binele şi Răul; tot aşa, nu ar avea sens să spui că un jucător de fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o înţelegere oarecare cu privire la regulile jocului de fotbal.
Această Lege sau Regulă despre Bine şi Rău a fost numită mai demult Legea Naturii. In zilele noastre, cînd vorbim despre „legile naturii”, ne referim de obicei la legi cum sînt gravitaţia, ereditatea sau legile chimiei.
Dar cînd gînditorii din vechime au numit Legea Binelui şi Răului „Legea Naturii”, ei au înţeles prin aceasta „Legea Naturii Umane”. Ideea era că, după cum toate corpurile sînt guvernate de legea gravitaţiei şi după cum toate organismele sînt guvernate de legi biologice, tot aşa creatura numită om îşi are legea ci— cu deosebirea că un corp [fizic] nu poate alege dacă să asculte sau nu de legea gravitaţiei, în timp ce omul poate alege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii Umane.
Putem formula ideea aceasta într-un alt mod. Orice om este supus în orice clipă la acţiunea cîtorva seturi de legi, dar există numai o singură lege pe care are libertatea să nu o respecte. Ca şi corp [fizic], el este supus gravitaţiei şi nu o poate încălca; dacă îi dai drumul în aer, fără să-1 susţii într-un fel oarecare, el nu are mai multă libertate decît o piatră în ceea ce priveşte căderea. Ca organism, el este supus diferitelor legi biologice pe care nu le poate încălca, întocmai cum nici animalele nu le pot încălca. Cu alte cuvinte, el nu poate încălca acele legi care îi sînt comune lui şi altor lucruri; dar legea care este specifică naturii sale umane, legea pe care nu o are în comun cu animalele, cu plantele sau cu lucrurile neînsufleţite, este cea pe care o poate încălca dacă alege să o facă.
Legea aceasta a fost numită Legea Naturii, deoarece oamenii au crezut că fiecare o cunoaşte prin însăşi natura sa şi că nu are nevoie să fie învăţat. Desigur, ei nu au vrut să spună prin aceasta că nu s-ar putea să găseşti ici şi colo cîte un individ bizar care să nu o cunoască, la fel cum găseşti cîţiva oameni care nu pot distinge culorile sau care nu au ureche muzicală. Dar luînd rasa umană în întregime, ei credeau că ideea umană de comportare decentă era de la sine înţeleasă de oricine. Şi eu cred că ei aveau dreptate. Dacă nu ar fi avut dreptate, atunci toate lucrurile pe care le-am spus noi despre război ar fi absurde. Ce sens ar fi avut să spunem că duşmanul greşeşte, dacă Binele nu este un luciu real pe care, în adîncul fiinţei lor, naziştii îl cunoşteau la fel de bine ca şi noi şi ar fi trebuit să-1 pună în aplicare? Dacă ei nu ar fi avut idee despre ce înţelegem noi prin bine, atunci, puteam să ne luptăm, clar nu puteam săi învinovăţim pentru aceasta, la fel cum nu-i puteam învinovăţi pentru culoarea părului lor.
Cunosc cîţiva oameni care susţin că ideea Legii Naturii sau a comportării decente, cunoscută de toţi oamenii, este nefondată, deoarece diferite civilizaţii şi diferite epoci au avut principii morale diferite.
Dar afirmaţia aceasta nu este adevărată. Au existat diferenţe între principiile lor morale, dar acestea nu au fost niciodată diferenţe totale. Dacă cineva va face efortul să compare învăţăturile morale ale, să zicem, egiptenilor, babilonienilor, hinduşilor, chinezilor, grecilor şi romanilor din antichitate, ceea ce-1 va izbi va fi asemănarea dintre ele şi asemănarea tuturor cu învăţătura noastră morală. Cîteva dovezi în sensul acesta le-am adunat într-o anexă la o altă carte intitulată The Abolition of Man (Abolirea omului); dar pentru scopul nostru prezent este suficient să-1 întreb pe cititor ce crede el că înseamnă o moralitate totalmente diferită. Imaginaţi-vă o ţară în care oamenii ar fi admiraţi pentru că fug de pe cîmpul de luptă, sau în care cineva s-ar simţi mîndru dacă i-ar înşela pe toţi oamenii care au fost buni cu el. Aţi putea la fel de uşor să vă imaginaţi o ţară în care doi şi cu doi fac cinci. Oamenii s-au deosebit întotdeauna în concepţia lor cu privire la persoanele faţă de care trebuie să fii altruist — dacă numai faţă de familia la, sau faţă de compatrioţii tăi, sau faţă de toţi oamenii. Dar oamenii au fost întotdeauna de acord că omul nu trebuie să fie egoist. Egoismul nu a fost admirat niciodată. Oamenii au avut păreri diferite cu privire la numărul de neveste pe care trebuie să le aibă, dacă să fie una sau patru. Dar ei au fost de acord întotdeauna că nu trebuie să fie permis ca să iei pur şi simplu pe orice femeie care îţi place.
Dar lucrul cel mai remarcabil este următorul. Ori de cîte ori vei găsi un om care spune că el nu crede într-un Bine şi Rău real, vei descoperi că-şi va retrage afirmaţia o clipă mai tîrziu. El poate să-şi încalce promisiunea pe care ţi-a făcut-o, dar dacă tu încerci să încâlci o promisiune pe care i-ai făcut-o, înainte ca să poţi spune tu un cuvînt, el va protesta: „Nu e bine ce faci”. O naţiune poate spune că tratatele sînt lipsite de valoare; dar apoi, în clipa următoare, îşi va dezminţi afirmaţia spunînd că un anumit tratat pe care a vrut să-1 încalce a fost nedrept. Dacă tratatele nu au nici o valoare şi dacă nu există Bine şi Rău — cu alte cuvinte, dacă nu există o Lege a Naturii — care este diferenţa între un tratat drept şi un tratat nedrept? Oare nu s-au dat ei singuri de gol şi nu au arătat că, orice ar spune, ei au cunoştinţă de Legea Naturii, la fel ca toţi ceilalţi oameni?
S-ar părea deci că sîntem obligaţi să credem într-un Bine şi un Rău real. Oamenii pot greşi uneori cu privire la Bine şi Rău, la fel cum uneori îşi greşesc socotelile; dar Binele şi Răul nu sînt o chestiune de gust sau de opinie mai mult decît este tabla înmulţirii. Dacă sîntem cu toţii de acord în privinţa aceasta, voi trece la punctul următor, care este acesta: Nici unul dintre noi nu respectă în totul Legea Naturii. Dacă sînt excepţii printre cititori, îmi cer scuze. In cazul acesta, ar face mai bine să citească altceva, deoarece pe ei nu-i priveşte nimic: din ceea ce voi spune. Şi acum, revenind la fiinţele umane de rînd care au rămas:
Sper că nu veţi înţelege greşit ceea ce urmează să spun. Eu nu predic, şi Dumnezeu ştie că eu nu pretind că sînt mai bun decît alţii. Eu încerc doar să atrag atenţia asupra unui fapt; faptul că în anul acesta sau în luna aceasta sau, mai probabil, chiar în ziua aceasta, noi înşine nu am pus în practică felul de comportare pe care îl aşteptăm de la alţii. Se poate să găsim tot felul de scuze. Împrejurarea aceea în care ai fost foarte nedrept cu copiii a fost cînd erai foarte obosit. Afacerea aceea bănească puţin dubioasă — cea pe care aproape ai uitat-o — a venit atunci cînd erai la strîmtoare. Şi ce ai promis că vei face pentru X.Y. şi nu ai făcut — ei bine, nici măcar nu ai fi promis dacă ai fi ştiut cît de îngrozitor de ocupat aveai să fii. In ceea ce priveşte purtarea ta faţă de soţia ta (sau soţul tău) sau sora ta (sau fratele tău), dacă aş şti cît de enervanţi pot fi, nu m-aş mira — şi, în fond, cine sînt eu? Şi eu sînt la fel.
Cu alte cuvinte, eu nu reuşesc să respect. în totul Legea Naturii, şi în momentul cînd cineva îmi spune că nu o respect, începe să se nască în mintea mea un şirag de scuze mai lung decît mîna ta. Problema care se pune în momentul acela nu este dacă acelea sînt nişte scuze bune. Adevărul este că ele nu sînt decît o dovadă în plus cît de profund credem noi în Legea Naturii, fie că ne place, fie că nu ne place. Dacă noi nu credem în comportarea decentă, de ce .sîntem atît de nerăbdători să ne scuzăm cînd nu ne-am comportat decent? Adevărul este că noi credem în decenţă atît de mult — avem sentimentul că Stăpînirea Legii ne apasă — încît nu putem suporta (aptul că o încălcăm şi, în consecinţă, încercăm să dăm vina pe altceva. Observaţi că numai pentru purtările noastre rele găsim toate aceste explicaţii. Numai stările de nervozitate le punem pe seama oboselii, a îngrijorării sau a foamei; pentru stările pozitive ne asumăm noi înşine meritul.
Acestea deci sînt cele două lucruri pe care am vrut să le spun. Mai întîi, că fiinţele umane, de pretutindeni de pe pămînt, au această idee ciudată că trebuie să se comporte într-un anumit fel şi nu se pot debarasa de ea. în al doilea rînd, ei nu se comportă aşa cum ar trebui. Ei cunosc Legea Naturii, dar o încalcă. Aceste două fapte sînt de importanţă fundamentală pentru orice sistem de gîndire clar cu privire la noi înşine şi la universul în care trăim.
https://ionatan.wordpress.com/c-s-lewis-crestinismul-redus-la-esente/
/////////////////////////////////////////////
Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare
(Un prieten mi-a trimis o informaţie. Eu cred că merită să fie luată în considerare. Este vorba despe “Anul Wurmbrand”-
El spune: “Ma refer aici la declararea Anului 2009 drept Anul Wurmbrand! dat fiind faptul ca se comemoreaza centenarul nasterii fr.Richard. Personal cred ca e o sansa unica de a readuce inaintea opiniei publice persoana si lucrarea dansului, recuperandu-l cumva pentru generatia actuala. Printre initiative este in curs de pregatire lansarea sitului www.richard-wurmbrand.ro eveniment preconizat sa aibe loc la 1 ianuarie.
Mai multe despre aceasta initiativa gasesti aici
http://www.mersulvremurilor.ro/cetate/anul-2009-anul-wurmbrand/ si aici:
http://www.libertatereligioasa.ro/eveniment/anul-2009-anul-wurmbrand/ “
Adaug această informaţia sperând că vă este de folos.)
De departe cel mai citit scriitor creştin român, Richard Wurmbrand ne-a lăsat perle de înţelepciune pe care nu cred că avem voie să le ignorăm, şi o înţelegere a realităţii creştine surprizătoare pentru mulţi, derutantă pentru unii mai închistaţi, explozivă şi acaparatoare ca o petardă (sau ca o poezie 🙂 )
De aceea îmi iau permisiunea să vă prezint pe rând cele 100 de meditaţii din închisoare (a petrecut 14 ani în închisorile comuniste) care m-au sedus şi mi-au deschis largi orizonturi de înţelegere la începuturile avântării credinţei mele.
Nume compuse ale lui Dumnezeu
“Tao – (Dumnezeu, la chinezi) numit astfel nu este adevăratul Tao”, a spus Lao Tsî şi afirmaţia lui conţine adevăr.
Posibilitatea de a da nume oricărui lucru sau persoane, inclusiv lui Dumnezeu, este circumscrisă de limitarea limbajului. Înainte de toate, un limbaj dat are un anumit număr de litere sau caracteristici la dispoiţia lui pentru formarea cuvintelor.
Să presupunem, de exemplu, că lui Dumnezeu I se atribuie un nume ce are nevoie, pentru a fi exprimat de englezescul «w», de spaniolul «ñ», sau germanul «ö». Un astfel de nume nu ar fi fost accesibil evreilor, căci limba lor nu conţinea nici unul dintre aceste sunete şi nici literele corespunyătoare.
Pentru acelaşi motiv, numele ebraic al lui Isus – Ieşua – nu poate fi transpus cu acurateţe în engleză.
În al doilea rând, posibilitatea de a da nume depinde de substantivele, verbele, adjectivele şi aşa mai departe, ale unei limbi. Astfel, în sanscrită, apare cuvântul nămăn de la care a derivat grecescul anoma şi românescul nume. Numele lui Dumnezeu este, astfel, suma totală a cuvintelor, prin care se poate exprima caracterul Său.
Deci, atunci când te rogi, aşa cum a recomandat Isus în rugăciunea Sa, Sfinţească-se Numele Tău, îi recunoşti limitările. Priveşte, deci, la realitatea pentru care nu există nume în limba noastră, la persoana reală dincolo de orice nume, în orice limbă.
Pentru că nici un nume nu este complet sau atotcuprinzător, în Scriptură sunt mai multe nume pentru Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu era numit în ebraică Mielul sau Leul din Iudeea. Dar când le-a fost prezentat eschimoşilor, aceste nume erau lipsite de sens, căci ei nu cunoşteau astfel de animale. Trebuia sa fie găsite alte nume.
Trebuie sa fii prudent pentru a nu confunda alte nume cu identificarea. Dumnezeu are multe denumiri pentru că fiecare nume al Său este doar o aproximare.
Chiar cuvântul “nume” are un dublu sens în ebraică. Cuvântul corespunzător este “Şem”. Şem este unul dintre fiii lui Noe şi strămoşul rasei semitice. În Scriptură, numele său este folosit pentru semiţi, după cum din Iafet descinde rasa indo-germană. (Geneza 9 :27)
Când Isus şi-a învăţat ucenicii evrei Tatăl nostru, El a spus : Jitgadal şimcha. Avem aici un exemplu tipic pentru modul în care ideile reduse la cuvinte pot fi expuse unor interpretări diferite. Cuvintele pot fi traduse corect: Lăudat fie numele Tău şi lăudată fie rasa semită!.
Acela care doreşte Să-l preamărească pe Dumnezeu trebuie, din necesitate, să-L abordeze aşa cum este El, dincolo de cuvinte.
Pentru a depăşi această dificultate, Biblia furnizează nu doar nişte nume ale lui Dumnezeu, ca El, Elohim, JHWH (Iahve sau Iehova), ci şi nume compuse, aşa cum în matematică poţi folosi nu doar numere, ci şi zecimale pentru a ajunge mai aproape de realitate.
De exemplu, Domnul I s-a arătat lui Avraam ca El-Şadai (Geneza 17 :1), ceea ce înseamnă un Dumnezeu suficient, un Dumnezeu care hrăneşte sau, mai literal, Dumnezeu – un sân de femeie, adică un Dumnezeu care te hrăneşte la pieptul Lui. În exod 15:26 se spune: Eu sunt Domnul care te vindecă. Dar ebraica face uz doar de două cuvinte, un nume compus al lui Dumnezeu Jehova-Rophe-Dumnezeu Vindecătorul. Ebraica nu conţine ideea: care te vindecă pe tine.
Dumnezeu nu gravitează în jurul persoanei tale. El vindecă pur şi simplu.
Jehova-Jireh (Geneza 22:14) înseamnă, literal, Dumnezeu care vede sau care dă. Jehova-Megkaddesh (Levitic 20:8) este Dumnezeu care reînnoieşte sau sfinţeşte.
Jehova-Shalom (Judecători 6:24) este un Dumnezeu-pace.
Jehovah-Nissi (Exod 17:15) înseamnă Dumnezeu-minunea mea sau Dumnezeu-semnul meu. Acest nume compus este şi numele unui altar construit lui Dumnezeu, pentru a arăta că apropierea de altar poate însemna apropierea de Dumnezeu Însuşi.
Numele Jehova-Tsidkenu (Ieremia 23:6), însemnând Dumnezeu-neprihănirea noastră, aparţine nu numai Dumnezeirii, ci şi poporului Său, de vreme ce naţiunea întreagă este desemnată cu acest nume. Deci, a te uni cu turma Lui, este ca şi cum te-ai uni cu Dumnezeu.
Un nume compus interesant este Jehovah-Shammah (Ezechiel 48:35), însemnând Dumnezeu-este acolo. În ebraică, acolo, aplicat unui subiect masculin, este Sham iar aplicat unui subiect feminin, este Shammah. Aici este un caz în care numele lui Iehova este legat de un substantiv feminin, indicând natura atotcuprinzătoare a dragostei şi grijii pentru făpturile Sale.
Numele cu care un Dumnezeu suveran binevoieşte să apară în Scriptură, pentru a-Şi revela caracterul Său oamenilor, sunt multe şi variate şi ar putea inspira volume întregi. Multitudinea lor subliniază dificultatea de a reduce Dumnezeirea la limitările limbajului omenesc. Dar ele sunt concepute pentru a descoperi omului păcătos multiplele faţete ale unui Dumnezeu iubitor.
Cât de trist ar fi pentru un îndrăgostit să ştie doar numele iubitei, atunci când doreşte persoana! A sfinţi numele lui Dumnezeu – a te ruga: Sfinţească-se Numele Tău – înseamnă a avansa de la cunoaşterea despre Dumnezeu la binecuvântata realitate a Prezenţei Sale.
Meditaţia 40
„El” – un nume al lui Dumnezeu
Ebraica este o limbă unică, variată, directă, riguroasă, dar bogată, chiar poetică. Construită pe un schelet de numai vreo 400 de rădăcini, impresionează când este rostită. Capabilă de a purta greutatea gândirii, ea îi arcuieşte musculature cu multă subtilitate şi îşi ascunde secretele măiestriei faţă de toţi, cu excepţia celor învăţaţi sau iluminaţi.
Multe limbi conţin omonime, dar nici una atât de multe ca limbile semitice. Pentru că diferite sensuri ale unui cuvânt au o legătură între ele în cele mai adânci straturi ale conştiinţei noastre, oamenii nu ar fi trebuit să leagă folosirea aceluiaşi cuvânt pentru diferite noţiuni.
De exemplu, prin traducerea unui cuvânt ebraic şi înlocuirea lui printr-un echivalent în română, nu trebuie să aduci întregul adevăr, căci ebraică, la fel ca şi în alte idiomuri semitice, un cuvânt are nu unul, ci o multitudine de sensuri. De exemplu: în dicţionarul asirian “Chicago”, au fost necesare 8 pagini pentru a relata toate interpretările posibile ale cuvântului semitic abu.
Îmi vine în minte o ilustrare modernă a acestei încrengături de sensuri cu privire la omonime. Sigmund Freud a scris odată despre o psihopată germană care era obsedată de ideea că o atacau şobolanii (Raten în germană). Prin analiza subconştientului, s-a stabilit că era îngrijorată de două lucruri: nu putea plăti ratele la locuinţă (Ratten în germană) şi nu putea să se căsătorească (Hei-raten în germană). Aceste probleme fiind reprezentate de cuvinte similare, se aflau în spatele obsesiei sale cu şobolanii.
În acelaşi fel, la limbajele semitice, cuvintele cu sunete similare sunt legate între ele, mult mai adânc şi mai expresiv decât este cazul în limbile moderne europene.
Trebuie să avem prezente minte aceste relaţii subadiacente pentru a înţelege cuvântul El, un nume frecvent folosit pentru “Dumnezeu” în biblia ebraică. Numele sumerian şi ugaritic corespunzător pentru Dumnezeu este Il. În textul ebraic original al Vechiului Testament nu erau vocale. Numele El a fost scris cu literele Alef, un sunet mut şi L. Aşadar, El nu este unica pronunţare a acestor două litere: ele sunt pronunţate uneori Al.
Prin El ei exprimau pe Dumnezeu, «pentru» sau «contra», prin Al ei exprimau o uşoară interdicţie, o dorinţă negativă ca grecescul me. Găsim acest Al la 1 Samuel 22: 15: Să nu arunce împăratul ncii o vină asupra robului său… Este evident că nimeni nu poate să dea Domnului o poruncă şi, astfel, cuvântul Al este substituit unei porunci absolute. Este folosit numai cu ş-numita formă «legală» a verbului, care este o semiporuncă.
Când un evreu pronunţa sau citea un cuvânt, toate conotaţiile lui posibile colaborau pentru a produce o impresie asupralui, exact aşa cum lovitura unei corzi a pianului produce vibraţii rezonante în orice alt instrument cu coarde aflat în acelaşi loc. În acelaşi fel, cân d Dumnezeu a fost numit “El”, se ştia că denumeşte o fiinţă misterioasă, care nu poate fi atinsă în această viaţă dar acre rămâne o ţintă către care se îndreaptă oricine, şi anume El.
În plus, cel care-L adoră în mod automat devine un om care este contra aceluiaşi cuvânt “El”. Ca urmare, el trebuie să înoate contra curentului. “Creştinii”, scria Pavel, “nu se potrivesc cu lumea aceasta.” (Romani 12: 2). Ei ştiu încotro bate vântul dar îşi urmează propriul drum.
În momentul în care cineva Îl numeşte pe Dumnezeu “El”, altă coardă vibrează: Al – sfatul discret. Atenţie, te rog! O relaţie cu Dumnezeu include, atunci, acceptarea lui Al, a scuzei Lui. Nu te grăbi să faci lucrul la care te gândeşti! El invită, de asemenea, la recunoaşterea faptului că El nu a vorbit niciodată contra unei acţiuni, decât dacă ea era dăunătoare individului sau societăţii.
Rabinul Pinhas din Korez a spus odată aceste cuvinte misterioase: Oamenii cred că se roagă lui Dumnezeu, dar nu este aşa. Căci rugăciunea insăşi este esenţa Dumnezeirii. Sensul este limpede când înţelegi că, în ebraică, “El” înseamnă ţinta, Dumnezeu, dr şi îndreptarea inimii către El. Rugăciunea este “El”, după cum şi persoana căreia I se adresează este “El”. Astfel, «înspre» şi «Dumnezeu» sunt acelaşi cuvânt în revelaţia divină. Se cuvine deci să pronunţăm “El”, numele lui Dumnezeu, având în minte toate aceste lucruri. Hai să repetăm cu dragoste acest “El”. Ca numele unei persoane iubite de pe Pământ – al unei logodnice, al unui copil, al unei iubite – care aduce miere în gură, într-atât sunt de dulci Numele Domnului umplute de slava Sa.
Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage Lăudat fie numele Tău (Matei 6: 9). Rezumând lucrarea pe pământ în acea ultimă noapte înainte de Getsimani şi Golgota, El a spus Tatălui: Am făcut cunoscut Numele Tău (Ioan 17: 6). Dacă Îi pronunţăm Numele cu pietate şi devoţiune, ochii noştri vor vedea însuşirile Lui şi lucrările Lui minunate.
Adesea folosim cuvântul Dumnezeu în chip obişnuit, fără evlavie. Nu în acest fel procedează şi evreii care, atunci cân d scriu programul Legii pentru sinagogă, se cufundă în apă pentru purificare ori de câte ori ajung la unul dintre Numele Sale. Dacă îl scriu de 50 de ori pe zi, se cufundă în apă de 50 de ori câteodată, iarna, în apă îngheţată.
Într-o ghindă doarme un stejar. În scurtul nume “El”, trăieşte Dumnezeirea însăşi. Pronunţarea Numelui Său cu evlavie ne ajută să ne unim mintea cu a Lui şi ne lămureşte înţelegerea.
Între noi şi numele noastre este adesea o diferenţă. O fiinţă umană poate avea numele Maria fără a fi pură; numele Magdalena fără a veghea cu credinţă la piciorul crucii Lui; numele Pavel fără a fi un apostol; numele Richard fără a avea o inimnă de leu. La Dumnezeu, nu există deosebire între El Însuşi şi Numele Lui. Îl preamărim pe El când îi preamărim numele. El vorbeşte prin noi când purtăm pe buze, cu multă cinstire, Numele Lui.
Dacă numele atribuite corespund firii Lui Dumnezeu, atunci ele devin o suită de paşi ce duc spre Dumnezeu , “El” fiind primul pas.
Muştele bâzâie, fără să aleagă, şi peste flori, şi peste bălegar; albinele, numai peste flori. Aşa şi noi, ar trebui să ne mişcăm numai de la un nume al lui Dumnezeu la altul, oprindu-ne din când în când asupra poruncilor Sale, învăţăturilor, minunilor şi vieţii Sale, aşa cum se reflectă ea în sfinţii Lui.
Musulmanul Allah nu este acelaşi lucru cu El. Allah se referă doar la Creator, la nimeni altcineva. Ebraicul El, ca şi Elohim – alt nume, ca şi Dumnezeu – era folosit şi pentru bărbaţi.
Dumnezeu i-a spus lui Moise: Tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu (Exod 4: 16). Isus a spus iudeilor care-L ascultau, citându-l pe psalmist: Nu este scris în Legea voastră. Eu am zis: Sunteţi dumnezei? (Ioan 10:34). El i-a numit dumnezei «de la care a venit cuvântul lui Dumnezeu» (Romani 2: 2).
Când îl căutăm cu o dorinţă curată pe Dumnezeu – El – şi pronunţăm Sftul Său Nume cu adorare, noi înşine putem deveni, în timp, persoane care să se întoarcă atenţia multora. Cuvintele noastre dulci şi blândele noastre nu-uri vor avea valoare. Pute deveni chiar simboluri pentru cei ce sunt contra nedreptăţii.
Acestea sunt tainicele semnificaţii incluse în fecunda silabă sfântă “El”.
Meditaţia 39
Argumente îndrăzneţe faţă de Dumnezeu
Uneori, sfinţii au îndrăznit să argumenteze în faţa lui Dumnezeu. Şi câteodată au câştigat. Când Dummnezeu a hotărât să distrugă poporul evreu, pentru că se închina viţelului de aur, Moise I-a spus: …lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-L faci poporului Tău (…) Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care hotărâse să-l facă poporului său (Exod 32:14).
Iov L-a acuzat pe Dumnezeu că râde la procesul nevinovatului, lăsând pământul pe mâna răului (Iov 9:23 – 24). David s-a rugat la disperare: Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? (Psalm 13:1). Domnul I-a spus lui Cain (după ce acesta l-a ucis pe Abel): Unde este fratele tău Abel? El a răspuns: Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu? (Geneza 4:9). Cain spusese de fapt: Tu, Doamne, eşti păzitorul, cel care veghează asupra tuturor făpturilor şi Tu mă întrebi pe mine despre Abel?
Situaţia poate fi comparată cu aceea a unui hoţ al carui furt n-a fost cunoscut până a doua zi. Când paznicul l-a prins, l-a întrebat: De ce ai furat? Hoţul a răspuns: Sunt hoţ de profesie şi-mi fac meseria. A ta este să stai să veghezi la poartă. Ţi-ai părăsit serviciul şi acum mă întrebi de ce am furat?
Tot astfel i-a vorbit şi Cain lui Dumnezeu: L-am omorât pe Abel; dar ai pus în mine sămânţa răului. Tu eşti păzitorul a toate şi Tu mi-ai permis să-l omor. Tu l-ai omorât! Dacă ai fi primit jertfa mea cum ai primit-o pe a lui nu aş fi invidios pe el (din Midraş).
Un om a venit odată la un pastor pentru un sfat: Sunt chinuit de ideea că nu există Dumnezeu şi, dacă există, atunci nu este bun. Asta mă înnebuneşte căci, dacă ar fi aşa, atunci lumea şi viaţa ar fi fără sens. Cum am putea continua să trăim într-o lume fără un Dumnezeu bun? Pastorul a răspuns: Nu te teme, mergi mai departe cu gândurile tale păcătoase.
Rabinul Elimelek din Lijensk şi-a trimis discipolii în ajunul Zilei Ispăşirii să observe faptele unui croitor. De la el, a spus rabinul, veţi învăţa ce trebuie să facă un om în această zi sfântă. De la o fereastră ei au putut vedea croitorul care luase o carte din raft, în care erau trecute toate păcatele pe care le făcuse în tot anul. Cu cartea în mână, croitorul s-a adresat lui Dumnezeu: Astăzi, în Ziua Iertării pentru întegul Israel, a venit timpul ca noi – Tu, Dumnezeule, şi eu – să ne facem socotelile. Am aici lista tuturor păcatelor mele, dar mai am un alt volum în care am notat toate păcatele făcute de Tine, necazul, jalea şi durerea din inimă pe care ni le-ai trimis mie şi familiei mele. Doamne al Universului, dacă am face socotelile exact, mi-ai datora mult mai mult decât îţi datorez eu Ţie! Dar e ajunul Zilei Ispăşirii, când fiecare are poruncă să se împace cu aproapele. Deci, Te iert pentru păcatele Tale dacă mi le ierţi şi Tu pe ale mele. Apoi croitorul şi-a turnat un pahar de vin, l-a binecuvântat şi a exclamat: L’hayim (Noroc!), Stăpâne al Lumii! Să fie pace şi bucurie între noi, căci ne-am iertat unul pe altul, iar păcatele noastre sunt acum ca şi cum n-ar fi fost.
Discipolii s-au întors la rabinul Eimelek, au povestit ce au văzut şi au auzit şi s-au plâns că vorbele coritorului erau nedemne în faţa Cerului. Maestrul le-a răspuns că Dumnezeu Însuşi şi cetele îngereşti veniseră să asculte ceea ce spusese croitorul cu multă simplitate şi că vorbele lui aduseseră multă bcuurie tuturor.
Vorbeşte şi tu lui Dumnezeu ca unui prieten! Îl poţi convinge! Dacă crezi că El face ceva nedrept, spune-I-o! nu-ţi acoperi plângerile lăuntrice cu laude nesincere!
Dumnezeu a hotărât ca doar bărbaţii să moştenească în Israel. Fiicele lui Ţelofhad l-au rugat pe Moise să se întoarcă la Dumnezeu şi să-I spuă că, de vreme ce tatăl lor nu avea băieţi, legea nu trebuie să li se aplice lor. Ele vor să moştenească chiar dacă sunt fete. Moise a adus pricia lor înaintea Domnului.
Şi Domnul a zis lui Moise: Fetele lui Ţelofhad au dreptate (Numeri 27:7).
Fiţi îndrăzneţi în faţa lui Dumnezeu. Nu toate hotărârile Lui sunt definitive. Exprimându-vă limpede nemulţumirile şi îndoielile, puteţi căpăta înţelegere.
Meditaţia 38
De ce a transformat Isus apa în vin
Am petrecut mulţi ani printre criminali, auzind de la ei tot felul de grozăvii produse de alcoolism. Eu, dacă aş avea o putere, aş transforma în apă toate băuturile alcoolice. De ce a făcut Isus contrariul şi a transformat apa în vin la nunta din Cana? (Ioan 2:7-11)
Cuvântul „vin”, în timpurile biblice, nu însemna ceea ce înseamnă azi. Fermantaţia naturală produce un maximum de 14 procente de alcool. Mai mult alcool omoară celulele de drojdie care îl produc. Băuturile alcoolice moderne, cu 50% alcool sau mai mult, sunt rezultatul proceselor de îngheţare şi distilare, necunoscute în antichitate. În Palestina antică, vinul conţinea nu mai mult de 8% alcool din cauza nivelului limitat de zahăr natural din sucul strugurilor. Evreii nu aveau trestie de zahăr, aşa că nu puteau adăuga zahăr.
O a doua observaţie este că atât Biblia engleză cât şi Noul Testament grec traduc două cuvinte ebraice diferite prin „vin”.
– Tiroş este întâlnit de 38 de ori şi a fost tradus corect în latină ca „must” sau „vin proaspăt”. Acest cuvânt probabil nu se referă la o băutură fermentată, ci indică mai curând un fruct proaspăt al recoltei, ca în expresia „porumb, vin şi ulei. La Ioel 2.24, Osea 9:2 şi Proverbe 3:10, „tiroş” denumeşte ceea ce umple storcătoarele, aşa că nu poate fi altceva decât suc de struguri proaspăt storşi. Isaia vorbeşte despre „tiroş” ca fiind „în ciorchine”. Nu pot înţelege cum de au întrebuinţat cuvântul „vin” pentru un suc aflat încă în ciorchine. Mica a spus „vei face tiroş” (6:15) care nu poate fi considerat vin.
– Yayin apare de 153 de ori şi înseamnă vin fermentat, dar cu un procent limitat de alcool, aşa cum s-a explicat mai sus.
Dacă povestirea evenimentelor din Cana ar fi tradusă aşa încât Isus să fi schimbat apa în must, ar fi ceva mai consecvent cu condamnarea beţiei şi cu porunca sobrietăţii atât de des repetată în Biblie.
Meditaţia 37
Unde şi ce este Dumnezeu?
O carte ebraică de misticism „Zohar” scrie: Făpturile de pe pământ se gândesc la El ca la Cel de Sus, spunând că slava Lui este mai presus de Ceruri (Psalmul 113:4), în timp ce fiinţele cereşti gândesc despre El ca fiind dedesupt, spunâns că peste tot pământul să se întindă slava Ta! (Psalm 57:5). Ambele afirmaţii au o viziune limitată.
Dumnezeu este în afara spaţuilui. Unicul, care este totul în toate, nu poate avea un anume sălaş, care să excludă celelalte locuri. Astfel Hristos, care este Dumnezeu, spune: Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde-şi odihni capul (Matei 8:20). Sacă El ar fi limitat în spaţiu nu ar aparţine Dumnezeirii. Dumnezeu nu ocupă nici un spaţiu, nicăieri. Creator al universului care are spaţiul drept unul dintre atribute, el a existat înainte de această dimensiune. Spaţiul este cerut de obiectele materiale, dar nu de gânduri, idealuri şi dorinţe care nu stau într-un loc fixat de coordonate geografice. Dumnezeu este duh, nu un obiectmaterial care trebuie să existe undeva. Când Biblia spune că El este în cer, o face pentru a-I indica înălţarea. Dumnezeu locuieşte în Israel, în Sion, în biserica Lui. Astfel de lucruri sunt spuse cu scopul de a onora o instituţie sau un popor. Dar aceste aserţiuni din Biblie nu sunt niciodată exclusive, ele nu-L mărginesc pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că El este în Sion, şi nu în România, în biserică şi nu în fabrică.
Nici timpul nu-I poate fi aplicat lui Dumnezeu. Ebraica biblică nu are timpuri pentru a indica momentul, nu poţi spune că lucrurile au fost, sau vor fi. Pătrunzi în sfera Divinităţii, a lipsei timpului. Verbul ebraic are doar două categorii fundamentale: perfectul şi imperfectul. Oseh înseamnă în curs de a fi efectuat. Asah indică o acţiune săvârşită. Greaca biblică are şi ea forma verbală numită aorist, care, tradus literal înseamnă fără orizont. Dumnezeu este Creatorul universului care are timpul drept unul dintre atribute, dar El şi oile Lui sunt în afara timpului. El a fost atunci când nu exista timp. El va fi când nu va mai fi timp (în original – Apocalipsa 10:6).
Dumnezeu este numit Tată şi Împărat pentru că noi, oamenii, asociem acest titlu cu conceptul de preţuire. El nu ne-a procreat aşa cum face un tată. El nu a devenit Împărat prin moştenire sau cucerire, cum se întâmplă cu alţi împăraţi. El este deasupra a tot ce putem noi spune în cuvinte omeneşti.
Când Livingstone s-a dus la canibali, a vrut să-i înveţe că Dumnezeu este dragoste, dar ei nu cunoşteau cuvântul dragoste. Atunci el i-a întrebat care este cel mai bun lucru pe care-l cunosc ei. Ei au răspuns Unboy, ceea ce înseamnă carnea afumată din braţul unui om. Atunci Livingstone a predicat: Dumnezeu este cel mai bun unboy. Din acest motiv el a fost criticat, dar în mod greşit.
Dumnezeu nu este unboy, este adevărat, dar nici dragoste nu este. Dragostea este un sentiment împărtăşit de oameni şi de animalele superioare. Dar este Dumnezeu un simplu sentiment omenesc? Pentru că iubirea era cel mai înalt lucru cunoscut de greci, Ioan a spus Dumnezeu este iubire aşa cum Livingstone a spus: Dumnezeu este unboy pentru cei care nu cunoşteau ceva mai bun.
Nu există cuvinte şi categorii omeneşti pentru a arăta cum şi unde este Dumnezeu, Orib de câte ori se aplică atribute lui Dumnezeu, ele sunt ceea ce se cheamă antropomorfisme, asemănări cu viaţa omenească şi care sunt folosite pentru a spune ceva despre El.
Suntem mărginiţi în gândirea şi cuvintele noastre despre Dumnezeu, dar trebuie să ştim că, dincolon de limitele noastre EL ESTE.
Meditaţia 36
Unitate
Ani de zile am stat singur într-o celulă.
Şi Dumnezeu este Unul, iar noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, chipul unicităţii Sale (Geneza 1:26). Este scris: Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn (Deut. 6:4). Poporul ales al lui Dumnezeu este unul. Citim: …Este oare pe pământ un singur popor care să fie ca poporul Tău? (1 Cronici 17:21 conform originalului). În afară de Dumnezeu şi poporul Lui, unicitate nu eeste nicăieri, deşi, fără ea, nu există Dumnezeire şi nici o Biserică reală nu poate exista.
Unicitatea crează o stare de spirit specială. Evreii cântă: Huh echad veein şeni – El este unul şi nu este un al doilea. Aceasta se aplică şi copiilor lui Dumnezeu. Credinciosul este unul, fără separare între cunoscător, cunoscut şi act al cunoaşterii şi astfel el devine un adânc mister pentru el însuşi. Moise şi Aaron au spus: Căci ce suntem noi? (Exod16:8). Ei nu ştiau. În acelaşi fel, David întreabă: Ce sunt eu şi care este viaţa mea? (1 Samuel 18:18)
Trăieşte în unitate fără contemplare, admiraţie, dispreţ sau milă de sine. Nu există nimic, în afara acestui unic eu. Nimeni să nu te admire sau să te dispreţuiască sau sau să recunoască în tine că eul tău este dispreţuit sau preţuit. Este o existenţă simplă, senină. Nu suflă vânturile, nu se iscă furtuni.
Fiţi plini de Dumnezeu! Deveniţi asemenea lui Dumnezeu în unicitate şi veţi fi una în duh cu cei ce fac asemenea vouă. Este scris: În ziua întâi să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu (Levitic 23:40).
Toate aceste referinţe la ramuri şi crengi se referă la Israel. Aşa cum lămâia are şi gust şi parfum, aşa şi Israel are oameni care sunt şi învăţaţi şi drepţi în fapte. Aşa cum smochina are gust, dar nu are parfum, aşa şi Israelul are oameni fără fapte bune. Aşa cum mirtul are parfum, dar nu şi savoare, tot aşa şi Israelul are oameni cu fapte bune fără a fi învăţaţi. Şi aşa cum salcia n-are nici gust, nici parfum, tot aşa Israelul are oameni care nu sunt nici învăţaţi, nici drepţi. Şi ce face Sfântul cu aceştia? El a zis; Puneţi-i împreună, uniţi-i la un loc, şi se vor mântui unul pe altul. Când Israelul va face aşa, va fi lăudat (Levitic Rabbah 30:2).
Unitatea în Biserică este atinsă prin toleranţa reciprocă, prin compensare reciprocă.
Meditaţia 35
Spaţii libere
Unii oameni se plâng că anumite predici şi cărţi de credinţă nu sunt destul de dense, că ar trebui ca ele să cuprindă mai multă învăţătură. Este ca şi cum te-ai plnge că într-o scrisoare de dragoste s-a risipit prea multă hârtie pe spaţiile goale.
Când un îndrăgostit s-a plâns odată de acest lucru, literele negre au crescut şi au crescut pentru a-l mulţumi, aşa încât foaia de hârtie a devenit complet neagră.
Vai de acea carte religioasă care nu lasă loc întrebărilor! Dacă materia, universul fizic, este o taină, cu atât mai mult Dumnezeu este o taină. Irod s-a interesat la magi (Matei 2:7) asupra momentului în care a apărut steaua care anunţa naşterea lui Isus. El nu a întrebat cum de ştiau ei că steaua avea vreo legătură cu apariţia lui Mesia.
După ce Domnul a spus pilda Semănătorului (Matei 13, 3:8), ucenicii au întrebat de ce le vorbeşte în pilde, în loc să-L fi întrebat cel mai important lucru şi anume, de ce diferă atât de mult între ele destinele oamenilor şi ce se poate face pentru a le schimba.
Văzând lipsa de sens a multor întrebări, Isus nu le-a răspuns. Isus a descoperit oamenilor ceea ce ei aveau nevoie să ştie, nu ceea ce întrebau.
Mulţi ani am avut credinţa că întreaga Biblie este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca deţinut, am descoperit că actul credinţei era incomplet, Biblia este formată din foi albe de hârtie pe care sunt scrise litere negre.
Crezusem înainte că numai literele negre sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Dar există un sens şi în spaţiile albe. Spaţiile albe pot fi folosite la decodificarea părţilor cifrate.
La Ieremia 25:26 citim despre Şeşac, dar nu este cunoscut nici un adversar al Israelului sub acest nume. Evreii foloseau un cifru simplunumit Atbaş, în care prima literă a alfabetului, a, poate fi schimbată cu ultima literă a alfabetului ebraic, t… a doua literă, b, cu a doua din coadă, ş, şi aşa mai departe. Aplicând acest cod cuvântului Şeşac, rezultatul este Babel, numele ebraic al Babilonului. În vremea aceea Babilonul era o mare putere. Ar fi fost prea periculos să se scrie deschis împotriva lui, aşa că s-a folosit o poreclă.
Multe cuvinte din Biblie sunt codificate. Există povestiri ale păcătuirii şi salvării unor persoane în urmă cu mii de ani şi la mii de mile depărtare. Decodificaţi! Se poate să vă regăsiţi pe voi înşivă numiţi printr-un nume codificat.
Sunt numeroase contradicţii între textele biblice. Luca 9:3 interzice apostolilor să poarte toiege, Marcu 6_8 le permite, Luca 10:4 interzice încălţări, Marcu 6:9 le permite. Multe alte lucruri sunt uneori permise, alteori interzise. Trebuie săm aflaţi care verset al Bibliei vi se potriveşte într-un anume moment, care lucruri vi se permit şi care nu.
Există mult spaţiu în locurile albe ale Bibliei pentru observaţiile şi gândurile voastre. Când aţi aflat îndrumerea sigură de la Dumnezeu, acesta va fi mesajul Cuvântului Său veşnic, rolul vostru pentru fiecare moment dat.
Meditaţia 34
Cum să citim Biblia
În închisoare ne-am căit de multe păcate. Am regretat chiar şi modul în care citisem Biblia.
Talmudul fixează o regulă: Eim dorshim maase bereshith bashanaim – să nu vorbeşti despre Geneză, lucrurile începutului, atunci când eşti în doi. Dumnezeu a creat singur universul întreg.
Biblia este citită aşa cum se cuvine numai atunci când te transpui complet în situaţia şi starea de spirit a autorului în momentul scrierii.
Nu uitaţi că Biblia este doar un rezumat. Adam a trăit 930 de ani, dar Biblia are numai un capitol şi jumătate, 40 de versete, dedicate unei atât de îndelungate vieţi.
Aşa cum Cuvier a reconstituit scheletul unui animal preistoric dintr-un singur os, noi suntem chemaţi să recreăm totul de la câteva cuvinte.
Nu uitaţi că o bună parte din Biblie este poezie. Deşi poezia ebraică nu rimează, una din caracteristicele sale este structura alfabetică, de exemplu în Iov 13:7-11 fiecare rând începe cu un H. Întregul psalm 19 este aranjat alfabetic, începând cu versuri care au pe a ca primă literă, altele au b şi aşa mai departe. Poezia poate revela adevărul, dar nu în mod necesar acurateţea detaliului.
Biblia trebuie citită pe îndelete, cu pauze de respiraţie şi de meditaţie. În textul ebraic există athnach, un semn care împarte un verset în două propoziţii principale. Alt semn pentru pauză este segholta, care subîmparte fraza anterioară de athnach. Astfel 1 Regi 13:18, citit conform punctuaţiei ebraice, ar fi în felul următor: Şi eu sunt prooroc ca tine (segholta – o pauză, respiraţi şi reflectaţi). Şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului (îngerul nu ţi-a vorbit ţie, cititorule, decât dacă faci pauză cum s-a indicat, pentru a medita şi a-l evoca) şi mi-a zis: „Adu-l acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă” (athnach respiraţie adâncă, meditaţie). Dar îl minţea (Pauză. Aici este un semn numit silluq care separă acest verset de următorul).
Zaqeph-qaton (scris): este pentru o uşoară pauză.
Este bine să fie cunoscute aceste lucruri. Accentele pot ajuta la interpretarea unor pasaje îndoielnice cum ar fi la Isaia 40:3: Un glas strigă (zaqeph-qaton, pauză): Pregătiţi în pustie (zaqeph-gadol, pauză) calea Domnului. Oriunde se întâlnesc două zaqephs în aceeaşi frază, cea care e prima este mai puternică. Deci trebuie să citim: Un glas striga: „În pustie, pregătiţi calea Domnului” şi nu cum este pusă în mod obişnuit punctuaţia: Un glas strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului”.
Învăţaţi să citiţi Bibliua pe îndelete, respirând ritmic, cu pauze, pentru a pune accentele cum se cuvine.
În felul acesta vă puteţi cufunda în Duhul în care a fost scrisă Biblia şi puteţi fi apoi capabili să participaţi la Unitate, care este esenţa ei.
Meditaţia 33
Ştiinţa şi Biblia
Nu numai autorii biblici, ci şi alţi înţelepţi ai antichităţii au ştiut lucruri pe care ştiinţa modernă doar acum le descoperă. Aristotel, filozoful grec al II-lea î.d.Cr., a scris în „Despre originea animalelor” că minereul de plumb creşte în dimensiuni, se îngroaşă şi devine alb când intră aer în el. Până la începutul acestui secol această idee a fost considerată ca fiind doar o excentricitate a vremurilor de neştiinţă.
Acum vreo şaptezeci de ani, a fost descoperită flotarea de către savanţii lumii moderne. Pulberea de mineral şi de piatră este amestecată cu apă şi se suflă aer în ea. Minereul devine alb, creşte în volum şi pluteşte la suprafaţa apei. Acest proces este aplicat astăzi la milioane de tone de minereu peste tot în lume. Savanţii antici au ştiut totuşi ceva.
Autorii antici ai Bibliei, inspiraţi de Dumnezeu, au scris că la întoarcerea lui Isus, muntele Măslinilor (pe care va sta El) se va crăpa în două (…) şi jumătate din munte se va îndrepta spre nord, iar cealaltă jumătate către sud. (Zaharia 14:4). Jurnalul trimestrial al Societăţii Geologice din 1958 spunea că stâncile din Valea Iordanului sunt într-o considerabilă tensiune, că o vale stă să se crape. Aceasta înseamnă că din punct de vedere geologic întreaga jumătate de est se mişcă spre nord. Ştiinţa ne face să aşteptăm momentul despicării muntelui, dar noi aşteptăm ca picioarele Lui să atingă acest vârf, fără a ne considera nebuni.
Ştiinţa a arătat ce influenţă puternică au asupra caracterului nostru climatul, boala, hrana şi structura corporală. Fazele lunii şi petele din sistemul solar sunt şi ele factori ce determină comportamentul nostru. Cea mai mare incidenţă a crimelor se petrece în cursul celor mai călduroase luni ale anului.
Mintea noastră este complexă, dar sufletul şi mai mult. Cine din antichitate ştia despre complexele lui Oedip, Electra şi Pygmalion etc, referitor la subcopnştientul care ne poate conduce la comiterea unor fapte teribile?
Din cauza acestor lucruri unii consideră perimate criteriile moralei biblice.
Este adevărat că în vechime erau mulţi oameni neştiutori. Dar era Unul care ştia ce se află în om (Ioan 2:25) şi, pentru că ştia, ne-a învăţat Să nu judeci (Matei 7:1). El a ştiut şi ne-a spus: Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (Ioan 3:17). El a spus aceasta în vremurile când procedurile de judecare erau simple şi fără complicaţii; dacă un om fura sau omora era condamnat. Circumstanţele atenuante nu erau luate în considerare.
Atitudinea lui Isus era ştiinţifică cu mult înaintea naşterii ştiinţei comportamentului uman.
Întreaga metodă ştiinţifică, investigarea directă, exactă si completă, bazată doar pe fapte, vine de la Isus. Într-o lume de patimi dezlănţuite, El a spus: Adevărat, adevărat vă spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut (Ioan 3:11), nimic mai mult, exact ca într-un laborator ştiinţific. Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan exact ce auziţi şi ce vedeţi (Matei 11:4).
Fără fantezii, nici chiar fantezii religioase, numai fapte observate, chiar aşa cum se adună datele ştiinţifice.
Isus a învăţat omenirea să cerceteze ce se întâmplă în natură: Uitaţi-vă la păsările cerului si la crinii de pe câmp (Matei 6: 26-28). De la păsări, oamenii au învăţat să-şi facă aparate de zbor, iar de la crini au învăţat botanica şi agronomia.
Niciodată ştiinţa n-a fost o primejdie pentru religie.
Einstein, un om de ştiinţă al cărui nume este respectat de lumea întreagă, a scris: Ştiinţa fără religie este oarbă.
Marea diferenţă dintre ştiinţă şi religie este că prima nu stabileşte adevăruri necontestabile şi dogme eterne. Ea abordează adevărul prin aproximări succesive, fără a reclama măcar completa acurateţe.
Meditaţia 32
Crima de a-ţi fi teamă
Tema este cea care îi face pe unii creştimi din jurul nostru să devină la fel ca Iuda.
Apocalipsa 21:8 enumeră opt categorii de oameni care vor intra în adâncul cu foc şi pucioasă. Primii pe listă nu sunt necredincioşii sau ucigaşii, aşa cum ne-am aştepta, ci cei ce se tem.
Teama este omenească. Lui Petru i-a fost teamă în Ghetsimani. Tuturor ne este frică, dar acest lucru este mai urât în faţa lui Dumnezeu decât multe păcate majore. Se pare că sunt multe bătălii de dat chiar şi în viaţa veşnică.
Universul lui Dumnezeu e vast, iar curajul va fi unul din criteriile de selecţie.
Creştinul poate spune despre sine ceea ce spunea regele Carol al Franţei în piesa „Henric al VI-lea” a lui Shakespeare: Îi iert moartea care mă răpune când mă vede dând un pas înapoi sau fugind. Armata mea mai curând sfarmă zidurile cu dinţii, decât să părăsească asediul.
Noi suntem turma lui Hristos. Oile nu fug de lup. Ele nu se pot apăra singure, dar mărturisesc pe Creatorul lor îndurând moartea cu răbdare, fără a ântoarce spatele duşmanilor.
Copiii lui Dumnezeu pot fi arşi pe rug, dar nu pot fi făcuţi să dea înapoi. Noi suntem aici pentru a-i înspăimânta pe demoni.
Când Henric al VI-lea a spus: Dintre toate patimile, frica este cea mai blestemată, el a exprimat un gând biblic.
Meditaţia 31
Greutatea relativă a minunilor
Când m-am întrebat de ce Dumnezeu nu ne eliberează printr-un înger, aşa cum s-a întâmplat când Sf. Petru era la închisoare, mi-am amintit că , la Fapte 2 sunt 27 de versete despre învăţăturile date de apostolul Petru şi nimai 8 cuvinte despre semne şi minuni.
Minunile joacă un rol minor în religia creştină; în primul rând, pentru că este foarte uşor să priveşti drept minune ceea ce nu este.
Misionarii care au mers la tribul Ambrim din Noile Hebride au predicat fără succes până când şi-au scos dantura falsă şi şi-au pus-o din nou. Acesta a fost începutul unei schimbări ce-a urmat. Şeful tribului a exclamat că zeii veniseră la ei sub forma oamenilor albi.
Multe vindecări considerate minuni nu mai au aceeaşi valoare azi , deşi eu însumi am experimentat adevărate minuni în refacerea sănătăţii mele. Ceea ce se petrece după o minune poate , de asemenea, să fie o problemă. În „Henric al VI-lea” de Shakespeare, când regele aude de un orb vindecat în mod miraculos, a exclamat: Prin vedere păcatu-i înmulţit. Dacă regenerarea nu însoţeşte vindecarea, fostul orb va fi posedat de noi patimi, care-l vor face şi mai rău decât înainte. Acest lucru e valabil şi pentru altre infirmităţi. Am cunoscut personal orbi care au fost vindecaţi în detriumentul sufletului lor.
Trebuie, de asemenea, avut în vedere că unele din povestirile despre minunile din biblie , pot fi urmarea unor traduceri îndoielnice. Ni se spune că Ilie a fost hrănit de corbi, orevim, în ebraică )1 Regi 17: 6) Acelaşi cuvânt este folosit şi la Isaia 13:20 pentru arabi. Şi ce contează dacă erau arabi cei ce l-au hrănit pe profet?
Au fost atâtea miracole în decursul istoriei… De obicei ele nu conving pe nimeni cu excepţia , uneori, a persoanei care a beneficiat. Isus le-a spus celor care l-au căutat:… Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea… (Ioan 6:26).
În căitarea miracolelor, ceea ce contează este satisfacerea dorinţelor eului. Dar Isus ne sfătuieşte să nr lrpădăm de noi înşine. Dacă eul nu este omorât, orice minune nu face decât să crească pretenţiile cât mai mult, întărind egoismul.
De aceea Biblia nu se ocupă atât de minuni cât, mai curând, de învăţătura care aduce naşterea din duh.
Să păşim cu siguranţă, conform cu învăţăturile biblice, iar dacă Dumnezeu face şi minuni, să ne bucurăm!
Meditaţia 30
Căutarea după Dumnezeu
Această căutare a început demult. Un poem ugaritic, „Ledlulbeş nemequi” (Îl voi lăuda pe Domnul Înţelepciunii), datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:
O, dacă aş şti măcar că aceste lucruri vor place unui zeu.
Ce e bine în ochii omului e rău pentru un zeu.
Ce e rău în mintea omului e bun pentru zeul său.
Cine poate înţelege sfatul zeilor în mijlocul cerului?
Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci.
Cine-l poate înţelege?
Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile sale ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.
În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. Între natura umană şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei petreceri de nuntă.
Pot să spun acum: „Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a Lui” (Cântarea Cântărilor 6:3). El e posesiunea mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai este o relaţie între două entităţi care se pot despărţi oricând. Bariere este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur şi inima obosită a omului nu mai este nici ea singură. Aceasta Îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui Shakespeare: Nu mai pot fi slujit de către tine, pentru că nu te pot împărţi în două („Henric al IV-lea”).
Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? (Romani 9:20). Sufletul care Îl are pe Dumnezeu ştie că felul în care El conduce lumea nu poate fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel care se rătăceşte şi cel ce rătăceşte pe alţii (Iov 12:16). Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune întrebări.
În ziua de pe urmă, Domnul va spune unora: niciodată nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată cunoaşte Ziditorul creatura?
El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui Însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte 17:28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător – cunoscut. La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui Dumnezeu.
Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat, poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său, scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate (Matei 7:22), dar rămânând despărţiţi de Dumnezeu, fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.
Renumitul mistic creştin Meister Eckhardt spune că cel care doar Îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios. Cel care crede e unit cu El şi nu mai e nevoie să-l adore de la distanţă.
Meditaţia 29
Despre veşnicie
Veşnicia nu înseamnă timp nesfârşit. Aşa ceva nu există, cum nu există spaţii fără dimensiune. Veşnicia este o stare în care timpul nu mai există (Apocalipsa 10:6). Filosoful Boethius a dat o definiţie, în mare, acceptată de Biserica Creştină. Veşnicia este posesia totală, simultană şi perfectă, a unei vieţi complete. Cum a spus gânditorul grec Parmenide: Veşnicia este întreagă, unică. În veşnicie nimic n-a fost sau va fi. Totul este deodată, complet, continuu.
Imaginaţi-vă un film în mişcare. Când îl vedem prin proiector vedem evenimentele înregistrate pe peliculă succesiv şi fiecare pare să fie efectul celor precedente. Odată, la cinema, m-am trezit rugându-mă pentru un om nevinovat care suferea îngrozitor pe ecran. L-am implorat pe Dumnezeu să-l salveze. Dar ceea ce urma să se întâmple se afla deja înregistrat pe film. Treaba mea era doar să fiu atent la el.
Ar trebui să trăim prezentul cu perspectiva eternităţii, în perfectă seninătate. Totul este ştiut dinainte, predestinat (Romani 8:29). Omar Khayyam a exprimat acest lucru atât de bine. Tradiţia islamică atribuie lui Mahomed cuvintele: Pana cu care a scris Dumnezeu toate lucrurile s-a uscat de mult.
Şi creştinii cred în predestinare.
Aşadar, atitudinea ideală pentru un credincios este una contemplativă. Isus spune nu doar Martei, ci tuturor oamenilor: …pentru multe te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10:41-42)
Aproape orice creştin ar spune astăzi că ea a făcut alegerea cea rea: ea nu a ales să pregătească masa pentru cei doisprezece oameni înfometaţi, ci să stea liniştită, să privească la frumuseţea oaspeţilor. Biblia nu ne îndeamnă nicăieri să fim activi, ci în nenumărate ocazii ni se atrage atenţia să veghem. Iată că au venit nişte magi (Matei 2:1). În loc să se uite la ei, oamenii le-au arătat calea spre Betleem fapt ce a costat viaţa multor nevinovaţi. Şi un lepros s-a apropiat de El, i s-a închinat (Matei 8:2). La vremea aceea oamenii nu puteau vindeca lepra.
Nu vă amestecaţi în diferite probleme decât dacă sunteţi siguri că puteţi ajuta. Luaţi seama doar; Domnul face restul.
Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună straşnică (Matei 8:24). Se va întâmpla unul din două lucruri: fie te vei îneca şi vei merge la Tatăl, fie vei scăpa şi vei trăi pentru Tatăl.
Aşa că nu te înspăimânta, ia seama doar! În orice lucru, cu cât te agiţi mai mult, cu atât rezultatele sunt mai rele.
Nu suntem încă în veşnicie, dar putem prinde o străfulgerare a ei, petrecând cât mai mult timp posibil în contemplaţie.
Meditaţia 28
De ce se mânie Isus?
Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Iubire. Ea nu ne învaţă că El este cu totul iubire sau doar iubire. Acţiunile Lui au şi alte aspecte.
Iov a spus: Dumnezeu mă lasă la bunul plac al celor nelegiuiţi (…) îmi străpunge rărunchii fără milă, (…) mă frânge în bucăţi (…) Se aruncă asupra mea ca un războinic (Iov 16:11-13). Când citesc aceste rânduri îl am înaintea ochilor pe Df. Sebastian străpuns de săgeţi din toate părţile de persecutorii creştinilor. Iov ar spune că Dumnezeu era prima cauză a suferinţelor lui Sebastian.
Iov, cu siguranţă, credea într-un dumnezeu, dar vorbeşte ca şi când ar fi pluralitate în El. El Îl descrie pe Dumnezeu aşa cum ar descrie cineva pe un duşman, dar spune în acelaşi capitol, la v.19: Martorul meu e în cer, ceea ce înseamnă că Îl concepe pe Dumnezeu drept Unul care îi ia apărarea.
Isus L-a reprezentat pe Dumnezeu pe pământ. Oricine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9). Isus nu putea fi exclusiv iubire. El izbucneşte câteodată, în ceea ce pare a fi o furie nemotivată. Fariseul care l-a invitat la masă n-a făcut nici o observaţie nepotrivită faţă de Isus sau referitoare la El,ci doar a întrebat de ce Isus nu şi-a spălat mâinile înainte de masă. Isus a început să-i dojenească pe toţi fariseii, numindu-i smintiţi şi ipocriţi.
Un învăţător al Legii, alt oaspete, a făcut ceea ce aş fi făcut şi eu, într-o încercare de a-L calma pe Isus. Drept răspuns Isus vorbeşte cu asprime despre toţi învăţătorii Legii şi chiar despre părinţii acestora. (Luca 13:18-52). Oricine ar fi obiectat la o astfel de comportare din partea unui oaspete.
Cel mai bine e să-I acceptăm pe Dumnezeu şi pe Isus, mesagerul Lui, aşa cum sunt. Este o greşeală să impui etică şi tipare de comportament omeneşti lui Dumnezeu.
Isus a primit să moară răstignit, acesta fiind unicul mod de a răscumpăra păcatul omenesc. Pentru a fi răstignit trebuia să stârnească ură violentă faţă de El. Fără acestă ură, nici moartea izbăvitoare a lui Isus, nici salvarea noastră nu ar fi putut avea loc.
Primii apostoli aveau acelaşi scop, ştiind că sângele martirilor este sămânţa Bisericii. Iar ei au stârnit cu bună ştiinţă ura faţă de ei înşişi. La Roma, unii evrei au crezut mesajul lui Pavel, alţii nu, dar el a generalizat acuzând întregul popor: căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile… (Fapte 28:24-27).
Isus şi apostolii Săi au făcut adesesa lucruri care i-au umplut pe alţii de furie; pentru că era necesar. Se impunea această atitudine, putem fi siguri de aceasta, deşi nu ştim ce scopuri erau urmărite în fiecare caz.
Meditaţia 27
De ce nu a acceptat Isus să fie făcut împărat?
Când Isus a înţeles că iudeii voiau să-L facă împărat, a plecat (Ioan 6:15). Cu siguranţă că El ar fi fost un împărat mai bun decât Irod şi El trebuie să fi ştiut acest lucru. Atunci de ce n-a acceptat? Putem doar să presupunem motivele Lui.
Un motiv ar fi că această alegere nu era pentru El. Popoarele sunt nestatornice: astăzi aleg un rege, mâine îl alungă. Hristos nu acceptă roluri pentru care noi îl alegem pe El. Alegerea trebuie să fie a Sa. Decizia Lui era de a fi un mântuitor pentru viaţa veşnică, mai curând, decât un rege pentru viaţa aceasta.
Pe de altă parte, faptul că El era un bun Mântuitor nu dovedeşte că at fi fost şi un rege bun pentru Iudeea, după cum un profesor nu este în mod obligatoriu, şi un bun prim-ministru. Ca om, El a arătat uneori indiferenţă clară faţă de suferinţele umane, după cum a arătat altă dată compasiune. Însă nici una din aceste atitudini nu l-a stăpânit. El a ales.
Când unui rege, în sensul lumesc, i s-ar fi spus despre galileenii nevinovaţi, ucişi de Pilat, acela s-ar fi arătat indignat şi ar fi poruncit alungarea lui Pilat. Însă Isus a spus doar: Credeţi voi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13:2,3).
Când I s-a spus despre o catastrofă, despre un turn care a căzut şi a ucis optsprezece persoane, Isus nu a dat sfaturi despre cum să se construiască în viitor, nici nu a propus vreo compensare pentru familiile victimilor. El a repetat vorbele de mai sus şi a făcut din aceasta o altă ocazie pentru a propovădui pocăinţa. El a comunicat numai un motiv de mâhnire: acela de a nu fi sfânt.
Aceasta este atitudinea corectă a unui Mântuitor, nu a unui rege pământesc.
Când Isus vindecă un om posedat de demoni, El îneacă o turmă mare de porci (Luca 8:33). Isus arată indiferenţă faţă de distrugerea acestei proprietăţi. Mântuitorul preferă să distrugă o turmă şi să sărăcească un om decât să rămână cineva demonizat. Isus nu Se justifică ci împlineşte ceea ce se aşteaptă de la Mântuitorul omenirii.
Isus prevesteşte o tragedie naţională: distrugerea statului iudeu. El nu cheamă oamenii să-şi dea viaţa pentru apărarea patriei, aşa cum ar face un rege obişnuit. El spune ucenicilor: Atunci (…) să fugă (Luca 21:21). Abandonarea ţării la o vreme atât de tragică a dus la ruptura finală dintre creştinism şi iudaism.
Mântuitorul Şi-a investit ucenicii cu Adevărul etern care trebuia să rămână neatins. Acest lucru era mai important decât apărarea ţării lor.
Aşa gândeşte un Mântuitor. Un împărat pământean are altă chemare. Aceste două scopuri nu se amestecă. Isus nu putea fi un împărat pământean, iar cei care încearcă să-l facă un dezlegător al problemelor pământeşti greşesc.
Meditatia 26
De ce a ales Isus un diavol ca apostol?
Sub teroarea comunistă, unii pastori au fost renegaţi. Oare aceasta poate anula valoarea mesajului lor de dinainte? Isus a spus: … unul din voi este un drac, când vorbea de Iuda Iscarioteanul (Ioan 6:70-71). Dacă Isus ştia că Iuda era un diavol, de ce l-a ales pe el să fie unul din apostoli?
Învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu, din Psalmii lui David, care a fost un ucigaş şi un adulter, care, în mod normal, ar fi trebuit să-şi petreacă viaţa în închisoare; de la Solomon, care niciodată nu a fost sătul de femei şi care, în final, a căzut în idolatrie; de la Petru, care s-a dovedit a fi laş, când i s-a cerut curaj. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni ca să ne ajute să distingem între mesaj şi păcatele mesagerilor, să-i acceptăm pe învăţătorii noştri în ciuda slăbiciunilor şi păcatelor lor.
Dacă ar trebui să respingem acele opere de artă care au fost făcute de oameni imorali, atunci aproape am rămâne fără mari opere de artă. Ne simţim întăriţi de imnuri, de acele cunoscute cântece evanghelice ale lui William Cowper, care a devenit ulterior poet naţional, dar niciodată nu şi-a mai folosit darul în slujba lui Dumnezeu.
Cowper a scris în imnul lui că păcătoşii, spălaţi în sângele lui Hristos, sunt curăţiţi de păcate. Dar referitor la el însuşi a scris: nu este nici o încurajare în Scriptură, atât de cuprinzătoare, încât să includă cazul meu, şi nici vreo consolare care să mă atingă. El edmitea iertarea liberă a iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare caz, exceptându-l pe al lui. Cred despre mine că sunt singurul caz căruia Dumnezeu îi promite totul şi nu-i dă nimic. Oare poate această schimbare de atitudine, pe care să ştirbească valoarea lui ca autor de imnuri? Trebuie să facem distincţie între cântec şi compozitor.
În Vest, vieţile liderilor politici, ale oficialităţilor şi chiar ale liderilor Bisericii sunt studiate cu atâta minuţiozitate, încât nici arhanghelii nu ar fi găsiţi fără pată dacă ar fi supuşi unui asemenea examen. Ar fi mai bine să spunem: Îşi îndeplineşte bine acest om datoriile sale politice, economice şi religioase? Restul aparţine lui Dumnezeu. Nimeni nu este fără păcat şi chiar oamenii care au comis greşeli grave au fost folositori în Împărăţia lui Dumnezeu.
Poate s-a petrecut aşa pentru a ne învăţa că Isus a mers până la ultima limită, punând un diavol drept apostol. Nu se putea face o alegere mai rea decât atât.
Meditatia 25
Misterul rugăciunilor fără răspuns
Biblia este plină de rugăciuni neprimite. Pavel scrie: „Şi cer totdeauna ca, prin voia Lui Dumnezeu, să am – în sfârşit – fericirea să vin la voi” (Romani 1:10). În locul unei călătorii prospere, el a venit ca un prizonier în lanţuri şi a naufragiat; şi multe alte exemple abundă în Biblie.
Orice cerere în rugăciune arată o lipsă de supunere, în ceea ce Dumnezeu – în înţelepciunea şi dragostea Lui – a hotărât dinainte. Cum ar fi lumea dacă Dumnezeu şi-ar schimba Planul ori de câte ori cineva îşi exprimă o dorinţă în rugăciune? Talmudul spune că Marele Preot intră în locul Prea-Sfânt din Templu o dată pe an, spre a se ruga pentru popor, şi întotdeauna îşi încheia rugăciunea cu cuvintele: „Doamne, nu lua în seamă cererile drumeţilor!”. Era un lucru întelept: cei ce călătoreau lunea, cereau să nu plouă în ziua aceea; la fel, cei ce călătoreau marţea, miercurea etc. Dacă Dumnezeu i-ar fi ascultat, poporul ar fi pierit din cauza secetei.
Următoarea poveste ilustrează cel mai bun mod de a ne ruga.
Doi creştini au plantat câte un măr în faţa casei. Când a venit vremea să se coacă merele, primul s-a uitat furios la pomul lui: nu avea nici măcar un măr. Când s-a apropiat de casa vecinului, s-a înfuriat şi mai tare: ramurile din pomul vecinului său gemeau de greutatea unor fructe minunate. Atunci, el i-a cerut fratelui său: „Explică-mi şi mie cum vine asta! Am plantat pomii în acelaşi timp, slujind aceluiaşi Dumnezeu; cum se face că ţie ţi-a dat atât de multe mere şi mie, nu?”. Celălalt a răspuns: „Poate nu te-ai rugat pentru pomul tău!” „Cum? Nu m-am rugat? a striga primul. M-am rugat în fiecare zi: Doamne, dă ploaie! Doamne, destul cu ploaia! Doamne, acum e nevoie de soare! Acum, e prea mult! O să-mi usuce pomul! N-am neglijat nici o clipă rugăciunea, dar totul a fost zadarnic. Tu cum ai făcut?” Fratele i-a raspuns: „Nu sunt atat de priceput la rugăciune cum eşti tu! M-am rugat numai o dată, la început, în felul acesta: Tată, am sădit un măr şi aş vrea să aibă fructe la timpul cuvenit; nu ştiu de câtă ploaie sau de cât soare are nevoie; Tu eşti un grădinar mai experimentat decât mine; Tu ai creat Raiul şi toţi pomii cresc sub îndrumarea Ta; dăruieşte-mi mere, la timpul potrivit!”.
Trăim rugăciuni fără răspuns pentru că cerem prea multe lucruri fără a avea în vedere rezultatele pe termen lung. „Există o cerinţă creştină: trăiesc aici ca un păcătos iertat prin har şi, la sfârşitul vieţii mele, mă rog să locuiesc în Cer, cu cei dragi ai mei. Învaţă-mă să îţi slujesc pe pământ ca într-o călătorie către Ceruri!”
O astfel de rugăciune nu ramâne niciodată nebăgată în seamă.
Meditaţia 24
Echad şi Iachid
O veche parabolă chineză povesteşte despre un vânător care a plecat împreună cu fiul său să pună capcane. În ciuda tuturor avertismentelor, fiul a pus capcane pe drum, în loc să aştepte să ajungă în pădure. Curând, mulţi oameni s-au prins în capcane, inclusiv mama şi sora bărbatului. Apoi dragostea, adevărul şi speranţa au căzut şi ele în capcană, iar în cele din urmă drumul însuşi a căzut în cursă. După multă vreme, tatăl şi-a convins fiul să deschidă capcanele. Drumul era atât de fericit că era liber, încât s-a întins atât până când toată lumea a devenit un drum.
„Ce frumos e drumul meu acum!”, a exclamat băiatul. Drumul, auzind că cineva l-a numit „al lui”, a murit… De atunci, nu mai este nici un drum în lume.
Este o poveste pesimistă, căci există un drum către Dumnezeu. Biblia este descoperirea Lui, o hartă care trebuie citită cu mare atenţie la fiecare cuvânt. Drumul nu poate fi numit de nimeni „al meu”, el este numai al lui Dumnezeu.
Învăţătura fundamentală a Bibliei ne spune că Dumnezeu este unul; credinţa şi botezul sunt unice; dar limba ebraică are două expresii pentru conceptul de UNU: IACHID – reprezintă unitatea absolută, ca în Geneza 22:2: „Ia pe singurul Tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac”; ECHAD – reprezintă unitatea compusă, ca în Geneza 1:5: „Astfel a fost o seară şi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi”.
Dumnezeu nu este niciodată numit Iachid în Biblia ebraică, ci totdeauna Echad, o unitate compusă. Traducerea literală la Deuteronom 6:4, piatra de încercare a credinţei iudaice, zice: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul (la plural) nostru este singurul Domn” (unic compus: ECHAD).
Dumnezeu n-a fost niciodată singur dar, fiind singurul, El era mai mulţi, căci El nu era fără Cuvânt, nici fără Înţelepciune, nici fără Putere, nici fără Sfătuire (Hipolit). Întotdeauna se află în El Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul prin care şi în care El a facut totul liber şi spontan (Irineu).
Dumnezeu se cunoaşte pe Sine cu desăvârşire. Această autocunoaştere este numită Fiul cel Veşnic. El are toate atributele Tatălui pe care Îl cunoaşte. Amândoi sunt uniţi într-o iubire desăvârşită, divină. Această iubire are, de asemenea, toate atributele Tatalui. Aceasta iubire se numeşte Duhul Sfânt. Cele trei entităţi sunt una. Aceasta entitate este ECHAD, o unitate compusă de entităţi, care-Şi păstrează singularitatea.
„Zohar”, o străveche carte a misticismului iudaic, referindu-se la Deuteronom 6:4, Îl proclamă pe Dumnezeu ca Treime. Punându-se întrebarea de ce apare numele lui Dumnezeu în acest verset, ea răspunde: „Primul , Domnul Dumnezeu, este Tatăl de sus; al doilea este al lui Jesse Mesia, provenind din familia lui Jesse prin David; al treilea este Calea, care este jos, şi cei trei sunt una”.
Atomul, natura, individul, toţi sunt unităti, părţi într-o stare de extremă tensiune, împlinesc miracolul unităţii.
Există o unitate în diversitate şi tensiune chiar în cadrul Dumnezeirii: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobeasca prin suferinţă” (Isaia 53:10). Fiul, în agonie, în Ghetsimani, L-a implorat pe Tatăl să-L cruţe. Hotărârea Tatălui a rămas neclintită. Isus a spus, de asemenea, misterioasele cuvinte: „…căci, dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16:7), lăsând impresia că cei doi nu pot fi în acelaşi loc, în acelaşi timp. Noi spunem, în mod obişnuit, că Isus este mijlocitorul nostru la Tatăl, ceea ce pare să implice faptul că Fiul intervine pentru a schimba decizia Tatălui în favoarea noastră.
Dumnezeu este una, ECHAD, nu IACHID. Dacă Unitatea Lui n-ar fi atat de complexă, n-ar fi atat de necesar s-o afirmăm. Biserica este una, soţul şi sotia sunt una – ECHAD, unităţi compuse.
Meditaţia 23
Biografii interesante care lipsesc din Biblie
Noul Testament povesteşte de mai multe ori şi cu lux de amănunte istoria vieţii şi convertirii persecutorului Saul din Tars în Pavel, viitorul apostol, deşi trebuie să fi fost alte biografii care, la vremea aceea, când au fost scrise Faptele Apostolilor, păreau a fi mai interesante decât cea a lui Pavel.
Pavel a spus: am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi (…) şi când erau osândiţi la moarte îmi dădeam şi eu votul împotriva lor (Fapte 26:10,11). Nu numai că a ucis creştini, dar le-a înfrânt rezistenţa şi i-a făcut pe mulţi dintre ei să-şi renege credinţa.
Aceştia au fost primii martiri ai creştinismului, dar Biblia nu le menţionează numele şi nici nu spune povestea suferinţelor şi morţii lor tragice. Poate autorii biblici au dorit să prevină viitoare excese în venerarea sfinţilor. În secolele următoare, istoriile martirilor au fost prezentate în detaliu şi adesea îmbogăţite cu fantezie.
Biblia vorbeşte despre Iosif, prizonierul Vechiului Testament, căruia i-au fost încredinţaţi întemniţaţii: Şi nimic nu se făcea acolo decât prin el.
La fel, Hristos este Cel ce face toate în viaţa martirilor. Nu ar fi fost în spiritul Bibliei să facă mare vâlvă în jurul lor; nici ei înşişi nu ar fi dorit-o. De ce trebuie să fie cinstiţi martirii? Căci ceea ce au făcut ei nu este maximum, ci minimum cerut unui ucenic al lui Hristos. A fi asemenea lui Hristos în viaţă şi moarte este ceea ce se aşteaptă de la el. Oricine este ca Hristos nu este Hristos. Noi suntem făcuţi a fi Hristos. Noi suntem Trupul lui Hristos – aşa că noi suntem El. Vei fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5) îi spune diavolul Evei. Sunteţi Dumnezei, a spus Isus. Unirea credinciosului cu Dumnezeu este perfectă. Martitiul este un lucru mic în coparaţie cu această chemare.
Multe alte biografii, foarte interesante, lipsesc din Biblie. La Fapte 2:41 ni se spune că, într-o singură zi, doar în Ierusalim două mii de suflete s-au adăugat Bisericii. Au rămas ele constante? Au mai adus şi alte suflete în Biserică? De ce vă trebui8e un răspuns? Permanent auzim despre mulţi oameni careţL primesc pe Isus la adunările evanghelice. Ce se întâmplă cu aceşti oameni după aceea? Sunt deciziile lor sincere?
Cine pune multe întrebări capătă multe răspunsuri descumpănitoare. Biblia ne învaţă să ne bucurăm că unii oameni au cel puţin bunăvoinţă şi bune intenţii, chiar numai pentru o zi. O femeie samariteancă a adus tot oraşul la Hristos (Ioan 4:30). Dacă ar fi continuat astfel, n-ar mai fi rămas cetăţi neconvertite în Palestina. Biblia ne spune ce a făcut ea doar în ziua aceea. După acest eveniment, un văl este aruncat asupra vieţii ei.
Un hoţ, Zacheu, a promis, sub influenţa Domnului, să împartă jumătate din averea lui celor săraci şi să dea înapoi ce furase (Luca 19:8). Povestea Bibliei se încheie cu promisiunea sa, dar nu ni se spune dacă şi-a împlinit făgăduiala. Sfântul autor s-a bucurat că un hoţ a dat dovadă de căinţă, fie şi pentru un singur moment.
Isus îl apreciază pe un ostaş ca fiind cel mai mare credincios om pe care l-a întâlnit vreodată (Matei 8:10). Ar fi fost interesant de ştiut cum şi-a continuat viaţa acest ofiţer.
Un om care este azi credincios e posibil să nu rămână la fel. Deşi Biblia nu ne dă biografii întregi, ea ne învaţă să ne bucurăm de acel bine, oricât de puţin şi de nestabil îl găsim în oameni.
Meditaţia 22
Cuvinte care lipsesc din Biblie
În timp ce eram deţinut, nu aveam nimic şi mi-am dat seama atunci de importanţa faptului că în vechiul testament ebraic verbul „a avea” nu se întâlneşte niciodată. El ne există în limba ebraică şi nici măcar în ebraica modernă. A fi lipsit chiar şi de cuvântul „a avea” este culmea abandonării a tot ce ai.
Este un păcat să ai. La primii creştini toţi cei ce aveau ogoare şi case, le vindeau , aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor (Fapte 4:34-35). Ei erau iudei şi au descoperit, graţie lui Isus, ce a fost revelat prin geniul limbii lor: nu este bine pentru oameni să aibă, să posede. Un copil al lui Dumnezeu poate doar să administreze lucrurile care, de fapt, aparţin Creatorului.
În greacă cuvântul echo este folosit pentru a avea, dar are mai multe alte înţelesuri: a fi capabil, a fi dotat cu, a putea, a număra, a face etc. Ideea de a avea este o noţiune falsă. M-am născut fără consimţământul meu, nu am ales timpul sau locul, forma trupului meu saucaracterul moştenit. Viaţa mea s-a dezvoltat în împrejurări care nu au fost deloc în planurile mele. Eu nu am viaţa mea. Ea provine, conform unor legi stabilite, nu de mine. Şi nici nu posed eu ceea ce ţine de viaţă.
Renumitul tenor Caruso a fost obligat să cânte pe scenă în ziua morţii mamei sale, pentru a nu dezamăgi miile de admiratori care veniseră special să-l aculte. După spectacol a exclamat: la început am crezut că am o voce; acum îmi dau seama că această voce mă are pe mine.
Ghiar bucuriile şi supărările sunt date sau luate de alţii şi, în ultimă analiză, de Fiinţa unică.
Nu numai la forma de infinitiv lipseşte a avea din vocabularul ebraic, dar chiar şi cazul genitiv (al posesiei), este rar folosit. În ebraică nu se spune în mod obişnuit casa omului, căci nimeni nu poate avea una.În ebraica vorbită genitivul este înlocuit de aşa numitul „caz de costruit” care constă în scurtarea cuvântului pentru lucrul posedat. Astfel, orice persoană sau obiect redu8s la a fi o posesie îşi pierde din valoare.
În rugăciunea Domnului Isus, cuvântul Eu lipseşte cu desăvârşire, deşi este unul din cele mai folosite cuvinte în rugăciunile oamenilor.
Există un lucru mai rău decât rugăciunea în faţa unui idol: să te rogi şi să te închini în faţa propriei imagini. Creştinii n-ar trebui să fie fixaţi pe Eu, ci pe Dumnezeu. Eul ar trebui să dispară complet din rugăciune şi de asemenea amintirea identităţii persoanei care se roagă. Adevărata rugăciune este o revărsare de dragoste pură pentru binele întregului şi pentru ca totul să fie după voia Domnului.
Alt cuvânt care este complet absent din Biblie este cuvântul istorie. Istoria este amintirea evenimentelor după cum s-au succedat în timp. În istorie un eveniment este presupus a fi efectul celui precedent, care este deci cauza lui. Toate acestea sunt o iluzie. Ceea ce văd la cinema este tot o succesiune de evenimente, dar cel ce proiectează poate rula pelicula înapoi, prezentând evenimentele într-o altă înşiruire, sau filmul ar putea fi mixat pentru a arăta evenimentele în altă ordine. Totul este predeterminat de Dumnezeu.
Pana cu care Dumnezeu a scris tot ce se va întâmpla până la sfârşitul lumii s-a uscat de mult şi nu va fi din nou înmuiată în cerneală pentru a scrie o nouă versiune.
Meditaţia 20
Exagerări în Biblie
S-au scris multe de către credincioşi în privinţa acurateţii Bibliei, dar rareori sunt amintite exagerările ei evidente.
Toţi prorocii mărturisesc despre El, afirmă Petru (Fapte 10:43). Dar au fost proroci evrei ca Obadia sau Amos care nici măcar nu-L menţionează pe Mesia.
Femeia samariteancă, cea care L-a întâlnit pe Isus, a spus oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. (Ioan 4:29). Acest lucru cu siguranţă nu poate fi exact. Ar fi fost nevoie de ani pentru a-i arăta cuiva fiecare faptă a sa. Isus i-a arătat numai că ştia de totala ei decădere morală.
Criticii vor spune că astfel de afirmaţii sunt pertinente pentru a îndreptăţi pe cineva să pună Biblia la îndoială. Dar cei ce cunosc inima omenească învaţă din asemenea din asemenea afirmaţii despre impactul avut de Isus asupra contemporanilor Săi.
În timpul celui de-al doilea război modial, soţia mea s-a dus la Budapesta în nişte împrejurări deosebit de periculoase, pentru a aduce uşurare creştinilor suferinzi de acolo. Mult timp nu am avut veşti de la ea. În acest interval, n-am fost capabil să citesc ceva fără să-i văd chipul pe paginile oricărei cărţi sau ziar pe care le-am deschis. Aş putea spune ca Petru, contrar experienţei altora: Toate cărţile şi revistele conţin doar imaginea Sabinei.
Pentru o vreme, după discuţia cu Isus, femeia samariteancă a fost obsedată de amintrirea tuturor greşelilor ei şi într-o asemenea stare de conştiinţă, se poate să fiu spus într-adevăr: Mi-a spus tot ce am făcut.
Lui Petru, care L-a văzut pe Domnul înviat, el care era plin de experienţa sa cu Mesia, se poate să i se fi părut că toţi profeţii vorbiseră numai despre Hristos. Exact în timp ce petru vorbea astfel, ceea ce în mod normal ar putea fi considerat drept o exagerare, Duhul Sfânt S-a coborât asupra lor.
Mulţi predicatori şi scriitori creştini insistă prea mult asupra acurateţii Bibliei. Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra acelora care ascultă de ei, căci Isus nu este cu totul al lor. Inima le este ocupată cu tot felul de gânduri şi sunt copleşiţi de atâtea probleme încât pentru Domnul Isus abia dacă mai rămâne loc.
Şi apostolul Pavel exagerează când spune că toţi cei ce locuiau în Asia, (…) au auzit Cuvântul Domnului (Fapte 19:10). Dar Pavel nu a mers niciodată mai departe de Asia Mică. Persia, Asia rusă şi China îi erau necunoscute. Afirmaţia lui Pavel arată cu ce era ocupată mintea lui: nu cu averea, faima ori plăcerea, ci cu un vis atât de viu simţit, încât părea real. El dorea Asia la picioarele lui Isus.
Astfel de vise sunt adevărate. O simplă descriere a faptelor este o plictiseală neinspirată. Adevărul lui Dumnezeu are aripi; el vede viitorul îndepărtat ca fiind prezent.
Am putut înţelege afirmaţia lui Pavel după eliberarea mea, când am predicat în Taiwan. Deşi vorbeam în faţa a numai 10000 de persoane, pe o mică insulă a Chinei, nu am trăit numai această experienţă. În faţa duhului meu şi a ochilor mei se aflau cele un miliard de persoane din China Mare care nu aveau nici un mijloc de a auzi Evanghelia. Lor le vorbeam.
În fiecare noapte, în timpul anilor întemniţării mele, am ţinut o predică adunării căreia i-am aparţinut. Eram sigur că vorbele mele vor fi primite. Cuvintele sunt auzite nu doar de aceia ale căror urechi percep sunetele. Poate Pavel ştia mai mult despre comunicarea telepatică decât ştim noi.
Este prea mult să considerăm ceva ca fiind exagerat, doar pentru că aşa ne pare nouă. Nu Biblia exagerează; noi exagerăm când o criticăm. Multe lucruri care au fost considerate exagerări ale Bibliei s-au dovedit mai târziu adevărate. Moise a numit Palestina o ţară unde curge laptele şi mierea – o lăudăroşenie evidentă (Deuteronom 26:9). Dar de curând, un om de ştiinţă a arătat că pământul este capabil de a furniza de trei ori mai multă mâncare şi a citat Israelul ca exemplu:
- O vacă obişnuită produce în Israel cu 50% mai mult lapte pe an decât media în SUA.
- În Israel un portocal produce 16 tone de fructe pe an – un record mondial.
- Un pogon de pământ în Israel dă de două ori mai multe arahide decât fermele americane.
- Varza şi tomatele crescute în Israel sunt printre cele mai bune din lume.
Toate acestea sunt îndeplinite în ciuda ploilor reduse din această ţărişoară. Aşa că lăudăroşenia lui Moise nu este chiar o exagerare, la urma urmei.
Autorii biblici privesc cifrele ca neimportante. În ziua Rusaliilor, când creştinii din Ierusalim s-au adunat la un loc şi 120 dintre ei au primit botezul Duhului Sfânt, Petru a explicat cele întâmplate ca fiind împlinirea profeţiei lui Ioel: În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură (Fapte 2:17). O sută de persoane pot fi greu numite orice făptură. Astfel de afirmaţii sunt catregorisite, de obicei, drept exagerări. Dar Dacă cineva nu poate găsi cuvinte simple pentru sentimentele lui, dacă le îmbracă în superlative trebuie să conchidem că e o minciună? Este Faust o minciună pentru că Goethe, simţind puterea şi complexitatea răului, l-a personificat în Mefistofel? Petru a fost atât de copleşit de limbile de foc aşezate deasupra fiecăruia dintre apostoli (Fapte 2:3), încât n-a mai putut vorbi decât la superlativ.
Neemia exagerează când spune: Le-ai înmulţit fiii ca stelele cerurilor (9:23). Dar pe cer sunt miliarde de stele, în timp ce evreii nu sunt atât de mulţi.
Biblia este oi carte orientală. Nu îi poţi aprecia adevărul aplicându-i standarde occidentale. Regulile adevărului variază de la o cultură la alta. În lumea anglo-saxonă, o afirmaşie este adevărată numai când corespunde realităţii. La japonezi e altfel. Este corect să-i spui ceea ce-i face plăcere interlocutorului, chiar dacă nu este aceasta starea reală a lucrurilor. Hiperbola este normală pentru un oriental. Dumnezeu ne-a dat revela-ia Sa într-o carte orientală, iar Biblia este infailibilă conform mentalităţii orientale care a produs-o.
Meditaţia 21
Cuvinte care lipsesc din Noul Testament
Este important să observi nu numai ce conţine Biblia, dar şi ce omite. Una din trăsăturile interesante ale Noului Testament este că Isus nu a cerut nimănui Sş-I spună ceva despre împrejurările păcatelor lor. El ştia că omul este păcătos, aşa că detaliile încălcării lor, fie ele mici ofense sau crime teribile, nu-L interesau. În loc de a se scufunda în murdărie, Isus spune: Bucură-te fiule; bucură-te, fiica Mea. Păcatele tale sunt iertate.
Altă trăsătură importantă este că nimeni nu I-a spus lui Isus: Te rog, iartă-mă sau Îmi pare rău. În ultima seară, toţi apostolii l-au părăsit şi unul dintre ei s-a lepădat de El. Mai târziu, când Domnul înviat li s-a arătat, ar fi fost normal pentru ei să-I ceară iertare. Nici unul nu a făcut-o.
Oricine privea chipul lui Isus vedea atâta dragoste şi bunătate, încât simţea că la Isus iertarea este evidentă. Dorinţa lui de a mă ierta este mult mai mare decât capacitatea mea de a cere iertare. Dorinţa Lui de a mă mântui este mult mai mare decât a mea. Dorinţa Lui de a mă duce în rai este mult mai mare decât a mea de a merge acolo. Nu trebuie să-l abordăm pe Isus cu cuvinte de apologie, ci doar să avem încredere în bunătatea Lui.
Mai este ceva care nu poate fi găsit în Noul Testament. Isus n-a refuzat invitaţia nimănui. A refuza o invitaţie ar fi ceva străin naturii Sale. Invită-l doar în casa şi în inima ta şi vei vedea. El acceptă invitaţiua chiar şi de la duşmanii cei mai înrăiţi. O va accepta cu siguranţă şi pe a ta.
Să fim atenţi la versetele care lipsesc din Biblie.
Meditaţia 19
Nu-L tulburaţi
Aşa cum moartea a fost o negrăită pătimire pentru Isus, şi naşterea trebuie să-i fi provocat mult chin. Este scris: S-a pogorât Duhul Sfânt (Fapte 10:44). O parte din sămânţă a căzut – spune Isus în pilda Semănătorului (Matei 13:4). Înainte de a se face grâu, ea trebuie să cadă din mâna semănătorului. Mai târziu, Isus lămureşte faptul că prin „pământ” se înţeleg diferitele tipuri şi calităţi ale oamenilor (Luca 8:12-15). Pentru fiecare, venirea pe pământ este o cădere. Acesta este semnul naşterii pentru fiecare om. Cu atât mai mult naşterea Fiului lui Dumnezeu este o coborâre, al cărei chin El a preferat să nu-l facă cunoscut. Adâncimea căderii Lui este arătată în faptul că El a venit în cel mai umil loc, într-o iesle.
Noi, creştinii, suntem atât de îndrăzneţi atunci când cântăm „Vino în inima mea”. Dar ce necazuri Îl aşteaptă aici! Mulţi credincioşi, văzând cât de mult Îl pot mâhni pe Domnul greşelile lor, repetă cuvintele spuse de Petru când s-a aruncat la picioarele lui Isus: Doamne, pleacă de la mine, că sunt un om păcătos! (Luca 5:8)
Sutaşul roman, în loc să-l invite pe Isus cum facem noi, I-a spus: Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu (Luca 7:6).
Acest sutaş a fost preţuit pentru credinţa lui care-l aşeza deasupra celorlalţi din Israel. Câtă deosebire faţă de obiceiul nostru de a-l tulbura pentru tot felul de fleacuri, nevoind niciodată să apelăm la un înger. Insistăm în a-L chema pe Stăpânul Însuşi pentru nevoile noastre şi cerem, ori de câte ori este posibine, semne vizibile.
Un suflet realmente iubitor este grijuliu în a nu-L deranja pe Cel Unic, Preaiubit. Cunosc cazul unei fete îndrăgostite de un tânăr despre care ştia că va avea o carieră strălucită. S-a gândit că, fiind sub nivelul lui, ea ar putea să-i prejudicieze imaginea în societate. El o iubea cu toată inima, dar ea l-a refuzat şi l-a determinat să se căsătorească cu o altă fată, mult mai potrivită stării lui sociale. Uneori iubirea cea mai mare se arată în renunţarea la iubit.
Venirea lui Isus pe pământ a fost o mare agonie pentru El. Venirea Lui pentru a vă împlini rugăciunile Îl tulbură. Atât de mulţi au fost vindecati de orbire printr-o simplă cerere şi apoi, cu ochii larg deschişi la ispitele lumeşti, au alergat după împlinirea poftelor, uitând cui datorează faptul că văd.
Creştinii renunţă la multe lucruri. Renunţaţi şi la nenumăratele voastre cereri. Daţi-I pace în orele în care vrea să fie singur.
Nu trebuie să-L tulburaţi nici atunci când sunteţi grozav de răniţi? Nu, căci ce faceţi dacă Hristos vă primeşte rugăciunea şi vă uşurează suferinţa? Nu ar fi aceasta o teribilă pierdere pentru voi?
Odată, în somn, un om a înghiţit un şarpe veninos care i s-a înfipt în gâtlej. S-a trezit în dureri grozave, fără a şti cauza. Un pădurar, om cu experienţă, ce trecea pe acolo, l-a bătut pe bietul om cu o sălbăticie de nedescris. În cele din urmă şarpele a fost vomitat şi alungat. Dacă cel în cauză i-ar fi cerut pădurarului săţl lase în pace, iar cerinţa i-ar fi fost ascultată, omul ar fi murit.
Nimeni dintre noi nu primeşte mai multe răni decât cele strict necesare: …până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi (Matei 10:30) Vieţile noastre sunt calculate dinainte.
Oare nu ştie Prietenul nostru din cer câte suferinţe trebuie să îndurăm? Nu-L tulburaţi pe Stăpân! El ştie.
Meditaţia 18
Un limbaj fără cuvântul „Cuvânt”
Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat prin poporul evreu. Acesta poate fi exprimat în orice limbă cu excepţia ebraicei. Poporul ales, depozitarul Cuvântului lui Dumnezeu, nu are un cuvânt anume pentru cuvânt. S-a folosit davar care înseamnă şi lucru.
Evanghelistul Ioan a scris în greacă, dar a gândit în ebraică. În limba sa naturală, prologulş la evanghelia lui s-ar citi: La început a fost davar, lucrul, şi lucrul a fost cu Dumnezeu şi davar era Dumnezeu.
A vorbi în cuvinte care nu au substanţă, în realitate însea,mnă a sporovăi, nu a vorbi. Nu puteţi înţelege Bibliua dacă o priviţi ca pe o simplă colecţie de cuvinte.
„Mamuncan”, una din cele mai importante cărţi ale budismului Zen (secolul 13) spune, ca şi cum ar fi însufleţită de duhul ebraic: Cuvintele nu exprimă lucruri; frazele nu exprimă mişcarea minţii. Cel care primeşte doar cuvinte este pierdut; a te opri la fraze înseamnă înseamnă a fi indus în eroare.
Cum Einstain a conectat spaţiul cu timpul şi a creat conceptul de „a patra dimensiune spaţiu-timp continuu”, evreii au conceput noţiunea unică de davar, lucrul-cuvânt cu două aspecte, unul verbal şi celălalt în realitatea fizică sau spirituală.
În ebraică nu s-ar fi putut spune Cuvântul tău este adevărul (Ioan 17:7). Trebuie să fi folosit aici davar, care este mai mult decât cuvânt. Cuvintele singure, chiar divine, nu sunt adevărul; ele pot fi o mască pentru cruzime, dispută şi lăcomieca şi sugerări ale sfinţeniei.
Davar-ul Tău, Cuvântul Tău – lucrul, în dublul său aspect, este Adevărul, aşa cum, după Einstein, evenimentele nu mai sunt plasate doar în spaţiu sau în timp. În schimb avem noţiunea de „interval” în fizică, noţiune care le cuprinde pe amandouă.
Sculptorul italian Tommasi a ornamentat un cimitir din Buenos Aires cu statui, fiecare reprezentând una din simfoniile lui Beethoven. Când un prieten mi-a cerut să i le descriu, n-am găsit cuvintele potrivite.
Beethoven a exprimat ceea ce a simţit în note care, cântate, dau sunete. Sculptorul a modelat în marmură ceea ce a simţit când a auzit muzica. M-am uitat la figurile din piatră. Dacă mi-aş pune propriile simţiri în cuvinte oare ce relaţie ar putea avea ele cu sumfoniile lui Beethoven?
Un orb a cerut odată unui prieten să-i descrie laptele. Prietenul a început cu: Laptele este alb. Orbul l-a oprit cu o a doua întrebare: Ce înseamnă alb? – Alb este culoarea lebedei, a fost răspunsul. Cum este lebăda? Explicaţia care a urmat: Este o pasăre cu gâtul îndoit. El a continuat să întrebe: Ce înseamnă îndoit? Prietenul a ridicat din sprincene şi a spus: Atinge-mi cotul şi acum vei înţelege ce am vrut să spun. Orbul a atins cotul prietenului său şi a exclamat: Acum ştiu cum e laptele.
Dacă Biblia e doar o acumulare de cuvinte, vom şti despre Dumnezeu doar atât cât a putut afla orbul despre lapte.
Prin cuvinte trebuie să ajungem la lucrul real, la Dumnezeu. Doar atunci vom fi iluminaţi.
Dumnezeu este un cuvânt rostit de români, un termen pentru a comunica despre o fiinţă misterioasă. Eu văd un obiect care în română se numeşte aspirator. El este folosit de către adulţi pentru îndepărtarea prafului. Copiii se uită la el ca la o jucărie. El poate avea şi alte întrebuinţări ca: stropit sau zugrăvit.
La oamenii care rămân în sfera cuvintelor, discuţiile nu duc nicăieri. Cuvintele sunt folositoare numai atunci când duc la davar, realitatea-cuvânt. Cu ce cuvinte L-am putea explica pe Dumnezeu? Să spun că este un rege? Acesta este un titlu pe care l-au avut mulţi oameni cumsecade, dar nu şi Irod, Nero, sau Henric al VIII-lea l-au prtat. Aş produce confuzie dacă L-aş numi Împărat? Să-L numesc Tată? Luther avea un tată foarte rigid şi se abţinea de a I se adresa lui Dumnezeu cu cuvintele rugăciunii domneşti. Chiar Dumnezeu este un cuvânt folosit nu numai pentru Creator, ci şi pentru fiinţe pline de cruzime ca Moloh şi Quetzalcoatl, care au cerut mii de sacrificii umane.
Trebuie să trecem de la cele ce sunt numai cuvinte la davar, lucrul real, pentru a-l înţelege pe Dumnezeu, nu numai Creatorul, dar şi Păstrătorul şi Nimicitorul.
Meditaţia 17
Eufemisme în Biblie
Unele torturi erau obscene. Dar odată eliberat, trebuia oare să spui ce s-a întâmplat?
Biblia evită consecvent menţionarea unei părţi esenţiale a vieţii, acel aspect supralicitat până la punctul de a ofensa, în limbajul curent. Cuvântul „sex” nu se întâlneşte niciodată în Biblie şi nici cuvinte legate de organe sau de actul sexual.
Cel din urmă este exprimat prin „a cunoaşte”: Adam a cunoscut-o pe nevastă-sa, Eva (Geneza 4:1). Pentru organul sexual feminin se foloseşte în mod obişnuit cuvântul „ruşinea” – boşet, sau uneori „buricul”. Tendinţa generală a stilului biblic este către eufemism. Aceasta nu se aplică doar subiectelor sexuale. În Faptele Apostolilor, găsim în mod repetat expresia că Isus a fost atârnat pe lemn (Fapte 5:30). Răstignirea evocă o imagine prea teribilă.
Scriptura evită, de asemenea, să spună povestea întreagă a unor acţiuni greşite. La Geneza 35:22 se folosesc litere cursive pentru ceea ce traducătorii au adăugat la textul original. În ebraică această frază rămâne incompletă: Ruben s-a culcat cu ţiitoarea tatălui său, Israel a aflat. Ne-am aştepta să ni se spună detaliile incestului şi ale teribilului conflict între tată şi fiu, care trebuie să fi avut loc ulterior. Însă masoreţii au lăsat un spaţiu în textul ebraic după cuvintele Israel a aflat, pentru a ne sugera că ce popate fi mai rău este mai bine să nu fie spus.
La Geneza 4:8, după cuvintele Vaiomer Cain – Şi cain a spus, masoreţii au lăsat alt spaţiu, cu un semn circular ce indică o omisiune intenţionată a ceva important. Atât textul samaritean al Genezei cât şi Septuaginta, prima traducere greacă, adaugă la acest punct ceea ce Cain a spus fratelui său: Hai să mergem pe câmp. Versiunea siriană este: Hai să mergem în pustie. Dar cunoaşterea continuării discuţiei între fraţi se pare că a fost păstrată oral. Targumul, o parafrază aramaică a textului, adaugă: Am crezut că lumea a fost făcută în îndurare, dar nu este condusă după faptele bune sau merite, nici nu există vreo judecată sau judecător şi nici nu va fi o viaţă viitoare sau răsplată sau pedeapsă. De ce este refuzată jertfa mea?
Ca fiind dată de Dumnezeu, Biblia preferă să treacă sub tăcere cuvintele lui Cain. Prin astfel de omisiuni suntem învăţaţi să nu reproducem sau să cităm cuvintele răufăcătorilor. Asemenea cuvinte sunt contagioase.
Biblia evită, de asemenea, folosirea epitetelor. Istoricul evreu Iosif Flavius, din secolul I a scris că Pilat era un ucigaş crud. Ştim din Talmud că marii preoţi din vremea lui Isus erau mai mult negustori, decât slujitori ai lui Dumnezeu, slugi ale Imperiului Roman, care au obţinut prin mită poziţiile înalte. Dar Biblia nu reproşează nimic vieţilor personale ale lui Caiafa şi Pilat. Ea relatează doar ce I-au făcut ei lui Isus. Evangheliştii nu au considerat de datoria lor să le denunţe public păcatele.
Ştim din izvoare istorice că vieţile întregii dinastii erau desfrânate. Ecangheliile povestesc doar un minim despre felul cum se purtau cu copiii din Betleem şi cu apostolii. Un păcat individual este menţionat doar pentru că a condus la moartea lui Ioan Botezătorul.
Noi, care ne bucurăm de orice păcat pe care-l descoperim la un adversar, trebuie să profităm şi să ne însuşim discreţia Bibliei, care recurge la eufemisme şi tăcere.
Meditaţia 16
Ceea ce e dincolo de Biblie
Biblia conţine ceea ce ne-a revelat Dumnezeu ţinând seama de condiţia şi capacitatea inimilor şi minţilor noastre.
Isus le-a spus ucenicilor: Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta (Ioan 16:12). Ne întrebăm ce ar fi spus dacă am fi fost capabili să primim toate cuvintele Sale.
Autorii biblici au lăsat multe lucruri interesante nespuse. Pavel se plânge că vremea îl împiedică să vorbească de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci (Evrei 11:3). O parte din timpul lui Pavel a fost absorbit de tot felul de fleacuri care au provocat atâtea certuri printre primii creştini.
Iuda a încercat să scrie despre cele mai importante subiecte ale „mântuirii de obşte” (Iuda v.3). Nu cunoaştem gândurile sale în materie, pentru că el trebuia, în schimb, să-i îndemne pe credincioşi să fie atenţi la oamenii fără Dumnezeu care ajunseseră la conducerea bisericii.
Autorii biblici trebuiau să-şi adapteze mesajele astfel încât să nu aducă prejudicii ascultătorilor. Prima predică creştină ţinută de Petru la Rusalii, Îl numeşte pe Isus om adeverit de Dumnezeu (Fapte 2:22), înălţat prin dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2:33). Petru nu spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Ar fi fost prea greu pentru evrei să accepte. Diplomaţia este un element al oricărei predici inteligente.
Trebuie să ajungem nu numai să înţelegem ceea ce spune pastorul, dar şi ceea ce ar fi putut spune, dacă am fi fost deschişi pentru întreg adevărul.
Când o statuie a preşedintelui Kruger a fost ridicată în Pretoria (Africa de Sud), soţia acestuia i-a cerut sculptorului să facă statuii o pălărie scobită, aşa încât acolo să se adune apă de la ploaie şi păsările să poată bea din ea. Cei familiarizaţi cu istoria Republicii Natal sunt inspiraţi să concureze cu acest mare om de stat în propriile lor fapte. Păsările iau din aceeaşi statuie doar câteva picături de apă.
Dacă rămânem păsărele în credinţă, vom ajunge să cunoaştem ceea ce autorii Bibliei nu puteau să spună contemporanilor lor. Râul vieţii ne va da mai mult decât câteva picături de apă. Dumnezeu ne trece prin închisoare pentru a ne da noi capacităţi de înţelegere.
Meditaţia 15
Timpul inexact al Bibliei
Pierdusem noţiunea timpului, nu ştiam ce oră şi ce zi era, celula mea solitară fiind subterană. Nu ştiam nici măcar dacă era primăvară sau vară. Pentru mine nu existau deosebiri între anotimpuri.
Autorii Bibliei ştiau că viaţa lor e veşnică. Timpul nu conta pentru ei, aşa încât erau inexacţi în datarea evenimentelor.
La Ioan 21_1 citim fraza: După aceea Isus s-a mai arătat. Ce înseamnă după aceea? Vei căuta în zadar. Capitolul trei de la Matei începe cu cuvintele: În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. În versetul precedent, Ioan şi Isus nu puteau avea mai mult de 2 sau 3 ani, astfel trei decenii trebuie să se fi scurs înainte ca Ioan să-şi înceapă lucrarea publică. Pentru evanghelist era tot în vremea aceea.
Atât Ioan cât şi Matei vorbeau despre nişte evenimente între care se scursese mult timp, ca şi cum acestea ar fi fost simultane. Înainte de Einstein acest lucru ar fi fost considerat ciudat. Acum ştim că afirmaţia referitoare la simultaneitatea a două evenimente capătă sens numai în relaţie cu locul în care se află observatorul. Ea aparţine părţii subiective a observaţiei noastre şi nu părţii obiective care face istoria.
Duhul suflă încotro vrea, spune Scriptura (Ioan 3:8). Vânt şi duh sunt acelaşi cuvânt în greacă. Mă pot plasa eu însumi, din punct de vedere spiritual, într-o astfel de poziţie, încât evenimentele, îndepărtate unele de altele în timp, să apară ca petrecându-se simultan? Este exact ceea ce fac unii americani, cărora le place să privească două sau trei programe TV în acelaşi timp.
Putea avea loc Predica lui Ioan Botezătorul în vremea aceea, adică în vremea copilăriei lui? În felul acesta a văzut Matei evenimentele. Cine sunt eu să-l acuz pe el de inexactitate?
Avem o făgăduinţă: Cere şi ţi se va da (Matei 7:7). Acest verset pare să contrazică o bună parte din experienţa noastră. Fiecare credincios ştie că sunt rugăciuni cu răspuns, dar şi unele rămase fără răspuns. Am cerut şi nu ni s-a dat. Dar cât timp a trecut de când am cerut?
Moise i-a cerut lui Dumnezeu: Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan. Domnul a răspuns: Destul! Nu-mi mai vorbi de lucrul acesta (Deuteronom 3: 25-26). Aici nu este exemplul unei rugăciuni fără răspuns, ci al unei rugăciuni refuzate în mod clar. Cum se potriveşte asta cu Cere şi ţi se va da?
Ceva mai târziu, peste vreo 3500 de ani, ca să folosim expresia biblică, în vremea aceea, Isus era pe muntele Tabor cu ucenicii săi şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie (Matei 17:3). Muntele Tabor este în Canaan, dincolo de Iordan, în Ţara Făgăduinţei. Şi astfel dorinţa lui Moise s-a împlinit în cele din urmă, însă cu o întârziere de câteva mii de ani. Nu prea mult pentru cineva a cărui viaţă este veşnică.
Avem înintea noastră nu o viaţă veşnică, ci vieţi veşnice. Ebraica nu are singular pentru viaţă. Majoritatea substantivelor ebraice care se termină cu im sunt la plural şi cuvântul biblic pentru viaţă este haiim . Vom avea mai multe vieţi şi ocazii. Am credinţa că toate rugăciunile vor avea un răspuns.
Viaţa veşnică este mai mult decât infinită. Kantor, un discipol evreu al lui Einstein, a conceput noţiunea de „transfinit”. Când duci o dreaptă nesfârşită într-o direcţie, dintr-un punct dat, valoarea ei matematică e infinită. Kantor numeşte aceasta „transfinit” şi foloseşte litera ebraică Aleph pentru simbolul lui matematic. Posibilităţile eternităţii sunt inepuizabile. Cereţi şi vi se va da. Nu întrebaţi când. Cerul este dincolo de timp.
Perioadele de timp, în general, nu sunt fapte fizice obiective, ci sunt dependente de observator. Timpul şi spaţiul sunt chiar prin natura lor reprezentări confuze ale singurului lucru real: intervalul în spaţiu-timp continuu. Hai să gândim biblic, în afara timpului!
Meditaţia 14
Cum să vă autoanalizaţi
Izolarea te ispiteşte la o nesfârşită meditaţie asupra trecutului tău. Pavel scrie: Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi (1 Corinteni, 11:28). Cum s-o faci? Nu e nici o indicaţie specifică în Biblie, dar experienţa creştină de sute de ani ne-a învăţat un lucru: să nu fii prea minuţios în autoanaliză. O gânganie care este analizată foarte minuţios în laborator, ajunge să moară de excesul expunerii.
Decât să examinezi detaliile propriei tale vieţi, mai bine încearcă să sondezi adâncimea credinţei tale în viaţa lui Isus, în moartea şi învierea lui.
Odată, cineva era foarte îngrijorat de starea sufletului său. Nicio predică din vreo carte religioasă nu-l putea satisface. Într-un târziu a aflat de existenţa unui pustnic vestit pentru înţelepciunea lui.
Omul a luat un cal şi a urcat călare muntele până la locul unde trăia înţeleptul. L-a găsit în meditaţie la intrarea în peşteră. Înţeleptul l-a întrebat ce doreşte. Caut mântuirea i-a spus omul. Înţeleptul a rămas tăcut o vreme. Apoi a spus: De ce nu cauţi mai bine un cal? Am un cal, răspunse omul. Întorcându-se spre peşteră, înţeleptul a spus doar atât: Aşa, deci.
Coborând călare de pe munte, omul s-a gândit şi s-a tot gândit la întâlnirea cu înţeleptul. Şi deodată s-a luminat: De ce să caute un cal? Avea unul şi era călare. Atunci de ce să caute mântuirea? Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său în lume pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Mântuită era, aşadar asigurată.
Un om călare nu e interesat să caute un cal, decât dacă cel pe care-l avea era istovit sau a murit. Mântuitorul nu oboseşte decât dacă omul fuge de mântuire, sau dacă el o refuză în mod conştient. Isus a venit să caute şi să salveze ce era pierdut. Noi nu trebuie să-l căutăm pe El. Dorinţa Lui de a ne duce în rai este mult mai mare decât a noastră de a fi iertaţi. Mântuirea nu trebuie căutată, ci doar acceptată. Când omul a ajuns în vale, înţelesese deja acest lucru.
Când mă apropii de Sfânta Cină, primul lucru la care trebuie să mă gândesc, când aud cuvintele acesta este sângele Meu care se varsă pentru voi spre iertarea păcatelor, este să-mi dau limpoede seama că-mi sunt adresate mie. Ştiu eu le fel de sigur ca un călăreţ care are un cal, că păcatele mele sunt iertate şi uitate. Dacă înţeleg acest lucru m-am autoanalizat bine şi sunt vrednic de Sfânta Cină.
Meditaţia 13
Două sensuri ale lui „Sabahtani”
Eloi, Eloi, lama sabahtani a fost strigătul lui Isus de pe cruce. Evanghelistul a tradus aceste cuvinte din aramaică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? (Marcu 15:34). Dar aceasta nu este singura traducere posibilă.
Sabahtani este parsoana I, timpul trecut de la meşabeah care înseamnă a abandona. Dar meşabeah înseamnă şi a slăvi. Este frecvent folosit în acest sens, chiar în rugăciunile ebraicei moderne, aşa încât cuvintele lui Isus puteau fi traduse: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, cât m-ai proslăvit! Acestea erau cuvintele cu care terapeuţii, o ramură a sectei esenienilor din vremea lui Isus, îşi încheiau rugăciunile. Era o exprimare a uimirii în faţa mulţimii harurilor primite.
În ultima seară Domnul S-a rugat: Proslăveşte pe Fiul Tău folosind probabil cuvântul aramaic meşabeah. Rezultatul aparent nu era proslăvirea, ci abandonarea de către cei mai mulţi din ucenicii Săi, biciuirea, batjocorirea, răstignirea şi părăsirea de către Dumnezeu. Oare în acest fel răspunde Tatăl ceresc rugăciunii?
Dar implorarea lui Isus din această seară poate să fi avut şi un sens tainic. Tată, a sosit ceasul! Planul nostru va fi împlinit. Părăseşte (şabeah) pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească (tot şabeah) îndurând toate cu răbdare şi dragoste. Astfel, patimile care au urmat sunt o împlinire a rugăciunii lui Isus.
La fel de ciudate pot părea vorbele lui Isus: M-ai părăsit, la timpul trecut. În timp ce El era părăsit atunci şi acolo – răstignirea era un eveniment al prezentului. Atunci de ce foloseşte Isus timpul trecut? În mod obişnuit, când cineva este bătut nu întreabă: De ce m-ai bătut, ci spune de ce mă baţi, folosind timpul prezent.
Unul din secretele puterii spirituale este de a trăi în afara timpului. O revoluţie actuală, cu toate ororile ei imediate, este greu de îndurat. Dar putem asculta cu uşurinţă informaţii despre Revoluţia Franceză şi ghilotina ei de acum 200 de ani. Dumnezeu şi Duhul trăiesc veşnic. Veşnicia nu este absenţa timpului, ci viaţă dincolo de timp. Tu poţi decide cum să priveşti un episod din viaţă, în prezent sau în trecut. Oricine retrăieşte amintiri din prezent ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut în prezent. Fenomenul poate fi şi invers. Puteţi transfera greutăţile de azi în trecut, prin aceasta făcându-vă capabili de a le privi cu seninătate. În felul acesta nu vă vor înfrânge. Numai aşa am putut rezista noi, cei din închisori.
Meditaţia 12
Dublul sens al cuvântului Netzah
Când am fost întemniţat mi-au dat douăzeci şi cinci de ani de închisoare, ceea ce era, practic, ca şi o întemniţare pe viaţă. În ziua în care mi s-a dat sentinţa, mi-au trecut prin minte următoarele gânduri: Cuvintele ebraice din Biblie au o mulţime de înţelesuri, dându-le un spectru asemenea curcubeului. Hai să analizăm două sensuri ale cuvântului netzah. Acest cuvânt poate însemna necontenit. De ce nu mai conteneşte suferinţa mea? întrabă Ieremia (15:18). Dar netzah mai înseamnă şi victorie (1 Cronici 29:11 şi Isaia 25:8). Astfel, ceea ce apare ca fiind o întrebare disperată, fără răspuns în Ieremia, ar putea fi tradusă: Ce-i cu suferinţa mea? Este spre împlinirea izbânzii.
Se spune că regele Solomon stătea odată pe malul mării, admirând steagurile mai multor ţări, arborate la navele ce treceau pe acolo. El l-a intrebat pe marele preot care stătea alături: Câte nave crezi că trec pe an prin apele noastre? Preotul a răspuns: Doar trei. Gândind că preotul e insolent, regele a răspuns indignat: Cum îndrăzneşti să dai un astfel de răspuns? Văd zeci de nave chiar în clipa asta. – O iluzie, a răspuns marele preot. În realitate, toate navele care navighează prin toate mările sunt doar trei: nava poftei după avere, nava poftei după faimă şi aceea a poftei după plăcere.
Acestea sunt cele trei forţe care mână pe oameni peste mări, orice nume ar lua o navă pentru scurtul ei timp.
Regele a cântărit acest răspuns câtva timp. În „Cântarea” lui el vorbise despre o a patra navă , una foarte mică, incapabilă să navigheze dincolo de mica mare a Galileii dar, în final, depăşindu-le pe toate celelelte.
Aceasta a fost nava lui Mesia, o navă dusă de jertfe Fiului lui Dumnezeu, de dragoste puternică, de dorinţa de a sluji. Ea navighează sfidând toate legile hidrodinamicii. Minunea facuta de Mesia atunci când, la porunca Lui a încetat furtuna, iar corabia a fost salvată, este un miracol mai mare decât se consideră în mod obişnuit. Marcu a scris că furtuna arunca valurile în corabie aşa că mai că se umplea corabia. (Marcu 4:37)
Orice vas plin cu apă se scufundă, fie că e furtună sau nu. Dar acest vas, corabia lui Isus, nu s-a scufundat nici măcar când apele păcatelor, ale dezbinărilor, ale ereziilor şi ale persecuţiilor au umplut-o până la refuz. Ea înaintează spre izbândă. Necontenita (netzah) suferinţă este doar umbra lui netzah, izbânda spre care navighează.
Meditaţia 11
Oricine ar considera de prost gust să discu6te public, după nuntă, problema virginităţii soţiei sale, totuşi această indecenţă este comisă astăzi de foarte multe persoane care pun la îndoială faptul că Maria a fost într-adevăr fecioară când l-a născut pe Isus.
În multe cercuri se contestă profeţia lui Isaia asupra naşterii din fecioară. Se argumentează că în cuvintele sale (7:14) De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn:”Iată, fecioara va rămâne însărcinată”, expresia ebraică almah nu înseamnă în mod obligatoriu fecioară. Ar putea de asemenea să însemne tânără femeie.
Ca alte substantive în ebraică, cuvântul fecioară are două forme. Elem, forma masculină, este întotdeauna folosită pentru un băiat foarte tânăr, care nu a cunoscut încă o femeie, ca David când l-a ucis pe Goliat (1 Samuel 17:56). În acest pasaj versiunea autorizată traduce elem prin adolescent. Cuvântul revine în 1 Samuel 20:35 referitor la un băieţel care îl însoţeşte pe Ionatan.
De vreme ce elem, în forma masculină, indică în mod sigur un băiat virgin, de ce nu ar avea atunci şi forma feminină , almah, acelaşi sens?
Desigur, evanghelistul Matei ştia mai bine ebraica decât profesorii de teologie moderni, iar traducerea lui în profeţia lui Isaia a fost: Fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu… (1:23). În ceea ce mă priveşte, eu cred în naşterea din fecioară a lui Isus, chiar dacă nu ar fi scris în Biblie.
Noi, oamenii, avem cu toţii caractere cu trăsături care contrazic. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce moştenim de la părinţii noştri trăsături care provin din două surse divergente şi adesea contradictorii? Isus, în schimb, este Unul. El nu este scindat de antagonisme interioare. Moştenirea Lui are o singură sursă.
Vă puteţi baza pe Biblie. Maria era fecioară când l-a conceput pe Isus. Acela care a păstrat-o fecioară şi sfântă prin harul Lui, va veghea, de asemenea, ca voi să vă prezenteţi în faţa Lui cu o puritate feciorelnică.
Meditaţia 10
Cuvinte de neînţeles
În original, Biblia conţine cuvinte pe care nu le cunoaştem, de exemplu eşpar, în 2 Samuel 6:19 şi 1 Cronici 16:3. El este tradus prin „carne”, dar pune ghilimelele pentru a atrage atenţia că acest sens este nesigur. Unii comentatori evrei îl traduc prin prăjitură cu stafide.
Nimeni nu este sigur de înţelesul cuvintelor selah şi miktam care sunt frecvent întâlnite în Psalmi. Renumitul traducător Raşi spune că selah înseamnă etern. Ybn Ezra crede că este un semn muzical. Septuaginta traduce selah prin pauză.
Miktaim apare la începutul Psalmilor 16, 56, 57, 58, 59 şi 60. În midraş, un comentariu evreiesc al Bibliei, se spune că David era smerit (makh) şi neprihănit (tam), deci miktam. Raşi că este, ca şi selah, indicaţia unei melodii. Ybn Ezra şi Luther derivă cuvântul de la ketem – aur. O notă din versiunea autorizată engleză a Bibliei numeşte Psalmul 16 – Psalmul de aur. Alţii consideră cuvântul babilonian kafamu ca izvor al lui miktam şi traduc un psalm al mântuirii. Toate acestea sunt presupuneri.
Cuvântul grecesc spiusion, care apare în rugăciunea domnească (Matei 6:11) nu se întâlneşte nicăieri altundeva în literatura greacă. Traducerea de toate zilele din expresia cea de toate zilele este arbitrară. Ieronim a folosit expresia pâinea noastră cea duhovnicească.
Sunt multe alte cuvinte al căror înţeles rămâne tainic. O posibilitate este aceea de a nu atribui nici un sens unor astfel de cuvinte. Nicăieri în Biblie nu se afirmă că tot ce este scris în ea trebuie să aibă înţeles.
„Mumonkan”, o carte fundamentală a Zenului budist din secolul al 12-lea, spunea că lipsa de sens este sensul expresiei „a urma calea”.
Textul ebraic al Bibliei are notaţii muzicale. Vechiul testament este un cântecîn care unele sunete sunt aici pentru frumuseţea lor muzicală, fără vreun sens, la fel cu tra-la-la din cântecele populare ale natiunilor moderne.
Întreaga Biblie este o simfonie inimitabilă. Nu numai sensul frazelor, dar chiar şi sunetul lor poate duce sufletul la extaz.
Să dăm doar un exemplu: Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet (Fapte 4:32). Este desigur un gând adânc, dar în greacă este şi o frază muzicală minunată, o rimă: Kardia kai psyhe mia. Litere, silabe şi cuvinte întregi au fost scrise în Biblie numai pentru splendoarea sunetului. Oricine are ureche muzicală le va gusta. Ele nu pot fi traduse.
Luther a numit raţiunea noastră o fiară, din cauza tendinţei de a se amesteca în subiectele religioase. Mintea raţională caută sens şi logică în orice, inclusiv în Biblie. Dar de ce trebuie să fie limitată mereu Biblia la a avea sens pentru raţiune? Ea vorbeşte sufletului, în primul rând.
Kruger, preşedintele Republicii Natal (Africa de sud), s-a dus la vânătoare, lăsându-şi acasă soţia şi copilul, amândoi bolnavi. La întoarcere şi-a auzit soţia cântând, ceea ce nu-i stătes în obicei. A intrat în casă şi a văzut-o lungită în pat, ţinându-şi copilul mort în braţe. Nu după mult timp a murit şi ea. Părăsind tot, Kruger a hoinărit pe câmpii şi prin păduri încercând să găsească un sens vieţii şi dragostei, care ne uneşte un timp, pentru ca moartea să ne despartă iarăşi. Prietenii lui, alarmaţi, l-au căutat zile în şir şi, în cele din urmă, l-au găsit flămând, cântând, şi cu o pace adâncă în inimă. Nu găsise sensul lucrurilor, dar renunţase la a mai căuta.
De ce trebuie să aplicăm logica şi judecata în orice? De ce să nu căutăm, mai curând o melodie, cum face privighetoarea, fără a construi fraze care n-au nici un înţeles?
În această muzică trebuie găsit sensul adânc al Bibliei, în care inima cântă, uneori în cuvinte de neînţeles, despre căile ascunse ale lui Dumnezeu.
Gândind astfel, nu m-am sinchisit când vorbirea mea a devenit confuză, din cauza împrejurărilor în care am fost arestat.
Meditaţia 9
Modul de a respira
Noii prizonieri veniţi în închisoare ne întrebau: Cum să rezistăm torturii? Printre alte sfaturi le spuneam: Respiraţi adânc, ritmic.
Pavel scrie: Să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31) Aceasta înseamnă un mod de a respira.
Viaţa omenirii a început când Dumnezeu a suflat Duhul vieţii peste Adam (Geneza 2:7). În ce ritm şi în ce fel o fi suflat Dumnezeu?
Biblia vorbeşte despre mai multe feluri de respiraţie. Păcătosul este comparat cu o măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii (Ieremia 2:24) şi Ieremia vorbeşte despre bărbaţi ca despre nişte cai bine hrăniţi care nechează după nevasta aproapelui său (Ieremia 5:8).
Persecutorul Saul din Tars este descris ca suflând ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. Isus Însuşi avea o respiraţie aparte: El a suflat peste apostolii Săi şi ei au primit Duhul Sfânt (Ioan 20:22).
Preoţii ortodocşi mai suflă încă asupra oamenilor, ca parte a ritualului baptismal. În ce fel respiraţi voi? Suflaţi mânie, poftă? Sau aveţi o suflare liniştită, majestuoasă, senină, aceea a omului care nu are nici un ataşament sau repulsie faţă de lume şi care nu este tulburat de ea. O astfel de respiraţie trebuie să practicăm.
Exerciţiile de yoga pot fi folositoare, dar nu rezolvă problemele. Poţi practica yoga dimineaţa, şi să nechezi sau să sufli mânie după-amiaza. Trebuie să practici respiraţia spre slava lui Dumnezeu, în momentele celor mai mari ispite. Când alţii strigă la voi sau vă torturează, când sunteţi în pericol sau chemaţi spre păcat, liniştiţi-vă şi începeţi să respiraţi într-un mod sfânt: adânc, uniform, ritmic. Aceasta vă va ajuta să fiţi victorioşi.
Limbajul Bibliei ne invată să fim atenţi la felul nostru de a respira. În ebraică – Ketsar af – respiraţie tăiată este expresia pentru nerăbdător; ereh apaim – cu respiraţie îndelungată – înseamnă răbdător, senin. Stările sufletelor noastre sunt conectate cu respiraţia. Când respirăm profund, timp de zece minute, în ritm egal, gândind tot timpul acum inspir, acum expir, atunci mânia devine imposibilă. Cineva, care doreşte să devină mânios, să respire în sens opus procedeului natural.
Faceţi totul spre slava lui Dumnezeu! Chiar felul în care respiraţi este cunoscut de CEl Atotputernic. Copacii respiră rar şi trăiesc mult; insectele, dimpotrivă.
Meditaţia 8
Cuvinte masculine şi feminine
Timp de mai mulţi ani nu am văzut vreo fată sau vreo femeie. Aceasta mi-a sporit curiozitatea privitoare la caracteristicile femininului.
Asemenea majorităţii limbilor, ebraica are substantive masculine şi feminine. Engleza, care are acelaşi articol pentru toate substantivele, este o excepţie în familia limbilor.
În germană masă este masculin şi are articolul der, lampă este feminin şi are artcolul die, pâine este neutru şi are articolul das. Adjectivele şi verbele iau şi ele diferite forme în funcţie de genul substantivului. Acest lucru este valabil atât în limbile latine cât şi în cele slave.
Ebraica nu are numai substantive masculine şi feminine, ci şi forme masculine şi feminine pentru acelaşi substantiv. De exemplu navă este ani la masculin şi anijah la feminin. Şir şi şirah sunt forma masculină, respectiv feminină, a cuvântului cântec. Erets şi artsah sunt cele două forme pentru pământ, aşam şi aşmah pentru jertfă.
Forma masculină şi feminină reprezintă aspectul activ sau pasiv al substantivului în cauză, iar folosirea lor poate afecta sensul iniţial al multor pasaje din Biblie.
Ioan, scriind în limba greacă, consideră vinul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:9) ca nefiind atât de crud, cum ar putea să pară. Conform regulilor gramaticii greceşti, trebuia să se folosească genul masculin pentru substantivul vin, dar el sfidează gramatica şi pune adjectivul la feminin pentru a arăta că la Dumnezeu chiar mânia este blândă.
Sufixul ah în ebraică, de obicei, indică femininul. Numele femeilor sfârşesc adesea prin ah, ca de exemplu Batşebah, Dalilah sau Sarah. Însă această terminaţie mai indică şi direcţia, în sensul că genul limbii ebraice arată tendinţa obiectelor spre feminin, forma pasivă sau supusă. Ele încep toate prin a-şi afirma independenţa, dar în final toate vor fi supuse voinţei lui Dumnezeu.
Ruah, cuvântul ebraic pentru duh, este feminin. În Geneza 1:2: şi Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor, verbul „plutea” ia de asemenea formă feminină. Astfel, o traducere exactă a acestor cuvinte, o redare, care să reproducă ce simte un evreu la citirea lor ar fi: Duhul feminin plutea într-un chip femeiesc pe deasupra apelor.
Numele frecvent al lui Dumnezeu din Biblie, în ebraică, Adonai Sabaoth, nu înseamnă numai Domnul Oştirilor, ci tradus exact Domnul Oştirilor femeieşti, ca Amazoanele. Atât bărbaţii cît şi femeile creştine, toţi cei ce cred, sunt mirese ale lui Hristos şi războinici cu caracteristici feminine. Direcţia noastră a tuturor trebuie să fie spre dobândirea mai multor caracteristici feminine: blândeţe, linişte, supunere, acceptare pasivă a tot ce hotărăşte Mirele.
Biologii au descoperit că toţi embrionii sunt creaţi feminin. Mai târziu cromozomul Y trimite un curent de hormoni masculini peste unii embrioni, transformându-i în masculini. Cromozomul Y face acest lucru prin producerea unui antigen H-Y, o substanţă aflată în celulele tuturor bărbaţilor, dar nu şi în ale femeilor.
La început orice embrion este feminin. Prin devenirea mireselor lui Hristos, prin punerea noastră în poziţie feminină faţă de El, ne întoarcem la starea noastră originară, la scopoul pentru care am fost creaţi, acela de a fi miresele lui Hristos. Un bărbat, odată cu convertirea, devine şi El mireasă a lui Hristos, nu mire.
Meditaţia 7
Cineva lipseşte în genealogia lui Isus
Cine poate crede că Biblia este infailibilă? m-a întrebat odată un pastor. Pot să-ţi arăt cel puţin o frază care este neadevărată. La Matei 1:17, unde găsim afirmaţia că au fost patruzeci şi două de generaţii de la Avraam la Hristos. Dar sunt mai multe în genealogia lui Luca 3 şi în cele ale Vechiului Testament.
Există un aspect şi mai ciudat în genealogia lui Matei. El a fost vameş şi ştia să socotească fără greşeală. Deşi pretinde că dă numele a patruzeci şi două de generaţii, dacă verifici, găseşti că dă numai 41 de nume.
Nu este uşor vizibil faptul că lipseşte o persoană. Atenţie la versetele 11 şi 12 din Matei 1, care arată că unul şi acelaşi Ieconia este numărat de două ori.
Genealogia este împărţită în trei grupe de strămoşi, fiecare grup format din paisprezece persoane, dar ultima persoană a celui de-al doilea grup este şi prima persoană a celui de-al treilea grup.
Un nume este lipsă în această listă: al tău. Isus trebuie să fie conceput în tine întocmai cum a fost conceput în pântecele fecioarei Maria.
Isus a spus: Căci oricine face voia Tatălui Meu, care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră… Până la acest punct, cuvintele Lui sunt uşor de înţeles. Fiecare credincios poate să-i fie frate mai mic sau soră. Dar El oferă şi altă posibilitate: El spune … şi mamă. (Matei 12:50)
Noi putem să-I fim mamă în măsura în care Isus Se naşte în noi. Relaţia Lui cu noi poate fi şi aceea dintre mamă şi fiu. Noi putem avea o atitudine maternă faţă de El.
Orice dragoste conţine un element de interes peresonal. Îl iubeşti pe tata – îţi dă bani de buzunar, o iubeşti pe mama – îţi dă bomboane. Fraţii şi surorile tale sunt tovarăşii tăi de joacă. Numai dragostea maternă este complet dezinteresată, neegoistă. Ştiu despre o mamă care a fost ucisă cu toporul de către fiul ei şi care, înainte de a muri, l-a întrebat dacă nu cumva s-a rănit el.
Dragostea unei mame există fără a cere vreo recompensă. Atitudinea ta faţă de Isus poate fi maternă. Atunci tu vei fi cea de-a patruzeci şi doua generaţie, veriga care lipseşte din genealogia Lui.
Textul lui Matei n-a fost conceput ca o simplă istorie; n-a fost scris nici ca să dea cifre cu o precizie matematică, ci mai degrabă cifre cu înţelesuri simbolice.
Atât Matei cât şi Luca dau un multiplu de şapte ca număr al strămoşilor lui Isus; patruzeci şi doi în primul caz, şaptezeci şi şapte în celălalt. În Biblie şapte este un număr sfânt, dar aceasta este o temă ce va fi abordată în altă meditaţie.
Nu-i adevărat că o încoronare oferă o împărăţie, dar ea este un simbol al ofertei acesteia. Tot aşa, generaţiile de la Adam la Isus nu au fost cu adevărat patruzeci şi două. Matei însuşi dă numai patruzeci şi unu de nume. Dar genealogia aceasta conţine un mesaj spiritual. Ceva poate fi adevărat, fără a corespunde în fapt.
Deci noi Îi putem fi lui Isus mame iubitoare.
Meditaţia 6
Ce este al Cezarului?
Mulţi creştini s-au supus unor oameni ca Hitler, Stalin, Mao şi mulţi dictatori albi, negri ori galbeni. Mulţi au făcut-o cu intenţii bune, ghidaţi de cuvintele Domnului: Daţi Cezarului ce este al Cezarului (Matei 22:21).
Însă cuvintele au fost prost înţelese. Isus nu şi-a sfătuit ucenicii să dea ceva Cezarului. Cuvintele Lui se adresează fariseilor.
Oare ordinul dat unui soldat german are vreo valoare pentru cel britanic? Fariseii şi ucenicii lui Isus erau la antipozi unii faţă de alţii; cuvintele erau adresate detractorilor lui Isus, nu prietenilor.
Isus nu avea niciun bănuţ la El, I-au dat un ban. Vrăjmaşii lui Isus au fost prinşi în sistemul monetar al Cezarului, în timp ce ucenicii lui Isus nu aveau nimic.
Biblia evreilor nici măcar nu conţine verbul a avea. Creştinii consideră averile ca fiind ceva rău, ei fiind doar administratorii avutului lui Dumnezeu. Neposedând nimic, creştinul nu poate datora ceva Cezarului.
Cine a fost totuşi Cezar? Un cuceritor străin care a ocupat Palestina şi nu a contribuit cu nimic la bunăstarea ei. Nu a sădit un copac, nu a construit o şosea, nici măcar nu a vizitat ţara. Însă a stabilit impozite pentru a-i mulge pe cei bogaţi şi a măcelărit pe oricine încerca să se opună edictelor sale.
Nimic din Palestina nu aparţinea Cezarului. Dacă i-ai spune unui român, unui ceh, unui ungur sau unui polonez: Dă sovieticilor ceea ce este al lor, te-ar înţelege pe loc. Nimic nu le aparţine. Aceste cuvinte pot însemna doar: Dă-le o cizmă în spate şi trimite-i să-şi facă bagajele.
Acesta a fost şi sensul cuvintelor lui Isus. Dacă fariseii erau atât de convinşi că slujeau lui Dumnezeu, de ce minţile lor erau preocupate de lucruri care nu sunt dumnezeieşti? Isus le spunea: Faceţi ambele lucruri: slujiţi unei tiranii şi lui Dumnezeu deodată. El ştia că în curând aceştia îşi vor da seama că aceste lucruri sunt incompatibile.
Trebuie să alegi între a fi aghotantul lui Cezar şi un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, care stă în faţa unui împărat fără Dumnezeu, ca Irod, şi care-i spune în faţă: Ceea ce faci este nelegiuit.
Aceasta este atitudinea care l-a costat capul, pe Ioan Botezătorul.
Interpretarea cuvintelor lui Isus, ca fiind un îndemn la supunere faţă de despoţi este greşită. Interpretarea mea proprie este de fapt contrariul. Aşa cum sufletul este mai presus decât trupul, tot aşa demnitatea sacerdotală depăşeşte şi are chemarea să povăţuiască pe cea a statului; cerescul are ascendent asupra pământescului.
Este de datoria autorităţilor să asculte de conducătorii Bisericii, şi nu invers.
Meditaţia 5
Minciuna şi personalităţile biblice
Nu puteam spune anchetatorilor comunişti adevărul întreg asupra activităţii bisericii noastre. Dacă ar fi fost să dăm răspunsuri sincere tuturor întrebărilor lor, ar fi urmat multe alte arestări.
Ne-o amintim pe Rebeca, cea care a recurs la o viclenie imorală pentru a-i obţine lui Iacov binecuvântarea de întâi născut, care i se cuvenea, de fapt, lui Esau (Geneza 27).
Valoarea etică a unei accţiuni este judecată nu doar prin faptul că răspunde anumitor reguli morale, ci şi prin roadele de lungă durată. Dacă Rebeca n-ar fi făcut acest lucru, Isaac i-ar fi dat binecuvântarea lui Esau. Atunci descendenţii lui Esau ar fi fost poporul ales, în locul evreilor. Poate vreun sălbatic ar fi pretins atunci să devină mântuitorul lumii şi poate alţi sălbatici ar fi fost profeţi.
Ce catastrofă ar fi fost dacă Rebeca şi Iacov nu ar fi uneltit şi minţit în acea împrejurare! Comportamentul lor era prevăzut în planul lui Dumnezeu. Văzul lui Isaac slăbise într-atât, încât Iacov să poată fi confundat cu Esau şi să primească binecuvântarea.
Desigur, să faci o asemenea accţiune, chiar în împrejurări excepţionale, este o alegere periculoasă. Alţii îşi vor justifica înşelătoriile egoiste dând ca exemplu ce ai făcut tu din nişte raţiuni sfinte.
Midraşul spune: Iacov a luat pe Rahela, dar în noaptea nunţii, Laban, tatăl fetei, i-a strecurat-o pe Lea, o fată pe care Iacov n-o plăcea (Geneza 29:23-25). Dimineaţa a văzut că a fost înşelat şi i-a spus Leii: „Noaptea te-am strigat Rahela şi tu ai răspuns. De ce m-ai înşelat?”
„Tatăl tău ţi-a spus Esau, iar tu spuneai că eşti fratele tău. Ţi-ai înşelat tatăl. Nici un învăţător nu e lipsit de ucenici; eu am învăţat de la tine”.
Trebuie să fim atenţila acest fel de pericol, dar creştinii nu pot totuşi să se lipsească de înţelepciunea şarpelui. Poate un creştin să fie un inspector de poliţie, un agent secret, un diplomat sau un ofiţer de război, fără a recurge la viclenii?
Cum ar putea Biserica Subterană să subziste în ţări unde sunt persecuţii, dacă nu ar urma exemplul Rebecăi? Astfel de strategii sunt şocante pentru că ele sunt excepţia de la regula creştină a adevărului total.
Cuvintele sunt spuse şi în alte scopuri, nu numai ca să comunice adevărul. Uneori ele folosesc ca autoapărare, precum cuvintele lui Pavel: … fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinţilor noştri (Fapte 28:17).
În 1 Tesaloniceni 2:14-16, Pavel a izbucnit împotriva Evreilor şi a făcut mai mult decât să treacă peste obiceiurile lor. El anulase o parte esenţială a legii evreieşti atunci când a declarat circumcizia fără vreo valoare. Dar acum era în pericol de moarte. În astfel de cazuri, în momente de criză, cuvintele trebuie să fie slujitorii altui stăpân decât cel al adevărului.
Iosif din vechiul testament a spus: Am fost luat cu sila din ţara evreilor. (Geneza 40:15). Nu aşa s-au petrecut faptele, dar noi putem aprecia dorinţa lui de a acoperi păcatul fraţilor săi, care l-au vândut ca sclav.
Trebuie să avem în vedere multiplele faţete ale vieţii omeneşti, atunci când judecăm morala, atât a personalităţilor biblice, cât şi a semenilor noştri.
Meditaţia 4
Atitudinea corectă faţă de sărăcie
Lăcomia noastră, iubirea de bani, ne aduce atât sărăcie cât şi nefericire. Atitudinea corectă a unui bun creştin faţă de un sărac nu este aceea de milă, ci mai repede de invidie sau concurenţă.
Deşi poţi avea mai multă pâine decât fratele tău şi unt şi brânză pe pâine, omul nu va trăi numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Luca 4:4). Săracul are un privilegiu pe care tu nu-l ai. Isus a fost trimis să vestească evanghelia săracilor, numai un sărac poate primi pe deplin mesajul. Bogătaşii aud doar Evanghelia diluată, predicată de pastori care n-au fost înfometaţi sau n-au postit niciodată, care sunt bogaţi sau doresc să fie.
Astfel de pastori nu doresc să-şi piardă contribuabilii bogaţi şi le predică din Evanghelie doar atât cât să nu îi ofenseze. Ei nu le vor spune niciodată enoriaşilor bogaţi că au tot atâtea şanse să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu câte are o cămilă să treacă prin urechile acului, cu alte cuvinte, că toată religia lor este zadarnică.
Repet întrebarea pusă le meditaţia precedentă: Oare nu trebuie să-i ajutăm pe săraci? Sigur că trebuie să-i ajutăm, dar cu o conditie: să nu le răpim sărăcia anterioară. Calea de a-i ajuta pe săraci este de a urma exemplul lui Isus şi de a deveni săraci ca şi ei.
Citim în cartea evreilor „Sehem ha tov” cum rabinului Haryim Auerbach de Launtzitz i s-a adresat un cizmar care nu avea lemne să-şi încăşzească încăperea în care stăteau soţia şi copilul lui nou născut. Rabinul l-a trezit imediat pe un alt vecin avut. Bogatul l-a invitat să intre, dar rabinul a preferat să-i vorbească de afară. Era foarte rece şi bogatul a trebuit să stea să tremure afară şi să vorbească mult timp cu rabinul. La sfârşit, rabinul a amintit plângerea cizmarului şi a spus: Acum, că ai simţit tu însuţi ce înseamnă să-ţi fie frig, vei şti ce ai de făcut. Bogatul a dus lemne familiei cizmarului, cărându-le el însuşi, cu o roabă. Cine n-a simţit laţul în jurul gâtului nu poate înţelege situaţia cuiva care este în pericol de moarte.
Nici o avere sau vreun milionar filantrop nu pot înlocui faptele caritabile făcute demult, de către călugării şi călugăriţele cu vocaţia sărăciei. Aceşti oameni, unii dintre ei foşti membri ai claselor avute, au întreţinut săraci în spitale, au făcut cămine pentru bătrâni şi orfelinate. Ei au coborât în realitate şi în duh la nivelul celor pe care s-au străduit să-i ajute, căci, cu adevărat, şi-au iubit semenii ca pe ei înşişi.
Asumându-şi propria sărăcie, ei îi puteau aprecia valoarea. Bătrânii, infirmii şi săracii au fost ajutaţi nu numai cu pâine, ci şi să vadă în sărăcie un privilegiu, iar nu un handicap.
În Statele Unite şi în alte ţări, există foarte multe programe pentru săraci care nu funcţionează. Programul lui Francesco d’Assisi a funcţionat. El a devenit sărac şi i-a determinat pe mulţi săraci să-şi cheltuiască banii, nu prin impozite, greu suportabile, ci dăruind din dragoste.
Sunt diverse modalităţi de a da ajutor. Am citit că locuitorii din coloniile portugheze, când erau bolnavi, treceau pe lângă multe spitale de stat şi mergeau mai departe, oprindu-se la mulţi kilometri distanţă, într-un spital creştin. Când au fost întrebaţi de ce procedează astfel, căci spitalele de stat ofereau dotare şi tratamente ca şi cele creştine, localnicii au răspuns: Da, tratamentuleste acelaşi, dar mâinile nu sunt aceleaşi. Numai mâna goală poate să mângâie.
Nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22:22) De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă (Evrei 13:12).
Isus dorea să ajungă la Golgota pentru a împlini salvarea omenirii. Dar, în acele zile, fiecare, călăi şi victime, erau opriţi la poartă pentru a răspunde întrebărilor, pentru a-şi arăta actele. Şi eu am văzut că nu este uşor să treci de poarta unei închisori, nici măcar pentru execuţie. Călăul bate la poartă, garda priveşte suspicioasă prin gaura cheii, apoi verifică ordinul. Aşa era şi înainte.
Este scris în Proverbe 22:22: Nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă. Cei care-i aparţin lui Isus sunt fericiţi să sufere pentru El. Nu-i opriţi din nou la poartă să-i întrebaţi, să le încetiniţi marşul eroic spre sacrificiul de sine, oferindu-le iertarea sau punându-le cine ştie ce condiţii. Procedând astfel îi faceţi să sufere mai departe pe nenorociţii a căror slavă stă în suferinţa lor pentru Hristos.
Un creştin trebuie să se comporte astfel încât copiii săi să poată spune plini de bucurie, asemenea lui Iacov: Dumnezeul tatălui meu. Iacov avea străbuni cu care se putea mândri. Avraam părăsise leagănul de civilizaţie din cetatea Ur a Caldeii, pentru a trăi ca un străin pe un pământ sterp, tocmaipentru a fi liber să-L adore pe Dumnezeu, pe care-L cunoştea bine. Isaac a fost gata, de copil, să-L preamărească pe Dumnezeu prin moartea sa. Astfel de oameni nu ar trebui să fie lipsiţi de necazurile lor care le asigură gloria veşnică.
Necazul are problemele lui. Adesea eşti copleşit de disperare. Dumnezeu pare să-Şi fi întors faţa de la tine. Dar apoi îţi dai seama că a fost d
Meditaţia 3
Să respectăm sărăcia
În închisoare am ajuns la cea mai de jos treaptă a sărăciei. Nu mai aveam nimic, ceea ce mă făcea să privesc într-o lumină nouă acest verset: Nu despuia pe sărac pentru că este sărac, şi nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22.22)
Nu-i fura săracului unica lui avere, acest giuvaier de preţ care este sărăcia. Francesco d’Assisi vorbea despre „sorella poverta” (sora sărăcie.
Asceţii şi sfinţii din toate timpurile au abandonat bucuriile lumeşti pentru acest prieten de valoare. Moise a preferat viaţa săracă a unui păstor, poziţiei de nepot al faraonului.
Budha a părăsit palatele tatălui său pentru a afla seninătatea, pe care numai sărăcia goală o poate da. Hristos, Domnul cerurilor, a ales naşterea într-un staul şi viaţa de dulgher printre oamenii sărmani, iar moartea şi-a aflat-o printre tâlhari, răstignit pe o cruce. El a spus:”Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră! (Luca 6:20).
Cu ce drept pot eu lua sursa binecuvântării unui om? Dacă îi iau sărăcia îi iau Împărăţia Cerurilor. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, dacă bogatul din pildă (Luca 16: 19-31)ar fi fost ceea ce se numeşte în mod obişnuit „bun la inimă” şi şi-ar fi împărţit cu săracu Lazăr hainele scumpe şi l-ar fi invitat zilnic pe acesta la mesele lui copioase. L-ar fi chemat pe Lazar în iadul viitor.
Sărăcia este o poartă a Împărăţiei Cerurilor.
Urâtul stadiu embrionar în care arătăm ca nişte broaşte şi ca nişte maimuţe este prologul omenirii. Dacă distrugi o omidă pebntru că este un vierme respingător, distrugi viitorul fluture. Să-i iei unui om sărăcia înseamnă să-i iei izvorul fericirii veşnice.
Oare nu trebuie să-l ajutăm pe sărac?
Sigur că trebuie să-l ajutăm, dar prin a-i împărtăşi sărăcia, prin a-i demonstra că nu suntem indiferenţi la starea lui înaltă. Maica Tereza din Calcutta a dat în acest sens un exemplu. Împărtăşind experienţa sărăciei, unui sărac i se dă simţul demnităţii în faţa lui Dumnezeu şi a altor oameni, în timp ce, dacă îi arunci câţiva bănuţi, îl jigneşti.
În mod obişnuit, noi confundăm ceea ce este neplăcut cu ceea ce este rău. Sărăcia este neplăcută, dar este o încercare divină a iubirii creştine. Ce fată nu este tentretă să admire un tânăr chipeş care-i oferă inele, brăţări, automobile şi castele? Ar alege ea să trăiască alături de acelaşi tânăr într-o cocioabă?
Era uşor pentru Iov să-L iubească pe Dumnezeu având o familie, având vite şi aur. Dar ce fel de dragoste era aceasta? Trebuie să vină o încercare pentru a întări credinţa lui Iov.
Înainte de a fi închis, situaţia mea socială şi materială era foarte confortabilă. În momente de autoanaliză mă întrebam dacă realmente Îl iubeam pe Dumnezeu, sau mai curând multiplele daruri, atât din afara cât şi din interiorul meu, cu care El m-a înzestrat, îmi determinau sentimentul.
Apoi, în singurătate, foame şi frig, chiar fără ghete, puteam într-adevăr să verific dacă Îl iubeam pe Dumnezeu, sau numai ceea ce-mi dăruise. Cât de fericit am fost să descopăr cum îmi curgeau de pe buze imnuri de laudă în aceste împrejurări! Credinţa mea a fost încercată.
Creştinii nu se tem de foame şi nu l-ar lipsi pe sărac de această experienţă. Căci Isus îi spune chiar şi bogatului, care este obişnuit cu icre negre şi alte delicatese: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi (Ioan 4:32).
Îngerul Rafael i-a spus lui Tobie în cartea apocrifă cu acelaşi nume (12:19): Era ca şi cum mâncam şi beam cu tine. Dar eu mâncam o mâncare nevăzută şi beam o băutură pe care oamenii n-o pot vedea. Hrana îngerilor, pe care şi oamenii o pot împărţi, stă în a-L vedea pe Dumnezeu, în a-L iubi pe El,chiar şi la vreme de necaz şi în a-I împlini voia în totul.
Nu poţi sta în restaurante luxoase, ascultând muzică de jazz, servit de fete pe jumătate goale şi nu poţi să te îmbuibi, participând totodată şi la ospăţul ceresc. Nimeni nu poate avea ambele lumi. Hrana cerească este pentru cei înfometaţi.
Kierkegaard avea dreptate când spunea: A-l reprezenta pe omul care, prin propovăduirea creştinismului, a atins şi s-a bucurat la cel mai înalt grad de toate bunurile şi plăcerile lumeşti, a-l reprezente pe el ca martor al Adevărului, este la fel de ridicol ca şi atunci când s-ar vorbi despre o fecioară înconjurată de mulţimea copiilor pe care ea i-a născut (Atac contra creştinismului).
După ani de evanghelizare, un pastor ar trebui să fie mai sărac decât înainte de a-şi fi început slujba sa.
Dumnezeul nostru este Cel al porţii înguste şi al urechilor acului.
Dacă din pricina poziţiei tale sociale, nu eşti printre cei înfometaţi, ai un mijloc simplu de corecţie: poţi posti. Dar nu-i fura săracului mana cerească.
Actele voastre, bine intenţionate, de filantropie, pot fi jafuri.
Meditaţia 2
De ce atâta suferinţă?
Citind Biblia din memorie, singur într-o celulă, am fost izbit de câtă suferuţă este în ea străbătută.
Începe cu catastrofa izgonirii omului din rai şi se încheie cu intrarea majorităţii oamenilor în iad.
De ce oare trebuie să sufere până şi sfinţii? De ce există suferinţă până şi în lumea animală şi vegetală? De ce se nasc copiii în suferinţă? Este suferinţa singura metodă pedagogică a lui Dumnezeu?
De ce există răul? De ce au suferit creştinii în închisorile comuniste?
După ce şi-a dedicat patruzeci de ani din viaţa sa slujbei misionare, printre aborigenii australieni, un pastos s-a îmbolnăvit. Pentru că era greu bolnav a trebuit să fie transportat pe nişte drumuri impracticabile, până într-un oraş. De-abia mai respira. În această stare el a cerut familiei să-i cânte şi să-i citească din Biblie. Într-un sfârşit a spus: Încetaţi cu laudele! I-am slujit toată viaţa şi lui nu-i pasă de mine. A smuls Biblia din mână soţiei şi a aruncat-o într-un tufiş. Nu putea găsi un răspuns la problema suferinţei sale.
Singurul răspuns, care cred că se poate da, este să nu pui nicio întrebare. Când Se afla pe Cruce, Isus L-a întrebat pe Dumnezeu de ce L-a părăsit până şi pe unicul Său Fiu. Întrebarea Lui este urmată doar de un semn de întrebare. Tot ceea ce ni se descoperă este că întrebarea există şi că putem trăi cu ea.
Un suferind a venit odată la un pastor şi i-a pus mai multe întrebări. Pastorul a răspuns: îngenunchează aici în biserică şi cere-I lui Isus răspunsul. Omul a replicat: Chiar credeţi că voi auzi un glas din cer? – Nu, a răspuns pastorul, dar stând tăcut în rugăciune timp de mai multe ore înaintea lui Dumnezeu, îţi dai seama că poţi merge mai departe, fără răspuns la toate problemele tale. Acesta s-ar putea să fi fost răspunsul lui Isus şi te vei linişti. Nu ai nevoie de altceva decât de pacea Lui care depăşeşte orice înţelegere. Nu ai nevoie de pace şi de înţelegere, căci înţelegerea presupune calităţi pe care cei mai mulţi dintre noi nu le avem.
Talmudul (Haghiga) spune că au existat patru oameni care au ajuns până sus de tot: Ben Azai, Ben Zoma, Elişa ben Abuya şi Rabbi Akiva. Ben Azai a văzut slava lui Dumnezeu şi a murit, Ben Zume a văzut-o şi a înnebunit. Elişa ben Abuya şi-a pierdut credinţa. Numai Rabbi Akiva s-a întors nevătămat.
Pavel scrie despre un om care a fost răpit în rai, dar n-a putut comunica nimănui ceea ce a trăit, căci cuvintele pe care le auzise acolo nu pot fi redate. ( 2 Corinteni 12:2-4)
O legendă spune că Moise a stat odată în meditaţie lângă o fântână. Un drumeţ s-a oprit să bea din fântână şi, când s-a aplecat, i-a căzut punga de la cingătoare. Omnul a plecat. La scurt timp un alt om a trecut pe lângă fântână, a văzut punga şi a luat-o. Puţin mai târziu, un al treilea s-a oprit să-şi potolească setea şi s-a culcat apoi la umbra fântânii. Între timp, primul a descoperit că-i lipsea punga şi, dându-şi seama că nu putuse să o piardă decât la fântână, s-a întors, l-a trezit pe cel ce dormea acolo (care desigur, nu ştia nimic), şi i-a cerut să-i înapoieze banii. Între cei doi a urmat o discuţie, apoi s-au înfuriat şi primul l-a omorât pe celălalt. Martor la acestea, Moise i-a spus lui Dumnezeu: vezi, de aceea nu cred oamenii în Tine. E prea multă nedreptate şi rău în lume. De ce a trebuit ca primul trecător să-şi piardă punga şi să devină apoi un ucigaş? De ce a trebuit ca cel de-al doilea să găpsească punga cu banii, pentru care nu muncise? Al treilea era complet nevinovat. De ce a fost omorât?
Dumnezeu a răspuns: Îţi explic doar o dată… Primul trecător era fiul unui hoţ. Punga conţinea banii furaţi de tatăl celui de-al doilea trecător care, găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea.
Al treilea era un ucigaş a cărui crimă nu avea să fie descoperită niciodată şi care a primit de la primul pedeapsa pe care o merita. Pe viitor să crezi că există un sens şi o dreptate în tot ce se întâmplă, chiar atunci când nu le înţelegi.
Credinţa în Dumnezeu este unicul răspuns la taina răului.
Meditaţia 1
Taina jertfei lui Isus
Presupuneţi că aţi trăi acum 2000 de ani în Palestina, că aţi fi păcătoşi, apăsaţi de vinovăţie, şi că Isus v-ar spune: Păcatul vostru este greu şi meritaţi pedeapsa. Plata păcatului este moartea. Dar mâine Eu voi fi biciuit şi încoronat cu o coroană de spini pentru voi. Vă invit să priviţi când vor bate cuie în mâinile şi în picioarele Mele şi Mă vor ţintui pe cruce. Voi striga în chinuri şi voi împărtăşi suferinţa sfintei Mele mame a cărei inimă va fi străpunsă de milă pentru mine, ca de o sabie. Veţi fi acolo şi-mi veţi auzi strigătele. Şi când voi fi murit, veţi şti că păcatele voastre sunt iertate pentru totdeauna, că Eu am fost în locul vostru ţapul ispăşitor. Astfel vor fi mântuiţi oamenii. Acceptaţi să sufăr pentru păcatele voastre sau preferaţi să vă suportaţi singuri pedeapsa?
Ce aţi răspunde?
Cred că aceasta este problema care ar trebui pusă în faţa unui suflet ce caută mântuirea. Cu o mie cinci sute de ani înainte de istorica naştere a lui Isus, Biblia spune: Astăzi Te-am născut (Ps 2:7). Tot Ea spune penitentului, la 2000 de ani după Golgota: Astăzi mor pentru tine. Viaţa şi moartea lui Isus sunt în afara Timpului şi Spaţiului.
Voi o acceptaţi? De multe ori, în închisorile comuniste am văzut cum un pastor era bătut la sânge în locul altui prizonier. Gardianul pronunţa numele unuia care era pedepsit să primească bătaie şi pastorul răspundea simplu: eu sunt. La Auschwitz, Maximilian Kolbe, care era preot, s-a oferit să moară în locul unui polonez condamnat la moarte de către nazişti. Polonezul era tatăl al mai multor copii. Comandantul lagărului a acceptat substituirea şi polonezul a scăpat. Kolbe a murit prin asfixiere. Dacă aţi fi fost în locul acelui polonez, aţi fi acceptat jertfa lui Kolbe?
Am locuit mulţi ani într-o celulă subterană izolată, în afara timpului, ceva asemănător cu imponderabilitatea în care trăiesc astronauţii. Aşa cum ei nu pot face diferenţa între greu şi uşor, tot astfel eu nu făceam distincţie între trecut, prezent şi viitor. În celula mea din închisoare simţeam prezenţa lui Isus. Viaţa Lui nu aparţinea trecutului, nici nu era o succesiune de evenimente. El mi-a pus în faţă problema pe care am pus-o şi eu în faţa cititorilor mei. Isus mi-a spus: Eşti păcătos şi eşti condamnat la pedeapsă veşnică pentru rătăcirile tale, dar eu sunt gata să te salvez. Pentru păcatele tale Eu voi fi lepădat, biciuit, scuipat, încoronat cu o cunună de spini, voi îndura chinurile răstignirii şi durerea de a-Mi vedea sfânta mamă cu inima zdrobită la piciorul crucii. Sângele Meu te va curăţa de toate păcatele.
Trebuie să hotărăsc dacă accept sau nu jertfa Fiului nevinovat al lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Am crezut că „a accepta” ar fi dovada celei mai mari slăbiciuni şi am refuzat categoric această propunere. Isus a fost recunoscător pentru refuzul meu.
Apoi a venit întrebarea reală, lucru pe care El îl avusese în minte încă de la început: Ce-ar fi dacă ţi-aş integra fiinţa într-a Mea, dacă ai deveni o parte a trupului Meu, dacă te-ai nega ca fiinţă independentă şi aş trăi în tine de acum înainte şi ai fi răstignit cu Mine (Galateni 2:20), îngropat cu Mine (Romani 6:4) şi ai împărţi cu Mine suferinţele Mele?
Ce-ar fi dacă, în timp ce în biserică lumea se bucură în siguranţă în braţele Mele, tu ai fi ca un braţ al Meu ţintuit împreună cu Mine pe cruce dar împărtăşind, în acelaşi timp, slava Mea. Vrei să devii colaboratorul Meu pentru salvarea omenirii, alinarea suferinţelor ei, împlinind ce lipseşte suferinţelor Mele? (Coloseni 1:24) Prezenţa Mea în tine, rănile suferinţelor Mele vor aduce roade reale în sufletul tău. Am acceptat această propunere.
Creştinii sunt făcuţi să aibă aceeaşi vocaţie cu a Împăratului lor, aceea de purtători ai Crucii. Această conştiinţă, a unei chemări înalte şi a părtăşiei cu Isus, este cea care aduce bucurie în încercări, care-i face pe creştini să intre în închisori pentru credinţa lor, cu bucuria unui mire ce intră în odaia de nuntă.
Când George Vius, Secretar General al Uniunii Baptiste din URSS, a fost condamnat pentru credinţa lui, credincioşii prezenţi în sală l-au acoperit cu flori, iar fetiţa lui, căţărată pe un scaun, a spus în faţa judecătorilor comunişti: Tată, cu Hristos eşti liber în închisoare, iar liberatea fără El este închisoare. Credincioşii care Îl aşteptau afară l-au primit cu un imn creştin.
Ruda unui prizonier creştin din China Roşie i-a spus cuiva, căruia îi împărtăşea grijile: Nu trebuie să ne compătimeşti căci, dacă el nu s-ar afla în acest lagăr de muncă, ar mai putea cei de acolo să audă Evanghelia Domnului Isus?
În acelaşi spirit ar trebui să primim şi noi crucea sărăciei, a discriminării rasiale, a trădărilor, a infidelităţii conjugale, a răzvrătirii copiilor şi tot felul de alte necazuri ale vieţii.
O persoană care acceptă, pentru sine, moartea lui Hristos şi care cântă „aleluia” nevinovatului Fiu al lui Dumnezeu, care primeşte pedeapsa ce i se cuvine ei însăşi, o astfel de persoană ar trebui, deci, pedepsită mai sever decât înainte.
Evanghelia este privilegiul de a deveni un membru al Trupului lui Hristos, părtaş al suferinţei, al morţii în chinuri împreună cu El. Pentru că sacrificiul cere convertire, chemările evangheliştilor se numesc „chemare la Altar”. Orice fiinţă care era pusă pe altar în Ierusalim (miei, berbeci, porumbei) murea. Cineva murea pentru tine. De data asta, însă, nu este pus pe altar un animal, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu. El a hotărât-o şi, orice ai face, nu-L poţi determina să Se răzgândească. Poţi doar să-I ceri privilegiul de a fi învrednicit să te sacrifici pe viitor pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele semenilor. În schimb, vei primi dreptul să mori faţă de păcat, de lume şi de legile ei.
Realitatea unei convertiri stă în unirea cu El. Este ruşinos şi dezgustător să accepţi altfel moartea Lui.
Necazul are problemele lui. Adesea eşti copleşit de disperare. Dumnezeu pare să-Şi fi întors faţa de la tine. Dar apoi îţi dai seama că a fost doar un joc cu un copil. Îl cauţi, Îl găseşti din nou, Dumnezeu şi cu tine, amândoi radioşi, amândoi plini de bucurie. Există o învăţătură adâncă în Talmud: Înainte de a mânca şi a bea, omul are două inimi. Simte şi propria foame şi pe a altuia. După ce a mâncat şi a băut, rămâne doar cu o inimă, cu gândul doar la confortul personal.
În loc de a-i răpi săracului sărăcia şi nenorocitului necazul, care-i va fi slava viitoare, ai grijă ca nu cumva să fii şi tu printre cei cu două inimi.
https://ionatan.wordpress.com/richard-wurmbrand-100-de-meditatii-din-inchisoare/
/////////////////////////////////////////////
Prin ce necaz va trece Biserica?
Anastasia Filat
Întrebare dintr-un comentariu la articolul “Care este obstacolul care-l împiedică pe Antrihrist să nu se descopere decât la vremea lui?”:
Observați, vă rog, că în textul pe care îl citați Dumneavoastră (2 Tesaloniceni 2:1) nu este vorba nicidecum de o răpire a Bisericii înainte de necazul cel mare. De unde ați venit cu interpretarea aceasta despre răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare? La Fapte 14:22 scrie că apostolul Pavel mergea din cetate în cetate “întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credință și spunea că în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” Apostolul Pavel afirma clar că în Împărăția cerurilor se intră prin multe necazuri . . . cum dar învațați Dumneavoastră pe oameni că Biserica o să stea în cer să privească lucrarea antihristului? Este măcar biblică aceasta învățătură ? Pot da o multitudine de texte care arată că răpirea Bisericii va fi vizibilă și la sfarșitul istoriei pământului, la a doua venire a Domnului.
Este adevărat că Domnul Isus a avertizat pe ucenici, dar și pe noi, ca și urmași ai Lui, că vom trece prin multe necazuri. Lucrul acesta l-au confirmat și apostolii în epistolele lor. Iată doar câteva texte care arată că toți creștinii, nu doar cei care vor fi în viață la vremea sfârșitului, vor trece prin multe necazuri:
“Iată că vine ceasul, și a și venit, cînd veți fi risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine Mă veți lăsa singur; dar nu sînt singur, căci Tatăl este cu Mine. V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. (Ioan 16:32-33)
Apostolul Pavel le scrie sfinților din Tesalonic:
…și v-am trimes pe Timotei, fratele nostru și slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească și să vă îmbărbăteze în credința voastră, pentruca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci știți singuri că la aceasta sîntem rînduiți. Și cînd eram la voi, v-am spus mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceea ce s-a și întîmplat, cum bine știți. (1 Tesaloniceni 3:2-4)
și apostolul Petru scrie:
Slugilor, fiți supuse stăpînilor voștri cu toată frica, nu numai celor ce sînt buni și blînzi, ci și celor greu de mulțămit. Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu, sufere întristare, și sufere pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, cînd ați făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare, cînd ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. (1 Petru 2:18-21)
Din textele citate mai sus este evident că se vorbește despre necazuri prin care aveau să treacă apostolii și creștinii la acel moment și nu despre un necaz care va veni peste Biserică la vremea sfârșitului. În mesajele Sale către cele 7 biserici din Asia, Domnul Isus de două ori spune că unii din biserică vor trece prin necazuri și în unul din cazuri spune că le va trimite un “necaz mare”:
Către biserica din Smirna:
Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios pînă la moarte, și-ți voi da cununa vieții”. (Apocalipsa 2:10)
Avertizarea Domnului Isus pentru biserica din Tiatira (și anume pentru Izabela și cei care urmează învățătura ei):
Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; și celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimet un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Și toate Bisericile vor cunoaște că “Eu sînt Cel ce cercetez rărunchii și inima”: și voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui. (Apocalipsa 2:22-23)
Și din toate aceste texte se înțelege clar că se are în vedere necazuri prin care vor trece creștinii aici pe pământ și nu despre o perioadă specifică din istoria omenirii cum găsim scris la Matei 24:14-30.
Prin ce necaz va trece biserica
Din textul de la Matei 24 se înțelege că “necazul cel mare” va începe cu așezarea “urâciunii pustii”, despre care a scris prorocul Daniel, așezată în “locul sfânt” și se sfârșește cu a doua venire a Domnului Isus pe pământ. Ce este deosebit pentru această perioadă e faptul că așa un necaz nu a mai fost niciodată de la începutul lumii până atunci și nici nu va mai fi. Deci, necazuri vor mai fi multe și mari pe pământ până atunci, dar ceea ce va fi atunci, va fi mai rău decât a fost și la potop:
Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfîrșitul. De aceea, cînd veți vedea “urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel “așezată în locul sfînt”-cine citește să înțeleagă!- atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei, să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la cîmp, să nu se întoarcă să-și ia haina. Vai de femeile, cari vor fi însărcinate și de cele ce vor da țîță în zilele acelea! Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentrucă atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci dacă vă va spune cineva: “Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeți. Căci se vor scula Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, pînă acolo încît să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: “Iată-L în pustie”, să nu vă duceți acolo! “Iată-L în odăițe ascunse”, să nu credeți. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede pînă la apus, așa va fi și venirea Fiului omului. Oriunde va fi stîrvul (Sau: hoit, mortăciune.), acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz “soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pămîntului se vor boci, și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. (Matei 24:14-30)
Despre această perioadă de timp mai găsim scris și la Daniel capitolul 12:1. Potrivit cu textul de la Daniel 11:36-45, “vremea aceea” despre care găsim scris la Daniel 12:1, este vremea când “împăratul de la miază-noapte”, adică Antihristul, va intra în țara minunată, adică în Israel și “își va întinde corturile palatului său între mare și muntele cel slăvit și sfînt”. Deci, este vorba despre perioada „necazului cel mare”, când „urâciunea pustiirii” se va așeza în „locul sfânt”.
În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile și pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mîntuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulți din cei ce dorm în țărîna pămîntului se vor scula: unii pentru viața vecinică, și alții pentru ocară și rușine vecinică. … Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului: “Cît va mai fi pînă la sfîrșitul acestor minuni?” Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului; el și-a ridicat spre ceruri mîna dreaptă și mîna stîngă, și a jurat pe Cel ce trăiește vecinic, că va mai fi o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme, și că toate aceste lucruri se vor sfîrși cînd puterea poporului sfînt va fi zdrobită de tot”. (Daniel 12:1-2)
Din acest text se înțelege că „necazul cel mare” este pentru poporul lui Daniel, adică poporul Israel. De fapt, dacă analizăm textul de la Matei 24:14-31, devine foarte clar că acest necaz este pentru poporul Israel, fiindcă se spune că „cei care vor fi în Iudea” să fugă la munte. Deci, acest necaz este pentru poporul Israel și pentru cei ce sunt în Iudea. De altfel, după cum am mai menționat și în alte articole, “necazul cel mare” este pentru poporul Israel din partea Antihristului (Daniel 7:21-27).
Rămâne întrebarea: despre ce necaz sunt avertizați creștinii? Domnul Isus a fost foarte specific în acest sens: creștinii vor avea de suferit din cauza mărturisirii Domnului Isus și necazul va fi chiar și din partea celor apropiați:
Ce vă spun Eu la întunerec, voi să spuneți la lumină; și ce auziți șoptindu-se la ureche, să propovăduiți de pe acoperișul caselor. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă. Nu se vînd oare două vrăbii la un ban? Totuș, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru. Cît despre voi, pînă și perii din cap, toți vă sînt numărați. Deci, să nu vă temeți; voi sînteți mai de preț decît multe vrăbii. De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, și pe noră de soacră-sa. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui, și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine își va păstra viața, o va pierde; și cine își va pierde viața, pentru Mine, o va cîștiga. (Matei 10:27-39)
Domnul Isus nu o dată i-a avertizat în acest sens pe ucenici și dacă ne uităm la începutul Bisericii, în cartea Faptele Apostolilor, vedem că suferințele sfinților din Biserica primară erau legate de mărturisirea Evangheliei. Toți apostolii, cu excepția apostolului Ioan, au fost martirizați din pricina mărturisirii lor. Creștinii, pe parcursul secolelor, dar și în zilele noastre în unele țări, au trecut și trec prin mari necazuri, dar aceste necazuri mari nu se compară cu necazul prin care vor trece evreii la vremea sfârșitului, în perioada activității Antihristului.
Vreau să vă recomand să studiați cursurile profetice de studiu biblic inductiv din seria “Învățătură peste învățătură” Apocalipsa în patru părți și Daniel. Studenților Institutului de studiu biblic inductiv le recomand să studieze cursul Daniel la sesiunea “Istoria poporului Israel”, care se va desfășura la Chișinău în perioada 14-26 noiembrie 2016.
/////////////////////////////////////////////
Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta
,,Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4:13-14)
Deja ne-am familiarizat cu faptul că ideea centrală a cărţii Estera, este providenţa lui Dumnezeu, adică acea acţiune prin care El dirijează evenimentele şi circumstanţele, spre împlinirea planurilor Sale desăvârşite.
În capitolul întâi, am văzut că Dumnezeu pregăteşte soluţia, chiar mai înainte ca problema să apară. Înainte ca Haman să-i urască pe evrei, înainte ca evreii să se îmbrace cu saci, să plângă şi să postească, strigând la Dumnezeu după ajutor, cu mulţi ani înainte de toate acestea, Dumnezeu deja lucra la realizarea planului de eliberare, folosind împăraţi, sfetnici, legi, drepturi civile, şi chiar şi răul din lume.
În capitolul doi, am văzut că Dumnezeul nostru nu ne dă socoteală totdeauna de ceea ce face. El nu ne răspunde totdeauna la întrebările pe care le ridicăm, despre rostul suferinţei. Ne arată că, în calitate de Dumnezeu, nu este dator să dea socoteală, în faţa lutului, de ceea ce face. Alteori nu ne răspunde pentru că suntem prea mici pentru a înţelege măreţia planurilor Sale. Alteori doreşte să vadă dacă ne vom încrede în El, chiar şi atunci când nu-I înţelegem planurile şi intenţiile. Providenţa lui Dumnezeu are de a face şi cu suferinţe, dar cu toate acestea putem spune, împreună cu Apostolul Pavel, plini de încredere: ,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.” (Rom.8:28)
În capitolul trei, am văzut motivele pentru care, în providenţa Sa, Dumnezeu permite ca poporul Său să aibă duşmani, dar chiar şi aceştia împlinesc tot planurile lui Dumnezeu, cu privire la ei.
În capitolul patru al cărţii, vom observa cum Dumnezeu, tot în providenţa Sa, ridică oamenii potriviţi, la locul potrivit, pentru un moment potrivit. Dumnezeu calculează cu precizie, fiecare amănunt şi detaliu, al planurilor Sale, astfel încât totul să se desfăşoare după o precizie şi exactitate divină.
Estera a fost pregătită de către Dumnezeu, într-un mod special, pentru vremea şi lucrarea ei, iar noi suntem pregătiţi de către Dumnezeu pentru vremea şi lucrarea noastră.
Lucrul cel mai important este să înţelegem vremea pentru care ne-a pregătit şi ridicat Dumnezeu, şi să ne îndeplinim misiunea în conformitate cu voia Lui.
În continuare, aş dori să urmărim, în capitolul patru al cărţii, câteva vremuri speciale, în care Dumnezeu are nevoie de oameni pregătiţi care să intervină.
- Vremuri de groază în poporul lui Dumnezeu.
,,Mardoheu, aflînd tot ce se petrecea, şi-a sfîşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţînd cu putere strigăte amare, şi a mers până la poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era îmbrăcat cu un sac. În fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi Hotărârea lui, a fost o mare jale printre Iudei; posteau, plângeau şi se boceau, şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă. Slujnicele Esterei şi famenii ei au venit şi i-au spus lucrul acesta. Şi împărăteasa a rămas îngrozită. A trimis haine lui Mardoheu ca să-l îmbrace, şi să ia sacul de pe el, dar el nu le-a primit. Atunci Estera a chemat pe Hatac, unul din famenii pe care-i pusese împăratul în slujba ei, şi l-a însărcinat să se ducă să întrebe pe Mardoheu ce înseamnă lucrul acesta şi de unde vine. Hatac s-a dus la Mardoheu în locul deschis al cetăţii, înaintea porţii împăratului. Şi Mardoheu i-a istorisit tot ce i se întâmplase, şi i-a spus suma din argint pe care făgăduise Haman că o va da vistieriei împăratului în schimbul măcelăririi Iudeilor. I-a dat şi cuprinsul poruncii vestite în Susa în vederea nimicirii lor, ca s-o arate Esterei şi să-i spună totul.” (Estera 4:1-8)
Există vremuri în care poporul lui Dumnezeu, este chemat să plângă, să se jelească şi să se tânguiască. Mulţi dintre prorocii Domnului au fost proroci ai lacrimilor. Ieremia a spus: „O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrămi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!” (Ier.9:1) Neemia ne spune cum a reacţionat în clipa când a auzit despre starea jalnică, în care se găsea poporul Domnului, din Ierusalim: ,,Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile.” (Neemia 1:4) Domnul Isus, deasemenea a plâns pentru cetatea care irosea o ultimă cercetare, şi care urma să fie distrusă şi nimicită, încă odată: ,,Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele Sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”
Oamenii mari ai lui Dumnezeu, au fost oameni ai lacrimilor, pentru că ei au văzut starea de înstrăinare a poporului lui Dumnezeu, şi au strigat la El după ajutor.
Pentru ce trebuie să plângem? Trebuie să plângem pentru păcatele noastre, pentru sufletele celor nemântuiţi care se duc în iad, pentru lipsa de mărturie a Bisericii în lume, pentru creştinii care au doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea, pentru lupii îmbrăcaţi în piei de oi care fac ravagii prin biserici, pentru prorocii mincinoşi după care aleargă mulţimile orbite de diavolul, pentru lipsa de ungere divină a lucrătorilor creştini, pentru decăderea morală şi spirituală din ţară, pentru corupţia instalată la nivel înalt, pentru crizele economice care afectează viaţa noastră cât şi a urmaşilor noştri.
Iată doar câteva motive pentru care trebuie să plângem. Dacă vremurile de pe timpul Esterei au fost vremuri de groază, atunci cred că şi noi trăim astfel de timpuri. Cred că trăim vremuri în care ar trebui să ne trezim la realitate, şi în care ar trebui să ne umple groaza, legat de starea bisericii în lume, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ne apropiem de venirea Domnului.
În împărăţia lui Dumnezeu, adevărata bucurie vine totdeauna în urma plânsului.
- Vremuri în care cineva trebuie să-şi asume riscuri şi responsabilităţi.
Situaţia disperată în care a ajuns poporul lui Dumnezeu, nu se putea rezolva numai cu plâns. A fost nevoie de cineva care să fie gata să-şi asume riscuri cât şi responsabilităţi. A fost nevoie de acţiunea unor oameni responsabili şi cu mintea lucidă, care au fost pregătiţi de către Dumnezeu, tocmai pentru o vreme ca aceea.
Un astfel de om a fost Estera. Situaţia ei n-a fost deloc roză, iar misiunea încredinţată, deloc uşoară. Estera primeşte din partea lui Mardoheu, şi în numele întregului popor evreu, misiunea de a merge la împărat şi de a mijloci în favoarea acestuia.
Însă lucrul acesta nu era deloc uşor. Dacă ar fi intrat la împărat nechemată, ar fi avut de a face cu legea care pedepsea cu moartea pe orice om, fie bărbat fie femeie, care ar fi avut îndrăzneala să pătrundă în curtea dinlăuntru a împăratului, afară de cazul în care împăratul i-ar fi întins toiagul lui împărătesc. Estera nu mai fusese chemată la împărat de 30 de zile şi acesta nu era deloc un semn bun.
Dacă ar fi ales să nu intre la împărat, atunci ar fi intrat sub incidenţa altei legi, prin care Haman obţinuse dreptul de ucidere al evreilor.
Situaţia Esterei era la fel ca a celor patru leproşi de la poarta Samariei, chinuite de foamete, în urma împresurării ei de către Sirieni. Erau ameninţaţi cu moartea indiferent de decizia pe care er fi luat-o: ,,La intrarea porţii erau patru leproşi, care au zis unul către altul: „La ce să şedem aici până vom muri? Dacă ne vom gândi să intrăm în cetate, în cetate este foamete, şi vom muri; şi dacă vom sta aici, de asemenea, vom muri. Haide, deci, să ne aruncăm în tabăra Sirienilor; dacă ne vor lăsa cu viaţă, vom trăi, iar dacă ne vor omorâ, vom muri.” (2Împ.7:3-4)
Estera avea de ales între o moarte probabilă şi o moarte sigură. Dacă ar fi intrat la împărat, exista probabilitatea morţii ei, iar dacă nu ar fi intrat la împărat exista certitudinea morţii ei, împreună cu tot poporul evreu.
Estera şi-a asumat riscul şi responsabilitatea intrării la împărat, nemaigândindu-se la soarta ei, ci la soarta poporului din care făcea parte. Estera a pus mai presus interesul naţional şi cel al poporului lui Dumnezeu, decât interesul ei personal. În acel moment Estera s-a lepădat de sine, alegând să-şi piardă propria viaţă pentru cauza lui Dumnezeu. Estera a împlinit cuvintele Domnului Isus din Ioan 12, devenind un urmaş al Său: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde Sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!” (Ioan 12:24-28)
Dupăcum Estera a avut o vreme pentru care a pregătit-o Dumnezeu, tot aşa şi Domnul Isus a fost pregătit, de către Tatăl, încă din veşnicie, pentru un ceas astral al omenirii, în care să moară pentru păcatele noastre.
În cuvintele pe care le adresează Mardoheu, Esterei, găsim încă o învăţătură foarte importantă, la care trebuie să medităm puţin: ,,Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4:13-14) Mesajul lui Mardoheu pentru Estera era următorul: ,,Dumnezeu te-a ridicat la împărăţie, tocmai pentru o vreme ca aceasta, ca să izbăvească pe poporul Său prin tine. Dar să n-ai impresia că eşti indispensabilă. Izbăvirea pentru evrei oricum va veni, nimeni nu poate s-o împiedice. Ceea ce poţi să alegi este dacă această izbăvire va veni prin tine sau nu. Tu poţi să alegi dacă vei fi unealta lui Dumnezeu sau nu.”
Există două extreme în care pot cădea oamenii lui Dumnezeu, atunci când sunt aleşi special, pentru astfel de vremuri. Prima extremă este cea a lui Ilie, şi anume să creadă că lucrarea Domnului atârnă numai de ei, că sunt atât de importanţi, şi că Dumnezeu ar trebui să fie foarte încântat de serviciile lor. Dar Domnul îl avertizează pe Ilie că mai are încă 7000 de bărbaţi sfinţi, pe care oricând, poate să-i folosească, după plăcere. A doua extremă este cea a lui Ghedeon, sau Moise, şi anume să se eschiveze de la misiunea încredinţată, invocând numeroasele incompetenţe personale. Oricum, Dumnezeu când ne cheamă la o lucrare, nu o face pe baza competenţelor noastre personale, ci pe baza Harului pe care ni-l acordă.
Atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem, atunci când Dumnezeu ne cheamă la o lucrare, este una de ascultare în smerenie, şi de atârnare de El în fiecare clipă.
- Vremuri în care poporul lui Dumnezeu, trebuie să se mobilizeze la post şi rugăciune, smerenie, încredere în Dumnezeu şi pocăinţă.
,,Estera a trimis să spună lui Mardoheu: „Du-te, strânge pe toţi Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să per, voi peri.” Mardoheu a plecat, şi a făcut tot ce-i poruncise Estera.” (Estera 4:15-17)
Ceea ce găsim în Estera capitolul 4, este o mobilizare generală a poporului lui Dumnezeu, la post, rugăciune, smerenie, încredere în Dumnezeu şi pocăinţă. Dacă numai acesta ar fi fost rostul suferinţelor lui Israel, şi tot ar fi fost suficient. Încercarea i-a ajutat să redescopere, dulceaţa unităţii în părtăşie, puterea postului şi rugăciunii cât şi binefacerile smereniei şi ale pocăinţei.
Oare de ce trebuie să aşteptăm vrenurile de încercare, pentru a practica cu seriozitate aceste lucruri? De ce trebuie să aşteptăm nuiaua lui Dumnezeu, pentru a ne pune pe genunchi?
De fapt, poporul lui Dumnezeu trebuie să se mobilizeze la unitate, post şi rugăciune, smerenie şi pocăinţă, în orice clipă. Această chemare a lui Dumnezeu pentru noi, este una continuă, nu doar atunci când ne este ameninţată viaţa cu moartea. Aceasta este o atitudine permanentă în care trebuie să trăim.
În concluzie:
Cunoaştem noi vremea în care trăim, cât şi locul în care Dumnezeu vrea să fim? Am înţeles, oare că nimic, din ceea ce ne priveşte nu este întâmplător? Dacă ne-am născut într-o familie, se datorează faptului că acolo ne-a vrut Dumnezeu. Dacă a aşezat lângă noi nişte oameni, este pentru că pe ei vrea să-i slujim. Dacă ne-am născut într-o anumită ţară, generaţie, sau perioadă istorică, se datorează faptului că doreşte să fim oamenii potriviţi, la locul potrivit şi în momentul potrivit.
Prin providenţa Sa divină, Dumnezeu ne pregăteşte ani de zile pentru o anumită misiune. La un moment dat al vieţii noastre, El ne iese în cale şi ne arată ceea ce aşteaptă de la noi: pe cine trebuie să zidim, şi pe cine trebuie să slujim. În acel moment noi putem alege să ne supunem voii Sale, sau să ne împotrivim ei. Lucrarea lui Dumnezeu oricum va merge înainte, cu sau fără noi. Dacă ne hotărâm, totuşi, să ne supunem voii lui Dumnezeu, atunci trebuie să o facem cu umilinţă, fără să ne credem prea importanţi, dar şi fără să punem accentul pe incompetenţele noastre. Harul Său ne este deajuns, pentru a ne îndeplini misiunea încredinţată.
////////////////////////////////////////////
ADEVARATA „FRICĂ DE DUMNEZEU”
BY GEORGEIN CREDINTA
Adevărata teamă (frică) de Dumnezeu
Tot pământul să se teamă de Domnul! Toţi locuitorii lumii să tremure înaintea Lui! (Psalmi 33:8)
cât de înfricoşat eşti Tu! Cine poate să-Ţi stea împotrivă, când Îţi izbucneşte mânia? (Psalmi 76:7)
Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El. (Eccleziastul 3:14)
Cineva, fără adevărata frică de Dumnezeu, nu ştie nimic (la fel ca în 1 Timotei 6:4), pentru că Frica de Domnul este începutul ştiinţei (Proverbe 1:7). Deci, este clar că nimeni nu poate să aibă ştiinţă dacă nu are frică de Dumnezeu, după cum este scris, „proştii şi nebunii vor urî ştiinţa” (Proverbe 1:22).
- Omenirea toată este fără pricepere
Orice om fără adevărata teamă de Dumnezeu este fără înţelepciune, pentru că adevărata frică de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Ps. 111:10). Iar despre cei ce nu se tem de Dumnezeu si nesocotesc Cuvântul, este spus ca sunt nebuni: „nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura” (Proverbe 1:7). Realitatea tristă este că toţi oamenii sunt stricaţi, iar starea mizerabilă a omenirii este arătată în Psalmul 14:1-3, dar cei mai mulţi răstălmăcesc adevărul, sunt proşti şi nu vor să asculte de “Cuvânt” ca să se pocăiască şi să vină la Dumnezeu să ceară înţelepciune: (Iacov 1:5)
„Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere.”(Iov 28:28 )
frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”(Romani 3:18) Tot astfel găsim scris: De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc.(Eccleziastul 9:3) pentru că nu se tem de Dumnezeu (Psalmul 36:1), iar versetul 2 explică: Căci se măguleşte singur în ochii lui, ca să-şi desăvârşească fărădelegea, ca să-şi potolească ura.
- Frica Falsă
Pentru a face lucrurile şi mai rele, falşii „învăţători creştini” distrag oamenii departe de la teama adevărată de Dumnezeu, drept urmare, oamenii continuă să fie proşti şi acest lucru este groaznic, deoarece; partea celor nebuni este ruşinea, şi va fi veşnică (adică iadul, Proverbe 3:35; Ieremia 23:40; Daniel 12:2). Cuvântul spune că, nu este nimic nou sub soare (Eclesiastul 1:9) şi aşa cum s-a întâmplat cu israeliţii din vechime tot aşa se întâmplă şi acum. De asemeni mai este scris:
Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească. De aceea voi lovi iarăşi pe poporul acesta cu semne şi minuni din ce în ce mai minunate, aşa că înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri, şi priceperea oamenilor lui pricepuţi se va face nevăzută.” (Isaia 29:13-14)
„Înţelepciunea oamenilor „înţelepţi”, a pierit în zilele noastre. Un exemplu grafic în acest sens este o carte scrisă de Randy Peterson şi David New. Titlul spune: „Cum să te temi de Dumnezeu, fără a-ţi fi teamă de el„ (Victor Books, copyright 1994). Acest titlu este de-a dreptul stupid! Este ca şi cum ai spune: „Cum să-L iubeşti pe Dumnezeu, fără să-L iubeşti pe El”. În această carte, autorii scriu mereu acest mesaj:„Vei fi al lui Dumnezeu” – care se repetă în mintea multor oameni din această lume şi mai spun: – Ei se tem de un Dumnezeu abuziv, cel care îi va pedepsi, fără avertisment pentru păcatele nespecificate. O relaţie personală cu un astfel de Dumnezeu ar fi periculoasă, dacă ar fi posibil.(p.100)
Randy şi David scriu ca şi cum Dumnezeu nu este aşa, totuşi adevărul este că: El este chiar aşa! Mai mult ca sigur că El va pedepsi şi fără avertisment pentru păcate nespecificate! Isus a avertizat de acest lucru în Luca 13.
În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi” le-a răspuns Isus „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13:1-5)
Isus a atras atenţia, prin două incidente, menţionând că poporul lui Dumnezeu nu au fost omorât că a fost mai rău decât alte popoare. Cu alte cuvinte, nu spune că au existat păcate deosebite sau specifice de care aceşti oameni să se fi făcut vinovaţi. Totuşi, Dumnezeu a venit, fără avertisment şi i-a omorât (Deuteronom 32:39) şi Isus avertizează: că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu voi, dacă nu vă pocăiţi. Randy şi David numesc aceasta, abuz. Dumnezeu, o numeşte dreptate sau justiţie Căci toate căile Lui Sunt drepte (Deuteronom 32:4). De asemeni, Pavel a scris: Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce samănă omul, aceea va şi secera. (Galateni 6:7 şi Numeri 32:23)Oamenii au semănat păcat (Romani 3:23) şi vor culege moartea (Romani 6:23; Apocalipsa 21:8). De aceea, Dumnezeu sigur va face aceasta (Apocalipsa 20:11-15). Dacă oamenii s-ar teme de acest Dumnezeu „abuziv”, cum Randy şi David susţin, ar avea o relaţie personală cu El(Psalmul 103:11-18; Ioan 17:3), dar, problema este că ei nu se tem de El (Romani 3:18) şi atunci ei sigur vor cunoaşte pentru totdeauna mânia Lui (ca în Apocalipsa 14:9-11). Minciunile Dlui Peterson şi Dlui New, sunt mai evidente, dar altele sunt mult mai subtile decât acestea. Unul din ei ar fi John MacArthur, care spune un lucru bun (Matei 12:34), dar apoi spune ceva greşit şi prin aceasta se ajunge la pierzanie (2 Petru 2:1-3).MacArthur pretinde a învăţa teama „sfântă” (dragostea de Dumnezeu, p. 11; Successful Christian Parenting, p. 78), dar această teamă „sfântă” nu este adevărata teamă sfântă, pentru că este în ipocrizie, printre altele el învaţă că: „Teama, Nu se referă la „a avea frică” (The MacArthur Study Bible,MacArthur Studiu biblic, p. 1771). În comentariul său referitor la Matei 10:28, unde scrie: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. (Matei 10:28) MacArthur spune: „că nu este vorba de teamă sau, frică” atunci când se analizează „Acela”, care poate „distruge sufletul şi trupul în iad”! Aceasta ar fi mult mai înfricoşător şi îngrozitor dacă cineva poate „ucide trupul, dar nu poate ucide sufletul,” şi că ar putea fi un eveniment terific şi îngrozitor!
Cu toate acestea, având „şi sufletul şi trupul” distrus în iad, înseamnă chin veşnic (ex. Apocalipsa 14:11; 20:10) deci, este mult mai înfricoşător şi îngrozitor! Aici, deci lipseşte credinţa simplă în ceea ce a spus Isus. Prin urmare, MacArthur dezvăluie necredinţa sa în cuvântul lui Dumnezeu. MacArthur susţine că „această teamă nu este frica”. Cuvintele lui sunt cuvinte pline de nebunie (Ecleziastul 9:3) şi spune lucruri de nimic, vorbe goale (2 Petru 2:18).
- De ce Frică de Dumnezeu?
Pentru că Dumnezeul nostru este “un foc mistuitor” (Evrei 12:29; de asemeni: Isaia 33:14)! Oricine cunoaşte pe Dumnezeu, ştie că teamă înseamnă teamă (adică să-ţi fie frică), mai ales atunci când vine vorba de Cel Atotputernic. Pentru că, atât în severitatea Lui (Psalmul 90:11) cât şi în bunătatea Lui (Ieremia 33:9, Luca 5:26; 7:16), El este înspăimântător.Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin. (Romani 11:36) Fie că este vorba de binecuvântări, fie de nenorociri “Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea”, (Isaia 45:7) de bine, sau de rău, (Plângerile 3:37-38), Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, şi acesta este înfricoşător. Aşa cum a spus Iov:
Dar Hotărârea Lui este luată, cine i se va împotrivi? Ce-I doreşte sufletul, aceea face. El Îşi va împlini, deci, planurile faţă de mine, şi va mai face şi multe altele. De aceea tremur înaintea Lui, şi când mă gândesc la lucrul acesta, mă tem de El. Dumnezeu mi-a tăiat inima, Cel Atotputernic m-a umplut de groază. (Iov 23:13-16)
Dumnezeu are puterea, dreptatea, şi voinţa (El face tot ce vrea, după cum crede El de cuviinţă, Psalmul 115:3) adică, să distrugă viaţa ta (ca în Iov 1 ; 2) sau să te binecuvânteze (ca în Iov 42:10; Iacov 5:11), să te salveze de la chin veşnic (Evrei 7:25), sau să te ardă în iad pentru veşnicie (exemplu, Iuda 7).
Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, Sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el. (Deuteronom 10:14) Şi:Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. (Psalmi 135:6)
Bildad din Şuah pe bună dreptate a spus: „Puterea şi groaza Sunt ale lui Dumnezeu” (Iov 25:1-2). Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc! (Psalmul 24:1), Iată că toate sufletele Sunt ale Mele (Ezechiel 18:4), precum şi: Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea. (Romani 9:18)
El creează vase de cinste (îndurare) şi vase de ocară (Romani 9:21-23) şi face destine oamenilor, după cum vrea El, adică să fie în viaţa veşnică sau chin veşnic şi deci, nu depinde de cine face ceva, ori ba (Romani 9:11), ci doar de voia Sa (vers.16,18), după cum Î-i place Lui (Psalmul 115:3; Efeseni 1:5). Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. (Iacov 4:12) Iar acesta este adevărul înspăimântător. Psalmul 130 spune: Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii temut. (Psalmi 130:3-4) Îndurarea este de găsit doar în puterea şi voinţa Celui Atotputernic.
Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor, şi Domnul, Dumnezeu, ne poate scăpa de moarte. (Psalmi 68:20)
La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! (Daniel 9:9)
A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea! (Apocalipsa 19:1)
„De aceea oamenii trebuie să se teamă de El” (Iov 37:24), ei ştiu că acolo se află singura lor speranţă (Fapte 4:12). Pentru că: Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.(Psalmi 147:11; şi Luca 1:50, Fapte 10:35) Dar,… Domnul Îşi întoarce Faţa împotriva celor răi, ca să le şteargă pomenirea de pe pământ(Psalmi 34:16) precum şi pentru a-i distruge pentru totdeauna în iad (Isaia 66:24; Apocalipsa 20:10-15; 21:8). Astfel, David a scris: … să mă închin cu frică în Templul Tău cel Sfânt. (Psalmi 5:7) Cântecul Mielului, întreabă: Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? (Apoc. 15:4) Numai prostul nu (Prov. 13:16; 14:16).
- Frica Adevărată Îngrozeşte
În Osea 13:1 Domnul descrie cum Efraim se simţea bine când „răspândea groaza în Israel” şi aşa suntem noi, dacă suntem îngroziţi literalmente în faţa lui Dumnezeu. Adevărata frică biblică îngrozeşte pentru că: într-adevăr Dumnezeu, este atât de temut că de fapt provoacă literal groază înaintea Lui. Daniel scrie despre regele Nebucadneţar:
Şi din pricina mărimii pe care i-o dăduse (Dumnezeu), toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile se temeau şi tremurau înaintea lui. Căci împăratul omora pe cine voia, şi lăsa cu viaţă pe cine voia; înălţa pe cine voia, şi scobora pe cine voia. (Daniel 5:19)
Oamenii, din zilele împăratului Nebucadneţar au avut motiv să tremure în mod corect şi aveau teamă în faţa unui rege atât de puternic (Proverbe 24:21; Romani 13:7). Nebucadneţar a făcut tot ce ia plăcut, cum numai un adevărat rege poate să facă (Eclesiastul 8:1-2). Aşa cum Dumnezeu face. Prin urmare, dacă oamenii din zile lui Daniel pe bună dreptate, şi literalmente tremurau şi se temea înaintea unui rege pământesc, un om în ale cărui nări nu este decât suflare (Isaia 2:22), cu cât mai mult ar trebui să ne temem şi să ne îngrozim noi înaintea: fericitului şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (1 Timotei 6:15; şi Psalmul 103:19?) Dumnezeu este Împărat în veci de veci(Psalmul 10:16, 29:10), El spune: Eu dau viaţă şi Eu omor(Deuteronom 32:39), ţine în viaţă pe oricine doreşte El: Domnul omoară şi învie, El pogoară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo(1 Samuel 2:6), El face pe neamuri să crească, şi El le nimiceşte (ex. Iov 12:23), ridică şi coboară pe oricine doreşte El (ex. Luca 1:52). Nu numai asta, dar ca rege al tuturor lucrurilor din creaţia Sa (Psalmul 47:7), lucrarea Lui provoacă teamă şi groază înaintea Lui. Elihu, care a ştiut frica de Dumnezeu şi tremura înaintea Lui, a spus:
Iată ce mare e Dumnezeu! Dar noi nu-L putem pricepe, numărul anilor Lui nimeni nu l-a pătruns. Căci El trage la El picăturile de apă, le preface în abur şi dă ploaia, pe care norii o strecoară, şi o picură peste mulţimea oamenilor. Şi cine poate pricepe ruperea norului, şi bubuitul cortului Său? Iată, El Îşi întinde lumina în jurul Lui, şi acoperă adâncimile mării. Prin aceste mijloace, El judecă popoarele, şi dă belşug de hrană. Ia fulgerul în mână, şi-l aruncă asupra potrivnicilor Lui. Dă de veste că e de faţă printr-un bubuit, şi până şi turmele Îi simt apropierea. La auzul acestor lucruri îmi tremură inima de tot, şi sare din locul ei. (Iov 36:26-37:1)
Dumnezeu este într-adevăr mare, şi lucrările Sale în creaţie sunt măreţe. El face lucruri mari pe care noi nu le înţelegem. (Iov 37:5) Iar aceasta ar trebui să cauzeze groază şi teamă înaintea Lui, ca rege al slavei (Psalmul 24:7-10) El însuşi spune:
„Nu voiţi să vă temeţi de Mine, zice Domnul, nu voiţi să tremuraţi înaintea Mea?” Eu am pus mării ca hotar nisipul, hotar veşnic pe care nu trebuie să-l treacă. Şi chiar dacă valurile ei se înfurie, totuşi Sunt neputincioase; urlă, dar nu-l trec. Poporul acesta însă are o inimă dârză şi răzvrătită; se răscoală, şi pleacă, şi nu zic în inima lor: „Să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, care dă ploaie la vreme, ploaie timpurie şi târzie, şi ne păstrează săptămânile Hotărâte pentru seceriş. „Din pricina nelegiuirilor voastre n-au loc aceste orânduiri, păcatele voastre vă lipsesc de aceste bunătăţi.(Ieremia 5:22-25)
„Împăratul lui Israel”, (Isaia 44:6) El Însuşi face apel la activitatea Sa în creaţie şi arată israeliţilor să se încreadă în El şi să aibe frică de El, căci Domnul se va îngrijii de toate lucrurile, dar fărădelegile lor îi ţin departe de aceste lucruri bune, păcatele voastre vă lipsesc de aceste bunătăţi.
În Ieremia găsim scris: „Nici unul nu este ca Tine, Doamne! Mare eşti Tu, şi mare este Numele Tău prin puterea Ta. Cine să nu se teamă de Tine, Împărate al neamurilor? Ţie se cuvine teama; căci între toţi înţelepţii neamurilor şi în toate împărăţiile lor, nici unul nu este ca Tine. (Ieremia10:6-7)
Nu este nimeni ca Împăratul Iudeilor (Marcu 15:2). Căci Domul este mare şi foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toţi dumnezeii. Căci toţi dumnezeii popoarelor Sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile. (Psalmul 96:4-5; şi 1 Cronici 16:25; Psalmul 48:1)
Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă. (Psalmi 145:3)
Împăratul Dariu, după ce a văzut îndurarea măreaţă a lui Dumnezeu faţă de Daniel (un iudeu: Romani 2:28-29), a făcut această declaraţie: către toate neamurile, şi către oamenii de toate limbile care locuiau în toată împărăţia sa:
Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghiarele leilor!” (Daniel 6:26-27)
Dariu pe bună dreptate, a decretat că oamenii trebuie să tremure şi să se teamă înaintea Dumnezeului lui Daniel, pentru că este acelaşi decret pe care Împăratul sfinţilor l-a făcut (Apocalipsa 15:3). Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi.” (Isaia 8:13)Da, cutremură-te, pământule, înaintea Domnului, înaintea Dumnezeului lui Iacov, (Psalmi 114:7; şi 1 Cronici 16:30; Psalmul 96:9; 99:1; Ioel 2:1; Efeseni 6:5; Filipeni 2:12). Psalmistul a scris aceasta „Împăratului veşnic” (Ieremia 10:10): Mi se înfioară carnea de frica Ta, şi mă tem de judecăţile Tale. (Psalmi 119:120) Această declaraţie este făcută în dragoste pentru cuvântul lui Dumnezeu (de exemplu, Psalmul 119:47-48, 97, 113, 119, 127, 159, 163-165, 167).Astfel, este făcută în contextul dragostei copleşitoare pentru Dumnezeu (Marcu 12:30), de vreme ce Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt una (Ioan 1:1). Prin urmare, Dumnezeul iubitor şi cei ce se tem de El sunt un tot (congru). De asemenea, frica de Domnul şi bucuria în Domnul, merg împreună.
Aşa cum este scris: Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând. (Psalmi 2:11) În teama adevărată de Dumnezeu, este frică şi cutremur cu bucurie în Domnul (Filipeni 4:4) şi este armonie de asemeni. În cele din urmă, este după voia lui Dumnezeu care a găsit-o în inimile lor, a celor aleşi de El (Psalmul 65:4) ei se tem de cuvântul Său (ex. Ezra 9:4; 10:3), după cum spune Domnul:
Toate aceste lucruri, doar mâna Mea le-a făcut, şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa” -zice Domnul. ,Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu. (Isaia 66:2 şi vs 5)
- Adevărata Frică Întoarce (Îndreaptă)
…. dar celor nebuni le este urât să se lase de rău. (Proverbe 13:19)Prin urmare, cei ce pretind că se tem de Dumnezeu, dar continuă în păcatul lor, sunt proşti şi mincinoşi (1 Ioan 2:4), după cum este scris:
Cine umblă cu neprihănire, se teme de Domnul, dar cine apucă pe căi strâmbe, Îl nesocoteşte. ( Proverbe 14:2)
Nu se poate ca cineva care se teme de Dumnezeu, să continue în păcat fără să se pocăiască, pentru că: …prin frica de Domnul se abate de la rău. (Proverbe 16:6) Cei care se tem de Dumnezeu, se pocăiesc şi primesc mustrarea (Proverbe 12:1; 15:5), pentru că ei ştiu că este modul în care au viaţa (Proverbe 6:23). Frica de Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte de cursele morţii. (Proverbe 14:27) Cei răi, sunt cei care nu se tem de Dumnezeu (Romani 3:18), ei iubesc moartea (Proverbe 8:36), urăsc certarea (corectarea) (Proverbe 1:22; 12:1; 13:18, 15:10), şi nu se abat de la căile lor rele (de exemplu, Proverbe 1:30; Isaia 9:13; Ieremia 15:7; 36). Cei buni şi Evlavioşi, sunt cei ce se tem de cuvântul Său, (Psalmul 141:5), pentru că:
Continue reading Adevaratulcrestin.wordpress.com
https://armoniamagazineusa.com/2017/06/13/adevarata-frica-de-dumnezeu/
/////////////////////////////////////////////
Obadia 1
(cont.)
De ce a fost scrisă?
Motivul scrierii este ocazionat de mândria, cruzimea şi violenţa poporului Edomului şi se găseşte descris în versetele de la 10 la 14. Prin inspiraţie divină Obadia face o declaraţie a viitoarei pedepsirii a Edomului prin care mustră aspru participarea edomiţilor în jefuirea şi prădarea Israelului în momentul cuceririi lui, când aceştia nu numai s-au bucurat de nenorocirea venită asupra Ierusalimului, ci au şi ajutat duşmanul să-l distrugă.
6 Vai! Ce scormonit este Esau! Cum i s-au descoperit comorile!
7 Toţi cei uniţi cu tine te-au izgonit înapoi până la hotar, prietenii tăi te-au înşelat şi te-au stăpânit. Cei ce mâncau din pâinea ta ţi-au întins curse, pe cari nu le-ai băgat de seamă!
8 ,,Oare, zice Domnul, nu voi pierde Eu în ziua aceea pe cei înţelepţi din Edom, şi priceperea din muntele lui Esau?
9 Vitejii tăi, Temane, se vor spăimânta, pentru ca toţi cei din muntele lui Esau să piară în măcel.
10 Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine, şi vei fi nimicit cu desăvârşire pentru totdeauna.
11 Căci în ziua când stăteai în faţa lui, în ziua când străinii îi luau averea, când străinii intrau pe porţile lui, şi aruncau sorţul asupra Ierusalimului, şi tu erai atunci ca unul din ei!
12 Nu trebuiai să te uiţi mulţămit la ziua fratelui tău, în ziua nenorocirii lui, nu trebuiai să te bucuri de copiii lui Iuda în ziua pieirii lor, şi nu trebuiai să vorbeşti cu semeţie în ziua strâmtorării!
13 Nici nu trebuiai să intri pe porţile poporului Meu în ziua nenorocirii lui, nici nu trebuiai să te bucuri de nenorocirea lui în ziua prăpădului lui, şi nu trebuiai să pui mâna pe bogăţiile lui în ziua prăpădului lui!
14 Nu trebuiai să stai la răspântii, ca să nimiceşti pe fugarii lui, şi nici nu trebuiai să dai în mâna vrăjmaşului pe cei ce scăpaseră din el în ziua necazului lui!
15 Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.
Tema secundară a profeţiei lui Obadia este restaurarea viitoare a Israelului şi credincioşia lui Dumnezeu în împlinirea tuturor făgăduinţelor făcute poporului legământului Său – Dar împărăţia va fi a Domnului – v.21. Justiţia lui Dumnezeu va triumfa până la urmă – Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău – v.15.
Este încurajator să auzim asta şi totodată înspăimântător. Nici o faptă a omului nu va trece nepedepsită.
Cine-i poporul edomul?
O luptă începută încă din pântecele mamei lor afectează lumea. Întâmplarea ne aminteşte de o altă celebră dispută fratricidă ce continuă să aibe un impact îngrozitor asupra lumii până în zilele noastre. Ceea între Isaac şi Işmael. Evreii şi arabii. De data aceasta este vorba de doi fraţi gemeni, Esau şi Iacov, a căror rivalitate s-a perpetuat prin urmaşii lor, edomiţii şi israeliţii.
Rivalitatea a doi fraţi
Vedem cum aceasta s-a manifestat întâi prin refuzul categoric al edomiţilor de a-i ajuta pe israeliţi în timpul rătăcirii lor prin pustie.
Numeri 20
14 De la Cades, Moise a trimis nişte soli la împăratul Edomului, ca să-i spună: ,,Aşa vorbeşte fratele tău Israel. Tu ştii toate suferinţele prin cari am trecut.
15 Părinţii noştri s-au coborât în Egipt, şi am locuit acolo multă vreme. Dar Egiptenii ne-au chinuit, pe noi şi pe părinţii noştri.
16 Am strigat către Domnul, şi El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger, şi ne-a scos din Egipt. Şi iată că suntem la Cades, cetate care se află la marginea ţinutului tău.
17 Lasă-ne să trecem prin ţara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii, şi nici nu vom bea apă din fântâni; vom merge pe drumul împărătesc, fără să ne abatem la dreapta sau la stânga, până vom trece de ţinutul tău.”
18 Edom i-a răspuns: ,,Să nu cumva să treci pe la mine, căci altfel îţi voi ieşi înainte cu sabia.”
19 Copiii lui Israel i-au zis: ,,Vom merge pe drumul cel mare; şi, dacă vom bea din apa ta, eu şi turmele mele, îţi voi plăti preţul; nu-ţi cer altceva decât să trec cu picioarele!”
20 El a răspuns: ,,Să nu cumva să treci!” Şi Edom i-a ieşit înainte cu multă gloată şi cu mână tare.
21 Astfel Edom n-a vrut să lase pe Israel să treacă prin ţinutul lui. Şi Israel s-a abătut de la el.
Observaţi cum Moise îi imploră Edomului înţelegerea şi mila – „Tu ştii toate suferinţele prin care am trecut”. Cum i se adresează cu „fratele tău Israel”. Promit să nu folosească nimic şi să nu ia nimic din ţara lor, ci doar să-i lase să treacă pe „strada principală”.
În Obadia se spune că edomiţii ar fi trebuit să se poarte frăţeşte cu Israelul:
Obadia 10 Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov
Cum îi răspunde Edomul? Cu ameninţări militare.
Astfel vine vremea profetului Obadia căruia Dumnezeu îi descoperă soarta viitoare a Edomului datorită modului în care i-a tratat pe copii lui Israel în cele două întâmplări istorice. Sentinţa dată este, nimicirea totală.
După aceea, în timpul invaziei şi prădării Ierusalimului de către babilonieni edomiţii participă din nou la prădarea cetăţii şi la predarea refugiaţilor în mâinile babilonienilor.
Este foarte interesat de urmărit ce s-a întâmplat mai departe în istorie!!
În ambele asalturi asupra Ierusalimului, edomiţii au participat la jefuirea şi nimicirea lui. Prima dată în timpul invaziei filistenilor şi arabilor (timpul probabil al scrierii cărţii) şi a doua oară, în timpul invaziei babilonienilor, când a şi fost distrus templul şi dărâmat zidul Ierusalimului. Atunci au şi predat pe refugiaţii iudei în mâinile babilonienilor…
Mai târziu însă Nabateenii, nişte războinici cruzi, îi scot din ascunzătorile lor din stânca Petrei şi îi forţează să se mute în partea de sud a Iudeii, devenit „idumeeni” după numele lor grecesc. Ei (nabateeni) s-ar putea să fie chiar războinicii de care Dumnezeu a vorbit prin Obadia că îi va ridica ca să-i pedepsească pe edomiţi.
Obadia 1 …
,,Noi am auzit o veste din partea Domnului, şi un sol a fost trimis cu ea printre neamuri, zicând: ,,Sculaţi-vă, să mergem împotriva Edomului ca să ne războim cu el!”
Este ceva ce vedem profeţit adesea, şi anume chemarea unui popor care să vină împotriva celor ce păcătuiesc în mod constant şi refuză invitaţia de a se pocăi. În felul acesta, Dumnezeu şi-a „tratat” chiar pe proprii copii: israeliţii.
Mai târziu edomiţii s-au mutat în sudul Palestinei ajungând să fie cunoscuţi sub numele de „idumeeni”.
În jurul anului 100 în. de H. sunt cuceriţi de Macabeanul Ioan Hircanul care i-a forţat pe mulţi idumeeni (edomiţi) să accepte circumcizia şi să se supună Legii lui Moise. Ca prin urmare, mulţi idumeeni au devenit prozeliţi iudei cu numele. Irod cel Mare a fost unul! În anul 37 în. de H., a devenit rege al Iudeii.
Irod cel Mare este idumean şi el a rămas în istorie pentru tentativa lui de a-l omor pe pruncul Hristos ce tocmai s-a născut, omorând 40.000 de mii ce bebeluşi în Iudea. Rivalitatea dintre cei doi fraţi, Esau şi Iacov a fost într-un fel continuată prin această tentativă oribilă de suprimare a Mesiei.
Stârpirea edomiţilor
Când Ierusalimul a fost împresurat de armatele romane în anul 70, pentru prima oară edomiţii sar în ajutorul fraţilor lor israeliţi, lucru care le va atrage stârpirea definitivă a neamului lor de către generalul roman Titus Vespasian, împlinindu-se astfel profeţia.
După denunţarea mândriei Edomului (v.1-4), profetul prezice nimicirea completă a neamului acesta (v.5-9):
1 Proorocia lui Obadia.
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu despre Edom: -,,Noi am auzit o veste din partea Domnului, şi un sol a fost trimis cu ea printre neamuri, zicând: ,,Sculaţi-vă, să mergem împotriva Edomului ca să ne războim cu el!” –
2 ,,Iată, te voi face mic printre neamuri, vei fi cel mai dispreţuit.
3 Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire, pe tine, care locuieşti în crăpăturile stâncilor, şi domneşti în înălţime; de aceea, tu zici în tine însuţi: ,,Cine mă va arunca la pământ?”
4 Dar chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos şi de acolo, zice Domnul”.
5 Dacă ar fi intrat la tine nişte hoţi, sau nişte tâlhari de noapte, – cum eşti de pustiit! – ar fi luat ei oare mai mult decât ar fi putut? Dacă ar fi venit nişte culegători de vie la tine, n-ar fi lăsat ei nici un strugure pe urmă?
6 Vai! Ce scormonit este Esau! Cum i s-au descoperit comorile!
7 Toţi cei uniţi cu tine te-au izgonit înapoi până la hotar, prietenii tăi te-au înşelat şi te-au stăpânit. Cei ce mâncau din pâinea ta ţi-au întins curse, pe cari nu le-ai băgat de seamă!
8 ,,Oare, zice Domnul, nu voi pierde Eu în ziua aceea pe cei înţelepţi din Edom, şi priceperea din muntele lui Esau?
9 Vitejii tăi, Temane, se vor spăimânta, pentru ca toţi cei din muntele lui Esau să piară în măcel.
Obadia 10 Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine, şi vei fi nimicit cu desăvârşire pentru totdeauna.
Obadia 18 …şi nu va mai rămânea nici unul din casa lui Esau, căci Domnul a vorbit!
Cine sunt edomiţii?
Şi Esau ca şi Iacov, a devenit un neam mare. În timp ce copiii lui Israel (Iacov) au intrat în Ţara promisă, copiii lui Esau s-au îndreptat spre sud-est, ajungând la strâmtoarea stâncoasă în care în anul 1812 arheologii au descoperit un oraş întreg săpat în pereţii stâncii de o culoare roşiatică.
Gen. 25:25 Cel dintâi a ieşit roş de tot: ca o manta de păr, şi de aceea i-au pus numele Esau.
Sunt locuitorii petrei – o fortăreaţă inexpugnabilă!
Numele cetăţii este Sela în evreieşte, şi Petra, în greceşte. Se găseşte în Muntele Seir. Acesta a fost considerat o fortăreaţă neobişnuită, de necucerit şi atât de protejată şi ferită de atacuri încât atât Egiptul, cât şi Babilonul şi Asiria şi-au depozitat banii acolo. Un fel de Elveţie străveche! O fortăreaţă inexpugnabilă, ce putea fi apărată doar de o mână de oameni.
Pasajul cheie – Obadia 1:6 Vai! Ce scormonit este Esau! Cum i s-au descoperit comorile!
„Comorile”, nu are sensul de valori, ci de lucruri ascunse şi îngropate. Ceea ce Edomul avea ascuns, s-a făcut cunoscut. Un cărturar evreu traduce versetul după cum urmează: „Cum au fost dezgolite lucrurile lui Esau!”. Sunt expuse la vedere pentru ca toată lumea să le vadă. Obadia îndreaptă microscopul asupra lui Edomului, şi privit de aproape se vede Esau, strămoşul edomiţilor.
Aşa cum nu se descoperă gaura într-o cameră de roată decât dacă se umflă cu aer, tot aşa nu puteam să vedem defectul cel mare al Edomului decât după ce a fost înălţat. Ceea ce era mic şi nevăzut la Esau a fost mărit de mii de ori, la scară naţională, în neamul edomiţilor. Nici Dumnezeu nu a spus de la început că l-a urât pe Esau. Doar atunci când a crescut la nivelul unei naţiuni, s-a cunoscut lucrul care l-a făcut pe Dumnezeu să spună că-l urăşte:
Obadia 1:3 Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire, pe tine, care locuieşti în crăpăturile stâncilor, şi domneşti în înălţime; de aceea, tu zici în tine însuţi: ,,Cine mă va arunca la pământ?”
Mândria, îngâmfarea, spune Domnul, ca element principal al păcatului, este care l-a rătăcit, l-a înşelat şi l-a amăgit pe poporul Edomului.
Ieremia 49:16 Înfumurarea ta, îngâmfarea inimii tale te-a rătăcit, pe tine care locuieşti în crăpăturile stâncilor, şi care stai pe vârful dealurilor. Dar chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul tot atât de sus ca al vulturului, şi de acolo te voi prăbuşi, zice Domnul.”
Edomiţii sunt descendenţi (urmaşi) ai lui Esau, la fel cum israeliţii sunt urmaşi ai lui Iacov. Povestea lui Iacov şi Esau o găsim în Geneza 25. Iacov şi Esau sunt copiii lui Isaac şi Rebeca. Deşi erau gemeni, ei nu semănau deloc între ei.
„Mai degrabă aş vrea o farfurie de ciorbă decât o relaţie cu Dumnezeu!?”
Ştim cum Esau şi-a dispreţuit dreptul său de întâi născut. Omul care avea acest drept era cel mai mare din familie, cap şi preot al ei. Îl reprezenta pe omul care avea o legătură cu Dumnezeu şi care vorbea familiei în numele Lui. Prin a-şi vinde dreptul de întâi născut, este ca şi cum Esau ar fi spus, „Mai degrabă aş vrea o farfurie de ciorbă decât o relaţie cu Dumnezeu!?”
Ecourile cuvintelor sale se mai aud şi astăzi din gurile tuturor celor ce zic,
„aş vrea mai degrabă să o duc bine în lumea asta, că de cealaltă eu nu ştiu nimic, nu sunt sigur”, sau,
„lasă, lasă credinţa, că nu ţine de foame!”, sau,
„eu nu cred în nemurire sufletului, ci în suveranitatea stomacului!” …etc.
„Aş vrea mai degrabă să am o casă mare, decât un suflet mare!”
„Aş vrea mai degrabă să am o afacere prosperă în vremuri de corupţie, decât o comoară sigură în cer!”
„mai degrabă aş plăti la negru pentru o viză decât să aştept ca Dumnezeu să-mi dea un loc de muncă”
„pot să fac un cadou la poştă să primesc un telefon, în loc să aştept 10 ani pe lista neagră!”
etc.
La fel şi-au vândut unii „dreptul” de creaturi demne a lui Dumnezeu, şi-au aruncat cununa de pe cap în mocirlă şi au pornit în urmărirea scopurilor lor strict carnale şi pământeşti.
Filipeni 3:19 Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.
Aceasta a fost atitudinea lui Esau şi este reprezentată astăzi de toţi care iubesc mai mult lucrurile lumii acesteia şi viaţa lor de acum, decât valorile lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui. Omul a fost creat de Dumnezeu cu capacitatea de a-l cunoaşte pe El, ar a renunţa la aceasta se face vrednic de pedeapsă.
Este interesant că după ce am aflat despre Esau în prima carte a Vechiului Testament, despre el se vorbeşte din nou în ultima. Acolo se spun nişte lucruri despre Esau care par la prima vedere cel puţin ciudate.
Maleahi 1
2 ,,V-am iubit, zice Domnul! Şi voi ziceţi: ,Cu ce ne-ai iubit?” Nu este Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuşi am iubit pe Iacov,
3 şi am urât pe Esau, i-am prefăcut munţii într-o pustietate, şi moştenirea lui am dat-o şacalilor din pustie.
Nu este un lucru ciudat să-l auzim pe Dumnezeu că spune că urăşte pe cineva şi iubeşte pe altcineva?
Explicaţia o găsim în această mică carte a lui Obadia, cât şi în atitudinea personajului numit Esau.
„Edomiţii” sunt simbolul celor ce spun, „noi suntem în siguranţă, nu avem nevoie de Dumnezeu!” Lucrurile pe care le am, poziţia mea, situaţia mea, prietenii mei, numele meu, toate acestea mă fac să fiu bine. Nu mai am nevoie de nimic. Astăzi există o mulţime de „edomiţi” printre contemporanii noştri!!
Cred că dacă nu le lipseşte nimic, se pot ei lipsi de Dumnezeu! Aceştia sunt o adevărată ţintă a urii lui Dumnezeu şi este înfricoşător să fie aşa!
Mândria lor, încrederea lor de sine …
„Edomiţii” nişte „supermeni” antici – Datorită adăpostului formidabil oferit de cetatea lor, edomiţii şi-au format acest sentiment fals de siguranţă ce i-a făcut să se mândrească şi să creadă că nu mai aveau nevoie de Dumnezeu, eliminându-l din civilizaţia lor!
Când un om îşi găseşte adăpostul lui în spatele a patru pereţi şi se simte sigur, apoi spune „nu mai am nevoie de Dumnezeu”, asta este ceea ce Dumnezeu spune că urăşte!
Când un om îşi găseşte confortul în frecvenţa la biserica lui, în timp ce lumea de afară moare fără Dumnezeu, Dumnezeu urăşte lucrul acesta!
… în grupul său, în ceea ce face, în cine este, în … familie…
Dumnezeu urăşte „omul liber” şi „independent”!
Oamenii din zilele noastre ar trebuie să reţină cel puţin două mesaje din cartea profetului Obadia!
- Nu te împotrivi lui Dumnezeu
- Nu-i persecuta pe cei ce-i aparţin Lui
Asta este ceea ce Obadia proclamă sus şi tare: nu te mândri cu ceea ce eşti şi ai, şi nu te lua de (dispreţui pe) copiii lui Dumnezeu!
Citeşte istoria lumii! În afară de germani, toţi care s-au luat de evrei au sfârşit-o prost!
Aplicaţie:
Mânia lui Dumnezeu este sigură! Va veni!
„Sabia lui Damocles”
Regele Dionisius, tiranul Siracuzei a fost numit de Damocles, linguşitorul, „cel mai fericit om de pe pământ”. Pentru ca să-l convingă de greşeala lui se spune că acest rege l-a invitat pe Damocles la un banchet unde l-a îmbrăcat cu o robă împărătească şi l-a tratat regeşte. Însă în tot timpul banchetului deasupra capului lui Damocles a stat atârnând de un fir de păr de cal o sabie ascuţită care s-a spus că semnifica fericirea regelui.
Aceasta este versiunea divină a legendarei „Săbii a lui Damocles” – Luca 13 – „La fel”!
1 În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.
2 ,,Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, ,,că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel?
3 Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel.
4 Sau acei optsprezece inşi, peste cari a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, cari locuiau în Ierusalim?
5 Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”
Faptele Apostolilor 17:30-31 Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”
Dacă aţi observat trăim într-o vreme când a vorbi despre păcat, despre mânia lui Dumnezeu şi despre dreapta Lui judecată poate părea nepotrivit. Cu toate acestea Biblia ţine să ne amintească că,
„toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată a lui Hristos” (Rom.14:10)
Cine credeţi că vor fi cei ce vor suferi mânia lui Dumnezeu? Biblia spune că „toţi suntem din fire copii ai mâniei” (Efes.2:3)
Cum putem scăpa atunci de mânia lui Dumnezeu? Cum poate fi abătută mânia lui Dumnezeu de la tine şi de la ţara ta? Doar în Mielul lui Dumnezeu! Oricine crede în El, nu va fi osândit!
Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie – Exodul 12:13.
Studii Generale Asupra Carţilor Vechiului Testament
https://www.rcrwebsite.com/obadia2.htm
////////////////////////////////////////
Când nu-i dai tot lui Dumnezeu
Go to the profile of Dox
By Dox
Îmi place foarte mult de David și citesc cu plăcere în Biblie, cărțile în care e cuprinsă istoria lui. Dumnezeu spune despre David că a fost un om după inima Lui.
David însă, nu a fost perfect și chiar dacă în multe aspecte ale vieții sale, el a fost credincios lui Dumnezeu, în altele a ignorat legea Lui și consecințele au fost dezastruoase.
Citim cu familia cartea 2 Samuel și am ajuns la capitolul cinci unde David este făcut împărat peste tot Israelul. După ce Saul este omorât luptând cu filistenii, David ajunge până la urmă să fie regele Israelului și se mută de la Hebron la Ierusalim.
Filistenii, însă, au vrut să descurajeze unirea Israelului și s-au pregătit de bătălie împotriva lui David, proaspătul rege israelit.
Secretul lui David
Aici descoperim ceva care îmi place foarte mult la David.
David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui împotriva Filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?” Și Domnul a zis lui David: „Suie-te, căci voi da pe Filisteni în mâinile tale.” 2 Samuel 5:19
De foarte multe ori, David, mai ales când a fost vorba despre bătălii sau despre decizii importante în viața lui, l-a întrebat pe Dumnezeu ce să facă. Și mi se pare foarte important să învățăm de la David acest lucru.
👋
Dumnezeu știe trecutul prezentul și viitorul nostru, nu există un sfetnic mai bun decât Dumnezeu.
Și cu toate acestea suntem foarte ispitiți să luăm decizii bazate pe opiniile experților, specialiștilor, prietenilor sau bazate pe ideile noastre despre lume și viață.
Când asculți de Dumnezeu
Vedem însă cum David face exact ceea ce trebuie: îl consultă pe Dumnezeu. Observăm și rezultatul acestor consultări. Dumnezeu i-a dat două victorii răsunătoare lui David la începutul domniei lui peste tot Israelul.
David ajungea tot mai mare, și Domnul, Dumnezeul oștirilor, era cu el.
2 Samuel 5:10
David cucerește Ierusalimul, este rege peste tot Israelul și vede promisiunea lui Dumnezeu împlinită în viața lui.
La fel se întâmplă și în viața noastră de creștini. Isus ne îndeamnă să căutăm mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte (mâncare, haine și adăpost) ni se vor da pe deasupra.
Credința în Dumnezeu nu este doar partea teoretică, ci mai ales partea practică.
De exemplu, Petru când a fost invitat de Iisus să pășească pe ape și să meargă la El, nu a stat în barcă și s-a gândit că Dumnezeu poate să-l țină deasupra apei și că el crede că așa ceva este posibil, nu a rămas doar la stadiul de a crede ceva la nivel intelectual.
👋
Credința lui Petru a fost dovedită în practică. El a pășit în afara bărcii și s-a îndreptat către Isus.
La fel și David în acest capitol, când Dumnezeu îi dă instrucțiuni specifice despre cum să abordeze a doua bătălie cu filistenii, face exact ceea ce i-a spus Dumnezeu și are parte de o mare victorie.
Când ignori legea Domnului
Biblia însă, ne spune tot adevărul despre o persoană și nu ascunde deficiențele protagoniștilor ei, ca și istoriile laice triumfaliste. În cazul lui David, chiar dacă pe partea militară și strategică el l-a consultat pe Dumnezeu, pe partea familială și personală, David ignoră legea lui Dumnezeu și face lucrurile după capul lui.
David și-a mai luat concubine și neveste din Ierusalim, după ce a venit din Hebron, și i s-au născut iarăș fii și fiice. 2 Samuel 5:13
David a făcut opusul a ceea ce i-a spus Dumnezeu să facă.
(Regele evreu) Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; și să nu strîngă mari grămezi de argint și aur. Deuteronom 17:17
David în acest caz s-a luat după normele culturale ale popoarelor păgâne din jurul lui Israel și a făcut ceea ce făceau regii acestor popoare.
Regii popoarelor din jur se căsătoreau cu mai multe neveste ca să se asigure că au suficient de mulți copii care se ducă mai departe linia regală. În felul acesta încercau să controleze și să influențeze mersul istoriei.
👋
Noi știm însă, că Dumnezeu controlează mersul istoriei și nimeni nu poate opri sau deturna planurile Lui.
Dacă citim mai departe vedem cum viața de familie a lui David se complică foarte mult și acești copii mulți proveniți de la diferite neveste și concubine vor genera niște crize majore în familia lui David.
Solomon, regele Israelului după David, unul dintre copiii lui, s-a luat după tatăl său dar a exagerat și mai mult.
Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite, Sidoniene, Hetite 1 Regi 11:1
A avut de neveste șapte sute de crăiese împărătești și trei sute de concubine; și nevestele i-au abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alți dumnezei; și inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David. 1 Regi 11:3-4
Vedem cum, în ciuda faptului că David a fost credincios în anumite aspecte ale vieții sale, exemplul pe care l-a dat în viața familială, l-a influențat în rău mai apoi pe fiul lui și afectat grav familia sa și întregul popor al lui Dumnezeu.
Nu te încrede în înțelepciunea ta
Pe vremea când Solomon umbla încă în ascultare de Dumnezeu, a scris următoarele în cartea Proverbelor:
Încrede-te în Domnul din toată inima ta, și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-l în toate căile tale, și El îți va netezi cărările. Nu te socoti singur înțelept; teme-te de Domnul, și abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău, și răcorire oaselor tale. Proverbe 5:3-8
Este foarte ispititor să ne luăm după înțelepciunea lumii, pentru că uitându-ne în jur vedem că rezultatele par bune. Cu siguranță cunoști pe cineva care face business și nu respectă întocmai legea, mai fentează pe ici pe colo, și parcă totul e OK, are parte de prosperitate și se bucură de multe lucruri. Așa cum zice psalmistul:
Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți, când vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, și trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferințele omenești, și nu sunt loviți ca ceilalți oameni. Psalmi 73:3-5
Lumea din jur crede că poate să trăiască cum vrea și ne invită și pe noi la același stil de viață. Ne invită să ignorăm căile Domnului și să urmăm îndemnul inimilor noastre. Dar uitându-ne la viețile oamenilor din Biblie și în istorie, în general, observăm că toate alegerile au consecințe și că nu poți ignora legile lui Dumnezeu și să ai un sfârșit bun pe acest pământ.
În același psalm, Asaf ne spune:
M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în Sfântul locaș al lui Dumnezeu, și am luat seama la soarta de pe urmă a celor răi. Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, și-i arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciți într-o clipă! Sunt pierduți, prăpădiți printr-un sfârșit năpraznic. Ca un vis la deșteptare, așa le lepezi chipul, Doamne, la deșteptarea Ta! Psalmi 73:16-20
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni
În evanghelia după Matei capitolul șase, Isus ne spune:
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celalt; sau va ținea la unul, și va nesocoti pe celalt: Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona. Matei 6:24
👋
Unul dintre cele mai mari pericole pentru un creștin este să aibă o inimă împărțită.
Cu alte cuvinte: să asculte de Dumnezeu în anumite aspecte ale vieții sale dar să meargă după înțelepciunea aceste lumi și să se bazeze pe resursele lui în celelalte aspecte ale vieții.
Vedem însă că aceasta abordare nu are rezultate pozitive. Din contră, o inimă împărțită nu duce decât la dezamăgiri, eșecuri și dezastru.
Dumnezeu să ne ajute pe toți, prin Duhul Lui cel Sfânt, să rămânem smeriți și supuși Lui. Dumnezeu să ne ajute ca în toate aspectele vieții noastre să-L lăsăm pe El să domnească și să ne conducă în viață. Să nu uităm că noi suntem slujitorii și el este Regele nostru.
https://aercurat.com/cand-nu-i-dai-tot-lui-dumnezeu/
////////////////////////////////////////
De ce îngăduie Dumnezeu dezastrele naturale?
Go to the profile of Dox
By Dox
E greu de urmărit pe social media și la știri imaginile care vin din Turcia. Mi se rupe inima de durere când văd dezastrul provocat de cutremurele din Kahramanmaras și mă rog lui Dumnezeu să binecuvinteze poporul Turc cu ajutor, dar mai ales cu mântuire, în aceste momente grele.
De fiecare dată, însă, când se întâmplă dezastre naturale, multă lume se întreabă „unde este Dumnezeu și de ce îngăduie așa ceva?” O tragedie ca și acest cutremur, îi face pe mulți oameni se pună la îndoială bunătatea lui Dumnezeu.
Este dureros de asemenea, că dezastrele naturale sunt numite adesea acte ale lui Dumnezeu (în engleză: acts of God), dar nu I se dă nici un credit lui Dumnezeu pentru anii, deceniile sau chiar secolele de vreme liniștită.
Mi-am deschis Biblia să văd dacă pot să găsesc o explicație, sau măcar o situație similară care să mă ajute să înțeleg mai mult despre acest subiect.
În Evanghelia după Luca în capitolul 13, îl găsim pe Isus într-o sinagogă, și:
În vremea aceea au venit unii, și au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeți voi”, le-a răspuns Isus, „că acești Galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți Galileeni, pentru că au pățit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți peri la fel.
Sau acei optsprezece inși, peste cari a căzut turnul din Siloam, și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni, cari locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.”
Luca 13:1-5
Mă gândesc că cei care l-au informat pe Isus despre aceste dezastre de pe vremea lui, au așteptat cu sufletul la gură explicația Fiului lui Dumnezeu despre cauza acestor dezastre, și mi se pare foarte interesant răspunsul lui Isus.
⚡
Credeți că acesta este un act de judecată a lui Dumnezeu pentru că ei au fost mai păcătoși decât restul?
De multe ori facem greșeala ca atunci când i se întâmplă ceva foarte trist sau tragic unei persoane, să considerăm că este o judecată. „Oh, vai, au primit ceea ce merită, nu-i așa? Mă întreb ce au făcut ca să merite acest lucru îngrozitor”.
Isus însă desființează acest concept.
Dezastrele naturale nu reprezintă neapărat o judecată.
Ele reprezintă o ocazie pentru a reflecta la viața noastră, pentru că în răspunsul lui Isus, este și o atenționare: dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.
În contrast, judecățile lui Dumnezeu consemnate în Biblie sunt selective, intenționate și au un scop precis. De exemplu, atunci când Dumnezeu a pedepsit Sodoma și Gomora, a cruțat viața lui Lot și a celor două fiice ale sale dar cei rămași au fost pedepsiți pentru felul lor de viață nelegiuit.
Și totuși, de ce se întâmplă dezastrele naturale?
Dezastrele naturale se numesc „naturale” în sensul că sunt rezultatul legilor naturale ale lumii noastre. Dumnezeul care a creat cerurile și pământul a conceput legile naturii, iar aceste legi au ca efect fenomene naturale periodice: cutremure, uragane sau tsunami.
🌊
Deși o lume fără dezastre naturale ar putea părea ideală, astfel de evenimente se dovedesc a fi necesare pentru ca viața pe Pământ să fie posibilă.
De exemplu, fără activitatea tectonică, care este sursa activității seismice, planeta noastră nu ar avea continente, nici munți, nici un ciclu hidrologic stabil și nu ar avea nici un fel de biodiversitate și de abundență a vieții de care ne bucurăm.
De ce nu intervine Dumnezeu?
Cu toate că explicația de mai sus arată ce se întâmplă în mod natural, se pune întrebarea: „de ce nu intervine Dumnezeu?” Biblia proclamă că Iisus Hristos susține toată natura împreună. În Coloseni 1:16-17 citim:
Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile cari sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El.
Ar putea Dumnezeu să prevină dezastrele naturale? Cu siguranță! De exemplu, profetul Ilie s-a rugat lui Dumnezeu să nu fie ploaie în Israel pentru trei ani și jumătate, și Dumnezeu l-a ascultat.
Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi; și s’a rugat cu stăruință să nu ploaie, și n’a plouat deloc în țară trei ani și șase luni.
(Iacov 5:17)
Și la fel cum Dumnezeu permite ca omenii răi să comită fapte rele, El permite ca și pământul să reflecte urmările pe care le-a avut păcatul asupra creației.
În Romani 8:19-21 citim:
De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.
🌍
Căderea omenirii în păcat a avut efecte asupra tuturor lucrurilor, inclusiv asupra planetei pe care o locuim.
Totul în creație este supus „deșertăciunii” și „putrezirii”.
☄️
Păcatul este cauza finală a calamităților naturale, la fel cum este cauza morții, a bolilor și a suferinței.
Putem înțelege de ce au loc dezastrele naturale. Ceea ce nu înțelegem este de ce Dumnezeu le permite să se întâmple.
De ce a permis Dumnezeu dezastrul din Siria și Turcia? De ce permite Dumnezeu ca uraganele să distrugă casele a mii de oameni?
În primul rând, astfel de evenimente ne zguduie siguranța în această viață și ne obligă să ne gândim la veșnicie.
De obicei, bisericile se umplu după dezastre, pentru că oamenii realizează cât de fragilă este viața lor și cum le poate fi luată într-o clipă.
🤗
Știm însă cu siguranță că Dumnezeu este bun!
În timpul dezastrelor naturale au loc multe miracole uimitoare care previn pierderi și mai mari de vieți omenești.
Dezastrele naturale determină milioane de oameni să își reevalueze prioritățile în viață.
Sute de milioane de dolari în ajutoare sunt trimise pentru a-i ajuta pe cei care suferă. Multe asociații creștine de caritate au ocazia de a ajuta, de a sluji, de a sfătui, de a se ruga și de a conduce oamenii către credința mântuitoare în Hristos!
Nu știm de ce, dar ne încredem în Dumnezeu
Cu toate că explicațiile de mai sus sunt adevărate, nu vom înțelege niciodată pe acest pământ, gândurile și toate acțiunile lui Dumnezeu.
Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.
(Isaia 55:8-9)
Putem însă avea încredere în Tatăl nostru Ceresc și dorința Lui e ca noi să venim cu credință la El, prin Isus, cu cererile și doleanțele noastre.
https://aercurat.com/de-ce-ingaduie-dumnezeu-dezastrele-naturale/
///////////////////////////////
Pocăieşte-te!
Studiul V – Trimestrul III
Recunoaşterea păcatelor trebuie să fie însoţită de pocăinţă. În sens biblic, pocăinţa cuprinde trei aspecte: mărturisirea păcatelor, regretul pentru săvârşirea lor şi dorinţa de a nu le mai săvârşi. Dacă lipseşte unul dintre aceste trei elemente, pocăinţa nu este autentică. Exemplu: cazul lui Iuda, care şi-a mărturisit fapta, dar nu cu mâhnirea că şi-a trădat Învăţătorul (Matei 27:3,4), nu cu un regret real pentru păcat, nu pentru că Îl iubea pe Hristos, ci pentru că era copleşit de remuşcări şi de teama de consecinţe.
Matei 27
3 Atunci Iuda, vînzătorul, cînd a văzut că Isus a fost osîndit la moarte, s’a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i -a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrînilor,
4 şi a zis: ,,Am păcătuit, căci am vîndut sînge nevinovat.„ ,,Ce ne pasă nouă?„ i-au răspuns ei. ,,Treaba ta.„
Putem înţelege importanţa pocăinţei dacă ne gândim că atât Ioan Botezătorul, cât şi Domnul Isus şi-au început lucrarea cu apelul: „Pocăiţi- vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2; 4:17). Şi cei doisprezece, când au pornit în prima lor călătorie misionară, „au propovăduit pocăinţa” (Marcu 6:12). Iar după Cincizecime, Petru a îndemnat mulţimile să se pocăiască (Faptele 2:38; 3:19).
Fapte 2
38 ,,Pocăiţi-vă„, le -a zis Petru, ,,şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfîntului Duh.
Fapte 3
19 Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină dela Domnul vremile de înviorare,
- Cum exprimă Domnul Isus necesitatea ca toţi oamenii să se pocăiască pentru a fi mântuiţi? Ce mesaj ne transmite El aici? Luca 13:1-5
Luca 13
1 În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întîmplase unor Galileeni, al căror sînge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.
2 ,,Credeţi voi„, le -a răspuns Isus, ,,că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decît toţi ceilalţi Galileeni, pentrucă au păţit astfel?
3 Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel.
4 Sau acei optsprezece inşi, peste cari a căzut turnul din Siloam, şi i -a omorît, credeţi că au fost mai păcătoşi decît toţi ceilalţi oameni, cari locuiau în Ierusalim?
5 Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.„
Domnul Isus a susţinut că toţi oamenii sunt păcătoşi şi, de aceea, le-a dat ascultătorilor Săi următoarea avertizare: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (versetul 5). Fără pocăinţă, răscumpărarea este imposibilă, întrucât lipsa pocăinţei este semnul că omul refuză să I se supună Domnului. Este de remarcat faptul că ceea ce ne îndeamnă la pocăinţă este bunătatea lui Dumnezeu (Romani 2:4). După cum un sloi de gheaţă nu se topeşte sub lovituri de ciocan, ci prin apropiere de o sursă de căldură, tot la fel, orgoliul nostru se înmoaie numai dacă este „expus” la căldura bunătăţii şi a iubirii lui Dumnezeu. Iată de ce este atât de important să medităm cât mai des la dovezile iubirii Sale.
Romani 2
4 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?
„Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne iubească, ci El ne descoperă dragostea Sa pentru ca noi să ne pocăim.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 189
Ce lucruri pe care le-ai văzut cu ochii, le-ai trăit şi le-ai învăţat personal te determină să ai încredere în bunătatea Sa? Enumeră câteva dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. De ce este important să nu le uiţi, mai ales când treci prin necazuri?
*
*****
STUDIUL BIBLIEI LA RÂND TRIMESTRUL II
Ezechiel 31
1 În anul al unsprezecelea, în ziua întîi a lunii a treia, Cuvîntul Domnului mi -a vorbit, astfel:
2 ,,Fiul omului, spune lui Faraon, împăratul Egiptului, şi mulţimii lui: ,Cu cine te asemeni tu în mărimea ta?
3 Iată că Asirianul era un cedru falnic în Liban; ramurile lui erau stufoase, frunzişul umbros, tulpina înaltă, iar vîrful îi ajungea pînă la nori.
4 Apele îl făcuseră să crească, adîncul îl făcuse înalt, rîurile lui îi scăldau răsadniţa, şi îşi trimiteau pîraele la toţi copacii de pe cîmp.
5 De aceea, tulpina lui se înălţa deasupra tuturor copacilor de pe cîmp, crengile i se înmulţiseră şi ramurile i se întindeau, de mulţimea apelor, care -l făcuseră să dea lăstari.
6 Toate păsările cerului îşi făceau cuiburi în crengile lui; toate fiarele cîmpului fătau supt ramurile lui, şi tot felul de neamuri multe locuiau supt umbra lui.
7 Era frumos prin mărimea lui, prin întinderea ramurilor lui; căci rădăcinile îi erau înfipte în ape mari.
8 Cedrii din grădina lui Dumnezeu nu -l întreceau, chiparoşii nu erau de asemuit cu crengile lui, şi platanii nu erau ca ramurile lui; niciun copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumuseţă.
9 Îl făcusem atît de frumos prin mulţimea crăcilor lui, că -l pismuiau toţi copacii Edenului, cari se aflau în grădina lui Dumnezeu.
10 De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Pentrucă avea o tulpină aşa de înaltă, pentrucă îşi înălţa vîrful pînă la nori şi inima i se mîndrea cu înălţimea lui,
11 l-am dat în mînile viteazului neamurilor, care -i va face după răutatea lui; căci l-am izgonit.
12 Străinii, cele mai grozave popoare, l-au tăiat şi l-au lepădat. Crengile i-au căzut în munţi şi în toate văile. Ramurile i s’au sfărîmat în toate puvoaiele ţării; şi toate popoarele pămîntului au plecat dela umbra lui, şi l-au părăsit.
13 Pe sfărîmăturile lui au venit şi s’au aşezat toate păsările cerului, şi toate fiarele cîmpului şi-au făcut culcuşul între ramurile lui,
14 ca să nu se mai îngîmfe niciunul din copacii de lîngă ape cu înălţimea lor, şi să nu-şi mai ridice vîrful pînă în nori, ca să nu se mai fălească stejarii udaţi de apă cu înălţimea lor; căci toţi sînt daţi pradă morţii, în adîncimile pămîntului, printre copiii oamenilor, împreună cu cei ce se pogoară în groapă.
15 Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,În ziua cînd s’a pogorît în locuinţa morţilor, am răspîndit jalea, am acoperit adîncul din pricina lui, şi i-am oprit rîurile; apele cele mari au fost oprite; am întristat Libanul pentru el, şi toţi copacii de pe cîmp s’au uscat.
16 De vuietul căderii lui am făcut să se cutremure neamurile, cînd l-am aruncat în locuinţa morţilor, împreună cu cei ce se pogoară în groapă, şi s’au mîngîiat în adîncimile pămîntului toţi copacii Edenului, cei mai frumoşi şi cei mai buni copaci din Liban, toţi cei udaţi de ape.
17 S’au pogorît şi ei cu el în locuinţa morţilor, la cei ce au pierit ucişi de sabie, ei cari erau braţul lui şi locuiau la umbra lui printre neamuri.
18 Cu cine poţi fi asemuit tu în slavă şi în mărime între copacii Edenului? Totuş vei fi aruncat împreună cu copacii Edenului în adîncimile pămîntului, şi vei fi culcat în mijlocul celor netăiaţi împrejur, împreună cu ceice au pierit ucişi de sabie. Iată ce este Faraon şi toată mulţimea lui, zice Domnul, Dumnezeu.„
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2014/07/28/pocaieste-te.html
/////////////////////////////////////////
”Dumnezeu i-a lăsat, i-a lăsat, i-a lăsat…” Despre cea mai cumplită formă de judecată.
de Valentin Fat
I.
Circulă de ceva vreme pe Internet o știre conformă căreia ”500 de homosexuali au ars la propriu, la un eveniment în Taiwan.” Puteți citi articolul aici. Nu am verificat temeinicia informațiilor. Viața e prea scurtă pentru a fi irosită cu asemenea demersuri. Pot spune totuși că titlul induce deliberat în eroare, nefiind în concordanță cu conținutul articolului. Cele cinci sute de persoane au fost rănite.
În orice caz, cei mai mulți promovează articolul ca o ilustrație a judecății divine care s-a abătut asupra acelor persoane. Găsesc că este de-a dreptul înfiorătoare satisfacția care umple până la refuz anumite comentarii, atât de tare că se prelinge și pe margini. (1) Pe de o parte mulți se bucură că Dumnezeu nu doarme și le-a făcut-o. Au meritat-o, așa le trebuie pentru că nu ”sau” pocăit. (2) Pe de altă parte, miroase de departe mulțumirea că noi suntem siguri, protejați de orice formă de judecată. Noi putem dormi liniștiți mai departe.
II.
Am stat ieri noaptă până târziu, pregătindu-mi mesajul de duminică seara. Va fi din Romani 1. Acolo, apostolul Pavel vorbește despre ”mânia lui Dumnezeu care se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu…” Mi-a venit în minte articolul…Dar dacă mergem mai departe în textul biblic, vom observa că modul în care se manifestă această teribilă mânie și judecată nu este neapărat cel la care ne-am aștepta. De trei ori se repetă în text o propoziție, simetric, ritmic, din două în două versete, 24, 26, 28: ”Dumnezeu i-a lăsat…” (Foarte interesant și versetul 27 care ne spune că ”au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru nelegiurirea lor.”) Adevărul tulburător pe care aceste versete ni-l pun înainte este că cea mai teribilă formă de judecată a lui Dumnezeu nu este focul care cade de sus, ci retragerea Sa. Tăcerea. Lipsa de reacție. Judecata divină poate să funcționeze (și adeseori a funcționat) ca un îndemn la pocăință. Cel mai de temut moment însă este acela în care Dumnezeu nu mai are nimic să îți spună și pleacă. Oare nu aceasta este esența iadului?
III.
Iar acum, câteva întrebări. De ce emitem judecăți atât de ușor? Oare nu suntem și noi ca cei care au venit să îi povestească Domnului de galileenii măcelăriți de Pilat? Hristos nu se lasă târât în jocul lor și nici în jocul celor ce share-uiesc evenimentul din Taiwan. El cunoștea atitudinea cu care aceștia relatau istorisirea: ei sunt răi și au pățit-o. Noi nu, deci suntem buni. Reacția Domnului nostru e clară și tranșantă: ”Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel!” Dacă ar avea cont de FB, ar scrie oare comment-ul acesta sub articol?
Da ar trebui să plângem mai mult pentru păcatele altora, dar pentru asta trebuie să învățăm să plângem mai întâi pentru ale noastre…dar stai un pic. Noi, noi…vezi noi nu prea mai avem păcate pentru care să plângem. Îl vedem pe vrăjmaș, dar doar afară, doar pe Net, doar în Taiwan. Casa noastră e măturată și spălată. Eu zic să ne mai verificăm o dată. Să înțelegem că nimeni nu poate să plângă păcatele altuia, să fie îngrozit și scârbit de ele, dacă mai înainte nu este îngrozit și dezgustat de propria-i nelegiuire.
Cel mai important însă este să înțelegem că, în această etapă, cea mai teribilă formă de judecată e tăcerea și părăsirea. Așa cum spunea Domnul Ierusalimului de atunci: ”nu ai cunoscut vremea în care ai fost vizitată.” În consecință, musafirul pe care nu L-ai primit…se retrage.
A fost evenimentul din Taiwan o formă de judecată? Nu știu. Va veni și acea zi a Mâniei Mielului, când oamenii vor fugi la stânci, îngroziți, cerându-le să cadă peste ei. Grozavă zi. Până atunci totuși, să fim ceva mai rezervați în afirmații și aprecieri.
//////////////////////////////////////////
500 de homosexuali au ars la propriu, la un eveniment în Taiwan
Vio Pop
Zilele trecute, într-un parc acvatic din Taiwan a avut loc un accident, peste 500 de persoane fiind rănite de o adevărată ploaie de foc care s-a abătut peste ei în urma proiectării în aer de către organizatori a unei pulberi colorate inflamabile, cu ajutorul unor tunuri cu dioxid de carbon, conform portalului Ştiri pentru viaţă.
Associated Press, RT.com, The Slate sau alte canale media care au relatat despre tragedie au omis să spună că petrecerea era organizată de un cunoscut activist local pentru drepturile homosexualilor şi se voia un fel de rainbow party.
Activistul pentru drepturile homosexualilor Zhong Ji Lu, cel care a organizat totul, este eliberat pe o cauţiune, urmând să fie cercetat în libertate. Locul petrecerii nu avea căi de evacuare adecvate, iar organizatorii nu au respectat manevrele de siguranţă, deoarece pulberea de porumb colorată cu adjuvanţi chimici este inflamabilă, lucru făcut cunoscut pe eticheta produsului. Folosirea tunurilor a favorizat inflamarea pulberilor colorate. În plus, organizatorii petrecerii cu dans Color Play Asia au vândut 10.000 de bilete, iar la ora respectivă în locul respectiv existau 4.000 de participanţi.
Tragedia din 27 iunie a determinat guvernul vrea să interzică folosirea respectivei pulberi colorate la astfel de evenimente.
https://www.stiricrestine.ro/2015/07/02/500-de-homosexuali-au-ars-la-propriu-la-concert-in-taiwan/
///////////////////////////////////////
Despre tragedia de duminică. Ce s-a ales, de ce s-a ales și ce se va alege de biata (beata?) țară? (2)
de Valentin Fat
Da, privind la ceea ce se întâmplă îți vine să spui biată beată țară. Sau poate beata biată țară? Cum vreți voi. În textul precendent încercam să îmi limpezesc mintea și să răspund la năucitoarea întrebare: cum de au fost aleși primari asupra cărora nu doar că planează suspiciuni, nu doar că au calitatea de acuzat în dosare penale, ci erau întemnițați chiar în momentul în care erau ștampilați pe buletinele de vot. Cum de au ajuns aceștia primari? Îmi închipui că vrei să mergi în audiență la primar și nu mai mergi la primărie, ci la pușcărie…
Evident, unul dintre elementele ce trebuie luate în considerare este numărul extrem de modest al participanților la vot. În general se spune că ceea ce i-a demotivat pe absenți este profunda dezamăgire față de actuala clasă politică. Probabil că așa este, dar aș face câteva observații.
Nu cred că este cazul tuturor. Cred că unii au lipsit nu neapărat din cauza disprețului față de actuala clasă politică, ci, pur și simplu din lipsă de interes. Din nou cu riscul unei generalizări oarecum forțate, mi-aș permite să afirm că o plictiseală profundă ne cuprinde, ne învăluie, ne pătrunde până în măduva oaselor. Astfel, alegerea primarilor și a consilierilor pentru următorii patru ani nu mai reprezintă o miză suficient de mare pentru a ne scoate din casă, pentru a ne tulbura lenea și toropeala de sfârșit de săptămână. Unde mai pui că evenimentul nu a avut nicio aură cool asupra lui. Nimic revoluționar, nimic eroic. A presupus doar exercitarea unui drept cetățenesc firesc. Doresc totuși să amintesc tuturor celor plictisiți, mai ales din TM, care, respectând foarte proasta tradiție, a fost din nou fruntașă la absenteism, că acest drept nu a fost la fel de firesc întotdeauna. A fost câștigat cu un mare preț. Noi, timișorenii, nu am uitat încă sunetul gloanțelor din decembrie. Poate dacă alegerile ar fi organizate prin cluburi sau mall-uri ne-am face timp și de exercitarea drepturilor câștigate.
Dar, să recunoaștem, au existat și unii care au lipsit în mod intenționat, a căror lipsă la vot nu e cauzată de lipsa de interes, ci de lipsa opțiunilor. Tot o întorc și nu pot să le dau dreptate. De ce să mergi totuși, dacă toți sunt corupți? Înainte de toate, ca să îi alegi pe cei mai puțini corupți. Mai apoi, dacă tot nu te lasă inima să alegi pe cei mai puțini corupți, mergi ca să îți folosești votul. Ca să îi împiedici pe alții să îl folosească (deși, zice-se e mai greu acum.) Mergi și ca să arăți clar că îți pasă, ca să nu fi confundat cu categoria plictisiților de toți și de toate. Și încă ceva: mergi pentru că merg alții și fac prostii! Exact ceea ce s-a întâmplat acum, dar și în multe alte ocazii. N-au avut dubii înainte și nici acum, după, nu au mustrări de conștiință. Procesarea candidaților a fost foarte rudimentară, dar hotărâtă: a mai fost, e de-al nostru, a vopsit spitalul și ne-a trimis felicitări de Paște…pe el! Ștampila, bineînțeles. Dacă oamenii cu discernământ ieșeau la vot, răul nu ar fi fost eradicat, dar diminuat. În felul acesta i s-a dat prilejul monstrului să înghită lacom tot ce și-a dorit. Și o va face patru ani sau…
Sper să reușim să ducem o viață relativ normală în țara noastră, în ciuda alegerilor nostre. Alegeri de tot felul. Scripturile spun că ”păcatul este rușinea popoarelor.” Prin ceea ce tocmai s-a întâmplat, corupția, lipsa caracterului, hoția și manipularea au fost plasate de poporul nostru tocmai la poarta cetății. Nădejdea e să nu ne facă Domnul după alegerile noastre, că nu știu ce se va alege de noi…
//////////////////////////////////////////
Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel
(Luca 13:5)
Autor: Ioan Ciobota
În Pakistan zeci de persoane au murit înghețate în mașini.
Ce s-a întâmplat?
Erau în coloană, mergeau pe o autostradă de munte spre un oraș stațiune, când au fost surprinși de o furtună de zăpadă. Autoritățile nu au reușit să îi ajute la timp, li s-a terminat benzina din rezervor și pur și simplu au înghețat în mașină.
Când au ajuns salvatorii să dezgroape mașinile din zăpadă, înăuntru erau trupurile înghețate.
Probabil erau acolo și mașini de lux, dotate cu tot ce era nevoie, însă nu au putut să facă față valului de zăpadă.
Groaznic!
În Brazilia mai mulți turiști se plimbau cu bărcile pe un lac. Dintr-o dată a căzut o stâncă peste ei, i-a prins acolo și au fost omorâți imediat.
O stâncă, de fapt, care era acolo de la întemeierea lumii, de când s-au întărit munții și dealurile.
Dar acum, din cauza ploilor s-a crăpat și a căzut exact peste ei, exact în secunda când erau ei acolo.
Puteau să fie la 5-10 metri mai departe sau puteau să fie cu 2-3 minute mai târziu și ar fi evitat să intre sub stâncă, să cadă stânca peste ei. Dar așa s-a întâmplat.
În Evanghelia după Luca, în capitolul 13, scrie:
„În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.
‘Credeţi voi’ le-a răspuns Isus ‘că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel.
Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim?
Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel”.
Cu acest verset aș vrea să rămânem:
„Dacă nu vă pocăiți toți veți pieri la fel”.
————————————-
Ioan Ciobotă
5 Ianuarie 2022
===================
Mai puteți asculta:
BIBLIA AUDIO:
https://www.youtube.com/watch?v=M7f95e7YMHo& list=PLDXRCzLI3rbbX5Yb4eLobKvSSy6iO97RI
===================
Video aici: https://youtu.be/8zkt7JVVJa4
https://www.resursecrestine.ro/editoriale/224272/daca-nu-va-pocaiti-toti-veti-pieri-la-fel
/////////////////////////////////
Incendiile din Grecia: cu durere, despre unele (mult) preacucernice atitudini
de Valentin Fat
Care ar trebui să fie reacția noastră în fața unei tragedii? Biblia oferă un răspuns clar în această privință. Există anumite situații de viață unde răspunsul Scripturilor nu este la fel de clar, iar înainte de a oferi ceea ce ne place să numim „perspectiva biblică asupra situației,” trebuie să frământăm mai multă vreme textul biblic și să cumpănim cu atenție. Dacă nu suntem dispuși să o facem, „perspectiva biblică” devine lozincă și manipulare. Revenind la subiect însă, nu acesta este cazul atunci când vine vorba despre reacția noastră în fața tragediilor. Evanghelistul Luca este acela care consemnează un episod în care Însuși Domnul nostru ne arată ce ar trebui să facem, cum ar trebui să gândim, dar și ce să nu facem și, mai ales, ce să nu spunem și să nu gândim în fața tragediilor. Textul se găsește în Evanghelia după Luca, 13:1-5. Din păcate, credincioșii nu doar că nu țin seama de învățătura acestui text, dar aleg să acționeze în răspăr tocmai cu principiile enunțate de Domnul nostru.
Întâlnim aici câteva persoane, neidentificate, ce vin înaintea Mântuitorului pentru a-I relata o tragedie: masacrarea unor galileeni, de către Pilat, tocmai în timp ce își aduceau jertfele. Învățătura de aici poate fi aprofundată și prezentată pe larg. Spațiul mai restrâns al acestui articol mă obligă să sintetizez. Sper totuși că ceea ce urmează va fi folositor. Nu știm exact care e reacția la care se așteptau din partea Domnului nostru, dar, privind la răspunsul oferit, putem desprinde următoarele concluzii:
În primul rând, oamenii credeau că tragedia a lovit și va lovi mereu altundeva, că ei sunt în siguranță: „ce s-a întâmplat unor galileeni…” Prin răspunsul pe care îl oferă, Domnul nostru îi pune tocmai pe ei sub lumina reflectoarelor: „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.” Catastrofele nu lovesc doar Grecia, Irakul sau țările africane. Viața pe pământ e mult mai fragilă și mai instabilă decât ne imaginăm. Mai mult, cu toții suntem pasibili de ceva mult mai tragic decât masacrarea, după cum ne va arăta următorul punct.
În al doilea rând, oamenii credeau că tragedia constă în modul oribil în care acești oameni au pierit. Legau tragedia de circumstanțele în care a survenit moartea. Domnul nostru însă le atrage atenția că tragedia consumată nu este legată în primul rând de modalitatea morții, ci de moartea lipsită de pocăință. Cu alte cuvinte, nu circumstanțele în care survine moartea o fac să fie tragică sau nu, deși acestea sunt uneori cutremurătoare. Ceea ce conferă cu adevărat tragism morții, ne arată Domnul, este moartea în lipsa pocăinței. Sau, formulând în contextul mai larg al Scripturii, a muri fără să te împaci cu Dumnezeu, fără a fi eliberat de povara păcatelor tale.
În al treilea rând, și cel mai important, OAMENII CREDEAU CĂ CEI CARE AU PIERIT AU FOST MAI PĂCĂTOȘI. Domnul pune totul sub forma unei întrebări, evident retorice: „credeți voi că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți pentru că au pățit astfel?” Răspunsul lor era un DA apăsat. Domnul însă le corectează, cât se poate de ferm, gândirea deficitară: „Eu vă spun: NU!” Așa cum gândeau oamenii din vremea Domnului nostru, așa gândesc și preacucernicii de azi: „tare păcătoși trebuie să fie dacă au pățit așa!” „Mare păcat au, dacă o asemenea pedeapsă a venit peste ei!” Nu așa gândeau și prietenii lui Iov? Este exact genul de gândire pe care, în mod ferm, Domnul nostru dorește să o corecteze. „În fața tragediei,” ne spune El, „nu puneți verdictul! Nu vă erijați în judecători, nu faceți aprecieri și legături între calitatea morală a celor năpăstuiți și nenorocirile abătute asupra lor!” Dimpotrivă, spune Domnul, în astfel de situații, ar trebui să ne alarmeze propriul păcat. Ar trebui să mă întorc înspre mine și să mă întreb „Eu unde sunt? Eu ce am de schimbat? Eu m-am pocăit cu adevărat? Dacă tragedia aceasta curma viața mea, era moartea mea un câștig?”
Iată atitudinea potrivită! Noi însă suntem prea ocupați cu cele sfinte, ca să mai chibzuim lucrurile. Am și găsit păcatul de care se fac vinovați cei care au pierit. Să ne facem curaj și să ne întoarcem la Scripturi. Tragediile cheamă la pocăință. Înainte de toate, pocăința MEA!
///////////////////////////////////////////////
Învăţătura socialistă, capitalistă, globalistă- are ca mentor- pe tata satan (Ioan 8/44) şi ca mamă- hoţia, prostia, preacurvia (Gal.5/19-21)- mizerii de care tot cosmosul se va goli. Dacă am iubi mai mult pe” Învăţătorul” Duh Sfânt, nu am rămâne sclavi ai plăcerilor, amăgirilor- scârbelor de o clipă… Deşi Iisus a venit plin de Har şi de Adevăr, pentru ca împreună (Ioan, cap.15) să luptăm contra păcatului, noi îl ţinem la uşă (Ap.3/20) şi îi refuzăm Bunătăţile, Frumuseţile şi Biruinţa Lui… El nu intră şi nu conlocuieşte împreună cu satan, cu eul adamic– în omul firesc; Chiar dacă viaţa noastră este ascunsă cu Iisus în Dumnezeu, noi nu credem şi, rămânem sclavagizati-morţi în păcat, pentru că îi refuzăm (ajutorul)-Harul prin care, cu Duhul Sfânt –Căpetenie, putem birui orice păcat… Numai dacă luptăm dimpreună cu Acela care l-a învins pe satan şi în pustie, dar şi pe culmile Suferinţei; Dacă-l avem pe El drept Căpetenie, putem totul în Hristos, doar prin Harul Dumnezeiesc, căci numai dacă Hristos DOMNEŞTE în noi, ne garantează nădejdea Slavei!
Incepe martirizarea globalista a adversarilor!Deja GRUPUL BILDERBERG începe lupta cu euroscepticii și media independentă online
Grupul Bilderberg nu se dezminte nici anul acesta. Deși până la reuniunea de la Torino mai sunt numai câteva zile, secretomania e totală. Nu a fost dată încă publicității nicio ordine de zi. Nici despre participanți nu se știe nimic.Dacă presa internațională evită discret subiectul, jurnaliștii independenți scormonesc după orice element semnificativ. Unii au telefonat la toate hotelurile din zonă și au ajuns la concluzia că reuniunea are loc la Lingotto Congress (un hotel de numai 4 stele), care nu mai are niciun loc de cazare liber pentru perioada 7-10 iunie.Faptul că întâlnirea va avea loc la Torino s-a aflat, de altfel, prin indiscreția premierul sărb Ana Brnabici, care s-a lăudat cu invitația primită. Cât privește ceilalți participanți, totul e posibil. E îndoielnic că președintele francez Macron, contestat vehement în țară pentru politicile sale globaliste, va vrea ca numele să-i fie alăturat din nou de fostul său șef Rotschild. Obama ar putea veni însă și e de luat în calcul o prezență masivă a francezilor. Nu de alta, dar actualul președinte al Grupului este Henri de La Croix de Castries. Și italienii (care au organizat reuniunea) vor fi bine reprezentați, unii vorbesc de prezența lui Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, o personalitate cu multiple conexiuni în sectorul financiar din America, dar și în cercurile iezuite apropiate actualului papă. Nici prezența fostului premier Mario Monti n-ar fi o surpriză.Cât privește obiectivele întâlnirii de la Torino, pentru mulți dintre cei care încearcă să deslușească planurile Grupului Bilderberg, 2018 este anul declanșării ofensivei finale pentru instaurarea statului planetar. Lucrurile nu mai sunt însă atât de simple ca pe vremea când Obama era președinte și establishmentul politic din Europa nu avea nicio problemă în a gestiona alternanțele stânga-dreapta la putere. Șocul migrației de proporții care a urmat mult-planificatei „primăveri arabe” a născut o reacție puternică în toată Europa. Cu toate pârghiile puterii și complicitatea presei mainstream, partidele tradiționale s-au trezit în fața unei recrudescențe fără precedent a naționalismului și a mișcărilor identitare. O bună parte a populației a spus răspicat la vot că s-a săturat de globalizare, corectitudine politică, multiculturalism și de complicatele mecanisme politice care lasă practic electoratul fără nicio putere reală. N-a folosit la nimic faptul că toate Casandrele presei internaționale au jelit și au profețit o nouă criză, ba chiar războiul și ruina totală. Americanii l-au votat pe Trump, britanicii s-au pronunțat pentru ieșirea din Uniunea Europeană, iar italienii și-au încredințat soarta unor partide antisistem sau cu rădăcini fasciste. Chiar și victoriile din Germania, Franța și Olanda ale partidelor agreate de Grupul Bilderburg sunt destul de amare. În toate cele trei țări, naționaliștii au pus piciorul în forul legislativ și se pregătesc să devină alternativă de guvernare, în condițiile în care diferențele stânga-dreapta par să fi dispărut cu totul în creuzetul politicilor corecte.Cu alte cuvinte, Grupul Bilderberg mai are de așteptat până să-și vadă visul cu ochii, dar e puțin probabil că va da înapoi. Principala provocare e să apere cuceririle din Europa. Grupul nu poate accepta ca principala sa realizare, Uniunea Europeană, să se pulverizeze sub presiunea forțelor centrifuge. Așa că discuțiile se vor axa, cel mai probabil pe trei direcții. În primul rând, migrația din Orientul Apropia și Africa de Nord va fi diminuată, pentru că dă prea mult oxigen adversarilor politici. O oprire totală nu este nici posibilă, nici de dorit, Grupul Bilderberg știe că fără sprijinul imigranților și al descendenților lor, nu-i va fi prea ușor să mai obțină vreun succes la urne în Europa. Mai ales în codițiile în care multe partide de stânga sunt deja dependente de susținerea cetățenilor de religie musulmană. Un prim pas în această direcție l-a făcut deja președintele francez Macron, care la Moscova a vorbit de alegeri libere în Siria cu participarea tuturor forțelor politice, deci inclusiv a lui Bashar al-Assad. Oprirea războiului din Siria și o soluție în Libia ar mai micșora fluxul de migranți, ca să nu mai vorbim de posibilitatea de a reduce subvențiile pentru ONG-urile care-i ajută.
ADEVĂRUL DESPRE CINE ESTE DUMNEZEU
Religiile lumii, în marea lor majoritate Îl descriu pe Dumnezeu, în limitele gândirii umane cu interpretări diferite. În realitate, este „un singur Dumnezeu adevărat” și El este o persoană. Și, așa cum putem avea păreri preconcepute, impresii false, concepții greșite și putem emite opinii referitoare la o altă persoană, la infinit, la fel putem face și-n ce-L privește pe Dumnezeu. Dar cine este Dumnezeu cu adevărat?
Adevăratul Dumnezeu, „Eu sunt” (Dumnezeul Lui Moise, Iehova, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov), Isus Cristos, care a devenit Dumnezeu cu noi și Duhul Sfânt care a fost trimis la noi la Cincizecime (Rusalii), ca să putem deveni adevărate temple ale Lui Dumnezeu: reprezintă unul și același Dumnezeu. Pentru mulți, El este Dumnezeul evreilor și al Creștinilor. Pentru noi creștinii, Dumnezeu este viu, trăiește în inimile noastre și prin Cuvântul Său, Biblia ajungem să-L cunoaștem așa cum este și creștem spiritual.
Acest articol este despre adevăratele și indiscutabilele „însușiri ale Lui Dumnezeu”, așa cum le prezintă Biblia. Așa cum a scris Pavel „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit. de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” (Romani 1:20).
Dumnezeu este Triunitar, o sfântă trinitate. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt trei persoane unice și în același timp toți sunt Dumnezeu, același Dumnezeu; cei trei sunt una și întotdeauna într-o armonie deplină.
Isus spune în Ioan 10:30 :„Eu şi Tatăl una suntem.” iar în Ioan 14:9 :„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.”
Când Pavel scria Epistola către Romani, era foarte conștient de faptul că Duhul Sfânt este Dumnezeu și Isus Cristos. El a folosit termenii, Duhul Lui Cristos și Duhul Lui Dumnezeu ca fiind interschimbabili.
„Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” Romani 8:8-14
Dumnezeu Tatăl, Isus și Duhul Sfânt sunt la fel. Așa cum a spus Isus, dacă Îl vedem pe El, Îl vedem pe Tatăl. Fiecare dintre Cei trei au caracterul 100% identic, atributele fiecăruia dintre ei regăsindu-se exact la fel și în egală măsură și în ceilalți doi.
Să privim la adevăratul caracter al Lui Dumnezeu, nu la cel imaginat de oameni; ci la felul în care ni se revelează Dumnezeu pe Sine Însuși.
Toate „roadele Duhului Sfânt”, sunt „roadele caracterului Său”, o parte dintre ele le regăsim în versetele următoare:
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”(Prin , „nu este lege”, de fapt Pavel spunea „nu este limită”)Galateni 5:22-23
„Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii. Căci roada luminii (n. tr.Duhului – în alte traduceri) stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului” Efeseni 5:8-10
Una dintre cele mai frumoase descrieri ale Lui Isus o găsim în cartea prorocului Isaia:
Isaia 11:1-5 „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El,duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău.Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia, brâul mijlocului Său.”
Nu cred că mintea umană ar putea concepe și înțelege toate atributele Lui Dumnezeu, dar cu siguranță cele care urmează fac parte din caracterul Lui Dumnezeu, care este: triunic, în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; dragoste, perfect, neschimbat, imuabil (neschimbător), drept, corect, imparțial, sfânt, milos, smerit, bun, blând, gentil, îndelung răbdător, plin de har, compătimitor, bun, neprihănit, sincer, omniscient (atotștiutor) și atotcunoscător, plin de bucurie, încântător, sursa binecuvântării, pace, omnipotent și suveran, independent și liber, creativ, înțelepciune și înțelegere, credincios, frumos, omniprezent și etern, glorios, are autocontrol, lucrează din greu; prudent, punctual și întotdeauna la timp, are sentimente reale, urăște răul și este un Dumnezeu al detaliului, care are o gelozie sfântă, nu este uman și nici carnal, are simțul umorului și nu risipește nimic. Cred că sunteți de acord că Dumnezeu este mult mai mult decât putem enumera aici…
Dumnezeu este dragoste. Care este descrierea biblică a dragostei?
1 Corinteni 13:4-7 „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”
Cuvântul „dragoste” din versetul 4, în limba greacă originală, este „agape”. Dragostea agape, este cea mai înaltă formă de dragoste. Dragostea care iubește, indiferent dacă i se răspunde cu dragoste sau nu. Dragostea agape este iubirea dumnezeiască, pură. În versetele care urmează, fiecare cuvânt tradus cu dragoste, în original este „agape”.
1 Ioan 4:7-11 „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”
Știm că Dumnezeu este sfânt, este perfect și nu poate păcătui și nici greși. El este iubitor, bun, milos. Știm că este mai mare decât tot ce există și totuși este smerit. El nu face pe nimeni să se simtă prost sau fără valoare. Este întotdeauna cu noi, ca să ne ajute să creștem. Oricine este creștin de ceva timp, ajunge să-și dea seama destul de repede că Duhul Sfânt e Cel care ne convinge de păcat, și atunci când o face, ne dorim să nu mai comitem acel păcat. La polul opus, este condamnarea care vine de la diavolul. Condamnarea nu conduce la nimic bun, dimpotrivă, îl face pe cel condamnat să se simtă mult mai rău și lipsit de orice speranță.
Dumnezeu este perfect. Domnul este total perfect în toate atributele Sale și nici unul nu poate fi îmbunătățit. (Psalmi 18:30;Psalmi 19:7-9; Matei/Mat 5:48) (Din considerente tehnice, pentru afișarea versetelor în ferestre „pop-up” la „mouse-over” , este necesară adăugarea abrevierii numelui cărții biblice în limba engleză)
„Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite, cuvântul Domnului este încercat: El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El. Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul, şi cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?” Psalmii 18:30-31
„Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.” Psalmii 19:7-9
Dumnezeu este neschimbat și imuabil. Caracterul și natura Lui Dumnezeu sunt permanent aceleași, constante și total demne de încredere. Dumnezeu nu este într-un fel azi și altfel mâine; la fel sunt și planurile Lui, constante și sigure. (Numeri/Num 23:19;Psalmi 33:11, Psalmi 102:25-28; Maleahi/Mal 3:5-7; Iacov/James 1:17)
„Mă voi apropia de voi pentru judecată şi Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descântătorilor şi preacurvarilor, împotriva celor ce jură strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaşului, care asupresc pe văduvă şi pe orfan, nedreptăţesc pe străin, şi nu se tem de Mine, zice Domnul oştirilor. Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi. Din vremea părinţilor voştri voi v-aţi abătut de la poruncile Mele şi nu le-aţi păzit. Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor. Dar voi întrebaţi: „În ce trebuie să ne întoarcem?”” Maleahi 3:5-7
Da, Dumnezeu Tatăl, Isus Cristos Fiul și Duhul Sfânt n-au încetat niciodată să lupte contra răului. Dumnezeu nu se schimbă.
Să ne uităm la mesajul Lui Isus către cele șapte biserici din Apocalipsa:
„„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. Ai însă lucrul acesta bun: căurăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”” Apoc. 2:1-7
Isus ne poate lua „sfeșnicele” din locul lor, dacă nu facem voia Lui. Dorința Domnului nu este ca noi să ratăm mântuirea, nu este prea aspru, dar este ferm și drept.
Dumnezeu nu este doar „blând și milos” , nici nu este un „dumnezeu al acestui veac”, care să spună: „nu-i nimic omule, harul meu acopere toate păcatele tale… păcătuiește cât vrei, iadul e doar pentru cei cu adevărat răi…”
„Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” Evr. 10:26-29
A păcătui în mod voit, după ce ești mântuit, este foarte periculos. Dacă știm că e păcat și continuăm să-l comitem, cum putem să ne pocăim sincer?
Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt toți la fel. Standardele s-au schimbat de când a venit Isus, dar păcatul continuă să ne separe de Dumnezeu. Sângele jertfelor aduse la templu, din Vechiul Testament erau doar o plată temporară pentru păcate, putând doar să acopere păcatele până la venirea Lui Isus. Erau doar umbra soluției reale care urma să vină, prin sângele Lui Isus Cristos. Datorită jertfei perfecte a Lui Isus, care nu doar acopere păcatele, ci le iartă și le anihilează complet, putem fi „născuți din nou” și putem deveni „temple” ale Lui Dumnezeu, în care El locuiește prin Duhul Sfânt. Înainte de venirea Lui Isus, acest lucru nu era posibil.
Domnul nu este uman, nu are o natură carnală, căzută, El este Dumnezeu.
„Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?” Numeri 23:19
Domnul este drept, corect și imparțial.
„Căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri; care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte.” Deuteronomul 10:17-18
„Şi voi, stăpânilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer şi căînaintea Lui nu se are în vedere faţa omului.” Efeseni 6:9
„orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” Iacov 1:17-18
Dumnezeu este sfânt. Domnul este definiția sfințeniei și a purității. El este total separat de păcat și de ce tot ce este rău. (1 Samuel 2:2; Psalmi 99:3,9; Isaia 6:1-5; Habacuc/Hab 1:13; Apocalipsa/Rev 4:8, Apocalipsa/Rev 15:4)
„În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna, şi Casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”” Isaia 6:1-5
Sfințenia Lui Dumnezeu își pune amprenta asupra noastră și în prezența sfințeniei Sale, realizăm cât de păcătoasă este firea noastră umană.
Următorul pasaj din Biblie, arată multe despre cine este Dumnezeu și ce nu este dumnezeiesc.
„Dar Domnul oştirilor va fi înălţat prin judecată, şi Dumnezeul cel sfânt va fi sfinţit prin dreptate. Acolo vor paşte mieii ca pe imaşul lor, şi păstori pribegi vor mânca moşiile prăpădite ale bogaţilor. Vai de cei ce trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii, şi păcatul, cu şleaurile unei căruţe şi zic: „Să-Şi grăbească, să-Şi facă iute lucrarea, ca s-o vedem! Să vină odată hotărârea Sfântului lui Israel şi să se aducă la îndeplinire, ca s-o cunoaştem!” Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele, rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina, întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune! Vai de cei ce se socotesc înţelepţi şi se cred pricepuţi! Vai de cei tari când este vorba de băut vin şi viteji când este vorba de amestecat băuturi tari; care scot cu faţa curată pe cel vinovat, pentru mită, şi iau drepturile celor nevinovaţi! De aceea, cum mistuie o limbă de foc miriştea şi cum arde flacăra iarba uscată, tot aşa: ca putregaiul le va fi rădăcina lor, şi floarea li se va risipi în vânt ca ţărâna, căci au nesocotit Legea Domnului oştirilor şi au dispreţuit cuvântul Sfântului lui Israel. De aceea Se şi aprinde Domnul de mânie împotriva poporului Său, Îşi întinde mâna împotriva lui şi-l loveşte de se zguduie munţii, şi trupurile moarte stau ca noroiul în mijlocul uliţelor. Cu toate acestea, mânia Lui nu se potoleşte, şi mâna Lui este încă întinsă.” Isaia 5:16-25
Dumnezeu este același, și azi și întotdeauna. La fel și Isus. Mila Lui este pentru cei care se pocăiesc și Îl caută pe Domnul și căile Lui. El nu se joacă de-a biserica și nici alte jocuri. El îi caută pe cei sinceri. Lată este calea care duce la pieire și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o găsesc.
Dumnezeu este milos. De câte ori a fost întrerupt din ceea ce făcea, de către cei care-i căutau disperați ajutorul, Isus și-a făcut timp să-i ajute, așa cum și-a făcut timp pentru femeia cu scurgerea de sânge, chiar dacă se grăbea să ajungă în altă parte. Nu lăsa pe nimeni să sufere, dacă-i cerea ajutorul. Nu lăsa ca slujirea Sa pentru o persoană să priveze o alta de ajutorul de care avea nevoie. Domnul i-a ajutat pe toți.
În versetele următoare avem exemplul unei astfel de întreruperi și a felului în care a răspuns Isus.
„Pe când le spunea Isus aceste vorbe, iată că a venit unul din fruntaşii sinagogii, I s-a închinat şi I-a zis: „Fiica mea adineauri a murit; dar vino de pune-Ţi mâinile peste ea, şi va învia.” Isus S-a sculat şi a plecat după el împreună cu ucenicii Lui. Şi, iată,o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge, a venit pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei Lui. Căci îşi zicea ea: „Numai să mă pot atinge de haina Lui, şi mă voi tămădui.” Isus S-a întors, a văzut-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.” Şi s-a tămăduit femeia chiar în ceasul acela„ Matei 9:18-22
În Luca 5:18-26, Isus dădea învățătură celor care au venit tocmai ca să-L asculte. Prietenii unui bărbat paralizat, pentru că nu aveau cum să-l ducă pe ușă până unde era Isus, din cauza mulțimii prezente, au făcut o gaură în acoperiș ca să-l poată coborî pe prietenul lor înaintea Domnului. Isus a fost atins de credința lor, i-a iertat păcatele și l-a vindecat pe cel paralizat. Întotdeauna și-a făcut timp pentru nevoile oamenilor.
„Hrănirea mulțimilor” – câți predicatori ar putea să hrănească așa mulțimi mari de oameni, pe loc, fără pregătiri prealabile? Isus a făcut-o. (Matei/Matt 15:29-39, Marcu/Mark 8:1-10)
În Luca 12:13-21, Domnul predica unei mari mulțimi, când cineva l-a întrerupt ca să-i rezolve disputa cu fratele său, legată de moștenire… Isus i-a răspuns citând Scriptura și apoi i-a spus o pildă. Nu putea da un răspuns mai potrivit.
„Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă care era în norod. Când a văzut gloatele, I s-a făcut milăde ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor.” Matei 9:35-36
Domnul Isus a spus clar și răspicat de multe ori, că a venit ca să facă Voia Tatălui. Și noi ar trebui să avem același țel, în viața de zi cu zi.
Domnul este smerit. Domnul s-a smerit ca să devină la fel ca noi. A părăsit slava cerească, ca să vină pe Pământ, să sufere și să moară, plătind pedeapsa pentru păcat, pentru fiecare dintre noi. A trăit o viață umilă și a arătat că cine vrea cineva să fie înălțat, trebuie să-i slujească pe ceilalți.
„Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”Filipeni 2:5-8
„Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” Filipeni 2:3-4
„Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat” Matei 23:11-12
„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl; şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” Ioan 13:12-17
Domnul este bun și blând. Dumnezeu este bun și plin de har pentru toți pe care i-a creat. (Rom 2:4; Rom 11:22; Efeseni/Eph 2:3-9; Tit 3:4-7)
„Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Efeseni 2:3-9
„Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.” Tit 3:4-7
Dacă vrea cineva să vadă bunătate și o inimă plină de compasiune care iubește sincer și dezinteresat, să privească la Isus. Când orbul Bartimeu, nu putea trece de mulțimi ca să ajungă la Isus, a fost suficient să strige și Domnul s-a dus la el și l-a vindecat (Marcu/Mark 10:46-52). De asemenea, să ne amintim în ce mod minunat i-a salvat viața femeii prinse când comitea adulterul și dându-i șansa mântuirii prin ultimele cuvinte pe care i le-a adresat: „nici eu nu te condamn, du-te și să nu mai păcătuiești.”) Ioan 8:11.
Apoi, cu toate că știa că urma să-l învie pe Lazăr, și-a făcut timp să plângă cu surorile acestuia, Maria și Marta împărtășind durerea lor… Domnul Isus a arătat milă și compasiune, de câte ori a fost nevoie…
Domnul este răbdător și îndelung-răbdător.
„Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi-I pare rău de relele pe care le trimite.” Ioel 2:13
„Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” 2 Petru 3:8-9
Domnul este milostiv și îndurător. Harul Lui Dumnezeu este favoarea Sa nemeritată, față de păcătoșii vinovați care merită judecata și mânia Lui Dumnezeu. Este expresia dragostei Sale față de cei care nu o merită. (Exod 34:6; 2 Corinteni/2 Cor 1:3-5;Psalmi 103:7-8; Efeseni/Eph 2:1-10; Tit 2:11-14)
„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Tit 2:11-14
„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere” 2 Corinteni 1:3-5
„El Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale, copiilor lui Israel. Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate.” Psalmi 103:7-8
Domnul este bun.Dumnezeu este sursa bunătății și tot ce este bun vine din natura Lui și este creat de El. (Psalmi 34:6-8,Psalmi 100:5; Luca/Luke 18:19; Tit 3:4)
„Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui. Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” Psalmi 34:6-8
Domnul este neprihănit și drept. Dumnezeu este judecătorul corect al întregii Lui creații și întotdeauna face ce este drept. Actul Său de justiție este definitiv și indiscutabil. (Deuteronomul/Deut 32:4; Psalmi 19:8)
„Căci voi vesti Numele Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru! El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.” Deuteronomul 32:3-4
Domnul este adevăr; Domnul este onest și sincer. Dumnezeul Bibliei este singurul Dumnezeu adevărat și este onest în tot ceea ce face. El vorbește și acționează sincer în orice circumstanțe și este total demn de încredere în însăși natura Sa. (Numeri/Num 23:19; 1 Samuel 15:29; Ioan/John 14:6; 1 Ioan/1 John 5:20; 1 Ioan /1 John 5:6)
„Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” 1 Ioan 5:20
„Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Ioan 14:6
„Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul.” 1 Ioan 1:5-6
Domnul este atotștiutor, omniscient. Dumnezeu știe toate lucrurile în mod exhaustiv, complet, desăvârşit. Cunoașterea Lui nu are limite pentru că vede tot și înțelege în profunzime tot ce este de înțeles. (Iov/Job 37:14-18; Eclesiastul/Ecclesiastes 3:11;Psalmi 147:4-5, Ioan/John 1:1-3; Psalmi 139:16)
“Omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Eclesiastul 3:11b
„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” Ioan 1:1-3
„El socoteşte numărul stelelor şi le dă nume la toate. Mare este Domnul nostru şi puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini.” Psalmi 147:4-5
El cunoaște toate stelele pe care le-a creat, pe nume. Doar să ne gândim puțin la acest adevăr. Noi nici măcar nu le putem vedea pe toate, iar Dumnezeu știe câte sunt, ce nume au, unde sunt localizate și cu siguranță știe totul despre ele și pe fiecare a creat-o cu un scop bine definit.
„Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” Psalmi 139:16
Domnul este plinătatea bucuriei și a binecuvântării. În Domnul sunt binecuvântări și bucurie totală, nespusă. (Psalmi 16:11;Neemia/Neh 8: 9-12; Țefania/Zephaniah 3:17; 1 Timotei/1 Tim 1:11; Evrei/Heb 1:8-9)
„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta.” Psalmi 16:11
„potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie.” 1 Timotei 1:11
„pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate; Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi.”” Evr. 1:8-9
„Dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra şi leviţii care învăţau pe popor au zis întregului popor: „Ziua aceasta este închinată Domnului Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi şi să nu plângeţi!” Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii. Ei le-au zis: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră.” Leviţii potoleau pe tot poporul, zicând: „Tăceţi, căci ziua aceasta este sfântă; nu vă mâhniţi!” Şi tot poporul s-a dus să mănânce şi să bea. Şi au trimis câte o parte şi altora, şi s-au înveselit mult. Căci înţeleseseră cuvintele care li se tâlcuiseră.” Neemia 8:9-12
Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Gelozia Lui Dumnezeu nu este aceeași cu „gelozia umană, irațională”, dimpotrivă, este o gelozie rațională, curată, pe care Dumnezeu este îndreptățit s-o aibă. El nu vrea să lăsăm „nimic” să intervină între noi și El. (Exod 20:5, Exod 34:14; Deuteronomul/Deut 5:9)
Exod 34:14 „Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos.”
Domnul este pacea noastră.El iubește pacea și vrea ca toți să avem pace și să trăim în pace. (Iacov/James 3:17-18; Isaia 9:6;Isaia 53:4-5; Isaia 66:12-13; Ioan/John 14:27, Ioan/John 15:26)
„Înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” Iacov 3:17-18
„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” Isaia 9:6
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Ioan 14:27
„Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Isaia 53:4-5
„Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.” Ioan 15:26
Cuvântul tradus de Cornilescu “Mângâietorul”, în original, în greacă este „paraclete”. Semnificația acestuia este mult mai amplă, însemnând și ajutor, mijlocitor, avocat, încurajator, sfătuitor. Deci Duhul Sfânt a fost trimis să fie toate acestea pentru noi.
Domnul este omnipotent. El este suveran. Dumnezeu este atotputernic și poate face tot ce este nevoie să fie făcut. Conducerea Sa de-a lungul istoriei Terrei este definitivă și împlinește tot ce și-a propus vreodată să fie împlinit și făcut. (Gen 17:1;Psalmi 24:8; Ieremia/Jer 32:27; Daniel 4:32; Efeseni/Eph 3:20-21)
Cuvântul „omnipotent”, este de origine latină și este format din alăturarea a două cuvinte: „omni” care înseamnă „tot” și „potent” care înseamnă putere. Deci „omnipotent” înseamnă „atotputernic”.
Dumnezeu este numit Cel Atotputernic, de 60 de ori în traducerea Cornilescu a Bibliei, iar termenul este folosit exclusiv pentru Dumnezeu, niciodată pentru altcineva sau altceva. Dumnezeu s-a revelat pe sine însuși ca Atotputernic lui Avram (Gen 17:1), Moise (Exod 6:3), Ioan (Apocalipsa/Rev 1:8; (Apocalipsa/Rev 19:6), și înaintea tuturor credincioșilor, din toate timpurile (2 Cor 6:18).
Sunt multe alte locuri în Biblie unde apare omnipotența naturii Lui Dumnezeu. Iov spunea, „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.” (Iov 42:2).
Omnipotența Lui Dumnezeu poate fi văzută clar în toate cele „trei persoane” al „Trinității”. Dumnezeu Tatăl poate face toate lucrurile (Iov/Job 42:2). Dumnezeu Fiul are putere peste toată natura și a fost implicat în toată creația (Ioan/John 1:2-3; Coloseni/Col 1:16-17). Viața Lui Isus pe Pământ, a fost marcată de numeroase miracole care au demonstrat că avea putere peste natură, boli și demoni. Dumnezeu, Duhul Sfânt a fost de asemenea implicat în actul creației (Gen 1:2) și tot El dă putere credincioșilor ca să predice Evanghelia (Faptele Apostolilor/Acts 2:41) și să facă minuni (Faptele Apostolilor/Acts 3:6-10).
Omnipotența Lui Dumnezeu se extinde și peste Satan și demonii lui. Satan a trebuit să ceară permisiunea Lui Dumnezeu ca să îi facă rău lui Iov (Iov/Job 1:9-12). Atât Satan cât și demonii se tem de Dumnezeu, așa cum citim în Iacov 2:19: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci, dar şi dracii cred… şi se înfioară!”
Domnul este independent și liber, nu este legat și nici supus nimănui. Existența și ființa Lui Dumnezeu nu e dependentă de nimeni și nimic. Dumnezeu nu a fost creat și există din și prin El însuși. Dumnezeu acționează conform propriei Sale înțelepciuni și plăceri. (Iov/Job 34:12; Iov/Job 41:11; Psalmi 50:10-12; Faptele Apostolilor/Acts 17:24–25; Romani/Rom 11:35-36; Psalmi 115:2-3, Psalmi 135:6)
„Ştiu că Domnul este mare şi că Domnul nostru este mai presus de toţi dumnezeii. Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile.” Psalmi 135:5-6
„Pentru ce să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor?” Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.” Psalmi 115:2-3
„Nu, negreşit, Dumnezeu nu săvârşeşte fărădelegea; Cel Atotputernic nu calcă dreptatea. Cine L-a însărcinat să cârmuiască pământul? Cine I-a dat lumea în grija Lui? Dacă nu S-ar gândi decât la El, dacă Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărână.” Iov 34:12-15
„Cui sunt dator, ca să-i plătesc? Sub cer totul este al Meu.” Iov 41:11
Domnul este creativ. El a creat cerurile și Pământul și tot ce cuprind ele. Este oare ceva din tot ce a creat, care să nu fie extraordinar și perfect? Și cerurile sunt încă în expansiune, universul continuă să se extindă!
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit:” Psalmi 19:1-3
Dumnezeu domnește cu înțelepciune și înțelegere. El este sursa a tot ceea ce este înțelept și are cea mai mare capacitate de înțelegere! Domnul este înțelepciunea însăși!
„La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt. Ce dărâmă El, nu va fi zidit din nou; pe cine-l închide El, nimeni nu-l va scăpa. El opreşte apele şi totul se usucă; El le dă drumul, şi pustiesc pământul. El are puterea şi înţelepciunea; El stăpâneşte pe cel ce se rătăceşte sau rătăceşte pe alţii.” Iov 12:13-16
Domnul este credincios și demn de încredere. El își ține cuvântul. — Dumnezeu este cu totul credincios tuturor promisiunilor Sale și împlinește pe deplin tot ceea ce este scris în Cuvântul Său. Promisiunile Lui sunt „da” și „amin”, adică „așa să fie”. (Numeri/Num 23:19; 1 Tesaloniceni/1 Thess 5:24; 2 Timotei/2 Tim 2:13; 1 Petru/1 Pet 4:19)
„În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „Da”; de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” 2 Corinteni 1:20
„Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu” Apoc. 3:14
„Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri. Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.” Apoc. 19:11-12
Dumnezeu este frumos. Dumnezeu este cea mai frumoasă și mai prețioasă ființă care există — tot ce este frumos în această lume, își are sursa în frumusețea Lui, a Marelui Artist care a gândit și a creat totul. (Psalmi 19:7-11; Psalmi 27:4; Psalmi 42:1,Psalmi 63:2-5)
„Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privescfrumuseţea Domnului şi să mă minunez de templul Lui.” Psalmi 27:4
„Aşa Te privesc eu în Locaşul cel Sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava. Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta, dar, toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile. Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze.” Psalmi 63:2-5
Dumnezeu este etern și omniprezent.Dumnezeu este, Dumnezeu a fost și Dumnezeu va fi pentru totdeauna. El a creat spațiul și timpul pentru creația Sa, El existând în afara timpului.(Deuteronomul/Deut 33:27; Isaia 57:15; Psalmi 90:2; Romani/Rom 16:25-27; 1 Timotei/1 Tim 1:17; Apocalipsa/Rev 1:8, 4:8)
„„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”” Apoc. 1:8
Dumnezeu este duh și este prezent peste tot în același timp. El nu este limitat în spațiu și timp, la o singură locație, sau epocă din istorie. (Psalmi 139:1-7; Ieremia 23:23- 24)
„Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape, zice Domnul, şi nu sunt Eu şi un Dumnezeu de departe? Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu? – zice Domnul. Nu umplu Eu cerurile şi pământul? – zice Domnul.” Ieremia 23:23-24
„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo;” Psalmi 139:1-8
Domnul este glorios. Dumnezeu este atât de glorios și de nedescris, încât tot ce putem spunem noi despre El este o parte infimă din cât de minunat și extraordinar este El de fapt. Când ni se revelează Dumnezeu, prezența Sa aduce o reverență și teamă sfântă.(1 Împărați/1 Kings 8:10-11; Ioan/John 17:1-6, Apocalipsa/Rev 4:9-11; Evrei/Heb 1:3, Isaia 6:1-5; Iov/Job 34:10-15;Iov/Job 42:1-6)
„În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui! Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna, şi Casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Isaia 6:1-5
„Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”” Apoc. 4:9-11
„În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului.” 1 Împărați 8:10-11
„Iov a răspuns Domnului şi a zis: „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.” – „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” – „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.” – „Ascultă-Mă şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” – „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”” Iov 42:1-6
Dumnezeu are stăpânire de Sine.Știm că Dumnezeu se poate înfuria, și vedem ce supărat a fost Isus când a curățit templul. Dar, chiar și în mânia Sa, a fost calm. El nu și-a „pierdut cumpătul”. Isus putea chema 12 legiuni de îngeri (ceea ce putea însemna între 10.000 și 76.000 de îngeri) să-i vină în ajutor, înaintea răstignirii Sale pe cruce, dar n-a făcut-o (Matei/Matt 26:53). El a venit să împlinească planul Tatălui și a mers până la capăt. Prin tot ce a îndurat din partea Marelui Preot și a slujitorilor lui înaintea Crucii, Isus a dat dovadă de un curaj incredibil, de sfințenie și autocontrol (Filipeni/Phil 2:8). Marele Preot, care era cu adevărat un blasfemiator, a avut îndrăzneala să-l numească pe Fiul Lui Dumnezeu „blasfemiator”, dar Isus, care era în același timp și Dumnezeu și om, și-a păstrat calmul, stăpânindu-se perfect (Evrei/Heb 5:2-8).
Dumnezeu muncește din greu.Domnul nu este leneș. Ca și păstorul din psalmul 23, El face tot ce trebuie pentru turma Lui. Dacă o oaie dă de necaz, Domnul intervine și îi rezolvă problema. El se îngrijește ca nevoile oilor să fie împlinite în totalitate. El este Domnul întregului Pământ. Nu cade nici un strop de ploaie, fără să vină de la El. Tatăl nostru din ceruri știe nevoile fiecărei ființe pe care a creat-o, și le împlinește. Nu cade nici o vrabie, fără ca El să știe. (Iov /Job 37-39; Matei/Matt 6:25-34)
“Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel. Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă.” Psalmi 121:4-5
Domnul este prudent și nu face risipă de nimic. În înțelepciunea Sa, nimic nu se risipește. Ca răscumpărător, El transformă tot ce poate fi schimbat, în bine. Trăim având voință liberă (până la un punct), dar Dumnezeu este Domnul și El derulează tot ce se întâmplă în ecosistemele naturii. Copacii și plantele verzi purifică aerul, oceanele purifică apele care se varsă în ele. Norii aduc ploaie și umbră. Dumnezeu a creat Pământul și toate ecosistemele care lucrează împreună, inclusiv prin reciclarea naturală, ca nimic să nu se risipească. Citim multe paragrafe în Biblie, în care Dumnezeu nu lasă ceva bun să se risipească. Dumnezeu intervine chiar și în acțiunile oamenilor, și schimbă ceea ce diavolul și alții au intenționat spre rău, în ceva bun.
Frații lui Iosif l-au vândut ca sclav, ca să scape de el, dar Dumnezeu a folosit răul intenționat de ei spre bine, folosindu-l pe Iosif nu doar pentru salvarea de la foamete a fraților săi ci și a poporului egiptean. (Geneza/Gen 50:20)
De ambele dăți când Domnul a hrănit mulțimile, i-a pus pe ucenici să strângă firmiturile… Iată ce scrie apostolul Ioan despre acest lucru: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” (Ioan 6:12, Matei/Matt 15:37)
Copiilor Săi, Dumnezeu le promite: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Romani 8:28
Dumnezeu este punctual, nu întârzie niciodată în ce are de făcut. Întotdeauna intervine la timp, niciodată prea devreme sau prea târziu. Ioan relatează un eveniment care a avut loc acum 2000 de ani, dar care este la fel de adevărat și azi. Maria și Marta au crezut că Domnul a ajuns prea târziu, pentru a-l salva pe fratele lor, Lazăr… după ce-i ceruseră ajutorul. După standardele umane, Domnul a întârziat patru zile, dar planul Lui Dumnezeu în fiecare situație este cel mai important.
„Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” Ioan 11:4
Când copiii lui Israel erau în deșert, Domnul le-a purtat de grijă, dându-le ce aveau nevoie, zilnic. Hainele și încălțămintea lor nu se uzau, nici unul nu era bolnav și zilnic Domnul le dădea hrană și apă.
“Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tăbăra; şi, dimineaţa, s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiului era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ. Copiii lui Israel s-au uitat la ea şi au zis unul către altul: „Ce este aceasta?” Căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: „Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană.” Exodul 16:13-15
Când Dumnezeu le-a spus că le va da mana zilnic, nu s-a jucat cu cuvintele. Toată mana pe care o strângeau în plus, față de cât aveau nevoie se strica, și a doua zi trebuiau să strângă alta, cu excepția celei de-a șasea zi, când trebuiau să strângă dublu pentru două zile, ca să nu muncească în ziua de Sabat (a șaptea zi). Acea mană se păstra perfect pentru a doua zi. Exod 16:22-31
Un ultim exemplu al perfecțiunii punctualității Lui Dumnezeu, poate fi văzut în creație. Au fost cu adevărat șase zile ale Creației. Știm asta, pentru că Dumnezeu a spus: „Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.”, apoi a doua, a treia, s.a.m.d. Tot în primele capitole din Geneza, avem dovada că Creația a putut avea doar o singură ordine a evenimentelor cu o sincronizare perfectă în timp. De exemplu, Soarele a trebuit să fie creat înainte ca Pământul să înceapă să se rotească în jurul lui. Apoi, pe Pământ, plantele n-ar fi putut trăi fără apă, nutrienți și lumină. Omul n-ar fi putut supraviețui fără toate cele menționate mai sus. Am menționat doar câteva momente ale creației, dar dacă vreți să vedeți tot, vă rog să citiți primul capitol din Geneza, ca să vedeți frumusețea planificării și a ordinii Lui Dumnezeu. Cât ar fi putut exista diferitele forme de viață, pe cont propriu, fără interferențele planificate de Dumnezeu? Planificarea și sincronizarea în timp a Domnului sunt perfecte!
Dumnezeu are emoții și sentimente. Mulți oameni și-L imaginează pe Dumnezeu, ca fiind „o ființă fără inimă”, „undeva acolo sus” pe un tron, ceea ce este total fals. Dumnezeu se bucură și se întristează, râde dar și plânge. El simte și înțelege prin ce trecem noi, ceea ce este enorm. El lucrează și se bucură de rezultatele muncii Lui. Dumnezeu se bucură de ce este frumos și de tot ce funcționează bine. (Geneza/Gen 1:31) Dumnezeu își stăpânește emoțiile , în perfecțiunea Sa, spre deosebire de cei mai mulți oameni.
Este dragostea o emoție? Bineînțeles că da! Dumnezeu a spus prin Ieremia: „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” Ieremia 31:3
„Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.” Psalmi 103:13
Domnul are compasiune față de copiii Săi, este plin de compasiune și milă.
Se bucură Domnul și-și găsește plăcerea în ce e bun?
„Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în ţara aceasta, din toată inima şi din tot sufletul Meu.” Ieremia 32:41
Ce putem spune despre asta? Domnul se bucură să facă bine poporului Său din toată inima și din tot sufletul.
Dragostea unui bun părinte pentru copilul său, reflectă dragostea Lui Dumnezeu față de copiii Săi, așa cum spunea și Solomon: „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!” Proverbele 3:11-12
De atâtea ori citim în Evanghelii cum inima Lui Isus Isus s-a frânt pentru oameni, lăsându-ne sp vedem inima Tatălui față de noi; una dintre aceste ocazii a fost la intrarea în Ierusalim: “Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea” Luca 19:41
Dacă scriam fiecare verset care arată inima Tatălui, acest articol devenea un roman. În cartea Ieremia, vedem clar cât de frântă era inima Lui Dumnezeu pentru poporul Său, care l-a părăsit. Ieremia a simțit inima Tatălui prorocind din partea Lui și de multe ori îi era greu să continue, dar Domnul l-a întărit, așa cum face cu fiecare dintre noi, ca să putem împlini ce ne-a chemat să facem. Așa că Ieremia a continuat să arate inima Tatălui pentru poporul Său, din nou și din nou.
Dumnezeu urăște răul. „Mânia Lui Dumnezeu” reprezintă dezgustul și opoziția Sa față de păcat și de cei care aleg să trăiască în păcat; arată aversiunea Sa totală față de rău și expresia sfințeniei și dreptății Sale. (Deuteronomul/Deut 9:7,8; Ioan/John 3:36;Romani/Rom 1:18-21, Romani/Rom 2:5, Romani/Rom 6:23; 1 Tesaloniceni/1 Thess 1:10; 2 Petru/2 Peter 2:4-6)
„Pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.” 2 Petru 2:4-6
„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”Romani 6:23
„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.” Romani 1:18-21
Dumnezeu acordă atenție detaliilor. Poate cineva să găsească ceva din ce a creat Dumnezeu care să nu fie bine gândit și bine executat, perfect sincronizat cu restul creației și perfect în orice detaliu? Chiar și pentru lucrurile rele, care-și au sursa în căderea în păcat, Dumnezeu a găsit un scop.
În concluzie, cât de puternic, bun, minunat este Dumnezeul nostru! El este infinit în bunătatea Sa. Cine ar putea să-i găsească începutul sau sfârșitul? Cine ar putea ști cât este de mare sau care sunt limitele atributelor Sale? Se poate ceva compara cu dragostea Sa față de noi? Se poate ceva compara cu harul Său? Ce măreț este Dumnezeul nostru! Laudă Lui, laudă Lui; Aleluia, Dumnezeul nostru este extraordinar!
Dacă vreți să citiți mai multe, vă sugerez Isaia 40:12-31 și Iov/Job 38:1-41.
Cu toată obiectivitatea, trebuie să mai adăugăm un atribut la lista de mai sus.
Domnul are simțul umorului. Bucuria este o roadă a Duhului Sfânt. Roada Duhului reprezintă personalitatea Duhului Sfânt și El este Dumnezeu!
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” Galateni 5:22-23
Ni se spune în Eclesiastul/Ecclesiastes 3:4, plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; Domnul promite în Luca/Luke 6:21 că cei care plâng acum, vor ajunge să râdă din nou.
În Filipeni/Phil 4:4 ni se spune de mai multe ori să ne bucurăm, ca de altfel în toată epistola către Filipeni.
În Matei/Matt 25:21, Domnul spune: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”
Dumnezeu a creat pinguinii, delfinii și vidrele, asta doar ca să enumerăm câteva dintre cele mai jucăușe creații ale Domnului. În întreaga creație găsim detalii incredibile ale lucrării Lui Dumnezeu, multă bucurie și frumusețe. În încheiere să ne bucurăm de câteva poze care arată o infimă parte a frumuseții și bucuriei creației Lui Dumnezeu!
Vă doriți să aveți credință pentru a fi vindecați?
Vă doriți să aveți credință pentru a fi vindecați? Dacă aveți credință în Dumnezeu, toate lucrurile sunt cu putință. Dacă credeți în inima dumneavoastră că „vindecarea este întotdeauna Voia Lui Dumnezeu”, acest mod de gândire poate anula orice îndoială. Știm că îndoiala este dușmanul credinței.
Domnul Isus nu a refuzat nici un bolnav care a venit la El. Nu este nici un verset care să sugereze măcar, că Domnul Isus nu a vindecat pe vreun bolnav, pentru că nu era voia Tatălui să fie vindecat sau din vreun alt motiv. Nu a fost niciodată prea obosit, exasperat, grăbit sau bolnav, pentru a vindeca pe cei care au crezut în El. Isus a venit să împlinească voia Tatălui Ceresc. Ne-a spus în mai multe instanțe, că a venit să facă „doar ce L-a văzut pe Tatăl făcând” (Ioan 8:26; Ioan 5:19, 30; Ioan 14:10, 24). Concluzia evidentă este că Voia Lui Dumnezeu Tatăl este să-i vindece pe cei care Îl roagă. Nicăieri în Biblie nu scrie ceva de genul: „rămâi bolnav, nu e Voia Tatălui ceresc să fii vindecat”.
Creștinii au inventat această scuză convenabilă, ca justificare pentru rugăciunile care nu s-au încheiat cu vindecarea celui bolnav.
Sursa bolii NU este Dumnezeu. Boala a intrat în lume, ca urmare a păcatului lui Adam și Eva. Omul a optat pentru minciuna Satanei, alegând să ignore singura poruncă dată de Dumnezeu, și anume să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. (Geneza 2:16)
Luca, condus de Duhul Sfânt, identifică bolile ca fiind opresiuni ale diavolului:
Faptele Apostolilor 10:38
„cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El.”
De asemenea Matei, asociază bolile cu duhurile necurate.
Matei 8:16-17
„Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.””
Și celebrul verset din Evanghelia după Ioan, despre cine spune Isus că este Satan:
Ioan 10:10
„Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească [boala înseamnă furt, rănire şi distrugere]. Eu [Isus] am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”
1 Ioan 3:8
„Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”
Omul este o ființă spirituală, care are suflet și locuiește într-un trup fizic. Citim în cartea Geneza capitolul 1 cu versetul 27 că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu;” Așa cum Dumnezeu este Trinitate, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și toți trei sunt una, așa suntem și noi: duh, suflet și trup.
Vechiului și Noului Testament, sunt valabile pentru cei care sunt într-o relație corectă cu Dumnezeu, fiind născuți din nou, în „omul dinăuntru”, în duhul lor, prin Duhul Sfânt.
Isus Cristos a purtat în trupul Său pe cruce toate bolile, suferințele, stresul, traumele, temerile noastre. Nu există boală sau suferință care să fie exclusă de la ceea ce a suferit și a purtat Isus în locul nostru, ceea ce înseamnă că noi nu mai trebuie să le „purtăm”.
Isaia 53:4-5
„Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.”
Isaia profețea cu aproximativ 460 de ani înainte de Cristos și arăta că vindecarea era valabilă la momentul scrierii lui. Apostolul Petru scrie după momentul răstignirii și spune că vindecarea noastră a fost deja împlinită, trebuie doar s-o accesăm, prin credință.
1 Petru 2:24
„El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.”
Credincioșii Vechiului Testament primeau vindecarea doar dacă apelau la profeții și preoții vremii, care aveau ungerea Duhului Sfânt, când Dumnezeu îi folosea în lucrarea Sa (Duhul Sfânt a venit să locuiască în credicioși doar după jertfa, învierea și înălțarea Lui Isus Cristos, transformându-i în „credincioși născuți din nou”). Vindecarea este dată de Dumnezeu Tatăl, în Numele Lui Isus Cristos și e împlinită în trupul celui vindecat, prin Duhul Sfânt.
Mântuirea primită prin Isus, include și sănătate. Termenul în limba greacă, folosit în original în Noul Testament, pentru mântuire, este „SOZO” care înseamnă: „a salva, a păstra liber de pericol sau boală, a scăpa de pericol sau distrugere, a vindeca, a face bine, a restaura starea de sănătate, a mântui prin Mesia.”
(traducere din NAS, New Testament Greek Lexicon)
Deci, la cruce Isus a câștigat pentru noi nu doar viața veșnică ci și sănătate pentru trupurile noastre, cât timp trăim pe acest Pământ.
Dumnezeu i-a vindecat pe cei care credeau în El și păzeau poruncile Lui, și în zilele Vechiului Testament și continuă să vindece și azi, pentru că El îi vrea sănătoși pe copiii Săi. Satan este cel care ne vrea chinuiți, bolnavi, fără speranță.
Exodul 23:25-26
„Voi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele, şi voi îndepărta boala din mijlocul tău.”
Maleahi 4:2
„Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi vindecarea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd.”
Psalmul 103:3
„El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale, ”
În urma rugăciunii pentru vindecare conduse de Duhul Sfânt, aceasta poate surveni instantaneu, sau poate fi un proces de durată. Cheia primirii vindecării este credința! Iacov sugerează apelarea la cei care au experiență în lupta în rugăciune și care cred că primesc ceea ce cer.
Iacov 5:14-15
”Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii (bătrânii=cei maturi în credință) Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.”
Vindecare nu ne este promisă doar apelând la rugăciunile celor puternici în credință. Domnul Isus ni se adresează tuturor celor care credem în El, care Îl iubim (deci implicit păzim poruncile Lui, facem voia Lui, așa cum spune Isus în Ioan 14:21 „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.”), când ne spune că, dacă cerem cu credință suntem deja în posesia lucrului cerut.
Pentru creștinii întorși de curând la Domnul, probabil va fi nevoie de ungerea unei persoane mature, ca să se roage pentru vindecare, până vor ajunge să creadă singuri pentru ei înșiși. Oricum, nu e o regulă, am întâlnit creștini întorși de curând care credeau mai mult și primeau mai repede ceea ce cereau, decât unii care aveau vechime. Tot ce ni se cere să avem înainte să ne rugăm este credința.
Marcu 11:24
„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.”
Matei 7:7-8
„Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide.”
Dacă credem că Dumnezeu vrea și poate să ne vindece, că odată ce am primit mântuirea, am primit tot ce avem nevoie ca să avem trupuri sănătoase prin Isus (vezi legătura dintre împărtășirea cu trupul și sângele Domnului Isus și vindecarea noastră din articolul întitulat „Cina Domnului”), ne rugăm Lui să ne vindece, credem că ne aude și că am primit ce am cerut și apoi acționăm conform credinței și Îi mulțumim Domnului că ne-a vindecat.
Pot fi rugăciuni de vindecare, făcute cu credință, care nu se încheie cu vindecarea celui bolnav? Da. Nu pot pretinde că am toate răspunsurile, dar știu din experiența celor aproximativ douăzeci de ani, de când am început să mă rog pentru vindecarea mea, a familiei, a celor din biserică, sau din grupul de casă, sau chiar a celor nenăscuți din nou, că vindecarea poate veni instantaneu și atunci este un miracol, alteori după un timp, fiind un proces, iar alteori pur și simplu nu se întâmplă nimic. Dar asta nu trebuie să ne facă să ne pierdem credința și să nu ne mai rugăm atunci când vom fi bolnavi sau suferinzi.
Domnul Isus nu a vindecat bolnavii prin metode standard, urmând anumiți pași. N-a vrut să ne lase tipare de urmat. Ce trebuie noi să știm, este ca El este sursa oricărei vindecări, vindecarea survine doar când Duhul Sfânt își face lucrarea și nu este meritul celui care se roagă, sau a celui pentru care s-a făcut rugăciunea.
Tot Domnul Isus ne-a arătat clar că boala poate fi cauzată de demoni prezenți în duhul persoanei bolnave. În astfel de situații, Domnul Isus scotea demonii și apoi vindeca persoana. Sunt situații, în care boala a survenit în urma unor traume din trecut, a unor neiertări sau vieți trăite în păcat care au lăsat urmări.
Cel mai frecvent, în cazurile în care vindecarea nu survine instantaneu, în urma unei rugăciuni fierbinți, făcută sub ungerea Duhului Sfânt, boala are rădăcini care trebuie rezolvate, altele decât simptomele manifestate fizic.
Fără ajutorul darurilor profetice, de descoperire, astfel de cauze rămân de obicei neindentificate, și boala nevindecată.
E minunat când Dumnezeu alege să combine cuvintele de cunoștință cu slujirea de vindecare. Când El identifică anumite boli într-o adunare, credința celor prezenți că vor fi vindecați crește exponențial și majoritatea primesc vindecarea conform credinței.
În concluzie, ce facem când suntem bolnavi? Disperăm și sunăm urgent doctorul? Sau prima dată ne rugăm Tatălui Ceresc, în Numele Domnului Isus, să ne vindece, proclamând cu credință promisiunile Scripturii?
Ne rugăm convinși că Domnul ne poate vindeca, indiferent care este boala de care suferim. Nicăieri în Biblie, nu găsim menționată vreo boală care să nu poată fi vindecată de Dumnezeu. Vindecarea se primește prin credința că Domnul Isus a făcut deja tot ce era necesar pentru vindecarea noastră. Prin credință, după ce ne-am rugat, acționăm ca fiind vindecați, încercând să facem ce n-am putut face în timpul bolii sau durerii. Credința fără fapte este moartă. Acționând, vom intra în posesia a ceea ce declarat că credem. Uneori e nevoie să ne rugăm un timp mai lung, poate chiar o perioadă mai lungă, până când ceea ce credem la nivelul minții devine real și pentru duhul nostru. Vindecarea se produce exclusiv prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci rugăciunea de vindecare, care nu este făcută sub ungerea Duhului Sfânt, este doar o înșiruire de cuvinte. Pentru unele persoane e mai ușor să intre în prezența Domnului, pentru că practică părtășia cu Dumnezeu, zilnic. Pentru alte persoane, poate fi nevoie de mai mult timp petrecut cântând cântece de laudă la adresa Domnului și rugându-L pe Domnul să-i atingă și să-și facă simțită prezența.
Cei care L-am primit pe Isus Cristos ca Domn în viața noastră, prin credință, și am devenit parte a Familiei Lui Dumnezeu, avem putere (AUTORITATE) peste duhurile rele care aduc bolile. Cu cât suntem mai aproape de Domnul, cu atât avem mai multă autoritate și suntem mai conștienți de asta.
Versetele următoare, arată că Isus a dat ucenicilor (și implicit nouă, celor care suntem copiii Lui Dumnezeu) putere și autoritatepeste toți demonii și să vindecăm bolile.
Luca 9:1 „Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi dracii şi să vindece bolile.”
Luca 10:9 „să vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo şi să le ziceţi: ‘Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.”
Luca 10:19
„Iată că v-am dat autoritate să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.”
Isus a spus în :
Marcu 16:17,18
„Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede:în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma,îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.”
În Numele Lui avem autoritate absolută ca să poruncim vieții bolii (orice bacterii, viruși sau duhuri rele care cauzează boala) să părăsească trupul celui care se încrede în Isus Cristos.
Aceasta trebuie să se supună Numelui Lui Isus. După ce duhul de boală pleacă, boala moare și efectele acesteia vor dispărea.
Cât de ușor credem că doctorul are soluția. Facem orice ne cere, luăm medicamentele respectând toate indicațiile doctorului oricât ar fi de complicate și costisitoare și avem credință că vom fi vindecați. Și chiar dacă am avut experiențe negative, cu tratamente care n-au funcționat, sau chiar diagnostice greșite…. nu ne-am pierdut încrederea în doctori… dar dacă ne rugăm pentru vindecare și nu are loc, repede începem să ne îndoim că Dumnezeu vrea să vindece… și de ce să ne facem de râs dacă rugăciunea nu se încheie cu vindecarea celui pentru care ne-am rugat? Mai bine nu ne mai rugăm pentru bolnavi să fie vindecați, decât să fim ridiculizați. În schimb, nu avem nici o prolemă să mergem la doctor din nou și din nou, chiar dacă nu suntem vindecați de fiecare dată. Ce minunat ar fi să avem aceeași credință în puterea Lui Dumnezeu de a ne vindeca, cum avem în doctori.
Am auzit mărturiile unor mari oameni ai Lui Dumnezeu, prin care a făcut și face mari minuni, care spuneau că la început s-au rugat pentru zeci sau chiar sute de bolnavi, fără să fie vindecați… și au continuat s-o facă până Domnul a început să-i folosească și să facă minuni prin ei. Pentru că au rămas neclintiți în credința lor, acum Dumnezeu îi folosește cu putere chiar să înviind morți prin ei, nu doar vindecând bolnavii.
Este interesant, că cei care susțin că Dumnezeu ne dă boli ca să ne învețe ceva, sau să ne pedepsească (deci nu se pot ruga pentru vindecare) fug repede la doctor, fără să considere că ies din voia Domnului. Cine crede că Dumnezeu îl vrea bolnav, ar trebui să nu meargă la doctor și să nu urmeze nici un tratament, nici chiar naturist, ca să nu iese din ascultare de voia Domnului… Sună absurd nu-i așa?
Uneori va fi nevoie să apelăm la medici, sau tratamente și o facem încredințați că Domnul le va folosi pentru vindecarea noastră, și Îi vom da slavă!
Oricare va fi metoda prin care vom fi vindecați, toată gloria și slava o dăm Domnului Isus, care a purtat deja toate bolile noastre în trupul Său pe lemn, și prin rănile căruia am fost vindecați!
După primirea vindecării, dușmanul va încerca să ne-o fure, atacându-ne cu aceleași simptome pe care le-am avut înainte să fim vindecați. Dacă răspundem prin a spune :„Oh, am crezut că Dumnezeu m-a vindecat, dar văd că m-am înșelat”, cădem în capcana celui rău și ne pierdem vindecarea. Trebuie să luptăm contra simptomelor, cu credința că ceea ce a vindecat Dumnezeu prin Isus Cristos, este vindecat. Ne vom adresa simptomelor poruncindu-le să plece, am fost vindecați prin rănile Lui Isus și rămânem vindecați. Amin!
Matei 21:21-22
„Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci, chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: ‘Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare’, se va face. Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.”
Uneori Duhul Sfânt ne va îndemna să ne adresăm direct durerii sau bolii de care suferim, și să-i poruncim ca În Numele Lui Isus să plece din trupul nostru. Credința coroborată cu auzirea vocii Lui Dumnezeu ne țin pe calea păcii, sănătoși, plini de putere, pace și bucurie.
Evrei 11:1
„Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”
Credința pe care Duhul Sfânt o pune în noi, este darul de a crede că Isus este Fiul Lui Dumnezeu, care a plătit cu moartea pentru păcatele noastre. Plecând de la această credință primită, fiecare creștin trebuie să vrea să crească. Credința prin care primim de la Dumnezeu, ține de efortul personal. Trebuie să alegem să avem o „încredere neclintită” în tot ce spune Biblia, să fim convinși că promisiunile Bibliei sunt și pentru noi. Credința vine în „urma auzirii” cuvântului Scripturii (Romani 10:17). Când rostim cu voce tare versetele care vorbesc despre vindecare (vezi articolul „Vindecarea prin credință – Versete Biblice”), ne zidim credința. Este demonstrat de cercetători, că omul crede cel mai repede ceea ce se aude pe sine rostind. De asemenea, pentru ca individul să-și formeze un obicei, este nevoie să-l repete zilnic, cel puțin 21 de zile. Ce vreau să sugerez este că, proclamând zilnic cu voce tare, versetele care arată că Dumnezeu vrea să ne vindece, de orice boală, cu dorința să ne creștem credința că ce rostim este adevărat și în cazul nostru, vom reuși.
Știu că este așa din proprie experiență și din mărturiile multora, pe care le-am auzit de-a lungul anilor.
Smith Winglesworth, părintele penticostalismului, prin care Dumnezeu a readus vindecarea prin rugăciune în biserica Sa, spunea:„Dumnezeu spune, eu cred și este suficient ca așa să fie.”
Este datoria fiecăruia dintre noi, ca și copii ai Lui Dumnezeu, să credem Scriptura, în integralitatea ei. Credința care mută munții nu se zidește în inimile noastre fără efort personal. Studierea Bibliei zilnic și trăirea a ceea ce spune Scriptura ne va face să ne maturizăm spiritual și să trăim vieți de biruință, în trupuri sănătoase.
VINDECAREA PRIN CREDINȚĂ – VERSETE BIBLICE
VOIA LUI DUMNEZEU ESTE VINDECAREA
Exodul 23:25-26
„Voi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele, şi voi îndepărta boala din mijlocul tău.”
Isaia 53:4-5
„Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Psalmii 105:37
„…Şi nici unul n-a fost neputincios din seminţiile Lui ” [Şi eu sunt parte din familia LUI]
Psalmul 107:20
„A trimis cuvâtul Său şi i-a vindecat şi i-a scăpat de groapă.”
Psalmii 103:2-3
„Binecuvântează suflete pe Domnul, Şi nu uita nici una din binefacerile Lui, El îți iartă toate fărădelegile tale şi îți vindecă toate bolile tale.”
Deuteronom 7: 15
„Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite niciuna din acele molime rele din Egipt pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc.”
Isaia 40:31
„dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc.””
Proverbele 4:20-22
„Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele! Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor.”
SATAN ESTE SURSA TUTUROR BOLILOR
Ioan 10:10
„Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească [boala înseamnă furt, rănire şi distrugere]. Eu [Isus] am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”
Luca 13:16
„Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?”
Matei 12:22
„Atunci, I-au adus un îndrăcit orb şi mut şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea.”
— Era orb și mut pentru că un demon era în acel om.
Marcu 9:17-29
„Domnul Isus eliberează copilul epileptic, mut și surd de demonii care-l stăpâneau.”
Faptele Apostolilor 10:38
„cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El.”
Luca 10:19
„Iată că v-am dat autoritate să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.”
Iacov 4:7
„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolului [stați ferm împotriva lui] şi el va fugi de la voi [terorizat]”
1 Ioan 4:4
„… Cel ce este în voi, e mai mare decât cel ce este in lume.”
Matei 9:27-30
„Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi care strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” „Da, Doamne”, I-au răspuns ei. Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” Şi li s-au deschis ochii.”
Psalmul 107:20
„Şi-a trimis cuvântul Său, i-a vindecat și i-a scăpat de groapă.”
Psalmul 92:13-14
„Cei sădiţi în Casa Domnului înverzesc în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe; sunt plini de suc şi verzi,”
1 Ioan 3:8
„Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” [scopul meu este să distrug boala, poruncindu-i să plece in Numele Lui Isus].
RUGĂCIUNEA FĂCUTĂ CU CREDINȚĂ
Evrei 11:1
„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.„
– Credinţa este asigurarea (confirmarea) lucrurilor sperate, fiind dovada lucrurilor care nu se văd şi convingerea că sunt reale [credinţa mea considera ca fiind real, ceva ce nu percep încă prin simţurile mele].
Marcu 9:23
„Isus a zis…: „toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede…”
Evrei 6:12
„… prin credinţă şi răbdare au moştenit făgăduinţele.”
Evrei 11:6
„Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”
Marcu 11:23-24
„Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia:„Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.”
–(Dacă voi)… zice acestui munte: “Ridică-te şi aruncă-te în mare” şi nu mă voi îndoi în inima mea, ci voi crede că ce am zis se va întâmpla, AŞA VA FII! Trebuie să continui să mă rog pentru toate lucrurile, şi să cred că am şi primit tot ce am cerut, ŞI LE VOI AVEA!
Romani 10:17
„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”
Deci credinţa mea vine în urma auzirii şi auzirea prin Cuvântul Lui Dumnezeu.— Când mă aud pe mine rostind Cuvântul Lui Dumnezeu credinţa mea creşte şi încep să-i fac plăcere Lui Dumnezeu.
Când cred că Dumnezeu vrea și poate să mă vindece, că promisiunile scripturii sunt valabile pentru mine azi, mă voi ruga și voi primi.
ALTE VERSETE DESPRE VINDECARE:
Marcu 16:15-18
„Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi,vor lua în mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.”
a.Vindecarea prin cuvântul proclamat, rostit
Matei 8:3 „Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţit!” Îndată a fost curăţită lepra lui.”
b.Vindecare treptată, graduală
2 Împărați 5:8-10 „Când a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că împăratul lui Israel şi-a sfâşiat hainele, a trimis să spună împăratului: „Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele? Lasă-l să vină la mine, şi va şti că este un proroc în Israel.” Naaman a venit cu caii şi cu carul lui şi s-a oprit la poarta casei lui Elisei. Elisei a trimis să-i spună printr-un sol: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan, şi carnea ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat.”
2 Împărați 5:14-15 „S-a coborât atunci şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi carnea lui s-a făcut iarăşi cum este carnea unui copilaş şi s-a curăţit. Naaman s-a întors la omul lui Dumnezeu cu tot alaiul lui. Când a ajuns, s-a înfăţişat înaintea lui şi a zis: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel. Şi acum, primeşte, rogu-te, un dar din partea robului tău.”
Marcu 8:23-25 „Isus a luat pe orb de mână şi l-a scos din sat, apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?” El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci.” Isus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă şi, când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit.”
Matei 9:6-7 „ Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele –, Scoală-te”, a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul şi du-te acasă.” Slăbănogul s-a sculat şi s-a dus acasă.”
Ioan 4:51-53 „Pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile.” Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: „Fiul tău trăieşte.” Şi a crezut el şi toată casa lui.”
c.Vindecarea prin ungere cu mir
Iacov 5:14-15 „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.”
Marcu 6:12-13 „Ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa. Scoteau mulţi draci şi* ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.”
d.Vindecarea prin prezența Domnului
Luca 5:17 „Într-una din zile, Isus învăţa pe noroade. Nişte farisei şi învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece.”
e. Minuni de vindecare:
Faptele Apostolilor 20: 9-12 „ Şi un tânăr, numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut din catul al treilea şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a coborât, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe şi a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el.” După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat şi a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat. Flăcăul a fost adus viu, şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”
Faptele Apostolilor 9:33-35 „ Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat. „Enea”, i-a zis Petru, „Isus Cristos te vindecă; scoală-te şi fă-ţi patul”. Şi Enea s-a sculat îndată. Toţi locuitorii din Lida şi din Sarona l-au văzut şi s-au întors la Domnul.”
Faptele Apostolilor 9:39-41 „Petru s-a sculat şi a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca pe când era cu ele. Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. El i-a dat mâna şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve şi le-a pus-o înainte vie.”
Faptele Apostolilor 19:11-12 „Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel, până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui şi-i lăsau bolile şi ieşeau din ei duhurile rele.”
Faptele Apostolilor 5:12-16 „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon şi niciunul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei, dar norodul îi lăuda în gura mare. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult, până acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei. Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau.”
1 Corinteni 4:20 „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere.”
Voia Lui Dumnezeu este să fim vindecați și Biblia ne arată cum putem intra în posesia a ceea ce Isus a făcut deja pentru noi la cruce.
RECOMPENSE CEREȘTI
În Rai, vor fi toți răsplătiți la fel? Slăvit să fie Domnul, pentru că ne-a spus prin Biblie, că dacă vom trece prin Porțile de Mărgăritar, vom ajunge cu siguranță să mâncăm din Pomul Vieții. Viața veșnică este darul Lui Dumnezeu pentru toți copiii Săi, care au renunțat la păcat, au fost născuți din nou și, și-au încheiat alergarea cu Isus.Apocalipsa 2:7
„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu».’”Deci, toți credincioșii primesc darul vieții veșnice. Dar oare, toate „faptele bune”, cântăresc la fel? Să analizăm ce ne-a poruncit Domnul în versertul următor:
Matei 6:19-20
„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii;ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.”Acum să vedem ce spune Domnul Isus despre condiția inimii din spatele faptelor bune.Marcu 12:41-44
„Isus şedea jos în faţa vistieriei Templului şi Se uita cum arunca norodul bani în vistierie. Mulţi, care erau bogaţi, aruncau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan. Atunci, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie,căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.””1 Corinteni 3:12-15
„Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă:ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.”Creștinul nu va trece prin Judecata de Apoi, așa cum vor trece cei pierduți. La Răpire, în „Ziua Domnului”, faptele și lucrările bune făcute cu o inimă curată, așa cum cere Domnul, vor rămâne și vor fi răsplătite de Dumnezeu. Cei care nu se vor ridica la nivelul cerut, nu vor avea nimic în balanță. Doar lucrările, faptele bune și actele de supunere aprobate de Dumnezeu vor intra în Rai cu fiecare creștin în parte. Faptele bune și actele de supunere făcute din motive greșite, se vor pierde, chiar dacă autorul lor ajunge în Rai.Apocalipsa 22:12
„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine,ca să dau fiecăruia după fapta lui.”Matei 25:31-40
„Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.’ Atunci, cei neprihăniţi Îi vor răspunde: ‘Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat?Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?’Drept răspuns, Împăratul le va zice: ‘Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.’”
Următoarele versete arată că răsplata pe care o primesc cei care au fost persecutați pentru credința lor, este mai mare.
Luca 6:22-23
„Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii.”
De asemenea, în versetele următoare, sunt menționate răsplăți pentru proroci, pentru cei neprihăniți și pentru uncenici.
Matei 10:40-42
„Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.Cine primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.””
Luca 6:37-38
„Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta.Daţi, şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.””
Domnul este drept și plin de milă. Știm că, cu ce măsură dăruim, cu aceeași măsură vom primi înapoi. Asta se va întâmpla nu doar în veșnicie, ci chiar și în viața de pe Pământ suntem răsplătiți, într-o anumită măsură. Aici ne este prezentat acest principiu, care nu este limitat la dăruirea de bani (așa cum le plece unora să-l folosească), care arată că după ce dăruim, primim înapoi conform condiției inimii noastre. Suntem plin de har sau dimpotrivă; condamnăm pe cei din jur sau nu; iertăm sau nu iertăm; dăruim sau suntem zgârciți?
Marcu 10:29-31
“Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau copii sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică. Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintâi.””
Vedem că Domnul este credincios și atunci când facem bine, primim binecuvântări, „în veacul acesta” și de asemenea în veacul viitor”. Toți cei care sunt născuți din nou și trăiesc curat cu Dumnezeu, într-o relație corectă, vor trece prin una dintre Porțile de Mărgăritar, vor ajunge să mănânce din Pomul Vieții, dar cât de multe comori va avea fiecare strânse în Ceruri, depinde total de măsura bunătății inimii fiecăruia și de nivelul ascultării de Domnul nostru, în „veacul acesta”.
ZIUA JUDECĂȚII
Când va veni „Ziua Judecății”, cunoscută și sub numele de „Judecata de Apoi”, toți vor trebui să stea înaintea Lui Dumnezeu și să dea socoteală de viața lor? Da și nu. Va fi o „Ziua Judecății” celor pierduți, la marele scaun alb de domnie. Chiar dacă mulți susțin altceva, această judecată va fi doar pentru cei răi, care L-au respins pe Isus Cristos. Până când va avea loc Ziua Judecății, creștinii vor fi fost deja ridicați la cer, de Domnul lor, la Răpire înaintea domniei de 1000 de ani, care va fi și ea consumată la acel moment. În acest articol este explicată și Judecata creștinilor, care va fi un eveniment diferit de Ziua Judecății, așa cum rezultă din studierea atentă a diferitelor pasaje din Scriptură care fac referire la aceste lucruri.
Va veni ziua în care se va arăta „marele scaun alb de domnie”, care mai este cunoscut și sub numele de „tronul de judecată”, iar Cel care șade pe el, va judeca morții. Să vedem ce spune principalul pasaj din Biblie, despre asta:
Apocalipsa 20:11-15
”Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.”
Să remarcăm că faptul că cei „morți” sunt judecați, este notat de două ori. În Noul Testament, creștinii care părăsesc trupul fizic sunt numiți de cele mai multe ori „adormiți” sau „adormiți în Cristos” și o singură dată, „morți în Cristos” și niciodată doar „morți”. Deci în acest verset nu se face referire la creștini. Judecata va fi pentru cei al căror nume nu va fi găsit „scris în Cartea Vieţii”.
Biblia arată clar că nu există o a doua moarte pentru creștini.
Apocalipsa 2:11
„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ‘Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.’”
Creștinii vor fi deja cu Domnul Isus, la momentul arătării scaunului de judecată și putem fi siguri de acest lucru, pentru că următoarele versete arată că va avea loc după Domnia de 1000 de ani și când pământul și cerul dintâi (universul fizic) vor fi distruse și vor veni un cer și un pământ nou.
Apocalipsa 20:7-10
”Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.”
Versete următoare reconfirmă aceleași lucruri:
2 Petru 3:7
„Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.”
Poate veți spune: „Dintotdeauna știu că întreaga omenire va sta în fața tronului de judecată și fiecare va da socoteală de faptele lui.” Se poate ca toți pe care i-am auzit să nu știe adevărul și doar autorul acestui articol să aibă dreptate?”
Vă rog să luați în considerare următoarele idei: Ne-ar ierta Dumnezeu păcatele doar ca să ni le judece din nou? Ne-ar arunca El păcatele în Marea Uitării, doar ca să le ia înapoi pentru a le judeca a doua oară? Nu, Dumnezeu nu-Și calcă niciodată Cuvântul dat.
Să analizăm acum câteva dintre versetele cheie pentru a stabili adevărul pe această temă.
1 Corinteni 3:9-15
„Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Cristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.”
Pentru creștini, va fi minunat. În Ziua Domnului (ulterior vom arăta când va avea loc), toate faptele bune, făcute din motivele corecte, ne vor însoți și vor fi amintite înaintea Lui Dumnezeu. Acestea vor trece „proba focului” și vor fi răsplătite. Dar faptele care nu se vor „califica pentru răsplată”, vor „arde”, adică nu vor trece „proba focului” și nu vom primi nici o răsplată pentru ele. Mântuirea noastră este sigură, dar nu ne vor însoți în cer, decât faptele pe care Dumnezeu de consideră demne de răsplătire.
Cu alte cuvinte, faptele bune, făcute din motive ascunse, nu se califică pentru a fi răsplătite. De exemplu, poate că am donat bani, mâncare sau din timpul meu pentru o cauză bună, sau cuiva care era lipsit. Dacă am dăruit cu inimă bună, voi primi răsplată pentru acea donație, în ceruri. Dar, dacă am dăruit ca să câștig ceva din acea faptă, sau din egoism, mândrie, ca să par o persoană bună, să nu mă fac de râs, sau din orice alt motiv greșit care nu-i face plăcere Tatălui Ceresc, fapta mea nu se va califica pentru a primi răsplata.
Faptele noastre vor fi judecate. Păcatele pentru care ne-am cerut iertare și de care ne-am pocăit, au fost spălate de sângele Lui Isus și așa vor rămâne. Repet ce am scris mai sus, Dumnezeu nu va readuce pe tapet păcatele iertate. Noi înșine ne putem pierde mântuirea, dacă-L părăsim pe Domnul sau prin comiterea unui păcat care duce la moarte, cum ar fi „să nu iertăm pe cei care ne-au greșit” – ceea ce va duce la pierderea iertării păcatelor proprii de către jertfa Lui Isus și ca urmare să ajungem judecați împreună cu cei păcătoși primind sentința condamnării veșnice în iazul de foc.
Și acum alte versete:
2 Corinteni 5:9-10
„De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”
Cele de mai sus confirmă versetele citate mai sus din 1 Corinteni 3 .Pavel face referire clară la un anumit fel de judecată când scrie: „după binele sau răul”. Este vorba despre judecata faptelor care se califică sau se descalifică de la răsplătirea veșnică. Cele care se descalifică, vor arde. Cele care vor trece „proba focului” vor fi răsplătite; la acest fel de judecată vor fi supuși creștinii. La tronul de judecată al Lui Cristos, cei mântuiți vor rămâne mântuiți și vor fi răsplătiți sau vor suferi pierderea faptelor bune făcute din motive greșite. Păcatele creștinului sunt șterse. Nu se poate judeca ceva ce nu mai există.
La Judecata finală a celor pierduți, aceștia vor sta în fața Lui Dumnezeu și vor da socoteală de tot ce au făcut, pentru că L-au respins pe Domnul și iertarea Lui. Toate păcatele și faptele lor vor fi expuse. De la Judecată vor merge acolo unde vor fi separați de Dumnezeu pentru eternitate, în pedeapsa veșnică. (Romani 6:23, Matei 25:46 )
Noi creștinii vom fi răsplătiți după dărnicia inimii noastre, așa cum cei păcătoși vor fi pedepsiți după măsura răutății inimii și a faptelor lor. Cine știe să ne judece corect, în afară de Dumnezeu? Așa cum spune și Biblia, putem știi multe, dar numai Dumnezeu știe totul.
O altă secțiune de versete de luat în considerare. Să remarcăm că Pavel le scrie creștinilor și nu păcătoșilor.
Romani 14:10-13
„Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Cristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.” Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu. Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.”
Deci, când va apărea Scaunul de judecată al Lui Cristos, care se mai numește și Ziua Domnului?
Deseori, se ignoră faptul că Domnul Isus când va veni să-și răpească Biserica la Cer, va veni pe scaunul Său de judecată. Biblia mai spune că va veni pe nori și cu oștirea cerească și va fi la dreapta Tatălui Ceresc. Este cu totul alt eveniment decât cel de la Armaghedon, când Isus va veni călare pe calul Lui alb, cu armata cerească care va călări tot pe cai albi.
Alte versete care confirmă că la Răpire, Domnul va veni așezat pe tronul său sunt cele care urmează. Să nu uităm că atunci va separa oile Sale de capre. (Matei 25:31-40)
Apocalipsa 6:12-17
„Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţaCelui ce şade pe scaunul de domnieşi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?””
Matei 26:63-64
„Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: „Te jur, pe Dumnezeul cel Viu, să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”
Matei 25:31-32
„Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;”
Dumnezeu nu va separa din nou pe copiii Săi de cei pierduți, la Judecata de Apoi (finală). Poporul Domnului va fi separat la Răpire și va rămâne cu Domnul pentru eternitate.
Următoarele secțiuni arată că la Răpire Domnul aduce cu el răsplata pentru faptele bune; nu va fi vorba de judecata păcatului urmată de condamnare.
Apocalipsa 22:12
„Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
Matei 16:27
„Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.“
Pentru creștini, răsplătirea începe la Răpire. Doar „faptele bune care se califică, ca fapte bune” vor urca cu noi în Ceruri. Nu citim nicăieri în Scriptură că vor fi pedepse pentru neajunsurile sau alegerile greșite ale creștinilor și nici că Dumnezeu va aduce înapoi păcatele noastre iertate, ca să ne pedepsească pentru ele. În schimb găsim versete care arată că nu vom primi răsplată pentru faptele bune făcute din motive greșite.
Pentru păcătoși, Răpirea marchează începutul Judecății. Va începe Judecata pentru toți cei care L-au respins pe Dumnezeu și vor mai fi în viață la acel moment. După Răpire, va fi turnată mânia Lui Dumnezeu, peste tot pământul și totul se va încheia cu bătălia de la Armaghedon. La finalul bătăliei, toți cei răi, care încă vor mai fi în viață, vor fi omorâți (Apocalipsa 19:21) și se vor alătura celorlalți morți care sunt deja în iad, unde așteaptă Ziua Judecății.
Odată ce va avea loc Răpirea și creștinii sunt toți în siguranță în Rai, nu va mai fi nici o condamnare pentru sfinții Lui Dumnezeu. Nu va mai fi mult până când va veni sfârșitul. Pe urmă va fi Domnia de 1000 de ani, la finalul căreia pământul și universul vor arde. Va urma Judecata de Apoi și toți păcătoșii vor fi aruncați în Iazul de Foc, care este moartea a doua și este veșnică. Vor fi un Pământ nou și un cer nou, glorie Domnului!
În concluzie, e bine să știm că dacă păcatele noastre sunt iertate și uitate, sunt exact așa, iertate și uitate. Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu le va socoti împotriva noastră.
Dacă avem fapte care merită să fie răsplătite, vom primi ce merităm. Isus va reveni având răsplata cu El. Este important să ne păstrăm inima curată. Să facem fapte bune dintr-o inimă sinceră și cu motivația corectă, pentru a-i face plăcere Tatălui, nu pentru a primi o răsplată. Dacă facem fapte bune din mândrie sau pentru că avem ceva de câștigat, nu avem motivația corectă. Domnul iubește inima sinceră și curată și este important ca noi creștinii să nu uităm acest adevăr niciodată. Să fim ca și Isus. Să iubim ca Isus. Din păcate, multe fapte bune vor arde sub focul Duhului Sfânt. Haideți să-i facem plăcere Domnului chiar dacă nu va fi nici o răsplătire în ceea ce facem.
Te rugăm Doamne, pune în noi inimi curate, iubitoare și pure. Iar când greșim ajută-ne să ne ridicăm și să iubim din nou, făcând totul ca pentru Tine.
Alte Versete Biblice pe tema Judecății de Apoi
Romani 2:1-11
„Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri este potrivită cu adevărul. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.”
2 Corinteni 5:1-8
„Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul – pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. – Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă, la Domnul.”
Matei 16:27
„Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.”
Luca 12:31-34
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia. Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia. Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.”
Matei 25:31-46
„Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” Apoi va zice celor de la stânga Lui:„Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.” Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?” Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”
2 Petru 3:5-7
„Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scosprin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei 6şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. 7 Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.
2 Tesaloniceni 1:3-12
„Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult.4 De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile pe care le suferiţi.5 Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi.6 Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează7 şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui,8 într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.9 Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui10 când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.11 De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă,12 pentru ca Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie proslăvit în voi şi voi, în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos.”
1 Tesaloniceni 4:14-18
„Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce auadormit în El.15 Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi.16 Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.17 Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.18 Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.”
1 Corinteni 15:50-53
„Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea.51 Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi,52 într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi.53 Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.”
Ioan 11:11
„După aceste vorbe, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn””
Ioan 11:11
„Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.26 Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?””
IADUL ȘI FOCUL LUI SUNT REALE AȘA CUM SPUNE BIBLIA
De-a lungul Bibliei, precum și în fragmentele următoare, vedem că „iadul” este descris în multe feluri. Din marea varietate de termeni, cel mai frecvent îi găsim pe următorii: iazul de foc, locuința morților, moartea veșnică, gheena, focul gheenei, pierzare, arde în foc, cuptorul aprins, plânsul și scrâșnitul dinților, focul veșnic, loc de chin, întuneric, pedeapsă veşnică, ve;nic vinovat de păcat, unde viermele (care-i chinuie) nu moare și focul nu se stinge, însetat, chinuit de văpaia focului, separare de Dumnezeu, pierzare veșnică, Adânc, în întuneric, unde este îngerul Adâncului (Abadon sau Apolion), chinuit în foc şi în pucioasă zi și noapte, moartea a doua, groapă, mormânt.
Termenul „gheena” folosit de Isus este tradus de DEX, ca fiind iad sau infern. Indiferent cum a fost denumit sau care au fost termenii folosiți pentru a-l descrie, iadul este locul pedepsirii veșnice pentru cei care resping harul lui Isus Cristos și continuă să trăiască în răzvrătire față de Domnul. Cât de adecvat este unul dintre termenii folosiți frecvent astăzi, și anume „locul regretului veșnic”. Desigur, acest ultim termen nu poate să exprime durerea și suferința veșnică, ci sugerează doar că cei care ajung acolo regretă păcatele pe care le-au comis pentru toată eternitatea. Și dacă ar fi doar atât și va fi ceva cumplit de îndurat neîncetat pentru totdeauna, dar iadul e mult mai greu, mai dureros și mai teribil de atât.
Versete din Noul Testament despre iad
Matei 5:22
„Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei.”
Matei 5:29-30
„Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.”
Matei 7:13
„Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.”
Matei 7:19-21
„Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri.”
Matei 8:29
„Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?”„
Matei 10:28
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă.”
Matei 13:37-42
„El le-a răspuns: „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este Diavolul; secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci, cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.”
Matei 13:49-50
„Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Matei 16:18
„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”
Matei 18:8-9
„Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic. Şi, dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei.”
Matei 18:33-35
„Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?’ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.””
Matei 22:13
„Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: ‘Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.‘”
Matei 23:14
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi, de aceea veţi lua o mai mare osândă.” (această osândă este condamnarea veșnică, în iad)
Matei 23:31-33
„Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?”
Matei 25:30
„Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.’”
Matei 25:41
„Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!”
Matei 25:45-46
„Şi El, drept răspuns, le va zice: ‘Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.’ Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”„ (pedeapsa veșnică este iadul)
Marcu 3:28-29
„Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta, dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veşnic.” (păcatul veșnic se pedepsește în iad)
Marcu 9:42-48
„„Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare. Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, tai-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop decât să ai două picioare şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.””
Luca 3:8-9
„Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: ‘Avem pe Avraam ca tată!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face roadă bună este tăiat şi aruncat în foc.””
Luca 3:16-17
„Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela are lopata în mână; Îşi va curăţi aria cu desăvârşire şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.””
Luca 12:4-5
„Vă spun vouă, prietenii Mei, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi.”
Luca 16:23
„Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”
Luca 16:24-28
„şi a strigat: ‘Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.’ ‘Fiule’, i-a răspuns Avraam, ‘adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.’ Bogatul a zis: ‘Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.’”
Ioan 3:35-36
„Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.””
Ioan 15:6
„Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard.”
Faptele Apostolilor 2:30-31
„Fiindcă David era proroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor şi trupul lui nu va vedea putrezirea.” (Faptele Apostolilor 2:27-28, Psalmii 16:8-11)
2 Tesaloniceni 1:6-10
„Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.”
2 Tesaloniceni 2:11-12
„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.” (condamnați la iad pentru eternitate)
Evrei 6:2
„învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.”
Evrei 10:26-29
„Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului?”
Iacov 1:14-15
„Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.”
2 Petru 2:4
„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată;”
2 Petru 2:9-10a
„… înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea. ”
2 Petru 2:20-21
„În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată.”
Iuda 1:6-7
„El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic.”
Iuda 1:22-23
„Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne.”
Apocalipsa 1:18
„Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.”
Apocalipsa 9:1-2
„Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.”
Apocalipsa 9:11
„Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion”.”
Apocalipsa 11:7
„Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî.”
Apocalipsa 14:9-11
„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”
Apocalipsa 17:8
„Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni.”
Apocalipsa 19:20
„Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.”
Apocalipsa 20:1-3
„Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.”
Apocalipsa 20:10
„Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde sunt fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. ”
Apocalipsa 20:12-15
„Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc.”
Apocalipsa 21:8
„Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”
Versete din Vechiul Testament despre iad.
Deuteronomul 32:22
„Căci focul mâniei Mele s-a aprins Şi va arde până în fundul Locuinţei morţilor, Va nimici pământul şi roadele lui, Va arde temeliile munţilor.”
Numbers 16:28-33
„Moise a zis: „Iată cum veţi cunoaşte că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri şi că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceştia vor muri cum mor toţi oamenii şi dacă vor avea aceeaşi soartă ca toţi oamenii, nu m-a trimis Domnul, dar dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor coborî de vii în Locuinţa morţilor, atunci veţi şti că oamenii aceştia au hulit pe Domnul.” Pe când isprăvea el de spus toate aceste vorbe, pământul de sub ei s-a despicat în două. Pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor, împreună cu toţioamenii lui Core şi toate averile lor. Şi s-au coborât astfel de vii în Locuinţa morţilor, ei şi tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot şi au pierit din mijlocul adunării.”
Iov 26:5-6
„Înaintea lui Dumnezeu tremură umbrele sub ape şi sub locuitorii lor. Înaintea Lui, Locuinţa morţilor este goală, adâncul n-are acoperiş.”
Iov 33:21-22
„Carnea i se prăpădeşte şi piere, oasele care nu i se vedeau rămân goale; sufletul i se apropie de groapă şi viaţa, de vestitorii morţii.”
Iov 33:24-30
„Dumnezeu Se îndură de el şi zice îngerului: ‘Izbăveşte-l, ca să nu se coboare în groapă; am găsit un preţ de răscumpărare pentru el!’ Şi atunci carnea lui se face mai fragedă ca în copilărie, se întoarce la zilele tinereţii lui. Se roagă lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îi este binevoitor, îl lasă să-I vadă Faţa cu bucurie şi-i dă înapoi nevinovăţia. Atunci, el cântă înaintea oamenilor şi zice: ‘Am păcătuit, am călcat dreptatea şi n-am fost pedepsit după faptele mele; Dumnezeu mi-a izbăvit sufletul ca să nu intre în groapă şi viaţa mea vede lumina!’ Iată, acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori omului, ca să-l ridice din groapă, ca să-l lumineze cu lumina celor vii.”
Psalmii 9:17
„Cei răi se întorc la Locuinţa morţilor: toate neamurile care uită pe Dumnezeu.”
Psalmii 16:8-11
„Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea, inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte. Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta.” (Faptele Apostolilor 2:27-28)
Psalmii 49:9
„Nu vor trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul.”
Psalmii 55:15
„Să vină moartea peste ei şi să se coboare de vii în Locuinţa morţilor! Căci răutatea este în locuinţa lor, în inima lor.”
Proverbele 15:10-11
„Cine părăseşte cărarea este aspru pedepsit, şi cine urăşte mustrarea va muri. Locuinţa morţilor şi Adâncul sunt cunoscute Domnului, cu cât mai mult inimile oamenilor!”
Proverbele 15:24
“Pentru cel înţelept, cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la Locuinţa morţilor, care este jos.”
Proverbele 23:14
„Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din Locuinţa morților. ”
Proverbele 27:20
„După cum Locuinţa morţilor şi adâncul nu se pot sătura, tot aşa nici ochii omului nu se pot sătura.”
Isaia 14:9-12
„Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai-marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’ Strălucirea ta s-a coborât şi ea în Locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi. Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!”
Isaia 14:13-17
„Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.’ Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare-aminte şi zic: ‘Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?’‘”
Isaia 38:17b-18
„Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte şi cei ce s-au coborât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.”
Isaia 66:24
„Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea, căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură.”
Ezechiel 26:19-21
„Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‘Când te voi preface într-o cetate pustie, ca cetăţile care n-au locuitori, când voi ridica împotriva ta adâncul şi când te vor acoperi apele cele mari, te voi coborî împreună cu cei ce se coboară în groapă, la poporul de odinioară, şi te voi aşeza în adâncimile pământului, în singurătăţi veşnice, lângă cei ce s-au coborât în groapă, ca să nu mai fii locuită şi să nu te mai scoli în ţara celor vii. Te voi nimici cu desăvârşire şi nu vei mai fi; te vor căuta, şi nu te vor mai găsi niciodată, zice Domnul Dumnezeu.’”„
Ezechiel 32:18-19
„Fiul omului, boceşte-te pentru mulţimea Egiptului şi arunc-o, pe ea şi pe fiicele neamurilor puternice, în adâncimile pământului, la cei coborâţi în groapă! Pe cine întreci tu în frumuseţe? Coboară-te şi culcă-te lângă cei netăiaţi împrejur!‘”
Ezechiel 32:21-24
„Atunci, vitejii cei puternici vor vorbi în Locuinţa morţilor despre el şi cei ce-l sprijineau şi vor zice: ‘S-au coborât, s-au culcat cei netăiaţi împrejur, ucişi de sabie! Acolo este asirianul, cu toată mulţimea lui, şi mormintele lor stau împrejurul lui – toţi au murit şi au căzut ucişi de sabie. Mormintele lor sunt în adâncimile gropii şi mulţimea lui este împrejurul mormântului lui; toţi au murit şi au căzut ucişi de sabie, ei, care răspândeau groaza în ţara celor vii Acolo este şi Elamul, cu toată mulţimea lui, împrejurul mormântului lui; toţi au murit şi au căzut ucişi de sabie, s-au coborât netăiaţi împrejur în adâncimile pământului, ei, care răspândeau groaza în ţara celor vii şi îşi poartă acum ocara cu cei ce se coboară în groapă.”
Ezechiel 32:29-30
„Acolo este şi Edomul, cu împăraţii lui şi toţi voievozii lui, care, cu toată vitejia lor, au fost aşezaţi la un loc cu cei ucişi de sabie: stau culcaţi împreună cu cei netăiaţi împrejur, cu cei coborâţi în groapă. Tot acolo sunt voievozii de la miazănoapte şi toţi sidonienii care s-au coborât la cei morţi acoperiţi de ruşine, cu toată groaza pe care o aruncă vitejia lor; aceşti netăiaţi împrejur stau culcaţi cu cei ucişi de sabie şi-şi poartă ocara lângă cei coborâţi în groapă.”
Iona 2:5-6
„Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viaţa, adâncul m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am coborât până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie, dar Tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu!”
RAIUL – VERSETE BIBLICE
CUM ESTE RAIUL
TRONUL LUI DUMNEZEU ESTE ÎN RAI
RAIUL ESTE LOCUINȚA ETERNĂ A CELOR DREPȚI, NEPRIHĂNIȚI CARE AU TRĂIT PENTRU DOMNUL
RAIUL ESTE PENTRU CEI RĂSCUMPĂRAȚI
CUM ESTE RAIUL
„Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”„Psalmiiii 17:15
„Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.”Psalmiiii 16:11
„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta.„Isaia 25:8
„nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit.”Daniel 12:3
„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.”Matei 5:8
„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”Matei 13:43
„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.”Matei 22:30
„Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Marcu 12:25)Matei 25:21
„Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!””
Luca 10:20
„Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.”
Luca 14:15
„Unul din cei ce şedeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!”””
Luca 20:35-36
„dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.”
Luca 22:29-30
„„De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie,
ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.””
Ioan 12:26
„„Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.””
Ioan 14:2-3
„„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.””
Ioan 17:24
„„Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.””
Romani 8:18
„Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.„
1 Corinteni 2:9
„Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”””
1 Corinteni 15:53-54
„Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă.„
2 Corinteni 4:16-18
„De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.”
2 Corinteni 5:1-5
„Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casăcare nu este făcută de mână, ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.”
Galatians 4:26
„Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră.”
Filipeni 1:23
„Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine;”
Filipeni 3:20-21
„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”
Filipeni 4:3
„Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie, cu Clement şi cu ceilalţi tovarăşi de lucru ai mei, ale căror nume sunt scrise în Cartea vieţii.”
1 Tesaloniceni 2:12
„să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa.„
1 Tesaloniceni 4:16-17
„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”
2 Tesaloniceni 1:5-7
„Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi. Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui,”
Evrei 11:16
„Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor,căci le-a pregătit o cetate.„
Evrei 12:23
„Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,”
1 Petru 1:3-4
„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji,păstrată în ceruri pentru voi.”
1 Ioan 3:2
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”
Apocalipsa 2:7
„Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.””
Apocalipsa 2:11
„Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.””
Apocalipsa 2:17
„Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.””
Apocalipsa 3:4-5
„Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.”
Apocalipsa 7:15-17
„Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.””
Apocalipsa 13:8
„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat.”
Apocalipsa 14:13
„Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!””
Apocalipsa 19:5-9
„Şi, din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!””
Apocalipsa 21:3-4
„Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”„
Apocalipsa 21:6-7
„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.”„
Apocalipsa 21:18-27
„Zidul era zidit de jasp, şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de jasp; a doua, de safir; a treia, de calcedonie; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de crisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de crisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeul cel Atotputernic ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului”
Apocalipsa 22:1-5
„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţei cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.„
TRONUL LUI DUMNEZEU ESTE ÎN RAI
„Şi Mica a zis: „Ascultă dar cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Lui de domnie şi toată oştirea cerurilor stând lângă El, la dreapta şi la stânga Lui.” (2 Cronici 18:18)Psalmiiii 9:7
„Ei s-au dus, dar Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată.”
Psalmiiii 11:4
„Domnul este în Templul Lui cel sfânt, Domnul Îşi are scaunul de domnie în ceruri. ochii Lui privesc şi pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor.”Psalmiiii 45:6
„Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al Împărăţiei Tale este un toiag de dreptate.”Psalmiiii 103:19
„Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri şi domnia Lui stăpâneşte peste tot.”Psalmiiii 47:8
„Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel sfânt.”Isaia 6:1 [Isaia în slujbă]
„În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.”Isaia 66:1
„Aşa vorbeşte Domnul: „Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă?”Plângerile lui Ieremia 5:19
„Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam!”Matei 5:34
„„Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu;””
Matei 23:22
„„şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el.””
Faptele Apostolilor 7:49
„‘Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi Mie, zice Domnul, sau care va fi locul Meu de odihnă?”
Evrei 1:8
„pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate.”
Evrei 12:2
„Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”
Apocalipsa 4:5
„Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.”
Apocalipsa 5:6
„Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.”
Apocalipsa 7:10-11
„şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu”
Apocalipsa 7:15
„Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui.”
Apocalipsa 7:17
„Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.””
Apocalipsa 12:5
„Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.”
Apocalipsa 14:5
„Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”
Apocalipsa 20:4 [Domnia de 1000 de ani]
„Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Cristos o mie de ani.”
Apocalipsa 22:1 [Râul vieții]
„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.”
RAIUL ESTE LOCUINȚA ETERNĂ A CELOR DREPȚI, NEPRIHĂNIȚI CARE AU TRĂIT PENTRU DOMNUL
1. Cei răi nu vor ajunge în RaiGalateni 5:19-21
„Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”Efeseni 5:5
„Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu.”Apocalipsa 22:15
„Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!”2. Este un loc de odihnăApocalipsa 14:13
„Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: ‘Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!’ – Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!””Evrei 4:3-10
„Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El când a zis: „Am jurat în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: „Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.” Şi aici este zis iarăşi: „Nu vor intra în odihna Mea!” Deci, fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta şi pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor, El hotărăşte din nou o zi: „astăzi” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: „Astăzi,dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi. Rămâne, dar, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.”3. O patrie cereascăEvrei 11:16
„Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.”
4. Casa Tatălui
Ioan 14:2
„„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.””
5. Împărăția lui Dumnezeu și a Lui Cristos Isus
Matei 6:33
„„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.””
Matei 12:28
„„Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.””
Marcu 14:25
„„Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu.””
Efeseni 5:5
„Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire înÎmpărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu.”
2 Tesaloniceni 1:5
„Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi.”
2 Timotei 4:1
„Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa:”
Apocalipsa 12:10
„Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.”
5. Paradisul sau Sânul Lui Avraam
Traducerea BTF a tradus corect termenul „Paradeisos” din limba greacă, specificând că este locul unde sunt cei care au murit în Cristos, și anume Paradisul.
2 Corinteni 12:2-4 (BTF – Biblia Traducerea Fidelă)
„Am cunoscut un om în Cristos, acum paisprezece ani, (dacă în trup, nu pot spune, dacă afară din trup, nu pot spune; Dumnezeu știe); unul ca acesta a fost răpit până la al treilea cer. Și am cunoscut un astfel de om (dacă în trup, dacă în afara trupului, nu pot spune; Dumnezeu știe); Că a fost răpit în paradis și a auzit cuvinte de nespus, care nu este legiuit omului să le rostească.
Luca 23:43 (BTF – Biblia Traducerea Fidelă)
„Și Isus i-a spus: Adevărat îţi spun: Astăzi vei fi cu mine în paradis.”
Apocalipsa 2:7 (BTF – Biblia Traducerea Fidelă)
„„Cel ce are ureche, să asculte ce spune Duhul bisericilor: Celui ce învinge îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în mijlocul paradisului lui Dumnezeu.””
RAIUL ESTE PENTRU CEI RĂSCUMPĂRAȚI PRIN SÂNGELE MIELULUI LUI DUMNEZEU, ISUS CRISTOS
„Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt.”Psalmii 16:11
„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta.”Psalmii 17:15
„Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău..”Psalmii 73:23-24
„Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.”Isaia 51:11
„Astfel, cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă şi o bucurie veşnică le va încununa capul; îi va apuca veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor fugi.”Daniel 12:3
„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vorstrăluci ca stelele în veac şi în veci de veci.”Matei 8:11
„’Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. ‘”Matei 7:21-23
„’Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci, le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’‘”Matei 13:43
„„Atunci, cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.””
Matei 22:30
„„Căci, la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.””
Matei 25:21
„„Stăpânul său i-a zis: ‘Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.’””
Matei 5:8
„„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!””
Marcu 12:25
„„Căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.””
Luca 15:7
„„Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă.””
Luca 16:22
„„Cu vremea, săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam (Paradis). A murit şi bogatul şi l-au îngropat.””
Luca 20:35-36
„„dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.””
Luca 12:8
„„Eu vă spun: pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu,‘”
Luca 12:32
„’ Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.‘”
Luca 22:28-30
„’Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.”‘”
Luca 13:29
„’Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.‘”
Luca 23:43
„Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai. (Paradis)” „”
Ioan 17:24
„„Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.””
Ioan 11:26
„’Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”‘”
Ioan 14:2-3
„’În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca , acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.‘”
Ioan 15:11
„„V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină.””
Ioan 17:1-3
„‘După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.‘”
Romani 6:23
„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.”
Romani 8:18
„Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.”
1 Corinteni 15:47-50a
„Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”
2 Corinteni 5:1-2
„Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc,”
2 Corinteni 12:2-4
„Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.”
2 Corinteni 3:18
„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”
Filipeni 3:21
„El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”
Coloseni 1:5
„din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei,”
Coloseni 3:4
„Când Se va arăta Cristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.”
1 Tesaloniceni 4:17
„Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul..”
1 Tesaloniceni 2:12
„să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa.”
1 Tesaloniceni 2:19-20
„Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi înaintea Domnului nostru Isus Cristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră.”
2 Tesaloniceni 1:5-7
„Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi. Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui,”
2 Timotei 4:18
„Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.”
Evrei 4:3
„Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El când a zis: „Am jurat în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.”
Evrei 12:2
„Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu..”
Evrei 11:16
„Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.”
1 Petru 1:18-19
„căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.”
1 Petru 2:9
„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată;”
1 Petru 5:1
„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Cristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită:”
1 Petru 5:4
„Şi, când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei.”
2 Petru 1:4
„prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”
1 Ioan 3:2
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”
Apocalipsa 2:7
„‘Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu».’‘”
Apocalipsa 3:21
„‘Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.””
Apocalipsa 11:12
„Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut.”
Apocalipsa 21:3
„Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.”
Apocalipsa 5:9
„Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.”
Apocalipsa 7:14
„„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.”
Apocalipsa 2:7
„’Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu».‘”
Apocalipsa 3:12
„’Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.””
Apocalipsa 11:12
„Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut.”
Apocalipsa 7:9-10
„După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”””
Apocalipsa 14:13
„Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: ‘Fericede acum încolo de morţii caremor în Domnul!’ – Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!””
Apocalipsa 22:4
„Ei vorvedea faţa Lui şiNumele Lui va fi pe frunţile lor.”
Apocalipsa 22:14
„Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!”
CINE ESTE ȘI CE FACE DUHUL SFÂNT
Știm că Duhul Sfânt este parte din persoana triunitară a Lui Dumnezeu. Din păcate, mulți Îl consideră pe Dumnezeu Duhul Sfânt, mai puțin important decât Dumnezeu Tatăl și decât Dumnezeu Fiul. Apostolul Ioan scrie în prima sa epistolă: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul (Isus) şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt.”(1 Ioan 5:7)
Fiecare dintre Cei Trei, este egal cu ceilalți, este etern, nelimitat de nimic, necreat, Atotputernic și coexistă într-o unitate perfectă împreună, fiecare având alte responsabilități și în fapt fiind un singur Dumnezeu, o singură persoană, fără nici o diviziune în esența Sa. Dumnezeu Tatăl este sursa vieții și a tot ce este bun, Isus Cristos este mijlocitorul între noi și Tatăl, în Numele Lui cerem și primim de la Tatăl, iar Duhul Sfânt împlinește și aduce în ființă ceea ce noi am cerut.
Duhul Sfânt este Mângâietorul, Sfătuitorul, Mijlocitorul, Cel care ne întărește, ne inspiră să devenim creativi, și locuiește în noi. Toată autoritatea, puterea, mângâierea și tot ajutorul Lui ne stau la dispoziție non-stop; tot ce avem de făcut e să-L chemăm să ne ajute. Duhul Sfânt nu ne obligă să primim ce are să ne dea, este un „gentleman” perfect.
Nu putem nega că este o persoană, fiind parte intrinsecă din Dumnezeu și nu un obiect, așa cum din păcate este tratat de mulți creștini, pentru că așa cum ne arată Biblia, Duhul Sfânt are minte, sentimente și voință proprie.
Duhul Sfânt, are propria minte, cunoscând tot ce știe Isus și Tatăl Ceresc, cu alte cuvinte, și El este Omniscient, ca și Dumnezeu Tatăl și Fiul. Isus ne spune că Duhul Sfânt ne „va învăța toate lucrurile” (Ioan 14:26) sau cum citim în 1 Corinteni 2:11: „Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.” Cum ar putea cineva să ne învețe ce nu știe? Cu siguranță, pentru Duhul Sfânt, nu este nimic ascuns, necunoscut, pentru El nu există mistere, așa cum nu există pentru Dumnezeu Tatăl și Fiul.
Romani 8:27 „Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.” (VDCC- Varianta D. Cornilescu Corectată)
Romani 8:27 „Și cel care cercetează inimile știe care este mintea Duhului, pentru că (El) mijlocește pentru sfinţi conform voii lui Dumnezeu. (BTF – Biblia Traducerea Fidelă)
Termenul în limba greacă originală, tradus prin „năzuință” de Cornilescu, sau „minte” în traducerea fidelă, este „phronema” și conform „Strong”s Concordance”înseamnă: „gând, scop, aspirații”. Fără o minte care să gândească nimeni nu poate aspira sau năzui la nimic. Ne putem baza pe gândirea supranaturală, perfectă a Duhului Sfânt, Îi putem cere sfatul fără teama că am putea primi un sfat greșit. Ce ne-am putea dori mai mult decât să avem o relație cu cineva perfect și gata să ne îndrume, să ne ajute și să ne învețe la orice oră și în orice domeniu? Persoana Duhului Sfânt întrunește toate calitățile pe care ne dorim să le aibă prietenul perfect.
Faptele Apostolilor 15:28 „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie,”
Puteau apostolii să spună cele citite mai sus, dacă nu erau prieteni cu Duhul Sfânt și nu se consultau cu El? Doar când împărtășim problema cu cineva, o discutăm și apoi ajungem la o decizie comună, am putea spune că suntem de aceeași părere, că suntem de acord. Apostolii au înțeles importanța părtășiei cu Duhul Sfânt și dacă ei care au fost zi de zi cu Isus unii dintre ei chiar pentru 3 ani și jumătate, iar Iacov, fratele Domnului Isus, în jur de 30 de ani, aveau nevoie de această părtășie, cu cât mai mult ar trebui noi s-o avem?
Duhul Sfânt are voință proprie. El este cel care alege prin ce daruri să opereze copiii Domnului, în funcție de nevoile lor proprii sau ale celor din jur.
1 Corinteni 12:4, 11 „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh;… Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte.”
Duhul Sfânt alege conform propriei voințe ce dar dă, cui și când și în omnisciența Lui o face perfect. Tot El este Cel care ghidează acțiunile creștinilor care aleg să aibă o relație de prietenie cu El și Îi cer sfatul și ajutorul, așa cum citim că au făcut apostolii:
Faptele Apostolilor 16:6-7 „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie.”
Duhul Sfânt se roagă pentru sfinți, așa cum citim în:
Romani 8:26 „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.”
Duhul Sfânt are sentimente. Este o persoană care simte, care poate fi întristat (Efeseni 4:30 „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu…”); de asemenea, Petru spune că Anania a încercat să-L mintă (Faptele Apostolilor 5:3 „Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt …”).
Este foarte trist, că tocmai Duhul Sfânt, care este trimis de Tatăl prin Isus, ca să ne ajute să ne facă viața mai ușoară și să ne ajute să creștem spiritual și să ne maturizăm, este cel mai ignorat în majoritatea bisericilor contemporane. Nimeni nu poate înțelege mai bine decât El, ce înseamnă respingerea și tratarea cu indiferență. Ne putem adresa Lui cu toată încrederea când suntem tratați ca și El și Își va face imediat simțită prezența, gata să ne mângăie și să ne acorde atenție.
Când suntem triști sau chiar disperați, cel mai rapid remediu îl găsim în Duhul Sfânt. Dacă-L chemăm și îi cerem să ne mângăie, să „ne lege rana sufletească”, El o face cel mai bine. Nimeni nu ne cunoaște mai bine decât El, iar puterea Sa și autoritatea pe care o are în lumea spirituală, ne vor elibera și vindeca mai repede decât oricine sau orice altceva. În El avem mângîierea supremă.
În timpurile Vechiului Testament, locașul pământesc al Lui Dumnezeu, era în Templu, în Sfânta Sfintelor. După ce Isus a fost crucificat pentru păcatele întregii omeniri, a inviat și s-a întors in Ceruri, Dumnezeu a venit prin Duhul Sfânt să locuiasă în noi, în fiecare creștin născut din nou, trupul creștinului devenind Templul Duhului Sfânt.
1 Corinteni 3:16 „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”
1 Corinteni 6:19 „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?!”
Ioan 14:23 „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.””
Fără să am pretenția că acest articol va acoperi tot ce este și ce face Duhul Sfânt, voi încerca să enumăr, douăzeci și cinci de puncte cheie despre Dumnezeu Duhul Sfânt.
1. El ne învață tot ce trebuie să știm, care este Adevărul și ne amintește scripturile, când avem nevoie de ele, vorbește prin noi și ne scoate victorioși din situațiile grele.
Ioan 14:26„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”
Ioan 16:13 „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.”
2. Duhul Sfânt ne convinge de păcat și ne îndeamnă la pocăință:
Ioan 15:26 „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”
Ioan 16: 7-8 „Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.”
Domnul Isus le spunea ucenicilor, că fără jertfa și învierea Lui urmate de întoarcerea Sa în Ceruri, la dreapta Tatălui Ceresc, Duhul Sfânt nu putea veni să locuiască în om. Această minune transformă omul născut din nou (după ce se pocăiește de păcate și Îl cheamă pe Isus să fie Domnul vieții sale), în templul Duhului Sfânt. Ucenicii nu înțelegeau atunci, că Isus era CU ei, darDuhul Sfânt urma să vină ÎN ei și nu mai era limitat de un trup fizic, prin care putea fi într-un singur loc, la un moment dat, înconjurat doar de un număr limitat de credincioși.
3.Duhul Sfânt este omniprezent și poate locui în oricât de mulți credincioși, simultan. El nu este limitat de un trup fizic, cum era Domnul Isus! Nu poate fi primit de cei care nu sunt ai Lui Cristos.
Ioan 14:15-18 „„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor ( în original, în limba Greacă: Parakletos =Apărător, Ajutor, Sfătuitor, Mijlocitor, ) care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.””
4. Duhul Sfânt mărturisește cine este Isus Cristos și doar cu ajutorul Lui, omul se poate întoarce la Dumnezeu.
Ioan 15:26 „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”
1 Corinteni 12:3 „De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt.”
Mulți dintre cei care trăiesc o experiență cu Duhul Sfânt, o consideră doar atât, o experiență … și prea puțini caută să primească mai mult, să intre mai des în prezența Lui Dumnezeu, să primească darurile care operează prin Duhul Sfânt și să trăiască la un nivel mult mai intim relația cu Cristos. Apostolul Pavel ne îndeamnă să căutăm cu insistență darurile spirituale, în
1 Corinteni 14 , versetele:
1 „…Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi.”
5 „… Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi.”
12 „Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.”
39 „ Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după prorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi.”
5. Cu ajutorul Duhului Sfânt, Biserica crește spiritual și numeric, cu adevărat:
Faptele apostolilor 9:31 „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea.”
6. Duhul Sfânt ne învață cum să ne apărăm și ce să spunem în situațiile dificile.
Faptele apostolilor 7:51 „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.”
Marcu 13:11 „Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela, căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt.”
7. Duhul Adevărului este cel mai minunat dar din partea Tatălui Ceresc, (fără de care, nașterea din nou și implicit mântuirea nu este posibilă). Duhul Sfânt, este Adevărul.
Luca 11:13 „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!’”
1 Ioan 5:6 „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.”
„Dunamis”, este termenul grecesc folosit de 121 de ori în Noul Testament, pentru a exprima puterea Duhului Sfânt. „Dunamis” înseamnă puterea, tăria, abilitatea, puterea inerentă, care locuiește în cineva prin natura sa; puterea de a face minuni; puterea morală și excelența sufletească; puterea de a învinge orice forță sau armată inamică. O astfel de putere îl capacitează pe creștin să fie martorul eficient al lui Cristos. Oamenii nu se întorc la Cristos, pentru că le vorbim frumos, sau mult sau cu patos, singurul care-i poate convinge că sunt păcătoși și au nevoie să se împace cu Dumnezeu, este Duhul Sfânt.
Faptele apostolilor 1:8 „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.””
Faptele apostolilor 4:31 „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.”
1 Corinteni 12:3 „De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt.”
8. Darurile spirituale devin active prin Duhul Sfânt; acestea sunt manifestarea Duhului Sfânt.
Faptele apostolilor 2:4 „Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.”
1 Corinteni 12: 8-11 „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească desprecunoştinţă datorită aceluiaşi Duh; altuia, credinţa prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucrurile face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte.”
9. Darul Duhului Sfânt este primit de cei care îl doresc, îl caută, sunt flămânzi după mai mult din Dumnezeu, în urma pocăinței și ascultării de voia Lui.
Faptele apostolilor 2:38 „„Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”
Faptele apostolilor 5:32 „Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”
10. Și Domnul Isus și-a făcut lucrarea, cât timp a trăit printre oameni, prin ungerea Duhului Sfânt, cu atât mai mult noi avem nevoie de ungerea prezenței Sale.
Faptele apostolilor 10:38 „cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El.”
11. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu Tatăl le vorbește copiilor Săi, îi învață, îi îndrumă, îi sfătuiește, le spune care este Voia Sa, cu privire la ei.
Faptele apostolilor 13:2 „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.””
Faptele apostolilor 15:28 „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie”
Faptele apostolilor 16:6 „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei.”
Faptele apostolilor 21:11 „şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: „Iată ce zice Duhul Sfânt: ‘Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta şi-l vor da în mâinile neamurilor.’”
12. Duhul Sfânt este sursa bucuriei depline și de durată.
Romani 14:17 „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.”
Romani 15:13 „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!”
13. Duhul Sfânt ne învață cum să ne rugăm și se roagă pentru noi.
Romani 8:26 – 27 „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.
Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.”
14. Duhul Sfânt, numit și Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Adevărului, Duhul Lui Cristos, Duhul Slavei, transformă natura firească a celui în care locuiește, într-una duhovnicească.
Romani 8:9 „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui.”
Romani 8:1 „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”
15. Cine este condus de Duhul Sfânt, Îl cunoaște, Îl ascultă când îi vorbește și împlinește ce-i spune, va avea viața veșnică.
Romani 8: 14;16 „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Însuşi Duhul adevereşteîmpreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.”
Doar cei care Îl au pe Duhul Sfânt locuind in ei (cei născuți din nou), nu vor avea parte de moartea a doua, (sentința din Ziua Judecății, care condamnă păcătoșii la Iazul de foc pentru eternitate) și vor ajunge în rai.
Romani 8:2 „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.”
Romani 8:11 „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Cristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.”
1 Corinteni 6:11 „Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.”Doar prin Duhul Sfânt putem sluji Lui Dumnezeu, așa cum vrea El.”
Evrei 9:14 „cu cât mai mult sângele lui Cristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”
16. Prezența Duhului Sfânt în duhul credinciosului, în Noul Legământ, în Isus Cristos, înseamnă că acesta este mântuit și face parte din familia Lui Dumnezeu.
În Vechiul Legământ, tăierea împrejur reprezenta apartenența la poporul Lui Dumnezeu.
Filipeni 3:3 „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.”
17. Doar Duhul Sfânt poate da credința că Isus Cristos s-a întrupat și a făcut ce trebuia făcut pentru mântuirea oamenilor.
1 Petru 4:14 „Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Cristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu;”
1 Ioan 5:6 „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.”
1 Tesaloniceni 1:5 „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală.”
18. Prezența Duhului Sfânt în duhul unei persoane nu va trece neobservată, de cei din jur. Viața dată de El, va erupe în laude la adresa Domnului Isus, iubitul inimii celui plin de Duhul Sfânt.
Ioan 7:38-39 „„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.”
19. Duhul Sfânt îi ghidează și îi sfătuiește pe cei care caută sfaturile Lui, ajutându-i să trăiască pentru Dumnezeu, nu pentru sine.
Romani 8:5 „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului.”
20. Duhul Sfânt ne luminează mintea, gândirea, dacă, căutăm Lumina care este Isus.
Romani 9:1 „Spun adevărul în Cristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor…”
21. Botezul Duhului Sfânt îi unește pe cei care au fost botezați formând trupul Lui Cristos, indiferent unde se află pe glob.
1 Corinteni 12:13 „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.”
22. Duhul Sfânt pecetluiește inima celui care crede Adevărul pe care El i-l revelează.
Efeseni 1:13 „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”
23. Duhul Sfânt sfințește inima celui în care locuiește.
2 Tesaloniceni 2:13 „Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.”
24. Doar Duhul Sfânt ne poate da dragostea curată, neprefăcută pentru frații în Cristos și pentru ceilalți semeni.
1 Petru 1:22 „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii din toată inima”
25. Sabia Duhului Sfânt, reprezentată de Scriptură, are putere să ne separe de natura firească și să ne conștientizeze de natura gândurilor și a emoțiilor noastre.
Evrei 4:12 „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo cădesparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”
Efeseni 6:17 „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.”
Hula împotriva Duhului Sfânt, începe cu împotrivirea convingerii pe care El o aduce în inima păcătosului. Nimeni nu poate primi iertarea de păcate și implicit, moștenirea vieții veșnice, dacă nu acceptă adevărul despre nevoia de pocăință și ascultare de Cristos, pe care Duhul Sfânt Îl revelează. Împotrivirea și negarea lucrării Duhului Sfânt este un păcat veșnic, de neiertat, dacă persoana moare respingându-L. De ce? Pentru că neagă singura cale de iertare a păcatelor. Dumnezeu nu forțează pe nimeni să primească mântuirea, El a creat omul cu voință liberă, dându-i libertatea să aleagă.
Marcu 3:29 „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veşnic.””
Mă rog ca lecturarea acestui articol, să vă umple inimile de dorința de a-L cunoaște mai mult pe Dumnezeu Tatăl și Fiul, prin părtășia mai strânsă cu Duhul Sfânt.
Duhul Lui Dumnezeu e dornic să ne descopere tot ce are Tatăl ceresc pentru noi, să ne conducă pașii zi de zi, să se implice în nevoile noastre, dându-ne soluțiile cerești, dar nu trece peste voința noastră. Nu ne dă mai mult decât Îi cerem, nu vine mai aproape decât este dorit și nici nu ne învață atunci când ni se pare că știm totul. Niciodată nu avem prea mult din El și nici nu-L putem cunoaște prea mult. Vom avea la dispoziție o eternitate ca să descoperim minunățiile caracterului și persoanei Duhului Sfânt. Abia aștept!!! Între timp mă rog ca setea de mai mult din El, „izvorul apelor vii”, să crească continuu în inimile noastre și astfel vom fi siguri că nu Îl vom părăsi niciodată pe Domnul vieții noastre, Isus Cristos!
ROADA DUHULUI SFÂNT, VERSETE BIBLICE
„Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul, împotriva firii pământeşti; sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”Galateni 5:22-26
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,blândeţea, înfrânareapoftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.”Matei 16:24
„Atunci, Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.”Efeseni 5:9-10 (în paranteze, traducerea din Biblia Amplificată)
„Căci roada (efectul, produsul) luminii (sau a Duhului) stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Cercetaţi (prin experință proprie) ce este plăcut înaintea Domnului (pentru ca viețile voastre să fie o dovadă permanentă a ceea ce este cel mai bine primit de Dumnezeu).”1 Corinteni 13
„Chiar dacă aş (putea) vorbi în limbi omeneşti şi (chiar) îngereşti, şi n-aş avea dragoste (acel devotament rațional, intenționat, spiritual așa cum ni-l inspiră dragostea Lui Dumnezeu în și prin noi), sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.2 Şi chiar dacă aş avea darul prorociei (darul interpretării scopului și voinței Lui Dumnezeu) şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste (dragostea Lui Dumnezeu în mine), nu sunt nimic (n-aș fi de nici un folos).3 Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste (dragostea Lui Dumnezeu în mine), nu-mi foloseşte la nimic.4 Dragostea (dragostea Lui Dumnezeu în noi) este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,5 nu se poartă necuviincios (arogant, infatuat), nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
6 nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
7 acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
8 Dragostea nu va pieri niciodată (nu se sfârșește, nu se termină, nu ajunge la final). Prorociile (darul interpretării scopului și voinței Lui Dumnezeu) se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit ( îșî va pierde valoarea și va fi înlocuită de adevăr).
9 Căci cunoaştem în parte (incomplet și fragmentat) şi prorocim (dăm învățătură) în parte (incompletă și imperfectă),
10 dar, când va veni ce este desăvârşit (complet, total), acest „în parte” (incomplet și fragmentat) se va sfârşi.
11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
12 Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos (neclar); dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte (imperfect); dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin (de Dumnezeu).
13 Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea (credința – convingerea și încrederea pe care omul o are în relația cu Dumnezeu și tot ce este dumnezeiesc; nădejdea – așteptarea plină de bucurie și încredere a mântuirii eterne;dragostea – adevărata afectiune pentru Dumnezeu și om, care izvorăște din dragostea Lui Dumnezeu pentru noi și în noi), dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
2 Petru 1:2-8
„Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi,iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.”
Luca 8:15
„Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare.”
Ioan 15:1-17 (între paranteze traducere din Biblia Amplificată) ()
„Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod(care se oprește din a rodi), El o taie (o îndepărtează), şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi din pricina cuvântului pe care vi l-am spus (învățăturile pe care vi le-am dat). Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi (Trăiți în Mine și Eu trăiesc în voi). După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne (fiind unită vital cu Mine) în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă (din abundență)roadă, căci, despărţiţi (tăiați din uniunea vitală)de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare (ruptă), şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea (continuați să fiți în dragostea Lui cu Mine). Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste (afecțiune) decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu (V-am făcut cunoscut tot ce am învățat de la Tatăl Meu). Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu (prezentând tot ceea ce EU SUNT), să vă dea. Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.”
Psalmii 1:1-3 (între paranteze, traducerea din Biblia Amplificată)
„Ferice (fericit, norocos, prosper și de invidiat) de omul care nu se duce la sfatul celor răi (nu le urmează planurile și scopurile), nu se opreşte (nu se supune nici nu stă) pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează (ca să se relaxeze și să se odihnească) pe scaunul celor batjocoritori (vorbirori de rău)! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă (meditează și analizează) la Legea (perceptele, instrucțiunile, învățăturile) Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc; tot ce începe duce la bun sfârşit (și va ajunge la maturitate).”
Ieremia 17:5-8
„Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustie şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat şi fără locuitori. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape,care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme şi nu încetează să aducă rod.””
Isaia 11:1-5
„Apoi, o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai (tatăl lui David) şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui (care va crește și va aduce rod).Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi defrică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia, brâul mijlocului Său.”
Isaia 61:1-3
„„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească, în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie, în locul plânsului, o haină de laudă, în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.”
Ioan 14:27(între paranteze, traducerea din Biblia Amplificată)
„„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.(Nu vă mai lăsați pradă agitației și neliniștii; nu mai permiteți fricii și intimidării să vă fure curajul, devenind lași)””
Faptele Apostolilor 9:31
„Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea.”
Romani 14:17
„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.”
Romani 15:13
„Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!”
Romani 8:14;16 „For as many as are led by the Spirit of God, these are sons of God. The Spirit Himself bears witness with our spirit that we are children of God”
Romani 8:5
„În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului.”
Romani 12:8-21
„Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte săcârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie. Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă, „dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.” Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.”
Evrei 13:1-5
„Stăruiţi în dragostea frăţească. Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să ştie, pe îngeri.Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei; de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup. Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari. Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.””
Evrei 13:15-16
„Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.”
Iacov 1:19-20
„Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.”
VERSETELE BIBLICE REFERITOArE LA ROADA DUHULUI SFÂNT DIN GALATENI 5:16-26 ÎN 3 VERSIUNI PENTRU ANALIZĂ COMPARATIVĂ
Cele trei versiuni sunt: Biblia Varianta D. Cornilescu Corectat, Biblia Traducerea Fidelă (BTF) și Biblia Varianta Actualizată (BVA)
Galateni 5:16-26 (VDCC)
„Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul, împotriva firii pământeşti; sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.”
Galateni 5:16-26 (BTF)
„Spun, așadar: Umblaţi în Duhul și nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii. Căci carnea poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva cărnii; și acestea sunt potrivnice unele altora, așa încât nu puteţi face cele ce ați voi. Dar dacă sunteţi conduși de Duhul, nu sunteţi sub lege. Iar faptele cărnii sunt arătate; acestea sunt: adulter, curvie, necurăţie, desfrânare, Idolatrie, vrăjitorie, ură, lupte, gelozii, furii, certuri, dezbinări, erezii, invidii, ucideri, beţii, îmbuibări și cele asemănătoare acestora; despre care vă spun dinainte, așa cum v-am spus odinioară, că toţi cei ce practică astfel de lucruri nu vor moșteni împărăţia lui Dumnezeu. Dar rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea;împotriva acestora nu este lege. Și cei ai lui Cristos au crucificat carnea cu pasiunile și poftele ei. Dacă trăim în Duhul, să și umblăm în Duhul. Să nu fim doritori de glorie deșartă, provocându-ne unii pe alţii, invidiindu-ne unii pe alţii.
Galateni 5:16-26 (BVA)„Eu vă spun să umblaţi conduşi de Spirit; şi astfel nu veţi mai satisface dorinţele (rele ale) naturii voastre (umane) păcătoase. Această natură umană existentă în viaţa trăită pe pământ, are aspiraţii contrare Spiritului; iar aspiraţiile Spiritului sunt opuse celor pe care le manifestă această natură păcătoasă a omului. Deci ele reprezintă două tendinţe rivale, astfel încât nu puteţi face tot ce doriţi. Iar dacă trăiţi conduşi de Spirit, nu sunteţi subordonaţi (principiului) legii (mozaice). Este evident că faptele naturii umane păcătoase sunt, de exemplu: imoralitatea sexuală, impuritatea, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mânia, egoismul, neînţelegerile, dezbinările şi formarea de partide; invidia, beţiile, orgiile şi alte fapte asemănătoare cu acestea. Vă avertizez aşa cum v-am mai spus, că cei care fac aceste lucruri, nu vor fi moştenitori ai Regatului lui Dumnezeu! Dar „fructul” Spiritului este:dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, generozitate, credinţă, blândeţe, autocontrol.Nu există lege împotriva acestor lucruri! Cei care sunt ai lui Cristos, şi-au crucificat natura umană păcătoasă împreună cu pasiunile şi dorinţele ei. Dacă trăim prin Spirit, să facem fapte care sunt în acord cu natura Lui. Să nu fim mândri, provocându-ne unii pe alţii; şi nici să nu ne invidiem unii pe alţii.”
A FI SALVAT CU ADEVĂRAT
Dumnezeu a creat omul, după chipul și asemănarea Lui, ca să aibă o relație de părtășie cu el, bazată pe alegerea personală a omului. După ce Adam și Eva au păcătuit, acceptând minciuna diavolului drept adevăr, ignorând ce le-a cerut Dumnezeu și încălcând singura restricție pe care le-a impus-o, păcatul a pus un zid de despărțire între om și Dumnezeu.
Isaia 59:1,2
„Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”
Avem marele privilegiu de a trăi după ce Isus Cristos, Fiul Lui Dumnezeu, și-a dat viața pe cruce, ca să plătească pentru toate păcatele omenirii. Isus s-a întrupat, prin Duhul Sfânt, fiind născut printr-o fecioară. A trăit în limitările impuse de un trup uman cu toate neajunsurile pe care acesta le implică, și nu a comis nici un păcat! Viața Lui Isus, pe care o avem prezentată din unghiuri diferite, în cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca și Ioan) este modelul perfect pe care trebuie să-L urmăm.
După ce Duhul Sfânt convinge o persoană de păcat și de adevărul că Isus Cristos este Fiul Lui Dumnezeu, vine momentul alegerii. Fiecare este liber să accepte acest adevăr și să-L roage pe Isus să devină Domnul vieții lui, începând o viață nouă sau să-l respingă și să continue să trăiască ca mai înainte, fără Isus.
Ascultarea de Dumnezeu ne aduce nouă cele mai multe beneficii, nu Domnului. Dumnezeu Își dorește un popor care să fie al Lui pentru eternitate și ar vrea ca orice om să creadă în Isus ca „să nu piară ci să vină la viața veșnică” (Ioan 3:16b). Pentru om, mântuirea face diferența dintre viața veșnică petrecută în bucuria, pacea, împlinirea, dragostea și fericirea absolută în rai, în prezența Lui Dumnezeu și eternitatea petrecută ca mort spiritual în iad, în absența lui Dumnezeu și a tot ce reprezintă El, în chinul veșnic al durerii, suferinței, tristeții, urii, întunericului și al focului etern.
Ioan 3:16,17
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.”
Dragostea Lui Dumnezeu a ajuns la apogeu când și-a trimis propriul Fiu, ca soluție pentru plata păcatului. Pentru că Isus Cristos a murit în locul nostru, noi avem păcatele nu doar iertate, ci și șterse din memoria Lui Dumnezeu, spălate de sângele Lui Isus, vărsat pe cruce.
Dar ce trebuie făcut pentru ca jertfa Lui Isus să devină reală pentru cineva și să i se ierte păcatele?
Romani 10:9,10,17
„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă CREZI în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,… Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos.”
Isus a murit pentru toți oamenii, dar numai cei care cred în inima lor că Isus Cristos este Fiul Lui Dumnezeu, că a murit pentru păcatele lor, iar Dumnezeu L-a înviat din morți și Îl cheamă să fie Domn peste viața lor, vor fi iertați și vor ajunge la mântuire.
Să remarcăm ce spune versetul de mai sus. Credința din inimă aduce „neprihănirea”, care conform DEX, înseamnă: Calitate a ceea ce este fără prihană, fără păcat, fără vină, pur; curățenie, puritate;. –„Ne”– + „prihănire”, adică păcat, vină, prihană.
Deci iertarea păcatelor, a vinei, poate fi primită doar prin credința că jertfa Fiului Lui Dumnezeu, Isus Cristos iartă păcatele personale.
Și versetul continuă cu: „prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”. Știm cu toții că este adevărat ce spunea Isus, că „din prisosul inimii vorbește gura.” (Luca 6:45). Cu alte cuvinte, subiectele pe care le abordăm când conversăm, sunt rezultatul a ceea ce avem în inimă. Ce iubim, ce ne place, ce ne dorim, precum și ce ne deranjează, ce ne îngrijorează, cu alte cuvinte, tot ce ne preocupă… Dacă inima ne este plină de dragoste pentru Isus, cei cu care vom conversa vor afla repede acest lucru. Și este exact ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca să continue procesul transformării din „noul-născut” în Cristos, în creștinul matur spiritual care să ajungă în rai. Suntem chemați să predicăm vestea bună a Evangheliei „la orice făptură”, pentru ca fiecare să aibă șansa mântuirii.
Prin mărturisirea cu gura ne întărim propria credință, pentru că omul crede și stochează cel mai bine informația pe care o aude rostită de propria gură. Credința din inimă devine tot mai puternică și mai greu de clintit, cu cât mărturisim mai mult altora calea spre Isus și ce înseamnă trăirea creștină.
Simpla rostire a unei rugăciuni de predare înaintea Domnului, în atmosfera entuziastă a unei evanghelizări sau cruciade sau sub impulsul de moment, fără ca persoana să fie convinsă și să continue procesul schimbării, nu va duce pe nimeni în rai. Nașterea din nou din sămânța Cuvântului Lui Dumnezeu, care nu e supus putrezirii (1 Petru 1:23), prin lucrarea Duhului Sfânt, are loc în duhul nostru, în omul interior al inimii sau „omul dinăuntru”, care se schimbă complet.
În conversația cu Nicodim, Isus arăta că doar cine este născut din nou poate ajunge în rai, în Impărăția Lui Dumnezeu.
Ioan 3:3-5
„„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou,nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.””
Cine a trăit experiența convertirii, a nașterii din nou știe că a experimentat ceva unic și măreț. Nici o altă experiență nu se poate compara cu lucrarea pe care o face Duhul Sfânt în inima omului (și nu mă refer la organul fizic care pompează sângele în organism, ci la ceea ce Biblia numește inimă, adică „kardia” în limba greacă originală, care este centrul voinței și intențiilor individului, omul interior). Pacea care inundă pe cel născut din nou, depășește experiențele anterioare ale persoanei respective.
Dacă nu ați avut încă un astfel de moment, nu e prea târziu să vă cereți iertare pentru păcate, să-L rugați pe Domnul Isus să intre cu adevărat în inima dumneavoastră și să vă conducă viața.
Mulți cred că Isus le poate fi Mântuitor, fără să le fie Domn. În realitate, Isus nu ajunge Mântuitorul cuiva fără să-i fie Domn. Dacă după convertire, nu-L lăsăm pe Isus să ne conducă viața, nu vom reuși să ne schimbăm ci vom continua să trăim după vechile noastre reguli, pentru noi înșine. Putem trăi pentru Isus, doar dacă El este Domnul. Fiecare dintre noi știm că nu am reușit să fim buni conducători ai propriei vieți în toate situațiile. Știm și faptul că au fost situații în care chiar dacă știam că vom ajunge să regretăm decizia luată, am continuat pe acel drum. Și bineînțeles, ne-a costat. Omul este limitat de propria cunoaștere și propriile neputințe, deci și rolul de lider al vieții personale va fi unul cu multe eșecuri. Isus, este Dumnezeu și deci este Omniscient (știe totul), Omnipotent (poate totul), Omniprezent (este prezent peste tot). Doar avându-L pe Isus Domn peste viața noastră, cerându-i sfatul și apoi urmându-L, vom reuși să trăim vieți victorioase și să ne încheiem călătoria pe acest Pământ în brațele Tatălui Ceresc.
Recunoașterea limitelor proprii înaintea Lui Dumnezeu, nu ne face slabi, dimpotrivă, este un act corect, onest și foarte necesar în trăirea cu Isus. Dumnezeu nu ne forțează să facem binele și nici să-L urmăm. Nici după ce L-am ales ca Domn, NU ne forțează să facem ce este bine. Duhul Sfânt ne atenționează, ne face conștienți când păcătuim, ca să ne cerem iertare, dar e alegerea noastră dacă ascultăm sau nu.
Omul este duh, care are suflet și trăiește într-un trup. Mintea, voința și emoțiile ale unei persoane, formează sufletul. Duhul nostru, omul dinăuntru, este născut din nou și este perfect, din momentul convertirii. Dar restul este la fel ca înainte și pentru a ne transforma mintea, voința și emoțiile, trebuie să dorim schimbarea și apoi să-L rugăm pe Duhului Sfânt să ne ajute să o facem. Ca să ajungem acolo unde gândurile, emoțiile și voința naturii firești, carnale să se supună conducerii Duhului Sfânt, unit cu duhul nostru născut din nou, este nevoie de determinare, consecvența și multă auto-disciplină. Dar slavă Domnul, nu trebuie s-o facem singuri. Duhul Sfânt ne ajută și prin El avem în noi și roada Sa, din care face parte și autocontrolul. Schimbarea este un proces de durată, care începe cu reînnoirea minții prin Cuvântul Lui Dumnezeu și continuă practic cât timp trăim pe acest Pământ. Pavel ne îndeamnă în,
Romani 12:2
„să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
Doar prin studierea Cuvântului Lui Dumnezeu, cerând ajutorul Duhului Sfânt, care ne călăuzește în tot adevărul și prin care Isus locuiește în inimile noastre, vom putea să ne schimbăm mintea, modul de gândire, sistemul de valori, principiile după care ne ghidăm în viața de zi cu zi, mentalitatea în orice domeniu și implicit felul în care relaționăm cu ceilalți oameni. Dragostea, compasiunea și iertarea iau locul urii, indiferenței, neiertării și amărăciunii. Pacea și bucuria înlocuiesc stresul, îngrijorările și teama. Siguranța în purtarea de grijă a Lui Dumnezeu ne ține tari și liniștiți.
Creștinii sunt chemați la părtășie și unitate unii cu ceilalți și este minunat să deveniți parte a unei biserici care predică adevărul Bibliei sau a unui grup de studiu Biblic, unde prin părtășia cu creștini autentici, care trăiesc ceea ce predică, să puteți crește și să ajungeți maturi spiritual. Vă încurajez să nu primiți învățături care nu au bază Biblică (adică, orice învățătură să fie susținută de cel puțin două versete citite în context, așa cum spune și Isus în Ioan 8:17) și chiar ce cițiti pe acest site, să verificați cu Biblia. De-a lungul anilor această practică a cercetării Cuvântului m-a salvat de multe învățături greșite și Duhul Sfânt m-a condus spre adevăr, ajutându-mă să rămân în Cristos.
Poate ați avut în trecut un moment sincer de pocăință, dar nu ați reușit să-i dați Domnului tot ceea ce vă lega de lume, prin păcat și încet, încet ați alunecat din nou în vechile obiceiuri și stil de viață. Isus vă iubește, nu a încetat niciodată să vă iubească și e gata să vă acorde o nouă șansă, indiferent ce minciuni vă șoptește diavolul, încercând să vă țină sub robia păcatului. Cu cât mai repede Îi cereți ajutorul ca să vă reîntoarceți la El, cu atât mai bine. Isus a murit pe cruce în locul meu și al dumneavoastră, El a făcut tot ce era nevoie, acum depinde doar de dumneavoastră să intrați în posesia beneficiilor jertfei Sale!
Viața cu Isus, în lumina adevărului și a prezenței Lui este singura care merită trăită. Orice altceva, nu oferă decât satisfacții de moment urmate de un gol imens, regrete și gustul amar al vinovăției. Ce sentiment eliberator să știm că Isus a plătit pentru toate păcatele noastre și atâta timp cât e Domnul vieții noastre și trăim în ascultare de El, nimeni și nimic nu ne poate smulge din mâna Lui, nu ne poate separa de dragostea Lui și nu ne poate fura mântuirea (Ioan 10:27-29).Facem fapte bune, pentru că inima noastră a fost schimbată și dorim să facem ce e bine ca să trăim pe placul Lui Dumnezeu, nu ca să ne câștigăm mântuirea.
Suntem mântuiți prin HAR, prin credință, nu prin fapte! Faptele bune vin ca urmare a transformării interioare, pentru că nu mai iubim răul, nici minciuna, ci binele și adevărul! Mântuirea este cadoul Lui Dumnezeu! MULȚUMIM DOAMNE!
Alte versete despre mântuire și iertarea de păcate
Efeseni 2:8-10
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Romani 8:11
„Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.”
Tit 3:4-6
„Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru;”
Iacov 1:21
„De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.”
1 Timotei 2:3,4
„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”
Marcu 16:15-18
„Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.””
Matei 28:18-20
„Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea (AUTORITATEA) Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.”
Faptele Apostolilor 2:36-42
„Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.” Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.”
Faptele apostolilor 16:30 – 34
„i-a scos afară şi le-a zis: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta.” Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui, cât şi tuturor celor din casa lui. Temnicerul i-a luat cu el chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui. După ce i-a dus în casă, le-a pus masa şi s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu”
1 Ioan 3:5
„Şi ştiţi că El (Isus) S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.”
1 Ioan 4:10
„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”
Apocalipsa 1:5
„şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui,care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său”
MULȚI CHEMAȚI, DAR PUȚINI ALEȘI
Ce vroia Isus de fapt, să spună prin: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”? Sunt multe pasaje din scriptură, care par puțin misterioase, până când luăm în considerare toate implicațiile și contextul, ca să găsim semnificația lor adâncă și corectă. Așa este și în cazul de față. Haideți să citim și să luăm în considerare pilda pe care Isus o încheie cu această afirmație. (chiar dacă ați mai citit această pildă, vă rog s-o recitiți, ca să fie proaspătă în mintea și în inima dumneavoastră.)Pilda nunţii fiului de împărat(Matei 22: 1-16)
„Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănăcu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: ‘Spuneţi celor poftiţi: «Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.»’ Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit, împăratul s-a mâniat, a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: ‘Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.’ Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni, şi răi, şiodaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. Prietene’, i-a zis el, ‘cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?’Omul acela a amuţit. Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: ‘Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.’”
Destul de uimior, nu-i așa? Au fost invitați la nunta fiului de Împărat și au neglijat această invitație. Erau ocupați. Aveau „lucruri de făcut”. În realitate, Dumnezeu Însuși și-a dat propriul Fiu , ca noi să putem fi mântuiți iar oamenilor nu le pasă. Însuși Dumnezeu s-a întrupat și a locuit printre noi; și oamenilor nu le pasă. În Texas (n. tr. – la fel și în Romania) oamenii ar zice: „Vai, dar am treabă, sunt ocupat. Ar trebui să mă și distrez puțin, dar nu am timp… vă urez distracție plăcută, să fie o nuntă reușită…” Pe urmă, mai sunt cei răutăcioși care zic: „Nu ne pasă că ești regele nostru și cu atât mai puțin ne pasă nouă de fiul tău.” Unii resping invitația cu vehemență, alții îi persecută pe mesageri, iar unii îi chiar ucid…
Să analizăm prima parte a pildei: „„Împărăţia cerurilor se aseamănăcu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au vrut să vină.”
Să nu uităm că aici e vorba despre o nuntă evreiască. Isus nu a vorbit din perspectivă hindusă, budistă sau a oricărei alte religii. El era Mesia Evreilor, și le vorbea evreilor. Celebrarea nunții evreiești, servirea meniului, era o parte intrinsecă a căsătoririi mirilor în tradiția Iudaică. După ce tatăl și fiul său, mirele, cădeau de acord cu privire la căsătorie, precum și tatăl și fiica sa, mireasa, era de datoria tatălui mirelui să hotărască data nunții. Fiul urmează să pregătească casa în care să locuiască cu viitoarea soție, și aceasta trebuie să îl onoreze pe tatăl său. Mireasa și ea are partea ei de pregătiri și trebuie să ajute cu pregătirile de nuntă. Doar după ce tatăl mirelui e mulțumit de pregătirile făcute de viitorii miri și consideră că totul îi face cinste lui și numelui său, va face invitațiile la nuntă. Apoi, când tatăl dă undă verde, încep pregătirile pentru meniul mesei de nuntă, se taie animalele, se pregătesc mâncărurile, și nu mai e timp de pierdut.
După ce Prietenul mirelui (n.tr. domnișorul de onoare, am spune noi românii) împreună cu rude și prieteni merg să invite nuntașii, în numele tatălui mirelu, aceștia abia așteaptă să vină la celebrare. În cazul de față, tatăl era rege și și-a trimis slujitorii să invite participanții la nuntă. Apoi, vine momentul în care mirele merge să-și aducă mireasa! Unde are loc nunta, trebuie să fie și o „cameră a miresei”, unde, în timp ce nuntașii mănâncă și se bucură, mirele și mireasa „consumă” căsătoria și după acea, „ketubah” sau acordul de căsătorie este considerat încheiat și se continuă celebrarea nunții, și cu participarea mirilor.
Prima invitație la nuntă, a fost făcută evreilor, poporul ales la început de Dumnezeu. Prin Avraam și urmașii lui, mai concret, prin nepotul lui Avraam, Iacov, s-au născut cei 12 fii, din care au descins cele 12 seminții ale lui israel și ai căror descendenți au devenit „națiunea lui Israel”.
A doua secțiune a pildei: „A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: ‘Spuneţi celor poftiţi: «Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.»’ Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui.”
La un moment dat, Dumnezeu Îl trimite pe Mesia, să se întrupeze prin evrei. Dar evreii vremii, doreau un Mesia care să-i elibereze de sub stăpânirea și opresiunea romană. Mesia pe care L-a trimis Tatăl ceresc a venit să-i elibereze de sub robia cea mai cumplită, și anume robia păcatului și consecințele acestuia. Păcatul îl separă pe om de Dumnezeu. Pentru că ei nu l-au primit pe Fiul Lui Dumnezeu, care a venit pentru răscumpărarea lor, și-au ratat vremea cercetării. Au refuzat invitația.
Să urmărim inima Lui Isus din versetele care urmează:
Luca 19:41-44 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”“
Cât de mult au frânt evreii, prin acest refuz, inima Tatălui și a Fiului Său.
Și continuarea pildei: „Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit, împăratul s-a mâniat, a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.”
De fapt, mulți profeți trimiși de Dumnezeu nu au fost bine primiți de popor. Isaia a fost retezat în două, Ieremia a fost respins, persecutat, aruncat în groapă, Ioan Botezătorul a fost decapitat și au mai fost mulți alții care n-au fost bine primiți de poporul evreu. Chiar și în zilele ucenicilor lui Isus, mulți dintre ei au șfârșit prin a avea morți cumplite.
În anul 70 d.Hr., s-a împlinit profeția făcută de Isus. Este de remarcat că ultima zi a bătăliei, care a dus la căderea Ierusalimului, a fost pe data de 9 a lunii Av, din calendarul evreiesc, adică „Tisha b’ Av”. Cu peste 6 secole în urmă, în aceeași zi, Ierusalimul a fost cucerit de Babilonieni. În ambele cazuri, templul a fost distrus și prădat. Mulți oameni au fost uciși cu brutalitate, iar cei care au supraviețuit, au fost luați captivi și duși în robie.
Planul de mântuire, oferit prin „jertfa Lui Mesia” a fost respins de cei mai mulți. Cu toate acestea, oferta răscumpărării, trebuia să fie făcută Evreilor, prima dată, și doar pe urmă, restului lumii. Prin evrei a venit Isus în trup, prin evrei am primit cărțile Noului Testament și tot evrei au fost și între primii credincioși, prin care a început să se formeze biserica primară.
Deci, nu este greu să întrezărim ce urmează în pildă: „Atunci a zis robilor săi: ‘Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.’ Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni, şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.”
Cu toate că Isus a venit prima dată pentru evrei, pe urmă chemarea la pocăință a fost pentru toate națiunile și continuă să fie răspândită în toată lumea de aproape 2000 de ani.
Mesajul este același și azi: „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”” Matei 4:17
Isus le spune tuturor celor trudiți și împovărați: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” Matei 11:28-30.
El a venit să ne elibereze de păcat și să nu mai fim separați de Dumnezeu, nici acum și nici pentru veșnicie. El a spus: „Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.” Ioan 10:10-11
Și ultima parte a pildei: „Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă.Prietene’, i-a zis el, ‘cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?’ Omul acela a amuţit. Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: ‘Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.’””
Cum adică, „fără haină de nuntă”? Vedem că pedeapsa celui care nu o are, este condamnarea sa eternă.
Păcatul ne separă de Dumnezeu. Înainte să fim născuți din nou, păcatele noastre sunt între noi și Dumnezeu și ca urmare,acestea ne condamnă pentru veșnicie. Când ne naștem din nou, primim „acoperirea Lui Isus Cristos” peste noi; și atâta timp cât continuăm să-L punem pe Dumnezeu pe primul loc, ne pocăim de câte ori păcătuim și continuăm să căutăm să-I facem pe plac Lui Dumnezeu, rămânem sub acoperirea lui Isus. Biblia numește această acoperire, a fi îmbrăcat „cu haine albe”.
Putem obține haina albă prin a „fi morali”? Nu. Putem s-o obținem prin mersul la biserică sau prin a face fapte bune? Nu.
Mulți încearcă să facă ce a făcut cel din pildă. Acesta „credea” că „hainele lui” erau în regulă, potrivite pentru ocazia respectivă. Dar pentru împărat, erau de neacceptat, Biblia spune „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.”Proverbele 14:12
În vremea Lui Isus și chiar și-n zilele noastre, oamenii ar vrea ca Dumnezeu „să-i primească pe toți în Rai”, pe baza „faptelor bune” ale fiecăruia. Acesta este umanism. O imagine falsă a realității; o imagine contorsionată despre cum este Dumnezeu cu adevărat și Împărăția Sa.
A deveni creștin și a ajunge ca păcatele noastre să se facă albe din roșu purpuriu, este un proces spiritual. Este un singur „înălbitor” destul de puternic ca să facă asta. Doar sângele Lui Isus poate albi păcatele.
Isaia 1:18 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.“
Este o singură cale pentru a obține „haina albă” și anume prin a fi acoperit de neprihănirea lui Isus Cristos. Deci cum o obținem?Isus a spus „dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu” sau „nu ne naștem din nou”, „nu putem” vedea Împărăția Lui Dumnezeu,
Matei 18:2-3 „Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”
„Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus noaptea şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”” Ioan 3:1-3
A fi „născut din nou”, înseamnă a fi convertit, adică a fi întors la Dumnezeu, născut din nou în duhul, transformat spiritual. Fără convertire, o persoană nu este eligibilă pentru „haina albă”, de care toți avem nevoie disperată. Fără acoperirea Lui Isus Cristos, sfârșim ca persoana din pildă, care credea că „haina lui veche” era destul de bună ca s-o poarte la nuntă; dar nu a fost acceptată de Împărat și omul a plătit prețul.
Deci de ce avem nevoie? Cum obținem experiența convertirii/nașterii din nou? Trebuie să renunțăm „domnia eul-ui propriu”, prin pocăință sinceră și să fim gata să-i dăm totul Lui Dumnezeu, acceptându-l ca Domn personal. Acceptând oferta Tatălui de a pune păcatele noastre asupra Fiului Său, Isus Cristos, vom ajunge liberi de păcat și de consecințele eterne ale acestuia.
De ce nu e suficient să fim morali? Fără acoperirea pe care ne-o oferă Isus Cristos, suntem condamnați de păcatele noastre să ne petrecem veșnicia în iad; ca să primim această acoperire trebuie să fim transformați, convertiți, să învingem firea umană, natura carnală, cu care ne-am născut. Până când o persoană nu este născută din nou, nu este „templul Duhului Sfânt”, adică Dumnezeu nu locuiește în ea. Prin nașterea din nou, omul trece din întunericul spiritual în Lumina spirituală.
Isus a venit să-i caute pe cei care sunt gata să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc în inimile lor și să-I dea Lui totul. „Isus i-a răspuns: „Cea dintâi este aceasta: ‘Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn’ şi ‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta’. Iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.”“ Marcu 12:29-31
A fi cu adevărat convertit, înseamnă a trece de la a-ți fi propriul domn, la pocăință sinceră și apoi la a preda totul Lui Dumnezeu. Nu este doar a „repeta o rugăciune” sau a „încerca să fi mai bun”. O persoană trece de la a fi condamnat de propriile păcate, la a ajunge complet liber în Cristos. Înainte de venirea Lui Isus Cristos, oamenii Lui Dumnezeu se luptau să fie buni, prin păzirea legilor Lui. Dar după ce a venit Isus, putem ajunge născuți din nou și să devenim temple ale Duhului Sfânt (care este prezența Lui Dumnezeu în noi). Având prezența Lui Dumnezeulocuind în noi, vom avea puterea ca să umblăm așa cum El vrea să umblăm. Fiul Lui Dumnezeu a plătit un cel mai mare preț ca acest lucru să fie posibil.
A venit la Isus și un tânăr bogat care căuta viața veșnică. Isus a văzut bunătatea din inima lui. Dar de asemenea, a văzut că inima lui era la „bogățiile” sale. Dacă acel tânăr nu reușea să renunțe la dragostea de avere, nu putea ajunge în Ceruri. Trebuie să „vrem” să renunțăm la tot și să renunțăm cu adevărat, în fapt.
„Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.”” Marcu 10:21
În altă zi, Isus a explicat cât de important este să-L punem pe Dumnezeu pe primul loc: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.” Matei 10:37-39
După ce renunțăm la „tot ceea ce am crezut că e important”, prin a muri față de vechea noastră natură egoistă, vom vedea că prin această convertire primim o natură nouă. Așa cum sămânța nu poate da lăstari, fără să moară înainte, și firea umană trebuie să moară pentru ca omul să se nască din nou în duh.
Ce minunat este să avem „acoperirea Lui Isus Cristos și neprihănirea Lui”! Să avem păcatele albite, din roșii cum erau și să devenim liberi de sub puterea păcatului, având o relație reală cu Dumnezeu.
„„Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”” Romani 4:7-8
„Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Apocalipsa 3:5
Și ultima afirmație făcută de Isus în pildă: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”.
Invitația e foartă largă, mulți sunt chemați, dar numai puțini sunt aleși. Domnul nu este părtinitor în alegerile Sale. Atâta timp cât o persoană se teme de Dumnezeu , este convertită și Îl urmează pe Domnul și legile Lui cu toată inima, persoanaeste aleasă.Chiar dacă semnificația afirmației că, „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” nu este agreată de toți, putem fi siguri de următoarele:
În primul rând, știm că sunt mai mulți cei care mor și ajung în iad, decât în Rai.
Matei 7:13-14 „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.”
În al doilea rând, știm că „nu oricine crede că va ajunge în rai”, va și ajunge. Să urmărim altă pildă dată de Domnul.
„Isus umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţând pe norod şi călătorind spre Ierusalim. Cineva I-a zis: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: ‘Doamne, Doamne, deschide-ne!’ drept răspuns, El vă va zice: ‘Nu ştiu de unde sunteţi.’ Atunci veţi începe să ziceţi: ‘Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta şi în uliţele noastre ai învăţat pe norod.’ Şi El va răspunde: ‘Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii.’ Vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi, scoşi afară.“ Luca 13:22-28
Matei relatează ceva similar:
„Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci, le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’” Matei 7:21-23
În al treilea rând, nimeni nu poate veni la Dumnezeu, fără ca Dumnezeu să-l atragă la El.
Ioan 6:44 „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.„
Iar Iacov scrie: în capitolul 4 cu versetul 8 că dacă ne „apropiem de Dumnezeu și El se va apropia” de noi.
Cred că Dumnezeu știe cine este „gata” și când poate să-I „audă vocea”. Cred că Domnul folosește toate circumstanțele din viața fiecăruia dintre noi pentru binele nostru, inclusiv pentru mântuirea noastră. El este Marele Răscumpărător, în toate sensurile.
După ce o persoană aude Vestea Bună a Evangheliei, va da socoteală pentru răspunsul pe care îl dă acestei vești. Nu vorbesc aici de a „le intra pe o ureche și a le ieși pe cealaltă”. Dacă cineva „aude cu adevărat” chemarea Lui Dumnezeu, prin vestea evangheliei și îl refuză pe Domnul, nu va fi bine.
Cred că ajungerea la punctul unde să fii născut din nou este un proces. Nu ne-am născut cu inimi care să fie gata să primească Vestea Bună. Așa că Dumnezeu lucrează cu noi, fără ca noi să știm, în cea mai mare parte a vieții noastre, dinainte de convertire, până ne duce la punctul unde inimile noastre pot primi Evanghelia. Dumnezeu știe cum să ne protejeze de propria noastră prostie și ne ajută să ajungem acolo unde să începem să auzim și să primim sfaturile Duhului Sfânt. Toate acestea înseamnă că persoana este aleasă.
Cei care vor cu orice preț să păcătuiască și să se conducă singuri, nu pot înțelege acest mesaj și nici să audă Duhul Sfânt. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. El a fost trimis ca să convingă omul de păcat și să-l conducă spre mântuire.
Noi nu ne dăm seama ce se întâmplă, pentru că noi vedem viața firească, cu ochii firești, pe când lucrarea Lui Dumnezeu este spirituală.
Deci, da, mulți sunt chemați și puțini sunt aleși. De ce? Pentru că, atunci când sunt puși să aleagă, câți vor să-I dea voie Lui Dumnezeu să le fie Domn și Mântuitor? Pe cei care o vor face, Domnul îi alege și îi ajutăsă reușească. Pe cei care nu vor, Dumnezeu îi lasă să facă ce doresc.
Mai este ceva de luat în seamă. Sunt unii oameni care se convertesc și încep bine. Dar apoi sunt ofensați și neiertarea din inima lor la adresa celui care le-a greșit sau i-a rănit, îi face să piardă harul primit pentru viața lor și propria lor mântuire (Matei 6:15). Cineva poate ajunge în circumstanțe nefericite și să-L nege pe Domnul. Când face asta și Domnul Isus va trebui să se lepede de acea persoană, înaintea Tatălui și a îngerilor Săi (Matei 10:33). Este de asemenea posibil ca cineva să înceapă o relație corectă cu Domnul și apoi să fie din nou ademenită de vechile păcate și să ajungă să se lepede de Domnul (Ioan 15:6, Evrei 10:26-27). Toate acestea sunt păcate care se iartă, dacă persoana se pocăiește, dar dacă moare fără să se întoarcă de la căile sale rele, alegând să trăiască în păcat, nu va ajunge în rai. Pe de o parte, suntem aleși pentru a fi mântuiți, dar pe de altă parte, Dumnezeu are ultimul cuvânt, El decide cine intră în odihna Sa. La fel ca cei care vor zice: „Doamne, Doamne”, și aceștia vor fi îndepărtați de la El. Nu trebuie să trăim cu o frică teribilă că ne pierdem mântuirea, dar trebuie să trăim cu teamă sfântă și cu reverență față de Dumnezeu și suveranitatea Lui.Dumnezeu nu este aspru și nici nedrept. El este încet la mânie și grabnic la ascultare. Dumnezue este iubitor și bun, iar mila Lui ține pentru veșnicie.
În încheiere, iată un verset minunat, care descrie esența a ceea ce înseamnă să fii salvat prin Isus Cristos, fiind îmbrăcat de Domnul cu haina mântuirii și care a fost scris profetic cu secole înainte ca Isus să vină!
„Mă bucur în Domnul şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu, căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca o mireasă împodobită cu sculele ei.” (Isaia 61:10)
Toată lauda pentru Isus Cristos, mielul Lui Dumnezeu, care si-a vărsat propriul sânge ca noi să putem trăi. Mulțumim Ție Doamne! Aleluia!!!
ÎNTOARCEȚI-VĂ LA DOMNUL
Ați fost odată „născuți din nou” și „împăcați cu Dumnezeu”, dar a intervenit ceva acre a schimbat această stare de fapt? Ați pierdut drumul drept și acum vreți să vă întoarceți acasă la Domnul?Diavolul și chiar unii dintre semenii noștri au reușit să-i convingă pe unii dintre cei care au abandonat relația cu Isus, că nu se mai pot întoarce la El. Acesta este un mare neadevăr.
Ca și tatăl fiului risipitor, Domnul tânjește să vă întoarceți la El.
Ca dovadă, stau următoarele versete:
Zaharia 1:3-4
„Spune-le dar: ‘Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oştirilor, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi,zice Domnul oştirilor.» Nu fiţi ca părinţii voştri, cărora le vorbeau prorocii de mai înainte, zicând: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!» Dar n-au ascultat şi n-au luat aminte la Mine, zice Domnul.”
Ioel 2:13
„Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi-I pare rău de relele pe care le trimite. ”
Romani 11:22-23
„Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi.”
Luca 15:3-7
„Dar El le-a spus pilda aceasta: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz şi se duce după ceapierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: ‘Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.’ Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă.”
Diavolul este mincinos. Atâta timp cât puteți auzi vocea Duhului Sfânt, care vă cheamă înapoi la Dumnezeu, mai aveți speranță. Fără Duhul Sfânt, nici un om nu poate avea dorința să se împace cu Dumnezeu. Oricine susține că Biblia spune că „o persoană nu se mai poate întoarce la Dumnezeu”, scoate versete din context fără să țină cont de ce spune restul.
Luca 15:21-24
„Fiul i-a zis: ‘Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.’ Dar tatăl a zis robilor săi: ‘Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit.’ Şi au început să se veselească.”
Să ne uităm la ucenicul care a ajuns să fie apostolul Petru. A petrecut trei ani și jumătate ca ucenic al Domnului Isus. Știa lucruri pe care doar Duhul Sfânt i le putea revela; ca de exemplu, faptul ca Isus era Mesia. A fost cu Isus pe Muntele Schimbării la față. El a fost cel care a pășit afară din barcă și a mers pe apă spre Isus. A fost unul dintre cei trei cei mai apropiați ucenici de Domnul Isus, și tot el a fost cel care l-a negat pe Domnul, de trei ori înainte să cânte cocoșul. Și Domnul l-a adus pe Petru înapoi la El, având răbdare cu el și ajutându-l să-și revină și să treacă peste acea etapă grea din viața lui. Dacă sunteți în situația în care a fost Petru, Domnul Isus vă așteaptă să vă aducă din nou la El.
Luca 22:31-32
„Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.””
Întoarceți-vă la Domnul Isus ca să nu-L mai părăsiți niciodată. Isus și Tatăl vă așteaptă!
CE ERA „ȚEPUȘUL LUI PAVEL”?
Sunt multe opinii referitoare la ce era de fapt ”țepușul” menționat de Pavel. Unele au la bază nevoia de a găsi suport biblic pentru rugăciunile pentru vindecare care nu primesc răspunsul așteptat, susținând că dacă Dumnezeu nu l-a vindecat pe apostolul Pavel când s-a rugat, de ce ne-ar vindeca pe noi? Indiferent care sunt opiniile și pe ce se bazează acestea, haideți să analizăm ce spune Biblia cu adevărat pe această temă. Este vorba cu adevărat de o boală fizică, sau este „un sol al Satanei”, adică un demon desemnat de acesta ca să-l persecute pe Pavel?
Termenul în greacă folosit de Pavel și tradus „țepuș” este „σκόλοψ” sau „skolops” și înseamnă, un țăruș ascuțit, țepuș, spin, ghimpe; iar în ebraică termenul este „tsanin” și înseamnă ghimpe sau spin. (conform „Strong’s Concordance”)
Atât în Vechiul Testament (unde apare în mai multe instanțe) cât și în Noul Testament, „tsanin” și „skolops” sunt folosite ca reprezentând persoane și suferința cauzată de acestea și nu boli sau infirmități în sine.
Numeri 33:55
„Dar dacă nu veţi izgoni dinaintea voastră pe locuitorii ţării, aceia dintre ei pe care îi veţi lăsa vă vor fi ca nişte spini în ochi şi ca nişte ghimpi în coaste; vă vor fi vrăjmaşi în ţara în care veţi merge să vă aşezaţi.”
Iosua 23:13
„să fiţi încredinţaţi că Domnul, Dumnezeul vostru, nu va mai izgoni aceste neamuri dinaintea voastră, ci ele vă vor fi o cursă şi un laţ, un bici în coaste şi nişte spini în ochi, până veţi pieri de pe faţa acestei ţări bune pe care v-a dat-o Domnul, Dumnezeul vostru.”
2 Samuel 23:6
„Dar cei răi sunt toţi ca nişte spini pe care-i arunci, şi nu-i iei cu mâna;”
Și acum să privim la ce spune Pavel de fapt despre țepușul lui.
2 Corinteni 12:7-10
„Şi ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cuslăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.”
Lui Pavel, Dumnezeu i-a dat revelații extraordinare, inclusiv convertirea lui a fost un eveniment supranatural, când Domnul Isus i s-a făcut descoperit într-o vedenie, la care au fost și alții martori, chiar dacă percepția lor a fost limitată. (Fapte 9:7„Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni.”)
Saul din Tars semăna teroare printre creștini și în afara granițelor tării. Mergea spre Damasc ca să-i prindă pe iudeii care-l urmau pe Isus, ca să-i ducă la Ierusalim. Era un fariseu foarte zelos și religios, și era convins că face voia Lui Dumnezeu capturând creștinii care în percepția lui erau doar eretici care trebuiau uciși cu pietre, ca să nu-i mai urmeze nimeni.
Dar Domnul a hotărât că e timpul să pună capăt persecuțiilor lui Saul și să-i arate adevărul despre Sine. Isus i-a vorbit dintr-o lumină atât de puternică, că a rămas orb pentru trei zile și trei nopți. Din momentul convertirii, Domnul l-a izolat de lume, luându-i vederea și a turnat adevărul despre Isus în inima lui. Trecutul lui nu a rămas fără urmări, chiar dacă a preferat să-și folosească celălalt nume, Pavel (începând din capitolul 13), probabil din dorința de a arăta că nu mai este deloc aceeași persoană. Lui Anania Domnul i-a spus:
„…: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Faptele
Apostolilor 9:15,16)
N-a fost ușor pentru Anania să accepte idea de a merge la Saul, după ce aflase atât de multe despre el. Atât el, cât și ceilalți creștinii din Damasc, se gândeau cum să se ferească din calea lui Saul, nicidecum să meargă să-l caute. Domnul știa ce era în inima lui și tocmai de aceea specifică în încheierea cererii Sale, că-i va arăta lui Saul „ce trebuie să sufere pentru Numele” Lui. Sunt voci care susțin că de fapt Dumnezeu l-a pedepsit pe Saul pentru persecuția creștinilor, redându-i doar parțial vederea și lăsându-i ochii bolnavi. Dar nu găsim nici un verste care să susțină această teorie.
Faptele Apostolilor 9:17-18
„Anania a plecat; şi, după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.” Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat.”
Din cele de mai sus nu reiese că a fost lovit cu o boală de ochi, dimpotrivă, „un fel de solzi” au căzut de pe ochii lui, indicând că aceștia îl opreau să vadă, nu alte afecțiuni ale ochiului sau aparatului olfactiv în sine. Mai citim că în acea clipă a reînceput să vadă și a fost botezat. Nimic nu sugerează că Domnul Isus care l-a trimis pe Anania, l-ar fi vindecat pe Pavel doar parțial. Nu am găsit nici o relatare biblică despre vindecări pe jumătate și nici nu găsim vreo menționare ulterioară că Pavel l-ar fi rugat pe Isus să vindece ce a rămas nevindecat. O astfel de teorie, nu e susținută de ce spune Biblia.
Din versetele următoare, aflăm că „…a rămas câteva zile cu ucenicii care erau în Damasc. Și îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.”
Doar prin revelația dată de Duhul Sfânt putea cunoaște deja adevărul Evangheliei atât de bine, ca să-l poată predica în sinagogă.
Mi se pare ciudat că atât de ușor se trage concluzia că Pavel suferea de o boală de ochi, când tocmai restaurarea funcțiilor ochilor a fost prima minune de care Pavel a avut parte.
Galateni 1:11
„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.”
Sunt foarte multe versete prin care Pavel ne spune care este sursa celor scrise și predicate de el. El a primit atât de multă revelație de la Dumnezeu, încât condus de Duhul Sfânt a scris 14 cărți (sau 13, dacă nu este el autorul epistolei către Evrei) din cele 27 ale Noului Testament.
Pavel nu a avut privilegiul de a învăța Evanghelia prin umblarea cu Isus în cei trei ani și jumătate cât Domnul nostru a făcut ucenici. În acea perioadă el era total împotriva adevărului că Isus este Fiul Lui Dumnezeu, Mesia cel așteptat de evrei. Dar pentru că a fost „un vas ales”, așa cum îi spune Dumnezeu lui Anania din Damasc, Duhul Sfânt l-a învățat și l-a condus în tot adevărul, prin viziuni, revelații și chiar fiind răpit la Cer, cel puțin o dată.(2 Corinteni 12:1-5). Mulți istorici și învățați evrei spun că după convertire, Pavel ar fi petrecut aproape trei ani în deșert, în prezența Domnului, care l-a învățat și l-a făcut să fie unul dintre ceimai prolifici creștini din toate timpurile.
Faptele Apostolilor 22:3,4
„„Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei; dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul Legea părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi azi. Am prigonit până la moarte această Cale, am legat şi am pus în temniţă bărbaţi şi femei;”
După cum, el însuși mărturisește, Pavel a studiat la școala lui Gamaliel, care era cea mai înaltă școală din Israel în acele timpuri și era foarte legalist și religios, cunoscând foarte bine Vechiul Testament. A avut nevoie de timp și de revelațiile oferite de Duhul Sfânt ca să pună în armonie ce știa deja, cu faptul că Isus era Mesia, Salvatorul promis. Și noi avem nevoie de timp, dedicare și studiu serios al Scripturii ca să devenim tot mai mult asemeni lui Cristos și să putem împlini destinul pentru care am fost creați. Pavel a fost foarte persecutat pe parcursul slujirii lui, dar și foarte prolific.
Romani 15:17-21
„Eu, dar, mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu. Căci n-aş îndrăzni să pomenesc niciun lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prinputerea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările dimprejur până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos. Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, după cum este scris: „Aceia cărora nu li se propovăduise despre El Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El Îl vor cunoaşte.””
Prin Pavel, Dumnezeu a făcut nenumărate minuni, vindecări, învieri din morți, a înființat cel puțin 14 biserici din care s-au format multe altele, în locații unde până la venirea lui, locuitorii nu știau nimic despre Isus, dimpotrivă erau păgâni și periculoși.
Ne mai miră faptul că diavolul lupta contra lui?
2 Corinteni 12:7„…mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf.”
Al cui sol era „țepușul din carne”? Cel care a cauzat suferința lui Pavel, nu era Dumnezeu, ci Satan. Când analizăm cu câtă putere slujea Pavel, și ce mult rău a cauzat împărăției întunericului, nu ne mai mirăm că diavolul a desemnat pe unul din demonii săi, ca să-i facă rău.
Cuvântul folosit de Pavel, în limba originală, greacă pentru „pălmuiască” , este „kolaphizó”, care înseamnă a lovi pe cineva cu pumnul cu violență, cu cruditate. (conform „Strong’s Concordance”). Iar în „ HELPS Word-studies”, definiția este mai amplă: a lovi cu pumnul strâns, ca să rămână urme și să zdrobească. În 2 Corinteni 12:7, semnificația este de „a lovi cu ceva ascuțit care să pătrundă în carne și să rămână acolo.” Ambele explicații arată clar că Pavel se referea la persecuții dure care răneau și nicidecum la o boală fizică.
Deci „țepușul” avea rolul să-l chinuie pe Pavel lăsând răni adânci și să-l împiedice să fie mândru. Niciodată nu a fost o mândrie să ajungi după gratiile închisorii. La fel era și în vremea lui Pavel. Și el a ajuns închis de multe ori, pe perioade diferite de timp. Din cei 32 de ani de slujire (din anul 36 d.Hr. când s-a întors la Cristos și până în 68 d.Hr. când a fost decapitat la ordinele împăratului roman, Nero), Pavel a petrecut aproape 6 ani în închisoare. De la perioade de o noapte la aproximativ 2 ani (în Iudea și apoi în Roma).
Pavel a fost răsfățat din plin cu „daruri cerești”, dar a și plătit scump. Demonul trimis să-l chinuie și-a făcut bine treaba. A stârnit autoritățile aproape în fiecare cetate unde Pavel predica Evanghelia, și punea bazele unei noi biserici. Scopul era foarte clar. Pentru că dușmanul nu-i putea strecura îndoiala în inimă (Pavel a primit prea multe revelații divine ca dovezi de necontestat despre cine este Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt ca să se mai lase mințit) și nici nu-i putea lua puterea ungerii Duhului Sfânt care era peste viața lui, alternativa era să-i facă pe cei care auzeau Vestea Bună, să se teamă s-o primească, ca nu cumva să ajungă și ei la închisoare, bătuți cu nuiele sau prigoniți, așa cum era cel care îi evangheliza. Dar nu funcționa, odată ce vedeau minunile făcute prin Pavel și Duhul Sfânt îi convingea de adevărul pe care îl auzeau prin el, oamenii se întorceau al Cristos indiferent de repercursiuni.
Domnul Isus a spus:„…Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.” (Luca 12:48b)
Pavel a fost unul dintre aceștia și s-a achitat cu prisosință de tot ce i s-a cerut.
De asemenea Isus le spunea ucenicilor că „vor bea paharul” pe care urma El să-l bea. Se referea la suferințe, torturi, persecuții. Jertfa Lui Isus la cruce, ne-a răscumpărat din blestemul legii, dar nu ne-a privat de persecuții. Primii care au testat acest adevăr, au fost chiar cei care au fost cei mai apropiați de Domnul în anii slujirii Sale pe Pământ.
2 Corinteni 12:8
„De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”
Dumnezeu nu i-a răspuns primelor două rugăciuni în care a cerut să fie eliberat, iar la a treia îi spune de ce. Dacă acest răspuns era referitor la o boală fizică, s-ar fi contrazis cu versetele în care Dumnezeu spune că prin rănile lui Isus am fost deja vindecați (Isaia 53:5, 1 Petru 2:24). Fiul Lui Dumnezeu a făcut deja tot ce trebuia făcut pentru vindecarea noastră. Ca să intrăm în posesia ei, ține de noi. Dar dacă „țepușul” reprezintă persecuțiile și prigonirea, atunci răspunsul este valabil și pentru noi. Doar în încercări ni se formează caracterul. Doar când nu ne putem baza pe noi înșine, dovedim că ne bazăm pe Dumnezeu și pe promisiunile Scripturii. Dumnezeu ne ține pe acest Pământ, ca să ne pregătească pentru cer. Ne dorește cu El, pentru eternitate și pentru a ajunge acolo, trecem prin teste în fiecare zi.
Pavel era obișnuit să primească răspuns la rugăciunile sale, de la primul enunț. Nu citim că ar fi fost nevoie să ceară ceva de mai multe ori, cu excepția îndepărtării țepușului. Credința lui Pavel era fermă și neclintită și după ce a înțeles că trebuie să treacă prin persecuții n-a mai lăsat nimic să-l tulbure. Timpul petrecut în închisoare, l-a privit ca pe o oportunitate de a predica Evanghelia și a ajuta alți deținuți să se fie mântuiți. Când era închis pe perioade mai lungi, a folosit acel timp pentru a se concentra pe scrierea epistolelor , sub conducerea Duhului Sfânt. Scrierile lui continuă să învețe creștinii de generații cum să trăiască pentru Cristos.
În a doua parte a versetului 8, spune că: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.”
Dar care erau aceste slăbiciuni?
2 Corinteni 11:23-30
„Sunt ei slujitori ai lui Hristos? – vorbesc ca un ieşit din minţi – eu sunt şi mai mult. În osteneli, şi mai mult; în temniţe, şi mai mult;în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte!
De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.
Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi; în osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!
Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile.
Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?
Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea.”
În original, în limba greacă, cuvântul tradus de Cornilescu prin slăbiciune este „ἀσθένεια” (astheneia) și înseamnă: lipsă de putere, slăbiciune, boală, suferință, calamitate, fragilitate (769, Strong’s Concordance)
Nu găsim menționată nici o boală fizică în lista slăbiciunilor lui Pavel și această listă a scris-o în versetele anterioare celor în care menționează „țepușul”. Dacă acesta era o boală fizică, ar fi menționat-o. N-a uitat să scrie nici despre prima sa salvare din Damasc, când a scăpat lăsat în jos pe zidul cetății într-o coșniță (11:33)… Tot ce citim în versetele de mai sus se încadrează la persecuții și prigoniri. Urmările lor au fost de cele mai multe ori, dureri și răni fizice, dar nu cauzate de o boală, ci de persecutori.
A cerut Pavel bisericilor pe care le-a înființat să se roage pentru el?
Coloseni 4:3
„Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos pentru care, iată, mă găsesc în lanţuri:”
1 Tesaloniceni 5:25
„Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.”
2 Tesaloniceni 3:1
„Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit, cum este la voi,”
Evrei 13:18
„Rugaţi-vă pentru noi, căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile.”
În episotolele lui Pavel, găsim doar patru cereri de rugăciune către biserici, dar în nici una dintre ele, nu cere rugăciune pentru vindecarea lui nici nu se plânge că ar fi bolnav.
Galateni 4:13-15
„Dimpotrivă, ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată. Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu, dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos Isus. Unde este dar fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat.”
Galatenilor le scrie că „… în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată”. Să ne amintim, că cetățile Listra și Derbe sunt localizate în provincia romană, la acea vreme, Galatia.
Pavel și Barnaba au plecat din Iconia, când au aflat că iudeii care nu au crezut Evanghelia au reușit să adune suficienți adepți ca să-i ucidă cu pietre. Dar acești iudei erau foarte zeloși și au venit după ei în Listra, unde au reușit să convingă mulțimea (care cu doar câteva ore în urmă erau gata să-i facă zei pe Pavel și Barnaba) să arunce cu pietre în Pavel ca să-l ucidă. Când l-au considerat mort, l-au târât afară din cetate.
Faptele Apostoilor 14:20-22
„Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a sculat şi a intrat în cetate. A doua zi, a plecat cu Barnaba la Derbe. După ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta şi au făcut mulţi ucenici, s-au întors la Listra, la Iconia şi la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.”
Cum credeți că arăta Pavel, a doua zi după ce a fost lovit de mulțimea pietrelor aruncate cu furie cu scopul de a-l ucide? E foarte probabil să fi avut ochii umflați și multe alte vânătăi și răni deschise… Nu putea fi ceva plăcut la vedere. Dar Pavel spune că galatenii l-au primit cu multă dragoste ca pe Domnul. Apoi urmează fraza pe care mulți o interpretează ca dovadă a bolii de ochi de care ar fi suferit Pavel. De fapt Pavel spune că atât de mult l-au apreciat și iubit încât i-ar fi dat ce aveau mai scump: ochii lor.
Așa cum în limba română avem expresii care compară „lumina ochilor” cu ce e mai valoros pentru cineva, și în ebraică era la fel, fără să însemne că Pavel avea nevoie de ochii lor, pentru că ai lui ar fi fost bolnavi incurabili (considerând că la această boală s-ar fi referit Pavel ca fiind țepușul pe care Dumnezeu nu vroia să îl ia). Expresiile de acest gen arată dragostea și aprecierea pentru o persoană specială. Pavel scrie că l-au primit „ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos Isus.” Nu văd cu cine ar putea fi comparat cineva ca să fie mai special de atât!
În capitolul 16 din Faptele Apostolilor, citim că Pavel vizitează din nou bisericile Galatiei, totuși el spune clar că doar prima dată avea o problemă fizică. Această vizită o face la un interval între unul și trei ani, de la prima vizită și nu avea nici o „neputință a trupului”, deci era sănătos.
Galateni 6:11
„Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea!”
A treia referință biblică folosită ca dovadă pentru boala de ochi a lui Pavel este versetul de mai sus. Pavel obișnuia să plătească scribi care să scrie ce le dicta el. Prefera să se concentreze pe auzirea indicațiilor Duhului Sfânt, decât pe ortografie. Faptul că în această epistolă a scris o și cu propria lui mână, arată cât de important era mesajul acestei epistole.
Părerile sunt împărțite asupra traducerii termenului din greacă pentru „slove” care poate fi tradus în egală măsură ca literă sau ca epistolă. Poate spunea de fapt că le-a scris o scrisoare mare, sau dacă se referea la mărimea literelor, probabil dorea să scoată în evidență importanța a ceea ce le scria și să se asigure că cititorii vor acorda atenția cuvenită avertismentelor sale.
Să ne mai amintim ce îi scria Pavel lui Timotei, spre sfârșitul vieții sale, când problemele de vedere, dacă ar fi fost reale ar fi trebuit să i se agraveze…
2 Timotei 4:13
„Când vei veni, adu-mi mantaua, pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele.”
Pavel îl ruga pe Timotei să-i aducă cărțile și probabil pentru că erau multe și era posibil să nu poată să-i aducă tot ce îi cerea, a insistat să i le aducă în special pe cele de piele. Dacă Pavel avea multe cărți (era un intelectual în vremea lui) și era doritor să le aibă, cred să putea să le citească. Să nu uităm cât de greu se călătorea în acele vremuri și cât de complicat era să duci greutăți, parcurgând mare parte din călătorie, mergând pe jos. Pavel îl iubea mult pe Timotei și nu cred că l-ar fi împovărat cu greutatea cărților lui, doar pentru dorința de a le ține pe un raft sau ca să pună pe altcineva să le citească pentru el. Roger Bacon a inventat lupa, abia în secolul 13. Pe parcursul aceluiași secol au fost inventați și ochelarii pentru corecția vederii, de către o persoană cu identitate necunoscută, din Italia. Deci Pavel, care a trăit în primul secol d.Hr, nu ar fi avut acces la nici una dintre opțiuni.
2 Corinteni 11:28,29
„Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile. Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?”
Pavel își iubea frații în Cristos din toată inima, suferea și plângea pentru soarta bisericilor pe care le-a fondat și la fel suferea pentru bisericile din Galatia, unde erau probleme care puteau deveni foarte grave, dacă nu erau corectate.
Credeți că un mare om al Lui Dumnezeu, care arăta dizgrațios și stârnea mila suferind de o boală pe care n-o putea masca (ochii fiind cei mai vizibili, iar ochelarii încă nu s-au inventat), ar fi atras la el mulțimile de bolnavi care aveau nevoie de vindecare? Cine ar fi vrut să se predea Dumnezeului lui Pavel, dacă acesta era atât de suferind? Cred că știm toți răspunsul.
2 Timotei 3:12
„De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi.”
Deci, Pavel vorbește doar despre suferințele prigonirilor, de care au parte toți creștinii autentici, într-un fel sau altul.Numai că, la această concluzie a ajuns după ce s-a rugat Domnului să-l scape de persecuții și prigoniri, iar Domnul i-a explicat de ce le permite.
Au trecut aproximativ 10 ani de la scrierea epistolelor către Corinteni (unde scrie că s-a rugat să fie scăpat de prigoniri) până la scrierea celei de a doua epistole către Timotei (unde scrie că toți creștinii dedicați vor fi prigoniți), care a fost antepenultima scrisă. Au fost zece ani de multe persecuții care i-au întărit convingerea că nu se poate ajunge în rai, altfel.
Studierea vieții lui Pavel, așa cum o prezintă Biblia și chiar și alte scrieri ale vremii, mi-au întărit convingerea, că chiar a putut să treacă peste orice pentru că era întărit de Cristos. Prin viața lui a demonstrat că dacă suntem înrădăcinați în credința în Isus Cristos, NIMIC nu ne poate clătina și nici nu ne poate face să-l părăsim pe Domnul.
Pavel a trăit ce a predicat și a dovedit cu prisosință că „a trăi este Cristos și a muri e un câștig” (Filipeni 1:21)
Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său a împlinit tot ce era necesar pentru vindecarea copiilor Săi. Doamne te rugăm ajută-ne să ne întărim credința că voia Ta este să ne vindeci și să intrăm în posesia a ceea ce Tu deja ai împlinit. Amin.
TOȚI (care IL cred,care iarta Dumnezeieste- prin Issus)AU FOST VINDECAȚI – VERSETE BIBLICE
„I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi, şi El îi vindeca.”
Matei 14:36
„Bolnavii Îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi câţi s-au atins s-au vindecat.”Matei 8:16
„Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii,”Matei 10:8
„Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”.Matei 14:14
„Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea şi a vindecat pe cei bolnavi.”Matei 19:2
„După El au mers multe gloate; şi acolo a vindecat pe cei bolnavi.”Matei 21:14
„Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu şi Eli-a vindecat.”Matei 12:15
„Dar Isus, ca unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo. După El au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii”Marcu 6:56
„Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, puneau pe bolnavi pe pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi câţi se atingeau de El erau tămăduiţi.”Marcu 3:10
„Căci El vindeca pe mulţi şi, de aceea, toţi cei ce aveau boli se înghesuiau spre El ca să se atingă de El.”
Luca 4:40
„La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca.”
Luca 6:19
„Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi.”
Luca 9:11
„Noroadele au priceput lucrul acesta şi au mers după El. Isus le-a primit bine, le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu şivindeca pe cei ce aveau trebuinţă de vindecare.”
Ioan 14:12
„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl; şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.”
Faptele apostolilor 5:16
„Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şitoţi se vindecau.”
Matei 9:35
„Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţăcare era în norod.”
Faptele apostolilor 10:38
„cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţicei ce erau apăsaţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El.”
VINDECAREA PRIN CREDINȚĂ – VERSETE BIBLICE
VOIA LUI DUMNEZEU ESTE VINDECAREA
Exodul 23:25-26
„Voi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele, şi voi îndepărta boala din mijlocul tău.”
Isaia 53:4-5
„Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Psalmii 105:37
„…Şi nici unul n-a fost neputincios din seminţiile Lui ” [Şi eu sunt parte din familia LUI]
Psalmul 107:20
„A trimis cuvâtul Său şi i-a vindecat şi i-a scăpat de groapă.”
Psalmii 103:2-3
„Binecuvântează suflete pe Domnul, Şi nu uita nici una din binefacerile Lui, El îți iartă toate fărădelegile tale şi îți vindecă toate bolile tale.”
Deuteronom 7: 15
„Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite niciuna din acele molime rele din Egipt pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc.”
Isaia 40:31
„dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc.””
Proverbele 4:20-22
„Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele! Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor.”
SATAN ESTE SURSA TUTUROR BOLILOR
Ioan 10:10
„Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească [boala înseamnă furt, rănire şi distrugere]. Eu [Isus] am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”
Luca 13:16
„Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?”
Matei 12:22
„Atunci, I-au adus un îndrăcit orb şi mut şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea.”
— Era orb și mut pentru că un demon era în acel om.
Marcu 9:17-29
„Domnul Isus eliberează copilul epileptic, mut și surd de demonii care-l stăpâneau.”
Faptele Apostolilor 10:38
„cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El.”
Luca 10:19
„Iată că v-am dat autoritate să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.”
Iacov 4:7
„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolului [stați ferm împotriva lui] şi el va fugi de la voi [terorizat]”
1 Ioan 4:4
„… Cel ce este în voi, e mai mare decât cel ce este in lume.”
Matei 9:27-30
„Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi care strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” „Da, Doamne”, I-au răspuns ei. Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” Şi li s-au deschis ochii.”
Psalmul 107:20
„Şi-a trimis cuvântul Său, i-a vindecat și i-a scăpat de groapă.”
Psalmul 92:13-14
„Cei sădiţi în Casa Domnului înverzesc în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe; sunt plini de suc şi verzi,”
1 Ioan 3:8
„Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” [scopul meu este să distrug boala, poruncindu-i să plece in Numele Lui Isus].
RUGĂCIUNEA FĂCUTĂ CU CREDINȚĂ
Evrei 11:1
„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.„
– Credinţa este asigurarea (confirmarea) lucrurilor sperate, fiind dovada lucrurilor care nu se văd şi convingerea că sunt reale [credinţa mea considera ca fiind real, ceva ce nu percep încă prin simţurile mele].
Marcu 9:23
„Isus a zis…: „toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede…”
Evrei 6:12
„… prin credinţă şi răbdare au moştenit făgăduinţele.”
Evrei 11:6
„Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”
Marcu 11:23-24
„Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia:„Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.”
–(Dacă voi)… zice acestui munte: “Ridică-te şi aruncă-te în mare” şi nu mă voi îndoi în inima mea, ci voi crede că ce am zis se va întâmpla, AŞA VA FII! Trebuie să continui să mă rog pentru toate lucrurile, şi să cred că am şi primit tot ce am cerut, ŞI LE VOI AVEA!
Romani 10:17
„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”
Deci credinţa mea vine în urma auzirii şi auzirea prin Cuvântul Lui Dumnezeu.— Când mă aud pe mine rostind Cuvântul Lui Dumnezeu credinţa mea creşte şi încep să-i fac plăcere Lui Dumnezeu.
Când cred că Dumnezeu vrea și poate să mă vindece, că promisiunile scripturii sunt valabile pentru mine azi, mă voi ruga și voi primi.
ALTE VERSETE DESPRE VINDECARE:
Marcu 16:15-18
„Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi,vor lua în mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.”
a.Vindecarea prin cuvântul proclamat, rostit
Matei 8:3 „Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţit!” Îndată a fost curăţită lepra lui.”
b.Vindecare treptată, graduală
2 Împărați 5:8-10 „Când a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că împăratul lui Israel şi-a sfâşiat hainele, a trimis să spună împăratului: „Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele? Lasă-l să vină la mine, şi va şti că este un proroc în Israel.” Naaman a venit cu caii şi cu carul lui şi s-a oprit la poarta casei lui Elisei. Elisei a trimis să-i spună printr-un sol: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan, şi carnea ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat.”
2 Împărați 5:14-15 „S-a coborât atunci şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi carnea lui s-a făcut iarăşi cum este carnea unui copilaş şi s-a curăţit. Naaman s-a întors la omul lui Dumnezeu cu tot alaiul lui. Când a ajuns, s-a înfăţişat înaintea lui şi a zis: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel. Şi acum, primeşte, rogu-te, un dar din partea robului tău.”
Marcu 8:23-25 „Isus a luat pe orb de mână şi l-a scos din sat, apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?” El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci.” Isus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă şi, când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit.”
Matei 9:6-7 „ Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele –, Scoală-te”, a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul şi du-te acasă.” Slăbănogul s-a sculat şi s-a dus acasă.”
Ioan 4:51-53 „Pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile.” Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: „Fiul tău trăieşte.” Şi a crezut el şi toată casa lui.”
c.Vindecarea prin ungere cu mir
Iacov 5:14-15 „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.”
Marcu 6:12-13 „Ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa. Scoteau mulţi draci şi* ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.”
d.Vindecarea prin prezența Domnului
Luca 5:17 „Într-una din zile, Isus învăţa pe noroade. Nişte farisei şi învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece.”
e. Minuni de vindecare:
Faptele Apostolilor 20: 9-12 „ Şi un tânăr, numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut din catul al treilea şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a coborât, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe şi a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el.” După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat şi a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat. Flăcăul a fost adus viu, şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”
Faptele Apostolilor 9:33-35 „ Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat. „Enea”, i-a zis Petru, „Isus Cristos te vindecă; scoală-te şi fă-ţi patul”. Şi Enea s-a sculat îndată. Toţi locuitorii din Lida şi din Sarona l-au văzut şi s-au întors la Domnul.”
Faptele Apostolilor 9:39-41 „Petru s-a sculat şi a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca pe când era cu ele. Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. El i-a dat mâna şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve şi le-a pus-o înainte vie.”
Faptele Apostolilor 19:11-12 „Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel, până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui şi-i lăsau bolile şi ieşeau din ei duhurile rele.”
Faptele Apostolilor 5:12-16 „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon şi niciunul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei, dar norodul îi lăuda în gura mare. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult, până acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei. Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau.”
1 Corinteni 4:20 „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere.”
CE SPUNE BIBLIA DESPRE HARUL LUI DUMNEZEU
Auzim atât de des termenul „har” în predici, discuții, scuze, explicații. Dar cât de bine cunoaștem semnificația acestui cuvânt? Din păcate mulți creștini pe care i-am întrebat cum ar defini harul, n-au prea știut ce să răspundă, sau au dat un răspuns lapidar, departe de profunzimea lui reală.
Dicționarul explicativ al limbii române, explică cuvântul „har” prin: grație, favoare, bunătate, un dar sau binecuvântare adusă oamenilor prin Isus Cristos, mulțumire, recunoștință.
Pentru a înțelege termenul așa cum l-au consemnat autorii Noului Testament, inspirați de Duhul Sfânt, să vedem care este semnificația termenului original, din limba greacă „charis” sau „xaris”.
„Strong’s Concordance” definește termenul „charis” tradus prin har, astfel: grație divină, dar, calitate, bunăvoință, favoare, îndurare, milă.
Conform „Strong’s Exhaustive Concordance”, termenul original din limba greacă, este mai complex decât cuvântul har din limba noastră și are mai multe sensuri. Unul este cel de „grație”, ceea ce conferă bucurie, plăcere, încântare, farmec, drăgălășenie; un alt sens este cel de: bunăvoință, bunătate, favoare.
Un al treilea sens al termenului „xaris” se referă la bunătatea milostivă prin care Dumnezeu își manifestă influența sfântă asupra sufletelor, întorcându-le către Cristos, păzindu-le, întărindu-le și cauzând creștea lor în credința creștină, în cunoașterea Cuvântului și le aprinde pasiunea pentru a opera în virtuțiile creștine. Alte sensuri ale termenului „charis” sunt: îndurare oferită ca dar, beneficii, recompense; mulțumiri aduse pentru tot ce a făcut Isus pentru omenire.
Ioan 1:14-17 „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”. Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui [abundența la superlativ a harului și adevărului Lui] şi har după har [binecuvântare spirituală peste binecuvântare spirituală, și cadou peste cadou]; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul [favoarea nemeritată și necâștigată a lui Dumnezeu] şi adevărul au venit prin Isus Cristos.” (textele din paranteze sunt traducere din Biblia Amplificată)
Isus Cristos, Cuvântul întrupat, Dumnezeu Fiul, Calea, Adevărul și Viața, este sursa păcii, a vieții veșnice, a bucuriei, a dragostei, a tot ce este curat, frumos și pur, precum și a HARULUI. Isus este Adevărul și tot El este Cuvântul, deci Scriptura este de asemenea Adevărul. Cu cât cunoaștem mai profund ce spune Biblia, cu atât vom înțelege mai bine cine este Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Apostolul Ioan scrie că „noi toți am primit” abundența maximă a harului și a adevărului lui Isus, a atributelor Sale precum și „har peste har”(conform traducerii BVA – Biblia în versiune actualizată, mai apropiată de sensul termenului din limba greacă), adică binecuvântare spirituală, peste binecuvântare spirituală. Toate acestea arată că Dumnezeu nu oferă fărâme din darurile Sale, ci tot ce ne-a dat prin Isus ne-a dat din abundență. Dacă nu fac parte din viața noastră, problema e la noi, nu la Domnul. Nu putem beneficia de ceea ce nu înțelegem, nu suntem conștienți că ne aparține și nu știm cum să accesăm. Din păcate, nu toți oamenii au vieți binecuvântate și împlinite în Cristos. Pentru a avea ceea ce a câștigat Isus la cruce pentru noi, este esențial să fim născuți din nou, și să avem dorința de a înțelege cine este Isus, cine suntem noi în El și care sunt binecuvântările care ne aparțin în El. Cu ajutorul revelației Duhului Sfânt, prin studiul Bibliei, putem înțelege ce este harul lui Dumnezeu, ca să devină ce a intenționat Dumnezeu să fie, în viețile noastre.
Să privim mai atent la unele din cele aproximativ 200 de versete în care este menționat „harul”.
Faptele apostolilor 6:8 „Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod.
Faptele apostolilor 11:23 „Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul.
Faptele apostolilor 14:3 „Totuşi au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor.”
Harul Lui Dumnezeu încurajează creșterea și binecuvântarea creștinilor, pentru ca la rândul lor să facă bine altora.Minunile și semnele care se manifestă în slujirea copiilor lui Dumnezeu sunt un cadou primit și nu câștigat prin efort personal – sunt daruri ale Duhului Sfânt. Pentru cei care văd puterea Lui Dumnezeu lucrând prin minuni, este mai greu să continue să-L nege pe Isus Cristos. Când Duhul Sfânt lucrează prin noi, devenim mult mai eficienți în răspândirea veștii bune a Evangheliei.
Faptele apostolilor 15:11 „Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”
Romani 5:15-17 „Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala, căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Cristos, s-au dat din belşug celor mulţi. 16 Şi darul fără plată nu vine ca prin acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma multor greşeli, a adus o hotărâre de iertare. 17 Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Cristos!”
Efeseni 2:7,8 „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus. 8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”
Suntem mântuiți prin harul Domnului, pe care-l primim cadou, nu datorită vreunui merit personal. Cuvântul original din limba greacă, tradus prin mântuit, este „sozo” și conform „Strong‘s Concordance” și „NASB Translation” înseamnă: a salva, a mântui, a vindeca, a restaura starea de sănătate, a păzi, a porteja, a păstra. Rădăcina cuvântului este „sōs” care înseamnă: în condiții de siguranță, salvat de pericole. Termenul apare de peste 300 de ori în Noul Testament și totalitatea sensurilor sale reprezintă tot ce a câștigat Isus la cruce pentru cei care se încred în El, eliberarea de efectele și puterea păcatului și intrarea în siguranța și protecția Domnului.
Romani 6:14-16 „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici?Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum. 16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi,sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”
Vom domni în viață, dacă înțelegem ce este harul ca să-l putem primi pe deplin, împreună cu neprihănirea Lui Cristos.(Romani 5:17). Putem domni, doar prin Isus, când El domnește în noi. Dar pentru asta trebuie să rămânem în El și cuvintele Lui să rămână în noi, să trăim vieți curate, fără păcat, ca să „nu dăm prilej diavolului”, adică să nu-i dăm dreptul legal să ne atace și să ne facă rău, prin păcatul comis. Când păcătuim suntem robii celui de care ascultăm și cu siguranță, nu domnim, ci suntem sub dominația celui rău.
Odată ce am primit harul Lui Dumnezeu, prin credința în Isus Cristos, păcatul nu mai are autoritate peste noi (Romani 6:14). Adevărul biblic este foarte clar. Dumnezeu nu ne forțează să-l acceptăm, nici să-l aplicăm. Dar dacă ne dorim să înțelegem voia Lui și să trăim în ascultare de El, Duhul Sfânt ne deschide ochii spirituali, ca să înțelegem ce citim și Cuvântul să devină viu și lucrător în inimile noastre.
Harul Lui Dumnezeu nu ne dă libertatea de a păcătui. Dimpotrivă!
Pavel, condus de Duhul Sfânt, avertiza prin epistolele sale către bisericile din Corint și Galatia că există pericolul să cădem din har.
Să analizăm câteva din aceste versete:
Galateni 2:20-21 „ Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. 21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.”
Ca să putem fi urmașii Lui Cristos ne-am răstignit firea, și continuăm s-o crucificăm zilnic, pentru că atâta timp cât trăim în aceste trupuri de carne, firea va continua să încerce să preia din nou conducerea. Cum? Prin pofte, mofturi, lipsă de dorința de a se supune conducerii Duhului Sfânt. Suntem într-un război continuu cu natura firească, căzută. Trebuie să fim hotărâți să ducem acest război. Isus l-a câștigat deja pentru noi, dar intrarea în posesia victoriei de la capătul drumului, depinde de determinarea noastră de a asculta de Duhul Sfânt și nu de îndemnurile firii. Dacă putem spune ca și Pavel, că trăim prin „credinţa în Fiul lui Dumnezeu care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine însuși pentru noi”, vom avea certitudinea că ne vom sfârși alergarea în brațele Domnului.
Pavel era categoric în lupta contra păcatului și trăia ce predica: „Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat. – 1 Corinteni 9:27
Galateni 5:13-25 „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. 14 Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 15 Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii. 16 Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. 17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. 18 Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. 19 Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, 20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, 21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. „
„22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23 blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24 Cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. 25 Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.”
Pavel a fost printre cei care au pus bazele bisericilor din provincia romană Galatia, în prima lui călătorie misionară în Asia Mică. Relația apostolului cu sfinții din Galatia, era apropiată, ceea ce explică tonul dur al epistolei și fermitatea avertismentului transmis, pentru amestecarea mântuirii prin harul Lui Isus cu circumcizia și păzirea Legii mozaice. În versetul 4 le scrie: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Cristos; aţi căzut din har…” Despărțiți de Isus nu mai beneficiem de harul Lui. Dacă neprihănirea noastră nu e prin Cristos, atunci n-o avem deloc. Neprihănirea care poate veni prin lege, e condiționată de împlinirea fără nici o greșeală a întregii Legi. Nici o ființă umană n-a reușit să împlinească complet Legea, cu excepția lui Isus Cristos. Doar în Isus nu s-a găsit nici un păcat! Dacă omul putea ajunge mântuit prin păzirea Legii, nu mai era nevoie de jertfa Lui Isus. Sângele jertfelor de animale, doar acoperea păcatul celui care aducea jertfa. Pentru ca păcatul să fie iertat și uitat, era nevoie de sângele Fiului Omului, Cel care nu a păcătuit nici o dată, nici nu s-a născut în păcat, dar care a luat asupra Lui păcatele întregii omeniri și s-a adus pe sine însuși jertfă, o singură dată, pentru toate păcatele trecute, prezente și viitoare.
Iuda 1:4 „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos.
Apostolul Iuda avertiza de acum 2000 de ani că în biserică se infiltrează „așa-ziși” creștini, care pretind că sunt născuți din nou, dar care predică păcatul ca fiind permis, schimbând sensul real al harului Lui Dumnezeu, făcând să pară că Dumnezeu permite păcatul, în marea Sa dragoste pentru oameni. Prin acceptarea ideii că Dumnezeu tolerează păcatul, se neagă domnia Lui Isus Cristos. De ce? Pentru că așa cum spunea Pavel, „suntem robii celui de care ascultăm”. Domnia păcatului aduce moartea, pe când domnia ascultării, aduce neprihănirea și implicit viața.
Iacov 4:4-7 „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu. 5 Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine. 6 Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare. De aceea zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” 7 Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.”
O doctrină tot mai des propovăduită în ultimii ani este cea a harului care iartă totul! Probabil că vă este familiară frază: „Dacă păcătuiesc, Dumnezeu mă iartă, pentru că El e dragoste și odată ce l-am primit pe Isus ca Domn, nu mai pot să-mi pierd mântuirea.” sau „Creștinul este un păcătos iertat! Ce să facem, a greși e omenește. De ce mă judeci?” Și alte variațiuni pe aceeași temă, a harului greșit înțeles. În versetul „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”(Galateni 5:17), Pavel ne avertizează și pe noi, așa cum i-a avertizat pe galateni, că nu putem face tot ce vrem. Dacă mântuirea nu se putea pierde, însemna că puteam face ce vrem, o dată ce ne-am întors la Domnul. (Puteți citi mai multe pe acest subiect în articolul „Mântuirea se poate pierde sau nu?”) Același avertisment ni-l dă și Iacov în versetele de mai sus. Dacă suntem prieteni cu cei din lume, ca să facem ce fac ei, și ne face plăcere să mergem în locurile lor de distracție, unde nu este nimic curat și sfânt, avem o mare problemă. Dumnezeu ne dorește cu gelozie pentru El, vrea să fim ai Lui. Dar nu ne cere nimic fără să ne dăruiască mult mai mult în schimb. Harul pe care îl toarnă peste noi, este infinit mai valoros, și aici termenul de har are sensul de „grație”, adică este ceea ce conferă bucurie, plăcere, încântare, toate mult mai mari decât am primi prin orice păcat. Minunea a ceea ce ne dăruiește Domnul este că aduce încântare și fericire de durată, care are efecte pentru eternitate. Orice așa-zisă plăcere izvorâtă din păcat, nu doar că este de scurtă durată, dar lasă un gust amar celui care-l practică, va fi urmat de regret și dacă nu este iertat, costurile lui vor fi pentru veșnicie.
Atle atribute ale harului Lui Dumnezeu:
Faptele apostolilor 15:40 „Pavel şi-a ales pe Sila şi a plecat după ce a fost încredinţat de fraţi în grija harului Domnului.”
Faptele apostolilor 20:32 „Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.”
Prin harul Domnului suntem protejați, păziți, ocrotiți. Cuvântul Lui Dumnezeu ne revelează harul Său, care ne ajută să creștem spiritual, să ne întărim în credință ca să putem intra în posesia moștenirii cerești.
Romani 4:13,16 „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă… 16 De aceea, moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,”
Romani 5:1,2 „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos. 2 Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.”
Credința în Isus Cristos ne asigură neprihănirea și face ca harul să opereze și în viața noastră, a celor care nu suntem evrei din naștere. Avraam a fost socotit neprihănit prin credință, înainte să fie circumcis, tocmai ca și noi neamurile, să putem deveni copiii Lui Dumnezeu, moștenind viața veșnică prin credință și nu prin ereditate.
Romani 12:6 „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat, cine are darul prorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.”
Harul include și darurile spirituale, care de asemenea nu se primesc ca urmare a unor merite personale, ci sunt un cadou pe care îl face Duhul Sfânt, „care dă fiecăruia în parte, cum voieşte. ” (1 Corinteni 12:11)
1 Corinteni 2:12 „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.”
Doar prin Duhul Sfânt putem recunoaște și înțelege ce este harul Lui Dumnezeu și care sunt beneficiile și binecuvântările pe care le include.
1 Petru 1:13 „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Cristos.”
1 Petru 5:10 „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Cristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă vadesăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.”
2 Corinteni 12:9 „Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine.”
De noi depinde să gândim corect, să avem duhul alert, să nu uităm ce daruri și favoruri minunate ne-a pregătit Dumnezeu pentru această viață precum și ce vom primi după ce vom părăsi acest trup de carne. Noi suntem cei care alegem să nu ne îndoim și să ne punem toată încrederea în viața veșnică care va fi minunată! Chiar dacă trecem prin felurite încercări și suferim, să nu uităm, că suferința cauzată de diavolul este de scurtă durată și Domnul o va folosi spre binele nostru, ca să ne transforme tot mai mult, să ne întărească, să ne dea putere, ca să ajungem neclintiți în credința în El.
2 Corinteni 9:8 „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, săprisosiţi în orice faptă bună,”
Ce ne spune Pavel aici? Că Dumnezeu poate să ne umple cu orice har! Nu are limite în binele care ni-L poate face. Domnul ne dă din abundență pentru ca și noi la rândul nostru să facem bine semenilor noștri. Ce minunat este când poți spune ca și Pavel „este mai ferice să dai decât să primești” (Faptele Apostolilor 20:35)
Efeseni 4:29 „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie ca să dea har celor ce-l aud.”
Coloseni 4:6 „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.”
Ce mult contează să fim atenți la cuvintele pe care le rostim. Vorbirea care dăruiește și acordă „grație”, adică rostirea cuvintelor care conferă bucurie, plăcere, încântare, bunăvoință, bunătate îi va zidi pe cei care ascultă. Apostolul Iacov face cea mai profundă analiză a puterii cuvintelor. El spune în: Iacov 3:2 „Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.”
Duhul Sfânt ne învață cum și ce să spunem, trebuie doar să-L rugăm s-o facă și apoi să facem ce ne spune. („„căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi.”” – Luca 12:12 )
Evrei 4:15,16 „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.16 Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”
Ce plan minunat a conceput Dumnezeu pentru salvarea omenirii! Ne-a trimis pe Fiul Său, într-un trup asemănător cu al nostru, care să fie ispitit „în toate lucrurile ca și noi” dar care nu a căzut pradă ispitei și nu a păcătuit niciodată. Isus ne înțelege cel mai bine. El știe ce înseamnă să trăiești ca și om și să faci față luptelor spirituale. La El găsim toată mila și înțelegerea de care avem nevoie, vrea și poate să ne ofere cel mai calificat ajutor. Nu există nimeni și nimic în care să ne putem încrede mai mult decât în Domnul nostru!
Evrei 12:15 „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea.”
Aici sensul cuvântului „har” este de îngăduință și bunătate. Dacă realizăm ce ne oferă Dumnezeu nouă, ne va fi mai ușor să dăm și noi mai departe. Dumnezeu, în dragostea Lui de Tată, ne iartă și ne trece cu vederea foarte multe, oferindu-ne șanse peste șanse să devenim mai buni și să greșim mai puțin. Ce ni se dă nouă, trebuie să dăm mai departe, oferind și noi har celor din jur, iertând, iubind, fiind mai îngăduitori și mai buni. Dacă ne supărăm și nu vrem să ne iertăm semenii, la orice greșeală a lor, starea de amărăciune va crește, devenind ură, dispreț, bârfă și chiar cauza unor boli fizice. Când suntem supărați pe cineva, nu ne ies din gură cuvinte de laudă la adresa acelei persoane și suntem foarte tentați să spunem tuturor ce mult ne-a greșit… Dacă doriți, puteți citi mai multe pe acest subiect în articolul „Iertarea – De ce ne cere Domnul Isus să iertăm?”
Domnul Isus este foarte categoric, când vine vorba despre iertare, dacă nu iertăm, nu suntem nici noi iertați de Dumnezeu.
Matei 6:15 „Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.”
Iacov 4:6 „Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare. De aceea zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.””
1 Petru 5:5 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har””
Apostolii Iacov și Petru sunt la fel de categorici în ce privește costul mândriei. Când suntem mândri, nu mai domnește Cristos, ci noi. Smerenia recunoaște și apreciază domnia și conducerea Lui Isus și ca urmare este răsplătită cu tot ce are Dumnezeu mai bun!
2 Timotei 2:1 „Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus.”
Evrei 13:9 „Să nu vă lăsaţi amăgiţi de orice fel de învăţături străine, căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncăruri, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit.”
Când înțelegem atributele harului pe care l-am primit prin Isus, ține de noi să ne întărim amintindu-ne ce ne aparține și ce ne este pregătit pentru veșnicie, în ceruri. Să ne întărim pentru că am primit favoarea nemeritată, care ne aparține prin Cristos, nu prin merite sau fapte personale și să respingem orice tradiții și învățături care spun că prin păzirea unor reguli câștigăm favoarea Domnului. Jertfa Lui Isus a fost perfectă, nu-i mai putem adăuga nimic ca s-o „îmbunătățim”. Nu facem faptele bune ca să câștigăm favoarea Lui Dumnezeu, ci pentru că Isus Cristos ne-a transformat inima, nu mai dorim și nu mai găsim plăcere în păcatele de odinioară și nici în altele noi. Schimbarea nu vine din afară, ca urmare a faptelor bune pe care ne impunem să le facem, ci ne schimbăm felul în care interacționăm cu cei din jur și cum reacționăm la ce ni se întâmplă, pentru că inima ne este schimbată.
Dumnezeu nu ne forțează să primim harul mântuirii prin jertfa Lui Isus. Mântuirea este cel mai prețios și minunat dar, și trebuie tratat ca atare. Îl primim gratuit, Isus a plătit prețul integral, dar ca să-l păstrăm e nevoie de pocăință sinceră, răstignirea zilnică a naturii carnale și a poftelor acesteia și trăirea în ascultare de Domnul. Trăind astfel, îndrăgostiți de Isus, nu vom duce lipsă de nici un bine, binecuvântările, pacea, bucuria și tot ce are Domnul mai bun vor fi reale în viețile noastre. Dumnezeu merită adorarea și ascultarea noastră, pentru cine este El și ce a făcut deja prin Isus pentru noi. Viața trăită cu Cristos este cea mai frumoasă și singura care merită cu adevărat trăită!
HARUL LUI DUMNEZEU lucreaza in omul care-L crede si il lasa sa-l ajute – VERSETE BIBLICE
Ioan 1:14-17 „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”. Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui [abundența la superlativ aharului și adevărului Lui ] şi har după har [binecuvântare spirituală peste binecuvântare spirituală, și cadou peste cadou]; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul [favoarea nemeritată și necâștigată a lui Dumnezeu] şi adevărul au venit prin Isus Cristos.” (textele din paranteze sunt traducere din Biblia Amplificată)
2 Petru 1:2 „Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos!”
2 Petru 3:18 „ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin.”
Faptele apostolilor 6:8 „Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod.”
Faptele apostolilor 11:23 „Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul.„
Faptele apostolilor 14:3 „Totuşi au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor.”
Faptele apostolilor 15:11 „Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”
Romani 3:24 „Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus.”
Romani 5:15-17 „Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala, căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Cristos, s-au dat din belşug celor mulţi. 16 Şi darul fără plată nu vine ca prin acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma multor greşeli, a adus o hotărâre de iertare. 17 Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)”
Romani 5:20,21 „Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala, dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult, 21 pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru.”
Faptele apostolilor 15:40 „Pavel şi-a ales pe Sila şi a plecat după ce a fost încredinţat de fraţi în grija harului Domnului.”
Faptele apostolilor 20:32 „Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.”
Romani 4:13-17 „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă. 14 Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită; 15 pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. 16 De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, 17 după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.”
Romani 5:1,2 „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos. 2 Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.”
Efeseni 2:7,8 „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus. 8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”
Romani 6:14-16 „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum. 16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba deascultare, care duce la neprihănire?”
Romani 12:3 „Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.”
1 Corinteni 1:4 „Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Isus Cristos.„
1 Corinteni 3:10 „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra.”
Romani 12:6 „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat, cine are darul prorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.”
1 Corinteni 2:12 „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.”
2 Corinteni 1:2 „Har şi pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos!”
2 Corinteni 1:12 „Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu.”
2 Corinteni 1:15 „În această încredinţare voiam să vin mai înainte la voi, ca să aveţi un al doilea har.”
2 Corinteni 4:15 „Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu.”
2 Corinteni 6:1 „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.”
2 Corinteni 8:4 „Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi.”
2 Corinteni 8:9 „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca,prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.”
1 Corinteni 15:10 „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic, ba încă am lucrat mai mult decât toţi, totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.”
2 Corinteni 6:1 „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.”
Galateni 2:20-21 „ Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. 21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.”
Galateni 5:13-25 „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. 14 Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 15 Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii. 16 Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. 17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. 18 Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. 19 Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, 20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, 21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. 22 Roada Duhului,dimpotrivă, este:dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23 blândeţea, înfrânarea poftelor.Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24 Cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. 25 Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.”
Galateni 5:4 „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Cristos; aţi căzut din har.”
2 Corinteni 9:8 „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, săprisosiţi în orice faptă bună,”
2 Corinteni 12:9 „Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine.”
Efeseni 1:7 „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său”
Efeseni 2:5 „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har sunteţi mântuiţi).”
Efeseni 4:29 „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie ca să dea har celor ce-l aud.”
Filipeni 1:29 „Căci cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El”
Coloseni 4:6 „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.”
2 Tesaloniceni 2:16 „Şi Însuşi Domnul nostru Isus Cristos şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat prin harul Său omângâiere veşnică şi o bună nădejde,”
1 Timotei 1:14 „Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Cristos Isus.”
2 Timotei 1:9 „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veşnicii,”
2 Timotei 2:1 „Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus.”
Tit 2:11 „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat.”
Tit 3:7 „pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem în nădejde moştenitori ai vieţii veşnice.”
Evrei 2:9 „Dar pe Acela care a fost făcut pentru „puţină vreme mai prejos decât îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.”
Evrei 4:16 „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”
Evrei 10:29 „Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului?”
Evrei 12:15 „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea.”
Evrei 13:9 „Să nu vă lăsaţi amăgiţi de orice fel de învăţături străine, căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncăruri, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit.”
Iacov 4:4-7 „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu. 5 Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine. 6 Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare. De aceea zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” 7 Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.”
1 Petru 5:5 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har””
1 Petru 1:10 „Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare.”
1 Petru 4:10 „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.”
Iuda 1:4 „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos.”
1 Petru 1:13 „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Cristos.”
1 Petru 5:10 „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Cristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă vadesăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.”
1 Petru 5:5 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.”
Considerați despre rugăciune
Întâlnirea de rugăciune este cea mai importanță adunare pentru că în mijlocul celor care se închină în duh si-n adevăr, este prezent Domnul. În localitatea ta pot fi multe adunări de tot felul si lideri importanți la cârma acestori întâlniri însă Domnul este prezent numai unde se aduna în Numele Lui, copii Tatălui ceresc. Nu pentru frumusețea locului ci pentru prezenta Celui mai frumos este importantă adunarea de rugăciune de unde te sfătuiesc să nu lipsesti.Oricine ai fi, orece poveri ai avea,când participi la rugăciune esti la cea mai accesibilă adunare. Dacă în alte locuri esti respins ,nu esti așteptat,nu ti se permite pentru că nu-i loc pentru unul (una) ca tine, la rugăciune este loc pentru fiecare, oricine ar fi, așa cum ești . Adunarea de rugăciune este cea mai protejată întâlnire pentru că îngerii Domnului tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El. Nu doar în vizită ci fac tabară îngeri în jurul celor ce se roagă .Grupul de rugăciune este benefic pentru universalitatea adunari, pentru că oricât de important(ă) ar fi cineva,la rugăciune toți suntem egali. Toți fiind păcătosi depindem doar de harul și bunăvoința divină.La alte întâlniri religiose se alimenteză mult firea se fac concurențe inutile. E adevărată nebunie să fii mândru si la rugăciune.În acelasi timp ne rugăm milioane de pe întreg pământul, iar Dumnezeu poate să asculte pe fiecare. Când cineva se roagă sincer , are mari șanse de pocăință și de smerenia adevărată, pentru că înaintea Celui ce ne cunoște în profunzime, nu putem să ne deghizăm nicidecum.Când ucenici Domnului sunt uniti la rugăciune formează cea mai puternică armată spirituală care izbăvește din închisorii de tot felul. Baricade, cătușe , boli incurabile,calamnități ,mașinații umane nu pot împiedeca înaintarea acestei unice armate care operează împreună cu cea mai puternică forță din Univers. Când ne adunăm la rugăciune nu putem fi egoisti deaceea acestă sfântă întâlnire este asemenea unor fortărețe care trimite corabii de salvare pentru cei ce sunt în derivă pe marea vieți. Există categorii speciale pe care tu îi cunoști, care au nevoie de rugăciunea ta si pot fi vindecați si reabilitați chiar la mari distante, daca cineva se roagă pentru ei.
Adunarea de rugăciune si stăruința, topește cel mai repede orgolii si ambiti fireșticare coboară-n iad suflete scumpe pentru care a murit Hristos. Caracterul,demnitatea și personalitatea fiecăruia sunt îmbogățite,avem numai de câștigat căci rugăciune fortifică roada Duhului fără care nici unul nu poate ajunge în rai. Din nefericire se poate cânta și predica în fața muritorilor și fără roadă dar nu ai nici o șansă de izbândă în fata Celui care ne cunoaște deplin înainte de a ne veni cuvintele pe buze. La rugăciune se alimentează cel mai bine valori creștine autentice: mulțumirea, sfințenia, smerenia ,supunerea, ascultarea neconditionată căci ea nu este monolog ci dialog cu Dumnezeu. Din genunchi, de la rugăciune se deschid perspective reale si eterne pentru fiecare. La alte adunări sunt privilegiați lideri, organizatori, cei bogati, dar la rugăciune există aceleasi perspective pentru fiecare participant.La adunarea de rugăciune se limpezește si întăreste chemarea fiecărui credincios,primind harul iertări și al vindecări, căci Duhul Sfânt împarte daruri celor mântuiți adunați în Numele Lui. Rugăciunile sfinților sunt păstrate asemenea celor mai valoroase comori în potire eterne iar închinarea lor propulsează în cea mai grandioasă aulă, cosmică căci ajungi în audiența Cerului la cea mai înaltă instanță posibilă. Dacă aici dosarul tău întortochieat, primește aviz favorabil, toate negațiile, tuturor muritorilor cu toate instituțiile lor nu mai contează, pentru că ai primit aprobarea în audiența cu Cel Atotputernic. Numele Lui să fie lăudat !
Ai primit vreodată o scrisoare importantă, care a fost decisivă pentru viața ta?
Dacă da, să stii că scrisoarea, pe care ți-a scris-o Dumnezeu, este mult mai importantă! – Scrisoarea, la care ne referim, este Biblia. Această scrisoare este importantă, pentru că Dumnezeu este Autorul ei. Probabil vei spune: „Dar Biblia a fost scrisă de oameni și apoi tipărită cu mașini de tipărit monderne.” Așa este! Dar de unde provin textele? Ele provin din țara în care au trăit scriitorii Bibliei – din Palestina, Israelul de astăzi. Ele au fost scrise de bărbați, care în nici un caz nu au fost fanatici, moraliști sau ghicitori, ci oameni foarte obișnuiți.
Deci este adevărat că biblia a fost scrisă de oameni, dar totuși Autorul ei este Dumnezeu.
Un director stă la biroul său și îi dictează secretarei lui o scrisoare.
Ea scrie tot ce spune șeful ei, cuvânt cu cuvânt. Apoi scrie această scrisoare la calculator și directorul o semnează.
Întrebare: Cine a scris scrisoarea, directorul sau secretara lui?
Directorul, pentru că el a dictat scrisoarea. Secretara doar a scris ceea ce șeful ei i-a dictat.
Așa este și în privința Bibliei!
Bărbații, care au scris cărțile Bibliei, au auzit glasul lui Dumnezeu în inimile lor în timp ce scriau. Astfel, ei au scris cuvânt cu cuvânt ce a vrut Dumnezeu. Ea nu este o scrisoare din partea scriitorilor Bibliei, ci este într-a-devăr o scrisoare de la Dumnezeu, adresată nouă și deci și ție.
Probabil că vei înțelege lucrul acesta mai bine, dacă îl vei compara cu modul de a cânta la un instrument muzical. Cum sunt create frumoasele melodii cu o trompetă?
Când muzicianul suflă în instrument și formează cu îndemânare sunetele. Tot așa, Dumnezeu a inspirat bărbații care i-a folosit pentru această lucrare. Suflul lui
Dumnezeu a fost Duhul Său care a acționat în inimile lor. În modul acesta ne-a fost dat Cuvântul, toți scriitorii au stilul lor propriu, dar ei au mărturisit că in realitate Dumnezeu a vorbit prin ei.
Foarte adesea repetă cu autoritate: „Așa vorbește DOMNUL. „Ei au fost conștienți că au fost mijlocitorii gândurilor lui Dumnezeu.
Cum poți fi sigur că
vei ajunge în Rai
“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. ” (Ioan 3:16).
Așa cum spune Biblia, fiecare persoană va petrece veșnicia în Rai sau în iad. Veșnicia e un timp îndelungat. Din nefericire, există multă confuzie cu privire la calea către Rai. Dorința lui Dumnezeu pentru tine este să fii sigur că vei ajunge în Rai.
Noi toți suntem păcătoși
„Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23)
A păcătui înseamnă a rata ținta. Noi toți ratăm ținta perfecțiunii lui Dumnezeu. E ca și cum ai trage cu arcul și ai rata cercul din centrul țintei. Putem încerca din răsputeri să trăim corect și să facem fapte bune, însă vom eșua să fim perfecți.
Când ne gândim la păcat, majoritatea ne gândim la acele fapte pe care le calificăm drept păcate „majore”, precum crima, violul, etc. Le clasificăm sau le măsurăm, din punctul nostru de vedere al gravității lor. Dar păcatul, așa cum este definit în Biblie, deseori este la fel de simplu ca invidia, mândria, mânia, poftele murdare sau gândurile urâte. Cu siguranță ești de acord că toți suntem vinovați de cel puțin unul din aceste lucruri, astfel încât toți am încălcat poruncile lui Dumnezeu.
Mulți oameni cred că din cauza faptului că suntem păcătoși, Dumnezeu ne urăște. Adevărul este că Dumnezeu ne iubește, dar urăște păcatul nostru. Păcatul nostru este ceea ce ne desparte de Dumnezeu.
„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:23)
Din moment ce am încălcat legile lui Dumnezeu, trebuie să plătim pedeapsa pentru păcatul nostru. Dacă un infractor ar răni pe cineva din familia ta, cu siguranță ai vrea să fie prins și adus în fața instanței pentru a se face dreptate. Totuși, dacă „ar scăpa”, ai crede că judecătorul nu a fost drept, și ai avea dreptate. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că plata, sau pedeapsa ce trebuie plătită pentru păcatul tău este moartea, care ar fi despărțirea spirituală de Dumnezeu pentru totdeauna în iad. Faptele tale bune, sau intențiile tale bune nu vor plăti pentru păcatele tale. În concordanță cu Biblia, moartea este singura plată.
Raiul va fi un loc perfect. Omul trebuie să fie perfect neprihănit pentru a ajunge în Rai. Faptul că fiecare dintre noi este deja păcătos ne descalifică din a intra în Rai. Biblia spune: „Nimic întinat nu va intra în ea (Rai), nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Apocalipsa 21:27)
Dacă ar exista doar un singur păcat în Rai, ar exista și moartea. Atunci Raiul ar avea aceleași probleme pe care le experimentăm pe pământ. Astfel, o persoană nu poate intra în Rai nici măcar cu un singur păcat. Nici măcar o minciună nu poate intra în Rai. Trebuie să fii perfect neprihănit în ochii lui Dumnezeu pentru a intra în Rai.
Nicio sumă de fapte bune nu vor fi suficiente pentru a ne duce în Rai. Mulți oameni cred că încercând să fie buni, religioși, încetând anumite obiceiuri rele, sau începând niște obiceiuri bune îi vor califica să intre în Rai. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)
Gândiți-vă la acest lucru: dacă trebuie să fim perfecți pentru a intra în Rai și noi deja am păcătuit, indiferent de cât de multe „fapte bune” facem, ele nu ne vor face perfecți. Deja am eșuat și suntem descalificați. Fiecare dintre noi stă osândit de Dumnezeu din cauza păcatului nostru. De asemenea observați și că Biblia spune că a fi „mântuit” nu este un lucru pe care cineva îl poate câștiga sau merita. Este darul lui Dumnezeu și nu este rezultatul faptelor noastre bune. Dacă vrem să ne plătim datoria, atunci vom petrece veșnicia despărțiți de Dumnezeu în iad.
Dar Dumnezeu nu vrea acest lucru pentru noi. El deja ne-a dat soluția. Isus Cristos a murit în locul nostru, plătind în totalitate prețul pentru păcatele noastre. Domnul Isus Cristos, Dumnezeu întrupat, nu a avut niciun păcat. Când Isus a venit în această lume, El a venit pentru a muri pentru noi. Ai auzit că Isus a murit pentru păcatele noastre, dar înțelegi că El a murit pentru păcatele tale, în locul tău? Biblia spune astfel: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8)
Când Isus a murit pe cruce, a luat asupra Lui toate păcatele pe care le-am făcut sau le vom face vreodată, plătind în întregime plata pentru noi, nelăsând nimic pentru noi să mai plătim. Biblia spune: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21) Isus a plătit întregul preț pentru păcatele tale. Când Isus a murit pe cruce, a strigat: „S-a terminat!” Cuvântul „terminat” înseamnă „plătit în întregime”. A fost îngropat și a înviat din morți trei zile mai târziu pentru a demonstra că s-a terminat. Dumnezeu e satisfăcut cu plata pe care Isus a făcut-o pentru păcatele tale și tu nu mai ai de făcut nicio „faptă”.
Tot ce putem face pentru a primi viața veșnică este să credem în Isus Cristos ca Mântuitorul nostru. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16) El îți oferă viața veșnică în dar. Momentul în care-ți pui credința în Isus Cristos ca Mântuitor al tău personal, Dumnezeu îți dă viața veșnică ca un dar gratuit. „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:23). Observați că este un dar. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)
Atunci ce mai e de făcut? Doar să crezi. Doar să-ți pui credința, încrederea, în Isus Cristos, că El a plătit prețul pentru păcatele tale. Momentul în care-ți pui credința în El, El îți va da viața veșnică. Isus Însuși a spus astfel: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică.” (Ioan 6:47).
Dacă Dumnezeu îți dă viața veșnică, cât va dura? Răspunsul evident este că va dura o veșnicie. Exact asta înseamnă cuvântul „veșnic”. Dacă ar înceta, atunci nu ar mai fi veșnică. Exact acest lucru îl face Isus în momentul când îți pui credința în El. Te mântuiește și-ți dă darul vieții veșnice. Ești iertat de toate păcatele tale și ești declarat „neprihănit” de către Dumnezeu Însuși. Devii copil de Dumnezeu. „Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor, şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.” (Faptele Apostolilor 13:38-39)
„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică.” (Ioan 6:47).
Ce urmează?
Dacă doar ce ți-ai pus credința în Isus, ai fost născut la o viață nouă cu El. Te invităm să te întâlnești cu noi duminica aceasta, când ne vom închina lui Dumnezeu prin cântece, rugăciuni, studiu biblic. Împreună creștem în relația noastră cu Dumnezeu și cu ceilalți. Învățăm cum să-L urmăm și cum să ascultăm de Mântuitorul nostru, pe măsură ce El ne călăuzește viața și ne binecuvântează.
De asemenea , poți afla mai multe pe adresa de internet de mai jos. Contactează-ne online sau personal dacă ai întrebări.
Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel Ce M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut de la moarte la viaţă. –Ioan 5:24
“Isus i-a răspuns:
Eu le dau viaţă veşnică şi în veac nu vor pieri; şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”
Înainte de Sărbătoarea Paştelui, Isus, ştiind că I-a venit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, pentru că îi iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei, diavolul pusese deja în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, gândul să-L trădeze. Isus, ştiind că Tatăl I-a dat toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu Se duce, S-a ridicat de la masă, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi S-a încins cu el.
Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. Când a ajuns la Simon Petru, acesta I-a zis: – Doamne, Tu să-mi speli picioarele?!
Isus i-a răspuns: – Tu nu pricepi acum ce fac Eu, dar vei înţelege după aceea.
Petru I-a zis: – Niciodată nu-mi vei spăla picioarele! Isus i-a răspuns: – Dacă nu te spăl, nu vei avea parte cu Mine!
Simon Petru I-a zis: – Doamne, nu doar picioarele, ci şi mâinile şi capul!
Isus i-a zis: – Cel ce s-a îmbăiat nu are nevoie să se spele decât pe picioare, apoi este curat în întregime. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi. Căci El îl ştia pe cel ce urma să-L trădeze; de aceea a spus: „Nu toţi sunteţi curaţi.”
După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat haina şi S-a aşezat să mănânce din nou. El le-a zis: „Înţelegeţi ce v-am făcut? Voi Mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine ziceţi, pentru că sunt. Deci dacă Eu – Domnul şi Învăţătorul – v-am spălat picioarele, atunci şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci Eu v-am dat un exemplu, ca să faceţi şi voi aşa cum v-am făcut Eu vouă. Adevărat, adevărat vă spun că nici un sclav nu este mai mare decât stăpânul lui şi nici un apostol nu este mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, sunteţi fericiţi dacă le faceţi.
Isus nu a venit să-ți arate calea către mântuire. Isus ESTE calea către mântuire.
Isus ESTE calea către mântuire.
El a trăit o viață perfectă, fără păcat în locul tău, pentru tine. Apoi a murit pe cruce pentru tine, în locul tău. A primit toată pedeapsa pentru păcatele tale, ca tu să nu trebuiască să fii pedepsit. Apoi a înviat din morți și trăiește și azi pentru a fi salvarea ta din păcat și din iad.
El nu a murit pentru a-ți arăta cum să trăiești sau cum să mori sau pentru a începe o religie pe care s-o urmezi – El a murit în locul tău. El a murit pentru a îndeplini în totalitate tot ce era necesar pentru a te duce într-un rai glorios cu Dumnezeu.
Iar acum, în momentul în care te încrezi în El, vei beneficia de tot ce a făcut pentru tine: viața veșnică, mântuire din păcat și dintr-un iad groaznic și o relație cu Dumnezeu ca Tatăl tău care începe acum și va continua pentru totdeauna.
Te încurajez să crezi în El și să citești evanghelia după Ioan din Biblie pentru a începe să crești relația cu El azi, și mă rog să găsești o biserică aproape de tine, să te poți alătura altora, sărbătorind minunățiile unei vieți reale cu Dumnezeu de partea ta, îngrijindu-se de nevoile tale.
,,Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit.”
HARUL DOMNULUI ISUS HRISTOS SĂ FIE CU VOI, CU TOŢI!
Cel ce mărturiseşte aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând.” Amin!
Vino, Doamne Isuse! HARUL Domnului Isus Hristos să fie cu voi, cu toţi! (Apocalipsa 22:20-21)
O femeie a scris faimoasei autoare de editoriale Ann Landers despre „cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea”. S-a întâmplat într-un autobuz în New York City. „Era o noapte rece, ploioasă – şi era ziua mea de naştere… Pentru că de-abia mă mutasem din Phoenix în New York, mă simţeam îngrozitor, mi-era dor de casă şi mă simţeam singură în marele oraş. Am urcat într-un autobuz aglomerat către Circul Columbus. Singurul loc liber rămas era în spate, în spatele celorlalţi navetişti plictisiţi şi reci, lângă un bărbat mai în vârstă.”
Ea s-a aşezat simţindu-se destul de demoralizată. Spre surpriza ei, bărbatul în vârstă s-a întors către ea şi i-a spus: „Pari supărată. Ce s-a întâmplat?”
Impresionată de grija acestui străin, ea şi-a vărsat sufletul înaintea lui şi a sfârşit plângând cu suspine. A încheiat spunând: „Mi-e dor de casă şi mi-e frig. Este ziua mea de naştere şi nimănui nu-i pasă!”
În timp ce lacrimile ei continuau să curgă, un bărbat a început să cânte: „Mulţi ani trăiască…” Atunci întregul autobuz cânta: La mulţi ani!
Aplauze şi râsete au izbucnit.
Femeia şi-a încheiat relatarea către Ann Landeres: „Am fost copleşită cu urări de bine şi zâmbete calde pe tot drumul până la staţia mea, la intersecţia dintre strada 72 şi Broadway. A fost cel mai frumos cadou de ziua mea pe care l-am primit vreodată.” Compasiunea e calitatea de a vindeca. Această poveste a unei femei singure demonstrează că un act de compasiune va calma durerea, va vindeca rănile, va uşura frica, va potoli o furtună şi va face neliniştea să dispară. Lumea noastră are întotdeauna nevoie de oameni plini de compasiune – cei care sunt conştienţi de suferinţa altora şi care au şi dorinţa de a o uşura.
Călătoria noastră prin cartea Apocalipsa a fost o cursă în carusel plină cu război, foamete, molimă, fiare sălbatice, cutremure de pământ şi foc arzător. Pe tot parcursul ei, am încercat să rămânem concentraţi asupra temei principale a cărţii: descoperirea lui Isus Hristos. Urgiile din carte sunt o demonstraţie a puterii Lui de a mântui. Aşa că nu este total nepotrivit ca o carte de acţiune/aventură, precum Apocalipsa să se încheie cu har. Harul este o manifestare specială a prezenţei şi puterii divine, o expresie a bunătăţii, milei şi a bunăvoinţei. O traducere excelentă ar fi „compasiune vindecătoare”, întocmai lucrul de care a avut parte femeia din autobuz.
Acum când cartea Apocalipsa a ajuns la sfârşit, te invit să sorbi compasiunea vindecătoare a lui Isus Hristos. Lasă-L să îţi vindece rănile, să îţi calmeze durerile şi să îţi afirme valoarea ca persoană. Nu există un prieten mai bun în nevoie.
Doamne, îţi mulţumesc pentru harul Tău care mă copleşeşte. Îl accept din inimă!
Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului?
Fiul lui Dumnezeu Cel Unul Născut, prin Întruparea Sa și prin moartea Sa pe cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu. Lucrul acesta îl scrie limpede Sfântul Apostol Pavel: „pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10). A înviat, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, către Care mijlocește întotdeauna pentru noi. Totodată, este izvorul și modelul adevăratei vieți omenești. Tot ceea ce poate fi caracterizat drept autentic omenesc, a arătat-o în propria Sa fire omenească. Și toți credincioșii, când se nasc din nou, primesc sămânța vieții după chipul lui Hristos. Cine se botează în numele lui Hristos, „se îmbracă” în Hristos. Această îmbrăcare a credinciosului în Hristos, se înfăptuiește cu harul Sfântului Duh. Ce anume se întâmplă, adică, înlăuntrul nostru prin lucrarea harului?
Înainte să îți scriu despre aceasta, îți voi cere să ai întotdeauna în minte următorul gând: Când spunem că Fiul lui Dumnezeu a făcut sau face ceva, sau Sfântul Duh a făcut sau face altceva, nu trebuie să se creadă că lucrarea lor înnoitoare în sufletul nostru este separată una de cealaltă. Această lucrare provine nedespărțită de la Dumnezeu Cel în Treime. Sfântul Apostol Petru, salutându-i pe destinatarii primei sale epistole sobornicești, spune: „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2). Iar Sfântul Apostol Pavel încheie cea de-a doua epistolă a sa către Corinteni în mod asemănător: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Cor. 13, 13). Lucrarea înnoitoare a lui Dumnezeu Celui în Treime în sufletul nostru nu este altceva decât comuniunea Lui cu duhul nostru. Nu este vorba de comuniunea cu duhul nostru doar a uneia dintre Persoanele dumnezeiești, ci ale celor Trei Persoane ale Treimii Celei Nedespărțite. Pentru a arăta aceasta, voi folosi trei versete distincte din Sfânta Scriptură. Întâi și-ntâi, Mântuitorul, Domnul nostru, ne-a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Și spunând că va fi cu noi, nu se referă la prezența exterioară, în jurul nostru sau lângă noi, ci la cea lăuntrică, înlăuntrul nostru, după cum reiese din al doilea verset: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (In. 14, 23). Se sălășluiesc, adică, înlăuntrul nostru Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, locuiesc în sufletul nostru atunci când noi le arătăm credința și dragostea noastră prin păzirea poruncilor. Al treilea verset este cel pe care l-am menționat în scrisoarea mea anterioară și care spune că Duhul Sfânt locuiește în cei credincioși: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16). Punând în legătură, așadar, cele trei versete de mai sus, constatăm că toate cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt în comuniune cu duhul nostru și lucrează în mod înnoitor în sufletul nostru. Mare este harul lui Dumnezeu, care se află în noi atunci când împlinim, desigur, condițiile necesare pentru aceasta!
Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuiește doar cu harul Duhului Sfânt. Acesta este Cel care pregătește înlăuntrul nostru locașul Sfintei Treimi. Cum îl pregătește, însă?
Duhul Sfânt lucrează în chip tainic asupra duhului nostru și îl pune în mișcare. Atunci când, așadar, este pus în mișcare duhul, [omul] capătă iarăși dumnezeiasca sa cunoaștere firească, aceea că Dumnezeu este Creator, Proniator și Cel Care răsplătește. Această cunoaștere naște mai întâi în inimă un simțământ de atârnare deplină de Dumnezeu, iar mai apoi, frica lui Dumnezeu. Aceste două simțăminte, iarăși, trezesc conștiința, martorul și judecătorul tuturor faptelor, al cuvintelor, al gândurilor și al sentimentelor noastre. Conștiința deja trezită, la rândul ei, îi dă omului de știre de starea lui întunecată și de calea fără ieșire pe care se află. „Unde merg?”, începe să se întrebe cu neliniște. „Unde voi scăpa?” Dar nu trebuie să scape nicăieri. Se află deja în mâinile lui Dumnezeu, a Judecătorului și a Celui Ce răsplătește. Înțelege că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18). Atunci primește vestirea cea bună a Evangheliei. Atunci găsește ieșirea din impas. Fără Evanghelie, trezirea duhului și a conștiinței noastre ar fi fost dezastruoasă, pentru că, inevitabil, ne-ar fi cufundat în deznădejde. Bunătatea lui Dumnezeu, însă, se îngrijește ca adevărata trezire a duhului să se înfăptuiască și să fie însoțită de Evanghelie. Omului care, după trezirea duhului său, se întreabă: „Unde merg? Unde voi scăpa?”, Evanghelia îi răspunde: „Vino sub ocrotirea Crucii și te vei mântui. Fiul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat, a murit pe Cruce ca să șteargă păcatele noastre. Crede lucrul acesta și vei lua iertarea păcatelor, aflând harul lui Dumnezeu”. «Așa au făcut întotdeauna Sfinții Apostoli, când au propovăduit Evanghelia. După ce trezeau în ascultătorii lor ceea ce numim „neliniștea cea bună”, le spuneau: „Credeți în Domnul Cel Răstignit și vă veți mântui”. Așa a făcut Sfântul Apostol Petru în prima sa predică, în ziua Cincizecimii. Iudeii, ascultându-l, s-au cutremurat, s-au neliniștit, s-au temut și, în cele din urmă, au început să strige: „Ce trebuie să facem?”. Atunci Petru le-a răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38). Și Sfântul Apostol Pavel, când le-a scris romanilor, mai întâi i-a înfricoșat, spunând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea” (I Rom. 1, 18), iar apoi le-a arătat cum să se mântuiască: „prin credința în Iisus Hristos” (I Rom. 3, 22).
Când cineva se află într-o situație fără ieșire și în pericol, nu ar apuca cu multă dorire șansa de a scăpa și de a fi în siguranță care i s-ar oferi pe neașteptate? Așa se întâmplă și cu duhul nostru. Din momentul în care răspunde vestirii celei bune a mântuirii în Hristos, cu dorire și cu râvnă, se aruncă în luptă pentru dobândirea bunurilor evanghelice. Astfel, sufletul nostru se pregătește pentru comuniunea cu Dumnezeu. Iar harul Duhului Sfânt, care până atunci lucrase din afară, trezindu-ne, acum se sălășluiește înlăuntrul nostru. Nu se sălășluiește nemijlocit, ci prin intermediul Sfintelor Taine. Credinciosul se pocăiește, se botează și primește darul Duhului Sfânt. Aceasta întocmai este puterea comuniunii cu Dumnezeu – vie și lucrătoare. Cu ce căldură s-a arătat această putere în prima predică a Sfinților Apostoli! Tot așa a fost arătată de aceștia și mai târziu. Astfel se arată și astăzi. Este de ajuns ca noi să săvârșim, într-un mod vrednic de ea, cele care țin de aceasta. Pentru că nu sunt toate înfăptuite de Duhul Sfânt. Ceva trebuie să facem și noi. Iar acest „ceva” nu este neînsemnat. Duhul Sfânt ne trezește și Evanghelia ne indică de unde să începem. Acestea sunt făcute de Dumnezeu. Mai târziu, Dumnezeu Se oprește și așteaptă încuviințarea noastră. De la primele sale lucrări, ca și cum ar întreba: „Vrei să ieși din impas? Fă asta!” Este momentul hotărâtor. Cine Îl ascultă pe Dumnezeu, deschide ușa sufletului Său mai multor lucrări ale harului, care îl conduce către mântuire. Cine nu Îl ascultă, pierde harul și se îndreaptă de bună voie spre pierzare.
Sfântul Apostol Pavel a predicat în Areopag, în Atena. După predica sa, Sfântul Dionisie Areopagitul și alți câțiva atenieni, care au crezut, s-au botezat. Dintre ceilalți ascultători ai săi, unii au spus: „Ce voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” (Fapte 17, 18). Iar alții: „Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Fapte 17, 32). Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, de aceea îi tot oferă vreo șansă. Firește, se mântuiește doar cel care apucă această șansă și alege mântuirea. Dacă nu era necesară încuviințarea noastră pentru mântuire, Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască pe toți într-o clipă, deoarece, potrivit Scripturii, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). Dar libertatea noastră nu acționează întotdeauna cu înțelepciune. Aplecată spre rău și egoistă cum este, nu se supune nici lui Dumnezeu. De aceea ne pierdem.
Ia aminte, mai înainte de toate, la aceasta: după ce harul ne trezește și după ce Evanghelia ne indică ce să facem, trebuie să ne simțim păcătoșenia și să ne pocăim. Trebuie, apoi, să credem că modul de mântuire pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi este lucrător. Trebuie, în sfârșit, să împlinim cu bună voință și cu sinceritate toate câte ne sunt date drept condiții de mântuire. După acestea, nu mai rămâne altceva decât participarea noastră la Sfintele Taine. Și astfel, se înfăptuiește comuniunea cu Dumnezeu.
Ca să rezum: pocăiește-te, dorește-ți mântuirea în Hristos și caut-o cu seninătate și curaj. Toate acestea se lucrează lăuntric și dau sufletului liniște, pace, veselie. Nu sunt de ajuns, însă. Puterea cu adevărat lucrătoare, care te va îndruma spre mântuire, este voința cea bună [prothymia], dorința fierbinte, voința [thelese] puternică de a înfăptui toate câte se cer. Voința este izvorul și începutul luptei pentru mântuire. Aceasta în sine, desigur, este neputincioasă. Când, însă, este întărită de dumnezeiescul Har, devine atotputernică și trece peste orice piedică. Se manifestă ca o râvnă nepotolită de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ca un dor sincer pentru împlinirea voii dumnezeiești, și se însoțește cu credința nestrămutată în Hristos și în mântuirea în Hristos. Prin această râvnă se împlinește planul din veac al lui Dumnezeu, Care „ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (Efes. 1, 4). Al Său, vezi, devine [omul] care se face „râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14).
În mod intenționat am pus accentul pe râvnă, ca s-o dobândești. Când o vei avea, atunci harul dumnezeiesc te va întări deplin. Când există râvnă pentru primirea credinței și dobândirea mântuirii, atunci există toate. Când nu există râvnă, nu există nimic. Cine nu are râvnă pentru mântuirea sa, nu se mântuiește.
Ce drum am străbătut ca să ajung până aici! Și totuși, toate câte ți le-am scris nu sunt decât o expunere generală asupra iconomiei mântuirii noastre.
Harul lui Dumnezeu
„Harul Domnului Isus Cristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi! Amin.” (2 Corinteni 13:14)
Harul Domnului Isus pentru mine, iar prin mine pentru cei din jur. Har pentru fiecare zi, pentru fiecare acţiune, pentru fiecare cădere sau pentru fiecare moment de exaltare spirituală. Har pentru momentele de slăbiciune, dar şi pentru cele când suntem tari şi simţim că nimic nu ne poate clătina. Har nemeritat şi totuşi disponibil pentru oricine…
Dragostea lui Dumnezeu Tatăl, dragoste care nu poate fi nicicând egalată, dragoste care nu poate fi nicicând depăşită, dragoste care nu se schimbă, nu fluctuează, nu se diminuează dacă noi nu suntem buni sau dacă greşim. Dragoste necondiţionată, nemeritată, şi totuşi disponibilă pentru oricine…
Părtaşia Duhului Sfânt, zi de zi, oră de oră, nu doar duminica. Sfaturi, îndemnuri, călăuzire, descoperirea Scripturii, mângâiere… Părtăşie în întristare, părtăşie în bucurie, prezenţa cotinuă a Celui care ne iubeşte şi ne vrea binele, a Celui care doreşte să-L cunoaştem pe Isus, Harul Său, tot mai mult. Părtăşia Celui care doreşte să ne facă cunoscută dragostea Tatălui, să ne transforme tot mai mult asemenea Lui… Dulce părtăşie, atât de nemeritată, şi totuşi, la îndemâna oricui o cere…
Doamne, în anul acesta şi toată viaţa mea, vreau mai mult din Harul Tău, vreau mai mult din dragostea Ta şi tot mai mult din părtăşia cu Tine. Vreau pentru mine şi prin mine pentru toţi cei pe care Tu îi aduci în viaţa mea!
PORȚILE DE MĂRGĂRITAR
Într-o zi, Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim ceresc va fi locul unde vor ajunge toți creștinii! Sentimentul pe care îl au cei ce sunt acolo, este că sunt într-un loc larg, spațios și nu sunt forțați să stea acolo. Nimic rău nu poate intra acolo! Are douăsprezece porți construite pe douăsprezece pietre de temelie, care poartă numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel, din care Domnul și-a format poporul Său Ales. Apoi prin Isus Cristos și prin apostolii pe care El i-a ales să fie primii mesageri ai Evangheliei, au apărut toți cei care au fost ”născuți din nou”. Cetatea Sfântă care se construiește pentru noi, n-ar fi putut exista dacă nu erau la început patriarhii, cei pe care i-a folosit Dumnezeu ca fundament.Apocalipsa 21:21
”Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie.” Acum să medităm puțin la felul în care a ales Dumnezeu perlele care să devină aceste superbe porți! Știm cu toții că perlele se formează în interiorul unei scoici, care se hrănește prin filtrarea apei în care trăiește. Când ceva dur, cum ar fi un grăunte de nisip rămâne blocat în interior, iar scoica nu-l mai poate expulza, va începe să îmbrace ”intrusul” care o rănește, cu mii de straturi de sidef, formând perla.
Cu fiecare strat depus în jurul firului de nisip, acesta irită interiorul stridiei tot mai puțin, devenind o perlă tot mai mare și mai valoroasă. Poate dura între doi și douăzeci de ani până o perlă va fi formată , iar uneori, o scoică poate avea chiar mai multe perle.Ce simbolizează perlele în Biblie? Isus vorbea despre Împărăția Cerurilor în:Matei 13:45-46
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase.
Şi, când găseşte un mărgăritar (o perlă) de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.”Cum poate evalua negustorul perla găsită?
1. Isus Cristos este mărgăritarul. Atunci cel care L-a găsit , după ce încercase totul, a realizat că nu este nici o satisfacție și nici viață adevărată fără Cristos. Și ca orice ucenic adevărat, renunță la tot ce are ca să- L urmeze pe Isus. În Ioan 14:6 „Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
2. Noi suntem mărgăritarul. Isus Cristos a renunțat la tot pentru noi. Și-a dat viața de bună voie, dintr-o dragoste totală, neprefăcută, pentru fiecare dintre noi. Ioan 10:17-18 „„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.””
3. Citim în Proverbe 11:30 „cel înţelept câştigă suflete.” Perlele sunt suflete. Câștigarea de suflete pentru Împărăția Lui Dumnezeu seamănă cu căutarea și găsirea prețioaselor perle.
Ce minunat este să știm că suntem „perlele de mare preț” ale Tătălui Ceresc, fiecare cu valoare individuală inestimabilă, prețul plătit pentru fiecare dintre noi fiind sângele Domnului Isus; am fost cumpărați cu sângele Fiului Lui Dumnezeu, care ne-a dat dreptul să fim înfiați de Dumnezeu, ca și cum am fost născuți din El. Noi care inițial am fost creați ”după chipul și asemănarea” Lui, dar apoi fiind descendenți ai lui Adam, ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Acum, în procesul restaurării, am fost născuți din nou în Lumină, prin Isus (Lumina Lumii). Continuăm să luptăm zilnic cu natura noastră căzută, dar într-o zi vom părăsi acest trup al păcatului și vom intra prin porțile de mărgăritar în Locuința Cerească, devenind „comoara Lui Dumnezeu” pentru care Fiul Său Isus a plătit totul!
Ce simbol superb al intrării. Un simbol al Lui Isus, Mărgăritarul nostru de Mare Preț. Și noi, fiecare în parte, Mărgăritarele Lui de Mare Preț…
VREDNIC
Știați că chiar dacă suntem mântuiți prin har, tot trebuie să fim vrednici? Și că, din păcate, unii sunt iar alții nu?
Să ne uităm la ceea ce a spus Isus în:
Matei 10:36-39
„Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.”
Isus vrea să ne predăm Lui 100%! El a dat totul pentru noi și ne cere totul!
Să ne uităm la pilda nunții fiului de împărat, prin care Domnul Isus vrea să înțelegem mai bine cum funcționează Împărăția Cerurilor.
Matei 22:2-10
„Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: ‘Spuneţi celor poftiţi: «Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.»’ Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit, împăratul s-a mâniat, a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: ‘Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.’ Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni, şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.”
Primii invitați la nuntă erau evreii, „poporul ales al Lui Dumnezeu”. Dar poporul l-a respins pe Mesia. Chiar dacă liderii religioși și marea majoritate L-au respins pe Isus, au fost mulți care L-au acceptat ca Domn și Mântuitor. Tot din rândul evreilor sunt și aproape toți cei care, sub inspirația Duhului Sfânt au scris Biblia. Și noi, neamurile, am fost „altoiți” ca ramuri în același trunchi cu ei. Dar, dacă nu trăim în ascultare de Dumnezeu, putem ajunge tăiați și separați de trunchi! Învitații la nuntă erau prea ocupați cu treburile lor, ca să poată onora invitația primită. Când Tatăl Mirelui și-a trimis slujitorii să-i anunțe pe invitați că cina e gata, unii dintre ei nu doar au ignorat invitația fără s-o onoreze, ci i-au și ucis pe mesageri. Ce spune Domnul Isus în acestă pildă, devine realitate în anul 70 după Cristos, când ca urmare a neascultării, Ierusalimul a fost distrus și cei mai mulți din locuitorii lui, au fost uciși de armata romană. Tatăl mirelui, care de fapt Îl reprezintă pe Tatăl Ceresc, a zis: „cei poftiţi, n-au fost vrednici”.
Să analizăm puțin măslinul, care reprezintă trunchiul în care noi, neamurile, am fost altoiți.
Romani 11:17-21
”Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine.”
Romani 11:22-23
„Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi.”
Matei 22:11-14
„Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ‘Prietene’, i-a zis el, ‘cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?’ Omul acela a amuţit. Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: ‘Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.’””
Nu e vorba despre o nuntă care să fi costat puțin! Tatăl Mirelui, a plătit Cel mai Mare Preț și anume viața Fiului Lui, care s-a dăruit cu totul miresei Sale, inclusiv cu viața Sa. Cum am putea noi considera că a fost ceva fără valoare?
Trebuie să onorăm invitația la valoarea ei. Se cere o ținută obligatorie! Nu putem veni îmbrăcați în păcatele noastre, ci avem nevoie de hainele spălate în sângele Mirelui! Oricare altă ținută nu e acceptată.
Toți au primit invitație, fără deosebire. Ați merge la o nuntă îmbrăcați în zdrențe sau cu haine murdare? Pentru că doar atât ar valora faptele noastre cele mai bune înaintea Lui Dumnezeu, cât „o haină murdară”. Dacă nu suntem acoperiți cu neprihănirea Domnului Isus, nu avem ce căuta la nunta Sa. Nu ne-a iertat păcatele, pentru ca noi să continuăm să trăim în ele. Am fost salvați pentru a fi eliberați de viața păcătoasă. Mai păcătuim, dar nu atât de ușor cum o făceam înainte; apoi ne pocăim și căutăm să nu mai repetăm acel păcat și cu timpul păcătuim tot mai puțin.
E una să ai o natură păcătoasă și să trăiești condus de păcat și este cu totul alta să fii născut din nou, să recunoști păcatul și să dorești să nu-l mai comiți.
Cel care este născut din nou care-l are pe Isus ca Domn al vieții sale, nu mai vrea să se întoarcă la viața de păcat. Se întâmplă să mai greșească uneori, dar nu cum o făcea înainte de a-și preda viața Lui Isus. Când Îl avem, pe Isus ca Domn (Supraveghetor, Stăpân, Autoritate, etc), renunțăm la căile noastre, în favoarea căilor Lui. Suntem gata să-L onorăm pe Domnul nostru și voia Lui, chiar cu prețul vieții.
De unde știm că avem hainele potrivite pentru nuntă? Am primit o invitație deschisă și primul pas pentru a o onora, este pocăința sinceră (recunoașterea păcatului, regretul și dorința de a nu-l mai repeta).
Isus a spus că două porunci sunt cele mai importante, pentru că celelalte decurg din acestea.
Matei 22:36-40
„„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este:‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.””
Dacă nu-L punem pe Dumnezeu pe primul loc, atunci nu El domnește pe tronul inimii noastre și deci implicit, nu suntem vrednici. El ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu tot ceea ce suntem, adică total, complet, 100%. Dacă este așa, se va vedea din tot ceea ce facem.
Apoi ni se cere mai mult, pe măsură ce-L urmăm mai îndeaproape și Îl cunoaștem mai bine. Ni se cere să iertăm pe cei care ne-au greșit, pentru ca iertarea noastră să fie asigurată! Imediat după rugăciunea „Tatăl nostru”, Isus a spus:
Matei 6:14-15
„Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.”” Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.”
Dacă avem dragostea Lui Dumnezeu în noi, îi vom iubi pe ceilalți. Bineînțeles că nu prin puterile noastre, ci doar prin puterea Lui, îi vom putea pe semenii noștri. Pentru că măsura de har pe care o primim și apoi o oferim altora e de fapt, măsura de har cu care vom fi și noi tratați.
Isus a plătit „costul inițial”, care este și „costul etern”. Mântuirea noastră este asigurată „în” Isus Cristos.
Matei 10:38
„Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.”
Ați renunțat la „vechiul stăpân”, păcatul? Ați devenit un „om nou” în Isus Cristos? Ați primit „dragostea Tatălui și Harul Lui”? „Dați mai departe” ce ați primit? Vă „luați crucea zilnic” și „călcați pe urmele Lui Isus”? Dacă DA, atunci sunteți vrednic! Dacă-L păstrăm pe ”Isus ca Domn” pe tronul vieții noastre și urmăm exemplul Lui, de a păstra voia Tatălui ca prima prioritate în toate aspectele vieții noastre, atunci nu ne putem pierde mântuirea!
Să ne uităm pilda „Slujitorului credincios”.
Luca 12:35-48
„Mijlocul să vă fie încins şi făcliile, aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui!Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le slujească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi veghind! Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi dar fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”
„Doamne”, I-a zis Petru, „pentru noi spui pilda aceasta sau pentru toţi?” Şi Domnul a zis: „Cine este ispravnicul credincios şi înţelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar, dacă robul acela zice în inima lui: Stăpânul meu zăboveşte să vină, dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor.
Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.”
Filipeni 1:27-29
„Numai purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Cristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămâne departe de voi, să aud despre voi că rămâneţi tari în acelaşi duh şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei, fără să vă lăsaţi înspăimântaţi de potrivnici; lucrul acesta este pentru ei o dovadă de pierzare şi de mântuirea voastră, şi aceasta de la Dumnezeu. Căci cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El”
Coloseni 1:9-10
„De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu,”
1 Corinteni 10:17-18
„Ci „oricine se laudă să se laude în Domnul”. Pentru că nu cine se laudă singur va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă.”
În cartea Evrei, autorul vorbește despre cei care cad de la credință și care tocmai pentru că au aflat adevărul și știu ce a făcut Isus pentru ei, aleg să nesocotească jertfa Domnului, și să trăiască din nou în păcat.
Evrei 10:29
„Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului?”
Fiecare persoană este robul celui de care alege să asculte.
Romani 6:16
„Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”
Ioan 19:4
„Pilat a ieşit iarăşi afară şi a zis iudeilor: „Iată că vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nicio vină în El.””
Pilat L-a găsit nevinovat pe Isus; preoții cei mai de seamă și cohortele lor au fost cei care L-au condamnat. Marcu scrie următoarele despre marele preot și liderii religioși ai vremii:
Marcu 14:65
„Şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I zică: „Proroceşte!” Iar aprozii L-au primit în palme.”
Mesia, Cel care nu greșise cu nimic, care era vrednic înaintea Tatălui Ceresc și era „fără păcat”, a fost considerat vrednic să moară în locul nostru, pentru ca noi cei nevrednici să putem fi socotiți vrednici să fim mântuiți.
Un preț enorm, care e sută la sută izvorât din dragoste curată, a fost plătit pentru ca noi să putem trăi pentru veșnicie cu Domnul nostru. Putem noi răspunde unei astfel de iubiri cu mai puțin decât a-I fi credincioși sută la sută?
Domnul spune în Matei 10, după pilda „Slujitorului Credincios”,
Matei 10:32
„De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri”
Trebuie să fim credincioși zi de zi, până la sfârșit!
Referindu-se la zilele din urmă, Domnul a zis:
Matei 24:12-13
„Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.”
Trebuie să răbdăm și să rămânem tari în credință, pănă la sfârșit!
Apocalipsa 3:1-6
„Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: ‘Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: «Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.» Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.’”
Nu ne mântuiește neprihănirea de sine, ci neprihănirea Lui Isus Cristos e singura care ne salvează de moartea veșnică. Isus s-a dăruit cu totul, până la ultima picătură de sânge, pentru noi. Dacă nu vrem să facem la fel, atunci, nu suntem vrednici.
Cine realizează ce a făcut Isus pentru noi și cât de mult ne iubește, nu mai poate rămâne departe de El, ci își dorește să-i răspundă cu aceeași dragoste, fără să se simtă ofensat! Dar pentru cei care se iubesc pe sine mai mult decât pe Isus, e o mare ofensă! Creștinismul nu este o ideologie care să-l facă pe om să se simtă bine și care să-i împlinească toate poftele.
Matei 16:24-27
„Atunci, Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.””
Dumnezeul Cel Sfânt care așteaptă să fim sfinți la rândul nostru L-a dăruit pe propriul Său Fiu, care este „Calea, Adevărul și Viața”, pentru ca urmându-l, să putem împlini acest scop. Ne iubește și când suntem slabi și ne ridică când cădem. Nu este un Domn aspru, dar ne cere să-L iubim cu TOATĂ inima, TOT sufletul, TOT cugetul, TOATĂ puterea și cu TOT ce avem. Dacă facem asta, nu contează cât suntem de umani și de slabi, VOM FI VREDNICI!
O DATĂ MÂNTUIT- VEȘNIC MÂNTUIT, DEMASCAREA UNEI IMPOSIBILITĂȚI
Cei care susțin că „odată ce ești mântuit, nu-ți mai poți pierde mântuirea”, ne spun că dacă cineva cade de la credință, înseamnă că n-a fost niciodată cu adevărat mântuit. Pentru că cine a fost născut din nou, nu mai poate să cadă în păcat.
Iată câteva idei pe care cineva ar trebui să le creadă, pentru ca doctrina „o dată mântuit, veșnic mântuit” să fie „reală”. După fiecare idee urmează versete care o contrazic.
Nici una dintre candelele fecioarelor nu poate să se stingă; Matei 25:10-12 (pilda celor 10 Fecioare, cinci înțelepte, cinci neînțelepte) „Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: ‘Doamne, Doamne, deschide-ne!’ Dar el, drept răspuns, le-a zis: ‘Adevărat vă spun că nu vă cunosc!’”
Nici un seceriș promis nu poate fi înăbușit de spini; Evrei 6:7-8 „Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar, dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc.”
Nici o mlădiță în Cristos nu poate ajunge să fie tăiată, dacă nu aduce roadă; Ioan 15:4-6 „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard.“
Nici o iertare nu poate fi pierdută… Matei 18:22-35 „Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte. De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.
Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: ‘Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.’ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: ‘Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.’ Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: ‘Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.’ Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci, stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: ‘Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?’ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.””
Nici un nume nu poate fi scos din Cartea Lui Dumnezeu! Apocalipsa 3:5-6 “Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.» Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.’„
Nici o sare nu-și poate pierde puterea de a săra; Matei 5:13 „Voi sunteţi sarea pământului. Dar, dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.”
Nu se poate ca cineva să „fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. 2 Corinteni 6:1 „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.“
Nimeni nu-și poate „îngropa talantul”; Matei 25:24-30 „Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: ‘Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!’ Stăpânul său i-a răspuns: ‘Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat, prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luaţi-i dar talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Pentru că celui ce are, i se va da şi va avea de prisos, dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.’”
Nimeni nu poate sta nepăsător „faţă de o mântuire aşa de mare,”; Evrei 2:1-3 „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o,
Nimeni nu poate „privi înapoi” după ce a pus mîna pe plugul evangheliei; Luca 9:62 „Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.””
Nimeni nu poate „întrista Duhul Sfânt” până să ajungă să se stingă și să nu mai lucreze în credincios; Efeseni 4:30 „Sănu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.”
Nimeni nu se poate „lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat”; 1 Corinteni 7:23-24 „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor. Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.”
Nimeni nu poate aduce asupra sa „o pierzare năprasnică.” 2 Petru 2:1 „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.”
Nimeni sau nici un grup de credincioși, nu poate ajunge atât de căldicel încât Isus să-i scuipe din gura Sa; Apocalipsa 3:14-16 „Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: ‘Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu:«Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”
Nici o oaie nu poate să se rătăcească, pentru că dacă s-a rătăcit, înseamnă că n-a fost niciodată găsită; Matei 18:12 “Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită? ”
Dacă cineva cade, înseamnă că n-a stat în picioare prin credintă niciodată. Romani 11:16-22 „Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Dar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu:asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şitu.”
Dacă cineva se usucă, înseamnă că n-a fost verde niciodată; Ioan 15:1-6 „Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie, şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard.
Dacă cineva „dă înapoi”, înseamnă că n-a avut niciodată de la ce să dea înapoi; Evrei 10:38-39 „Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă, dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.”
Dacă te „încurci din nou în intinăciunile lumii”, înseamnă că n-ai scăpat niciodată de ele; 2 Petru 2:20-21 „În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată.”
Dacă cazi de la credință, înseamnă că n-ai avut de la ce să cazi; 1 Timotei 1:18-20 „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii le-au pierdut şi au căzut din credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească.”
Nu-ți face griji că-ți poate fura cineva cununa, pentru că nu poți s-o pierzi; Apocalipsa 3:11 „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.”
Această mentalitate este o mare înșelăciune și se poate rezuma la: Dacă ai mântuirea, n-o poți pierde; și dacă ai pierdut-o înseamnă că n-ai avut-o niciodată.
Această minciună a Satanei, cu siguranță că a dus multe suflete în iad, pentru că credeau că harul Lui Dumnezeu le-a acoperit păcatele, indiferent cum au trăit. Acesta este un exemplu tipic de doctrină falsă, bazată pe câteva versete. Dacă nu se iau în considerare „toate versetele” care sunt pe „o anumită temă”, „în contextul” în care sunt scrise, se poate foarte ușor crea o doctrină falsă care va face foarte mult rău, celor care o îmbrățișează.
MÂNTUIREA
Ați dori să vă puneți viața în ordine înaintea Lui Dumnezeu, să fiți cu adevărat mântuit și să știți că dacă ați muri azi, ați ajunge în Rai?
Nu vă putem spune, că e suficient să rostiți o scurtă rugăciune și gata, „veți fi mântuit.”
Adevărata mântuire este convertirea care are loc în „omul interior” al persoanei – care se mai numește inimă sau duh. Nu este suficient ca o persoană să creadă la nivelul „minții” în Dumnezeu și în Isus Cristos, ca să fie „mântuită”, ci e nevoie să creadă în „inima” sa, ca să ajungă la mântuire. Este o experiență prin care inima persoanei este transformată. Duhul unei persoane, vine la Lumină, din întuneric.
Adevărata convertire are loc atunci când persoana se pocăiește sincer și vrea din toată inima să se predea Lui Dumnezeu, ca să-i fie Domn, acceptând darul mântuirii prin singura cale posibilă, prin Isus Cristos. Planul de răscumpărare a fost împlinit de Isus prin jertfa Sa de pe cruce, învierea Sa din morți după trei zile și înălțarea la Tatăl Ceresc. Apoi ne-a trimis Duhul Sfânt, ca toți cei care sunt născuți din nou să-L aibă pe „Dumnezeu locuind în ei”, devenind „biserici vii”, adică „temple vii”, ale Duhului Sfânt. (Ioan 14:21-23)
Nimeni nu poate primi mântuirea până nu realizează că este doar un „păcătos care are nevoie de un Salvator”; că Dumnezeu a creat și stăpânește întregul Pământ, cu tot ce este pe el; că singura cale către cer este prin Isus Cristos și că trebuie să-L respecte ca Domn și să păzească legile și poruncile Lui.
Vă rog să citiți versetele de mai jos, în care, cu roșu, sunt scrise cuvintele Domnului Isus.
Ioan 3:1-21
„Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus noaptea şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou.’ Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?” Isus i-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri? Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.””
Sunteți gata să renunțați la căile întunericului și să trăiți cu adevărat în Lumină? Relația cu Dumnezeu, nu e ceva cu care putem glumi. Dumnezeu știe dacă suntem serioși sau ne prefacem, pentru că „ Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” (Evrei 4:13)
Dacă recunoașteți cine este Dumnezeu și cine este Fiul Său și acceptați oferta mântuirii, spuneți Domnului ce simțiți, pocăiți-vă (recunoașteți că ați păcătuit, regretați și fiți doritori să renunțați la păcat, schimbând direcția în care mergeați înainte), cu sinceritate și din toată inima, fiind siguri că vă aude. Dumnezeu vă va da o inimă nouă, și veți vedea totul într-o altă lumină. Veți avea o conștiință nouă și curată și nu veți mai vrea să faceți ce e rău!
Apoi, este esențial ca persoana născută din nou să găsească o biserică bună, în care se predică adevărul Scripturii, unde să poată crește spiritual și să-și aducă contribuția la creșterea Împărăției Lui Dumnezeu. Dacă sunteți creștin acum, adică urmaș al Lui Cristos, înseamnă că sunteți una dintre oile Domnului, Isus fiind păstorul. Oile se alătură turmei! Un creștin nou convertit, are nevoie de o Biblie, prin studiul căreia să descopere cine este Dumnezeu și ce așteaptă de la copiii Săi. Aflând adevărul, ne eliberăm de ideile preconcepute, nebiblice, care ne conduceau viața în trecut. Creștinii trebuie să spună altora despre mântuirea lor și despre Isus, Domnul vieții lor, pentru că acesta este un pas esențial în procesul mântuirii (așa cum scrie apostolul Pavel în Romani 10:10 „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”)
Când noul creștin refuză să mai comită păcatele din trecut (păcate sexuale, vorbire deșănțată, vulgară, chefuri lumești cu beții și altele), are cea mai bună șansă să spună care e motivul schimbării. Aceste mărturii duc la consolidarea credinței. Dacă nouă nu ne va fi rușine să-L mărturisim pe Isus semenilor noștri și Domnul Isus ne va susține cauza înaintea Tatălui Ceresc și a îngerilor Săi. Dacă noi ne rușinăm de El, ne spune că și El se va rușina de noi. Apoi fiecare creștin nou convertit, trebuie să fie botezat prin scufundare în apă, în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, ca mărturie a credinței lor.
Învățați să vă rugați și să auziți ce vă spune Domnul. Continuați să fiți sinceri și să vă deschideți inima înaintea Domnului, fără ascunzișuri, spunându-i Lui tot. Aceasta este rugăciunea. Învățați să ascultați vocea interioară a duhului, care vă îndeamnă să faceți binele, pentru că Domnul ne vorbește, în principal, prin gânduri spontane, în duhul nostru. Dumnezeu le vorbește copiilor Săi și în alte feluri, toate fiind menționate în Biblie. Dumnezeu nu ne condamnă, diavolul e cel care o face, ca să credem că suntem greșiți, ratați și nu vom putea ajunge în Rai. Dar diavolul este mincinos, Domnul Isus îl numește chiar tatăl minciunii. Continuați să vă încredeți în Dumnezeu, fără să vă dați bătuți! Locul în care veți petrece veșnicia, depinde de ceea ce faceți aici, acum. Cei din jur vor vedea că luați decizii mai bune și chiar și când greșiți, pentru că-L lăsați pe Dumnezeu să vă ajute, cei din jur vor vedea că Isus vă este Domn și vă scoate din situațiile grele, pentru că alegeți să-L onorați, chiar și când dați de greu.
Lăudat să fie Domnul pentru toate și dacă L-ați primit pe Isus ca Domn și v-ați predat Lui total, vă urăm Bun venit în familia Lui Dumnezeu!
Kalaii si hotii sunt votati si inscaunati,pentru a nivela calea ANTICRISTULUI ; Deci noi grabim vremea sfarsitului,dormind în opinci“
(Traducere de Ierom. Ştefan, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos)
“Să stăm cu frică şi cu luare aminte. Să nu ne ingaduim naivitatea şi prostia. Sa devenim înţelepţi ca şerpii si blânzi ca porumbeii, pentru că – aşa cum spunea fericitul stareţ sfânt Paisie – traim în vremea antihristului si noi dormim în opinci“.
Cu acest pasaj se incheie articolul Dlui Rakovalis in care sunt demascate, pe de o parte, o serie de mistificari intentionate de data recenta ale profetiilor facute de marii Cuviosi ai vremurilor noastre, si, pe de alta parte,slabiciunile si patologiile duhovnicesti ale celor dintre noi care fac posibila raspandirea si “succesul” acestor manipulari. Chiar daca la noi nu au ajuns chiar aceleasi zvonuri sau nu exact in aceleasi forme relatate aici, sau nu in aceleasi momente si nu la proportiile pe care le-a cunoscut psihoza colectiva in Grecia, fenomenul este raspandit si la noi.
Pentru noi devine din ce in ce mai clar ca strecurarea minciunilor sub felurite forme (exagerari, interpolari, inventii pure, construirea unor “legende” fabuloase despre ceea ce ar fi spus sau facut cutare sau cutare mare duhovnic, plecand de la un sambure de adevar)in randurile profetiilor contemporane indeplineste functia diabolica de a rataci si a sminti dreptcredinciosiiin doua modalitati aparent opuse. Pe unii ii trimite in extremele agitatiei irationale, paroxistice, ale delirului imaginativ, sau ale confuziei, groazei si deznadejdii, iar pe altii (dar si pe o parte dintre cei dintai, atunci cand ajung sa se dez-amageasca) facandu-i sa refuze condescedent, ba chiar uneori sa batjocoreasca, sa huleasca profetiile si avertismentele autentice si limpezi ale Parintilor, oferindu-le un alibi perfect pentru scufundarea si mai vartoasa in orbirea duhovniceasca cu privire la timpul eshatologic pe care il traim.
De aceea, cei care au dorit sau vor dori sa foloseasca acest articol pentru a rasufla usurati si a mai ridiculiza o data in plus pe “apocaliptici”, pe cei care “vorbesc intruna despre Antihrist”, asadar cei care cauta prin el a-si indreptati prejudecatile, ignorand senin mesajul foarte explicit al autorului, nu trezesc decat mahnirea sincera de a vedea cum atatia frati buni risca a se alatura acelora despre care Evanghelia spune ca nu vor intelege nici cand li se vorbeste in pilde, nici cand li vorbeste pe fata. Ceea ce fac ei nu este, din pacate, decat sa arunce si copilul din copaie, odata cu apa murdara si, astfel, fara sa vrea, sa-si aduca propria contributie la mistificarea, sminteala si confuzia generale, oferind un somnifer in plus celor care oricum “dormeau in opinci”. Cu ei se intampla ceea ce spunea tocmai Cuviosul Paisie(sursa spuselor sale fiind oficiala, cartea “Trezire duhovniceasca”).:
Unii ca acestia adorm lumea. O lasa asa, ca sa nu se intristeze, ci sa se distreze.Nu cumva sa spui ca va fi razboi, sau ca se va face a Doua Venire pentru care si trebuie sa ne pregatim, ca nu cumva sa se mahneasca oamenii. Ca unele batrane care spun: ‘Nu vorbi despre moarte, sa vorbesti numai de bucurii si botezuri’, ca si cum nu le-ar astepta moartea. Astfel simt o bucurie falsa.
De nimic altceva nu se bucura diavolul decat de sporirea necredinciosiei in cuvintele Duhului, de semanarea si inmultirea in lume a indoielii si a zapacelii. De aceea “marele diversionist”, prin micii sai interpusi de pe pamant, va cauta mereu sa aplice, la o mana, strategia clasica din povestea cu “Petrica si lupul”, ca sa zadarniceasca – prin construirea minutioasa a spectacolului unei febrile asteptari inselate si a unei deziluzii generale si zgomotoase – credinta ca, intr-adevar, “lupul” adevarat va veni si sa adorma vigilenta fata de el, iar la cealalta mana, sa se foloseasca eficace de armata “scepticilor” profesionisti, dotati cu un arsenal bogat de ironii spumoase si de sarcasme inteligente, pentru a discredita definitiv orice “teorie a conspiratiei”(insasi notiunea in sine de “teorie a conspiratiei” pare-se ca a fost lansata cu functia unica de a sluji ca arma perfecta de stigmatizare, prin aglutinarea fara discernamant a scenariilor aberante si alarmismelor dubioase, laolalta cu profetiile sfinte si cu judecatile rationale si argumentate referitoare la “semnele vremii” si prin aruncarea tuturor in deriziune).
Avertismentul de fata are o importanta deosebita si in perspectiva avalansei de neinchipuit filme “apocaliptice” sau “postapocaliptice” (2012, Legion, Avatar, etc., etc.). care ne potopesc de ceva vreme incoace, cu o intensitate tot mai mare si mai suspecta. Ei bine, atunci cand industria Hollywood decide sa abordeze subiectul sfarsitului lumii, manipuland toata gama straturilor psihologice ale omului (fascinatie, tendinte morbide, groaza, cruzime, paroxism, tendinte de contopire si de anulare a propriului sine, dar si a dorintelor naive “de mai bine”, de “salvare” omeneasca, de agatare de idoli si mituri) este limpede ca “cineva” ne testeaza si ne pregateste pentru ceva, probabil pentru o falsa si butaforica apocalipsa, gandita atent de “marii scenaristi” ai lumii,pentru a o anula din constiintele noastre pe cea adevarata, implinita numai dupa venirea Fiului lui Dumnezeu pe norii cerului pentru a-l zdrobi pe falsul Mesia care va subjuga intregul pamant. Si se contureaza tot mai limpede ca, in acelasi timp, acelasi “cineva” cauta sa compromita, ducand intr-o zona a irationalului si a inselarii, a delirului paranoid (cum face si Pavel Lungin cu Tarul lui) orice discutie despre vremurile de pe urma.
Subiectul vremurilor de pe urma nu are nimic cinematografic, nimic scandalos, nimic spectacular, nimic “fascinant” in el. Este parte din Sfintele Scripturi, din Traditie, din invatatura ORTODOXA, face parte integranta, in mod firesc, din viata duhovniceasca a celor din Biserica. “Profetiile, spune Sf. Pavel, sa nu le dispretuiti”. Reusim noi sa nu le dispretuim? Sau ne astupam urechile si ne facem ca nu le auzim?
“Cu puţin înainte de anul 1992 a circulat zvonul că va începe un mare război, în care va fi amestecată şi Grecia, pentru că atunci au căzut două pascalii împreună, aşa cum profeţise Sf. Cosma Etolianul. Intr-adevăr, atunci au coincis din punct de vedere calendaristic două mari sărbători, Sf. Paşti şi Buna-Vestire, iar aceasta a fost considerată de către unii erminia profeţiei Sfântului. Zvonul se răspândea împreună şi cu alte amănunte… In Sf. Munte unii monahi şi mireni transmiteau zvonul cu o oarecare ezitare, alţii se aflau într-o stare de exaltare şi-l transmiteau ca pe un fapt sigur, iar alţii nu voiau să audă nimic şi considerau toate acestea nişte prostii. Şi lucrurile i-au îndreptăţit pe cei din urmă.
Cu puţin înainte de 2004 a circulat zvonul că nu vor avea loc Jocurile Olimpice în Athena, pentru că va izbucni războiul.Iarăşi s-au arătat cele trei categorii de oameni amintite mai sus. Unii chiar şi-au cumpărat şi provizii de alimente… Şi din nou lucrurile au arătat că zvonul a fost o băşică de săpun. Acestea sunt două dintre alte nenumărate zvonuri de mai mică amploare care au ajuns la urechile mele.
Ce se întâmplă? Există unii oameni problematici, unii creştini (monahi, preoţi şi mireni) plini de complexe, care au o evlavie amestecată cu sminteală, aşa cum spunea glumind părintele Paisie, şi care vor să pară drept harismatici, dar nu sunt, ci se mişcă între hotarele psihasteniei şi înşelării, dorind admiraţia şi respectul mulţimii.De aceea răspândesc aceste zvonuri, deşi în subconştientul lor ştiu că acest joc are dată de expirare. Sunt batjocoriţi de slava deşartă? Nu-şi dau seama ce mare vătămare pricinuiesc în Biserică şi în cei slabi în credinţă?
Pe lângă aceştia, mai există o categorie de oameni cărora le place să asculte şi să creadă astfel de zvonuri, fără să cerceteze validitatea sursei care le transmite, fără să cearnă lucrurile, fără să pună să lucreze logica simplă. Probabil, un astfel de zvon le creează o exaltare sufletească care îi satisface, le face viaţa mai fascinantă şi le umple un oarecare gol sufletesc. De unde altundeva poate izvora acest comportament lipsit de maturitate? Cam aşa îmi explicam lucrurile vreme de mai mulţi ani.
Inainte de Crăciunul anului 2008 a circulat un alt zvon extrem de rapid. Se spunea că va fi război în mai puţin de o lună, în luna ianuarie 2009. Lumea a fost chemată să cumpere alimente şi să-şi procure ceva bani pentru a putea înfrunta starea grea ce va fi creată şi care va dura în jur de 3 până la 6 luni. Zvonul a fost atribuit unor mireni şi monahi. De data aceasta au numit şi sursa. Era stareţul Efrem din America. Deoarece stareţul este cunoscut şi respectat, avînd o mare autoritate, zvonul s-a răspândit în toată Grecia. A ajuns să circule şi pe internet. Mulţi oameni s-au conformat sfaturilor. Din fericire au existat şi cei care nu au fost atraşi de climatul general. Au trecut zilele şi nu s-a întâmplat nimic. După vreo 2-3 luni, stareţul Efrem, surprins, a scris din America un comunicat în care a declarat că el niciodată nu a spus astfel de lucruri. Unii (cine, oare?) exageraseră şi interpretaseră greşit cuvintele lui.
Ce s-a întâmplat? Toţi aceşti oameni care s-au sprijinit pe numele stareţului Efrem s-au simţit acum înşelaţi şi ridicularizaţi. Din prostia creştinilor au câştigat negustorii. Autoritatea stareţului a primit o puternică lovitură, credinţa în Biserică şi în Sfinţii ei a fost zdruncinată în cei slabi. Şi vrăjmaşii Bisericii se bucurau că s-a arătat – potrivit celor cugetate de ei – cu multă limpezime prostia şi complexarea creştinilor care cred în stareţi sfinţi “harismatici” şi în profeţiile lor. Câştigaţi au ieşit vrăjmaşii Bisericii şi diavolul.
Părintele Efrem a întemeiat 19 mănăstiri în America, unde locuiesc oameni din toate rasele pământului. El este cel care a dus duhul monahal ortodox athonit pe continentul american. Se bucură de mare preţuire printre ortodocşii de acolo. Diavolul şi unii oameni îl urăsc şi se opun lucrării lui. Toate acestea oare nu au fost un război viclean, bine orchestrat, împotriva lui, dar şi împotriva Sfinţilor harismatici şi, în ultimă instanţă, împotriva Bisericii şi a lui Hristos?
Exact în aceeaşi perioadă s-a derulat şi un alt scenariu, care îl viza pe stareţul Paisie, şi care se lega cu scenariul pe care încercau să-l atribuie părintelui Efrem.
Se ştie că stareţul Paisie a spus căDumnezeu astfel va rândui interesele celor mari, încât în cele din urmă ne vor da Constantinopolul. Se vor lupta între ei şi în cele din urmă, ca o soluţie de compromis, vor spune:„Constantinopolul nu-l vom lua nici noi, nici voi, ci îl vom da grecilor”.Aceste cuvinte le-am auzit şi eu cu urechile mele şi ştiu că le-a spus şi multor altora. A spus şi unui oarecare bărbat tânăr, care îl vizitase pentru prima dată: „Tu vei intra cu steagul în Constantinopol”. S-a dovedit că că acel tânăr era ofiţer în armata grecească. Această istorisire o cunosc de mulţi ani şi este întru totul adevărată.
După 15 ani de la adormirea stareţului, am auzit această istorisire înflorită cu unele amănunte pe care eu le-am mai auzit înainte. Nici ucenicii de aproape ai stareţului, pe care i-am întrebat, nu le cunoşteau. Lucrul acesta m-a mirat mult. Cum se face că cei de aproape ai Părintelui Paisie nu le cunosc , dar le cunosc alţii?!
Amănuntele care au fost lipite de sâmburele de adevăr al istorisirii sunt următoarele:
a) numele acestui ofiţer
b) trecea în rezervă în primăvara anului 2009.
Aceasta a dat îndată o stabilire dramatică a datei, adică faptul că această proorocie trebuia să se fi împlinit în primăvara care a trecut. In aceeaşi perioadă a început să circule o istorisire ridicolă despre trei epistole pe care, chipurile, le-ar fi scris părintele Paisie şi le-ar fi încredinţat unei persoane necunoscute, care trebuia să le dea, după un număr de ani de la moartea lui, preşedintelui Rusiei, prim-ministrului grec şi comandantului armatei greceşti. Şi lucrul acesta este foarte ciudat: despre un lucru atât de serios nimeni dintre cunoscuţii stareţului Paisie să nu ştie nimic?! Cine sunt aceşti necunoscuţi care au lansat această provocatoare şi ridicolă istorisire cu epistolele? Ce rol joacă? Unde ţintesc? Acestea se leagă şi cu înscenarea făcută părintelui Efrem şi au circulat împreună pe internet, înşelând pe mulţi creştini evlavioşi, dar naivi, care aveau încredere în cei doi stareţi.
Primăvara a venit şi a trecut, ofiţerul a trecut în rezervă, război nu a fost, Constantinopolul nu ne-a fost dat. Astfel, cu ajutorul acestor amănunte pe care le-au lipit de sâmburele de adevăr al profeţiilor părintelui Paisie, au izbutit să-l scoată mincinos şi nedemn de încredere în ochii oamenilor care nu au cunoscut şi nu cunosc lucrurile îndeaproape. Adică încearcă să lovească autoritatea şi influenţa pe care o are stareţul Paisie printre creştinii ortodocşi.
Din metoda şi modul răspândirii, din faptul că au izbutit să răspândească atât de larg minciunile lor, nu putem oare trage concluzia că aici avem de a face cu ceva planificat şi bine organizat? Dacă ne gândim că acestea se întâmplă intr-o epocă în care Biserica luptată sistematic, că există într-o continuă creştere o politică de descreştinare a societăţii greceşti, ne putem gândi că toate acestea sunt parte dintr-un plan mai larg, prelucrat de psihologi platiti, calomniatori de meserie, indrumători de opinii, agenti care exploatează prostia si personalităţile problematice ale unor creştini, ca sa lovească în autoritatea Sfintilor şi a Bisericii.
Să stăm cu frică şi cu luare aminte. Să nu ne ingaduim naivitatea şi prostia. Sa devenim înţelepţi ca şerpii si blânzi ca porumbeii, pentru că – aşa cum spunea fericitul stareţ sfânt Paisie – traim în vremea antihristului noi dormim în opinci.
Athanasie RAKOVALIS
Capcanele GLOBALIZARII ECUMENISTE ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI ANTIHRIST. Biserica APOSTATĂ – mireasa lui ANTIHRIST
Astăzi, în rătăcirea duhovnicească care pe toţi ne pătrunde, a căuta şi a păzi adevărul în cele despre mîntuire este din ce în ce mai anevoios. Adevărul este persoana lui Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Pe acest Adevăr Întrupat, omul modern, „omul nou” nu îl mai primeşte, îl reinterpretează după norme umanist-raţionaliste, căutîndu-l în puhoiul de filozofii, doctrine, studii, ştiinţe, experimentări etc., croindu-l după chipul şi asemănarea lui decăzută.
„Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit mai grozav acum” – grăieşte Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul (+1960) – „cu apropierea venirii lui Antihrist, încît ameninţă să-i piardă şi pe cei aleşi. Şi nu-i atît de primejdioasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pămînteşti sau de la cei destrăbălaţi care nu pot uşor să vatăme pe Creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, care sînt duşmani ascunşi, cu atît mai primejdioşi, cu cît cred că sînt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpînitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrană care a început să se strice şi, în loc să hrănească, otrăveşte pe cei care o mănîncă. Ei aduc tulburare în rîndurile Creştinilor. Aceştia sînt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi: «Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela» (Matei 24:5). Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfînta şi prea-dulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie, de unire şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cît e de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor! Cît e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele filosofice şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adînc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea la un idol care se numeşte OM”.
În anul 1906 în mediile protestante, ia fiinţă aşa numitul Consiliu Ecumenic Mondial cu scopul de a uni toate religiile lumii pe baza dialogului şi principiilor democratice de libertate, egalitate şi frăţietate.
Să nu ne lăsăm amăgiţi. Există şi un „dialog al minciunii„, atunci cînd cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog este insuflat de diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (Ioan 8:44). Următori răului sunt toţi împreună-lucrătorii, cei de bună voie sau fără de voie, cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul hulitoarelor minciuni. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un altfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere:Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12:9).
Dar toţi care vorbesc de unire nu au înţeles de ce Hristos a venit în lume. Ei cred că Dumnezeu a venit ca să predice un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit ca să ne înveţe cum să trăim în lume ca buni cetăţeni. Ei vor ca aici să le fie pământul făgăduinţei câştigat prin respectarea regulamentară a Legii lui Dumnezeu. Acei falşi „creştini” ce vorbesc de „regate creştine”, „naţiunea lui Dumnezeu”, „creştinism mondial”, „creştinism democratic”, „unirea bisericilor”, nu-şi dau seama cât de mult aşteptările lor se aseamănă naţionalismului mesianic al evreilor sionişti care l-au vrut pe Hristos ca împărat al lumii. Aceştia toţi – numiţi dezbinători -, nu-l vor pe Hristos aşa cum este, nu-l vor pe acel Hristos care a refuzat prefacerea pietrelor în pâini. Ei nu vor un Hristos umil şi ascuns, departe de puterea lumii, un Hristos care să ceară celor ce-I urmează doar smerenie şi răstignirea în taină a suferinţei pe pământ. Ei vor un hristos care să li se supună, un hristos care să-şi dorească împărăţia lumii.
Iertaţi-mă domnilor ecumenişti, dar aţi confundat conceptele. Sfîntul Nicolae Velimirovici vă va spune că una este pacea socială şi politică, alta e împăcarea credinţelor. Şi una este egalitatea în drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, şi alta este egalizarea credinţelor. Creştinilor li s-a poruncit cu stricteţe să fie milostivi faţă de toţi oamenii, fără deosebire de credinţă, dar, în acelaşi timp, şi ţinerea cu stricteţe a credinţei lui Hristos. În calitate de creştin, vă puteţi jertfi pentru cei de altă credinţă atît averea, cît şi viaţa, dar nicidecum şi adevărul lui Hristos – fiindcă averea şi viaţa sunt proprietatea fiecăruia, iar adevărul lui Hristos, nu. Aici e piatra de poticnire – în această lipsă de discernămînt. Din această lipsă de discernămînt a venit şi confuzia din sufletul ortodocşilor ecumenişti.
Putem spune că secularizarea este cea mai mare primejdie pentru Biserică. Ea este aceea care îi falsifică adevăratul duh, adevărata atmosferă. Desigur, trebuie să spunem din nou că ea nu afectează Biserica, ci mădularele Bisericii, căci Biserica este adevăratul si Sfîntul Trup al lui Hristos. De aceea ar fi mai bine să vorbim de secularizarea mădularelor Bisericii.
Uimitor, majoritatea ecumeniştilor ortodocşi doresc din toate puterile să dialogheze cu eterodocşii, nu însă şi cu ortodocşii. Pe ortodocşii care dezaprobă deschiderile lor ecumeniste îi caracterizează fanatici sau fundamentalişti, pentru a-i scoate din luptă. Uită însă сă fanatici nu sunt doar antiecumeniştii radicali ce folosesc antiecumenismul ca să formeze grupări schismatice, ci şi ecumeniştii radicali, cîtă vreme încearcă să impună perspectiva lor individuală în Biserică, fără să se intereseze dacă aceasta exprimă învăţătura Sfinţilor Părinţi şi conştiinţa Bisericii. Extremele se întîlnesc şi formează două feţe ale aceleiaşi monede. Foarte rar, sau chiar niciodată, un teolog ortodox care dezaprobă felul în care se duc azi dialogurile ecumenice este chemat să ia parte la acestea, şi dасă, din greşeală, ia parte, ecumeniştii se vor îngriji de înlocuirea lui.
Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însuşi Creştinismului. Că, dacă nici una dintre bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul şi în rostul în care a întemeiat-o Hristos. Şi dacă toate aceste Biserici creştine nu există decît în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui si ea să se raporteze la alte organizaţii „religioase”. Si iată cum ecumenismul „creştin” nu va putea să sfîrşească decît în sincretismul unei religii mondiale. Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră si animă „Mişcarea Ecumenică”, ideologie care, la ora actuală, a pătruns atît de adînc în conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încît pentru creştinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necreştine.
„Vine timpul, şi nu e departe – prooroceşte Sfântul Lavrentie al Cernigovului – când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului, se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile bisericilor cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face misiune. Când se vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui Antihrist şi el va fi pus împărat”.
Toţi credincioşii trebuie să înţeleagă că în viitor Biserica nu va mai fi ceea ce a fost în vremurile de odinioară şi nici ceea ce ni se pare că este ea astăzi. Liturghiile vor continua să fie ţinute şi bisericile vor fi pline de oameni, dar adevărata Biserică nu va mai avea nici o legătură cu acele biserici ce astăzi aparţin ortodoxiei oficiale, legiferată şi promovată de organele de stat, şi nici cu acei clerici ce şi-au vândut credinţa. Biserica va rămâne acolo unde este adevărul şi va deveni din ce în ce mai greu de descoperit în anarhia duhovnicească ce ni se pregăteşte. Ceea ce astăzi gândim, cunoaştem şi credem despre biserică, preot şi liturghie, în viitor vor fi aşa de schimbate încât vor deveni simplă figuraţie, ecumenistă parodie. Şi proorocia de mai sus continuă: „Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu mare viclenie. Toate bisericile şi toate mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi întronat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a patriarhului. Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox trăitor nu va putea intra în ele ca să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată adunarea satanică.”
Pentru a nu cădea în aceste prăpăstii ale duhului, Sfântul Dorotei ne învaţă: „Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”. După cum şi Sfântul Apostol zice: „Că însuşi diavolul se preface în înger de lumină”.
Ce vor trebui să facă ortodocşii atunci când îşi vor vedea episcopii în comuniune cu ereticii? Aşadar, credincioşii trebuie să aibă curajul de a nu urma gloatele, rudele, vecinii sau instinctul. Dintre ortodocşi, numai cei dreptcredincioşi vor continua lucrarea Sfântului Duh, vor purta neruptă Tradiţia Ortodoxiei. Adevăraţii preoţi vor fi cei ce vor trăi, gândi şi învăţa aşa cum Sfinţii Părinţi ar fi făcut-o. Totdeauna Hristos Dumnezeu va rândui prin puţinii aleşi ai Săi ducerea mai departe a Crucii. Atunci vom vedea cum Biserica universală nu va sta în cei mulţi, ci dimpotrivă, „turma cea mică” va alcătui desăvârşit deplinătatea Tainelor, Trupul Bisericii. Credincioşii nu vor mai avea nevoie de administraţie ori de alte îngrădiri, pentru că acea unitate ce va exista între ei va fi cel mai dumnezeiesc mod de a fi: împreună-pătimire pentru dreapta credinţă şi cuminecarea din acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, comuniunea în Duhul cel Sfânt. Atunci lămurit vom vedea cum Sfânta Tradiţie Ortodoxă leagă pentru vecie Biserica luptătoare cu Biserica primelor veacuri, cu Biserica biruitoare din ceruri. Aşa se va păstra adevărata Biserică nevătămată, sub pogorîrea veşnică a Duhului Sfînt acolo unde este Ortodoxie. Iar unde este adevărata Ortodoxie acolo este şi adevărata mîntuire.
Vorbind despre „dumnezeul” lumii moderne, Cuviosul Părinte Serafim Rose spune că „omul modern [a creat] un nou dumnezeu, un dumnezeu modelat cît mai fidel după tiparul noilor vremuri, preocupat de ştiinţă şi afaceri; de fapt una dintre intenţiile primordiale ale gîndirii moderne a fost aceea de a confecţiona un asemenea dumnezeu”. Aşadar oamenii şi-au schimbat nu doar gîndirea despre Dumnezeu, ei au schimbat însuşi „dumnezeirea” de care se vor conduşi, născînd un „nou dumnezeu” care se deosebeşte vădit de Dumnezeul Vechiului şi Noului Testament cunoscut şi iubit de creştini.
Acest „dumnezeu” nu reproşează făpturii încălcarea Scripturilor, nu mustră păcatul, nu pedepseşte reaua credinţă, nu ceartă fărădelegea. Dimpotrivă, iubeşte împotriva adevărului, uneşte împotriva dreptăţii, înlătură muceniceasca jertfelnicie în Hristos prin promovarea împăcării cu rătăcirile necredincioşilor, îndrăgind global şi nivelator întreaga suflare. Nu indispune, nu supără, nu deranjează. Nu cere şi nu impune un singur Domn şi Dumnezeu, un singur crez, un singur botez, o singură învăţătură de credinţă, o singură Biserică, un singur adevăr – viaţa şi moartea pentru Hristos. Acest „dumnezeu liberal” care îngăduie şi pune totul mai presus de vieţuirea în dreapta credinţă şi de mîntuire, executînd conştiincios ceea ce cere democraţia şi societatea, nu este Dumnezeul Apostolilor şi al Mucenicilor – Hristos Cel Răstignit şi Înviat – Adevărul veşnic. Este vicleana marionetă care, supunîndu-se orgoliului îndreptăţirii şi revendicărilor, reformelor, inovaţiilor şi tuturor capriciilor şi răzvrătirilor „drepturilor omului” – supune şi manipulează el însuşi prin aceasta pe cei ce au lepădat povara Crucii, străduindu-se să ofere omenirii chipul veşniciei şi al desăvîrşirii în ţinutul blestemat al neodihnei acestei lumi pămînteşti.
Iată cum locul lui Hristos Cel hulit şi batjocorit, lepădat şi alungat dintre oameni pentru preamarea Sa iubire întru dreptate este luat astăzi în conştiinţa societăţii de stăpînul veacului şi al întunericului, de cel ce neizbutind odată să fie „dumnezeu” se strecoară astăzi blînd, duios şi compătimitor în sufletele ateilor „religioşi”, apostaţilor „creştini” şi nihiliştilor „ortodocşi” ecumenişti care cred în mincinoasele făgăduinţe numite: pace, dragoste, libertate, toleranţă, reconciliere, linişte, bucurie, fericire, dezvoltare, confort, progres, cultură, artă etc. Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu a sa cultură.
Acest „dumnezeu” al falsei dumnezeiri, anti-dumnezeiesc, anti-evanghelic, anti-ortodox, sfidează Predania şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, înlătură din vieţuirea creştinilor dogmele, canoanele, rînduielile Bisericii lui Hristos. Unui astfel de anti-dumnezeu i se închină astăzi omenirea, în numele lui se organizează întrunirile ecumeniste, de la el cerşesc mîntuirea creştinii şi doresc pacea păgînii. El va dărui unitatea tuturor „religiilor” şi confesiunilor, în duhul lui grăiesc ecumeniştii Bisericii, pe acesta îl aşteaptă în Ierusalim, dinainte de Hristos, evreii şi toate popoarele. Această „entitate” lipsită de identitate teologică şi neîntemeiere dogmatică, ce împrumută cameleonic numele tuturor dumnezeilor popoarelor păgîne dar şi al adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos, este din ce în ce mai prezentă în întreaga lume, făcîndu-se simţită pînă şi în gîndirea majorităţii ierarhilor, preoţilor şi teologilor Bisericii, atinşi de duhul lumesc al acestor vremuri. Această umbră ascunsă îndărătul numelui Iisus Hristos însă în duhul antihristului-zeu, organizează astăzi pentru participanţii creştini ortodocşi conferinţe, seminarii inter-religioase unde se semnează tratate şi alianţe şi se împărtăşesc laolaltă, se săvîrşesc rugăciuni şi slujbe „comune” cu toţi cei ce „cred” şi au o „religie”: evrei, budişti, hinduşi, musulmani, iar dintre creştinii eretici: protestanţi şi neoprotestanţi, catolici, greco-catolici, monofiziţi şi monoteliţi – fapte fără precedent în istoria Bisericii!
Această îmbrăţişare ecumenistă insuflă ideea că Biserica Ortodoxă doreşte alăturarea de părţile „creştine” aflate în dezbinare şi rătăcire, şi dă dreptcredincioşilor un duh de apartenenţă la o Biserică fragmentară, nedesăvârşită încă. Dar oare, noi ortodocşii, suntem în aceeaşi corabie cu protestanţii, catolicii, musulmanii, evreii? Credem că ORTODOXIA ESTE ÎNSĂŞI CORABIA şi că nu trebuie să ni se dea sau să ne cerem de la alţii, în mod democratic, locul ce-l avem de 2000 de ani, dat de Însuşi Hristos prin Duhul Sfânt la Cincizecime!
Orice împreunã-rugãciune este interzisã de cãtre Sfintele Canoane din motive ecleziologice serioase. Împreunã-rugãciune săvîrşesc ierarhii ortodocşi cu romano-catolicii si cu alţi creştini neortodocşi la întrunirile ecumeniste. Dar nici rugãciunea reprezentanţilor diferitelor religii în acelaşi loc, cu rîndul şi pentru acelaşi scop nu poate fi acceptatã de cãtre conştiinţa creştină ortodoxã din mai multe motive:
– Deoarece dumnezeii cãtre care se roagã reprezentanţii celorlalte religii sunt mincinoşi. Profetul David spune cã „toţi dumnezeii neamurilor sunt draci„ (Psalm 95, 5) si cã „urechi au si nu vor auzi„ (Psalm 113, 14). Hinduşii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeităţi. Şintoiştii cred în sufletele înaintaşilor şi cinstesc zidirea în locul Ziditorului (soarele, luna, etc). Budiştii au un dumnezeu impersonal. Iudeii şi musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerînd ca blasfemie credinţa în Dumnezeul Treime şi în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, creştinii ortodocşi, sã luãm parte la rugãciuni acolo unde nu se dã nici o importanţã dumnezeului cãtre care se îndreaptã rugãciunea, considerîndu-se suficient faptul cã te rogi la un oarecare zeu? Astfel de situaţii unesc participanţii şi privitorii în mentalitatea „New Age” ce ţine de duhul masonic sincretist. Iar aceastã situaţie nu este numai împotriva Sfintelor Canoane, ci şi a Vechiului Testament.
Ar fi acceptat vreodatã profetul Ilie sau altul dintre profeţi sã ia parte la aşa ceva? Este cunoscut faptul cã profeţii au propovãduit lupta neîncetatã împotriva oricãrui fel de sincretism religios si cei mai mulţi dintre aceştia au fost alungaţi si ucişi din acest motiv.
Ar fi primit vreodatã Sfinţii Apostoli si nenumăraţii Sfinţi Martiri si Mãrturisitori ai credinţei noastre o astfel de împreună-rugăciune şi comuniune cu ereticii şi păgînii de dragul păcii şi iubirii? Cum îndrãznim noi astãzi sã făptuim împotriva lor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Martirilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi?
Toată mascarada ecumenistă are rădăcinile în negura trecutului şi urmează un plan deja făcut. Chiar acum, în vremurile noastre, fiinţează o mare grupare religioasă ce cuprinde toate religiile pământului, numită masonerie, ce a fost deja îmbrăţişată de cei mai progresişti lideri ai lumii. Cu amestecul său ideologic poate împăca în minţile celor înşelaţi, toate deosebirile religioase ale omenirii, putând depăşi cu mult obstacolele şi dificultăţile unirii pe care diferite religii le întâlnesc. Ce raţiuni se vântură acolo, de sunt aşa de convingătoare pentru a împăca contrariile dogmatice ale diferitelor culte, ca până la urmă să înlăture „dezbinarea” dintre religii şi să avanseze exponenţial către unirea tuturor?
Întâi de toate, masoneria este o religie ocultă cu mistere bine păzite, ce iniţiază treptat în închinarea la un dumnezeu necunoscut dar proclamat universal, un fel de „suflu divin” ce, zic ei, peste veacuri a stat la baza tuturor crezurilor religioase. Aceste condiţii nu le poate împlini decât diavolul, fiinţa cu mii de chipuri ce-l urăşte de moarte pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.
Consiliul Ecumenic funcţionează ca o imensă lojă masonică. Precum în lojile masonice nu se discută subiecte religioase, pentru a se evita certurile dintre membri, tot aşa în Adunarea Ecumenică nu se discută despre adevărurile de credinţă ce deosebesc diferitele confesiuni. Francmasoneria cere membrilor să fie credincioşi fiecare dumnezeului lui dar toţi să-l cinstească pe Marele Arhitect, asemenea Consiliul Ecumenic cere membrilor ca fiecare participant să respecte şi să fie tolerant faţă de dumnezeul celorlalţi. Atît timp cît aceste comunităţi se folosesc de numele dumnezeu şi vorbesc despre dumnezeu ca despre putere sau forţă care nu are principii reale, un adevăr real, atunci acest dumnezeu poate deveni o umbrelă, o justificare practic pentru orice. Răzvrătirea este pricina căderii dracilor din ceruri, dar cea mai groaznică răzvrătire aici pe pămînt este să foloseşti numele lui Dumnezeu pentru a întemeia o nouă religie creştină universal-ecumenică ce să strîngă ca într-o mare biserică toate religiile lumii. Acest lucru alături de unirea religiei cu politica pregăteşte calea lui Antihrist.
Cum nu contează diferenţa dintre dumnezeii membrilor francmasoni, tot aşa nu contează felul cum este înţeles Hristos de diferiţii ecumenişti. Se discută în loijle masonice despre toleranţă, unitate, dreptate, libertate, fraternitate, acelaşi lucru face şi Consiliul Ecumenic, unde se vorbeşte despre reconciliere, unitate, dreptate socială şi libertatea individului. Fac masonii politică şi luptă pentru un guvernul mondial şi uniune europeană, aceleaşi lucruri le doresc şi le susţin şi ecumeniştii. De ce aceste asemănări? Pentru că Adunarea Ecumenistă este condusă de francmasonerie, iar francmasoneria este condusă de evreii satanişti.
Să nu vă fie de mirare. Toată mincinoasa teologie ecumenistă nu caută altceva decît înrobirea omenirii într-o nouă ordine socială care într-un nou spirit va căuta formarea unei super-rase dintr-o elită spirituală care va sprijini mişcarea new-age. Noua religie pentru creştini se va îmbrăca cu hainele creştinismului pentru a se face primită de evrei, musulmani, budişti, iar în acest fals creştinism toate religiile se vor uni pentru a-i aduce închinare Antihristului ca dumnezeu al tuturor.
Unirea ecumenistă a religiilor sub umbra masoneriei va fi posibilă deoarece toate religiile lumii aşteaptă în momentul de faţă venirea unui Mîntuitor. Creştinii aşteaptă reîntoarcerea lui Hristos, musulmanii l-aşteaptă pe Iminam Mahdi, budiştii aşteaptă venirea lui Budha, hinduşii aşteaptă reîntoarcerea lui Krishna, iar iudeii aşteaptă venirea lui Mesia. Ideea prin care toate religiile trebuie să se unească pentru a aducea pacea pe pămînt este falsă. Aici vedem viclenia lui Satan care se va opune lui Hristos pretinzînd că este Hristos.
Arhitecţii Noii Ordini ştiu că globalizarea va fi irealizabilă dacă, mai întîi, religiile nu se vor îmbrăţişa si nu vor înceta să separe oamenii planetei prin mărturisirile de credinţă. Ştiu că nu sunt suficiente elementele politice şi economice. Ştiu de asemenea, că dialogurile intercreştine si interreligioase, ce acum se desfăşoară, vor conduce la o unitate exterioară: ,,văzută”, fabricată, şi pentru aceasta organizează un program de colaborare ca să unească la început confesiunile creştine, iar apoi restul religiilor, astfel încît recunoaşterea diferenţelor să deschidă calea unităţii religioase şi a tuturor libertăţilor.
Aşa va arăta, fraţilor, new age – noua religie ce va robi sufletele în noua ordine mondială adică împărăţia lui Antihrist.Satan va fi tatăl falsului mesia, înşelătorul antihrist ce va pretinde că aduce pacea, prosperitatea şi progresul, dar prin compromis şi unitate va deschide o nouă eră a conştiinţei globale ce în final va însemna distrugerea.
Cînd politica, finanţele şi socialul vor fi unite sub un singur conducător, atunci neo-religia nu va mai îngădui „dezordinea”, nu vor fi credinţe „autonome” sau certuri din cauza „dumnezeilor”. Diavolul cu trup de om va sta în templul lui Dumnezeu ca dumnezeu şi toţi oamenii de pe pământ ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii, îi vor aduce închinare în cadrul unui cult religios, deoarece Fiarei „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască, şi i s-a dat ei putere peste toată seminţia, poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.” (Apocalipsa 13.7-8) Pentru acei oameni, doar o religie va exista, religia lui Antihrist.
Dacă masoneria europeană visează realizarea Statelor Unite ale Europei, în schimb masoneria universală, care este subordonată sionismului internaţional, visează realizarea unei noi ordini mondiale, stabilirea unui conducător mondial într-un guvern mondial.
Adevăratul scop al ecumeniştilor este acelaşi cu al masonilor şi al evreilor: acela de a stăpîni lumea, iar pentru aceasta au nevoie de a distruge toate religiile, de a răsturna toate guvernele pentru a pregăti lumea de stăpînirea lui Antihrist. Şi cînd neamurile i se vor închina pentru a trăi în îndestulare şi pace, atunci vor avea parte de cel mai mare război.
Erezia ereziilor adică ecumenismul, nu poate înşela pe ortodocşi decît prin păgînizarea ortodoxiei, prin crearea unei noi biserici apostate, care va fi la plinirea vremii mireasa lui Anticrist, aşa cum ne arată proorocirea din Apocalipsă, în care desfrînata care este biserica apostată, stă călare adică este purtată de fiara, care este însuşi Antihristul.
Fragment din RĂDĂCINILE ECUMENISMULUI ŞI RIDICAREA LUI ANTIHRIST de Ieromonahul Vasilisc Hristea pag. 7-16
Au format Consiliul Mondial al Bisericilor dintr-o adunatura de …demoni-nebuni ?
Consiliul Mondial al Bisericilor a fost înfiinţat oficial la 23 august 1948 de către familia Rockefeller şi este de atunci organul central al ecumenismului. Prima iniţiativă de a înfiinţa un Consiliu Ecumenic al Bisericilor a venit în anul 1937, însă izbucnirea celui de-al doilea război mondial a amânat punerea în aplicare a acestei iniţiative până în anul 1948. Consiliul Mondial al Bisericilor a fost aşadar înfiinţat în anul 1948 de către reprezentanţii a 147 de „biserici”. «Consiliul mondial pentru viaţă şi lucrare» şi «Consiliul mondial pentru credinţă şi ordine» s-au unit într-un organism ce poartă astăzi numele de «Consiliul mondial al Bisericilor» (WCC).
În 1948 a avut loc prima întrunire a Consiliului mondial al Bisericilor la Amsterdam.
Toate aceste organizaţii sunt conduse din umbră de către un comandament unic de sorginte luciferică care urmăreşte destrămarea tuturor religiilor. Iată câteva dintre denumirile sub care apar aceste organizaţii, care pretind că ar avea un caracter religios şi pacifist, dar care în realitate sunt ale întunericului, aşa cum pot fi văzute în revista ortodoxă «Apocalipsa» din 1964, care apare în străinătate şi pe care o reproducem aici.
A se lua în considerare faptul că foarte multe din aceste nume seamănă între ele, ceea ce se datorează originii lor comune, ele nefiind altceva decât tentaculele aceleaşi organizaţii a întunericului. Toate aceste organizaţii sunt ecumeniste.
YMCA, YWCA, organizaţia cercetaşilor şi WCC sunt baza văzută a ecumenismului.
Mitropolitul Vitalie al Montrealului şi Canadei, în cuvântul său adresat Bisericii Ruse din Diaspora, spune următoarele: «Aceste trei organizaţii (YMCA, Scouts şi WCC) sunt până astăzi stâlpii pe care se sprijină întreaga mişcare ecumenică şi care constituie nucleul constant în jurul căruia gravitează toată activitatea ei şi toţi activiştii ecumenişti, precum şi acel poporul credincios care este format în sensul unei atitudini favorabile ei».
Organizaţiile de care am vorbit până acum sunt cele aflate la lumină, la vedere. În spatele acestora însă şi al mişcării ecumenice în general se află cineva mai puternic care organizează şi dirijează totul. Este vorba, după cum vom vedea în continuare, la un anumit nivel, de masonerie, însă mai presus de ea se află sionismul internaţional. Prima este de fapt creaţia celei de a doua, a cărei lucrare o şi slujeşte, lucru confirmat de sioniştii înşişi care spun: «E natural că noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem francmasoneria, deoarece noi ştim unde mergem şi cunoaştem scopul final al fiecărei fapte, în vreme ce creştinii nu ştiu nimic, nici chiar rezultatul imediat; ei se mulţumesc de obicei cu un succes momentan, de amor propriu, în înfăptuirea planului lor, fără a observa măcar că acest plan nu porneşte din iniţiativa lor, ci le-a fost sugerat de noi».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. XV-lea).
Masoneria, aşadar, ca instrument al sionismului internaţional, coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului desfăşurarea şi ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii Lui Hristos.
În Ortodoxos Typos din iunie 1966 este publicat un articol edificator, ce a fost trimis din spatele cortinei de fier şi în care printre altele se spune că WCC este un tentacul al masoneriei. Redăm mai jos cele scrise acolo: «Nu este Geneva locul unde s-a înfiinţat în 1927 WCC, organism internaţional care nu este altceva decât un tentacul al masoneriei libere, precum YMCA, Rotary, Cercetaşii? În toate aceste asociaţii iniţierea nu este tipică (clasică), fapt care face ca legătura lor cu lojile să nu fie la vedere; în realitate urmăresc cu acrivie planurile şi comandamentele trasate de ele.»
Iar mai încolo se spune: «Ecumenismul este o creaţie a masoneriei care caută să uniformizeze toate religile, să le bage pe toate în acelaşi malaxor, pentru a pregăti încetul cu încetul aluatul unei indiferenţe religioase generale, etapă premergătoare venirii lui Antihrist».
Faptul că masoneria conduce din umbră şi cu viclenie ecumenismul nu este o afirmaţie pe care o facem la întâmplare ci este probată de dovezi, unele dintre ele fiind furnizate chiar de masonii înşişi.
Revista „Templul” ce apare la Paris ca organ oficial de presă al Ritului Masoneriei scoţiene, a publicat în 1946 un articol cu titlul «Unirea Bisericilor», în care este lăudată contribuţia masoneriei la mişcarea ecumenică. Altfel spus, masonii declară cu mândrie că planul unirii Bisericilor provoacă un viu interes organizaţiei lor, precizând cât se poate de clar şi în termeni foarte categorici că această unire se află pe «calea cea bună» datorită eforturilor depuse de masonerie.
«Ne punem întrebarea, se spune în revistă, de ce să ajungem la polemici de natură religioasă atâta timp cât chestiunea unirii Bisericilor, al congreselor ecumenice şamd., poate prezenta un interes pentru masonerie? Pe altarele atelierelor noastre toate dogmele sunt cercetate în aşa fel încât niciun apriorism să nu mai poată să-şi facă loc atunci când definitivăm concluziile noastre. Cartezie, Leibnitz, nedeterminismul lui Jan Rostan şamd., şi orice domeniu în care există o anumită parte de adevăr prezintă interes pentru noi. Ori în aceste condiţii este preferabil să nu ne intereseze problema dezvoltării relaţiilor creştine?»
Chiar şi dacă am încerca să uităm că masoneria are o provenienţă religioasă, însăşi realitatea existenţei religiilor ne cheamă la un efort susţinut în a-i strânge pe toţi muritorii la un loc (unindu-i), la acea unitate la care visăm dintotdeauna. Problema ce s-a ridicat în cadrul acestui plan al unirii Bisericilor, de către cei ce cred în Hristos, prezintă un viu interes pentru masonerie fiindu-i foarte familiară, întrucât se leagă de ideea globalizării.
Şi dacă putem spune că această unitate, cel puţin în ceea ce priveşte credinţa necatolică, este pe o cale bună, acest fapt se datorează ordinului nostru».
Masonii mărturisesc, aşadar, fără nicio reţinere că se află în fruntea mişcării ecumenice, bucuroşi fiind că lucrarea lor se află pe un «drum bun», dătător de speranţe.
Patronii ecumenismului sunt duşmanii Lui Hristos
Trebuie să vedem însă ce reprezintă masonii sau sioniştii ce se arată atât de interesaţi de unirea Bisericilor? Sunt oare creştini credincioşi sau mădulare vii ale Bisericii? Nimic din toate acestea, ci cu totul altceva: ei sunt duşmanii mai mult sau mai puţin declaraţi ai Lui Hristos.
De unde atunci acest entuziasm nestăpânit din partea masonilor în chestiuni de credinţă? De ce sunt interesaţi atât de mult de „unirea Bisericilor” aceşti duşmani neînduplecaţi ai Bisericii? Poate că din dragoste pentru Biseric Lui Hristos? Cu siguranţă că nu, ci interesul lor vine din faptul că masoneria este o organizaţie secretă internaţională, revoluţionară al cărui scop este războiul împotriva creştinismului, al Bisericii. Până acum am prezentat elemente suficient de revelatoare din care reiese clar că în spatele YMCA, YWCA, organizaţiei cercetaşilor şamd. este masoneria. Aşadar, duşmanul Bisericii, masoneria găseşte interes în mişcarea ecumenică şi în unirea Bisericilor.
În «Protocoalele Sionului» (cap. 17) se vede clar furia sioniştilor împotriva Bisericii. Iată ce zic: « Dar, atâta timp cât nu vom-fi crescut tineretul în noile credinţe de tranziţie, şi apoi în a noastră, nu ne vom atinge pe faţă de Bisericile existente, ci vom lupta împotriva lor prin critică, aţâţând neînţelegerile»
«Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită a religieicreştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată».
Ei sunt, aşadar, cei care sădesc seminţele neînţelegerilor.
În cadrul acestei organizaţii internaţionale a masoneriei cea mai mare influenţă o exercită desigur sionismul. Masoneria serveşte până la urmă sionismul, adică neamul evreiesc în ura sa de veacuri împotriva Lui Hristos, care este principala sa trăsătură din ziua răstignirii Domnului.
Cei care continuă să nege faptul că masoneria şi sionismul sunt duşmanii creştinismului, să citească următoarele texte doveditoare care vin dintr-o sursă sigură:
Scrisoarea enciclică a Sinodului Bisericii Ruse din diaspora spune: «Masoneria este un duşman nemilos al creştinismului. Scopul ei este distrugerea creştinismului, războirea religiilor, zdruncinarea temeliilor conducerilor creştine ale neamurilor şi declanşarea revoluţiei (spirituale) în toată lumea»
Voltair, cunoscut ca mason, a spunea cândva: «Să zdrobim desfrânata!», înţelegând prin aceasta Biserica.
Într-un cuvânt (paragraful 9) al lui Cosma Flamiat, rostit în faţa mai multor clerici din Kefalonia, în ianuarie 1941, putem afla modalitatea în care masoneria lucra pe vremea aceea pentru desfiinţarea ortodoxiei şi a neamului grecesc.
«Vedem că s-a întins înşelăciunea necredinţei prin lucrarea asociaţiei blestemate a celor ce se numesc masoni, a celei pe care Anglia cu mulţi ani înainte a organizat-o şi a pus-o în mişcare în toate popoarele din Apus, Răsărit şi din Nord. Aceasta s-a făcut pentru a-şi împlini scopurile sale, spre folosul propriu dar în detrimentul tuturorcelorlalţi, sub pretextul libertăţii, fapt care a provocat atâta apostazie de la Vest la Est. Putem vedea că această înşelăciune se răspândeşte fără încetare la toate vârstele şi clasele sociale, urmărind o îndepărtare lentă, fără bruscări, în masă a oamenilor de la ortodoxie şi desfiinţarea neamului nostru. Anglia speră ca în felul acesta să fie sprijinită în interesele sale coloniale din Grecia şi în celelalte părţi ale răsăritului şi că… punând la un loc în această asociaţie multe popoare ale Europei şi pe toţi evrei oficiali de pretutindeni, aceştia din urmă prin înşelăciune şi prin punerea la bătaie a unor sume mari de bani vor reuşi desfiinţarea evangheliei».
Iată ce lucruri înfricoşătoare şi blasfemiatoare scria în 1881 masonul Fleri:
«Să terminăm odată pentru totdeauna cu Răstignitul. Tu care ţii deja de 18 veacuri lumea sub jugul tău, trebuie să ştii că Împărăţia Ta a apus. Dumnezeu nu ne este necesar.
Un alt mason pe nume Sicard de Plozol spunea în 1913 următoarele: «Dacă există o pace pe care n-o putem negocia, o dezarmare pe care n-o putem semna, un război suntem datori să ducem fără încetare până la biruinţă sau moarte; este vorba de lupta împotriva tuturor duşmanilor libertăţii de conştiinţă, a raţiunii, a ştiinţei şi dreptăţii omeneşti, pe care le constituie dogmele tuturor Bisericilor.
Congresul masonic din 1900 a hotărât distrugerea religiei. «Nu este suficient să zdrobim influenţa clerului şi să lipsim Biserica de autoritatea ei…Este necesar să distrugem religia însăşi».
«Să lucrăm, să ţesem cu dibăcie la acel giulgiu care într-o bună zi va fi aşternut peste toate religiile, ceea ce va crea condiţiile potrivite prin care vom putea provoca zdrobirea în toată lumea a puterii clericale şi a superstiţiei pe care aceasta o cultivă de veacuri».
Acestea sunt aşadar cele pe care masonii le doresc şi le susţin. Asta cred şi urmăresc să realizeze, să distrugă cu orice preţ religia, nu doar să priveze Biserica de autoritatea ei. Etapa premergătoare este ţeserea acelui giulgiu (pânze care leagă strâns imobilizând orice mişcare) peste toate religiile. Aceştia sunt cei care, vezi Doamne, ar fi atât de interesaţi de unirea Bisericilor. Oare chiar atât de proşti ne cred încât să luăm de bun tot ce spun? Care ar fi motivele pentru care se bucură, bat atât de mult din palme şi iau parte activă la unirea Bisericilor, de vreme ce în realitate sunt duşmanii Lui Hristos şi ai Bisericii? Foarte simplu, pentru că sunt siguri că prin aceasta visul lor se va împlini. Sunt siguri că în mijlocul babiloniei create de unirea tuturor religiilor, în care toate se vor afla în devălmăşie, nu va mai putea exista credinţă şi adevăr. Iar aceasta presupune zdrobirea în primul rând a Bisericii ce are adevărul de partea sa.
O astfel de realitate dorită de ei va atrage după sine un lucru foarte important pentru masonerie: proiectarea unui dumnezeu propriu, care nu va fi altul decât Antihristul. Deocamdată ceea ce apare ca o necesitate, este zdrobirea în primul rând a tuturor piedicilor ce stau în faţa ţelurilor ei, fapt pentru care se lucrează intens. Cuvântul lor de ordine, lozinca mult trâmbiţată „Unire” prinde tot mai mult în jur. În buletinul masonic nr. 56 din 1963, în care se face referire la masoneria germană, se spun următoarele: «S-au depus eforturi pentru a se ajunge la o înţelegere cu cele două Biserici creştine din Germania, iar acum ele se găsesc pe calea cea bună»
”Calea bună”, după cum cred aceşti nefericiţi masoni, este tot ce duce la împlinirea scopurilor lor, adică unirea credinţelor creştine şi a religiilor, dispariţia Bisericii şi în final adorarea satanei ca dumnezeu.
Rugăciunea masonilor adresată Satanei
Poate părea incredibil dar cele pe care le vom relata sunt cu adevărat de necrezut pentru nişte oameni normali. Masonii ajung să adreseze rugăciuni tocmai Satanei, care au un caracter înfricoşător, blasfemiator şi potrivnic Lui Dumnezeu. Am preluat-o din faimoasa carte a lui Leo Taxil «Tainele masonilor» (pag. 374-375) şi o inserăm aici cu teamă şi oroare. O facem însă pentru a-i ajuta pe cititori să înţeleagă că satanismul masoneriei este o realitate şi că tocmai ea, masoneria, este cea care joacă un rol important în ecumenism şi în unirea Bisericilor.
Iată o astfel de „rugăciune” :
«Vino, lucifere, vino. Tu, pe care preoţii te-au clevetit. Tu, cel condamnat de împăraţi. Vino, vino să te îmbrăţişăm, să te strângem în braţele noastre!…
Numai prin tine se pot explica toate din univers. Fără lucrarea ta, O satan, universul ar fi fără de înţeles. Tu singur dai viaţă, tu singur pui în mişcare tot ce se face, tu dai nobleţe bogăţiei vulgare. Tu pecetluieşti virtutea. Al tău este începutul. Al tău este tronul.
Iar tu Adonai (SS este adevăratul dumnezeu), Dumnezeu Hrăpăreţ, Dumnezeu nedrept, te renegăm!…
Tu urăşti ştiinţa, noi însă am dobândit-o spre pizma ta. Tu urăşti fericirea însă noi prin ştiinţă o vom dobândi spre necazul tău. Fiecare progres al nostru este un triumf sub care va fi zdrobită la pământ dumnezeirea ta. Duh mincinos şi înşelător, împărăţia ta a luat sfârşit. Să ceri de acum victime din rândul animalelor. Eşti deja detronat şi zdrobit. Numele tău care până de curând, era în gura înţeleptului, al judecătorului ce împărţea dreptatea, şi era puterea celui ce conducea, speranţa săracului, limanul celui vinovat ce se pocăia… Ei! Acest nume de nerostit de acum încolo va fi batjocură şi blestem pentru om, se va şterge cu totul şi se va uita. Va rămâne sinonim ipocriziei, minciunii, identificat cu superstiţia, cu tirania, cu ticăloşia…
Atâta timp cât umanitatea îşi va pleca genunchiul în faţa jertfelor tale monstruoase, O Adonai, ea va fi roaba împăraţilor şi preoţilor, va suferi şi va decade…
Cât timp umanitatea va jura pe numele tău mizerabil, călcarea jurământului va fi temelia societăţii. Dispari călăule al raţiunii noastre, fantomă a conştiinţei noastre…»
Iar mai jos Leo Taxil vorbeşte de masonii de gradul 32:
«Care îngenunchează în faţa lui Bathomet (statuia satanei n.n.) ce stă aşezat pe altar, iar atunci când conducerea superioară a masoneriei reuşeşte să pună la dispoziţie sfânta ostie (împărtăşania papistaşă), o profanează şi o jertfeşte satanei, străpungându-o cu un pumnal în mijlocul unor ţipete sălbatice. «Nekam Adonai!…».
Şi adaugă Leo Taxil:
«Marele Arhitect în care masoneria crede este satana însuşi»
Statuie cu cap şi picioare de ţap, reprezentându-l pe Satana, având înscrisă pe frunte pentalfa, în faţa cărui de închină masonii de gradul 32. După cum de poate vedea este vorba de o imagine oribilă, înfricoşătoare şi cât se poate de morbidă…
Numele acestei fiare poate că provine de la cuvintele greceşti vafi şi bitis, care înseamnă botez şi înţelepciune sau este o alterare a cuvântului Mahomé (Mahomed), fiind datorat influenţei saracinilor mahomedani asupra masonilor naiţi (de la locurile sfînte) din evul mediu…
Aceşti duşmani neîmpăcaţi ai lui Hristos sunt aşadar direct interesaţi şi implicaţi în acţiunea de unire a Bisericilor.
Vezi cititorule cine sunt care se ascund în spatele ecumenismului şi sunt interesaţi de unirea Bisericilor? Duşmanii declaraţi ai Lui Hristos.
Sunt interesaţi de tot acest proces pentru că ecumenismul nu este la modul simplu un plan de unire, ci unul de nimicire, este o cursă înfricoşătoare a morţii. Este uneltirea întunericului care vizează dispariţia credinţei creştine. Este un plan ce are o lucrare tentaculară incredibilă, având de partea sa o întreagă reţea de instrumente şi mijloace greu depistat în totalitate. Nu doar YMCA, YWCA, cercetaşii sau WCC lucrează la modul văzut sau nevăzut pentru unire, ci sunt şi alţii mai mari ce stau în umbră. Iată ce spune despre aceasta Arhiepiscopul Montrealului şi Canadei, Vitalie:
«YMCA, YWCA şi cercetaşii au fost înfiinţaţi şi organizaţi de masonerie, pentru a pregăti din timp în popor generaţii întregi de oameni cărora să le fie infuzată o teorie necreştină (descreştinată) despre lume; astfel s-au creat premisele pentru ca WCC să-şi poată face apariţia, impunându-se ca un fel de nouă biserică şi având pretenţia că ea este cea adevărată. Acest lucru s-a adeverit de altfel la patru din conferinţele mondiale ale ei, acele sinoade pseudoecumenice, unde şi-a exprimat crezul său».
Aceasta ar fi, aşadar, în mod succint istoria ecumenismului, care îşi continuă desigur activitatea intensă până în zilele noastre prin contribuţia WCC şi a altor mişcări văzute şi nevăzute, ce urmăresc cu tenacitate realizarea scopurilor lor.
Cu aceste scopuri este în consonanţă şi naşul Sionismului, bărbatul cel mai de seamă al Israelului, Ben Gurion, după cum reiese chiar din declaraţiile sale publicate în periodicul demn de încredere «Crucea şi steagul», numărul din noiembrie 1970: «Cu excepţia USSR ca stat federat euroasiatic, toate celelalte state vor deveni unite într-o alianţă mondială, la dispoziţia căreia va fi o forţă poliţienească internaţională. Toate armatele vor fi desfiinţate şi nu va mai fi război. Naţiunile Unite vor construi la Ierusalim un altar al profeţilor care va deservi uniunea federativă a tuturor continentelor. Acesta va fi înaltul scaun al Curţii Supreme a umanităţii…
Mărturisirea lui Ben Gurion de mai sus este aproape identică, în acelaşi duh, cu planul sionismului trasat mai demult, aşa cum apare în Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Această viziune asupra viitorului lumii are, într-un anumit fel, acelaşi conţinut cu erezia hiliaştilor moderni…
Toate instrumentele Sionismului vorbesc în mod direct de acea chemare la înfiinţarea unui stat unic care să dureze veşnic şi care va avea sediul şi conducerea la Ierusalim…exact după cum visează evreii sionişti.
Extras din arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fara masca
