Publicat la:
Ianuarie 17, 2023
CELE 13 FAMILII CARE CONDUC LUMEA…și dețin mai mult de jumătate din averea lumii…Lista membrilor ILLUMINATI care conduc LUMEA din umbra! Martiri ai Poporului Roman, infraţiţi cu Iisus-preot ,TRAIAN DORZ- Hristos, mărturia mea…Binecuvântata muncă grea…Strălucita sărbătoare de Rusalii…Furtunile care încep de dimineaţă…Marele necaz salvator…Pe drumul crucii mele… Religia falsa a fricii si a compromisului- frica de Dumnezeu? Sau respect si ascultare de Dumnezeu? Semnele falsilor profeti…Se ascute lupta dintre Hristos si satan…Semne in Cer – Marea Lupta dintre Hristos si Satana…Ce puţine adevăruri putem spune…Fiecare existenţă este o taină…Primii paşi spre lumină…Vrăjmaşul caută viaţa pruncului…Uşor e jugul lui Cristos…Răsplata celor nerăsplătiţi…Fermenţii sunt născuţi să moară…Jugul, sarcina şi crucea…
Bautura medicament pe care o poti prepara acasa; Amestecul care te ajuta sa vezi mai bine;Cum recunoastem infectia urinara a copilului; Legumele care combat cancerul; Ce este și cum scapi de gingivită; De ce sa nu sari peste micul dejun; 10 alimente satioase care te ajuta in timpul dietei; De ce ar trebui să consumi cereale sănătoase; Solutii naturiste pentru pancreatita; Ierburi care stimulează eliminarea grăsimii de pe abdomen; Ierburi care stimulează eliminarea grăsimii de pe abdomen; Așa combați paraziții intestinali! Cum folosim hreanul pentru a pierde in greutate; Cine nu se poate bucura de beneficiile nemaipomenite ale pelinului; Un obicei extrem de comun poate duce la aparitia cancerului si a infertilitatii etc
Dacă fiecare comunist, capitalist, globalist- satanist s-ar cântări (Dan.5/25), s-ar analiza şi privi în oglinda Dumnezeiască (Evr.1/3), urgent, s-ar naşte din nou (Ioan, cap.3), ca să nu mai găzduiască nici o clipă pe amăgitorul gunoier, care locuieşte în omul neinnoit, (Rom.7/17) pentru că el este sursa tuturor relelor, suferinţelor, infecţiilor, mizeriilor, certurilor, curviilor şi a celorlalte roade demonice din Gal.5/20; Şi dacă nu vrem, sau nu credem, El ne-a purtat pe culmile suferinţei, ca să fim UNA şi cu biruinţa, iertarea, iubirea Duhovnicească! Nimeni nu are unde fugi, unde se ascunde, căci mireasma Lui parfumează tot cosmosul, eliberându-l de orice urmă de păcat, de satan, de… neprihănire omenească,ca ”să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Fil.3/9)
America în profeția biblică? Cristian Barbosu îl laudă pe Olivier Giroud fotbalistul evanghelic susținător LGTB; Noua ordine creștină în România;Cazul Laura Bretan și câteva idei despre Creștinism, Secularism și LGTB; De ce să ierţi? | „Dreptatea“ pe care n-o lași să moară nu te lasă să trăiești; Marea persecuţie; Hudson Taylor | Când munţii se dau la o parte; Si El a locuit printre noi. Invataturi din Evanghelia dupa Ioan; „Cu Dumnezeu în subterană“ de Richard Wurmbrand; CARTEA E O VIAȚĂ-„Nobleţea suferinţei“ de Sabina Wurmbrand; Descoperă frumusețea numelor lui Isus: Meditații de Advent; Alegerea partenerului: jugul nepotrivit – Stephan Isenberg; Prindeți vulpile mici! – David R. Reid; Un ostaș – Walter Keune; Luptele cu păcatele[1] – Georg von Viebahn; Comentariu la Psalmul 127 – C.H. Spurgeon ; A SOSIT MOMENTUL ADEVARULUI; Cine se va închina fiarei? Omul nu are nimic de pierdut, dacă se încrede în Dumnezeu, dar pierde totul, dacă nu crede, adică, dacă nu se umple cu Plinătatea Învăţăturilor Duhovniceşti, neomeneşti… Orice… Plăcerile lui Dumnezeu – Partea 3; Dumnezeu și Statul, de Mihail Bakunin; Martyn Lloyd Jones…
RUSIA MOARE ÎNCET, DAR SIGUR; Boala expansionista a ursului nazist nu tine cont de nimic… Rusia a calificat drept imposibilă negocierea unui tratat de pace cu Japonia: „Își permite să amenințe direct țara noastră”; (NICIUNA)…Care este diferenţa între stalinism, nazism, marxism, socialism, fascism și comunism? (I); Originile răului sau ce înseamnă comunismul 2/3; (Cu tancurile si…)Impunerea modelului stalinist în România. Revoluția culturală (1948 – 1953); Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus adevărul în anul 1960; Disoluția marxism-leninismului; Inchisorile comuniste: De la Pitesti la Globalizare; GÂNDURI DUREROASE DIN EXIL ; Se retrage lumea de la globalizare, pregatindu-se pentru un al cincilea val?Dezamăgire: Comunism și globalizare ; Topul celor mai grosolane Minciuni ale anului 2022; În America domnește o atmosferă de Sfârșit de Imperiu;
(Prin intruparea komunismului multilateral de baidenizant,iata …)Cum au devenit SUA noul Imperiu al Răului;(Komunistii rusi au omorat pe boieri,dar neokomunismul American omoara restul…)America, o mare putere care se autodistruge? Clasa de mijloc este pe cale de dispariţie şi tot mai săracă; La noi, Beligan trebuia oprit să mai apară pe scenă după 89 pentru că a exagerat cu îngenunchierile în fața Ceaușeștilor?Exilul m-a călit. Această lume a tuturor făgăduințelor a cam dispărut, diviziunea continuă în America, ne aflăm în plin univers orwelian Interviu cu Andrei Șerban; (Ca si Satan…) Noua ordine mondială a Kremlinului: depopulare, pustiire, prăpăd. Este vizată și România; Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger;Prin haos,apoi,înspre o Nouă Ordine Mondială(„a eticii și binelui comun”); Teatru iliescian(PUTINIAN)…Igor Dodon luptă pentru averea sa: a contestat în instanţă actul ANI privind deţinerea averii nejustificate de peste un milion de lei; America face jocul satanei- MARXISMUL ÎN AMERICA- autor Mark R. Levin…CRONICĂ DE CARTE – MARXISMUL ÎN AMERICA ,cronicar Nicolae DIMA; TESTAMENTUL LUI ADRIAN NĂSTASE… 
RUSIA MOARE ÎNCET, DAR SIGUR; Boala expansionista a ursului nazist nu tine cont de nimic… Rusia a calificat drept imposibilă negocierea unui tratat de pace cu Japonia: „Își permite să amenințe direct țara noastră”; (NICIUNA)…Care este diferenţa între stalinism, nazism, marxism, socialism, fascism și comunism? (I); Originile răului sau ce înseamnă comunismul 2/3; (Cu tancurile si…)Impunerea modelului stalinist în România. Revoluția culturală (1948 – 1953); Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus adevărul în anul 1960; Disoluția marxism-leninismului; Inchisorile comuniste: De la Pitesti la Globalizare; GÂNDURI DUREROASE DIN EXIL ; Se retrage lumea de la globalizare, pregatindu-se pentru un al cincilea val?Dezamăgire: Comunism și globalizare ; Topul celor mai grosolane Minciuni ale anului 2022; În America domnește o atmosferă de Sfârșit de Imperiu;
(Prin intruparea komunismului multilateral de baidenizant,iata …)Cum au devenit SUA noul Imperiu al Răului;(Komunistii rusi au omorat pe boieri,dar neokomunismul American omoara restul…)America, o mare putere care se autodistruge? Clasa de mijloc este pe cale de dispariţie şi tot mai săracă; La noi, Beligan trebuia oprit să mai apară pe scenă după 89 pentru că a exagerat cu îngenunchierile în fața Ceaușeștilor?Exilul m-a călit. Această lume a tuturor făgăduințelor a cam dispărut, diviziunea continuă în America, ne aflăm în plin univers orwelian Interviu cu Andrei Șerban; (Ca si Satan…) Noua ordine mondială a Kremlinului: depopulare, pustiire, prăpăd. Este vizată și România; Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger;Prin haos,apoi,înspre o Nouă Ordine Mondială(„a eticii și binelui comun”); Teatru iliescian(PUTINIAN)…Igor Dodon luptă pentru averea sa: a contestat în instanţă actul ANI privind deţinerea averii nejustificate de peste un milion de lei; America face jocul satanei- MARXISMUL ÎN AMERICA- autor Mark R. Levin…CRONICĂ DE CARTE – MARXISMUL ÎN AMERICA ,cronicar Nicolae DIMA; TESTAMENTUL LUI ADRIAN NĂSTASE…
///////////////////////////////////////////////////////////////////// //
TESTAMENTUL LUI ADRIAN NĂSTASE…
Stefan Buciu
„Subsemnatul Adrian Năstase, în deplinătatea facultăților mintale și în completă cunoștință de cauză am încheiat azi 20 iunie 2012, următorul testament în varianta în care în viitorul meu apropiat s-ar putea produce un eveniment neprevăzut.
Prezentul act este încheiat în prezența avocatului Ion Cazacu și a notarului Alexandra Grecescu.
Astfel prin prezentul testament se va împărți averea totală de 15.459.300 euro, 15 case – 9,2 milioane de euro, 7 mașini, 10 terenuri, tablouri, bijuterii, artefacte.
- Vila de pe str. Av. Jean Texier nr.4, sector 1 București, în valoare de 500.000 de euro va rămâne în proprietatea lui Andrei Năstase.
- Locuința de pe str. Pictor Negulici nr. 18, etaj 1, ap. 2, sector 1, în valoare de 300.000 de euro va rămâne tot în proprietatea lui Andrei Năstase.
- Locuința de pe str. Mareșal Prezan nr. 4, et. 1, ap. 2, sector 1 Bucuresti, în valoarea de 500.000 de euro va rămâne în proprietate Danei Năstase.
- Tot Danei Năstase îi va rămâne în proprietate domeniul Cornu.
- Apartamentul de pe str. Naum Rimniceanu nr. 2, bl.5, ap. 130 sector 1 București, în valoare de 70.000 de euro va rămâne lui Mihnea Năstase.
- Tot lui Mihnea îi va rămâne și apartamentul din Primăverii, str. Jean Baptiste Moliere nr. 10 în valoare de 65.000 de euro.7
- Dana Năstase va moșteni imobilul în valoare de 450.000 de euro care a aparținut mătușii Elena Ciolan.
- Apartamentul mamei mele în valoare 350.000 de euro îi va rămâne Danei Năstase.
- Tot Dana Năstase va moșteni și imobilul din Zambaccian nr.16 în valoare de 947.000 de euro.
- De precizat că apartamentul lui Andrei Năstase tot din blocul Zambaccian în valoare de 210.000 euro cumpărat de Alexandru Ion Țiriac va rămâne definitiv în proprietatea lui.
- Cele trei apartamente moștenite de la mătușa Tamara în 2006, în valoarea de 400.000 de euro vor fi moștenite fiecare de Dana, Andrei și Mihnea, de comun accord între ei.
- Apartamentele de la mătușa Aurelia Zachir vor fi astfel moștenite – cel din București de 70.000 de euro îl va primi Andrei Năstase iar cel din Predeal în valoare de 130.000 de euro, Mihnea Năstase.
- Conturile în valoare de 125.300 de euro vor fi astfel împărțite: 25.300 Dana Năstase, Andrei și Mihnea câte 50.000 de euro fiecare.
- De precizat că bunurile din apartamentul din Zambaccian (tablouri, mobile, cărți, statuete, etc.) în valoare de 5 milioane de euro vor rămâne Danei Năstase.
- În plus, pictura modernă și contemporană (uleiuri pe pânză) în valoare de 18.287 RON (obținute până în 1989) și 56.629 euro (în perioada 1990-2004), precum și uleiuri pe lemn în valoare de 12.900 RON și 14.700 dolari, ce totalizează 77.800 euro vor fi moștenite tot de Dana Năstase.
- Terenul din Cornu – 350.000 euro îi va rămâne Danei Năstase.
- Cel de-al doilea teren din Cornu, intravilan în valoare de 500.000 de euro îi va reveni lui Andrei Năstase. Terenurile din Balotești în valoare de 2,63 milioane euro îi vor reveni lui Andrei Năstase iar cele din Corbeanca de 2,3 milioane de euro lui Mihnea Năstase.”
Din acest Testament, incomplet, lipsesc patru pagini, fiecare cu o strictă enumerare a mașinilor, trenurilor, etc…
Scrupulozitatea lui Năstase pentru orice detaliu, în parte, este o dovadă că avem de-a face cu un om realmente bolnav, copleșit de patima înavuțirii nelimitate!
Stimați cititori, fie ca rândurile de față să constituie pentru toți un prilej de meditație, astfel încât să ne mulțumim cu câte ni s-au rânduit și să căutăm ca inimile să ne fie la comorile cele mai presus de lume!”
(COSTEL NEACȘU – Uniunea Ziariștilor Profesioniști)
https://www.facebook.com/buciu.stefan/posts/pfbid02U3fiaykHJfYGpd4xrohk2ZK5aLo1jd2MJ3vNNL9DsaeazKkUHJfigCUqKCMDb32zl
America face jocul satanei- MARXISMUL ÎN AMERICA- autor Mark R. Levin…CRONICĂ DE CARTE – MARXISMUL ÎN AMERICA ,cronicar Nicolae DIMA
”American Marxism”
Anul acesta a apărut în librăriile din Statele Unite cartea „Marxismul în America”; un ‘semnal de alarma’ care ar trebui să deschidă ochii multor cititori. Statele Unite se îndreaptă spre socialism şi populaţia nu înţelege pericolul care se apropie. Ca persoana care a trăit comunizarea României mă simt obligat moral să atrag atenţia asupra alunecării spre neo-marxism. Dacă nu se iau măsuri acum, America de mâine va arăta că Venezuela de azi. Perspectiva nu îi deranjează pe marxişti. În fostele țări comuniste din Europa de Est o infimă parte a populaţiei trăia regeşte, o mică parte trăia confortabil şi restul populaţiei se zbătea în mizerie. În acei ani mulţi oameni aşteptau să-i salveze America. Pe cine vor aştepta Americanii dacă marxiştii ajung la putere la Washington?
Mark Levin, autorul cărţii, e conştient de ce se întâmplă şi de scopul urmărit de neo-marxisti. El a analizat cu rigurozitate evoluţia politicii în ultimele decenii, a urmărit pas cu pas atitudinea şi acţiunile noii stangii, şi a ajuns la concluzii alarmante. Utilizând numeroase organizaţii aparent inocente şi profitând de mijloace de informare în masă, controlate în mare parte de stânga, neo-marxistii americani au ajuns să domine discursul public şi să-şi impună agendă.
Pentru a-şi atinge scopul, Levin susţine că marxiştii urmăresc distrugerea totală a actualelor aranjamente sociale. În acest sens, ei exacerbează problemele cu care se Statele Unite, indiferent dacă acestea sunt reale sau imaginare. E vorba de relaţii inter-rasiale, de presupusa exploatare a clasei muncitoare, de abuzarea imigranţilor, deteriorarea medului înconjurător şi altele. Scopul final este anihilarea societăţii tradiţionale şi rescrierea Istoriei Americii. În cuvintele cunoscutului autor: „se urmăreşte distrugerea imperialismului American și realizarea unei societăţi fără clase; lumea comunistă.” (P. 118) Dacă se va reuşi, susţine Levin, Statele Unite se vor prăbuşi complet – total social collaps.
În vederea atingerii obiectivelor vizate, neo-marxistii Americani au inventat expresii, slogane şi teorii noi şi bombardează mass media cu ele pentru a le impune publicului şi a le imprima în mintea populaţiei. Citez câteva din cele menţionate: „Green new Deal” (Noul acord verde), „Critical Race Theory” (Teoria critică a raselor), „Critical Gender Theory” (Teoria critică a sexelor), „Antifa”, „BLM” şi altele. În ce priveşte sexele, de exemplu, în opinia noii stângi marxiste, nu există sexe naturale, acestea au fost chipurile inventate de burghezie.
Majoritatea teoriilor lansate de neo-marxisti par inofensive şi urmăresc inducerea în eroare a populaţiei neinformate şi naive. Extremă stângă se ascunde sub asemenea denumiri ca liberali, progresişti, libertarieni, activişti ecologici, troţkişti şi alte ‘ambalaje’ şi toţi se pretind drept democraţi. Unele cercuri marxist-leniniste nu se mai ascund însă şi afirma clar că urmăresc „sfârşitul exploatării capitaliste şi peluarea puterii de către popor” (Power to the people). În mod trist şi alarmant, precizează Mark Levin, toţi „leftiștii” activează sub umbrelă complicita a Partidului Democrat, recent instalat la Casa Albă.
Adepţii noii stângi susţin că marxismul reprezintă ideologia dreptăţii, fiind singura capabilă să înfăptuiască o lume ideală. Ei afirmă că în trecut ideologia communista a fost prost aplicată, dar rămâne cea mai bună opţiune pentru omenire. Adevărul este că societatea capitalistă Americană e departe de a fi perfectă, că are multe lacune şi că a făcut şi continuă să facă greşeli. De altfel, Winston Churchill afirma că societatea capitalistă reprezintă un sistem rău de guvernare, dar rămâne cel mai bun din câte au fost încercate în istoria lumii. Analiștii susţin deasemenea că omul însuşi este o fiinţă imperfectă şi nu poate atinge niciodată perfecţiunea în ceea ce face. În consecinţă, ideia realizării societăţii ideale, raiul pe pământ, este o imposibilitate. Tot ce putem face este să îmbunătăţim ceea ce avem. Marxiştii resping însă ideia îmbunătățirii actualei societăţi. Ei vor o revoluţie radicală care să-i propulseze la putere şi în acest sens au inventat curentul „Cancel Culture”.
Curentul „Cancel Culture”, susţine Levin, tradus liber prin anularea sau anihilarea culturii, este nenatural şi contra firii omului. Susţinătorii curentului resping valorile tradiţionale; denunţa famila normală alcătuită din mamă, tata şi copii; resping distincţia dintre sexe; şi batjocoresc religia şi patriotismul. Şi pentru a demola modul vechi şi tradiţional de viaţă şi a creea societate nouă, marxiştii aplica formula scopul scuză mijloacele. În acest sens, ei încurajează contradicţiile sociale, creează noi crize, organizează demonstraţii şi manifestări stradale, diseminează zvonuri şi minciuni şi declanşează conflicte.
Promotorii noii ordini sociale susţin totodată că revoluţia comunistă este iminentă. În opiniile lor, asemenea revoluţii au repurtat mari succese în trecut în asemenea țări ca URSS şi China şi mai recent în Venezuela. Pentru ei nu contează faptul că zeci de milioane de oameni au fost sacrificaţi în numele revoluţiei; scopul final e important, anume, paradisul care va veni. Între timp, ideia distrugerii a tot ceace este vechi s-a răspândit şi în acelaşi timp au apărut în America temple dedicate lui satana. Mark Levis se întreabă încotro merge ţară şi aminteşte de una din declaraţiile fostului preşedinte Ronald Reagan: „Libertatea este intodeauna doar la un pas de dispariţie.” (p. 13) Levin aminteşte că pierderea libertăţii tradiţionale a început deja la Washington sub actual administraţie a preşedintelui Biden: „Se întâmplă deja pe marile coridoare ale puterii prin acţiuni legislative şi ordine executive şi pe marile străzi unde au început să domine actele de violență” scrie Levin. (pp. 38-39)
Ca cetăţean american în prezent, născut şi crescut în România, îmi amintesc de anii copilăriei şi ai primei tinereţi şi de metodele prin care s-au impus comuniştii. Între altele, au terfelit simbolurile naţionale; au dărâmat monumentele vechilor eroi ai naţiunii înlocuindu-le cu statui comuniste; au schimbat numele româneşti ale unor bulevarde; au promovat în posturi de conducere unelte docile şi lichele şi au arestat şi decimat opoziţia. Deocamdată, în Statele Unite s-a început cu distrugerea statuilor şi cu promovarea unor indivizi interlopi. Infractorul George Floyd, de exemplu, a fost înmormântat într-un sicriu de aur fiind onorat ca mare erou. Şi este doar începutul.
Mark Levin scrie în încheiere că ideologia comunistă este nu numai fără nici un Dumnezeu, dar şi împotriva naturii omului. Omul a fost creiat în imaginea divininitatii şi are suflet şi conştiinţa. El are menirea să se salveze pe sine şi să-şi ajute şi semenii. Majoritaea americanilor sunt oameni cu frică de Dumnezeu, dar în mod bizar sunt tăcuţi şi par resemnaţi în fața tendinţei pro-marxiste de azi. Şi cartea se încheie cu o chemare: „Patrioţi Americani, uniţi-vă! Alegeţi libertatea!”
*
P.S.: Când numele bulevardului Napoleon Bonaparte din Bucureşti a fost înlocuit prin 1947-48 cu numele grevistului comunist Ilie Pintilie, cunoscutul epigramist Păstorel Teodoreanu a scris următoarea epigramă: „Nici visai tu mă Ilie/ să ajungi aşa departe/ să-l întreci pe Bonaparte.// Şi de-o fi şi-o fi să fie,/ strada alt nume să poarte:/ Napoleon Pintilie sau Ilie Bonaparte.//”.
Prof. Dr. Nicolae Dima,Tucson, Arizona, SUA
(Dl. Nicolae Dima, fost redactor la Vocea Americii, este autorul cărţii „Românii şi România – Între Pământ şi Cer” carte în curs de apariţie la Bucureşti)
https://poeziipentrusufletulmeu.com/2021/12/30/cronica-de-carte-marxismul-in-america/?fbclid=IwAR0SAUSBRhOahD37VkoTIShozpTWC6mcjDZHNQPPrU9M4OMygiiipXrJRjE
///////////////////////////////////////
Teatru iliescian(PUTINIAN)…Igor Dodon luptă pentru averea sa: a contestat în instanţă actul ANI privind deţinerea averii nejustificate de peste un milion de lei
Ex-președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, a contestat în judecată actul Autorităţii Naţionale de Integritate (ANI) în care s-a constatat că fostul şef al statului deţine o avere nedeclarată de peste un milion de lei.
Dosarul administrativ, pornit la solictarea lui Igor Dodon, a fost înregistrat la Curtea de Apel Chişinău la 3 ianuarie, însă nu a fost numită ziua şedinţei de judecată.
Amintim că, la 2 decembrie, ANI a anunţat că a depistat neconformități la declararea veniturilor pentru trei ani. Acesta ar fi încălcat regimul juridic al declarării averii și intereselor personale.
Autoritatea a început să-l cerceteze pe Igor Dodon la mijlocul anului 2020. În cazul fostului șef de stat, inspectorii s-au sesizat din oficiu, în baza investigațiilor jurnalistice, dar și a mai multor sesizări oficiale parvenite de la deputați din legislativul anterior.
Conform inspectorilor de integritate, Dodon ar fi ascuns venituri importante în anii 2017, 2018 și 2019, ceea ce a dus la crearea unor diferențe substanțiale și nejustificate, în sumă de 1 175 457,16 lei, între averea dobândită și veniturile obținute.
Conform procedurilor, actul de constatare a fost remis instanței de judecată, cu solicitarea de a aplica măsurile de asigurare necesare și încasarea în folosul statului a valorii averii nejustificate.
Amintim că Igor Dodon, pe lângă alte capete de acuzare, este învinuit într-un dosar penal pornit primăvara trecută pentru îmbogăţire ilicită.
https://anticoruptie.md/ro/dosare-de-coruptie/igor-dodon-lupta-pentru-averea-sa-a-contestat-in-instanta-actul-ani-privind-detinerea-averii-nejustificate-de-peste-un-milion-de-lei
/////////////////////////////////////
Prin haos,apoi,înspre o Nouă Ordine Mondială(„a eticii și binelui comun”)
Publicat în:Semnele timpului
Un document emis de Consiliul Pontifical pentru Justitie si Pace acuză că actuala criză economică europeană a fost generată de „mentalitatea utilitaristă” și pledează pentru o reglementare globală a industriei financiare și a rezervei monetare internaționale, informează Washington Post.
Documentul dat publicității luni propune crearea unei „bănci centrale mondiale”, care să reglementeze „fluxul și sistemul de schimb monetar, în mod asemănător cu băncile centrale naționale”.
Propunerea cuprinde de asemenea un apel pentru o taxă globală pe tranzacții financiare, al cărei profit ar fi direcționat pentru a „sprijini economiile din țările lovite de criză”.
Planul ar duce, în final, la stabilirea unei „autorități politice mondiale”, care ar controla muniția, migrația, securitatea hranei și protecția mediului la nivel internațional.
Această recentă propunere a Vaticanului este în acord cu viziunea prezentată de Papa Ioan al XXII-lea în 1963, și de Papa Benedict al XVI-lea în 2009.
Documentul Vaticanului acuză că „mentalitatea utilitaristă”, care susține că „ceea ce este util pentru individ duce în mod automat la binele comunității” este de vină pentru criza economică actuală. Propunerea sugerează că soluția ar fi în schimb „un spirit de solidaritate care transcende utilitatea personală„.
„Criza a scos în evidenţă comportamente precum egoismul, lăcomia colectivă şi de bunuri la scară mare,” citează din documentul Vaticanului, portalul stiricrestine.ro. „Dacă nu sunt găsite soluţii la diferitele forme de nedreptate, efectele negative care vor urma la nivel politic, economic şi social vor crea un climat de ostilitate tot mai mare şi chiar violenţă, iar în final vor submina fundamentele instituţiilor democratice, chiar şi pe ale celor considerate foarte solide,” se mai arată în același document.
„Existenţa democraţiilor în lumea întreagă nu exclude necesitatea unui guvern mondial, dar ea creează nevoia existenţei instituţiilor supranaţionale„, a afirmat Mario Toso , secretar în cadrul Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace, transmite Agerpres.
Această autoritate ar trebui să înceapă cu Naţiunile Unite ca punct de referinţă, dar să devină mai târziu independentă, şi să aibă puterea de a împiedica ţările bogate să exercite „o putere excesivă asupra statelor mici”.
Documentul i-a dezamăgit pe unii catolici progresiști, care sperau ca raportul să poziționeze Vaticanul mai evident de partea protestatarilor din mișcarea Occupy Wall Street(Los Indignadosn.red.)
Nici catolicii susținători ai pieței libere nu au fost mulțumiți de propunere. „Ce face Consiliul să creadă că ‘liderii globali’ vor reuși acolo unde atât de mulți lideri naționali au eșuat”, întreabă Kishore Jaybalan , director al Institutului Acton din Roma, și fost membru al Consiliului. „E păcat că acest document se bazează mai mult pe sentimentalismul unor speranțe politice spre un guvern mondial, decât pe experiența și expertiza reală în ceea ce privește piețele financiare,” a mai spus Jayabalan.
- ••••••
Vaticanul și „propriile idei” de reformă economică:
CITITI SI:
10 porunci ale Noii Ordini Mondiale
SINTEZA (Noii Ordini Mondiale) se apropie pas cu pas.
Ahmadinejad cere și el o Nouă Ordine Mondială
Prin haos,apoi,înspre o Nouă Ordine Mondială(„a eticii și binelui comun”)
///////////////////////////////////////////
Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger
„…Pandemia de coronavirus va modifica pentru totdeauna ordinea mondială cu efecte asupra macroeconomiei … lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi după coronavirus… … impactul negativ structural la nivel politic şi economic ar putea dura generaţii. Nicio naţiune, nici măcar Statele Unite, nu va putea depăşi epidemia printr-un efort strict naţional…„
https://www.mediafax.ro/economic/henry-kissinger-pandemia-de-coronavirus-va-modifica-pentru-totdeauna-ordinea-mondiala-19070230
Deci Kissinger dă de ințeles că este nevoie de un program și o colaborare globală, de un consens între puteri, intre liderii mondiali. Se pare că se merge spre O Nouă Ordine Multilaterală post-coronavirus pe care o prevedea și Josep Borrel Înaltul reprezentant ONU.
Deci marile puteri ale lumii vor fi împinse să negocieze pentru găsirea de soluții globale privind noua ordine economică.
Să nu uitam că în 2015 papa a criticat capitalismul și a cerut o Noua Ordine Economică.
Henry Kissinger mai spune că liderii planetei trebuie să se pregătească acum pentru trecerea la o ordine mondială post-coronavirus…
https://www.theguardian.com/worl/2020/apr/11/coronavirus-who-will-be-winners-and-losers-in-new-world-order
La o vârstă atât de înaintată Kissinger continuă să își predice Noua Ordine? La ce se referă?
Acum, câteva idei și despre conceptul religios NOM !!!
Iată ce a scris Kissinger în cartea „Noua Ordine” despre conceptul religios al Ordinii Mondiale:
„Unitatea religioasă a fost fracturată prin răspândirea şi supravețuirea Protestantismului. Reforma protestantă a distrus conceptul unei Ordini Mondiale susținute de cele ‘două-săbii’ Papalitatea şi Imperiul”
Raluca Brezniceanu face și ea o prezentare a cărții:
„..Aceasta ordine mondiala trebuie sa fie un mecanism cu reguli comune pentru solutionarea disputelor internationale, pentru a limita razboaiele si a le solutiona pasnic, pentru a construi un sistem economic, financiar stabil si pentru a putea sa asigure drepturile fundamentele ale individului. Kissinger este de parere in aceasta carte, „Ordinea Mondiala”, ca este necesar un echilibru intre putere si legitimitate distilate in esenta diplomatiei, ceva similar păcii wesphaliene de acum patru secole. Daca sistemul se construieste pe putere si nu are legitimitate, atunci va cadea, daca are de partea sa adevarul si valoarea, dar nu si puterea de a-l impune, atunci nu-l va auzi nimeni. Ideal ar fi sa se impleteasca ambele. „
Kissinger si „Ordinea mondiala” – Raluca Brezniceanu
https://ralucabrezniceanu.ro/2018/05/kissinger-si-ordinea-mondiala/
Încă din 2014 Kissinger dădea semne de nemulțumire cu privire la faptul că Ordinea Mondială ar fi în criză și era în căutarea unei modalități de uniformizare a planetei printr-o structură în care marile puteri să comunice intre ele și să o realizeze. Vedem astfel că, încă de pe atunci se dorea realizarea unei Ordini Mondiale Multilaterale confirmată după 6 ani de Înaltul Reprezentant ONU Josep Borrel.
Vezi articolul din 2014 din „Calea Europeană”
https://www.caleaeuropeana.ro/noua-ordine-mondiala-asa-cum-o-vede-henry-kissinger/
Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger
////////////////////////////////////////
(Ca si Satan…) Noua ordine mondială a Kremlinului: depopulare, pustiire, prăpăd. Este vizată și România
VICTOR PIȚIGOI
SENIOR EDITOR
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)
De la o vreme, apare tot mai des în presa rusă aservită o ciudată justificare privind invadarea Ucrainei: atacul a fost, de fapt, o contraofensivă a Rusiei, după ce Vestul a „atacat-o”, prin extinderea bazelor militare NATO tot mai departe spre est.
Ideea halucinantă este aceea că „spețoperația” ar fi legitimă „apărare” a Federației Ruse, în fața „expansiunii” agresive a NATO. Știți cum e asta? Ca în hoțul strigă hoții!
Totuși, pornind de la dreptul Rusiei de a invada un stat numai pentru că nu-i e pe plac, un editorial publicat în ziarul Pravda de duminică, bazat la rândul său pe un articol dintr-un site de limba franceză, avertizează că „spețoperația” ar fi pus deja față în față Federația Rusă și Statele Unite. Rezultatul nu poate fi altul decât prăbușirea Ucrainei și a altor state europene.
Autorul avertizează însă că „SUA nu vor îndrăzni să intre în război direct cu Rusia, după înfrângerea Ucrainei. Asta înseamnă că, pentru continuarea conflictului, vor folosi intermediari.
Candidați la așa ceva par a fi în acest moment Polonia, Lituania, România și Finlanda”.
Despre soarta acestor țări, editorialul opinează că aceasta va depinde doar de ceea ce va hotărî Rusia, în funcție de amenințare. Țara este deja în război cu NATO și nu are motive să-și impună vreo reținere.
Dacă Rusia ar învinge Ucraina – ceea ce autorului i se pare ca și cert, dar nu se confirmă prin realitățile de pe front – atunci articolul prevede următoarele alte ținte:
Polonia pare deja entuziasmată cu privire la o eventuală confruntare cu Rusia. Firește, ar fi o nebunie să se arunce singură în luptă, dar ideea unei puternice coaliții occidentale li se pare liderilor polonezi mai mult decât tentantă.
Cu privire la o eventuală invazie, articolul apreciază că Rusia n-ar avea de gând așa ceva. După ceea ce se petrece în Ucraina, Rusia ar prefera un alt scenariu: ploaia de foc asupra infrastructurii poloneze, pustiirea țării și împrăștierea populației într-un exod masiv, mai spre Atlantic sau chiar dincolo de ocean.
Articolul concluzionează: „Polonia riscă exact soarta Ucrainei – un teren pustiu, depopulat, ruinat și netentant pentru nimeni”.
Lituania n-ar dori să fie atrasă într-o confruntare militară cu Rusia. Dar nici nu se poate abține de la decizii provocatoare, care deranjează Moscova. Provocările însă au o limită, iar pentru Moscova n-ar fi un efort tocmai mare să zdrobească acest mic teritoriu care aparținea cândva imperiului rus.
Articolul se încheie printr-o malițioasă grosolănie, apreciind că Lituania există acum numai prin generozitatea Rusiei, care a cumpărat cândva acest teritoriu de la suedezi.
România ar fi, în opinia aceluiași jurnalist, un fel de berbece, tocmai bun ca să ciocănească NATO în zidul rusesc de apărare.
România prezintă un pericol pentru Federația Rusă doar prin faptul că poate constitui bază de pregătire pentru armatele NATO care s-ar putea desfășura înspre Odesa, pentru a-i împiedica pe ruși să ocupe orașul.
Dar prezintă un pericol și pentru Transnistria, pe care ar apăra-o cu greu cei 2.000 de soldați din garnizoana rusă dislocați acolo și care ar putea fi atacați, în cazul unui război local, cu Republica Moldova.
În oricare dintre aceste scenarii, reacția Rusiei n-ar putea fi alta decât cea din scenariul polonez, respectiv distrugerea întregii infrastructuri a României și transformarea țării într-un teritoriu pustiu, depopulat și ruinat.
Finlanda ar putea împărtăși, pe de o parte, soarta Ucrainei, dar ar putea fi totuși recunoscută, în cazul în care ar adopta o poziție neutră.
Iar poziția neutră s-ar putea fundamenta pe acordul încheiat în 1948 între Finlanda și URSS, acord în care Finlanda își salva suveranitatea, iar URSS își asigura securitatea.
Editorialul mai susține că, „în funcție de evoluția evenimentelor (locația bazelor, lansatoare de rachete), Rusia își rezervă dreptul de a reacționa până la dizolvarea acestui stat nordic”.
Mă înfioară ideea că un stat își permite să amenințe cu dizolvarea un alt stat, după atâtea alte amenințări cu depopularea și distrugerea.
Firește, toate cele de mai sus reprezintă opiniile unui jurnalist rus, preluate, la rândul lor, din opiniile altuia, care le publicase într-un site de limbă franceză. Dar, așa cum scriam și cu altă ocazie, mi se pare improbabil, chiar imposibil pentru un ziar aservit puterii, precum Pravda, să publice asemenea afirmații grave și cu implicații internaționale, fără să fi avut acordul Kremlinului, poate chiar la cel mai înalt nivel.
În opinia mea, este de necrezut să existe undeva pe glob o putere statală care să poată aproba sau măcar agrea amenințarea cu distrugerea și depopularea unor state independente.
În ultima vreme, domnul Putin și camarila de la Kremlin încearcă să ne inoculeze o noțiune despre care nu s-a vorbit până recent: noua ordine mondială. Care noua ordine, dragi tovarăși? Nu este destulă cea deja creată, aprobată de toate țările membre ale ONU, inclusiv cele despre care vorbim?
Nu este destulă ordinea mondială adoptată de înaintașii noștri, după ce au trecut prin experiența unui război nimicitor? Nu este destulă această ordine, în baza căreia păstrăm pacea lumii de aproape opt decenii?
Nu se vede și din satelit că singurul pericol care prejudiciază azi pacea lumii îl prezintă inițiatorii noii ordini mondiale, care își arogă în cadrul acestei ordini dreptul de a distruge, a ucide, a depopula și a trimite milioane de oameni în exil?
Mă întreb, ca un naiv ce sunt, unde este scrisă, unde este publicată, unde este însușită și aprobată de cineva competent respectiva „nouă ordine mondială”?
Mi-e teamă că nicăieri. Poate președintelui rus i se pare cumva că noua ordine mondială înseamnă dreptul Federației Ruse de a invada vecinii, de a nu respecta convențiile internaționale și a-și anexa teritoriile altor state (Doneţk, Lugansk, Zaporojie, Herson și Crimeea). Dacă pe asta contează domnia sa, dacă asta crede că va fi de acum încolo noua ordine mondială, atunci nu poate culege altceva decât disprețul întregii lumi civilizate.
Să-mi fie iertată asocierea, dar până și Hitler, înainte de a pune mâna pe armă, apărând noua sa ordine mondială, a scris-o și a publicat-o în volumul întitulat Mein Kampf. Kremlinul își improvizează ordinea sa mondială, încercând s-o scrie pe genunchi.
Nu cred că state cu galoane grele în ierarhia globală, precum China, India, Regatul Unit, Canada, Brazilia, sunt interesate de o nouă ordine mondială în care jupânul Kremlinului să aibă drepturi asupra altora.
Într-o oarecare măsură, turnesolul a fost deja testat la ONU, în octombrie anul trecut. Atunci a fost supusă votului anexarea unor teritorii ale Ucrainei de către Rusia. Atunci, marea majoritate a statelor a condamnat demersurile domnului Putin, cu excepția a patru state care le-au susținut: Siria, Coreea de Nord, Belarus și Nicaragua.
Siria care e ajutată de Rusia în propriul război, Coreea de Nord – ultima reminiscență stalinistă, Belarus – valetul lui Putin la poarta NATO, iar Nicaragua nu-mi amintește de altceva decât de comedia Doamna Ministru, scrisă de Branislav Nušić, unde un personaj venit din acest stat produce hohote de râs în sala de spectacol.
Bine zice o vorbă românească: ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns.
/////////////////////////////////////////
Exilul m-a călit. Această lume a tuturor făgăduințelor a cam dispărut, diviziunea continuă în America, ne aflăm în plin univers orwelian Interviu cu Andrei Șerban
magda.gradinaru
MAGDA GRĂDINARU
Astăzi, atmosfera din America e opusul atmosferei de deschidere a spiritului și a libertății individuale pe care am trăit-o când am ajuns prima dată la New York. Corectitudinea politică ne așază în plin univers orwellian, spune regizorul Andrei Șerban, care a și plecat de la Universitatea Columbia, una dintre cele mai prestigioase, pentru că nu se regăsea, spune el într-un interviu pentru SpotMedia, în această uniformizare a limbajului.
Andrei Șerban scrie cu onestitate și își lasă chiar și personajele unei cărți autobiografice, Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete (Editura Polirom) să ocupe scena. Iar viețile acestora nu sunt simple: iată-l pe Radu Beligan, un actor talentat, dar care a sprijinit dictatura comunistă, pe Meryl Streep, cu pasiunea ei mistuitoare pentru meserie, pe Liviu Ciulei, pe Lucian Pintilie, alături de care a trăit exilul. Cât judecăm un artist pentru erorile, păcatele omului?
La noi, Beligan trebuia oprit să mai apară pe scenă după 89 pentru că a exagerat cu îngenunchierile în fața Ceaușeștilor?
Andrei Șerban
Ca tânăr regizor, Andrei Șerban a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A ajuns curând unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru şi operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA şi Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris şi Viena, Covent Garden, Teatrul Naţional din Londra etc.) şi a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Naţional din Bucureşti. A fost şeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse şcoli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards şi a primit numeroase premii şi distincţii, printre care Obie, „Mr. Abbott”, Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul „Steaua României”, precum şi numeroase premii UNITER.
Domnule Andrei Șerban, ce e singurătatea și ce înseamnă să nu fii singur? Pornesc de la titlul unui nou volum pe care l-ați publicat recent la Polirom și care așa se numește, Niciodată singur.
Suntem conectați în multe direcții pe orizontală, cu tot felul de rețele; le cunoaștem, cultivăm aceste rețele, iar dacă se destramă, brusc ne simțim singuri.
Neglijăm însă conecția pe verticală, firele invizibile care ne leagă de forțele superioare și exact aceste energii pe care (fără să le înțelegem) le numim cosmice, ar trebui să ne dea forța să ne simțim protejați, astfel niciodată singuri.
Titlul cărții nu implică în mod direct ideea că atât timp cât sunt deschis spre o direcție verticală nu voi fi singur. Dar l-am ales tocmai ca să-mi aduc aminte că dacă rămân conectat cu ce e deasupra mea, voi fi întotdeauna legat de ceva imens, care mă depășește, dar care mă include.
Ce deosebește o mare prietenie de o amiciție? Ați avut astfel de mari prietenii?
Deja cuvântul mare mi se pare riscant. Mari prietenii, ca și mari iubiri, au eșuat des în catastrofe la fel de mari.
Prietenie implică adevăr, încredere, sacrificiu și o anumită chimie reciprocă. Nu am avut astfel de prieteni printre artiști. În teatru, prieteniile durează până la agapa de după premieră, când toți ne îmbrățișăm și devenim sentimentali față de „familia” artistică pe care ad-hoc am creat-o, după care ea se destramă a doua zi ca și cum n-ar fi fost. Cei pe care ii consider prieteni (amiciție în românește sună ironic din vina lui Caragiale, care, în Momente și schițe, a expus ipocrizia și trădarea amicilor) sunt dinafara teatrului și cu ei găsesc că am constant întrebări și interese comune.
Ați plecat din România în plin comunism, reveniți destul de ritualic, să spun așa, din 1990 încoace. Cum v-a transformat exilul? De fapt, ce adaugă sau ce ia experiența exilului unui om? Și marii dumneavoastră însoțitori, Lucian Pintilie și Liviu Ciulei, au trăit exilul.
Pe mine exilul m-a călit. Când am ajuns la New York am realizat că trebuie să mă lupt cu balaurul, că nu am de ales. Pe planetă, nici un oraș nu e mai dur decât New York și pe drept cuvânt se spune că dacă izbutești în New York, izbutești oriunde. Competiția e imensă, la fel și posibilitățile.
M-am luptat, nu a fost tocmai ușor, dar am și profitat din plin. Când ne întâlneam cu Ciulei și cu Pintilie, aveam momentele noastre de nostalgie și dor de România, dar apoi realizam ce norocoși suntem să lucrăm într-o lume liberă.
Această lume a tuturor făgăduințelor azi însă a cam dispărut. Sper ca e o mini-tragedie trecătoare.
În cele 43 de portrete pe care le faceți, aduceți împreună talentul, excelența în profesia și calitatea umană, integritatea, generozitatea. Acestea două nu sunt mereu împreună, totuși. Există oameni talentați în profesie și ticăloși, ca oameni? Cum vă explicați contradicția? Îi faceți un portret și lui Radu Beligan, care, în plină oroare totalitară, valida regimul comunist.
E bine să separăm omul de artist?
Acuzațiile grave care au fost aduse în istorie atâtor mari romancieri, poeți, artiști din toate domeniile, au schimbat într-un fel reputația de care continuă să se bucure și azi? Avem nevoie să examinăm istoria lor personală, sau cazierul lor judiciar? Putem să oprim filmele lui Woody Allen să fie proiectate la New York, cum e cazul acum, doar pentru că e suspectat de ceva ce nu s-a dovedit a fi adevărat? Aș putea da zeci de exemple de absurditate in extremis a atâtor artiști care sunt anulați azi.
La noi, Beligan trebuia oprit să mai apară pe scenă după 89 pentru că a exagerat cu îngenunchierile în fața Ceaușeștilor?
Eu îmi pun întrebarea altfel: în ce măsură s-a deteriorat sufletul unui artist când a comis acte considerate imorale? Portretele pe care le-am ales în Niciodată singur sunt de toate culorile, de la cineva care a făcut eforturi inimaginabile să se elibereze de impurități și să atingă calitatea cea mai înaltă a definiției de Om fără ghilimele, la alții care au fost obligați să facă compromisuri, dar arta lor nu a suferit, până la cei despre care, deși nu am autoritatea să-i judec, consider că datorită josniciilor și lipsei de noblețe, nu au atins potențialul de care ar fi fost capabili.
Există însă o temă la care reveniți constant, și anume tema cancel culture. Ce înseamnă ea, unde duce și cât din polarizarea permanentă pe care o vedem în societatea americană o putem atribui acestei mișcări? Unde sunt tușele groase?
Cancel culture, black lives matter și varianta mai nouă numită critical race theory au fost inspirate de incidentul tragic cu Robert Floyd, e vorba de opresiunea tragică a negrilor. Istoria lor a fost de secole separată de cea oficial admisă a albilor.
În Declarația de independență, Thomas Jefferson nu-i considera pe negri americani, se pare că el a spus: „negrii sunt cetățeni ne-loiali”. Iar albii nu au recunoscut până azi că negrii au contribuit egal la constituirea națiunii.
Diviziunea, neînțelegerea continuă.
Teoria criticii rasiale, această ultimă invenție a stângii radicale, începe prin a-i separa pe copii din fragedă copilărie în funcție de rasă, îi definește deja în opresori și opresați. Copiii vin acasă traumatizați. Părinții sunt îngroziți și pe bună dreptate. Deși au doar 5-6 ani, copiii nu mai sunt lăsați să fie copii. De ce e nevoie de atâta îndoctrinare a celor mici, care mai sunt cu adevărat puri și inocenți? Copiii vin de la școală confuzi și întreabă : „Mamă, mi s-a spus că am rasismul în sânge și să-mi fie rușine că sunt alb” sau „Tată, doar pentru că bunicul a fost sclavul albilor, eu trebuie să-mi urăsc colegii?” E de neimaginat ce se întâmplă: copiii sunt atrași unii spre alții și se împacă natural, de ce sunt hărțuiți să se urască?
Suntem în secolul al XXI-lea, nu al XIX-lea.
America e în schimbare, deși direcția e haotică, neclară. Trump până și azi e favorit în sondaje. Biden e un președinte vizibil slab, care se lasă influențat de activiste stângiste ultra-radicale, gen Alexandria Ocasio-Cortez sau Rashida Tlaib.
Corectitudinea politică a ajuns să ceară modificarea vocabularului. Ultima perlă: nu mai e corect să spui “femeile menstruează”, ci „oamenii menstruează”, ca să nu jignești o anume comunitate. Cum poți să te mai consideri liberal și să îl anulezi pe însuși Abraham Lincoln, doar pentru că și el, ca mulți alții la acea vreme, a avut sclavi? Aș putea continua pe această temă, dar nu văd utilitatea!
Mă tem ca valul noului tsunami e încă în creștere, departe de a ajunge la vârf.
Ați plecat de la Universitatea Columbia din motive care țin cumva tot de acest registru. Ați putea să ne spuneți povestea acelei plecări?
Acum o jumătate de secol, când am ajuns în America, Universitățile erau mândria națiunii. Tineri din orice colț al lumii visau sa ajungă la Harward, la Princeton, sau Columbia – oricare din categoria Ivy-League, iar college-urile erau și ele extrem de căutate. Se știa că tinerețea e vârsta când, studiind la aceste fantastice universități, se puteau face inovațiile si experimentele cele mai largi, unde tinerii reușeau să-și depășească limitele. Am avut bucuria pentru 27 de ani să fac parte, la Columbia, dintr-o minunată structură solidă și flexibilă, care mi-a permis să conduc departamentul de teatru conform viziunii mele. Nu am fost cenzurat, nu am avut nimic să-i reproșez Columbiei.
Dar recent s-a produs acest incendiu intelectual, care s-a răspândit fulger în toate universitățile americane. E vorba de același focar care s-a aprins și la Paris în 68, după modelul din Pekin, Moscova sau Havana.
Unii consideră acest virus doar o „moda intelectuală” trecătoare, dar alții prevăd o revoluție culturală. Ținta e de a destabiliza puterea omului alb, burghez și heterosexual. Ideea tradițională a școlii de studiu universal (în cazul meu, al teatrului) a fost brusc înlocuită de tot felul de polemici, proteste, discuții sociale pe subiectele fierbinți: rasism, sexism, transgender, mediu.
Eu, ca profesor, nu mi-am mai găsit locul.
Am decis să mă retrag în mod amical, deși aveam un contract pe viață. Dar nu mai aveam bucuria sa fiu în clasă. Nu am regretat. Am evitat astfel un climat general de intoleranță și cenzură care se răspândise în universitățile țării. Știu profesori care au fost excluși din cauza unei simple glume, sau a unui email prost înțeles, sau, mai grav, pentru că au o gândire „incorectă” și refuză să se conformeze noii ideologii.
Ne aflăm în plin univers orwelian.
E opusul atmosferei de deschidere a spiritului și a libertății individuale pe care am trăit-o când am ajuns prima dată la New York.
Citați la un moment dat A șaptea pecete, filmul lui Ingmar Bergman și aduceți în discuție felul în care omul e schimbat de experiența morții iminente. E o temă clasică, revelația propriei finitudini, o vedem în Moartea lui Ivan Ilici, în Regele moare. Cum ieșim din pandemie, care, este o astfel de experiență, atât că nu rămâne doar individuală, ci e într-o bună măsură și colectivă? Ieșim mai buni, mai răi sau, de fapt, suntem la fel?
Aș dori să găsesc în mine resursele să mențin intactă abilitatea de a spune da binelui, să afirm binele cu toată prezența mea. Am cedat prea des negativității, am întors prea mult spatele binelui și dacă nici pandemia nu mă trezește, nu îmi rămâne decât să sufăr morți succesive fiind încă în viață. Ce înseamnă să mă trezesc la viață?
“A șaptea pecete” vorbește despre experiența morții iminente ca să ne amintească să trăim fiecare clipă ca și cum ar fi ultima.
Închei cu acest citat din carte: „Astăzi, când virusul se propagă cu rapiditate și numărul morților crește vertiginos, simțim cu toții o zguduire profundă a conștiinței. În filmul lui Bergman, Cavalerul, confruntat cu perspectiva sfârșitului, găsește o stratagemă pentru a câștiga timp. Jocul de șah cu care confruntă moartea îi va permite să rămână în viată atât cât e în stare să reziste în fata marelui Adversar. Face asta nu pentru că îi este frică să dispară, ci din teama că a trăit inutil. Își dă seama că a rătăcit prin viață fără sens, că a vorbit mult și degeaba. Vede acest adevăr fără̆ amărăciune, fără să se autoflageleze sau săi judece pe alții, ci acceptându-l.
Acum, când moartea a venit să-l ia, își dorește să facă măcar o faptă bună care să însemne ceva. Îmi văd prin el propria mea indiferență pe care uneori o simt față de semeni, de câte ori mă izolez ermetic, trăind egoist în visurile și fanteziile mele”.
//////////////////////////////////////
(Komunistii rusi au omorat pe boieri,dar neokomunismul American omoara restul…)America, o mare putere care se autodistruge? Clasa de mijloc este pe cale de dispariţie şi tot mai săracă
America, o mare putere care se autodistruge? Clasa de mijloc este pe cale de dispariţie şi tot mai săracă
În 2013 circa 20% din gospodăriile americane – un nivel record – primeau bonuri de masă, ajutoare acordate de guvern persoanelor cu venituri reduse
Autor: Bogdan Cojocaru
Un declin pronunţat al locurilor de muncă din SUA se observă în industria manufacturieră. În prezent, mai puţin de unu din zece americani lucrează în acest sector, faţă de unu din patru în 1960.
De vină ar fi, spun economiştii, intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului în 2001. De atunci SUA au fost inundate cu importuri ieftine care au scos de pe piaţă produsele fabricate local, notează The Guardian.
Sectorul cărbunelui a pierdut şi el multe locuri de muncă în condiţiile în care este promovată puternic energia din surse regenerabile. Angajările din acest sector au atins punctul de vârf în anii 1920, când aproape jumătate de milion de americani lucrau în minele de cârbune. Numărul angajaţilor s-a diminuat pe măsură ce tehnologia a făcut minele mai eficiente. Producţia a crescut continuu până în 2008, iar de atunci scade. Industria oţelului s-a prăbuşit din cauza competiţiei ieftine din străinătate. Producţia de oţel american a atins maximul în anii 1970, iar declinul i-a fost accelerat de criza financiară din 2008. Situaţia s-a înrăutăţit din cauza încetinirii industriei petrolului. Automatizarea a contribuit şi ea la dispariţia locurilor de muncă.
Textilele „made în USA“ au devenit o raritate, semn al şubrezirii acestei industrii. Majoritatea companiilor americane de îmbrăcăminte şi-au transferat producţia în ţări cu forţă de muncă mult mai ieftină, profitând de acordurile comerciale internaţionale. În anii 1960 aproximativ 95% din îmbrăcămintea americanilor sunt fabricate în SUA. Acum, 97% din îmbrăcăminte şi 98% din încălţăminte sunt produse în străinătate. Tendinţa va continua. Autorităţile americane au calculat că această industrie are cel mai mare declin (de aproape 6% în perioada 2014-2024).
Şi industria auto, până în anii 1980 simbolul progresului industrial al SUA, a pierdut masiv locuri de muncă. Producţia a atins maximul, de 12,9 milioane de unităţi, în 1978. În 1982 livrările fabricilor auto ajunseseră la şapte milioane de unităţi. În acea perioadă Japonia a întrecut SUA şi a devenit cel mai mare producător auto din lume. În 2008, când vânzările au fost lovite dur de criză, General Motors şi Chrysler au ajuns să depindă de ajutorul statului pentru a supravieţui.
În sectoarele necompetitive salariile stagnează, ceea ce face ca situaţia financiară a angajaţilor din industria manufacturieră să fie mai proastă, în termeni reali, decât era, spre exemplu, în urmă cu 20 de ani. De atunci şi puterea sindicatelor s-a redus, după cum notează The Economist.
Polarizarea din SUA a atras atenţia Fondului Monetar Internaţional, care a observat că ponderea gospodăriilor din clasa de mijloc în numărul total s-a redus drastic între 1970 şi 2014, în timp ce ponderea gospodăriilor cu venituri ridicate şi venituri mici s-a extins.
În aceeaşi perioadă, proporţia averilor americanilor bogaţi în veniturile totale a crescut, cea a gospodăriilor din clasa de mijloc s-a redus, iar cea a gospodăriilor cu venituri mici a stagnat.
Ce a constatat FMI este îngrijorător deoarece păturile sociale de jos au tendinţa de a cheltui mai mult decât cele de sus. Rezultatul este, spun analiştii Fondului, o reducere cu 3,5 puncte procentuale a consumului între 1998 şi 2013. Cheltuielile populaţiei sunt principalul motor de creştere economică al SUA.
„Polarizarea poate avea consecinţe macroeconomice importante“, avertizează specialiştii FMI.
Anul trecut, Federal Reserve Bank of St. Louis a publicat o analiză în care arată că „standardele de viaţă ale clasei de mijloc s-au redus mult mai drastic decât alţi indicatori, precum venitul median al gospodăriilor ar sugera-o“, scrie revista Quartz. Studiul a găsit că venitul median real al gospodăriilor din clasa de mijloc s-a redus de la 54.000 de dolari în 1989 la 45.248 de dolari în 2013.
Indivizii din clasa de mijloc reprezintau 51% din populaţia Americii în 2014, faţă de 55% în 2000, potrivit Pew Research Center, care atribuie declinul reducerii veniturilor gospodăriilor.
Datele Biroului de Recensământ arată că peste 45 de milioane de persoane, sau 14,5% dintre americani, trăiau sub limita sărăciei în 2013. În anul anterior procentul era 15%. În 2006, înainte de izbucnirea crizei economice şi financiare, indicatorul se situa la 12,3%. Cele mai recente date ale FMI arată că 1 din 7 americani – dintre care 1 din 5 copii – trăieşte în sărăcie. Circa 40% dintre aceste persoane au loc de muncă.
Sub administraţia Obama, cu toate că rata şomajului s-a redus şi economia şi-a revenit din criză mai rapid decât în multe alte state din lumea dezvoltată, numărul americanilor care primesc cartele pentru alimente a crescut cu 36%.
bogdan.cojocaru@zf.ro
https://www.zf.ro/business-international/america-o-mare-putere-care-se-autodistruge-clasa-de-mijloc-este-pe-cale-de-disparitie-si-tot-mai-saraca-15929881
/////////////////////////////////////
(Prin intruparea komunismului multilateral de baidenizant,iata …)Cum au devenit SUA noul Imperiu al Răului
Exemplu de analfabetism politic, de rea-credință și de aroganță occidentală: „U.S. President Joe Biden and Chinese leader Xi Jinping just completed their longest exchange as world leaders – but three and a half hours of talks appear to have done little, if anything, to narrow divergent positions between the superpowers”. (Reuters).
Este cineva atât de naiv să creadă că trei (sau patru) ore de discuții între Joe Biden și Xi puteau duce la o schimbare imediată în relațiile atât de complicate între Washington și Beijing? Cu atâtea probleme, în plan economic, militar, științific, care înveninează relațiile bilaterale? Păi, în trei ore nu faci decât o ceremonie în care China se predă necondiționat Americii! Vi se pare că e cazul?
Americanii și-au pierdut capul. Și bunul simț! S-au rupt de realități! Cred că toată lumea trebuie să li se închine, doar în virtutea faptului că sunt americani, și au cea mai puternică armată! E drept, una care s-a retras jalnic din Afganistan, după două decenii de ocupație, care a făcut atâtea victime civile, și a generat probleme pentru decenii de aici înainte! Dar au armată!
Politica lor de după 1990 a fost una absolut irațională. De parcă și-ar fi propus să producă tuturor, prieteni și adversari, cât mai multe pagube! Și chiar au reușit asta! Metoda? Creșterea neîncrederii! Dacă am scăpat relativ neciufuliți după criza rachetelor din anii 1960, este că ambele părți care se confruntau în Războiul Rece au decis să evite momentele „fierbinți” prin măsuri de natură politică, economică, diplomatică, inclusiv culturală, care să ducă la creșterea încrederii reciproce. Și a venit un actor de doi bani, deja atins la neuron, Reagan, care a decis că lumea a apucat pe un drum greșit, prin reducerea intensității confruntării între blocuri, și că e cazul să se termine cu „prietenia” între adversari. Adversarii redevin dușmani, care trebuie șterși de pe fața pământului, pentru că sunt „Imperiul Răului”. Între timp SUA au făcut tot ce au putut pentru a smulge titlul de „Imperiu al Răului” de la sovietici. Asta le-a reușit!
Un ungur la fel de dement ca și el a vândut americanilor soluția pentru victoria definitivă în Războiul Rece: „Războiul Stelelor”. Iar americanii, cu mintea spălată de propaganda Hollywoodului, au susținut această demență! Nimeni n-a înțeles că adversarul nu mai vrea să joace acest rol, că vrea să se transforme, să-și reamenajeze sfera de influență.
Era o retragere strategică, voluntară, care îi permitea corectarea erorilor și rezolvarea unora dintre problemele interne. Moscova știa despre ce e vorba, știa și costurile, și le-a asumat, și a procedat în consecință. Au fost rușii naivi? Au crezut în cuvântul americanilor? Nu, n-au fost naivi. Știau cu cine au de-a face. Dar s-au ținut de proiect, pentru că dacă nu o făceau, lucrurile puteau fi mult mai rele pentru Rusia. Aici este marea problemă: destrămarea URSS este rezultatul renașterii naționalismului rus! Și deocamdată rușilor le-a ieșit!
Acum începe ascensiunea de la statutul de putere regională(bine, o regiune cât două continente!) la statutul de putere globală, fără ca asta să implice expansiunea, ca în cazul URSS. Pur și simplu trebuie să folosească mai bine ce au la îndemână, și să nu mai viseze la cai verzi pe pereți! Deocamdată se țin de plan.
Washingtonul este într-o situație imposibilă: de la hegemon, în anii 1990, s-a trezit că are trei competitori strategici: China, Rusia, și UE. Problema este că gândirea strategică a americanilor nu a evoluat, în timp ce adversarii lor și-au redefinit conceptele, obiectivele, și au construit instrumente prin care își promovează interesele în noul context.
Una peste alta, ce putea realiza Biden în trei ore de discuții cu China? Râde lumea, bă! Treziți-vă!
Autor: Contantin Gheorghe
/////////////////////////////////////////////
În America domnește o atmosferă de Sfârșit de Imperiu
Un editorial epocal al lui Tucker Carlson la Fox News pe care Adrian Pătrușcă l-a tradus pentru cititorii ActiveNews:
Trebuie să vă fac o mărturisire: au fost vremuri, în evul întunecat al televiziunilor de știri pe cablu, când storceam o știre săptămâni întregi. Uneori, cum a fost cazul OJ Simpson, luni întregi.
Nu se întâmplau prea multe lucruri, așa că nu ne puteam permite să renunțăm repede la o știre bună.
În zilele noastre, nu mai avem această problemă. Dimpotrivă. Se întâmplă prea multe lucruri, iar unele sunt de-a dreptul terifiante.
Într-o singură săptămână, China a semnat un acord comercial de 50 de miliarde de dolari cu Arabia Saudită, vechiul nostru aliat, anunțând astfel sfârșitul vechiului imperiu al petro-dolarului. Nu e un lucru mărunt.
Între timp, Vladimir Putin a amenințat încă o dată Occidentul cu declanșarea unui război nuclear.
Apoi, Wall Street a început să concedieze o mulțime de oameni, lucru peste care nu poți trece cu ușurință atunci când se petrece într-un sector al cărui rol este să prezică viitorul economiei.
Iar, în timp ce se întâmplau toate astea, veniturile gospodăriei americane medii au scăzut la un nivel record.
CDC a reacționat încercând să reînvie portul măștii, pentru că, se știe, asta ajută la bunăstare.
Sam Bankman-Fried a fost arestat.
Și cartelul mexican al drogurilor, care dirijează cea mai mare operațiune de trafic cu carne vie de la Comerțul Transatlantic cu Sclavi, a ajuns acum să controleze oficial frontiera noastră de sud.
A fost așadar o săptămână plină. De fapt, s-au întâmplat mai multe evenimente decât în cele două mandate ale lui Bill Clinton.
De aceea, dacă ai conduce țara, ai sta zi și noapte la birou, încercând să găsești cele mai bune soluții.
Dar administrația Biden nu face asta. Nici vorbă.
În această după amiază, în timp ce vechea ordine mondială se prăbușește și Dumnezeu știe cu ce va fi înlocuită, echipa lui Biden a decis să organizeze un eveniment cu travestiți la Casa Albă.
În caz că vă puneați întrebarea dacă toate comparațiile cu Republica de la Weimar sunt exagerate… Nu, nu sunt exagerate.
Motivul acestei serbări a fost promulgarea oficială a Legii Respectului față de Căsătorie, despre care Casa Albă ne spune că legalizează căsătoriile gay.
Dar stați așa! Căsătoriile gay nu erau legalizate de Curtea Supremă încă de pe vremea lui Barack Obama?
Ba da. Dar le-au mai legalizat o dată. Acum sunt dublu legale. Știți ce înseamnă asta? Că e vremea să cânte Lady Gaga.
La petrecere a fost invitată și Cyndi Lauper, normal, pentru a sărbători. Cyndi Lauper va împlini 70 de ani la primăvară, ceea ce înseamnă că trăiește de mulți ani în țara asta.
Însă, până azi, până la această după amiază de la Casa Albă, sub oblăduirea lui Joe Biden cel Mare , Cyndi Lauper ne-a informat că americanii nu aveau voie să se iubească unii cu alții.
Până azi, iubirea era interzisă.
Dar Joe a schimbat această situație. Iar acum suntem liberi să iubim.
Priviți și vă cruciți:
Cyndi Lauper: Familiile noastre au fost legalizate. Și, pentru că acum avem voie să iubim pe cine iubim, deși sună ciudat, noi americanii avem voie să iubim pe cine iubim. Binecuvântat să fie Joe Biden și toți cei care au făcut acest lucru posibil. Pentru că au făcut ca oamenii și copiii lor să nu mai fie îngrijorați pentru viitorul lor.
Stați așa! Toate astea nu s-au petrecut acum zece ani?
Am verificat. Înregistrarea este de azi. Petrecerea a avut loc azi la Casa Albă.
Asta înseamnă că, acolo, pe undeva, prietenul nostru nuclear de care ne-am descotorosit, Sam Brinton, fostul șef de la Energie, stă cocoțat pe un maldăr de haine de damă, înjurând că aeroporturile au camere de supraveghere în spațiul de recuperare a bagajelor.
La dracu cu camerele alea!
Dacă Brinton nu ar fi fost prins furând, acum ar fi fost ca un Crăciun pentru el. Ar fi putut petrece dimineața în dresingul lui Cyndy Lauper încercând să ciordească o bluziță cu spatele gol.
Asta se cheamă o ocazie ratată.
Din fericire, a fost prezent la petrecerea de la Casa Albă Marti Cummings.
Cummings este o vedetă a travestiților care, asemenea lui Sam Brinton, are o istorie lungă cu postări necenzurate pe rețelele sociale.
„Fuck the Police”, a scris Cummings pe Twitter în 2020. „Da, vrem să tăiem finanțarea poliției. Da, vrem să desființăm ICE (Serviciul de Imigrație). Nu, nu vom accepta nimic mai puțin de atât. Vom continua să luptăm până ce toate acestea se vor întâmpla”.
Vi se pare că sună a Antifa? Nu greșiți. Drept dovadă, anul acesta, Cummings a promovat o chestie numită Cafeneaua ACAB (All Cops Are Bastards – Toți polițiștii sunt ticăloși), folosind sloganul Antifa.
Avem așadar un travestit, deghizat în femeie, prieten cu Antifa și care promovează violența. Invitatul perfect pentru Casa Albă!
Și, ca să fie tacâmul complet, Cummings este interesat și de copii, în cel mai sinistru mod.
Odată, Cummings a posta pe Twitter asta: „Copiii sunt aici pentru a cânta și a suge p…”. Okay…
Și a adăugat: „Oricine crede că travestiții nu sunt pentru copii se înșală”.
Cummings a postat această fotografie cu un copil, scriind: „La anul o să vrea să se joace cu noi”.
Iată-l pe Cummings la o conferință TED din 2019:
Marti Cummings: Am aflat cum un clip video de 20 de secunde are puterea de a ne schimba viața, viziunea despre lume. Priviți. Suntem eu și Brody, de 2 ani, la dejunul pentru travestiți de la New Jersey. Deci, adesea, familiile vin la dejun pentru că nu pot asista la un spectacol obișnuit cu travestiți, noaptea târziu. Este o ocazie pentru copii să facă cunoștință cu travestiții. Mulțumită lui Baby Shark am putut să vin la Pilgrim House și să fac o serie de spectacole pentru copii. Și dacă în timpul acestor spectacole îi întrebam pe copii „Ce vrei să fii când o să te faci mare?”, spre surprinderea mea mulți dintre ei răspundeau că vor să fie travestiți.
Da. O mulțime de copii visează să se facă travestiți…
Deci ăsta este tipul de la Casa Albă, de azi… Dar nu a fost nici un accident.
Cu vreo lună în urmă, administrația Biden l-a invitat pe un individ numit Dylan Mulvaney. Un bărbat în toată firea care se identifică drept fetiță. S-a întâlnit cu președintele.
Ce naiba se petrece? Ei bine, o grămadă de lucruri. Este un efort de a degrada această țară. De a o face să pară o glumă.
Aceștia sunt indivizii care străbat culoarele pe unde pășeau odinioară Abraham Lincoln, Teddy Roosevelt și FDR.
Orice părere ai avea despre politica lor, erau oameni serioși care lucrau până noaptea târziu pentru a îmbunătăți lucrurile în țară.
Acum, sunt tipul ăsta și mulți alții ca el. Și Cyndi Lauper. Sărbătoresc căsătoriile homosexuale care sunt legale de pe vremea administrației Obama.
Ce se petrece aici? Repet, este un efort pentru a degrada această țară. Însă, din punct de vedere politic, este o măsură de distragere a atenției.
Faci niște lucruri atât de ofensatoare sau de halucinante încât lumea să uite că există mai multe crize mondiale fără precedent care au loc simultan, dintre care unele provocate chiar de administrația Biden, și pe care aceasta este incapabilă să le rezolve.
Acesta este scopul. Nu au nicio idee despre ce trebuie să facă în fața prăbușirii acestei ordini postbelice. Sau a prăbușirii totale a economiei americane, pe care o simțiți pe pielea voastră, pentru că sunteți mai săraci decât erați anul trecut.
Și ei nu au nimic să ne spună. Chiar dacă le-ar păsa, nu ar avea nici un răspuns. De-aia fac spectacole cu travestiți. Bun venit la Weimar!
Important este să uitați de orice se întâmplă cu adevărat important. Este o tactică, și nu este una nouă.
De fapt, Joe Biden a recunoscut această tactică, pentru că măcar la de-astea se pricepe.
Iată-l pe Biden în 2006, într-o înregistrare în care recunoaște că a te plânge de căsătoriile gay este un mijloc la îndemână pentru politicieni de a distrage atenția de la propriile eșecuri.
Iată:
Joe Biden: Lumea se duce de râpă. Suntem foarte îngrijorați de gripa aviară. Nu avem suficiente vaccinuri. Nu avem suficienți polițiști. Și peste trei săptămâni mi se spune că vom dezbate căsătoriile gay, sau un amendament la Constituție sau Dumnezeu știe ce altceva. Avem deja o lege, Defense of Marriage Act. Am votat-o toți. Dar alții au zis: „Ascultă, căsătoria este între un bărbat și o femeie și statele trebuie să respecte asta”. Nimeni nu a încălcat această lege. Nimeni nu a pus la îndoială această lege. De ce avem nevoie de un amendament constituțional? Căsătoria este între un bărbat și o femeie.
Are o scuză pentru că declarația este din perioada pre-demență. Nu își amintește ce a spus. Acum, este doar un vas care poartă ambițiile altora.
Dar era o idee interesantă: că oamenii discută despre aceste lucruri, mai ales când nu sunt „pertinente”, pentru că nu vor să discute despre ALTE lucruri.
Ceea ce face și mai interesant faptul că aceia care îl manevrează pe Joe Biden, după 16 ani, îl pun să vorbească despre căsătorii gay și travestiți. Orice, numai să vă distragă atenția!
Pentru a vă distrage atenția, astăzi, promulgând legea, Biden s-a pronunțat în favoarea căsătoriilor homosexuale – deși acestea sunt legale de 10 ani. Și în favoarea mutilării genitale a copiilor.
Iată:
Joe Biden: Trebuie să constatăm că există sute de legi nemiloase și cinice introduse de state care îi vizează pe copiii transgender, înspăimântând familiile și incriminând doctorii care le dau acestor copii îngrijirile de care au nevoie. Trebuie să îi protejăm pe acești copii, pentru ca ei să știe că sunt iubiți. Îi vom apăra și vom zice: „Ei pot vorbi singuri în numele lor”.
Foarte interesant! Este vorba de promulgarea unei legi care legalizează – încă o dată – căsătoriile homosexuale, susținute de majoritatea oamenilor din această țară.
Dar iată că Joe Biden profită de această oportunitate pentru a promova tratamentele medicale de schimbare a sexului la copii. Ceea ce, evident, înseamnă mutilarea sexuală a copiilor. Tăierea sânilor la tinerele de 15 ani, sterilizarea pe viață cu produse chimice. Blocante ale pubertății.
De ce face Joe Biden acest lucru, în afara faptului că e dorit de niște grupuri cu anumite interese?
Nu uitați: era vorba de căsătoriile homosexuale, dar Joe Biden, președinte al Statelor Unite, face presiuni pentru mutilarea sexuală a copiilor.
Apoi – și mai straniu – mai e și Kamala Harris care vorbește despre contracepție.
Priviți:
Kamala Harris: Pentru milioane de americani LGBTQI+ și cupluri interrasiale este o victorie, iar aceasta face parte dintr-o bătălie mai amplă. Decizia în dosarul Dobbs ne amintește că drepturile funtamentale sunt interconectate, mai ales dreptul de a te căsători cu persoana pe care o iubești, dreptul de a avea acces la contracepție și dreptul de a lua decizii privind propriul tău corp.
Acum chiar suntem confuzi. Dreptul la contracepție? Nimeni de la această emisiune nu este jurist. Însă, în 1967, în dosarul Griswold v. Connecticut, Curtea Supremă a stabilit dreptul americanilor de a cumpăra contraceptive. Asta s-a întâmplat acum 56 de ani.
Căsătorii interrasiale? Sunt legale dinainte de a ne naște noi.
Nu uitați: e vorba de același partid care a promovat anul acesta o lege împotriva linșajului.
Linșajul! Era el pe lista marilor probleme? Mai exisă linșaje astăzi? Nu erau ele ilegale de multă vreme? „Nu, le-am interzis pentru prima dată”.
Priviți:
Chuck Schumer: Senatul a reușit să ia o măsură așteptată de multă vreme, adoptând legea anti-linșaj. Aleluia. Congresul a declarat în sfârșit linșajul o crimă federală.
Kamala Harris: Locuitorii țării noastre merită protecția unei legi federale anti-linșaj. Linșajul nu este o relicvă a trecutului. Acte de teroare rasială încă se mai produc în țara noastră.
Joe Biden: Ura nu va mai triumfa în America. Supremația Albă nu va mai avea ultimul cuvânt. Nu putem să mai tăcem. Tăcerea înseamnă complicitate. În sfârșit, după atâția ani, linșajul este o crimă federală.
„După atâția ani? Mulți oameni sunt în favoarea linșajului, însă am oprit lobby-ul pro-linșaj, am făcut asta în cadrul Congresului. V-am îmbunătățit viața”.
Serios? Unde sunt aceste linșaje? Unde sunt aceste acte de teroare rasială comise de suprematiști albi?
Căutați-le pe internet. Veți găsi unele acte de teroare rasială. Dar este greu să găsiți prea multe. Câteva poate.
Unde sunt cifrele despre aceste fenomene? Câte atacuri rasiale, comise de suprematiști albi, au avut loc în ultimii ani?
Poate or fi fost multe. Noi nu avem cunoștință. Nu știm să se fi întâmplat. De fapt, suntem siguri că nu s-au întâmplat.
(…)
Atunci, de ce continuă cu asta?
Ei bine, pentru că problemele reale, problemele adevărate, se adună, iar ei nu au nici reacție, nici soluție, și încearcă să evite să fie luați la întrebări. În primul rând pentru că ei sunt cei care au creat aceste probleme.
De aceea, trebuie să creeze false probleme. Interzicem linșajul. Ridicol! Nu există nici măcar o singură persoană care să fie în favoarea linșajului.
(Corespondentul Fox) Bill Melugin și echipa sa, discutând despre problemele adevărate, a realizat aceste filmări cu mulțimi mari de cetățeni străini care invadează țara noastră.
Majoritatea nu vin din Mexic. Vin de foarte departe, de peste mări și țări. Acum se află într-un oraș de frontieră, vizavi de Bronsville, Texas. Așteaptă să expire Titlul 42 (privind expulzarea imigranților ilegali) peste opt zile.
Și când acest lucru se va produce, când administrația Biden va renunța și la acest ultim element juridic de apărare în fața invaziei, va urma un val devastator.
Poate din acest motiv invită travestiți și pe Cyndi Lauper la Casa Albă. Poate pentru că nu vor să discute – știu eu? – despre amenințarea lui Vladimir Putin cu războiul nuclear?
Richard Engel, NBC: Președintele Vladimir Putin, părând să distrugă orice speranță pentru o soluționare diplomatică, prevede că războiul va fi lung și că riscul unui conflict nuclear este în creștere. Însă imediat și-a atenuat limbajul, insistând că Rusia nu va folosi armele nucleare decât pentru a se apăra. Niciodată prima. Era mai degrabă o aducere aminte decât o amenințare. Riscul crește, a spus el, adăugând:
„Nu am înnebunit. Înțelegem ce sunt armele nucleare. Nu o să le fluturăm ca pe o lamă de ras prin lume. Dar, evident, trebuie să pornim de la faptul că le avem”.
Deci, ne aflăm într-un război. Un război direct, nu unul prin interpuși, cu Rusia. Personal militar american, o mulțime de angajați ai guvernului SUA, se află în Ucraina, luptând în acest război cu arme americane plătite de voi.
Iar tipul cu care suntem în război tocmai ne-a amenințat să folosească armele nucleare împotriva noastră.
Indiferent ce părere aveți despre acest război, nu e o știre? Nu e mai importantă decât interzicerea linșajului sau căsătoriilor gay, când erau deja legale?
Sau legalizarea căsătoriilor contracepției, care este legală din 1967? Ori a căsătoriilor interrasiale?
Cine se lasă păcălit de așa ceva?
////////////////////////////////////////////
Topul celor mai grosolane Minciuni ale anului 2022
De către Anonimus –
Minciuna a fost principala caracteristică a anului care se apropie acum de sfârșit, spune Tucker Carlson, care a făcut un clasament al celor mai grosolane mistificări într-un editorial de Crăciun, pe care Adrian Pătrușcă l-a tradus pentru cititorii ActiveNews:
Aceasta este, vă vine să credeți sau nu, una dintre ultimele noastre emisiuni din 2022. Așa că, natural, ne-am gândit la anul care a trecut. Ce l-a caracterizat?
Ei bine, dacă duceți o viață sănătoasă, desigur că a fost caracterizat de relațiile voastre. Niciodată politica nu a fost lucrul cel mai important din lume.
Cei mai importanți sunt cei din jurul vostru – familia, prietenii, cățeii. De aici ne vin bucuriile, nu de la alegeri.
Relațiile înseamnă mult mai mult pentru voi decât orice declarație stupidă pe care a făcut-o Nancy Pelosi în ultimul an de la reședința ei din Napa.
Totuși, politica are și ea importanța ei. Trăncăneala lui Pelosi produce efecte asupra vieții voastre.
Așadar, care este caracteristica definitorie a anului 2022? Ei bine, minciuna! A fost un an al minciunilor.
Oamenii de la putere spun o sumedenie de minciuni. Asta o știm sigur, pentru că, atunci când mint, nu sunt prea pricepuți.
Multe dintre minciunile lor sunt încropite, evidente, jalnice, șubrede și asta este destul de insultător pentru noi. Nu-mi linge cizmele ca să-mi spui că plouă, este o vorbă veche de cowboy.
Nu-mi spune ceva ce știm amândoi că nu este adevărat pentru ca apoi să te aștepți să te cred.
Când faci asta, tratează-mă cu demnitate! Mă subestimezi. Mă tratezi ca pe un copil. Dacă trebuie să-mi spui o minciună, măcar fă un efort! Încearcă ceva isteț! Ai puțină mândrie!
Nu-mi debita iar același vechi și prăfuit alibi și să te aștepți să te cred: „Oh, asta nu vă putem spune, dl sau dna America. Este o problemă de siguranță națională, dar nu vă faceți griji, totul va fi bine. Ne descurcăm de minune”.
Încearcă trucul ăsta de 21 de ani, cu documente din dosarul 11 septembrie rămase încă secretizate, sau de aproape 60 de ani, cu dosarul asasinării lui JFK.
Nu mai există niciun american care să-i creadă, dar ei continuă pe linia asta. În mod evident, ei cred că suntem băuți cu leuca în cap.
Este frustrant să vezi asta, dar astăzi am decis să ne amuzăm. E opțiunea cea mai pozitivă, cel puțin în circumstanțele actuale.
Așadar, doamnelor și domnilor, iată lista cu cele mai mari minciuni din 2022 în viziunea noastră.
Am avut de ales dintr-o listă lungă, de la ce s-a petrecut la locuința lui Paul Pelosi și nesfârșita propagandă despre războiul din Ucraina, până la milionul de americani care nu există și care ar fi căpătat noi locuri de muncă în trimestrul trei al anului.
Dar vom începe cu ceea ce ar putea fi cea mai stupidă minciună care a fost spusă vreodată: Vladimir Putin și-a aruncat în aer propria sa conductă de gaze spre Europa.
Făcând asta, Putin și-a lovit propria economie și și-a slăbit poziția strategică în mijlocul unui război, dar totuși a făcut-o pentru că… ei bine, pentru că acesta este tipul de comportament malefic pentru care Vladimir Putin a devenit faimos.
El nu doar că este o amenințare fizică directă pentru Omaha, Bangor și San Jose. Este atât de malefic încât este o amenințare existențială pentru el însuși.
Opriți-l pe omul ăsta înainte de a-și arunca în aer propriile conducte! Asta este ceea ce ne-a spus presa cu tonul cel mai normal cu putință.
Iată:
Pam Brown, CNN: Cum se încadrează asta în strategia lui Putin? Desigur, cum era de așteptat, Susan, Putin spune: „Oh, noi nu am avut nicio legătură… Vom demara o investigație”. Hai să fim serioși!
Susan Glasser, analist CNN: Se pare că a fost un act criminal și că Rusia este cu siguranță suspectul cel mai probabil.
John Brennan, fost director CIA: Cred că este în mod clar un act de sabotaj și Rusia este cu siguranță suspectul cel mai probabil. Cred că este doar primul eveniment dintr-o serie de alte lucruri care s-ar putea să se întâmple în Europa.
Bill Browder, CEO Hermitage Capital Management: Ceea ce ne transmite nouă Putin prin aruncarea în aer a propriei conducte este: „Uite, pot arunca în aer o conductă. Dacă e nevoie, pot să arunc în aer cablurile de internet ale țării voastre. Pot să arunc în aer conducte. Pot să fac tot felul de lucruri”.
Rusia este cu certitudine cel mai probabil suspect, spune John Brennan, și putem avea toată încrederea, pentru că el a fost directorul CIA în vremea lui Barack Obama. Nu e nimic dubios cu tipul ăsta. Nu a fost niciodată implicat în crime sau alte ilegalități. Vă vrea numai binele.
În realitate, dacă Brennan spune asta, adevărul este aproape cu siguranță pe dos. Și acesta este cazul aici.
Nu, Rusia nu și-a aruncat în aer propria conductă. Explozia a fost opera administrației Biden. Vă putem spune asta cu toată siguranța.
Singura întrebare care rămâne, după ce Joe Biden a eliberat intenționat în atmosferă mai mult carbon decât orice altă ființă umană în istorie, este dacă mai are dreptul să ne dea lecții despre încălzirea globală. Ei bine, da, cred că poate.
Biden are cea mai bună calificare pentru asta: lipsa sufletului. Este un om care a făcut duș cu propria sa fiică. Și care zâmbește când e furios.
Acest om este literalmente capabil să spună orice. Dacă armata chineză eliberează un virus letal în lume, Joe Biden ar da vina pe voi pentru asta. Și chiar a făcut-o.
Oamenii mor de COVID, ne-a spus Joe Biden, pentru că voi ați stat să vă puneți întrebări în legătură cu o injecție experimentală ARNm care practic nu funcționează și ale cărei efecte pe termen lung nu le cunoaștem.
Voi sunteți criminalii, nu guvernul chinez, pentru că sunteți niște „nevaccinați”. Trebuie să fiți pedepsiți.
Acesta a fost mesajul de la Casa Albă, preluat și redifuzat de idioții – tot fără suflet – din presă.
Iată unul dintre ei: Leana Wen, care a lucrat înainte la colosul avorturilor, Planned Parenthood, și acum este la CNN.
Leana Wen: Avem o foarte îngustă fereastră de oportunitate pentru a lega măsurile de relaxare de statutul vaccinal, deoarece, altminteri, dacă totul este redeschis, atunci care va mai fi momeala? Cum îi vom mai incita pe oameni să se vaccineze? De aceea, cred că CDC și administrația Biden trebuie să fie mult mai hotărâți și să zică: „Dacă sunteți vaccinați puteți face o mulțime de lucruri. Uite ce libertăți veți avea”. Pentru că, altfel, oamenii vor ieși și vor profita oricum de toate aceste libertăți.
Astfel, „nevaccinații” s-ar putea „bucura de libertăți”, a declarat Leana Wen, și toată lumea știe că, în virtutea Constituției americane, acest lucru este interzis.
„Bagă-te repede înapoi în bordeiul tău, iobagule! Pentru tine nu există libertate! Terciul ți se aduce la ora 4.00. Să ne fii recunoscător când îl leorpăi!”.
O, câte schimbări aduce un an! Știm că ceea ce Leana Wen ne-a spus la CNN a fost o minciună – știm asta cu certitudine – căci, în mod uimitor, a recunoscut-o Wen însăși.
Săptămâna aceasta, Wen a recunoscut că, în realitate, nu a fost o pandemie a nevaccinaților. Dimpotrivă.
CDC, a spus ea, a stabilit acum că „persoanele vaccinate care nu au avut niciodată COVID erau de trei ori mai susceptibile să se infecteze decât persoanele nevaccinate, cu o infectare anterioară, iar un studiu Lancet – continui să citez – a descoperit că cei care erau vaccinați dar nu au avut niciodată COVID aveau o probabilitate de patru ori mai mare de a face o formă gravă a bolii, care să ducă la spitalizare sau la deces, în comparație cu nevaccinații care au trecut prin boală”.
Cum? Vaccinații au o probabilitate de patru ori mai mare de a fi spitalizați sau de a muri de COVID? De PATRU ori…
Prin urmare, se vădește că nimic din propaganda vaccinistă nu a fost real. Ca să ne exprimăm moderat, totul nu a fost decât o minciună.
Întrebarea este: ne mai putem noi recupera viețile înapoi? Ce s-a ales de economia noastră, de locurile noastre de muncă?
Când veți izbucni în lacrimi de pocăință și vă veți cere iertare pentru că ați mințit o țară întreagă într-o chestiune de viață și de moarte și ați făcut rău oamenilor?
Încă mai așteptăm, deși, evident, nu ne facem mari speranțe. Măcar suntem bucuroși să vedem o minciună dată în vileag.
Aceeași plăcere o avem văzând cum se derulează saga lui Sam Bankman-Fried. SBF era băiețelul ăla bizar, îmbrăcat în tricou, care juca jocuri video în timpul interviurilor, lua o tonă de pastile și era total incapabil să explice modelul comercial al firmei sale de „schimb cripto”.
Vreau să spun că, din prima zi, a fost cât se poate de evident că tipul ăsta era un escroc. Cățelul vostru l-ar fi adulmecat de la poștă. Mirosea atât de tare! Puțea…
Însă, prin nu se știe ce miracol, vrăjitorii financiari de la CNBC nu au realizat asta. S-au îndrăgostit de Sam Bankman-Fried. Voiau să fie ca Sam Bankman-Fried. Ne-au spus că Sam Bankman-Fried este noul JP Morgan.
Iată o înregistrare pe care o să o difuzăm cel puțin o dată pe lună până la sfârșitul vieții noastre. E prea bună!
Andrew Ross Sorkin, CNN, 16 septembrie: I se spune JP Morgan al Cripto…
Kate Rooney, CNBC, 16 septembrie: Michael Jordan al Cripto, dacă doriți… Așadar, de ce ar trebui să fiți atenți la un miliardar, cu părul creț, vegan, învârtind pe degete un „fidget spinning” și care uneori doarme într-un fotoliu „bean bag”? În așa-zisa iarnă Cripto, i se spune cavalerul alb Cripto.
Jim Cramer, CNBC, 29 septembrie: JP Morgan al generației sale – Sam Bankman-Fried de la FTX. Este el Jay Gould al acestor vremuri sau JP Morgan?
Co-realizator: Cred că încă rămâne să se stabilească.
Cramer: Este Vanderbilt?
Co-realizator: Ar putea fi.
Cramer: Este Hariman?
Co-realizator: Posibil. Este Carnegie?
Cramer: Dacă ctitorește multe biblioteci, da.
Astea nu se petreceau cu zece ani în urmă. Era doar cu săptămâni, cu zile înainte ca escrocheria lui Sam Bankman-Fried să se prăbușească.
„E Vanderbilt? E Harriman? E Carnegie? E JP Morgan?”.
Nu. Nu este. De fapt este doar un infractor pus sub acuzare și care, nu mai departe de săptămâna asta, a fost fotografiat în timp ce era condus încătușat spre celula lui.
E genial! Tipii ăștia sunt atât de ridicoli! Aceasta este adevărata lecție a lui Sam Bankman-Fried.
Însă e ceva mai dificil să ne amuzăm de ce se petrece în restul economiei. Mai ales în privința inflației.
Inflația este un fenomen pe care îl poți identifica fără să fii profesor de economie la MIT.
Prețurile lucrurilor pe care le cumpărați săptămânal au crescut mult? Da. Atunci avem inflație.
Inflația este ușor de demonstrat. Oricine susține contrariul minte și toată lumea știe asta.
De aceea, până și majoritatea politicienilor, care mint despre orice, nu se ostenesc să mintă în legătură cu inflația. Este prea ușor să fie prinși cu minciuna.
Și, totuși, unii o fac. Pur și simplu nu se pot abține. Iubesc minciuna. Ea îi ține în viață.
Janet Yellen (secretarul Trezoreriei) e unul dintre ei. Priviți-o cum vă zice că inflația de care vă loviți zilnic nu e adevărată. E un miraj. E „tranzitorie”.
Janet Yellen, iunie 2021: Am avut mai multe luni de inflație crescută, despre care majoritatea economiștilor, inclusiv eu, susțin că e tranzitorie.
Janel Yellen, iunie 2021: Eu personal consider că aceștia sunt factori tranzitorii.
Nora O’Donnell, octombrie 2021: Prețurile vor continua să fie mari?
Yellen: Cred că este ceva tranzitoriu, dar nu vreau să sugerez că aceste presiuni vor dispărea peste o lună sau două.
Yellen, iulie 2021, CNBC: Este important să monitorizăm cu atenție, dar cred că, practic, se va calma.
Sara Eisen: Tranzitoriu?
Yellen: Tranzitoriu.
Ați auzit. Este economistă. Nu e vreun escroc care se îmbogățește de pe urma șpăgilor primite de la bănci pentru declarațiile sale, după ce a condus Trezoreria. Nu, nu, nu, nu.
Este o economistă. Și pentru că e o economistă și voi nu sunteți, spune că există mai multe tipuri de inflație.
Există inflația obișnuită și există ceva numit „inflație tranzitorie”. Aceasta din urmă este o inflație de care nu ai voie să te plângi, mai ales înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului.
Ți se poruncește să ignori acest tip de inflație. Acesta este mesajul de la Janet Yellen, care în acest moment este secretarul Trezoreriei.
Așadar, Crăciun fericit, mult-prea-mințiți americani! Măcar acum știți cu cine aveți de-a face.
Vestea bună este că încă putem fi fericiți. Fericirea este un bun care vine de la Dumnezeu și pe care nici măcar administrația Biden nu vi-l poate lua.
//////////////////////////////////////////
Dezamăgire: Comunism și globalizare
De către Anonimus
Acum aproape o sută de ani, Panait Istrate, un scriitor român tânăr şi idealist, a plecat la Paris în căutarea unei societăți mai bune. În Franţa s-a alăturat partidului comunist sperând că şi-a găsit locul potrivit. Apoi, după un timp s-a dus să viziteze Uniunea Sovietică, ţara visurilor celor răzvrătiţi. Ce a găsit însă tânărul Panait la faţa locului l-a tulburat adânc. Observând tulburarea sa, agentul Sovietic care îl însoţea i-a spus cumva explicativ: „Nu poţi să faci omletă fără să spargi ouă”. La întoarcerea sa în Franţa scriitorul le-a mărturisit prietenilor: am văzut multe ouă sparte în Uniunea Sovietică, dar nu am văzut nicăieri omletă…
Când am sosit în Statele Unite, acum peste 50 de ani, America era o țară prosperă şi cu libertăți nelimitate; o ţară în care prin munca puteai dobândi orice bunuri materiale şi totodată îţi puteai căuta şi găsi menirea personală şi fericirea. America de azi a rămas o ţară abundenţă, dar şi-a pierdut în mare măsură scopul spiritual care a stat la baza fondării ei. Noile tendinţe social-politice din ultimele decenii, tendinţe fără Dumnezeu şi fără scop spiritual, au schimbat America. Ce s-a întâmplat?
Născut într-o familie creştină şi tradiţională şi fost deţinut politic, am detestat din totdeauna comunismul şi lozincile lui. Mult timp nu am înţeles ce însemna marxismul şi ce scop urmărea. Treptat mi-am dat seama că zişii comunişti şi cei care îl dirijau din umbră urmăreau control total asupra populaţiei şi îndepărtarea omului de originea şi finalitatea sa spirituală.
Ţinând populaţia permanent ocupată şi preocupată cu… planuri cincinale, lupta de clasă, construirea socialismului, pericolul imperialist şi altele, reprezenta doar o perdea de fum în spatele căreia păpușării din culise îşi urmăreau adevăratele obiective. Poate că unii din indivizii care au aderat la partid au crezut sloganurile de mai sus, dar cei mai mulţi au aderat la noul regim din oportunism şi din interese personale. Şi, pentru a se menţine la putere, comuniștii au creat securitatea care a arestat, a deportat şi a ucis sute de mii de romani; cei mai buni dintre noi.
După şapte decenii de nespuse suferinţe şi într-o fază avansată de decădere morală şi materială s-a renunţat la comunismul brutal de tip sovietic şi fosta Uniune a fost lăsată să se prăbuşească. Între timp păpuşarii din umbră îşi îndeplinise scopul. Şi scopul fusese distrugerea credinţei, sugrumarea spiritului naţional, slăbirea familiei şi, în final, înstrăinarea omului de divinitate.
Oamenii cinstiţi şi idealişti, între care mă număr şi eu, au sperat că prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a regimurilor comuniste Est Europene va duce la o lume dreaptă în care va prevala demnitatea şi omenia. Ne-am înşelat grav. Lupta dintre bine şi rău, între cei care cred în justiţie divină şi cei care îl urăsc pe Dumnezeu, s-a schimbat doar de ochii lumii. Efortul minorităţii cripto-marxiste de a ne controla pe toţi a îmbrăcat o nouă formă. Ea se numeşte… progresivism, corectitudine, identitate politică, fluiditate de gen, diversitate, drepturile omului, LGBDQ, guvernare globală… Această nouă tendință este vizibilă foarte clar azi în Statele Unite.
Globalizarea reprezintă încleştarea finală dintre materialism şi spiritualitate. E noua faţadă a comunismului. Marxiștii au vizat să cucerească lumea prin represiuni, prin înfometare şi prin anihilarea opoziţiei. Globaliștii umblă cu zâmbre şi se poartă cu mănuşi. Ei cumpără şi ademenesc. Ei încearcă să-i transforme pe oameni în consumatori obedienţi, în roboţi şi în entităţi biologice fără suflet.
Dacă reuşeşte, globalismul aduce cu sine sfârşitul tradiţiilor, moartea naţiunilor şi anihilarea creştinismului. Religia creştină înseamnă victoria spiritului asupra materiei; înseamnă mântuirea şi înălţarea. Globalismul ateu este prăbuşirea omului în iad…
De ce promovează America această tendinţă fără nici un Dumnezeu? În timpul Uniunii Sovietice, Moscova folosea vastele resurse economice şi militare ale Rusiei în scopul răspândirii comunismului în întreaga lume. S-au inversat oare rolurile? De ce sprijină America procesul de globalizare? Cine şi ce se ascunde în spatele fațadei?
Lumea de azi a ajuns la o mare răscruce şi Statele Unite au intrat în confuzie. Se va întoarce America la rădăcinile ei creştine or va sucomba în faţa noului Marxism? Ne apropiem oare de un nou război civil ori ne predăm fără luptă? Un prieten mai în vârstă, decedat acum, profesor şi Român American ca şi mine, prevedea o mare încleştare şi spunea: În următorul război se va bate om cu om şi linia frontului va trece prin inimile noastre. Am ajuns oare acolo?
Un asemenea război nu va fi doar fizic şi material; va fi în primul rând spiritual. Şi într-adevăr nu vor mai fi linii clare de despărţire a fronturilor. Acest război spiritual a ajuns deja în inimile noastre. Ne vom bate între noi! Cum vor alege oamenii taberele în care să lupte? Personal, pentru nimica în lume nu m-aş alătura comuniştilor, dar nu mă pot alătura nici rătăciţilor fără Dumnezeu din nouă eră.
America are nevoie de o nouă tabăra în aceste zile; o tabără a oastei Domnului care să lupte sub steagul spiritual al Divinității. Sunt dezamăgit. Doamne salvează America!
Nicolae Nicholas Dima, 10 Septembrie, 2022
Prof. dr. Nicholas Dima, fost deținut politic, jurnalist și scriitor, fost redactor la Radio «Vocea Americii» (1975-1985; 1989-1999), autor a numeroase studii pe teme geo-politice, cu o bogată activitate profesorală la William Patterson College (New Jersey), US Army «John F. Kennedy» Special Warfare Center and School (Fort Bragg, Carolina de Nord), Naval War College (Newport, Rhode Island), «William R. Nelson» Institute, James Madison University (Harrisonburg, Virginia), St. Mary’s University College (Addis Ababa, Ethiopia), Djibouti University (Djibouti, Djibouti).
////////////////////////////////////////
Se retrage lumea de la globalizare, pregatindu-se pentru un al cincilea val?
In ultimii 25 de ani, au existat multe cercetari si dezbateri despre concept, istoria si starea globalizarii, diferitele sale dimensiuni si beneficii.
Lumea a cunoscut patru valuri de globalizare, iar acestea sunt rezumate dupa cum urmeaza.
Primul val este vazut ca fiind perioada de la sfarsitul secolului al XIX-lea, impulsionata de revolutia industriala asociata cu imbunatatirea transporturilor si comunicatiilor si s-a incheiat in 1914.
Al doilea val a inceput dupa al doilea razboi mondial in 1945 si s-a incheiat in 1989.
Al treilea a inceput cu caderea Zidului Berlinului in 1989 si desfiintarea fostei Uniuni Sovietice in 1991 si s-a incheiat cu criza financiara globala din 2008.
Al patrulea val a inceput in 2010, odata cu recuperarea impactului crizelor financiare globale, ascensiunea economiei digitale, inteligenta artificiala si, printre altele, rolul din ce in ce mai mare al Chinei ca putere globala.
Dezbaterile mai recente pe aceasta tema se concentreaza asupra faptului daca lumea se confrunta acum cu o retragere de la al patrulea val si daca este pregatita pentru decolarea celui de-al cincilea val.
Asemanarile dintre perioada de retragere a primului val si dinamica globala actuala un secol mai tarziu sunt uluitoare. Dar aceste asemanari inseamna ca este evidenta o retragere de la globalizare? Exista suficiente dovezi ale deglobalizarii sau, mai degraba, de „slowbalizare”?
Paralele
Retragerea prelungita de la globalizare in perioada de 30 de ani – 1914 pana in 1945 – a fost caracterizata de impactul geopolitic si economic al Primului Razboi Mondial si al celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Alti factori au fost pandemia gripei spaniole din 1918-1920; Crahul Bursei din 1929 urmat de Marea Depresiune din anii 1930; si ascensiunea Blocului Comunist sub Stalin in anii 1940.
Aceasta perioada a fost in continuare caracterizata de sentimente protectioniste, cresteri ale tarifelor vamale si alte bariere comerciale si o retragere generala a comertului international.
Privind contextul global actual, paralelele sunt remarcabile. Lumea se lupta inca cu pandemia de COVID, care a avut efecte devastatoare asupra economiei mondiale, lanturilor globale de aprovizionare si vietii si bunastarea oamenilor.
La randul sau, razboiul Rusia-Ucraina a provocat incertitudini majore la nivel mondial si penurie de alimente. De asemenea, a dus la cresteri ale preturilor la gaze si carburanti, la alte perturbari ale lanturilor valorice globale si la polarizare politica.
Cresterea pretului diferitelor bunuri de consum si a energiei au pus presiune asupra nivelului general al preturilor. Inflatia mondiala este in crestere agresiva pentru prima data in ultimii 40 de ani. Autoritatile monetare din intreaga lume incearca sa lupte impotriva inflatiei.
Institutiile de guvernare globala precum Organizatia Mondiala a Comertului si ONU, care au functionat bine in perioada post-Al Doilea Razboi Mondial, au acum mai putina influenta, in timp ce razboiul ruso-ucrainean a impartit lumea politica in trei grupuri. Ei sunt sustinatorii invaziei rusesti, tarile neutre si cele care se opun, un grup dominat de SUA, UE si Marea Britanie. Aceasta divizare contribuie la provocari geopolitice complexe, care duc incet la schimbari ale parteneriatelor comerciale si ale regionalismului.
Europa cauta deja noi furnizori de petrol si gaze si sunt evidente indicii timpurii privind potentiala extindere a influentei chineze in Asia.
O lume mai putin conectata
De-globalizarea este vazuta ca o miscare catre o lume mai putin conectata, caracterizata prin state nationale puternice, solutii locale si controale la frontiera, mai degraba decat institutii globale, tratate si libera circulatie.
Acum se vorbeste de slowbalization. Termenul a fost folosit pentru prima data pentru a descrie fenomenul ca fiind integrarea continua a economiei globale prin fluxuri comerciale, financiare si de alta natura, desi intr-un ritm semnificativ mai lent.
Datele despre globalizarea economica prezinta o imagine interesanta. Ei arata ca, chiar inainte ca pandemia de COVID sa loveasca lumea in 2020, este evidenta o decelerare a intensitatii globalizarii. Datele care reprezinta masuri ample ale globalizarii includ:
Exporturile mondiale de bunuri si servicii. Ca procent din PIB-ul mondial, acestea au atins un maxim istoric de 31% in 2008, la sfarsitul celui de-al treilea val de globalizare. Exporturile au scazut ca procent din PIB-ul global si s-au redresat la acest nivel abia in primele etape ale celui de-al patrulea val in 2011. Exporturile au inceput apoi sa regreseze incet la 28% din PIB-ul global in 2019 si mai departe la un nivel scazut de 26% in timpul primului Anul Covid-19 in 2020.
Volumul intrarilor de investitii straine directe. Acestea au atins un varf de 2 trilioane USD in 2016 inainte de a scadea, ajungand la 1,48 trilioane USD in 2019. Desi intrarile de investitii straine directe in 2020 de 963 miliarde USD sunt cu 20% sub nivelul crizei financiare din 2009, acestea s-au redresat la 1,58 miliarde USD. in 2021.
Investitiile straine directe ca procent din PIB au inceput sa creasca de la doar 1% in 1989 la un varf de 5,3% in 2007. Dupa o retragere in urma crizei financiare globale, au atins din nou varful in 2015 si 2016 la aproximativ 3,5% . Apoi a scazut la 1,7% in 2019 si la 1,4% in 2020.
Intreprinderile multinationale au fost vehiculul major al globalizarii economice de-a lungul timpului. Numarul acestora indica dorinta companiilor de a investi in afara tarii lor de origine. In 2008, Conferinta ONU pentru Comert si Dezvoltare a raportat aproximativ 82 000. Numarul a scazut la 60 000 in 2017.
Datele privind fluxurile mondiale de capital privat (inclusiv investitiile straine directe, fluxurile de capital de portofoliu, remitentele si imprumuturile din sectorul privat) nu sunt usor disponibile. Cu toate acestea, datele Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica arata ca fluxurile de capital privat pentru tarile raportoare au atins un maxim istoric de 414 miliarde USD in 2014, urmat de o tendinta de scadere la 229 de miliarde USD in 2019 si o iesire negativa de 8 USD. miliarde in 2020.
Aceste tendinte de scadere sunt confirmate si mai mult de dovezile fragmentarii mai profunde a relatiilor economice cauzate de Brexit si de relatiile problematice SUA/China, in special in timpul erei Trump.
Ce urmeaza?
Intrebarea acum este daca cele mai recente date:
indica fie o retragere de la globalizare similara cu cea experimentata dupa primul val in urma cu un secol;
sau este doar un proces de deglobalizare;
sau incetinirea in asteptare a redresarii economiei mondiale dupa impactul pandemiei de Covid-19 si a razboiului din Ucraina?
Asemanarile dintre primul val de globalizare si evenimentele globale existente sunt cu siguranta semnificative, desi incorporate intr-o ordine mondiala total diferita.
Dinamica actuala care modeleaza lumea, cum ar fi progresul tehnologiei, era digitala si viteza cu care tehnologia si informatiile sunt raspandite, vor influenta cu siguranta intensitatea retragerii dependentei deja incorporate de globalizare.
Statele nationale realizeaza ca incheierea orbeste de contracte si acorduri cu companii din alte tari poate fi problematica si ca partenerii comerciali si de investitii trebuie alesi cu atentie. Evenimentele din ultimii trei ani au aratat cu siguranta ca economiile din intreaga lume sunt profund integrate si, in ciuda exemplelor de protectionism si a amenintarilor cu politici mai orientate spre interior, nu va fi posibil sa se retraga in totalitate.
Devine evident ca procesul de globalizare prezinta cu siguranta caracteristici atat ale deglobalizarii, cat si ale lenteibalizarii. De asemenea, este clar ca socurile externe globale necesita o regandire totala, o reorientare si o reforma a procesului de globalizare. Acest lucru va conduce cel mai probabil lumea in al cincilea val de globalizare.
/////////////////////////////////////////////
GÂNDURI DUREROASE DIN EXIL
Unde eşti tu Ţepeş Doamne!
Zilele acestea am fost trist; foarte trist. Am citit pe internet că un polonez care a trăit mai mulţi ani în ţara noastră a făcut următoarea declaraţie: „Ca să-i îndrepţi pe românii de azi ar trebui împuşcaţi toţi cei în vârstă de peste şapte ani şi după 20 de ani ar trebui repetată operaţia…”
Sunt plecat din ţară de peste 50 de ani şi la întoarcere, prima oară în 1990 după 22 de ani de înstrăinare, nu mi-am mai găsit nici familia, nici prietenii, nici locul şi nici neamul. Oamenii cu frică de Dumnezeu şi cu sufletul curat au fost nimiciţi ori marginalizaţi şi dacă mai trăiesc ei se zbat între viaţă şi moarte. Şi dacă mor nu mor de bătrâneţe. Sunt omorâţi sufleteşte. Târâturile au ajuns în frunte şi netrebnicii s-au văzut împăraţi. Şi împreună ei se grăbesc şi jefuiesc ţară pentru că simt că nu mai au mult şi li se apropie sorocul. În orice moment poate să revină stăpânul casei, Marele stăpân. Acum însă parveniţii se întrec în a-şi etala spoiala în timp ce fac sluj în faţă noilor stăpâni, nişte ciocoi pribegi aduşi de vânt. Şi cu cât se umflă mai mult în pene şi se etalează pe dinafară, cu atât mai goi sunt noii epigoni pe dinăuntru. S-au gândit ei vreo clipă că nu vor viermui la nesfârşit pe acest pământ? Cu ce vor se vor prezenta aceste târâturi în fața marei judecaţi?
SUPRAVIEŢUIRE
Strămoşii noştri au fugit din calea barbarilor şi au supravieţuit, dar au rămas să trăiască pe fugă. Mulţi dintre ei şi-au aplecat capul şi multă vreme au rămas cu capul aplecat în pământ.
Au venit slavii şi s-au pretins prieteni cu noi. Cu timpul au devenit ortodocşi ca şi noi şi am învăţat de la ei să spunem bogdaproste. O spuneam pentru că ne dădeau de pomană din ceace furaseră tot de la noi.
Au venit turcii şi ne-au cerut bir, şi un timp am rămas biruiţi. De la ei am învăţat să dăm şi să pretindem bacşiş.
Au urmat grecii fanarioţi care ne salutau cu ticalos, adica ceva frumos; un fel de ce mai faci pre limba lor, dar purtrea lor era cu totul alta. Şi ca să supravieţuiască, unii dintre noi s-au luat dupa fanarioti si s-au ticăloşit.
S-au ridicat eroi că Horia, Mihai şi Tudor, dar nu le-a plăcut lichelelor de sus. I-au tras mişeleşte pe roata, i-au înjunghiat laşi pe la spate, i-au ucis. Au supravieţuit în fruntea ţării tâlharii şi făţarnicii.
Au venit comuniştii şi le-au luat pământul ţăranilor. Ca să supravieţuiască ţăranii şi-au trimis copiii să fure de pe propriile lor ogoare. Şi unii din copii s-au deprins cu furtul. Cei colectivizaţi s-au prefăcut că muncesc şi mulţi au rămas prefăcuţi. Intelectualii mai deştepţi s-au orientat şi au intrat în partid ca să-l schimbe pe dinăuntru şi au rămas ei preschimbaţi pe dinafară. Dar, Doamne fereşte, ei nu erau comunişti!
După 89 foştii comunişti s-au declarat revoluţionari cu dreptul legitim de a jefui ţara. Şi am rămas jefuiţi. Şi tot ei ne conduc şi ne jefuiesc şi azi. Poporul a supravieţuit, dar supravieţuirea e doar un somn veşnic! Treziţi-vă fraţi români!
Confesiune
În cursul multor ani de cercetare şi autoanaliza am căutat răspunsuri la frământările mele, dar mult timp fără nici un rezultat. Am suferit sub comunişti în România, dar nu mi-am găsit liniştea sufletească nici în America. M-am ales cu alte vise răvăşite, cu incertitudini şi cu noi înfrângeri.
Un timp, nu am vrut să-mi accept destinul, să mă împac cu soarta şi să accept voinţa marei forţe divine care ne guvernează. Cum te poţi împăca însă cu o forţă pe care nu o înţelegi? Putem cunoaşte oare această forţă prin căutări raţionale or o descoperim prin revelaţii? Am vrut să-l găsesc pe Dumnezeu prin acumulare de cunoştinţe şi am ajuns chiar la concluzia că a dobandi cunoştinţe nu e doar un drept, ci o datorie.
Cunoştinţele sunt fără limite şi stau la dispoziţia tuturor celor care le caută. Acumularea lor nu îţi aduce însă liniştea dorită, ba chiar îţi adânceşte frământările. De fapt, noi nu înţelegem nici măcar realitatea fizică pe care o percepem prin simţurile noastre: Urechea te minte şi ochiul te-nşeală. Cunoştinţele trebuie filtrate prin credinţă pentru a ajunge la înţelegere, la înţelepciune, la pace sufletească. Şi în căutările mele m-am oprit în faţa unei mari dileme: Care e sensul vieţii?
Desigur, la început, în prima tinereţe şi în perioada de formare, căutările sunt lumeşti şi sensul vieţii îl găseşti în bunuri materiale, în familie, în prietenii, şi în natură din jurul nostru. Pe la mijlocul vieţii, în perioada de afirmare, sensul vieţii îl găseşti în glia strămoşească, în ţara în care te-ai născut şi în care te-ai format, în cultura naţională care te-a definit. Spre apusul vieţii, sensul devine spiritual. Te cheamă divinitatea care te-a zămislit şi care ţi-a hărăzit un destin. Te atrage ca un magnet nemurirea care te primeşte în infinitatea ei. Acolo te poţi pierde în neantul spiritual al tuturor celor care au ajuns în sferele cereşti. Acolo devii tu însuţi, cel adevărat şi etern…
Se spune că viaţa de dincolo de materie, existenţa în spirit, energie şi conştiinţă, seamănă în esenţa ei cu cea de aici. Şi totuşi, trăirea spirituală este infinit mai intensă şi mai profundă decât cea de pe Terra. Acolo, fiecare familie de spirite egal evoluate îşi are aşezământul ei paradisiac. Înainte de a ajunge acolo, trebuie să rătăcim însă prin aceasta jungle terestră, să depăşim numeroase obstacole, să ne lepădăm de cele lumeşti, să lăsăm zgura pe pământ, să ne dobândim dreptul la înălţare…Şi încă îmi amintesc fragmente din poeziile marelui poet şi martir al închisorilor Radu Gyr:
Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău/
În dragoste nu-ţi seamăn, nici în milă/
Dar după răni, sunt chip din chipul Tău/
De păr dospit din cer, nu din argilă…
Atât de dulce ştiu să cad/
Şi-atât de greu mă-înalț în sfere/
Că rădăcina mea în cer e/
Iar fructul ei se coace-n iad…
Prof. Dr. Nicholas DIMA
USA, 27 decembrie 2022
https://www.gandaculdecolorado.com/ganduri-dureroase-din-exil-2/
/////////////////////////////////////////////
Inchisorile comuniste: De la Pitesti la Globalizare
Detentia politica din regimul comunist trebue analizata cu mare atentie si inteleasa foarte bine pentru ca daca nu invatam din trecut riscam sa repetam istoria si ne meritam soarta.
Am fost condamnat in 1956 pentru incercarea de trecere a frontierei in Iugoslavia. Eram student si inca nu implinsem 20 de ani. Cu aproape doi ani mai inainte, fratele meu Ion, cu sapte ani mai in vasta decat mine, fusese condamnat la 20 de ani de inchisoare pentru… ’crima de uneltire impotriva clasei muncitoare.’
In 1969 am ajuns totusi in America si in primul an mi-am scris amintirile din inchisoare, carte publicata in 1974 de Asociatia Culturala Romana din Hamilton, Canada. Este o carte tinereasca si descriptiva si cred ca azi exemplarele care mai exista reprezinta o raritate editoriala.
Am preluat subiectul la maturitate si in ianuarie 1990, dupa aproape 20 de ai de cand srisesem primele amintiri din inchisoare, am dezvoltat si extins subiectul si am publicat volumul Journey to Freedom. Noua carte a aparut in Statele Unite in limba engleza si apoi in doua editii in tara cu titlul Calatorie spre Libertate. Aceasta lucrare este in mare parte analitica si interpretativa.
Fac aceste precizari pentru ca in vederea intelegerii semnificatiei inchisorilor comuniste trebue sa abordezi trei planuri paralele si diferite:
In primul rand, ce s-a intamplat? Ceace inseamna descrierea factuala a evenimentelor. Apoi, dece s-a intamplat? Aceasta insemna analiza si diagnoza. Si in final, ce avertizmente pot fi emise pentru lumea de azi; deci, prognoza.
Luna viitoare voi implini 86 de ani si dupa ce am parcurs toate etapele vietii si am acumulat cunostinte, educatie universitara, si o experienta dobandita pe trei continente, am ajuns la cateva concluzii care merita impartasite. Am enuntat o parte din concluzii in unele din cele 12 carti pe care le-am scris in decursul vietii si in sutele de articole publicate de cand am ajuns in occident in 1968 pana in azi.
Pentru intelegerea experientei penitenciare, personal, la capitolul factual, as mentiona ca ilustrative urmatoarele episoade mai putin obisnuite:
-Am fost intemnitat la Aiud timp de un an si jumatate in aceiasi inchisoare cu fratele meu Ion, dar nu ne-am intalnit nici odata.
-Tot la Aiud am fost pedepsit de multe ori cu izolare severa la subsolul cladirii Celularului, pedepse care au variat intre 5 si 15 zile fiecare. Am gasit referatele de pedepsire in dosarul penal pe care l-am consultat in ultimii ani la CNSAS. Este shocant sa observi cat de meticulosi au fost comunistii cu detaliile neimportante ale detentiei si cat de inumani au fost fata de marile crime pe care nu le mentioneaza nicaeri…
Si totusi in ce consta izolarea? Sub Celular, principala cladire a complexului penitenciar Aiud, fusese sapate patru celule betonate in care erau izolati cei pedepsiti. Ni se dadea masa obisnuita odata la trei zile. Noaptea ni se aducea un pat de metal si o patura mucegaita. O pedeapsa in plus era stingerea luminii in cursul zilei, adica ramaneai intr-un intuneric absolut. In total, am petrecut peste 40 de zile la izolare… Si totusi, de acolo am amintiri unice!
Nota Bene: Dupa zisa revolutie din 89 celulele de pedeapsa au fost distruse si umplute cu moloz pentru a sterge probabil urmele inumanitatii regimului.
-As mai mentiona deasemenea faptul ca la Gherla am fost in aceiasi camera cu Paul Goma, dar nu ne-am ‘intalnit’ atunci pentru ca in acea incapere destinata in mod normal unui numar de 20-30 de detinuti fusesem inghesuiti peste o suta de suflete… Ne-am dat seama ca fusesem impreuna multi ani mai tarziu cand Goma m-a vizitat la Washington si cand ne depanam impreuna amintirile… trecuse 20 de ani.
Comunismul brutal din trecut si intr-o forma noua Globalizarea cu manusi de azi, reprezinta metode draconice de a indeparta omul de scopul sau spiritual. Deci, ca sa intelegi ce a insemnat inchisoarea sub comunisti trebue sa accepti ca scopul vietii este in esenta si in final spiritual si ca exista Dumnezeu. In inchisori diavolul a incercat sa distruga si credinta si natiunea. Redau la acest punct un mic fragment din ultimul meu articol postat si difuzat luna aceasta, iunie 2022:
…Am incercat sa inteleg cele doua mari atentate impotriva umanitatii comise de securitate in inchisorile din Romania; Anume, asa-zisele reeducari practicate la inchisoarea din Pitesti in jurul anului 1950 si respectiv, la inchisoarea din Aiud in anii 1960. Acolo satana a experimentat cum poate fi fortata natura umana astfel incat omul sa-si renege si sa-si terfeleasca originea, familia, credinta si scopul. Subliniez ca in nici o alta tara comunista nu au fost practicate asemenea orori. Si dece in Romania? Pentru ca nationalismul romanesc a fost si profund crestin. Trebuia incercate cele mai diabolice metode pentru disrugerea constiintei nationale si crestine. Daca metodele reuseau in Romania, puteau fi aplicate ori unde in lume. Si s-a incercat.
Zisa reeducare de la Pitesti s-a facut prin metode barbare si a vizat limitele fizice ale tineretului nationalist. Reeducarea de la Aiud a fost mult mai sofisticata si a urmarit pervertirea sufleteasca a detinutilor politici maturi. La Pitesti detinutii erau striviti fizic; la Aiud erau ademeniti si compromisi sufleteste.
Convingerea mea este ca rezultatele acelor experimente sunt folosite acum la nivel international de catre cercurile globaliste in vederea manipularii intregii omeniri. Se pare ca intreaga lume a devenit un camp experimental in care metodele variaza de la cele aplicate la Pitesti la cele folosite la Aiud. Cine experimenteaza si ce se urmareste?
La inchisoarea din Pitesti experimentul era condus de un ofiter de securitate zis Ion Marina, pe numele lui real Itzicovici. La Aiud era condus de colonelul Craciun. Cei care au studiat fenomenul sustin ca amandoi raportau rezultatele generalului Boris Grunberg, alias Nikolsky, din ministerul de interne care la randul lui le trimitea direct la Moscova. La vremea respectiva, multi ofiteri superiori din securitata romaneasca si din KGB-ul sovietic erau evrei. Cum se justifica acestia? Este obligatia lor sa se explice.
Adevarul este ca multi dintre promotorii globalizarii de azi sunt evrei, dar de data aceasta lideri lor sunt total divizati. Unii dintre ei, cei din categoria lui Soros, urmaresc comunizarea lumii. Evreii constienti, care isi dau seama de pericolul care ne paste pe toti, se opun insa comunismului si promoveaza capitalismul de tip occidental. In prezent, conflictual s-a aprins in Ucraina, dar marea miza este Rusia si in viitor China!
Revenind la experienta penitenciara, pot conchide ca scopul persecutiilor a fost sa distruga nationalismul; sa desfiinteze simtul national; si sa anihileze credinta. In esenta, scopul este deci sa organizeze o lume fara Dumnezeu. Acesta pare si scopul globalistilor.
In ce ma priveste, am avut noroc si in inchisoare nu am fost supus zisei reeducari. Totusi, intreaga mea viata a fost ca un maraton contra curentului anti-uman, anti-national, si anti-crestin preponderent in lumea noastra. Nu am putut opri curentul, dar nici nu l-am lasat sa ma striveasca.
Acum, la apusul vietii, imi dau seama ca singura speranta, a noastra a tuturor, este acceptarea preceptelor crestine.
Traim sfarsitul civilizatiei crestin-europene.!
https://www.gandaculdecolorado.com/inchisorile-comuniste-de-la-pitesti-la-globalizare/
//////////////////////////////////////////
Disoluția marxism-leninismului
de Radio Europa Liberă
Lenin a modificat marxismul prin faptul că a atribuit partidului rolul de avangardă a revoluției, mai degrabă decât clasei proletare; a plasat izbucnirea revoluției mai degrabă într-o țară mai puțin dezvoltată, decât într-una dezvoltată (Rusia, nu Europa de Vest), și a făcut din dictatura proletariatului nucleul teoriei sale asupra statului comunist. Pe scurt, datorită contribuției lui Lenin la rusificarea marxismului, leninismul reprezintă o sinteză între valorile vestice, social-democrate și tradițiile rusești ale violenței revoluționare.
Lev Troțki (născut Bronstein) a fost un alt revoluționar rus important, care inițial s-a opus tendințelor dictatoriale leniniste. În timpul Revoluției din octombrie 1917, Troțki a devenit cel mai apropiat asociat politic al lui Vladimir Ilici și a fost primul ministru bolșevic (comisar al poporului) al Apărării și Afacerilor Externe. Mai târziu, după moartea lui Lenin, a apărat leninismul revoluționar în fața lui Stalin. Troțki l-a acuzat pe Stalin de abandonarea proletariatului din afara hotarelor prin concentrarea exclusivă asupra construirii socialismului în URSS și de distrugerea oricărei urme de democrație din cadrul partidului leninist. Mai puțin dăruit în domeniul teoriei ca Lenin sau Troțki, Stalin a codificat și ultrasimplificat leninismul, ajustându-l la nevoile și așteptările birocrației medii de partid. În loc de o doctrină revoluționară, leninismul lui Stalin reprezenta un mijloc de a legitima exercițiul puterii pentru birocrația de partid.
Mao Zedong a fost un comunist chinez care a adaptat principiile cele mai importante ale leninismului la situația Chinei. Recunoscând puterea limitată a proletariatului chinez, Mao a dezvoltat teoria lui Lenin în ce privește dictatura revoluționară a muncitorilor și țăranilor, și i-a adus pe comuniștii chinezi la putere în 1949. Mao l-a criticat pe Hrușciov pentru că a renunțat la unele principii staliniste de bază, adăugând că lupta de clasă a continuat și s-a intensificat în condițiile dictaturii proletariatului. Elitele revoluționare din Lumea a Treia s-au identificat cu înflăcăratul anti-imperialism și anti-capitalism al lui Mao, dar și cu teoria războiului de gherilă în mediul rural.
Marx proclama comunismul drept soluția autentică a conflictului dintre om și natură, și dintre om și om: „comunismul este ghicitoarea rezolvată a istoriei, care știe că el este soluția.” Explicația pentru soarta exemplară și consecințele acestei doctrine depinde de câțiva factori esențiali: viziunea asupra adepților—o elită superioară ale cărei țeluri utopice sanctifică cele mai barbare metode; negarea dreptului la viaţă pentru aceia care sunt definiți drept „paraziți degenerați și vermine”—dezumanizarea deliberată a dușmanilor/victimelor definite ca atare de stat; și, ceea ce identifica în mod corect istoricul francez Alain Besançon drept perversitatea ideologică din centrul gândirii totalitare: falsificarea ideii de bine (la falsification du bien). Comunismul a încercat să cuprindă și să filtreze prin matricea sa ideologică tot ce avea potențial pentru discursul public. A încercat să controleze și să medieze orice narațiune prin care se autodefinea. A creat „un nou tip de hegemonie culturală” care țintea să împlinească o „revoluție antropologică” prin apelul la o politică esențialmente transformatoare și ritualică.” (Roger Griffin).
Reformele lui Mihail Gorbaciov (cunoscute drept glasnost și perestroika) se doreau a fi raționalizarea sistemului sovietic, injectând o viaţă nouă instituțiilor leniniste, situației generale și economiei, condamnând atrocitățile staliniste și readucând entuziasmul ideologic bolșevic de la începuturi. De fapt, el a încercat să reia experiențele anterioare menite să umanizeze socialismul (Revoluția Maghiară, Primăvara de la Praga, revizionismul marxist în Polonia și Iugoslavia). Însă așa cum au demonstrat revoluțiile din 1989, comunismul își epuizase puterea de atracție—ceea ce a dus la prăbușirea regimurilor leniniste din Europa Centrală și de Est.
Vladimir Tismăneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-Comuniste. Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani, autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai. Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și perioadei post-comuniste
https://moldova.europalibera.org/a/29120395.html
////////////////////////////////////////
Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus adevărul în anul 1960
Autor: Ionel-Claudiu Dumitrescu
România a intrat în anul 1944 în sfera de influență a Uniunii Sovietice și a populația a fost supusă unui sângeros experiment economic, social, politic și cultural în numele unei ideologii presupus revoluționară și cu baze științifice. S-a mers tot înainte cu teoriile politice pentru atingerea unui viitor luminos, dar care n-a mai venit și întreaga lume socialistă s-a prăbușit precum un castel din cărți de joc.
Cetățenii români au fost îndoctrinați să creadă că liderii de la București sunt patrioți și vor binele neamului, ei fiind cei ce se opun exploatării capitaliste și poftelor Moscovei. Imaginea de luptători, cei ce continuau o serie de eroi din trecutul mai mult sau mai puțin apropiat, a prins în mentalitatea oamenilor de rând și chiar printre unii intelectuali nostalgici după dictatura criminală, mai ales că greutățile economice actuale favorizează această cădere în trecut.
Masele se atașează de cei puternici și nu contează natura deciziile pe care le iau. Minciuna a fost stâlpul de bază al regimului comunist și a fost cultivată intensiv în presă, școală, cultură și în aparatul de stat. Politrucii din aparatul de propagandă aveau tot interesul să slujească centrul de putere pentru a se bucura de privilegii deosebite.
Uneori, în secret, se mai discuta despre crudul adevăr. Gheorghe Gheorghiu-Dej, un feroce stalinist care a umplut țara cu lagăre de concentrare, a condus în data de 5 decembrie 1960 o ședință a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. și stenograma ședinței a fost publicată de către istoricul Dan Cătănuș în anul 2004. Unele idei ale liderului comunist sunt șocant de sincere și ar fi trebuit să li se facă o publicitate deosebită. Liderul de partid și de stat spunea că nu trebuie socialism în lume prin prisma salariilor, în lagărul capitalist șomerii trăind mai bine decât muncitorii români.
Adevărul a fost spus și a rămas în arhive. Comuniștii au făcut totul pentru atingerea obiectivelor ideologice până în anul 1989 și a fost normal ca populația să o ducă din ce în ce mai rău. Mai mult. S-a ajuns la cartelă și înfometare, cozile pentru o bucată de pâine fiind șocante pentru sfârșitul secolului al XX-lea într-o țară pe care mulți o defineau drept un grânar al Europei.
Care era obiectivul regimului comunist?
Oare unde mergeau banii ce rezultau din producțiile record din economia socialistă, muncitorii fiind obligați să îndeplinească an de an norme din ce în ce mai mari? Care era obiectivul regimului comunist? Tot Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus adevărul și orice român trebuie să cunoască aceste vorbe din 1960. Dezarmarea nu mai era utilă și trebuia să se facă totul pentru acumularea de armament de cea mai bună calitate și în cantități industriale pentru a se putea pune în aplicare ideea lui Iosif Vissarionovici Stalin de revoluție mondială, visul de aur al liderilor roșii ce acționau după tezele elaborate de către Karl Marx, Fr. Engels și Vladimir Ilici Lenin.
Nu se făcea ceva util pentru poporul român, ci acesta trebuia să muncească pentru gurile de foc ce urmau să intre în acțiune în marele război pentru cucerirea planetei. Ar fi fost tocate mulțimi de români într-o conflagrație finală cu lumea capitalistă și n-ar fi contat numărul de victime, importantă era victoria în cel mai mare război din istorie, cel ce ar fi dus la dispariția burgheziei și la eliberarea întregii planete de sub jugul exploatatorilor.
Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu au știut că socialismul și comunismul nu aduc ceva bun pentru popoarele supuse experimentului politic, dar au mers tot înainte fiindcă deținerea puterii este plăcerea supremă pentru un om obsedat. Banii au fost tocați pe arme și populația a ajuns să cerșească pe la magazine un colț de pâine și niște gheare și căpățâni de pasăre.
Trebuie să dispară din manualele de istorie ideea pur absurdă că a existat un național-comunism, că autoritățile de la București au făcut ceva bine și bun pentru poporul român. Totul a fost o perdea de fum pentru acoperirea adevăratului obiectiv: revoluția mondială sau cucerirea întregii planete. Regimul comunist a fost mult mai criminal în raport cu cel nazist și a avut de la început drept obiectiv masacrarea populației la nivel mondial. Oare cât timp trebuie să treacă pentru ca poporul român să înțeleagă adevărul? Oare cât timp o să mai fie încercări de punere în practică a socialismului în diferite forme? Se pare că minciuna este pe gustul mulțimilor și experimentele politice prin care creierul maselor este spălat vor continua.
Foto sus: Gheorghe Gheorghiu-Dej (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 176/1952)
Bibliografie minimală
Cătănuș, Dan, Între Beijing și Moscova România și conflictul sovieto – chinez, vol. I, Academia Română, INST, București, 2004.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, București, 1997.
Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Antet, f.a.
https://historia.ro/sectiune/general/gheorghe-gheorghiu-dej-a-spus-adevarul-in-anul-2232556.html
///////////////////////////////////////
(Cu tancurile si…)Impunerea modelului stalinist în România. Revoluția culturală (1948 – 1953)
Autor: Ioan Scurtu
În Raportul politic al Comitetului Central, prezentat la Congresul de unificare a P.C.R. cu P.S.D., în februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej ținea să sublinieze că „la baza Partidului Muncitoresc Român noi am pus ideologia de clasă a proletariatului – ideologia marxist – leninistă”, adică „învățătura lui Marx, Engels, Lenin și Stalin” [1].
Membrilor PMR li se atrăgea atenția că influențe străine „se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste, împotriva influențelor reformiste și revizioniste în teorie și în politică – reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru” [2].
Erau astfel formulate direcțiile de acțiune în domeniile învățământului, științei și culturii: promovarea luptei de clasă, respingerea influenței occidentale, puritatea ideologică, punerea la baza oricărei activități a ideologiei marxist-leniniste-staliniste.
„Revoluțiile” din R.P.R. și propaganda
P.M.R. era partid de guvernământ, astfel că directivele sale trebuiau înfăptuite prin folosirea tuturor pârghiilor, inclusiv a celor administrative. În concepția acestui partid (care se inspira din experiența sovietică), în România trebuiau realizate trei revoluții: industrială, agrară și culturală. Pentru conducerea procesului de înfăptuire a revoluției culturale, în conformitate cu ideologia PMR, s-au creat structuri speciale: Secția Propagandă și Agitație a CC al PMR, cu 12 sectoare; între acestea: Învățământul Public, Presa Centrală, Presa de Provincie, Știința, Literatura și Arta, Editurile și Radioul [3].
În Regulamentul de funcționare a Aparatului C.C. din 15 octombrie 1948 se menționa: „Secția de Propagandă și Agitație a CC al PMR controlează executarea hotărârilor partidului de către: Ministerul Învățământului, Comitetul Artelor, Academia R.P.R., Comitetul de Radioficare și Radiodifuziune, Comitetul pentru Cinematografie, Comitetul Așezămintelor Culturale, Comitetul pentru Educație Fizică și Sport, Direcția Generală a Industriei Poligrafice, Editurilor și Difuzării Cărții și Presei, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, Agenția «Agerpres»”. Secția mai controla Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii.
În nomenclatura C.C. al P.M.R. intrau: membrii Prezidiului Academiei Republicii Populare Române, directorii institutelor de cercetări științifice ai Academiei, redactorii responsabili ai revistelor științifice, rectorii universităților, decanii facultăților de Filosofie și de Istorie, toate cadrele didactice de științe sociale, directorul Teatrului Național și cel al Operei Române, președintele și secretarul Uniunii Scriitorilor și cei ai Uniunii Compozitorilor, directorul Comitetului de Radioficare și Radiodifuziune, directorii editurilor etc [4].
De activitatea în domeniul propagandei și agitației răspundea Iosif Chișinevschi (foto), secretar al CC al PMR, având ca adjuncți pe Mihai Roller (pentru învățământ și știință), Ofelia Manole (artă și literatură), iar între colaboratorii externi pe Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Aurel Baranga, Matei Socor, Hilda Jerea, Miron Radu Paraschivescu.
Iosif Chisinevschi jpg jpeg
Cele mai importante directive ideologice erau transmise prin Scânteia, organ al CC al PMR, avându-l ca redactor-șef pe Sorin Toma, iar adjuncți Silviu Brucan și Ștefan Voicu. Lucrările de propagandă se tipăreau la Editura Politică, în fruntea căreia se afla Leonte Tismăneanu [5].
Pentru formarea cadrelor din domeniul ideologic, în octombrie 1949 și-a început activitatea Școala Superioară de Partid Jdanov, pe lângă CC al PMR; candidații erau selectați mai întâi la nivelul județelor și apoi de comisia de admitere; durata cursurilor era de 2 ani. În martie 1954, Școala Jdanov a fost transformată în institut de 4 ani; absolvenții institutului obțineau titlul de candidați în științe (noua denumire a doctoratului), la specializarea Istoria P.C.U.S., Istoria P.M.R., Filozofie și Economie Politică. În acea vreme, „să fii jdanovist însemna a da dovadă de vigilență, combativitate, intransigență față de manifestările burgheze” [6].
Principalele sarcini ale activiștilor erau: răspândirea învățăturii lui Marx, Engels, Lenin și Stalin; combaterea ideologiei „imperialiste”, dezvăluirea și combaterea rămășitelor reacționare burgheze în toate manifestările ei; popularizarea succeselor obținute de Uniunea Sovietică; publicarea și prelucrarea materialelor sovietice și aplicarea tuturor indicațiilor primite din partea consilierilor sovietici.
Aceștia erau plasați pe lângă Ministerul Învățământului Public, Ministerul Artelor (devenit în iulie 1952, Comitetul pentru Artă), precum și pe lângă toate instituțiile de învățământ superior, principalele instituții de cercetare științifică, de cultură și de artă. Pentru orientarea activului, dar și a tuturor lucrătorilor în domeniul culturii, se organizau expuneri ale conducătorilor de partid și de stat (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Leonte Răutu), urmate de dezbateri pentru clarificarea tuturor problemelor în spiritul ideologiei oficiale.
Activiștii de rang mai mic urmau cursuri de învățământ politic, după care, în calitate de propagandiști, țineau expuneri în întreprinderi și instituții. Conform unei hotărâri a CC al PMR, în timpul programului de lucru se citea zilnic articolul de fond din „Scânteia”.
În munca de propagandă un loc important îl ocupa evidența activității Partidului Muncitoresc Român și a conducătorilor săi, precum și a succeselor obținute de oamenii muncii în fabrici, pe ogoare, pe șantierele de construcții etc. Filmele erau aproape toate de producție sovietică, având o tematică educativă: lupta împotriva fascismului hitlerist, victoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei, experiența și izbânzile oamenilor sovietici pe șantierul „luptei pașnice” pentru socialism.
Repertoriul teatrelor era de asemenea aprobat de Secția Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R., el cuprindea, în principal, piese scrise de autori sovietici și români; s-au pus și scenă și opere ale unor scriitori occidentali, în care era criticate „moravurile burgheze”, necinstea, avariția și alte tare ale societății capitaliste. În orașe și în sate s-au construit brigăzi artistice care prezentau programe pe scenele caselor de cultură și ale căminelor culturale; aceste programe erau avizate de secretarul P.M.R. cu propaganda, care trebuia să fie vigilent, pentru a se asigura acestora o ținută ideologică clară și combativă.
Instituții ale propagandei prosovietice
Pe lângă propaganda „de masă” s-au întreprins acțiuni și s-au creat instituții menite să promoveze ideologia marxist – leninistă – stalinistă și să contribuie la sovietizarea României. Un rol important l-a avut Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), cu sediul în București și filiale în toată țara. Încă din 1946 s-au înființat editura și librăria Cartea Rusă; în același an, au apărut la București Analele Româno-Sovietice; în 1947 și-a început activitatea în București Institutul de Studii Româno-Sovietice, cu filiale în Cluj, Iași, Timișoara, Târgu-Mureș; în 1948 s-a înființat Muzeul Româno – Rus, cu filiale în 27 de orașe.
Pentru pregătirea specialiștilor în limba și literatura rusă s-a creat Institutul de Învățământ Superior Maksim Gorki. Elogierea Uniunii Sovietice, a rolului său eliberator, precum și a ideologiei comuniste, se realiza până și prin intermediul Imnului de Stat al RPR:
Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor
Cu poporul sovietic eliberator
Leninismul ni-e far și tărie și-avânt
Noi urmăm cu credință partidul neînfrânt.
În Constituția din 1952 se afirma că „Republica Populară Română a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra imperialismului german și a eliberării României de către glorioasa armată sovietică” [7].
Cultul personalității lui Stalin
O componentă esențială a propagandei oficiale era cultivarea cultului personalității lui Stalin. Acesta era prezentat ca un adevărat geniu al omenirii, cel mai bun prieten al poporului român; foarte răspândită era lozinca „Stalin și poporul rus/ Libertate ne-au adus!”.
Lucrarea sa, Istoria Partidului Comunist al URSS a fost tipărită în anul 1949 în 625.000 de exemplare [8] și a devenit cartea de căpătâi a tuturor activiștilor P.M.R. Principalele evenimente din istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (aniversarea zilelor de naștere și de moarte a lui Lenin, ziua de naștere a lui Stalin, victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, ziua Armatei Roșii) erau marcate prin articole în presă, emisiuni de radio, adunări publice, demonstrații populare etc.
De exemplu, la 25 mai 1949, Biroul Politic al CC al PMR a adoptat o hotărâre privind sărbătorirea a 70 de ani de la nașterea lui Stalin, la 21 decembrie. S-a stabilit ca festivităților să se desfășoare sub lozinca „I.V. Stalin – marele geniu al omeniri muncitoare, conducătorul oamenilor muncii din întreaga lume, eliberatorul și prietenul poporului nostru”.
S-a instituit o comisie de partid – condusă de un secretar al C.C. al P.M.R., formată din reprezentanți ai Conferinței Generale a Muncii, Uniunii Tineretului Muncitor, Ministerului Artelor, ARLUS, Institutului Româno-Sovietic, Asociației pentru Răspândirea Cunoștințelor Științifice, Editurii P.M.R., Uniunii Scriitorilor și Academiei R.P.R.
Aniversarea zilei de nastere a lui Stalin jpg jpeg
Aniversarea zilei de naștere a lui Stalin. Expoziție la Iași
Comisia trebuia să coordoneze manifestările propuse: editarea a 4 volume din operele lui Stalin; reeditarea biografiei acestuia; editarea unui album biografic Stalin și a unei foto-expoziții; editarea unor broșuri de mare tiraj despre viața și opera lui Stalin; editarea și reeditarea unui ciclu de cărți din literatura sovietică despre Stalin, a unui ciclu de broșuri despre întâlnirile lui Stalin cu muncitori, țărani, colhoznici, intelectuali; editarea unor culegeri de poezie și proză originale (românești) despre Stalin; adunarea de daruri pentru Stalin în lunile iunie – octombrie, urmând ca acestea să fie duse liderului sovietic de o delegație de oameni ai muncii din RPR; realizarea unei mari expoziții consacrate vieții și operei lui Stalin (tablouri, desene, sculpturi); inaugurarea unei săli speciale „I.V. Stalin – prietenul și eliberatorul nostru”; organizarea unei sesiuni științifice solemne la Academia R.P.R., în colaborare cu Institutul Româno- Sovietic, consacrate operei științifice a lui Stalin; elaborarea unui ciclu de conferințe despre viața și opera lui Stalin; organizarea unui festival al filmelor consacrate lui Stalin; punerea în scenă a unui ciclu de piese de teatru înfățișând rolul lui Stalin în calitate de comandant al popoarelor sovietice; organizarea în perioada 15 – 19 decembrie a unor adunări solemne în toate întreprinderile, instituțiile, școlile, universitățile, căminele culturale cu expuneri asupra vieții și operei lui Stalin; desfășurarea, în ziua de 20 decembrie, a unor adunări pe sectoare și plăși; adunări solemne la Ateneul Român, la care Gheorghe Gheorghiu-Dej va prezenta expunerea Geniul lui Stalin ne luminează calea spre socialism.
Orașul Stalin – cerința oamenilor muncii
Pentru spiritul vremii este semnificativă scrisoarea prin care se anunța că „la inițiativa muncitorilor CFR-iști din Brașov”, cetățenii orașului Brașov au exprimat Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Guvernului Republicii, „dorința lor fierbinte ca orașului lor să i se acorde înalta cinste de a purta numele marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul și prietenul iubit al poporului român, Iosif Visarionovici Stalin” [10].
Monumentul lui Stalin, din orașul cu același nume
Monumentul lui Stalin jpg jpeg
Pe această bază, la 22 august 1950, Prezidiul Marii Adunări Naționale a decretat schimbarea numelui orașului Brașov în acela de Orașul Stalin. Pe adresa „Tovarășului Stalin. Moscova – Kremlin” se trimiteau mii de scrisori semnate de colective de muncitori și țărani, dar și de persoane individuale.
Darurile oferite erau machete (tractoare, semănătoare etc.) costume naționale, albume cu desene realizate de copii etc. La intrarea în Parcul Herăstrău s-a înălțat statuia lui I.V. Stalin, înaltă de 8 metri, așezată pe un soclu de 6 metri. În toate orașele, bulevardele din zona centrală purtau numele lui Lenin și Stalin; nu lipseau străzile 7 Noiembrie, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, Armata Roșie etc.
Cultul personalității la liderii romani
A fost promovat și un cult al personalității conducătorilor PMR, evident la dimensiuni mult mai mici. Cei mai mediatizați erau Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Vasile Luca. Au fost editate broșuri de propagandă privind lupta lor împotriva regimului burghezo – moșieresc, pentru prietenie cu Uniunea Sovietică, pentru „pacea și bunăstarea poporului muncitor”.
Lozinca ”Ana, Luca și cu Dej/ Au băgat spaima-n burghezi” era răspândită până și în grădinițele de copii. Presa, mai ales Scânteia, publica fotografiile liderilor PMR, cuvântările rostite de aceștia, reportaje de la vizitele lor în întreprinderi și pe șantiere.
La 8 noiembrie 1951, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost felicitat de către conducerea întreprinderilor din Capitală și din țară (între care Grivița Roșie, Timpuri Noi, Casa Scânteii, Uzinele 23 august din București, Combinatul Siderurgic Hunedoara, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Hidrocentrala V.I. Lenin din Bicaz), de către președinții Gospodăriilor agricole colective, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne etc. În cuvântul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mulțumit „din toată inima” tovarășilor care i-au adresat „cuvinte elogioase”; el a dat asigurări că nu va „înșela încrederea poporului, încrederea clasei muncitoare și a partidului”, că va urma „cu sfințenie îndrumările, sfaturile iubitului nostru tovarăș Stalin”, că va fi „un soldat credincios al cauzei lui Lenin și Stalin [11].
Prudent din fire, Gheorghe Gheorghiu- Dej nu a lăsat să se extindă cultul personalității sale, fapt ce putea genera reacția negativă a liderilor de la Kremlin. În ziua de 2 iulie 1952, el a avut o întâlnire cu redactorii presei centrale și locale, la care s-a referit pe larg la un articol publicat în Scânteia din 21 iunie, intitulat O întâlnire de neuitat. Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej de vorbă cu stahanoviști și fruntași.
Se scria că muncitorii „simțeau că au în față cel mai bun tovarăș, frate și părinte al lor, pe conducătorul partidului”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a respins o asemenea apreciere: „Ce e aia părinte al lor? E o imitare neserioasă. A scrie așa, împingem la neseriozitate. Părinte al oamenilor muncii e tovarășul Stalin”.
El afirma că, scriindu-se mereu despre Gheorghe Gheorghiu- Dej, „parcă cu sila îl băgați pe gât oamenilor. Să vorbim despre Comitetul Central, de linia C.C., de sarcinile puse de C.C.”. Apoi a citat un alt pasaj: „Am văzut cât de bine cunoaște tovarășul Gheorghiu-Dej traiul nostru din mină”. După care a comentat: „Alții ar putea să spună: «Dacă îl cunoaște, de ce nu e apă potabilă, de ce nu e serviciu sanitar, de nu sunt medici?» E cu atât mai grav”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut „să punem capăt dezmățului. Trebuie să prezentăm lucrurile serios, n-avem nevoie de propagandă ieftină” [12].
Școala si propaganda comunistă
În procesul de modelare a conștiințelor, un rol important revenea școlii, frecventată de milioane de copii și tineri. Legea învățământului din 3 august 1948 a marcat o schimbare fundamentală a concepției care a stat la baza școlii românești, de la Alexandru Ioan Cuza încoace. Legea 13 prevedea că întregul învățământ era de stat, fapt ce însemna desființarea școlilor particulare și confesionale; întregul învățământ devenea laic, astfel că religia a fost scoasă din rândul obiectivelor de învățământ; au fost introduse discipline de științe sociale, cu caracter politico-ideologice.
Învățământul superior a fost și el reorganizat: în locul Facultății de Litere și Filozofie s-au înființat trei facultăți: de Istorie, de Filozofie și de Filologie. Facultățile au fost „epurate” de cadrele „necorespunzătoare”, fiind promovate cadre noi, cu origine sănătoasă și orientare din punct de vedere politic și ideologic.
Academia Romană devine Academia R.P.R.
La 18 iunie 1948, revista Contemporanul scria: „Academia Română nu a reprezentat în trecut decât un apanaj al claselor posedante, al moșierimii, și, mai de curând, al marii finanțe. Nu meritele științifice sau culturale ale unei personalități au stat la baza criteriilor ce condiționau admiterea de noi membri”. Peste puțin timp a apărut decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 9 iulie 1948, prin care Academia Română devenea instituție de stat, primind numele de Academia Republicii Populare Române.
Sub egida Secției Știință și Cultură a C.C. al P.M.R. s-a elaborat Statutul Academiei R.P.R., potrivit căruia aceasta avea ca sarcină fundamentală „să contribuie la propășirea generală a științelor, literelor și artelor în R.P.R.”; această instituție trebuia să pună „ la baza lucrărilor ei folosirea organizată și metodică a cuceririlor științei și culturii, precum și consolidarea democrației populare în drum spre socialism”.
Academia, ca instituție de stat, depinde de Consiliul de Miniștri, căruia îi prezenta periodic dări de seamă asupra activității ei. În baza unei hotărâri a C.C. al P.M.R., academicienii primeau un spor de retribuție de 15%, precum și automobile pentru folosință personală. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 12 august, au fost numiți 27 membri titulari activi și 15 membri titulari onorifici ai Academiei R.P.R.
Stefan Voitec Petru Groza C I Parhon jpg jpeg
Ștefan Voitec, Petru Groza și C.I. Parhon – Prezidiul ședinței de inaugurare a Academiei RPR
La Secția de Științe istorice, filosofice și economicojuridice au fost numiți membru titulari activi: Petre Constantinescu-Iași, Barbu Lăzăreanu și Andrei Rădulescu, iar Constantin Moisil ca membru titular onorific. Printr-un alt decret, din aceeași zi, a fost stabilită componența Prezidiului Academiei: Traian Săvulescu (președinte), Gheorghe Nicolau (secretar general), Barbu Lăzăreanu, Simon Stoilov, Eugen Macovschi, Nicolae Profiri, Ștefan S. Nicolau, Petre Constantinescu – Iași, Mihai Sadoveanu – membri [14].
Președintele Traian Săvulescu era membru titular din 1936, astfel că numirea lui în această funcție era normală; încă trei dintre membri Prezidiului aveau o anumită vechime (Mihail Sadoveanu, Simon Stoilov și Ștefan S. Nicolau), în timp ce majoritatea acestora deveniseră academicieni titulari la 12 august 1948 (Gheorghe Nicolau, Barbu Lăzăreanu, Eugen Macovschi, Nicolae Profiri, Petre Constantinescu –Iași).
Roller – membru al Academiei R.P.R.
În zilele de 1 – 2 noiembrie a avut loc ședința de alegere, de către Adunarea Generală a Academiei a unor noi membri. Între aceștia, Mihai Roller – cu o activitate științifică nulă, dar care era un colaborator de bază a lui Iosif Chișinevschi la Secția de Știință și Cultură a CC al PMR. Mihai Roller a fost ales și vicepreședinte al Academiei, cu misiunea de a reorganiza activitatea în domeniul științelor sociale, mai ales al istoriei.
Deciziile luate anulau întreaga tradiție a Academiei Române, nu numai prin desemnarea unor membri de către guvern, ci și prin numirea în conducere a persoanelor care până în ziua respectivă nu făceau parte dintr-un înaltul forum științific și de consacrare. Academia R.P.R. devenea o anexă a P.M.R. și a puterii executive. Criteriul politic a fost utilizat și în privința vechilor membri ai Academiei. Potrivit Statutului, nu puteau fi membri ai Academiei „persoanele care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului și a reacțiunii, dăunând prin acestea intereselor țării și ale poporului”.
Pe această bază au fost înlăturate numeroase personalități: Lucian Blaga, P.P. Negulescu, Ștefan Ciobanu, Ioan Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Onisifor Ghibu, Nicolae Bănescu, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Ion Nistor, Petre Antonescu, Teofil Săuciuc – Săveanu, Victor Vâlcovici, Dragomir Hurmuzescu ș.a., în total peste o sută de persoane [15].
Epurarea învățământului superior
Epurarea politică a cuprins toate domeniile vieții intelectuale, cel mai grav afectat fiind învățământul superior. Încă de la 1 septembrie 1947 au fost comprimați sau pensionați Dimitrie Gusti, Gheorghe Oprescu, Teofil Săuciuc – Săveanu, Florian Ștefănescu – Goangă ș.a. Ulterior, tot din motive politice, au fost scoși din învățământ Lucian Blaga, George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu etc. În raportul prezentat de Gheorghe Vasilichi în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 7 februarie 1949 se aprecia că prin măsurile luate a reușit să spargă „carapacea reacționară care era autonomia universitară” [16].
Studenți ieșind de la Institutul de Studii Romano-Sovietice din București
Institutul de Studii Romano Sovietice jpg jpeg
În locul celor eliminați au fost promovați staliniști învederați, ca Mihai Novicov, Pavel Apostol, C.I. Gulian, Savin Bratu, Ion Vitner, Ovid Crohmălniceanu ș.a. Pentru formarea de cadre noi au fost trimiși la studii în Uniunea Sovietică numeroși tineri, fii de muncitori și țărani, de unde se întorceau cu titlul de „candidat în științe” (titulatură care a înlocuit-o pe cea de doctor), fiind numiți în funcții de conducere (șefi de catedră, șefi de sector în institutele de cercetare științifică etc.). Consilierii sovietici, care funcționau pe lângă toate facultățile, vizau cursurile pe care cadrele didactice le citeau apoi în fața studenților.
Institute de cercetare pe model sovietic
Preluându-se modelul sovietic, s-au creat institute de cercetare, în cadrul Academiei. La 15 iulie s-a înființat Institutul de Istorie a R.P.R., desființându-se Institutul de Istorie Națională, Institutul de Studii Bizantine, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, Institutul de Cercetări Balcanice, precum și institutele de istorie din Iași și Cluj.
Inițial, în fruntea Institutului de Istorie al R.P.R. s-a aflat Andrei Oțetea, unul dintre puținii istorici care se declarase marxist înainte de 1944; dar el nu prezenta suficientă încredere din punct de vedere ideologic și a fost înlocuit, chiar în 1948, de Petre Constantinescu-Iași, căruia i-a succedat, în 1953, Victor Cheresteșiu. În fruntea filialei din Cluj a fost numit Constantin Daicoviciu, iar a celei din Iași, profesorul Jean Livescu (specialist în limba germană).
La 26 martie 1951, s-a înființat Institutul de Istorie a Partidului Muncitoresc Român, care avea sarcina de a cerceta istoria mișcării comuniste și activitatea P.C.R. Din Consiliul Științific al Institutului făceau parte principalii lideri ai P.C.R.: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș, Gheorghe Apostol, precum și Leonte Răutu, Mihail Roller, Sorin Toma ș.a.
Leonte Răutu (foto) dădea indicații asupra modului în care trebuiau abordate problemele concrete. În broșura intitulată Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului în științele sociale, publicată în 1949, el critica istoriografia burgheză, care nu ar fi acordat atenția necesară rolului slavilor în formarea poporului român, nu a aplicat principiul luptei de clasă în aprecierea evenimentelor și a personalităților; despre Titu Maiorescu scria că a teoretizat plagiatul și imitația servilă, iar Lucian Blaga era acuzat că ascundea „putregaiul cosmopolit în carapacea verbiajului despre specificul național”.
Leonte Rautu jpg jpeg
Manualele unice – traduceri din limba rusă
În învățământul primar și mediu (liceal) s-au introdus manuale unice, traduse din limba rusă sau alcătuite sub controlul consilierilor sovietici. Din noile manuale lipseau personalități marcante precum Octavian Goga, Titu Maiorescu, Ion Barbu, Vasile Voiculescu. Pe baza concepției luptei de clasă, Mihai Eminescu era prezent cu poezia Împărat și proletar, iar George Coșbuc cu Noi vrem pământ. Istoria românilor era modelată după interesul marelui vecin de la Răsărit, care trebuia prezentat ca eliberator, iar poporul român beneficiarul politicii Rusiei și apoi a Uniunii Sovietice.
Manualul intitulat Istoria R.P.R., elaborat sub redacția lui Mihai Roller, avea aproape 700 de pagini, dar nu conținea nici măcar un paragraf consacrat unirii din 1918. Capitolul intitulat România în perioada avântului revoluționar creat sub influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (1917 – 1923), avea următoarele subtitluri:
1) Însemnătatea istorico-mondială a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie;
2) Intervenția imperialistă împotriva revoluției socialiste din Rusia;
3) Situația economico-socială a României după războiul imperialist (1914 – 1918);
4) Lupta clasei muncitoare între anii 1917 – 1920; 5) Greva generală din 1920;
6) Crearea Partidului Comunist din România;
7) Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România.
Școala românească a fost transformată într-o instituție de educație în spiritul ideologiei comuniste, copiii și tinerii fiind lipsiți de posibilitatea cunoașterii multora dintre valorile autentice ale poporului român. Ei nu aveau acces doar la publicațiile oficiale, celelalte erau interzise pe baza unor decizii ale conducerii superioare de partid. O componentă esențială a procesului de sovietizare și de impunere a ideologiei comuniste a fost anihilarea marilor personalități ale culturii naționale.
S-a considerat că nu era suficientă interzicerea operei lor, ci trebuia ca și persoanele să fie compromise. Încă din decembrie 1944, publicistul I. Ludo a semnat un vehement articol împotriva lui Nicolae Iorga, pe care-l acuza că a urmărit „exterminarea” evreilor, a fost un ideolog al extremei drepte din România, precum și „un înverșunat și neînduplecat adversar al Uniunii Sovietice” [17].
Deși a fost ucis de legionari, N. Iorga nu a fost „reabilitat” de regimul democrat – popular, tocmai pentru că, prin opera sa, se ilustra ca una dintre cele mai valoroase personalități ale poporului român. În noul context istoric, nu numai că nu se cultiva valorile naționale, dar ele erau minimalizate și contestate.
Cazul Tudor Arghezi
Din domeniul literaturii cel ales pentru a fi „desființat” era Tudor Arghezi, poetul care revoluționase limba română și extinsese aria tematică a scrisului său în domenii neabordate până atunci. În 1946, Tudor Arghezi primise Premiul Național pentru poezie, în speranța că se va apropia de P.C.R. sau măcar va fi neutru din punct de vedere politic.
Dar, în 1947, el a publicat volumul 101 poeme, în care stilul său polemic nu s-a dezmințit; în câteva poeme făcea aluzie la târguiala cu privire la înstrăinarea pământului țării, folosind chiar cuvântul „liftă”. Aluzia la Basarabia și la sovieticii păgâni era mai mult decât evidentă, astfel că lucrarea a fost scoasă din librării și dată la topit. Conducerea de partid a decis să i se dea o ripostă nimicitoare.
Primul articol scris de Miron Radu Paraschivescu, în care i se contesta lui Tudor Arghezi calitatea de mare poet și se insista asupra profilului politic al acestuia, a fost considerat nesatisfăcător la Secția de Propagandă . De aceea s-a apelat la Sorin Toma, redactorul–șef al Scânteii, cerându-i-se să scrie un articol mai amplu, care să reprezinte nu numai un avertisment dat lui Tudor Arghezi, ci și o critică nimicitoare a operei sale poetice, pentru a-l discredita și a oferi o altă perspectivă tuturor scriitorilor.
Tudor Arghezi jpg jpeg
Tudor Arghezi: condamnat și… decorat de regimul comunist (Poetul primind o decorație de la Maurer)
I s-a găsit și un titlu penetrant: ”Poezia putrefacției și putrefacția poeziei”. Materialul, comandat de Iosif Chișinevschi, a fost aprobat de Secția CC al PMR, după care a fost publicat în patru numere din Scânteia, în ianuarie 1948. Tudor Arghezi era atacat în termeni extrem de duri; în articol se afirma că poetul avea de ales între calea idealului de eliberare a omenirii și aceea a renegării milioanelor de frați, a îmburghezirii morale și mai târziu materiale; dar Tudor Arghezi a optat să scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea imorală a burgheziei. După aceste aprecieri, urma concluzia: O asemenea estetică nu poate prinde o mai mare valoare de circulație decât ar putea să aibă niște obiecte fabricate într-o leprozerie sau niște idei elaborate în casa de nebuni. Ea nu este propriu-zis o estetică, ci un fenomen patologic, un agent al contagiunii pe care societatea sănătoasă trebuie să-l izoleze [19]. Articolul a fost considerat un model de critică marxistă și introdus ca „obiect de studiu în învățământul de partid și de stat” [20].
Publicații interzise
În 1948 a fost publicată, sub egida Ministerului Artelor și Informațiilor, lucrarea intitulată Publicații interzise, conținând 8000 de titluri. Această lucrare se înscria pe linia obligațiilor asumate prin Convenția de armistițiu din septembrie 1944, care prevedea scoaterea din circulație a tuturor publicațiilor fasciste, legionare, naziste, hitleriste, antisovietice. Prima listă se publicase în martie 1945, iar a doua în iulie 1946. Deși România semnase tratatul de pace la 10 februarie 1947, ocupația sovietică a continuat, astfel că – în domeniul culturii, ca și celelalte – au fost impuse directivele Kremlinului.
S-a realizat o adevărată epurare a istoriei și culturii românești de valorile ei naționale. Erau interzise publicațiile referitoare la Basarabia, indiferent dacă abordau probleme de istorie, geografie, demografie, cultură etc. Românii nu mai aveau dreptul să cunoască realitatea, ci doar să-și însușească punctul de vedere sovietic, potrivit căruia Basarabia era un străvechi teritoriu rusesc, intrat în mod firesc în 1812 în cadrul Rusiei; în 1918, armata regală a anexat Basarabia, care a fost transformată într-o colonie; a fost eliberată în 1940, pentru ca în 1941 – 1944 să cadă sub jugul imperialismului român; apoi, prin eroismul Armatei Roșii, a fost eliberată, intrând definitiv în rândul Uniunii Republicii Socialiste Sovietice.
Nu erau admise lucrările care abordau într-o manieră critică atitudinea Rusiei țariste și a Uniunii Sovietice față de România. Propaganda oficială acredita ideea că, de-a lungul istoriei, românii au beneficiat de sprijinul Rusiei, că Uniunea Sovietică era deosebit e generoasă, nesolicitând despăgubiri pentru toate distrugerile făcute de armata română în timpul războiului, iar Armata Roșie a eliberat România de sub jugul fascist.
Erau eliminate lucrările care se refereau la românii din afara granițelor României; nu numai din Basarabia și nordul Bucovinei, dar și din Cadrilater, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, SUA, Canada, Australia etc. Se preciza că erau interzise hărțile care cuprind în granițele României teritorii care nu-i aparțineau în acel moment. Astfel, se putea realiza o imagine deformată asupra statului național român, precum și a prezenței românilor în afara granițelor, cu care s-ar fi putut întreține legături firești.
Harta României interbelice era prezentată în granițele din 1947, având marcate localitățile în care au avut loc mișcări sociale. Interzise erau publicațiile „burgheze”, consacrate statului național, noua istoriografie acreditând ideea că în procesul de constituire a acestuia a beneficiat de sprijinul Rusiei, în timp ce Franța și Marea Britanie au urmărit să jefuiască poporul român și să-l subjuge din punct de vedere politic.
Nu puteau circula publicațiile privitoare la minoritățile naționale, mai ales la evrei; scopul, care s-a evidențiat foarte curând, fiind acela de a-i prezenta pe români ca naționaliști, xenofobi, asupritori ai minorităților naționale. Erau practic eliminate toate publicațiile care-i prezentau pe români ca fiind creștini, ortodocși. În locul acelora urma să se publice lucrări care propagau ateismul, combăteau religia, cu toate cultele sale.
Cenzura, care, încă din septembrie 1944, se afla sub controlul sovieticilor, era extrem de vigilentă în aplicarea directivelor primite pentru a nu lăsa să se „strecoare” lucrări sau articole neconvenabile regimului. Pentru ca cititorul din România democrat – populară să nu vină în contact cu scrierile considerate reacționare, antisovietice, naționaliste, mistice etc. s-a procedat la republicarea unor lucrări, din care au fost scoase părțile neconvenabile pentru regim.
În unele situații s-au eliminat părți întregi (capitole din romane sau cărți de istorie, poezii, cântece etc.), dar au fost și numeroase situații când s-au scos fraze și chiar cuvinte fără să se menționeze; s-a ajuns la practica „croșetării” textelor, ajungându-se uneori la deformarea conținutului. Dar, pentru activiștii culturali, nu acuratețea științifică era importantă, ci mesajul politico-ideologic. Ei aveau menirea de a contribui la formarea „omului nou” și de aceea căutau să-l ferească de orice influențe ale ideologiei burgheze, mistice, naționaliste, reacționare.
Lista celor interziși total sau doar parțial îi cuprindea pe: Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Mihail Eminescu, C. Stere, B. P, Hasdeu, A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, P.P. Panaitescu, Silviu Dragomir, Ion Nistor, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nicolae Paulescu. Existau și cărturari eliminați cu totul din cultura română: Octavian Goga, Aron Cotruș, Radu Gyr, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, A.C. Cuza, Mihai Manoilescu, Gheorghe I. Brătianu, Traian Brăileanu etc.
De asemenea, erau interzise toate scrierile autorilor rămași peste hotare. Prin această uriașă operațiune de epurare s-a urmărit, în fond, pierderea identității poporului român, sărăcirea lui de valorile culturale, acumulate de-a lungul secolelor.
Promotorii realismului socialist
Pe de altă parte, erau puternic mediatizați promotorii „realismului socialist”: Ion Călugăru, Petru Dumitriu, Nagy Istvan, A. Toma, Dan Deșliu, Mihai Beniuc, I. Ludo, Nina Casian. Aceștia scriau despre mineri și oțelari, despre constructorii Canalului Dunăre – Marea Neagră, scriau versuri închinate lui I.V. Stalin și Gheorghiu – Dej și Anei Pauker, îl înfierau pe „călăul” Tito, ridiculizau oamenii politici români din perioada interbelică, omagiau Armata Roșie eliberatoare. Pentru formarea unor tineri scriitori s-a înființat, în 1950, Școala de Literatură (după modelul Institutului de Literatură Maksim Gorki din Moscova). Elevii, mai ales fii de muncitori și țărani, urmau un program, la capătul căruia primeau „diploma de scriitor”.
Unii dintre ei chiar au ajuns scriitori: Nicolae Labiș, Alexandru Andrițoiu, Ion Gheorghe, George Toma Maiorescu, Ioan Grigorescu. Cei mai mulți însă au rămas doar cu diploma, deoarece le lipsea harul necesar. După câțiva ani de funcționare, Școala a început să fie privită cu suspiciune, deoarece unii elevi, pe lângă acte de indisciplină specific vârstei, au fost surprinși citind poezii de Tudor Arghezi, Radu Gyr, Lucian Blaga etc [21]. Ajungându- se la concluzia că „școala nu dă o educație corespunzătoare” [22] tinerilor scriitori, aceasta a fost desființată, în 1954, elevii fiind transferați la Facultatea de Filologie a Universității din București.
Pe un fond de o mare agresivitate împotriva tuturor valorilor naționale, din inițiativa unor intelectuali de marcă s-au organizat festivitățile pentru marcarea centenarului Eminescu (15 ianuarie 1950). În fruntea comitetului de organizare s-a aflat Mihail Sadoveanu; au fost publicate volume de poezii, s-au organizat expoziții, conferințe, o adunare festivă la Ateneul Român. Centenarul Eminescu a fost o victorie a literaturii române [23] și a valorilor ei fundamentale.
De regulă, măsurile coercitive (arestări, deportări, trimitere la muncă forțată) au ocolit unele categorii de intelectuali; în documentele P.M.R. se preciza că vor fi exceptate următoarele categorii : ingineri, arhitecți, medici și farmaciști încadrați într-o instituție de stat [24]. Existau și unii cărturari care se alăturaseră partidului, publicând lucrări în spiritul „realismului socialist”, dar care erau „pătați”. La 22 martie 1950, Secretariatul C.C. al P.M.R. a hotărât excluderea din partid a 16 scriitori, între care Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Alexandru Kirițescu, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius, Victor Tulbure, Coca Farago, Petru Bellu, Mihu Dragomir.
Unii scriseseră articole în favoarea participării României la războiul antisovietic, alții avuseseră legături cu Siguranța sau cu Mișcarea Legionară. S-a decis ca ei să fie tratați cu atenție, să se stea de vorbă cu ei, arătându-li-se că „și în Uniunea Sovietică sunt mulți scriitori care nu sunt membri de partid, ca Ehrenburg”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus trebuie avut grijă să nu-i îndepărtăm, să-i aruncăm în brațele dușmanului, iar Vasile Luca a accentuat: Trebuie arătat că ei pot servi poporul, că se pot reabilita, dar ca nemembri de partid.
După câțiva ani de penitență, aproape toți au fost reabilitați, fiind chiar promovați în conducerea Uniunii Scriitorilor. Au fost și cărturari de mare valoare care și-au însușit și au promovat linia politică a P.M.R. Între aceștia medicul C.I. Parhon, agronomul Traian Săvulescu, lingviștii Iorgu Iordan și Emil Petrovici, scriitorul Mihail Sadoveanu, matematicienii Grigore Moisil și Miron Nicolescu, fizicianul Horia Hulubei, istoricul David Prodan, actorii Lucia Sturdza Bulandra și Costache Antoniu, dirijorul George Georgescu.
Cei care acceptau să susțină linia politică și ideologică a partidului beneficiau de importante avantaje materiale (salarii, indemnizații, drepturi de autor) și morale (decorații, alegeri în funcții de conducere etc.) În anul 1949 s-a instituit Premiul de Stat clasa I-a (în valoare de 500000 lei) și clasa a II-a (în valoare de 200000 lei). În 1950 s-a creat ”Fondul literar” cu scopul de a stimula creația literară, de a asigura condiții materiale tot mai bune pentru scriitorii din R.P.R., care pun talentul și capacitatea lor de muncă în slujba poporului nostru [25].
De asemenea fonduri beneficiau și compozitorii, artiștii plastici ș.a. După campaniile ideologice extrem de dure din anii 1948 – 1950 a urmat o oarecare relaxare. În 1951, numele lui Tudor Arghezi a reapărut în calitate de traducător a unei lucrări de A.I. Kuprin, iar în 1952 a unui volum de Anatole France. În decembrie 1952, Tudor Arghezi a luat cuvântul la Congresul Național pentru Apărarea Păcii, desfășurat sub președinția lui Mihail Sadoveanu.
După o interdicție de cinci ani, Lucian Blaga a semnat, în 1954, traducerea operei Faust de Goethe. La rândul său, George Călinescu a reușit să publice în 1953 romanul Bietul Ioanide26. După moartea lui I.V. Stalin, în martie 1953, noua conducere sovietică, în frunte cu N.S. Hrușciov, a îngăduit o anumită relaxare în domeniul ideologic, fapt ce s-a resimțit în toate țările socialiste, inclusiv în România. Treptat, avea să se înregistreze un „dezgheț”, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, cu consecințe pozitive în domeniile științei, culturii, învățământului etc.
NOTE
- Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole și cuvântări, ediția a IV-a București, Editura de stat pentru Literatură și Artă, 1955, p. 156- 157.
- Ibidem, p. 161 – 162.
- ANIC, fond CC al PRM, Secția Agitație și Propagandă, dos. 21/ 1948, f. 3-6.
- România. Viața politică în documente . 1950. București, Arhivele Naționale ale României, 2002, p. 80-82.
- Pavel Åugui, Amurgul demiurgilor, Arghezi, Blaga, Călinescu, Dosare literare, București, Editura Floarea Drarurilor, 1998, p. 12.
- Gheorghe Cristea, Zâna moragana și adevărul socialmente necesar. Mărturiile unui fost ziarist, 11 ani și jumătate în redacția „Scânteii”, București, Editura Proxima, 2004, p. 47.
- Buletinul oficial, nr. 1 din 27 septembrie 1952.
- ANIC, fond CC al PCR Secția Agitație și Propagandă, dosar 1/ 1949, f. 7.
- Eugen Denize și Cezar Mâță, România comunistă. Statul și propaganda, 1948 – 1953, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2005, p. 337 – 338.
- România. Viața politică în documente. 1950, p. 242.
- Ibidem, p. 386 – 387. 12. Ibidem, p. 402 – 403.
- Monitorul oficial, nr. 117 din 3 august 1948.
- Academia R.P.R. Statutul de organizare și funcționare și Regulamentul general, 1948, p. 7.
- Dr. Doina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicționar. Ediția a III-a, revăzută și adăugită, București, Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, București, 2003, p. 23.
- Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. II, 1949, București, Arhivele Naționale ale României, 2003, p. 56.
- Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga 1940 – 1947, vol. II, București, 100 + 1 Gramar, 2002, p. 146 – 150.
- Sorin Toma, Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist redactor-șef al „Scânteii” din 1947 până în 1960, Editura Compania, 2004, p. 328.
- Scânteia din 5, 7, 9 și 10 ianuarie 1948.
- Sorin Toma, op. cit., p. 332.
- Marin Radu Mocanu, Cazarma scriitorilor. Documente, București, Editura Albastros, 1999, p. 125.
- Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi (1940 – 1975). Editura Ion Cristoiu, București, 1999, p. 207.
- Ibidem, p. 162.
- ANIC, fond Cancelarie, dosar 16/ 1953, f. 6.
- Ibidem, fond Secția Propagandă, dosar 115/ 1950, f. 199.
- Vezi pe larg, Pavel Țugui, Amurgul demiurgilor: Arghezi, Blaga, Călinescu. Dosare literare, București, Editura Floarea Darurilor, 1998.
https://historia.ro/sectiune/general/impunerea-modelului-stalinist-in-romania-572166.html
///////////////////////////////////////
Originile răului sau ce înseamnă comunismul 2/3
Originile răului sau ce înseamnă comunismul. În Rusia, ca nici într-o altă țară, în secolul XX, a avut loc o confruntare între Bine și Rău. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fără precedent a credinței, care a depășit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului. Biserica Ortodoxă Rusă are o mulțime de martiri care și-au păstrat puritatea și tăria credinței, chiar și în zilele încercărilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestată față de cler, depășește orice închipuire.
Despre teroarea cea mai crudă și mai hidoasă, organizată de Lenin împotriva clerului și a Bisericii Ortodoxe Ruse, dau mărturie fragmente de mai jos dintr-un document scris de Lenin, la 19 martie 1922:
„Pentru tovarășul Molotov, pentru membrii Biroului Politic. Strict confidențial. Vă rugăm să nu faceți copii în nici un caz… Lenin.
Anume acum și numai acum, când în unele zone ale foametei se mănâncă oamenii între ei și pe drumuri zac sute, dacă nu mii de cadavre, putem (și, prin urmare, trebuie) să purcedem la confiscarea valorilor bisericii cu cea mai sălbatică și nemiloasă energie, să nu ne oprim în fața nici unei rezistențe de orice fel. Cu orice preț, trebuie să confiscăm proprietățile bisericești cu forța cea mai mare și în cel mai rapid mod prin care putem asigura un fond de câteva sute de milioane de ruble în aur. … Și putem face acest lucru cu succes doar acum. Toate considerațiile indică faptul că mai târziu nu vom putea face, deoarece nici un alt moment, cu excepția foametei disperate, nu va oferi această stare de spirit maselor largi țărănești, care să ne furnizeze vreodata simpatia maselor, sau cel puțin sa ne asigure neutralizarea acestor mase…
Cu cât mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar vom reuși să împușcăm, cu atât mai bine. Este necesar chiar acum să învățăm publicul astfel încât, pentru câteva decenii, nici să nu îndrăznească să se gândească la rezistență… Lenin.”
Astfel, foametea creată de bolșevici în mod artificial a fost folosită ca un fundal potrivit pentru jefuirea banditească a bisericilor și obiectelor sfinte ale Bisericii Ortodoxe, urmată de trimiterea prăzii în străinătate. Această scrisoare revoltătoare indică o ură cu adevărat satanica a lui Lenin împotriva lui Dumnezeu, împotriva Bisericii lui Hristos.
Pe baza instrucțiunilor lui Lenin au fost confiscate bunurile Mănăstirii Patimilor și din Catedrala Iisus Hristos Mântuitorul din Moscova. A fost prădată și Lavra Alexandro-Nevskaia. Bandiții au mers după pradă și la Mănăstirea Novodevicii. Ziarul „Petrogradskaya Pravda” (Adevărul de Petrograd), la 5 mai, anul 1922, publică cu cinism despre această campanie:
„… s-au confiscat un total de 30 de puduri (1 pud = 16,38 kg n.t.). Valoarea principală este reprezentată de două veșminte, împânzite cu briliante. Pe o singură icoană existau 151 de diamante, dintre care 31 sunt mari … în plus, veșmântul era acoperit de șiruri de perle și o mulțime de diamante mici. Pe o alta icoană, erau 73 de diamante … 17 rubine, 28 smaralde, 22 perle. O mare valoare … o reprezintă coronițele icoanelor, acoperite aproape în întregime cu pietre… Astfel, valoarea bunurilor din Mănăstirea Novodevici este de aproximativ o sută miliarde de ruble”.
A existat o asemenea campanie și asupra Catedralei „Sf. Isaac”. Rezultatul acestei campanii este descris în același ziar, pe 22 mai:
„La 18 mai, se trece la confiscarea de obiecte de valoare de la Catedrala Sf. Isaac. Valorile ridicate luate cu 2 camioane ….”.
Arhiva de Stat de filme și fotodocumente din Krasnogorsk a conservat filme, care descriu acțiunile de jaf ale bolșevicilor. Nici o biserică și nici o mănăstire rusă nu a scăpat de această soartă.
Operațiunea de jefuire a proprietăților Bisericii din mai 1922 a dat în mâinile guvernului sovietic o sumă astronomică. Aceasta depășea de o sută de ori valoarea bugetului anual al țării. Și, cu toate acestea, populația din regiunea Volgăi pierea în mari suferințe. Din cei 32 de milioane de oameni care alcătuiau populația din zonele afectate de secetă din regiunea Volga, au fost supuși foametei peste 20 de milioane de oameni.
Valorile prădate din biserici și catedrale de guvernul bolșevic erau duse în străinătate, aparent pentru achiziționarea de cereale pentru populația înfometată. De fapt, pâinea în țară era, dar și aceasta pleca în străinătate.
Cu toate acestea, jaful bisericilor și lăcașurilor sfinte nu erau suficiente pentru vrăjmașii lui Dumnezeu. La începutul lunii ianuarie 1919, în mijlocul războiului civil, Lenin dă instrucțiuni pentru a efectua o acțiune fără precedent. Pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost comis un sacrilegiu de neimaginat – în mănăstiri și biserici sunt deschise în mod public moaștele sfinților. Un astfel abuz asupra sentimentelor credincioșilor nu mai este cunoscut în istorie.
La 28 ianuarie 1919, la ora 4 ziua, s-a deschis racla monahului Tihon din Mănăstirea Maicii Domnului, din orașul Zadonsk, provincia Voronej. La 8 februarie, ora 4 și 15 minute, s-a deschis racla Sf. Mitrofan de la Mănăstirea Mitrofanovski din Voronej.
Lenin a îndrăznit să deschidă și racla Sfântului Serghie de Radonej (1321-1391), fondatorul și starețul Mănăstirii Sfintei Treimi, care l-a binecuvântat prințul Dmitri Donskoi, înainte de bătălia de la Kulikovo, în 1380.
Deschiderea raclei străvechi cu moaștele Sfântului Părinte Serghie a fost făcută de bolșevici, la 11 aprilie 1919, iar Lenin a cerut să-i se dea fotografiile făcute în timpul deschiderii.
Bonci-Bruevici a scris: „Personal, i-am arătat fotografii făcute de pe peliculele filmelor …. și el a fost foarte mulțumit de ele”.
De la data de 1 februarie 1919 și până la 28 septembrie 1920, au fost comise 63 de asemenea deschideri de racle. Actele de sacrilegiu ale bolșevicilor nu au încetat nici în anii următori.
La 12 mai 1922, la Catedrala Sfânta Treime de la Lavra Alexandro-Nevskaia din Sankt Petersburg a fost deschisă racla legendarului cneaz sfânt Alexandr Nevski.
Lenin grăbea judecarea clerului superior. La inițiativa sa, în mai 1922 Biroul Politic decide:
„Să se dea o directivă Tribunalului din Moscova:
Tihon să fie predat imediat instanței.
Popilor să li se aplice pedeapsa cu moartea”.
În conformitate cu decizia de la Moscova, s-a decis în instanța de judecată, condamnarea, la 8 mai, a 11 clerici și laici la moarte. Preoții H. Nadejdin, V. Sokolov, M. Teleghin, Tihomirov, Zaozerski au completat lista pe care se aflau mai multe mii de victime nevinovate.
La indicațiile lui Lenin, la 4 mai 1922, Patriarhul Tihon a fost adus în fața justiției. El a fost „prelucrat”, la fel ca și restul clericilor. Interogatorii interminabile, amenințări, presiuni, promisiuni…
Eliberarea Patriarhului din închisoare a fost memorată de martori oculari:
„O mulțime de mii de oameni a inundat întreaga zonă din jurul închisorii. În depărtare, se afla echipajul. Un detașament mare de cekiști formau un coridor de la porțile închisorii pentru echipaj, împărțind mulțimea în două părți. După o lungă așteptare, s-au deschis porțile, și a apărut Patriarhul. Părul lung gri zbârlit, barba încâlcită, cu ochii adânciți pe fața trasă, cu o mantie soldățească mizerabilă, purtată pe pielea goală. Patriarhul era desculț. Mulțimea de mai multe mii de oameni, șocată, toți, ca un singur trup, au căzut în genunchi și s-au închinat. Patriarhul mergea încet spre echipaj, cu ambele mâini binecuvântând mulțimea, iar lacrimile îi curgeau pe fața lui epuizată. Și așa de mare a fost puterea momentului, încât capetele gărzilor, pentru o clipă, au căzut reverențios în fața suferindului”.
Distrus de închisoare, Patriarhul Tihon a murit la 26 martie anul 1925.
Fragment din cartea „Originile răului. Taina comunismului”, autor: Volodski I. O.
Traducere și adaptare: Provita Media
https://decenei.com/2018/06/08/originile-raului-sau-ce-inseamna-comunismul-2-3
////////////////////////////////////////
(NICIUNA)…Care este diferenţa între stalinism, nazism, marxism, socialism, fascism și comunism? (I)
Socialismul este un ansamblu de doctrine social-politice care urmăresc reformarea societății prin desființarea proprietății private asupra mijloacelor de producție și de schimb și punerea acestora sub controlul statului.
Socialismul este un concept, un grup de ideologii, un ansamblu de mişcări politice care au evoluat şi s-au ramificat de-a lungul timpului, un sistem economic.
La început, s-a bazat pe proletariatul organizat cu scopul de a clădi o societate lipsită de clase sociale, dar, până la urmă, s-a concentrat, din ce în ce mai mult, pe reforme sociale în cadrul democraţiilor moderne. Marx a pus bazele teoriei comunismului în secolul 19, propunând eliminarea proprietății private şi a inegalităţilor sociale din societate, printr-o revoluţie a claselor asuprite, scrie cersipamantromanesc.wordpress.com.
În încercările lor de a eliminina clasele sociale, urmașii lui Marx, comuniștii Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, Kim ir Sen și alți marxiști extremiști, au recurs la așa zisă „dictatură a proletariatului” şi la represiuni sângeroase, fără precedent în istoria omenirii, această politică având ca rezultat eliminarea fizică a zeci de milioane de oameni dintre cei mai creativi în ţările lor.
Comunismul a devenit sinonim cu teroarea, lagărele de concentrare, deportările, cenzura totală a mijloacelor de informare, dirijismul cultural, propaganda mincinoasă, foametea, industrializarea haotică și forțată, colectivizarea forțată a agriculturii, cultul personalității șefului suprem.
Considerând religia drept un „opiu pentru masele exploatate”, comuniștii au închis, pângărit și distrus lăcașuri de cult, au arestat și masacrat preoți și ierarhi, au propovăduit ateismul militant.
De asemenea, în multe țări comuniste minoritățile naționale sau religioase au fost dislocate în totalitate de pe teritoriile în care trăiau și s-au experimentat asupra lor cele mai perverse metode de deznaționalizare și asimilare forțată…
fabrica-ruina-1024x614_c.jpg
Cunoaștem cazul poporului cecen, al tătarilor, a sute de mii de români basarabeni și bucovineni și al altor grupuri naționale, care au fost alungați de pe pământurile lor și reașezați în Siberia și Asia, iar în casele celor deportați, intrau persoane aparținând altor națiuni, în special ruși, bieloruși și ucrainieni.
Și în alte țări ”socialiste” au avut loc acțiuni asemănătoare.
În ciuda unor succese economice de început, conducerile comuniste au devenit o forță distructivă pentru națiunilor lor.
Privind la scara istoriei, într-un timp relativ scurt după cucerirea puterii de către comuniști, economia s-a prăbușit, s-a dezintegrat sistemul mondial comunist și pe cale de consecință, ideologia acestuia.
În restul țărilor asa zis „comuniste” rămase, în care oficial se „construiește socialismul”, respectiv în Coreea de Nord și Cuba, derapajul este total, statele acestea aflându-se în plin faliment pe toate planurile: economic, social, cultural și politic.
În fapt, în aceste țări s-au instalat adevărate monarhii comuniste, care au acaparat întreaga viață socio-economică și culturală a popoarelor care au nefericirea să se afle sub conducerea lor.
Comunismul contemporan a degenerat până în faza în care liderii comuniști lasș de la o generație la alta moștenire conducerea țării lor unor rude apropiate, pretinzând că tot ce fac este „pentru binele și fericirea poporului muncitor”.
Cu toate acestea comunismul ca soluție, rămâne încă atractiv pentru multe persoane aflate în sărăcie, iar acestea sunt foarte numeroase încă în țările lumii a treia.
Acum, comuniștii pretind că ce s-a întâmplat în trecut au fost doar niste ”excese” și că terorismul de stat instituit în numele „poporului muncitor” de către marii măcelari comuniști nu a reprezentat ”adevăratul” comunism.
Bineînțeles că actualii comuniști pretind că dețin rețeta ”adevăratului ” comunism și așteaptă cu nerăbdare să o experimenteze asupra maselor credule…
Socialismul nedictatorial presupune protecție socială, fără restricționarea inițiativei private și este întotdeauna în căutarea unui consens în societate.
El își propune căutarea unor soluții de reducere a diferențierilor sociale și de echitate socială.
Socialismul ca idee are adepți numeroși în unele dintre ţările europene avansate, precum şi în Japonia sau Coreea de Sud.
Bibliografie (surse)
– Barkai, Avraham. Nazi Economics: Ideology, Theory, and Policy. Trans. Ruth Hadass-Vashitz. Oxford: Berg Publishers Ltd., 1990.
– Basch, Ernst. The Fascist: His State and His Mind. New York: Morrow, 1937.
– Diggins, John P. Mussolini and Fascism: The View from America. Princeton: Princeton University Press, 1972.
– Flynn, John T. As We Go Marching. 1944. Reprint. New York: Free Life Editions, 1973.
– Flynn, John T. The Roosevelt Myth. New York: Devin-Adair, 1948.
Laqueur, Walter, ed. Fascism: A Reader’s Guide. Berkeley: University of California Press, 1976.
– Mises, Ludwig von. Omnipotent Government. New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1944.
– Mussolini, Benito. Fascism: Doctrine and Institutions. Firenze: Vallecchi, 1935.
– Mussolini, Benito. My Autobiography. New York: Scribner’s, 1928.
Pitigliani, Fauto. The Italian Corporative State. New York: Macmillan, 1934.
– Powell, Jim. FDR’s Folly: How Roosevelt and His New Deal Prolonged the Great Depression. New York: Crown Forum, 2003.
– Shirer, William L. The Rise and Fall of the Third Reich. New York: Simon and Schuster, 1960.
– Twight, Charlotte. America’s Emerging Fascist Economy. New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1975.
– altermedia.info/romania/
https://decenei.com/2015/11/13/care-este-diferenta-intre-stalinism-nazism-marxism-socialism-fascism-si-comunism-i
///////////////////////////////////
Boala expansionista a ursului nazist nu tine cont de nimic… Rusia a calificat drept imposibilă negocierea unui tratat de pace cu Japonia: „Își permite să amenințe direct țara noastră”
Adjunctul ministrului rus de Externe a declarat, marți, că dialogul dintre Moscova și Tokyo cu privire la un tratat de pace este „imposibil” din cauza „cursului antirusesc” al Japoniei.
autor
ALEXANDRU TOADER
„Cursul antirusesc” al Japoniei face imposibile discuțiile pentru un tratat de pace, a declarat marți ministrul adjunct de Externe rus, Andrei Rudenko, potrivit agenției de presă de stat ruseasecă TASS.
Nici până astăzi, Rusia și Japonia nu au pus capăt în mod oficial ostilităților din timpul celui de-al Doilea Război Mondial din cauza disputei lor în legătură cu Insulele Kurile, confiscate de Uniunea Sovietică la sfârșitul războiului, chiar în largul celei mai nordice insule japoneze Hokkaido.
Insulele sunt cunoscute în Rusia sub numele de Kurile, iar în Japonia sub numele de Teritoriile nordice.
„Este absolut evident că este imposibil să discutăm despre semnarea unui astfel de document (n.r. – un tratat de pace) cu un stat care adoptă în mod deschis poziții neprietenoase și care își permite să amenințe direct țara noastră”, a declarat Rudenko într-un interviu pentru TASS.
CITEȘTE ȘI
putin, rusia, japonia
Rusia ar fi plănuit să atace Japonia în 2021, conform unor surse din interiorul FSB. Ce au de împărțit cele două state
„Nu vedem semne că Tokyo se îndepărtează de cursul antirusesc și nici vreo încercare de a rectifica situația”, a continuat el.
Rusia s-a retras din discuțiile cu Japonia în luna martie a anului trecut, în urma sancțiunilor japoneze legate de invazia Rusiei în Ucraina. Ulterior, Japonia a reacționat nervos, calificând mișcarea Moscovei drept „nedreaptă” și „complet inacceptabilă”.
„Odată cu începerea unei operațiuni militare speciale în Ucraina, administrația premierului Fumio Kishida s-a alăturat în mod activ campaniei rusofobe dirijate de Occident, realizând de fapt o destrămare completă a rezultatelor cooperării reciproc avantajoase acumulate de-a lungul multor ani”, a mai spus Rudenko.
Japonia și Rusia au desfășurat rachete pe Insulele Kurile
„Considerăm că o astfel de activitate a Tokyo reprezintă o provocare serioasă la adresa securității țării noastre și a regiunii Asia-Pacific în ansamblu. Avertizăm că, dacă această practică va continua, vom fi nevoiți să luăm contramăsuri proporționale pentru a bloca amenințările militare la adresa Rusiei”, a subliniat el.
Anterior, postul de televiziune NHK a citat surse guvernamentale care au declarat că Ministerul japonez al Apărării are în plan desfășurarea de arme hipersonice cu o rază de acțiune de până la 1.000 de kilometri pe insula nordică Hokkaido și pe insula sud-vestică Kyushu, mai notează TASS.
La rândui, și Ministerul rus al Apărării a afirmat că a desfăşurat sisteme antirachetă mobile pe una din Insulele Kurile, lanţ de insule poziţionate strategic între Japonia şi peninsula rusă Kamceatka.
Sistemele Bastion, dotate cu rachete cu o rază de până la 500 kilometri, au fost desfăşurate pe insula Paramuşir, a precizat ministerul rus, citat de Reuters.
Sursa: TASS, Reuters
//////////////////////
RUSIA MOARE ÎNCET, DAR SIGUR
Rusia nu este un stat național și nici unitar. Prin definiție, aceasta este o Federație multinațională. La recensământul general al populației, din 2010, au fost înregistrați 143 436 145 de locuitori, cărora li s-au adăugat 2 033 700 de locuitori ai Crimeii (în total 145 469 845 locuitori). Suprafața Rusiei (+ Crimeea anexată) este de 17 130 117 kilometri pătrați. Pentru comparație, vom arăta că Federația Rusă (+ Crimeea) are o populație de doar 6,01 ori mai mare decât are România (+ Republica Moldova) și o suprafață de 62,92 ori mai mare decât România (+ Republica Moldova).
Potrivit Clasificatorului național al unităților de diviziune administrativ-teritorială din Federația Rusă (Общероссийский классификатор объектов административно-территориального деления), unitățile administrative sunt de nivel diferit: republici federale, ținuturi federale, ținuturi autonome, regiuni simple, regiuni autonome, orașe de importanță federală (Moscova, Sankt Petersburg și Sevastopol (în Crimeea anexată), cu statut de subiecți federali), districte autonome, raioane, formațiuni municipale, orașe, sectoare orășenești, districte orășenești, orășele, așezări sătești, localități sătești, consemnează cubreacov.wordpress.com.
Unitățile administrative de nivelul I au, în mod curent și oficial, statut și denumiri diferite: oraș (город), orășel (посёлок городского типа), orășel muncitoresc (рабочий посёлок), orășel balnear (курортный посёлок), câșlă (кишлак), soviet de orășel (поселковый совет), somon (сомон), voloste (волость), așezare de case de vacanță (дачный посёлок), așezare de tip rural (посёлок сельского типа), localitate (населённый пункт), cătun de gară (посёлок при станции), stațiune feroviară (железнодорожная станция), sat (село), cătun (местечко), sătuc (деревня), slobozie (слобода), stațiune (станция), staniță (станица), hutor sau localitate cu statut de curte sau cătun (хутор), ulus (улус), iernatic (зимовье). Neoficial, în regiunile din Caucazul de Nord, localitățile rurale sunt denumite cu termenul aul (аул).
În total, în Rusia există în mod real 136 072 de așezări umane. Oficial, în nomenclatorul localităților figurează 155 511 localități, însă, potrivit datelor recensământului general al populației din 2010, între ultimele două recensăminte, 19 439 de localități (sau 12,7% din total) au fost complet depopulate, dar continuă să figureze pe hartă și nu au fost radiate din nomenclatorul localităților. Totodată, alte 36 700 de localități (sau 23,6% din total) au sub 11 locuitori. Dintre acestea, 32 997 de localități au maximum 5 locuitori. De asemenea, 76 355 localități (sau 49,1% din total) au sub 100 de locuitori.
Repartizarea populației Federației Ruse. Hartă anamorfică..jpg
Repartizarea populației Federației Ruse. Hartă anamorfică.
Astfel, numărul localităților cu peste 10 locuitori este de 99 372, iar numărul localităților cu peste 100 de locuitori este de 79 156. Între ultimele două recensăminte ale populației 2 164 de localități au fost șterse de pe hartă și radiate definitiv din nomenclatorul localităților. Totodată, 554 de orașe și orășele au fost, în același interval, degradate la nivelul de sate.
Numărul maxim de așezări în Federația Rusă a fost atins în anul 1959 și a constituit 294 059 de localități. Între 1959 și 2010 un număr de 138 548 de localități (sau 47.11%) s-au depopulat complet și au fost desființate oficial, cu radierea din nomenclatorul localităților. Faptul se concretizează într-o medie matematică de 2 716 localități desființate anual între 1959 și 2010, cu tendință de permanentizare.
Circa 80% dintre localitățile complet depopulate între ultimele două recensăminte îi revin Rusiei centrale, cu populație etnic rusă: regiunea Tver (2 234), Vologda (2 106) Pskov (1 923), Iaroslav (1 552), Kostroma (1 201), Kirov (1 076). În aceeași perioadă au dispărut 331 de localități din regiunea Moscova, 983 din regiunea Smolensk, 634 din regiunea Ivanovo, 695 din regiunea Novgorod, 603 din regiunea Nijni Novgorod, 852 din regiunea Arhanghelsk, 489 din regiunea Tula, 453 din regiunea Kaluga, 360 din regiunea Reazan, 319 din regiunea Briansk, 344 din regiunea Orlovsk, 318 din regiunea Vladimir și 145 din regiunea Leningrad. Singurul subiect federal din care nu a dispărut nicio localitate este Districtul Autonom Ciukotka.
Dintre localitățile incluse în nomenclator 1 100 au statut de oraș, 1286 – de orășel, iar 153 125 (inclusiv cele fără niciun locuitor sau cele care au maximum 10 locuitori) – de așezare rurală. Din cele 1 100 de localități cu statut de oraș 936 (sau 85%) au sub 100 000 de locuitori. 15 orașe au peste 1 milion de locuitori (Moscova, Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg, Nijni Novgorod, Samara, Omsk, Kazan, Celiabinsk, Rostov pe Don, Ufa, Volgograd, Perm, Krasnoiarsc și Voronej), 22 au între 500 000 și 1 milion de locuitori, 36 au între 250 000 și 500 000 de locuitori, iar 91 au între 100 000 și 250 000 de locuitori.
Tendința populației rurale este de a emigra la oraș.
În Siberia, care cuprinde circa ¾ din suprafața Federației Ruse, locuiește mai puțin de 20% din populație.
Populația Federației Ruse recenzată în 2010 a constituit 143 436 145 de locuitori, estimându-se că cca 30 de milioane reprezintă populația musulmană din diverse Republici Federale, dintre aceștia peste 2 milioane locuind în Moscova, orașul european cu cel mai mare număr de musulmani.
Asta este Rusia adevărată, nu închipuita și idilica Rusie.
https://decenei.com/2016/06/23/rusia-moare-incet
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
America în profeția biblică? Cristian Barbosu îl laudă pe Olivier Giroud fotbalistul evanghelic susținător LGTB; Noua ordine creștină în România;Cazul Laura Bretan și câteva idei despre Creștinism, Secularism și LGTB; De ce să ierţi? | „Dreptatea“ pe care n-o lași să moară nu te lasă să trăiești; Marea persecuţie; Hudson Taylor | Când munţii se dau la o parte; Si El a locuit printre noi. Invataturi din Evanghelia dupa Ioan; „Cu Dumnezeu în subterană“ de Richard Wurmbrand; CARTEA E O VIAȚĂ-„Nobleţea suferinţei“ de Sabina Wurmbrand; Descoperă frumusețea numelor lui Isus: Meditații de Advent; Alegerea partenerului: jugul nepotrivit – Stephan Isenberg; Prindeți vulpile mici! – David R. Reid; Un ostaș – Walter Keune; Luptele cu păcatele[1] – Georg von Viebahn; Comentariu la Psalmul 127 – C.H. Spurgeon ; A SOSIT MOMENTUL ADEVARULUI; Cine se va închina fiarei? Omul nu are nimic de pierdut, dacă se încrede în Dumnezeu, dar pierde totul, dacă nu crede, adică, dacă nu se umple cu Plinătatea Învăţăturilor Duhovniceşti, neomeneşti… Orice… Plăcerile lui Dumnezeu – Partea 3; Dumnezeu și Statul, de Mihail Bakunin; Martyn Lloyd Jones…
https://semneletimpului.ro/social/relatii/iertarea-care-ne-vindeca.html
///////////////////////////////////////////
https://semneletimpului.ro/social/relatii/iertarea-care-ne-vindeca.html
///////////////////////////////////////////
Martyn Lloyd Jones
Biografie
Carți
David Martyn Lloyd Jones s-a născut pe 20 decembrie 1899 în Cardiff, Ţara Galilor, fiind al doilea copil dintr-o familie cu trei băieţi. Când avea cinci ani, familia s-a mutat în satul Llangeitho, Cardiganshire, loc pe care l-a îndrăgit foarte mult. Copilăria lui a fost relativ tihnită, până într-o noapte din ianuarie 1910 când casa în locuiau a luat foc şi a fost complet distrusă, lucru ce avea să influenţeze hotărâtor viaţa întregii familii. Rutina vieţii copiilor Lloyd-Jones s-a sfârşit într-o seară de ianuarie, în 1914, când tatăl i-a anunţat că trebuie să plece din Llangeitho din cauza unor mari dificultăţi financiare. În ciuda vârstei, Martyn a fost foarte împovărat de aceste probleme, căutând tot felul de soluţii împreună cu tatăl său; din această perioadă a datat hotărârea lui de a deveni medic, ca soluţie la problemele materiale ale familiei. Din cauza aceasta, parcă a ocolit multe lucruri comune tinerilor, şi el însuşi a spus mai târziu: „Nu am fost niciodată adolescent.” Au stat temporar in Tregaron, unde copiii au continuat şcoala, până când s-au putut muta în Londra, unde şi-au revenit din punct financiar după un timp. Aici Martyn a început să stdieze medicina la faimosul spital “St. Bartholomew”, în anul 1916.
Prin lucrurile care s-au întâmplat până atunci în viaţa lui, el a fost condus spre noua sa credinţă. Nu a fost un simplu capriciu voluntar şi iraţional ceea ce avea să-l facă diferit, ci mai degrabă, el fusese pregătit de anumite lucruri care l-au influenţat şi care, în cele din urmă, s-au dovedit irezistibile. Aceste „influenţe” au avut legătură cu evenimentele ce au întipărit în mintea sa de copil caracterul nesigur şi schimbător al vieţii în lumea aceasta. Casa pe care a văzut-o arzând în noaptea când avea zece ani era a treia casă în care locuise şi, nu numai că niciodată nu s-a simţit „aşezat” în noua casă pe care părinţii au construit-o, dar a şi devenit conştient că această lume nu poate oferi „o cetate stătătoare”. După moartea bruscă a fratelui său mai mare, Harold, de care fusese atât de ataşat, din 1918, Martyn a putut spune împreună cu poetul: „Ce umbre suntem şi ce umbre urmărim!” Moartea mult iubitului său tată, la patru ani mai târziu, a întipărit acelaşi adevăr. Un alt factor puternic din viaţa lui a fost conştienţa acută, pe care o avusese încă din copilărie, a „destinului” ce stă în spatele evenimentelor. Nu s-a îndoit niciodată de faptul că salvarea din incendiul nopţii de ianuarie 1910 a fost parte a unui scop mai înalt.
Pe lângă faptul că Lloyd Jones a abservat că toată lumea din jurul lui era o deşertăciune, un factor decisiv al convertirii lui a fost recunoaşterea crescândă a propriei păcătoşenii. Ceea ce apostolul Pavel numea „poftele gândurilor” – mândria, gelozia, invidia, răutatea, mânia, amărăciunea – toate sunt parte a aceleiaşi boli. Chiar şi în minte – cea mai înaltă facultate a omului – el a devenit nebun. Când Martyn a început să înţeleagă treptat acest fapt, pe la vârsta de 23 de ani, întreaga evaluare a vieţii sale s-a schimbat. A descoperit că dezbaterile pe teme religioase care îi plăceau atât de mult nu erau nimic altceva decât evidenţe ale depravării sale. Pe când predica spre sfârşitul vieţii sale despre „poftele gândurilor”, a făcut una dintre puţinele referiri la viaţa personală declarând: „În timp ce pregăteam această predică, am fost umplut de ură şi scârbă faţă de mine însumi. Privesc în trecut şi mă gândesc la ceasurile pe care le-am irosit în discuţii şi argumentări goale. Şi totul avea numai un singur scop: doar să-mi susţin punctul de vedere şi să arăt cât de isteţ eram eu.” Se referea la anii 1923-1924.
Iată câteva dintre mărturiile sale cu privire la convertirea lui şi trăirile premergătoare ei:
„Aveam nevoie de predicare care să mă convingă de păcat şi să mă facă să-mi văd nevoia, care să mă aducă la pocăinţă şi să-mi spună ceva despre regenerare. Dar nu am auzit niciodată aşa ceva. Predicarea din biserica noastră se baza întotdeauna pe presupunerea că toţi eram creştini şi că nu am fi fost acolo, în congregaţie, dacă n-am fi fost creştini.”
„Timp de mulţi ani am crezut că eram creştin când, de fapt, nu eram. Doar mai târziu mi-am dat seama că nu fusesem un creştin cu adevărat, şi am devenit unul. Până atunci fusesem doar un membru al bisericii mele şi participasem regulat la serviciile ei.”
„Condiţia necesară a unei cărări este că duce spre un drum. M-am abătut, m-am pierdut şi am obosit mergând pe multe cărări, dar am fost totdeauna conştient, aşa cum a fost şi Francis Thompson, că pe urmele mele era «câinele cerului». În cele din urmă, El m-a prins şi m-a dus pe «calea care duce la viaţă.»”
A aflat atât din Scriptură, cât şi din propria experienţă că era pur şi simplu mort faţă de Dumnezeu şi împotriva Lui. Şi-a dat seama că principiul conducător al centrării lui pe sine şi al egoismului din inima lui era dovada finală a naturii lui căzute şi a relaţiei lui greşite cu Dumnezeu. „Păcatul este exact opusul atitudinii şi vieţii care se armonizează cu «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta.» Dacă nu faci asta, eşti un păcătos. Nu contează cât de respectabil eşti. Dacă nu trăieşti în totalitate pentru slava lui Dumnezeu, eşti un păcătos.” Dându-şi mărturia cu privire la propria-i experimentare a acestui adevăr, avea să spună mai târziu:
„Sunt creştin numai şi numai datorită harului lui Dumnezeu şi nu din pricina vreunui lucru pe care l-am gândit, l-am făcut sau l-am spus. El m-a făcut să văd că eram mort, «mort în greşelile şi în păcatele mele», un sclav al lumii, al firii pământeşti şi al diavolului, şi că în mine «nu locuieşte nimic bun», că eram sub mânia lui Dumnezeu şi mă îndreptam spre predeapsa eternă.”
„El m-a făcut să văd că adevărata cauză a tuturor problemelor şi necazurilor mele, şi a tuturor oamenilor, este o natură căzută şi rea care Îl urăşte pe Dumnezeu şi iubeşte păcatul. Problema mea nu era doar că făceam lucruri greşite, ci că eu însumi eram greşit chiar în centrul fiinţei mele.”
Cu alte cuvinte, dr. Lloyd Jones a ajuns să vadă că toată viaţa lui exterioară nu fusese altceva decât prefăcătorie: adevărul era de fapt că el căutase să fugă de Dumnezeu. Realizarea acestui fapt nu a venit în câteva zile, nici măcar în câteva săptămâni. El nu a stabilit nicio dată convertirii sale. A fost ceva progresiv.
Odată, pe când era singur în camera lui de studiu din casa familiei, i s-a descoperit dragostea lui Dumnezeu exprimată în moartea lui Hristos într-un aşa mod încât a fost copleşit. A văzut că tot ceea ce i se întâmpla în noua sa viaţă spirituală era datorită a ceea ce i se întâmplase mai întâi lui Hristos. Numai morţii Lui îi datora el noua relaţie pe care o avea acum cu Dumnezeu! Adevărul acesta l-a uimit şi, în lumina lui, nu a putut să facă altceva decât să cânte împreună cu Isaac Watts:
Chiar de-ar fi al meu tot tărâmul naturii,
Aşa ceva ar fi un dar mult prea mic;
Iubire atât de uimitoare, atât de divină,
Îmi cere sufletul, viaţa, totul…
Pe la începtul anului 1925 a început lupta interioară pentru a decide dacă va urma profesia de medic sau dacă va propovădui Evanghelia. Lupta aceasta a durat până în iunie 1926.
Există motive să credem că adâncul său simţ al nevredniciei înaintea lui Dumnezeu a fost unul dintre obstacolele esenţiale în calea unei convingeri clare că era într-adevăr chemat la slujirea Evangheliei. Iar rezolvarea finală a acestei dificultăţi nu a fost înlăturarea simţului de nevrednicie, ci convingerea că Dumnezeu îl iubea şi că îl mântuise, în ciuda a tot ce merita el. Mântuirea este oferită total separat de orice merit omenesc. A văzut cu mai multă claritate că Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”, şi acest lucru l-a făcut să înţeleagă „pasiunea pentru mântuirea sufletelor” pe are o vedea la Pavel şi la puritani, de care a fost profund influenţat. A cunoscut adevăratul înţeles al versetului din 2 Corinteni 5:14.
„Pavel este ca un om într-o menghină, iar menghina se îngustează şi se îngustează până când el este strâns. Ce îl strânge? «Dragostea lui Hristos ne constrânge.» Ce lucru uimitor – Evanghelia împăcării! Dragostea aceasta a lui Dumnezeu care Îl trimite pe singurul Său Fiu, ba chiar Îl face pe El păcat pentru noi!… Pavel a văzut lucrul acesta şi vrea ca toţi să-l vadă, să aibă parte în el, să se bucure de el şi să se laude cu el!”
Nu există cuvinte care să exprime mai bine ceea ce l-a condus pe Lloyd-Jones în slujrea Evangheliei. Pe lângă convingerea de păcat şi simţul profund al propriei nevrednicii, el a băut direct din izvorul dragostei răscumpărătoare. Vorbind despre ce a însemnat pentru el această dragoste în timpul anilor critici 1925-1926, a mărturisit la sfârşitul vieţii: „Trebuie să spun că în micuţa cameră de studiu din casa noastră de pe strada Regency, şi în biroul meu din spitalul St. Bartholomew, am avut nişte experienţe uluitoare. A fost în totalitate lucrarea lui Dumnezeu. Acolo am ajuns să cunosc ce înseamnă să fii cu adevărat umplut cu o bucurie negrăită şi plină de slavă.” După aceea a ştiut ce trebuie să facă în viitor cu privire la profesia lui. Era ca şi cum cineva luase decizia pentru el şi el nu se mai putea opune: „Autoritatea pe care o am ca predicator nu este rezultatul unei decizii personale. Mâna lui Dumnezeu a fost cea care m-a apucat, m-a scos şi m-a pus deoparte pentru această lucrare.”
După câteva luni de logodnă, în ianuarie 1927 s-a căsătorit cu Bethan Philips, care era medic chirurg şi care a renunţat de asemenea la slujba ei pentru a sluji împreună în Aberavon, în Ţara Galilor, ţara natală a amândurora. Împreună au avut două fiice, Elizabeth şi Ann.
Modul lui de predicare a devenit cunoscut în Marea Britanie şi America, fiindcă era foarte clar, sănătos din punct de vedere doctrinar, logic şi cu foc. În anul 1937, Lloyd-Jones a predicat în Philadelphia şi s-a întâmplat că G.Campbell Morgan era acolo. A fost atât de impresionat încât s-a simţit constrâns să-l cheme la Capela Westminister în Londra, ca asociat al său.
Lloyd a acceptat chemarea la Westiminister şi a slujit împreună cu G. Campbell Morgan până la pensionarea acestuia din 1943. Asocierea lui Morgan şi Lloyd Jones este un exemplu frumos pentru modul în care creştinii pot lucra împreună chiar dacă au păreri diferite în chestiuni secundare. G. Campbell Morgan era arminian, iar modul lui de expunere biblică, deşi era faimos, nu se ocupa de marile doctrine ale Reformei. Lloyd Jones mergea pe linia lui Spurgeon, Whitefield, a puritanilor şi a reformatorilor. Cu toate acestea, cei doi bărbaţi şi-au respectat poziţiile şi talentele, iar scurta lor asociere (Morgan a murit la sfârşitul Celui de-al Doilea război Mondial) a fost armonioasă şi a înaintat mult lucrarea lui Hristos în Londra.
După aceea Martyn Lloyd Jones a fost singurul pastor predicator timp de aproape 30 de ani. Primii ani de predicare la Westminister au fost plini de greutăţi atât din cauza războiului în desfăşurare (Capela Westminister este situată foarte aproape de Palatul Buckingham şi alte clădiri importante ale guvernului), cât şi din pricina unor tulburări din cadrul Capelei care au venit din partea celor care nu împărtăşeau punctul de vedere calvinist al lui Lloyd-Jones. După război, congregaţia a crescut rapid. În 1947, numărul celor care veneau duminica dimineaţa era de aproximativ 1500 de persoane, iar duminica seara 2000, deoarece oamenii erau atraşi de claritatea, puterea şi profunzimea doctrinară a predicării lui. Niciodată nu folosea glume sau inovaţii pentru a atrage atenţia. Asemenea lui Jonathan Edwards, el atrăgea audienţa prin simpla greutate şi intensitate a felului în care vedea Adevărul.
„Predicarea a fost lucrarea vieţii mele… pentru mine lucrarea predicării este cea mai înaltă, cea mai măreaţă şi cea mai glorioasă chemare pe care o poate primi cineva!”
De la început şi până la sfârşit, viaţa lui Martyn Lloyd Jones a fost un strigăt după profunzime în două domenii: profunzime în doctrina biblică şi profunzime în experienţa spirituală vitală. Lumină şi căldură. Logică şi foc. Cuvânt şi Duh. A luptat permanent pe două fronturi: pe de-o parte, împotriva intelectualismului mort, formal, instituţional, şi pe de altă parte, împotriva emoţionalismului supreficial, uşuratic, centrat pe om şi pe distracţie. El a văzut lumea într-o stare disperată fără Hristos şi fără nădejde; şi o biserică fără puterea de o schimba. Pentru el, singura speranţă era o trezire centrată pe Dumnezeu. „Trezirea este un miracol… ceva ce poate fi explicat numai ca fiind intervenţia directă a lui Dumnezeu… oamenii pot produce campanii evanghelistice, dar nu pot şi niciodată nu au produs o trezire.”
Lloyd Jones a avut suficiente experienţe extraordinare care l-au făcut conştient de faptul că ar face bine să fie deschis la ceea ce Duhul Sfânt ar putea face. De exemplu, Stacy Woods descrie efectul fizic al uneia dintre predicile lui:
„Într-un mod extraordinar, prezenţa lui Dumnezeu era în acea biserică. Personal am simţit ca şi cum o mână mă împingea printre rânduri. La sfârşitul predicii, nu ştiu din ce motiv, orga nu a funcţionat, doctorul s-a dus în sacristie şi toată lumea a rămas nemişcată. Cred că au trecut aproape zece minute până ce oamenii au regăsit puterea să se ridice şi, fără să vorbească unii cu alţii, au părăsit biserica în tăcere. Niciodată nu am fost martor, niciodată nu am experimentat o astfel de predicare cu o asemenea reacţie extraordinară din partea congregaţiei.”
A cunoscut din Biblie, din istorie şi din propria experienţă că lucrarea extraordinară a Duhului sfidează clasificările precise. „Modurile în care binecuvântarea poate veni sunt aproape nesfârşite. Trebuie să fim atenţi ca să nu le limităm sau să încercăm să le sistematizăm prea mult, sau, mai rău, să nu le mecanizăm.”
În 1968, la 68 de ani a avut o operaţie majoră şi, chiar dacă şi-a revenit total, a hotărât că era timpul să se retragă de la Westminister. Slujirea lui fusese mult binecuvântată de Dumnezeu. Avusese loc un torent constant de convertiri, dintre care multe au fost remarcabile, şi, mai presus de toate, o mare varietate de oameni din toate domeniile vieţii fuseseră învăţaţi lărgimea şi adâncimea doctrinei creştine.
În cei 12 ani de după retragerea sa, a continuat să predice la conferinţe, şi-a dedicat mare parte a timpului pentru a consilia tineri slujitori, şi pentru a răspunde la scrisori. Totuşi, lucrarea principală din timpul acesta a fost aceea a scrierii.
Spre sfârşitul lunii februarie 1981, cu o mare pace şi nădejde plină de siguranţă, el a considerat că lucrarea sa pământească se încheiase. A spus familiei care era cu el: „Nu vă rugaţi pentru vindecare; nu încercaţi să mă trageţi înapoi de la glorie!” Duminică, 1 martie 1981, a păşit în slava despre care predicase atât de adesea, pentru a-L întâlni pe Mântuitorul pe care L-a propovăduit cu atâta credincioşie.
https://www.perlasuferintei.ro/autori/1
////////////////////////////////////////
Dumnezeu și Statul, de Mihail Bakunin
traducerea din 1918 a lui Panait Mușoiu
Cu o prefață de Carlo Cafiero și Élisée Reclus
În Romînește de P. Mușoiu
Ediție nouă, revăzută și complectată
după textul original
Alcătuită, cu toată cumpăneala de altminteri, în înfrigurarea unei aprige lupte, pe care păreau s’o sprijinească elemente vînjoase, din pricina lipsei de îndestulătoare mijloace, cari, ca de obiceiu, tocmai la momentul oportun, cînd a fost nevoe de iele, la-ndămînă n’au fost, cu toată încrederea avută de autorul iei că se vor strînge „numai de cîtu, lucrarea din care sînt desprinse paginele de față a trebuit să apară, complect și-n forma originală, de-abiea peste treizeci și șapte de ani de la conceperea iei. De la 1871 la 1908, întocmai ca lumina siderală ce pune vreme îndelungată ca să răzbată de la focarul de emanare. Generații întregi neaparat că s’au stîns, fără să se folosască în peregrinările lor de bunul unei neșovăitoare-ndrumări. Generațiile înse se părîndează, negurile înăbușă orizontul acestor generații și a-zi, și nevoea acestora de orientare ie și a-zi tot atît de simțită. Așa-că scăpărările ce răsar din lucrarea lui Bakunin sînt tot atît de bine venite și a-zi.
După șase ani de la moartea lui Bakunin, o frîntură din opera lui, operă care a apărut pe deplin c’o întîrziere atît de mare, a fost publicată, prin 1882, la Geneva, de Carlo Cafiero și de Reclus, sub un titlu ales de ei. James Guillaume, cel care a desăvîrșit reproducerea scrupuloasă a tuturor lucrărilor rămase după urma lui Bakunin, notînd în reproducere pănă și pagina din manuscriptul original, protestează că lucrarea de față a fost dată ca lucrare aparte și sub un titlu ce nu-l avea.
Reproducerea făcută de Cafiero și de Reclus se depărtează inse atît de puțin de intențiile lui Bakunin în cît ar fi povățuit-o chiar iei. Dovadă că însu-și Guillaume, care iera un colaborator al lui Bakunin, a fost însărcinat de acesta ca, dintr’o serie de dezvoltări ale sale să scoată, pentru o propagandă determinată, să scoată „substanța unei broșuri”, pentru care Guillaume a primit „depline puteri să tae, să modifice, să așeze materiile în ordinea cea mai logică și să suprime ori-ce lungimi, și de care Bakunin a rămas cît se poate de mulțămit.
Reproducerea de față păstrează titlul ales de Carlo Cafiero și de Reclus, iea cuprinde înse aproape de două ori mai multe pagini de cît cele publicate de acești doi. Din partea mea am găsit cu cale să culeg din lucrarea lui Bakunin, pe care dînsul o privea ca pe „cea dintăi și cea din urmă“ carte a tui, ca pe „testamentul” său filosofic și social, să culeg, adesea chiar după indicările lui, toate paginele mai vorbitoare, menite a ne da deslușiri prețioase la atîtea arzătoare-ntrebări, pagini pe cari le-am intercalat în textul de față unde mi s’a părui mie mai nimerit.
Reproducerea romînească e deci cu mult mai complectă de cît edițiea similară, franceză și engleză, cea mai recentă. In cît acestea, cînd vor voi să se renoveze, edițiea romînească vor trebui s’o iee de bază. O reproducere, după cea franceză de la Geneva, s’a mai publicat în romînește, prin 1885, la Focșani. C’o neîngrijire, pe care au mai avut-o și altele, și ca tălmăcire și ca corectitudine de tipar, c’o neîngrijire care contrastează enorm cu drăgălășiea acelor premergători cari stau într’un cadru cu totul senin în amintirile noastre.
Cei ce se vor împărtăși din textul de față să nu uite că noua lui tălmăcire în romînește, cît și reproducerea-i nouă, purced din urmărirea desăvîrșirei.
București, August, 1918.
- Mușoiu.
Prefață la edițiea întăea francesă
In trăsăturile iei generale vieața lui Mihail Bakunin ieste acum cunoscută-ndeajuns. Și prieteni și neprieteni știu că acest om a fost mare prin cugetare, prin voință, prin o energie stăruitoare. Dînșii mai știu cît de mare dispreț avea iei pentru bogăție, ranguri, mărire, pentru toate acele păcătoșenii la care are micimea să rîvnească cea mai mare parte din oameni. Gentilom rus, înrudit cu cea mai înaltă nobilime a imperiului, dînsul fu unul dintre cei dintăi cari întrară în acea mîndră asociare de răzvrătiți, cari știură să se lepede de tradiții, de prejudecăți, de interese de rasă și de clasă, și să disprețuească buna lor stare. Dimpreună cu aceștia dînsul duse lupta aspră a vieței împovărată cu închisoare, cu surgun, cu toate primejdiile și cu toate amărăciunile pe cari oamenii de inimă au să le-ndure în existența lor zbuciumată.
In cimitirul din Berna o simplă pieatră și-un nume însamnă locul unde a fost îngropat corpul lui Bakunin. Ceea-ce ie poate prea mult pentru a cinsti amintirea unui luptător care prețuea prea puțin deșărtăciunile de soiul acesta. Prietenii nu se vor apuca să-i ridice, negreșit, nici mormînt măreț, nici statue. Iei știu cu ce hohot de rîs i-ar fi întîmpinat Bakunin cind i-ar fi vorbit de-un monument funerar înălțat slavei sale. Și mai știu că adevăratul chip de-a ne cinsti morții ieste de a duce mai departe opera lor, ca căldura și cu stăruința de cari ierau însuflețiți iei. Negreșit, asta-i o sarcină grea, care cere toate silințele noastre, pentru că, dintre revoluționarii generației putem zice trecute, nu-i nici unul care să fi lucrat mai cu aprindere la cauza comună a Revoluției de cît Bakunin.
In Rusia printre studenți, în Germania printre răsculații din Drezda, în Siberia printre frații lui de exil, in America, în Englitera, în Franța, în Elveția, in Italia, printre toți oamenii de bună-voință, înrîurirea lui directă a fost cît se poate de mare. Originalitatea ideilor sale, elocvența sa colorată, cuceritoare, aprinderea iui neobosită pentru propagandă, ajutate de aii minieri de mărețiea firească a-nfățoșerei sale și de o vitalitate puternică, deschiseră lui Bakunin intrarea în toate grupurile revoluționare socialiste, și activitatea lui lăsă pretutindeni urme adînci, chiar și la cei cari, după ce-l primiră, l-au respins din pricina deosebiră de țintă și de mijloace. Corespondența lui iera dintre cele mai întinse: petrecea nopți întregi scriind prietenilor săi din lumea revoluționară lungi scrisori. Unele din scrisorile astea, menite să îmbărbăteze pe cei sfioși, să deslușască, să deștepte pe adormiți, să schițeze planuri de propagandă sau de revoltă, luară proporțiile unor adevărate volume. Mai ales scrisorile acestea sînt acele cari explică nepomenita activitate a lui Bakunin în mișcarea revoluționară a vremei. Broșurile publicate de iei, în rusește, în franțuzește, în italienește, ori-cît de însemnate și ori-cît de folositoare ierau pentru răspîndirea ideilor noi, sînt partea cea mai slabă din opera lui Bakunin.
Memoriul pe care-l publicăm astă-zi, Dumnezeu și Statul, în realitate nu-i de cît o frîntură de scrisoare sau de raport. Alcătuit ca și cea mai mare parte din scrierile lui Bakunin, are acelaș cusur literar, ie lipsit de proporții. Afară de asta, de o dată ie întrerupt. Bakunin n’avea nici o dată timpul trebuitor ca să ducă pînă la capăt toate lucrările întreprinse de iei. Nu iera isprăvită cum se cuvine o operă și altele și ierau începute. „Insă-și vieața mea i o frîntură“, zicea iel celor cari-i criticau scrierile. Cu toate astea, cetitorii lui Dumnezeu și Statul nu vor încerca, fără doar, nici o părere de rău c’a fost publicat memoriul lui Bakunin, ori-cît de necomplect ar fi iei. Chestiile tratate aici, sînt tratate c’o neasemănată putere de argumentare și într-o formă hotărîtoare.
Adresîndu-se, cu drept cuvînt, adversarilor de bună credință, Bakunin li dovedește nesăbuința credință lor în acea autoritate divină pe care s’au întemeeat toate autoritățile temporale : li dovedește obtrșiea tuturor ocîrmuirilor, curat omenească. In sfîrșft, trecînd peste considerațiile pe baza cărora, de la-nceputul Statului, unii s’au întronat la putere, ca superioritatea trupească, sîlniciea, nobleță, averea, cari nu mai sînt găsite ca îndestulătoare, cari și sînt lepădate acum de morala obștească, dînsul înfruntă teoriea care ar da cîrmuirea societăților pe mîna științei. Presupunînd chiar că ar fi cu putință să se recunoască, din lupta de ambiții protivnice și din intrigi, cari sînt pretinșii și cari adevărații savanți, și că s’ar găsi un chip de alegere care să facă neapărat ca puterea să cadă celor cu știință adevărată, ce chezășie ne-ar putea da aceștia oare despre înțelepciunea și despre probitatea sau cinstea guvernului lor? N’am putea oare, mai dinainte, să prevedem, din potrivă, și la noii stăpîni, acelea-și nebunii și acelea-și crime ca și la stăpînii de-odinioară, ca și la cei din ziua de a-zi ? Mai întăi știința n’are ființă : iea se face. învățatul de a-zi nu-i de cît nepriceputul de mîne. Tocmai cînd își închipue c’a ajuns de-acuma la capăt, c’a isprăvit, cade mai pre jos de-un copil nou născut. Și chiar cînd ar recunoaște adevăru-n esența lui, dînsul nu poate de cît să se conrupă prin privilegiu, și să conrupă și pe alții prin cîrmuire. Pentru a-și întemeea guvernarea, învățatul, ca toți conducătorii Statului, va trebui să caute a înfrîna vieața în masele cari se mișcă, se agită sub iei, să le ție în ignoranță, ca să le asigure liniștea cu chipul acesta, să le înjosască încetul cu încetul ca să le stăpînească cît mai de sus.
De alt-feliu, de cînd s’au ivit „ doctrinarii”, „geniul”, adevărat sau închipuit, caută să pue mîna pe sceptrul lumei, și știm cit ne-a costat asemenea lucru. Pe toți acești savanți, cu atît mai îndobitociți cu cît au studieat mai mult, cu atît mai strîmți în ideile lor cu cît au petrecut mai mult timp să cerceteze sub toate fețele vre-un fapt izolat, fără nici o experiență de vieață, fiind-că n’au avut o mulțime de vreme, alt orizont de cît păreții cașcavalului lor, mici în împătimirile și înfumurările lor, fiind-că n’au știut să iee parte la luptele serioase și n’au priceput nici o dată adevărata proporție a lucrurilor, pe toți acești savanți i-am văzut doar la lucru. N’am văzut oare în timpul din urmă întemeindu-se o școală de „cugetători”, de altminteri curtezani slugarnici și oameni cu o vieață murdară, cari și-au făcut o întreagă cosmogonie anume pentru trebuințele lor? După aceștia, lumile n’au fost create, societățile nu s’au dezvoltat, revoluțiile n’au vînzolit popoarele, imperiile nu s’au prăbușit, mizeriea, boala și moartea n’au fost reginele omenirei, de cît ca să facă să se ivească o elită de academiciani, floare îmbobocită, pentru care toți ceilalți oameni nu sînt de cît bălegar s’o îngrașe. Națiile trăesc și mor în ignoranță numai ca apărătorii stăpînirei să aibă răgazul să „cugete” : ceilalți oameni sînt meniți morței numai ca domnii aceștia să devie nemuritori.
Putem fi însă încredințați: acești academiciani nu vor avea îndrăzneala lui Alexandru care tăe cu spada nodul cel gordian: nu iei vor ridica spada lui Carlomagnul. Guvernarea științei ie tot atît de cu neputință ca și aceea de drept divin, ca și aceea a banului sau a paterei brutale. Toate stăpînirile sînt supuse de-acum unei critici necruțătoare. Și niște oameni în cari s’a născut simțul egalităței nu se vor mai lăsa cîrmuiți de alții de-acum, se vor deprinde să se cîrmuească de sine. Răstumînd din naltul ceriuriior pe cel de la care ori-ce stăpînire se credea că purcede, societățile răstoarnă și pe acei cari stăpîncsc în numele lui. Ieată revoluțiea care se îndeplinește acum. Statele se desfac pentru a face loc unei nouă orînduiri, în care, după cum îi plăcea să zică lui Bakunin, „dreptatea dumnezeească va fi înlocuită prin dreptatea umană“. Și dacă ie îngăduit să se pomenească un nume printre cele ale revoluționarilor cari au conlucrat la această operă uriașă de renovare, nu-i unul pe care l-am putea scoate înnainte cu mai multă dreptate de cît pe-acel al lui Mihail Bakunin.
Geneva, 1882. Carlo Cafiero, Elisée Reclus
Dumnezeu și Statul
… Pe cînd idealiștii de toate școalele fac, ca toate faptele istoriei, dimpreună cu dezvoltarea intereselor materiale și a diferitelor faze ale organizărei economice a societăței, să purceadă din dezvoltarea ideilor, școala contrară nu voește să vadă, în întreaga istorie omenească, în manifestările cele mai ideale atît ale vieței colective cît și individuale ale omenirei, în toate dezvoltările intelectuale și morale, religioase, metafizice, științifice, artistice, politice, juridice și sociale, cari au avut loc în trecut și cari urmează să aibă loc și-n prezent, nu voește să vadă de cît răsfrîngerea sau izvodirea neapărată a dezvoltărei faptelor economice. Pe cînd idealiștii susțin că ideile sînt acele cari dau naștere faptelor și le stăpînesc pe acestea, școala contrară, de acord cu materializmul științific aici, susține, din potrivă, că faptele dau naștere ideilor și că acestea din urmă nu sînt nici o dată altă ce-va de cît expresiea ideală a unor fapte îndeplinite. Iear dintre toate faptele, faptele economice, materiale, cari-s adevăratele fapte, alcătuesc baza de căpetenie, temeliea începătoare pe care se razimă toate celelalte fapte, intelectuale, morale, politice, sociale, cari nu-s alt ce-va de cit niște derivative neaparate.
De partea cui ie dreptatea, de-a idealiștilor sau de cea a materialiștilor ? O dată chestiea pusă așa, șovăeala nu mai ie cu putință. Fără-ndoeală, idealiștii sînt cei greșiți, și dreptate au numai materialiștii. Da, faptele primează ideile: da, idealul, după cum a spus-o Proudhon, nu-i de cît o floare, ale cărei condiții materiale de existență îs rădăcina. Da, întreaga istorie intelectuală și morală, politică și socială a omenirei ie o răsfrîngere a istoriei sale economice.
Toate ramurele științei moderne, ale științei conștiincioase și serioase, sînt de acord să proclame acest mare, acest fundamental și hotărîtor adevăr: Lumea socială, lumea propriu zis omenească, omenirea într’un cuvînt, nu-i alt-ce-va de cît dezvoltarea din urmă, cea mai supremă, cel puțin pentru noi și cu privire la planeta ce-o locuim, manifestarea cea mai înaltă a animalităței. Dar cum ori-ce dezvoltare implică neaparat o negare, pe cea a bazei sau a punctului de plecare, omenirea ie tot o dată și mai ales negarea cugetată și progresivă a animalităței în oameni. Și tocmai această negare, pe cît de rațională pe-atît de naturală, care nu-i rațională de cît din pricină că-i naturală, tocmai această negare, tot o dată și istorică și logică, fatală, cum sînt toate dezvoltările și îndeplinirile tuturor legilor naturale în lume, tocmai această negare-i aceea care alcătuește, crează idealul, lumea de convingeri intelectuale și morale, ideile.
Da, cei dintăi ai noștri strămoși, Adamii noștri și Evele noastre, dacă n’au fost gorilii, au fost cel puțin veri primari cu gorilul, niște omnivori, niște fiare, inteligente și crunte, înzestrate, înzestrate într’un grad cu mult mai mare de cît animalele tuturor celorlalte specii, cu două facultăți prețioase: facultatea de-a cugeta și facultatea sau nevoea de-a se revolta.
Aceste două facultăți, combtnîndu-și acțiunile în istorie, reprezintă propriu zis „momentul” negativ, partea, puterea negativă în dezvoltarea pozitivă a animalităței umane, și creează prin urmare tot ce alcătuește omenirea adecă omenescul în oameni.
Bibliea, care-i o carte foarte interesantă și uneori foarte adîncă, cînd o privim ca pe una din cele mai vechi manifestări, ajunse pănă la noi, a înțelepciunei și-a-nchipuirei omenești, exprimă într’un chip foarte naiv, acest adevăr, în mitul său despre păcatul cel strămoșesc. Iehova, care, dintre toți dumnezeii la cari s’au închinat vre-o dată oamenii, ieste cel mai gelos, cel mai vanitos, cel mai crud, cel mai nedrept, cel mai crunt, cel mai despot și cel mai vrăjmaș al demnităței și-al libertăței omenești, creind pe Adam și pe Eva, nu se știe din ce toană a lui, fără-ndoeală ca să-și amăgească urîtul care trebuie să fi fost grozav în vecinica-i egoistă singurătate, sau ca să-și facă lui robi, le puse cu mărinimie la îndămînă întregul pămînt, cu toate roadele și animalele lui, punînd numai o singură margine bucurărei de toate. Dînsul îi opri cu tot dinadinsul de-a se atinge de roadele arborelui științei. Voea „cu chipul acesta, ca omul, lipsit de ori-ce conștiință de sine, să rămîe vecinic un dobitoc, pururea-n patru labe în fața Dumnezeului vecinic, Creatorul, Stăpînul său. Ieată înse că se arată Satan, vecinicul revoltat, cel dintăi liber-cugetător și dezrobitor al lumilor. Dînsul face pe om să-i fie rușine de ignoranța și de supunerea-i dobitocească: îl emancipează și-i întipărește pe frunte pecetea libertăței și a omenirei, îndemnîndu-l să nu se supue și să mănînce din rodul științei.
Ce a urmat după aceea se știe. Bunul Dumnezeu, a cărui preștiință, care alcătuește una din facultățile dumnezeești, ar fi trebuit fără-ndoeală să-l prevestească de ceea-ce trebuea să se-ntîmple, fu cuprins de-o cumplită furie, caraghioasă : dînsul blăstăma pe Satan, blăstămă pe om, blăstămă chiar lumea creată de iei, lovindu-se așa zicînd chiar pe sine în creațiea-i proprie, după cum fac la mînie copiii. Și nemulțămindu-se să ne lovească strămoșii simplu-n prezent, dînsul îi blăstămă în toate generațiile viitoare, nevinovate de fapta strămoșilor lor. Teologii catolici și protestanți găsesc asemenea lucru foarte adînc și cît se poate de drept, tocmai fiind-că ie ce-va monstruos de nedrept și absurd. După aceea, aducîndu-și aminte că nu iera numai un Dumnezeu de răzbunare și de mînie, ci și un Dumnezeu de iubire, după ce chinui existența cîtor-va miliarde de biete, ființi omenești, osîndindu-le încă unui iad vecinic, dînsul avu îndurare de rest. Ca să izbăvească restul acesta, și ca să-mpace și iubirea-i eternă, cu mîniea-i eternă, dumnezeească, pururea nesățioasă de jertfe, de sînge, trimese pe lume, ca o jertfă ispășitoare, pe unicu-i fiu, ca să fie ucis de oameni. Ceea-ce se chieamă taina izbăvirei, temeliea tuturor religiilor creștinești. Și măcar dacă dumnezeescul Mîntuitor ar fi izbăvit întreaga lume de oameni. Dar nu, în raiul făgăduit de Hristos, se știe, fiind-că se spune fățiș, va să fie numai puțini aleși. Restul, marea mulțime a generațiilor prezente și viitoare, va arde pe vecie în iad. Iear păn-atunci, drept mîngîere, Dumnezeu, pururea drept, pururea bun, dă pămîntul pe mîna cîrmuirei unor tirani ca acei de ale căror cruzimi ie plină istoriea.
Ieată ce povești absurde se debitează, ieată ce învățături monstruoase se predau, chiar în timpul de față, în toate școalele populare din Europa, din porunca guvernelor. Nu-i oare vădit că toate aceste guverne sînt otrăvitoarele sistematice, îndobitocitoarele interesate ale maselor populare ?
De cîte ori mă gîndesc la mijloacele păcătoase și criminale ce se întrebuințază pentru a se ținea națiile într’o robie de veci, ca să poată fi tunse, neaparat, mai bine, de atîtea ori mă apuc-un cutremur. Ce sînt crimele tuturor Tropmanilor de pe lume, față de această crimă pe les-omenire care se săvîrșește zilnic, ziua namiaza mare, pe toată suprafața lumei civilizate, chiar de cei cari cutează să se numească tutorii sau ocrotitorii și părinții popoarelor ?
Dar să vedem ce-i cu păcatul cel strămoșesc. Dumnezeu dreptate dădu lui Satan, recunoscînd că diavolul nu înșelase pe Adam și pe Eva, făgăduindu-le știința și libertatea drept răsplată pentru faptul nesupunerei îndemnați de dînsul să-l săvîrșască. Pentru-că de îndată ce dînșii mîncară din rodul oprit, Dumnezeu și zise, vezi Bibliea: „Iacă Adam se făcu ca unul din Noi, cunoscînd binele și răul. Dar ca nu cum-va să întindă mîna sa și să ia din pomul vieței și mîncînd să trăească-n etern, de aceea Iehova, Dumnezeu, îl scoase pre iei afară din grădina Eden, ca să lucreze pămîntul din care fusese luat“.
Să lăsăm acum partea fabuloasă a acestui mit și să-i vedem înțelesul adevărat. înțelesul acestui mit ie cît se poate de limpede. Omul s’a emancipat, s’a despărțit de animalitate și s’a-ntocmit ca om; dînsul și-a început istoriea și dezvoltarea propriu zis omenească printr’un fapt de nesupunere și de știință, cu alte cuvinte prin revoltă, prin cugetare.
Trei elemente sau, dacă vreți, trei principii fundamentale alcătuesc condițiile de căpetenie ale ori-cărei dezvoltări omenești atît colective cît și individuale-n istorie: 1, animalitatea omenească : 2, cugetarea: 3, revolta. Celei dintăi îi corespunde economiea socială și economiea privată. Celei de-a doua, știința. Celei de-a treea, libertatea.
Idealiștii de toate școalele, aristocrați și burgheji, teologi și metafizici, oameni politici și moraliști, oameni religioși, filosofi sau poeți, fără să uităm pe economiștii liberali, adoratori neînfrînați ai idealului, după cum știm, se supără strașnic cînd li se spune că omul, cu toată inteligența lui strălucită, cu toate ideile sale sublime și nesfîrșitele-i năzuinți, nu-i, ca tot ce există pe lumea asta, nimic alta de cît materie, de cît un produs al acestei păcătoase materii.
Am putea să le răspundem că materiea de care vorbesc materialiștii, materiea spontan, de sine, vecinic mobilă, activă, producătoare: materiea chimicește sau organicește determinată și manifestată prin proprietățile sau puterile mecanice, fizice, animale și inteligente cari îs neaparat inerente sau cari fac parte întregitoare cu iea, că această materie n’are nimic de-a face cu acea păcătoasă materie a idealiștilor. Aceasta din urmă, rod al abstracției acestora, rătăcite, ieste, într’adevăr, ce-va stupid, ne-nsuflețit, imobil, în nestare de-a produce cel mai mic lucru, un caput mortuum, o păcătoasă închipuire, opusă acelei mîndre închipuiri pe care iei o numesc Dumnezeu, Ființă supremă, față de care materiea, materiea lor, despoiată de iei de tot ce-i alcătuește natura reală, reprezintă neaparat cel mai mare Neant. Dînșii au rîpit materiei inteligența, vieața, toate însușirile determinante, raporturile active sau puterile iei, însă-și mișcarea, fără de care materiea nici n’ar avea greutate, nelăsîndu-i de cît impenetrabilitatea și imobilitatea absolută în spațiu. Toate aceste puteri, proprietăți și manifestări naturale, idealiștii le-au atribuit Ființei imaginare, creată de închipuirea lor abstractivă. Și, intervertind rolurile, iei au numit acest produs al închipuirei lor, această Fantomă, acest Dumnezeu care-i Neantul, „Ființă supremă”. Iear, ca o consecință neaparată, au declarat că Ființa reală, materiea, lumea, iera Neantul. După care vin să ne spună cu gravitate că aceasta materie ieste în nestare de-a produce ce-va, de-a se pune chiar de sine-n mișcare, și că iea deci de Dumnezeul lor a trebuit să fie creată.
Prin dezvoltările ce le voiu face pe dată voiu căuta să spulber toate acele revoltătoare absurdități la cari fără doar și poate iești dus prin închipuirea fie a unui Dumnezeu personal, creator și cîrmuitor al lumilor, fie nepersonal, privit numai ca un soiu de suflet divin răspîndit în tot universul, al cărui principiu vecinic, cu chipul acesta, l’ar alcătui iei, fie ca idee infinită, ca idee divină, pururea prezentă și activă în lume și pururea manifestată de totalitatea ființelor materiale, finite.
Ie vădit că ne va fi pentru totdeauna cu neputință, nu numai de a face experiențe asupra fenomenelor fizice, chimice, geologice și organice cari se produc pe diferitele planete ale sistemului nostru solar, fără să mai vorbim de cele ale altor sisteme, și de-a stabili comparații asupra dezvoltărilor lor respective, ci chiar de-a le observa și de-a le constata existența reală, ceea-ce ie tot una cu a zice că trebuie să renunțăm de-a căpăta despre iele vre-o cunoștință care măcar să se apropie cît de puțin de cea la care putem și trebuie să ajungem cît s’atinge de fenomenele globului pămîntesc. Neaccesibilitatea Universului pentru noi nu-i de loc absolută, dar accesibilitatea Universului față de cea a sistemului nostru solar, și mai ales de cea a globului pămîntesc, ieste atît de mică, atît de mică, în cît samănă c’o neaccesibilitate absolută, aproape.
Practicește pare c’am cîștiga foarte puțin din faptul că neaccesibilitatea nu-i de loc absolută. Dar din punctul de vedere al teoriei, ciștigul ieste enorm. Și dacă-i enorm pentru teorie, ie și pentru practica socială a umanităței enorm, pentru-că ori-ce teorie mai de vreme sau mai tîrziu se preface în așezăminte și în fapte umane. Care-i deci interesul și folosul teoretic al ne-neaccesibilităței absolute a Universului? Acela că Bunul Dumnezeu, Absolutul, ie gonit și din Univers, ca și de pe globul nostru cel pămîntesc.
De vreme ce Universul ne ie cît de puțin accesibil, fie chiar într’o măsură infinit de mică, trebuie să aibă o natură asemănătoare cu cea a lumei cunoscută de noi. Neaccesibilitatea Universului nu-i de loc pricinuită de-o deosebire de natură, ci de uriașa depărtare materială a lumilor lui, care face cu neputință observarea fenomenelor lor. Materialicește depărtate de globul nostru cel pămîntesc, lumile astea sînt tot atît de complect, tot atît de excluziv materiale ca și globul acesta. Material și materialicește mărginite de sistemul nostru solar, această nesfîrșitate de lumi necunoscute se află necesar între iele și cu acest și stau în raporturi neîntrerupte de acțiune și reacțiune mutuală, lele nasc, există și pier și se transformă rînd pe rînd în sînul cauzalităței infinit universale, după cum s’a născut, după cum există, și după cum va pieri fără doar, mai de vreme sau mai tîrziu, lumea noastră solară. Iear legile fundamentale ale acestei geneze sau ale acestei transformări materiale trebuie să fie acelea-și, modificate negreșit după nesfîrșit de împrejurări ale fie cărei lumi luată aparte. Natura acestor legi și a dezvoltărilor lor trebuie să fie înse aceea și, din pricina neîntreruptei acțiuni și reacțiuni ce are loc în eternitate-ntre iele. Așa-că fără s’avem nevoe de-a pătrunde niște spații nestrăbătute, noi putem studiea legile universale ale lumilor în sistemul nostru solar, care, fiind produsul acestor legi universale, trebuie să le cuprindă în sine pe toate, putem studiea asemenea legi încă și mai de-aproape, pe propriea noastră planetă, globul terestru, care-i produsul imediat al sistemului nostru solar. Așa că studiind și recunoscînd legile pămîntului, putem avea încredințarea că studiem tot o dată și recunoaștem legile Universului.
Pe pămînt putem merge de-a dreptul la amănunte : le putem observa, experimenta, compara. Ori-cît ar fi de mărginit față de Univers, globul nostru ie tot o lume nemărginită. In privința asta, putem spune că lumea noastră, în cel mai strict înțeles, pămîntul nostru, ieste neaccesibil și iei, inepuizabil cu alte vorbe. Nici o dată știința nu va ajunge la cel din urmă capăt, nici nu-și va spune cel din urmă cuvînt. Dar asta trebuie să ne aducă oare la desperare? Din potrivă, dacă sarcina ar fi mărginită, asta ar răci foarte degrabă spiritul omului, care, o dată pentru totdeauna, ori-ce s’ar zice și ori-ce s’ar face, nu se simte nici o dată mai fericit de cît atunci cînd poate sfărma sau străbate o limită. Și, din fericire pentru iei, știința naturei ie de-așa feliu, în cît, cu cît spiritul îi străbate mai multe limite, cu atît i se ridică în cale altele nouă cari-i întețesc nesățioasa dorință de a cunoaște.
Mai cu samă i-o limită pe care spiritul științific nu va putea-o nici o dată străbate cu totul: asta-i ceea-ce Littré numește natura intimă sau ființa intimă a lucrurilor, ceee-ce metafizicii din școala lui Kant numesc lucrul în sine, „das Ding an sich”. Expresiea asta, pe cît de falșă, pe atît de primejdioasă-i, pentru-că, cu toate că parc’ar înlătura absolutul din domeniul știiinței, dînsa-l întruchipează din nou, îl confirmă ca o ființă reală. Pentru-că, cînd zic că-n toate lucrurile aflătoare, cele mai comune, cele mai cunoscute, pănă și-n mine, ie un fond intim, neaccesibil, în veci necunoscut, și care, ca atare, rămîne necesar în afară și cu totul neatîrnat de existența fenomenală a lucrurilor, în afară de acele multiple raporturi de cauze relative, cu efecte relative, cari determină și înlănțuesc toate lucrurile aflătoare, stabilind între iele un solu de unitate neîntrerupt reprodusă, cînd zic asemenea lucru afirm că-ntreagă această lume fenomenală, lumea aparentă, senzibilă, cunoscută, nu-i de cît un soiu de învălitoare exterioară, o coajă sub care s’ascunde, ca un miez, ființa care nu-i determinată de raporturi exterioare, ființa nerelativă, neatîrnată, Absolutul. Vedem că Littré, probabil tocmai din pricina adîncului dispreț ce-l are pentru metafizică, rămîne chiar iei la metafizica Iui Kant, care, după cum se știe, se pierde în acele antinomii sau contradicții pe care iea Ie socoate inconciliabile și insolubile: de finit și de infinit, de exterior și de interior, de relativ și de absolut, și așa mai departe. Ie vădit că studiind lumea cu ideea fixă a insolubilităței acestor categorii cari par, pe de-o parte, cu totul opuse, iear, pe de alta, atît de-nlănțuite în cît nu te poți gîndi la una fără să te gîndești numai de cît, tot o dată, și la cealaltă, ie vădit, zic, că apropiindu-te de lumea aflătoare cu asemenea prejudecată metafizică-n cap, nu vei fi nici o dată în stare de a pricepe ce-va din natura lucrurilor. Dacă pozitiviștii franceji ar fi vrut să iee cunoștință de critica prețioasă pe care-a făcut-o Hegel, în Logica sa, care-i negreșit una din cele mai adînci cărți cari s’au scris în secolul nostru, de critica pe care-a făcut-o acesta tuturor acestor antinomii Kantiene, pozitiviștii franceji ar fi fost dumeriți asupra acelei așa numite imposibilități de-a recunoaște natura intimă a lucrurilor. Și-ar fi dat samă că nici un lucru nu poate avea’ cu adevărat în interiorul său o natură care să nu fie manifestată-n exterior. Sau, după cum a zis Goethe, ca răspuns nu știu cărui poet german, care susținea „că nici un spirit creat nu poate să pătrundă-n interiorul Naturei“, In’s Innere der Natur dringt kein erschaffner Geist:
De două-zeci de ani de cînd aud repetîndu-se acest lucru,
Și de cînd mă ridic înpotrivă-i, în taină înse.
Natura n’are nici miez, nici coajă.
Iea-i și una și alta-n acelaș timp.
Schon zwanzig Iahre h5r’ich’s wiederholen,
Und fluche drauf, aber verstohlen.
Natur hat weder kern noch Schate.
Alles ist sie auf einem Mole.
Nu m’aș fi întins atît de mult asupra naturei lucrurilor. Dar ie vorba de-un interes suprem, acela al înlăturărei reale, al distrugerei finale a absolutului, care, de data asta, nu se mai mulțămește să se plimbe numai ca o jalnică nălucă pe confrniile lurnei noastre vizibile, în imensitatea nesfîrșită a spațiului, ci care, încurajat de metafizica, cu totul kantiană, a pozitiviștilor, vrea să se furișeze în fondul tuturor lucrurilor cunoscute de noi, și să-și înfigă drapelul chiar în sînul lumei noastre terestre.
Pozitiviștii zic că intimitatea lucrurilor nu ni-i accesibilă nouă. Ce înțeleg iei oare prin cuvintele astea: intimitatea lucrurilor? Ca să ne lămurim în privința asta, cată să citez pe deplin ce spune Littré, unul din cei mai de frunte pozitiviști:
„Fizicianul, ca un om cuminte, încredințat, o dată pentru totdeauna, că Intimitatea lucrurilor i-i închisă, nu mai pleacă urechea la cel care-l întreabă de ce corpurile sînt calde și grele: ar cerceta în zădar, și renunță. In domeniul biologic, de asemeni, nu mai ie locul de a întreba pentru-ce substanța vie se alcătuește în niște forme în cari aparatele sînt, cu mai multă sau mai puțină exactitate, adaptate la țintă, la funcțiune. Să se adapteze ast-feliu ie una din proprietățile imanente sau dati ale acestei substanțe, ca aceea da-a se nutri, de-a se contracta, de-a simți, de-a gîndi. Această vedere, întinsă la perturbări, le îmbtățoșază ușor. Iear spiritul care nu tnai ie ținut să cerceteze conciliarea sau împăcarea cu neputință a fatalităților cu finalitățile, nu mai găsește nimic care să fie de ne-nțeles, cu alte cuvinte contrazicător, în ceea ce constată în lume”.
Ieată fără-ndoeală un chip foarte lesnicios de-a filosofa și-un mijloc de-a ocoli toate contrazicerile cu putință. Iești întrebat, în privința unui fenomen : De ce-i așa ? Și D-ta răspunzi: Fiind-că-i așa. După care, nu-ți mai rămîne de cît un lucru să faci: să constați realitatea fenomenului și ordinea lui de coexistență sau de succesiune cu alte fenomene mai mult sau mai puțin în legătură cu iei, să te încredințezi prin observație și prin experiență că această coexistență și această succesiune se reproduc în acelea-și împrejurări pretutindeni și totdeauna, și, o dată dobîndită această convingere, să le prefaci într’o lege generală. Pricep că niște specialiști științifici pot face și trebuie să facă așa, pentru-că dacă ar face alt-feliu, dacă ar intercala în ordinea faptelor propriile lor idei, filosofiea pozitivă ar fi în primejdie să nu aibă drept temelie a rezonămintelor iei de cît niște fantezii mai mult sau mai puțin ingenioase, nu fapte. Dar nu pricep că un filosof care vrea să-nțeleagă ordinea faptelor să se poată mulțămi cu atît de puțin. A înțelege ie foarte greu, știu, dar asta-i de neaparată nevoe dacă vrei să faci filosofie serioasă.
Cui m’ar întreba: Care-i obîrșiea și substanța materiei în de obște sau mai bine a totalităței lucrurilor materiale a Universului, ieu nu mă voiu mulțămi să-i răspund doctoral și într’un chip atît de echivoc în cît m’ar putea suspecta de teologizm : originea și esența materiei nu le putem pătrunde, cu alte cuvinte astea sînt neaccesibile nouă. Pe un atare îl voiu întreba mai întăi, desprî ce materie vrea să vorbească ? Numai despre totalitatea corpurilor materiale, compuse sau simple, cari alcătuesc globul nostru, și, în cea mai largă a sa întindere, sistemul nostru solar, sau despre toate corpurile, cunoscute și necunoscute, a căror nesfîrșită și nedefinită totalitate alcătuește Universul întreg?
Dacă vrea să vorbească de cea dintăi, îi voiu spune că materiea globului nostru pămîntesc are fără-ndoeală o obîrșie, fiind-că a existat un timp, întru atît de îndepărtat în cît nici întrebătorul, nici ieu, nu ne putem face despre iei vre-o idee, un timp înse determinat, în care planeta noastră n’a existat, că aceasta s’a închegat în timp, și că obîrșiea materiei noastre planetare trebuie căutată în materiea sistemului nostru solar. Ii voiu spune înse că însu-și sistemul nostru solar, nefiina nici o lume absolută, nici nesfîrșită, ci cît se poate de mărginită și circonscrisă, și care așa dar nu există de cît prin raporturile sale neîntrerupte și reale de acțiune și reacțiune mutuală cu o nesfîrșitate de lumi asemănătoare cu iei, nu poate fi o lume eternă. Că-i lucru sigur că, împărtășind soarta a tot ce se bucură de-o existență determinată, reală, va trebui să dispară o dată, nu știu în cîte milioane de milioane de veacuri, și că, ca și planeta noastră, fără-ndoeală cu mult înaintea iei, dînsul a trebuit să aibă un început în timp. De unde urmează că obîrșiea materiei solare trebuie căutată în materiea universală.
Acum, dacă convorbitorul mieu mă întreabă care a fost obîrșiea materiei universale, a acestei totalități nesfîrșite de lumi pe cari le numim Univers nesfîrșit, îi voiu răspunde că întrebarea lui cuprinde-un noti-senz, că îea-mi insuflă așa zicînd răspunsul absurd pe care dînsul ar vrea să-l audă de la mine. Intrebarea aceasta se traduce prin alta: A fost oare vre-un timp în care materiea universală, Universul nesfîrșit, Ființa absolută și unică, să na fi ființat oare ? In care să nu fi existat de cît ideea, și neaparat ideea divină, Dumnezeu, care, dintr’o toană ciudată, după ce vreme de-o vecinieie, nesfîrșită-n trecut, după ce fusese un Dumnezeu trîndav sau un Dumnezeu neputincios, un Dumnezeu neisprăvit, îi trecu prin minte de-o dată și simți la un moment anumit, la o vreme determinată în timp, simți puterea și voința de-a crea Universul ? Dumnezeu care, după ce fusese vreme de-o vecinicie un Dumnezeu necreator, ajunse, nu știu prin ce minune de dezvoltare interioară, un Dumnezeu creator ?
In întrebarea despre obîrșiea materiei universale se cuprind necesar toate cele înșirate aici. Admițînd înse, pentru o clipă, chiar absurditatea unui Dumnezeu creator, tot la recunoașterea veciniciei Universului, vrînd-nevrînd, vom ajunge. Pentru-că Dumnezeu nu-i Dumnezeu de cît pentru-că-i presupus a fi absoluta desăvîrșire: absoluta desăvîrșire înlătură înse ori-ce idee, ori-ce putință de dezvoltare. Dumnezeu nu-i Dumnezeu de cît din pricină că natura sa ie neclintită, nestrămutată. Ceea-ce-i astă-zi, pururea a fost și va fi. Dacă-i astă-zi un Dumnezeu a tot puternic și creator, din totdeauna a fost. Nu la o vreme determinată a creat iei lumile așa dar, a creat Universul, ci din toată eternitatea. Așa dar Universul ieste etern. Fiind etern dînsul atuncea n’a fost creat, și n’a fost nici o dată un Dumnezeu creator.
In ideea unui Dumnezeu creator, zace contrazicerea, că ori-ce creație, idee și fapt împrumutate de la experiența omenească, presupune o vreme determinată în timp, pe cînd ideea de Dumnezeu presupune eternitatea: de unde rezultă o vădită absurditate. Aceea-și judecată se aplică la feliu și absurdităței unui Dumnezeu cîrmuitor al lumilor și leguitor. Iutr’un cuvînt, ideea de Dumnezeu nu suportă nici critica cea mai slabă. Ce rămîne căzînd Dumnezeu ? Rămîne eternitatea Universului nesfîrșit.
Ieată dar un adevăr cu privire la absolut și care îmbracă ori-cum caracterul unei certitudeni absolute, desăvîrșite : Universul ieste etern și rta fost nici o dată, de nimeni, creat. Acest adevăr ieste foarte însemnat pentru noi, fiindcă reduce cum s’ar chiema la neant, fiind-că spulberă, o dată pentru totdeauna, întrebarea asupra obîrșiei materiei universale, pe care pozitiviștii, cu Littré, o găsesc atît de anevoe de dezlegat, și smulge, tot o dată, din rădăcini, ideea unei ființi spirituale absolute, preexistente sau coexistente, ideea de Dumnezeu.
In cunoașterea absolutului, putem face încă un pas înainte, păstrînd totu-și garanțiea unei certitudeni absolute, desăvîrșite.
Să nu uităm că de cînd există lumea ie o adevărată eternitate. Ni-i foarte greu să ne-o închipuim, întru atît de anevoe poate întră în bietele noastre capete, din nenorocire atît de trecătoare, chiar ideea cea mai abstractă despre eternitate. Cu toate astea, neîndoios că eternitatea-i un adevăr neînfrînt și care se impune spiritului nostru cu tot caracterul unei absolute necesități. Și să n’o admitem nu ne ieste îngăduit. Ieată deci, Dumnezeul o dată înlăturat, ieată a doua întrebare ce ni se pune: În această eternitate ce se deschide nesfîrșită și boștiură sau căscată în urma momentului actual, a fost oare vre-o vreme determinată în timp cînd a început pentru întăea dată organizarea materiei universale sau a Ființei în lumi deosebite, organizate ? A fost oare vre-un timp cînd întreaga materie universală a putut să stee în stare de materie cu putință de organizare dar încă neorganizată ?
Să presupunem că înainte de a se putea în lumi deosebite organiza spontan, materiea universală a trebuit să treacă nu știu prin ce cîtitnT nenumărată de prealabile dezvoltări, despre cari nu vom putea nici o dată să ne facem măcar umbra umbrei vre unei oare-cari păreri. Aceste dezvoltări au putut să întrebuințeze un timp care prin imensitatea lui relativă să-ntreacă tot ce ne ai putea închipui noi. Dar cum de astă dată ie vorbi de niște dezvoltări materiale, iear nu de-un absolut neclintit, acest timp, ori-cît de imens ar fi fost, a fost neapărat un timp determinat, și ca atan nesfîrșit de cît eternitatea mai scurt. Să numim x tot timpul scurs de la cea dintăi închegare presupusă a lumilor din Univers pănă-n timpul de față. Să numim y tot timpul cît a durat acele prealabile dezvoltări ale materiei universale, înainte de a se putea organiza în lumi deosebite, aceasta. X + Y reprezintă o perioadă de tim care, relativ ori-cît de îndelungată ar fi, nu-i mai puțin o cîtirne determinată și prin urmare nesfirșit inferioară eternităței, nesfîrșit mai scurtă de cit aceasta. Să numim z suma acestor perioade de timp: x + y = z. Ei bine, în urma lui z rămîne încă eteruitatea. Intindeți pe x și pe y cît veți voi, înmulțiți-i pe amîndoi cu cifrele cele mai uriașe pe cari putea-veți a vi le închipui sau scrie ca scriitura voastră cea mai măruntă pe o linie lungă ca depărtarea de la pămînt la steaua cea mai depărtată vizibilă: veți mări pe z în aceea-și proporție, dar ori ce-ați face ca să-l măriți, oricît de uriaș ar ajunge, pururea va fi de cît eternitatea mai mic, pururea va avea eternitatea în urma lui.
Care-i încheerea la care veți fi cu chipul acesta aduși? Că, vreme de-o eternitate, materiea universală, această materie a cărei acțiune spontană, numai iea, a putut să creeze, să organizeze lumile fiind-că pe creatorul și cîrmuitorul divin l’am văzut dispărînd, ca și năluca acestuea, că această materie a stat inertă, fără mișcare, fără dezvoltare începătoare, fără acțiune, fără lucrare. Că, după asta, la un timp dat și determinat fără nici un cuvînt, de cine-va, în afară de iea, sau determinat de i:a însă-și, în eternitate, această materie s’a pus de-o dată-n mișcare, s’a pus de-o dată să se dezvolte, s’a pus de-o dată pe lucru, fără ca vre-o cauză, fie exterioară, fie interioară, s’o fi împins la aceasta? Asta-i o absurditate tot atît de vădită ca și aceea a unui Dumnezeu creator. Sînteți siliți să admiteți înse această absurditate, dacă presupuneți că organizarea lumilor în Univers a avut un început determinat oare-care, ori-cît de strașnic de depărtat ar fi înfățoșat de voi acest început de timpul de față. De unde urmează cu desăvîrșire vădit, că organizarea Universului sau a materiei universale în lumi deosebite ieste tot atît de eternă ca și ființa-i.
Ieată deci un al doilea adevăr absolut, care prezintă toate garanțiile unei certitudeni desăvîrșite. Universul ieste etern și organizarea-i ieste eternă și iea. Iear în acest Univers nesfîrșit, pentru Dumnezeu nici un loc, cît de mic. Asta-i destul de mult, nu-i așa ? Să vedem înse dacă nu mai putem face încă un al treilea pas mai departe.
Avem acum organizat Universul, în chip etern, într’o nesfîrșitate de lumi aparte, unele în afară de altele, dar, chiar prin asta, unele cu altele, păstrînd și raporturi neaparate, neîntrerupte. Ceea-ce Auguste Comte numește acțiunea mutuală a sorilor, acținne pe care n’a putut-o experimenta vre-un om, nici măcar observa, dar despre care însu-și ilustrul întemeetor al Filosofiei pozitive, iei care-i atît de aspru față de tot ce înfățoșază caracterul unei hipoteze neverificabile, vorbește cu toate astea ca de-un fapt pozitiv, care nu poate fi pus la nici o-ndoeală. Și vorbește așa fiind-că faptul acesta se impune spiritului omenesc, neapărat, de sine și c’o absolută necesitate, de îndată ce acest spirit nu mai ie sub stăpînirea jugului îndobitocitor al nălucei divine.
Acțiunea mutuală a sorilor rezultă neaparat din existența lor aparte, deosebită. Ori-cît de uriași ar fi, presupunînd chiar că urieșiea reală a celor mai mari ar întrece tot ce ne putem închipui ca întindere și mărime, cu toate astea toți acești sori sînt niște ființe determinate, relative, finite sau mărginite, și, ca atari, nici unui nu poate să cuprindă numai în sine cauza și baza propriei sale existențe: fie-care nu există și nu poate exista de cît prin acțiunea și reacțiunea lor mutuală, prin raporturile lor neîntrerupte, fie imediate, directe, fie indirecte, cu toți ceilalți. Această nesfîrșită înlănțuire de vecini.ce acțiuni și reacțiuni alcătuește reala unitate a Universului nesfîrșit. Această unitate universală nu există înse în deplinătatea iei nesfîrșită, ca unitate concretă, reală, care să cuprindă de fapt această întreagă cîtime nemărginită de lumi, cu nesecata bogăție a dezvoltărilor lor, această unitate nu există și nu se manifestă pentru nimenea ca atare. Dînsa nu poate exista pentru Univers, care, nefiind în sine nimic de cît o unitate colectivă, o vecinică rezultantă a acțiunei mutuale a lumilor împrăștiate în imensitatea nemărginită a spațiului, nu posedă nici un organ care să o conceapă. Dînsa nu poate exista pentru nimeni în afară de Univers, fiind-că-n afară de Univers nu se află nimic. Dînsa nu există, ca idee necesară și tot o dată abstractă, de cît în conștiința omenească.
Această idee ie cel din urmă grad al științei pozitive, punctul în care pozitivitatea și abstracțiea absolută se întîlnesc. încă un pas în această direcție și cădeți în fantasmagoriile metafizice și religioase. Așa-că, sub pedeapsă de-absurditate, pe această idee nu ie îngăduit să se întemeeze nimic. Ca cel din urmă capăt al științei omenești, aceastei științi iea nu poate să-i servească de bază.
O determinare însemnată și ultimă care rezultă nu din această idee, ci din faptul existenței unei cîtimi nesfîrșite de lumi aparte, îndeplinind neîntrerupt unele asupra altora o acțiune mutuală care alcătuește propriu zis existența fiecăreea, ie că nici una din lumile acestea nu ie eternă, că, cu toatele au avut un început și vor avea un sfîrșit, ori-cît de depărtat a putut să fie unul și va putea să fie celalt. In sinul acestei cauzalități universale care alcătuește ființa eternă și un că, Universul, lumile nasc, se încheagă, există, îndeplinesc o acțiune potrivită ființei lor, după care se dezorganizază, mor sau mai curînd se transformă, precum o fac cele mai mici lucruri de pe pămînt. Pretutindeni ie deci aceea-și lege, aceea-și orînduire, aceea-și natură. Nu vom putea ști nici o dată nimic mai mult. O nesfîrșitate de prefaceri cari au avut loc în eternitatea trecutului, o nesfîrșitate de alte prefaceri cari au loc, în nemărginirea spațiului chiar în timpul de față, ne vor rămînea necunoscute în veci. Dar știm că pretutindeni ie aceea-și natură, aceea-și ființă. Să ne fie destul.
Nu vom mai întreba așa dar care-i obîrșiea materiei universale, sau mai degrabă a Universului privit ca totalitatea unui număr nesfîrșit de lumi deosebite, aparte, mai mult sau mai puțin organizate, pentru că asemenea întrebare presupune un non-senz, crearea, și pentru-că știm că Universu-i etern. Am putea negreșit întreba: Care-i obîrșiea lamei noastre solare ? Fiindcă știm cu siguranță că aceasta-i născută, că s’a alcătuit la o vreme determinată în timp. Dar pe dată ce vom fi pus asemenea întrebare, va trebui să și recunoaștem că nici o dezlegare cu putință iea nu poate avea pentru noi.
A recunoaște obîrșiea unui lucru, însamnă a recunoaște toate cauzele, toate lucrurile a căror acțiune simultană și succesivă, directă și indirectă, a produs acest lucru. Ie vădit că pentru a determina obîrșiea sistemului nostru solar, ar trebui să cunoaștem pănă la cea din urmă, nu numai această întreagă nesfîrșitate de lumi cari au existat pe vremea nașterei sale și a căror acțiune colectivă, directă sau indirectă, l’a produs, ci și toate lumile trecute și toate acțiunile lumești al căror produs au fost chiar lumile astea. Ie destul si spunem că obîrșiea sistemului nostru solar se pierde într’o înlănțuire de cauze sau de acțiuni, nesfîrșite în spațiu, eterne-n trecut, și pe care, prin urmare, ori-cît de reală sau de materială ar fi, nu vom putea-o nici o dată determina.
Dar dacă ni-i cu neputință de-a recunoaște, într’un trecut etern și-n imensitatea nemărginită a spațiului, obîrșiea sistemului nostru solar sau acea sumă nedefinită de cauze a căror acțiune combinată a produs sistemul acesta și va urma mai departe să-I reproducă în veci, cîtă vreme nu va dispărea și dînsul la rîndul lui, putem cerceta obîrșiea aceasta sau cauzele acestea-n efectul lor, cu alte cuvinte în realitatea prezentă a sistemului nostru solar, sistem care ocupă-n nemărginirea spațiului o întindere mărginită și prin urmare determinabilă, dacă nu încă determinată. Pentru-că, țineți samă, o cauză nu-i cauză de cît întru cît se realizază-n efectul iei. O cauză care nu va fi tradusă de Ioc într’un produs real nu va fi de cît o cauză imaginară, o neființă. De unde urmează că ori-ce lucru, fiind produs în mod necesar de o sumă nedefinită de cauze, cuprinde combinarea reală a tuturor acestor cauze-n sine, și nu-i nimic în realitate de cît această combinare reală a tuturor cauzelor ce l’au produs. Această combinare i-i întreaga fiinjă reală, i-i intimitatea, substanța lui.
Întrebarea privitoare la substanța materiei universale sau la aceea a Universului cuprinde deci o presupunere absurdă: pe aceea a obîrșiei, a cauzei începătoare a lumilor, pe acea a Creărei. Ori-ce substanță ne fiind alt-ce-va de cît realizarea efectivă a unui număr nedefinit de cauze combinate într’o acțiune comună, pentru a explica substanța Universului ar trebui să i se caute obîrșiea sau cauzele, pe cari nu le are, Universul fiind etern. Lumea universală există: Ființa absolută, unică și supremă, în afară de care nimic nu poate să existe, iea ie. Cum să fie dedusă sau scoasă atunci din ce-va? Cugetarea de a ne ridica mai pre sus sau de a ne pune în afară de unica Ființă, în afară de lumea universală, implică, presupune Neantul Și ar trebui să avem puterea de-a făuri această Ființă pentru a-i deduce substanța dintr’o obîrșie care n’ar fi în sine, sau mai bine care n’ar fi iea însă-și. Tot ce putem face, ieste de-a constata mai întăi această Ființă unică și supremă, care ni se impune cu o absolută necesitate, de a-i studiea după aceea efectele în lumea ce ni-i cu adevărat accesibilă: mai întăi în sistemul nostru solar, și apoi, mai ales, pe globul nostru cel pămîntesc.
Fiind-că substanța unui lucru nu-i alt-ce-va de cît reala combinare sau realizarea tuturor cauzelor ce l’au produs, ie vădit că dacă am putea recunoaște substanța lumei noastre solare, am recunoaște toate cauzele tot o dată, cu alte cuvinte întreagă această nesfîrșitate de lumi, a căror acțiune combinată, directă sau indirectă, s’a înfăptuit în creațiea iei, Universul l’am recunoaște.
Ieată-ne deci ajunși la un cerc vicios: Pentru a recunoaște cauzele universale ale lumei solare, trebuie să recunoaștem substanța acestei lumi, pentru a recunoaște înse această din urmă substanță, ar trebui să recunoaștem toate cauzele universale. O ieșire din această dificultate, care la cea dintăi privire pare cu neputință de descurcat, o ieșire totu-și există. Ieat-o: Natura intimă sau substanța unui lucru nu se recunoaște numai prin suma sau combinarea tuturor cauzelor ce-au produs acest lucru, dînsa se recunoaște și prin suma diferitelor sale manifestări sau a tuturor acțiunilor pe cari le îndeplinește-n afară.
Ori-ce lacru nu ieste de cît ceea ce face: făptuirea, manifestarea exterioară, acțiunea acestui lucru, neîntreruptă, multiplă, asupra tuturor celorlalte lucruri cari-s în afară de iei, asta-i arătarea deplină a naturei, substanței sale, sau a ceea ce metafizicii, și cu iei și Littré, numesc intima lui ființă. In ceea ce se numește interiorul său nu poate avea nimic care să nu-i fie manifestat în exterior: într’un cuvînt, acțiunea și ființa oricărui lucru sînt una.
Cine-va s’ar putea minuna că vorbesc de acțiunea tuturor lucrurilor, chiar a celor mai inerte în aparență, întru atît ne-am obicinuit de-a nu atribui înțelesul acestui cuvînt de cît acelor fapte cari-s însoțite de-o oare-care agitare vădită, de mișcări aparente, și mai cu samă de conștiința animală sau omenească, a celui care lucrează. Dar, vorbind la dreptul, în natură nu-i nici un punct, care să fie vre-o dată-n repaos, fie-care găsindu-se, în fie-care clipă, in infinitismala parte din fie-care secundă, agitat de-o acțiune și de-o reacțiune neîntreruptă. Ceea-ce noi numim imobilitate sau neclintire, repaos, nu-i de cît aparența grosolană a unor noțiuni cu totul relative. In natură, totul ieste mișcare și acțiune; ființare nu însemnează de cît lucrare. Tot ceea-ce numim proprietăți ale lucrurilor: proprietăți mecanice, fizice, chimice, organice, animale, umane, nu-s alt ce-va de cît diferite moduri de acțiune. Ori-ce lucru nu-i un lucru determinat sau real de cît prin proprietățile ce posedă, și nu posedă aceste proprietăți de cît întru cît proprietățile astea Ie manifestă, proprietățile lucrului determinînd raporturile sale cu lumea exterioară, cu alte cuvinte diferitele sale moduri de acțiune asupra lumei exterioare. De unde urmează că fie-care lucru nu ie real de cît întru cît se manifestează, lucrează : suma diferitelor sale acțiuni, ieată întreaga-i ființă.
Acesta-i un adevăr universal care nu admite nici o excepție și care se aplică de o potrivă și lucrurilor neorganice celor mai inerte în aparență, șî corpurilor simple, ca și organizațiilor celor mai complicate și pietrei, și corpurilor chimice simple, ca șl omului de geniu și tuturor lucrurilor intelectuale și sociale. Omul n’are într’adevăr in lăun-trul său de cît ce ea-ce manifestează într’un chip oare-care-n afară. Acele așa numite genii necunoscute, acele spirite deșarte și împătimite de sine, cari se tînguesc mereu că nu izbutesc nici o dată să dee la lumină comorile ce zic iele că zac în iele, sînt într’adevăr totdeauna cele mai nenorocite ființi față de ființa lor intimă: astea n’au în sine nimic. Să luăm bună-oară un om de geniu, mort la vrîsta întrărei lui în deplină virilitate, cînd avea să descopere, să creeze, să manifesteze lucruri mari, și care a dus cu sine-n mormîht, după cum se zice-n de obște, cele mai sublime concepții, pentru omenire pe veci pierdute. Ieată o pildă care pare a dovedi contrarul adevărului pe care l’am enunțat: ieată o ființă intimă cît se poate de reală, cît se poate de serioasă, și care nu nu s’a manifestat cît de cît. Dacă vom cerceta mai de-aproape această piidă, vom vedea că dînsa nu cuprinde de cît exagerări, sau niște cu totul falșe aprecieri.
Mai îniăi, ce ieste un om de geniu ? O natură individuală care, în unele privinți, cari din punctul omenesc de vedere, intelectual și moral, sînt firește dintre cele mai însemnate, ieste organizat mai bine de cît comunul oamenilor: o organizare superioară, un instrument relativ cu mult mai desăvîrșit. Idei înăscute știm că nu sînt. Nici un om nu aduce cu sine nici o idee cînd naște. Ceea ce aduce omul ie o facultate naturală și formală, mai mare sau mai mică, de-a concepe ideile pe cari le găsește închegate fie în propriul său mediu social, fie într’un mediu străin, dar cari într’un chip sau altul întră în comunicare cu iei, o facultate de-a concepe mai întăi aceste idei, de-a le reproduce apoi prin munca creerului său, cu totul formală, și de-a le da, prin această muncă internă, une-ori, o nouă dezvoltare, o formă nouă și o întindere nouă. Opera celor mai mari genii numai în aceasta constă. Nici un geniu nu aduce cu sine comori intime. Spiritul și inima celor mai mari genii nasc goale, după cum corpul lor naște gol. Ceea-ce naște cu aceste genii, ie un minunat instrument, a cărui pierdere neașteptată ie fără-ndoeală o mare nenorocire, pentru-că instrumentele minunate, prea bune, în organizarea socială de azi și cu higiena de a-zi, mai cu samă, sînt cît se poate de rari. Dar ceea-ce pierde omenirea cu’ aceste genii nu-i un cuprins oare-care real, ci posibilitatea de-a crea un cuprins.
Pentru a ne da samă de ce pot fi acele așa zise comori înăscute ale unei naturi de geniu și de ființa intimă a acestei naturi, închipuiți-vă c’ar fi transportată, din cea mai fragedă copilărie, într’o insulă deșartă. Presupunînd că n’ar pieri, ce va ajunge iea oare ? O sălbătăciune, care va merge cînd pe picioarele de dinapoi, cînd în patru labe, ca momițele, pare va duce vieața momițelor, va cugeta ca iele, se va rosti ca iele, nu prin cuvinte ci prin sunete, fără să fie prin urmare în stare să cugete, și care va fiN chiar mai pre jos de cît cea din urmă dintre momiți: pentru-că aceste din urmă, trăind în societate, se dezvoltă păn la un punct, pe cînd natura noastră genială, ne avînd nici o legătură cu niște ființi asemănătoare cu sine, firește va rămînea idioată.
Luați aceea-și natură de geniu la vrîsta de două-zeci de ani, cînd ie foarte mult dezvoltată, datorită comorilor sociale pe cari le-a împrumutat de la mediu-i și pe cari le-a elaborat și reprodus în sine cu acea ușurință sau cu acea putere de geniu cu totul formală cu care natura a înzestrat-o. Transportați acest geniu în deșert și siliți-l să trăească aici două-zeci sau trei-zeci de ani, în afară de ori-ce relații sau legături omenești. Ce va ajunge iei oare? Un nebun, un sălbatec, un mistic, poate întemeetorul unei religii noi, dar nu al uneea din acele mari religii cari în trecut au avut puterea să frămînte adînc popoarele și să le facă să progreseze după metoda proprie spiritului religios. Nn, dînsul va născoci vre-o religie solitară, monomană, neputincioasă și cît se poate de caraghioasă.
Ce-nsamnă asta ? însamnă că nici un om, nici chiar cel mai puternic geniu, n’are propriu zis nici o comoară în iei, ci că toate comorile împărțite de acesta cu dărnicie au fost mai întăi de dînsul împrumutate de la aceea-și societate căreea are aerul de-a Ie hărăzi mai tîrziu. în privința asta se poate zice că tocmai oamenii de geniu sînt acei cari ieu mai mult de la societate, căreea îi și datoresc prin urmare mai mult.
Copilul cel mai bine înzestrat de natură rămîne destul de îndelungată vreme fără să se ivească în iei măcar o urmă din ceea-ce s’ar putea numi ființa lui intimă. Se știe că toată ființa intelectuală a copiilor ie mai întăi excluziv sau cu totul pornită-n afară: copiii sînt mai întăi cum am zice numai întipărire și observație: de-abiea după ce un început de judecată și de stăpinire de sine, cu alte cuvinte de voință, naște în iei, dînșii încep să aibă o lume internă, o ființă intimă. Din timpul ucesta datează, pentru cea mai mare parte din oameni, amintirea de sine. Ființa intimă înse, chiar de la nașterea-i, nu rămîne nici o dată numai internă; pe măsură ce se dezvoltă, dînsa Se manifestă ca totu-n afară, și se manifestă prin schimbarea progresivă a tuturor raporturilor copilului cu oamenii și cu lucrurile ce-l înconjoară. Aceste multiple raporturi, adesea nepătrunse și cari trec mai totdeauna neobservate, sînt tot atîtea acțiuni săvîrșite de autonomiea relativ născîndă și crescîndă a copilului față de lumea exterioară: acțiuni foarte reale, cu toate că neobservate, a căror totalitate, în fie-care clipă din vieața copilului, îi exprimă întreaga ființă intimă, și cari se pierd, nu fără a-și întipări cît de cît urma sau fără să aibă o cît de slabă înrîurire asupra totalităței raporturilor omenești cari alcătuesc, la o laltă, realitatea vieței sociale.
Cele spuse despre copil sînt tot atît de adevărate șl pentru adolescent. Raporturile acestuea, pe măsură ce se dezvoltă ființa-i intimă, cu alte cuvinte instinctele și mișcările vieței animale, ca și cugetările și sentimentele omenești, raporturile acestuea se înmulțesc, și totdeauna, fie în chip pozitiv, ca atragere și cooperare, fie în chip negativ, ca răzvrîtire și ca respingere, toată ființa-i intimă se manifestă în totalitatea raporturilor sale cu lumea exterioară. Nimic, ființînd îh realitate, nu poate rămînea fără o deplină manifestare de sine-n afară, atît în oameni cît și în lucrurile cele mai inerte și mai puțin demonstrative. Se știe istoriea bărbierului regelui Midas: necutezînd să spue nimănui cumplita-i taină, dînsul o-ncredință pămîntului, iear pămîntul o dete pe față : așa se află că regele Midas avea urechi de măgar. A ființa în realitate, și pentru oameni ca și pentru tot ce ființază, nu însamnă altă ce-va de cît a se manifesta.
Sa ne întoarcem acum la pilda luată de noi: un tînăr de geniu moare la vrîsta de dou-zeci de ani, cînd avea să descopere vre-un fapt mare, sau să vestească lumei vre-o sublimă concepție. Duce oare ce-va cu iei în mormînt? Da, o mare posibilitate, nu o realitate. Intru cît această posibilitate a fost realizată în iei, pănă să-i ajungă ființa intimă, fiți încredințați, într’un chip sau în altul aceasta s’a și manifestat în relațiile avute cu lumea exterioară. Concepțiile geniale, ca și acele mari fapte vitejești cari une-ori deschid o nouă cale vieței popoarelor, nu nasc de loc spontan, așa de-o dată, nici în omul de geniu, nici în mediul social care-l încunjură pe acesta, care-l nutrește, care-l inspiră, fie pozitiv, fie chiar în chip negativ. Ceea-ce inventează sau face omul de geniu, se afla încă de mult în stare de elemente în dezvoltare, tinzînd să se concentreze și să se strîngă mereu mai multe, chiar în societatea căreea omul de geniu îi hărăzește invențiea ce face său fapta. Și chiar în omul de geniu, invențiea, concepțiea ’ sublimă sau fapta vitejască nu se produc de-o dată: astea-s totdeauna rodul unei pregătiri interioare îndelungate care, pe măsură ce se dezvoltă, nu lipsește nici o dată de-a se manifesta într’un chip sau în altul.
Să presupunem deci că omul de geniu moare chiar în momentul cînd avea să-și isprăvească această îndelungată lucrare interioară și s’o manifesteze lumei uimite. Ca neisprăvită, această lucrare nu-i reală de loc: ca pregătire înse ie foarte reală. Ca atare, înse, fiți încredințați, dînsa s’a manifestat pe deplin fie în faptele, fie în scrierile, fie în convorbirile acestui om. Pentru-că dacă un om nu face nimic, nu scrie nimic, nu vorbește nimic, să știți că nici de inventat n’are să inventeze nimic, și nici o pregătire interioară nu se face în iei: poate deci să moară în pace fără să lese după iei regretffl vre-unei mari concepții pierdute.
în tinereța mea am avut un foarte scump prieten, Nicolai Stankevici, 1813—1840. Iera cu adevărat o natură genială: o mare inteligență întovărășită de-o inimă mare. Cu toate astea omul acesta n’a făcut nimic, n’a scris nimic care să-i poată păstra numele în istorie. Ieată deci o ființă intimă, pierdută fără manifestare și fără urmă? De loc. Stankevici, cu toate-că, sau poate tocmai pentru-că iera ființa cea mai puțin pretențioasă și mai puțin ambițioasă din lume, fu centrul viu al unui mănunchiu de tineri din Moscova, care viețuiră așa zicînd, mai mulți ani, din inteligența sa, din cugetările sale, din sufletul său. Fui din numărul lor, și-l privesc, întru cît-va, drept creatorul mieu. Dînsul creă la feliu pe-un alt om, al cărui nume va rămînea nepieritor în literatura și-n istorica dezvoltărei intelectuale și morale a Rusiei : pe răposatul mieu prieten Visarion Belinsky, născut în Februar 1810, cel mai energic luptător pentru cauza emancipărei populare, sub împăratul Nicolae. Dînsul muri muncind, la 26 Mai 1848, tocmai cînd polițiea secretă dăduse ordinul să fie arestat: muri binecuvîntînd republica abiea proclamată în Franța.
Să ne întoarcem la Stankevici. Ființa lui intimă se manifestase pe deplin în relațiile avute cu prietenii mai întăi, și apoi cu toți cei cari au avut norocul să fie mai pe-aproape de iei: un adevărat noroc, pentru-că iei$ cu neputință să trăești lîngă iei, fără să te simți oare-cum mai cîș-tigat, mai înobilat. Față de iei, nici o cugetare păcătoasă sau trivială, nici un instinct rău nu părea cu putință: oamenii cei mai ordinari, sub în-rîurirea lui încetau de-a mai fi ordinari. Stankevici făcea parte din acea categorie de naturi și bogate și delicate, pe cari David Straus le-a caracterizat atît de nimerit în lucrarea lui Geniul religiilor. Sînt oameni cari au fost înzestrați cu-n mare geniu, zice acesta, geniu pe care nu l’au manifestat prin nici un act mare istoric, prin nici o creație științifică, artistică sau industrială, cari n’au întreprins nici o dată nimic, n’au săvîrșit nimic, n’au scris nimic, a căror întreagă acțiune s’a concentrat și s’a rezumat în vieața lor personală, și cari, cu toate astea, au lăsat după iei o Urmă adîncă-n istorie prin acțiunea, cu totul personală, ce-i drept, totu-și foarte puternică, ce au desfășurat-o asupra anturajului lor cel mai apropiat, asupra discipolilor sau ucenicilor lor. Această acțiune se-ntinde și se perpetuează, mai întăi, prin tradițiea orală, și mai tîrziu fie prin scrieri, fie prin actele istorice ale discipolilor sau ale discipolilor discipolilor lor… Dr. Straus afirmă, mi se pare cu multă dreptate, că Hristos, privit ca personaj istoric și real, fu unul din cei mai mari reprezentanți, din cele mai ilustre exemplare din această categorie cu totul particulară de oameni de geniu intimi. Tot așa iera și Stankevici, cu toate-că fără-ndoeală într’o măsură cu mult mai mică de cît Isus.
Cred c’am spus acuma destui pentru a dovedi că-n om nu se află nici o ființă intimă care să nu se manifesteze pe deplin în suma totală a raporturilor sale exterioare sau în acțiunile sale asupra lumei exterioare. Și de vreme ce asemenea lucru ie vădit pentru omul înzestrat cu cel mai mare geniu, trebuie să fie și mai vădit pentru tot restul ființelor reale: animale, plante, lucruri neorganice, și corpuri simple. Toate funcțiile animale a căror combinare armonioasă alcătuește unitatea animală, vieața, sufletul, ieul animal, nu sînt altă ce-va de cît un raport ne-ntrerupt de acțiune și reacțiune cu lumea exterioară, prin urmare o manifestare ne-ntreruptă, în afară de care nu poate exista nici o ființă intimă animală, animalul ne viețuind de cît întru cît organizmu-i funcționează. Ca și cu plantele. Voiți să analizați, să disecați animalul? Veți găsi diferite sisteme de organe: nervi, mușchi, oase, diferite compuse, toate materiale, vizibile și reductibile chimicește. Veți găsi în animal, ca și-n plante, celule organice, și, ducînd analiza cît mai departe, corpuri chimice simple. Ieată toată ființa lor intimă: asta-i cu totul exterioară, și în afară de iea nu mai există nimic. Și toate aceste părți materiale a căror ansamblu, orînduit într’un chip anumit, care li-i propriu, alcătuește animalul, se manifestează fiecare deplin prin propriea-i acțiune mecanică, fizică, chimică, cum și organică în timpul vieței animalului, iear după moartea-i numai mecanică, fizică și chimică : toate se găsesc într’o neîntreruptă mișcare de acțiuni și reacțiuni necurmate, mișcare care li-i întreaga ființă.
Cu toate corpurile organice, ca și pu toate corpurile simple, tot așă ie. Luați un metal sau o pieatră: există oare în aparență ce-va mai inert și mai puțin revărsător ? Ei bine, metalul, pieatra, se mișcă, lucrează, se revarsă, se manifestează neîncetat, și numai cu chipul acesta există. Pieatra și metalul au toate proprietățile fizice, și, în calitate de corpuri chimice, simple sau compuse, se găsesc cuprinse într’un proces, foarte dămol uneori, neîntrerupt înse, de compunere și descompunere moleculară. Aceste proprietăți sînt tot atîtea moduri de acțiune și de manifestare-n afară. Luați înse pietrei și metalului aceste proprietăți. Ce va mai rămînea din pieatră și din metal ? Abstracțiea unui lucru, nimic.
Din toate astea urmează, în chip vădit, netăgăduit, că Ființa intimă a lucrurilor, născocită de metafizici spre marea bucurie a teologilor, declarată chiar de filosofiea pozitivistă ca drept reală, ieste o Ne-Ființă, ca și Ființa intimă a Universului, ca și Dumnezeu, care ieste tot Ne-Ființă, și că tot ce are o existență reală se manifestează integral și pururea în proprietățile, în raporturile sau actele sale.
Ce însemnează acum cuvintele: „Fizicianul, ca un om cuminte, încredințat, o dată pentru totdeauna că intimitatea lucrurilor i-i închisă,… și celelalte ? Lucrurile nu fac alta de cît să se arate în chip naiv, pe deplin, în toată întregimea ființei lor, cui vrea numai să le privească cu simplitate, fără prejudecată și fără ideea fixă metafizică, teologică. Firește, fizicianul școalei pozitiviste, vorba ceea, căutînd amiaza la paisprezece, și neînțelegînd nimic din această naivă simplitate a lucrurilor reale, a lucrurilor naturale, va declara cu gravitate că-n sinul lor se află o ființă intimă pe care lucrurile o păstrează pentru sine, ascunsă. Firește, metafizicii, teologii, ne mai putînd de bucurie de această descoperire, de altminteri sugerată de iei, se vor sluji de această intimitate, de acest în sine al lucrurilor, pentru a-și băga Dumnezeul în iea.
Ori-ce lucru, ori-ce ființă din lume, ori de ce natură ar fi, n’are de cît caracterul obștesc de a fi rezultatul imediat al combinărei tuturor cauzelor cari au contribuit la producerea sa, fie direct, fie indirect. Ceea-ce implică, pe-o cale de succesive transmiteri, ori-cît de lungă sau de îndepărtată ar fi, de-a fi rezultatul tuturor cauzelor trecute și prezente lucrătoare în infinitul Univers. Și cum toate cauzele sau acțiunile cari au loc în lume sînt niște manifestări ale lucrurilor aflătoare-n realitate, și cum ori-ce lucru nu există-n realitate de cît în manifestarea ființei sale, fiecare își transmite așa zicînd propriea ființă lucrului la a cărui producere acțiunea sa specială contribue. De unde urmează că fiecare lucru, privit ca o ființă determinată, născută-n spațiu și timp, sau ca produs, cuprinde-n sine întipărirea, urma, natura tuturor lucrurilor cari au existat și există în Univers. Ceea-ce implică, neapărat, identitatea materiei sau a Ființei universale.
Fie-care lucru, în toată integritatea ființei sale nefiind alta de cît un produs, atît proprietățile sale cît și diferitele sale moduri de acțiune asupra lumei exterioare, cari, după cum am văzut îi alcătuesc întreaga ființă, tot niște produse sînt și iele, neapărat. Ca atari, astea nu-s de loc niște proprietăți autonome, cari să nu atîrne de cît de propriea natură a lucrului, independent de ori-ce cauzalitate exterioară. In natură sau în lumea reală, n i există de loc ființă independentă, nici proprietate independentă. Din potrivă, acolea totu-i dependență mutuală sau atîrnare. Purcezînd din această cauzalitate exterioară, proprietățile unui lucru ii sînt prin urmare impuse; astea îi alcătuesc, privite la o laltă, modul de acțiune neapărat, îi alcătuesc legea. Pe de altă parte nu se poate zice tocmai că această lege ar fi impusă lucrului, pentru-că această expresie ar presupune o existență mai dinainte a lucrului, sau o existență despărțită de legea sa, pe cînd legea, acțiunea, proprietatea, alcătuesc aici ființa lucrului însu-și. Insu-și lucrul nu-i alta de cît tocmai această lege. Urmînd-o, lucrul își manifestă propriea sa natură intimă: iei ieste. De unde urmează că toate lucrurile reale, în dezvoltarea și-n toate manifestările lor sînt fatal cîrmuite de legile lor, legi cari li-s impuse atît de puțin în cît astea alcătuesc, din potrivă, toată ființa acestor lucruri.
In toate lucrurile există cu adevărat o parte sau, dacă voiți, un soiu de ființă intimă, care nu-i de loc neaccesibilă, dar care ie nesezizabilă pentru știință. Asta nu-i de loc ființa intimă, despre care vorbește Littré cu toți metafizicii și care ar alcătui după iei acel în sine al lucrurilor și acel de ce al fenomenelor. Asta-i din potrivă, partea cea mai puțin esențială, cea mai puțin interioară, cea mai exterioară, și tot o dată cea mai reală și cea mai trecătoare, cea mai fugitivă a lucrurilor și a ființelor : asta-i materialitatea lor imediată, individualitatea reală, cum numai simțurilor noastre se-nfățoșază și pe care nici o reflectare a spiritului nu poate s’o reție, nu poate s’o exprime nici un cuvînt. Repetînd o observație foarte ciudată, pe care mi se pare că Hegel a făcut-o pentru întăea oară, vom vorbi despre particularitatea vorbirei omenești de-a nu putea exprima de cît generalități, iear nu existența imediată a lucrurilor, în toată golicimea realistă a cărei întipărire imediată ni-i adusă de simțuri. Tot ce puteți spune despre un lucru ca să-l determinați, toate proprietățile ce i le veți atribui sau pe cari le veți găsi în iei, vor fi niște determinări generale, aplicabile, în diferite grade și într’o cîtime nenumărată de cazuri diferite, la o mulțime de alte lucruri. Cele mai amănunțite, cele mai intime, cele mai materiale determinări sau descrieri, ce veți putea face despre un lucru, vor fi tot niște determinări generale, iear nu individuale. Individualitatea unui lucru nu se exprimă. Pentru a indica această individualitate va trebui sau să duceți pe cel cu care vorbiți s’o vadă, s’o audă, s’o pipăe, sau va trebui să-i determinați locul și timpul, ca și raporturile sale cu alte lucruri determinate mai dinainte și cunoscute. Această individualitate scapă ori-căror altor determinări. Dînsa își scapă încă chiar sie-și, fiind-că însă-și iea nu-i alta de cît o transformare neîncetată: ieste, a fost, nu mai ieste, sau ieste altă ce-va. Realitatea-i nestrămutată, ieste de a dispărea sau aceea de-a se preface. Această realitate nestrămutată, ie partea sa generală, i-i legea, obiectul științei. Această lege, luată și privită aparte, nu-i de cît o abstracție, lipsită de orice-caracter real de ori-ce existență reală. In realitate iea nu există, iea nu-i o lege efectivă, de cît în acest proces real și viu de transformări imediate, fugitive, nesezizabile și cari nu pot fi exprimate prin graiu. Asta-i dubla natură, natura contrazicătoare, a lucrurilor: de-a fi în realitate în ceea-ce încetează de-a fi, și de-a nu exista de loc în realitate în ceea-ce rămîne general și nestrămutat în mijlocul neîntreruptelor lor transformări.
Legile rămîn, dar lucrurile pier, ceea-ce ie tot una cu a zice că iele încetează de-a fi acele lucruri, ajungînd lucruri nouă. Cu toate astea iele-s niște lucruri existente, reale, pe cînd legile lor n’au existență efectivă de cît întru cît sînt pierdute în iele, nefiind într’adevăr ce-va de cît atîta vreme cît sînt modul real al existenței reale a lucrurilor : privite aparte, în afară de această existență, aceste legi ajung niște abstracții fixe și inerte, sau ne-ființi.
Dezvoltarea succesivă a lumei materiale, ca și a vieței organice, animale, și a inteligenței istorice progresive, atît individuale cît și sociale, a omului, în lumea asta, o pricepem prea bine. Asta-i o mișcare cu totul naturală, de la simplu la compus, de jos în sus, sau de la inferior la superior : o mișcare conformă tuturor experiențelor noastre zilnice, și prin urmare conformă și logicei noastre naturale, legilor proprii spiritului nostru care, neformîndu-se nici o dată și neputîndu-se dezvolta de cît cu ajutorul acestor experiențe, nu-i drept vorbind de cît reproducerea lor mintală, cerebrală, sau rezumatul lor reflectat.
Sistemul idealiștilor ne prezintă cu totul contrarul. Sistemul lor răstoarnă cu desăvîrșire toate experiențele omenești și-acel bun simț universal și comun, care-i condițiea neaparată a ori-cărei butie-nțelegeri dintre oameni și care, plecînd de la acel atît de simplu și de în de obște recunoscut adevăr, că de două ori două fac patru, și mergînd pănă la cele mai sublime și mai complicate considerații științifice, neadmițînd de altminteri nici o dată nimic care să nu fie scrupulos de cătră expirință sau dî observarea lucrurilor sau a faptelor îmărit, alcătuește singura bazl serioasă a cunoștințelor omenești.
In loc de-a urma calea naturală, cb jos în sus, de la inferior la superior, și de la relativ simplu la mai complicat: în loc de-a urmări cumințește, rațional, mișcarea progresivă și reală de la lumea neorganică la lumea organică, vegetală și apoi animală și apoi special umană: de la materiea chimică sau de la ființa chimică la materiea vie sau la ființa viețuitoare, sau-de la ființa viețuitoare la ființa cugetătoare, cugetătorii idealiști, stăpîniți, orbiți și împinși de năluca divină pe care-au moștenit-o de la teologie, apucă cu desăvîrșire calea contrară, Iei merg de sus în jos, de la superior la inferior, de la complicat la simplu. Dînșii încep prin Dumnezeu, fie ca persoană, fie ca substanță său idee divină, și cel dintăi pas pe care-l fac ie o cumplită rostogolire din înălțimile sublime ale eternului ideal în mocirla lumei materiale, de la perfecțiea absolută la imperfecțiea absolută, de la cugetare la Ființă, sau mai nimerit de la Ființa supremă la Neant, o cumplită rostogolire în hău Cînd, cum și de ce Ființa divină, eternă, nemărginită, Desăvîrșitul absolut, plictisit fără-ndoeală de sine, s’a hotărît la acest desperat salt-mortal, ieată ce nici un idealist, nici un teolog, nici un metafizic, nici un poet nu s’a priceput nici o dată să înțeleagă nici iei, nici să explice celor profani. Toate religiile trecute și prezente și toate sistemele de fdosofie transcedentale se învîrtesc asupra acestei unice și inice taine. O numesc inică, cu alte cuvinte nelegiuită, fiind-că taina aceasta a fost și urmează să mai fie și a-zi consacrarea tuturor grozăviilor cari s’au săvîrșit și cari se săvîrșesc în lumea omenească. O numesc unică, fiind-că toate celelalte absurdități teologice și metafizice cari îndobitocesc spiritul oamenilor nu sînt alt-ce-va de cît urmările iei necesare… Oameni sfinți, legiuitori inspirați, profeți, Mesii, au căutat în iea vieața și n’au găsit în iea de cît cazna și moartea. Ca și sfinxul cel antic, taina asta i-a mistuit, fiind-că nu s’au priceput s’o dezlege. Mari filosofi, de la Heraclit și Platon pănă la Descartes, Spinoza, Leibnitz, Kant, Fichte, Shelling și Hegel, fără să mai vorbim de filosofii indieni, au scris grămezi de volume și au creat niște sisteme pe cît de ingenioase pe atît de sublime, în cari au spus în treacăt multe lucruri mari și frumoase, și au descoperit adevăruri nemuritoare, dar cari au lăsat taina asta, ținta de căpetenie a cercetărilor lor transcendente, tot atît de nepătrusă precum fusese și înaintea lor. Și dacă uriașele silinți ale celor mai minunate genii cunoscute de lume, cari, vreme de cel puțin trei-zeci de veacuri au întreprins, această muncă de Sisif, mereu și mereu, dacă silințele acestea n’au izbutit de cît să facă această taină și mai de nepătruns, putem noi oare nădăjdui că ni se va dezvălui astă-zi nouă, prin speculările rutinare ale unor discipoli pedanți, ai unei metafizici artificial încălzite, și asta într’o vreme cînd toate spiritele viguroase și serioase s’au abătut de la această echivocă știință, izvorîtă dintr’o tranzacție, negreșit istoricește explicabilă, sau dintr’un compromis dintre nejudecata credinței și judecata științifică, sănătoasă?
Ie vădit că această cumplită taină nu poate fi nici cu-n chip explicată, cu 3lte cuvinte că ie absurdă, fiind-că numai absurdul nu se lasă nici de cum explicat. Ie vădit că ori-cine, pentru fericirea-i, pentru vieața-i, are nevoe de iea, trebuie să renunțe la judecata-i, și întorcîndu-se dacă poate la credința naivă, oarbă, tîmpită, să repete, cu Tertulian și cu toți credincioșii de bună credință, aceste cuvinte cari rezumează chiar miezul teologiei: Credo quia absurdam: tocmai pentru că-i absurd, cred. Cu chipul acesta încetează ori-ce discuție, și nu mai rămîne de cît stupiditatea credinței, triumfătoare. Dar se pune pe dată altă-ntrebare: Cum poate naște, întfun om inteligent și-nvățat nevoea de a crede în taina asta ?
Ca să se fi păstrat în popor, și mai ales în populațiile rurale, mult mai mult de cît în proletariatul de la orașe, credința într’un Dumnezeu creator, cîrmuitor, judecător, stăpînitor, defăimător, mîntuitor și bine-facător al lumei, nimic mai firesc. Din nenorocire poporul ie încă foarte nepriceput, și-i ținut în nepriceperea asta de silințele necurmate ale tuturor guvernelor, cari privesc nepriceperea poporului ca una din cele mai de căpetenie condiții ale propriei lor puteri. Zdrobit de munca lui zilnică, lipsit de răgaz, de relații intelectuale, lipsit de cetire, în sfîrșit lipsit aproape de toate mijloacele și de-o bună parte din îndemnurile cari dezvoită judecata în oameni, poporul admite cele mai adesea fără nici o critică și de-avalma tradițiile sau datinele religioase. Invăluindu-l în toate împrejurările vieței, de mic copil, și fiind întreținute în sînui său de o mulțime de otrăvitori de tot soiul, oficiali, preoți și laici, acestea se prefac la dînsul într’un soiu de obicinuință mintală și moraiă, foarte adesea mult mai puternică de cît bunul său simț natural.
Mai ie o împrejurare care explică și-ndreptățește întru cît-va credințele absurde ale poporului. Această împrejurare ieste starea lui păcătoasă la care se găsește vrînd-nevrînd osîndit, de organizațiea economică a societăței, chiar în țările cele mai civilizate ale Europei. In privința intelectuală și morală, de alt-felia ca și-n privința materială, redus la minimum unei existenți omenești, închis în vieața sa ca și un deținut la nchisoare, fără orizont, fără scăpare, fără viitor chiar, dacă dăm crezare economștilor, poporul ar trebui să aibă sufletul nepomenit de strimt și instinctul mărginit al burghejilor ca să nu simtă nevoea de-a ieși din asemenea stare. Dar pentru asta iei n’are de cît trei mijloace: două fantastice și-al treelea real. Cele două dintăi sînt cîrciuma și biserica: desfrîul corpului și desfrîul spiritului. Cel de-al treilea ieste revoluțiea socială. Și ieu cred că aceasta din urină, mult mai mult, cel puțin de cît toate propagandele teoretice ale liber cugetătorilor, va fi în stare să spulbere pănă și urmele credințelor religioase și-ale stricăciunilor din popor, credinți și stricăciuni mult mai strîns legate-mpreună de cît ne-nchipuim noi. Punînd în locul plăcerilor amăgitoare și tot o dată grosolane ale acestor păcătoșenii trupești și sufletești, plăcerile pe cît de gingașe, pe atît de reale ale omenimei pe deplin dezvoltată în fie-care și-n toți, numai revoluțiea socială va avea puterea de a închide, în acelaș timp, toate cîrciumele și toate bisericele.
Pînă atunci poporul, luat la o laltă, va crede, și dacă temeiu să creadă nu va avea, va avea cel puțin dreptul. Există o categorie de oameni cari, dacă nu cred, trebuie cel puțin să se prefacă că cred. Toți chinuitorii, toți apăsătorii și toți exploatatorii omenirei. Preoți, monarhi, oameni de Stat, militari, mînuitori de bani publici și privați, tot soiul de slujbași, polițiști, jandarmi, temniceri și călăi, monopoliști, capitaliști, storcători, antreprenori și proprietari, advocați, economiști, politiciani de toate culorile, pănă la cel din urmă băcan, cu toții vor repeta într’un glas aceste cuvinte ale lui Voltaire:
Dacă Dumnezeu n’ar exista ar trebui născocit.
Căci, înțelegeți, trebuie o religie pentru popor. Asta-i supapa de siguranță.
În sfîrșit mai există o categorie, asia destul ce numeroasă, de suflete cinstite dar slabe, cari, prea inteligente pentru a lua dogmele creștine în serios, le resping în parte, dar n’au nici curajul, nici puterea, nici hotărîrea trebuitoare să le respingă-n total. Iele părăsesc în voea criticei tale toate absurditățile particulare ale religiei, nu fac nici un caz de nici o minune, dar se agață cu desperare de absurditatea cea mai de căpetenie, care ie izvorul a toate, de minunea care le lămurește și le îndreptățește pe toate, de existența lui Dumnezeu. Dumnezeul acestora nu-i de loc Ființa viguroasă, puternică, Dumnezeul brutal de pozitiv al teologiei. Ie o ființă nebuloasă, străvezie, amăgitoare, într’atît de amăgitoare în cît, cînd socoți c’ai cuprins-o, se preface-n Neant. Ie un miragiu, o arătare, un foc viclean care nici încălzește, nici luminează. Cu toate astea sufletele despre cari vorbesc țin la Dumnezeul acesta, și cred că dacă ar dispărea acesta, cu iel totul ar dispărea. Neapărat că astea nu-s de cît niște suflete șovăitoare, bolnăvicioase, rătăcite în civilizațiea actuală, fără să ție nici de prezent, nici de viitor, niște arătări șterse, vecinic atîrnate între ceriu și pămînt, și ocupînd, între politica burgheză și socializmul proletariatului, cu totul aceea-și stare. Iele nu-s în stare nici să cugete cît trebuie, destul de adînc, nici să voească, nici să iee o hotărîre, și-și pierd timpul și munca silindu-se mereu să-mpace lucruri cari nu se pot împăca. În vieața publică, asemenea oameni se numesc socialiști burgheji. Cu aceștia nici o discuție nu-i cu putință, sau contra lor. Sînt prea bolnavi.
Sînt înse cîți-va oameni iluștri, de cari nimeni nu va cuteza să vorbească fără respect, și căror nimănui nu-i va trece prin minte să le tăgăduească nici sănătatea cea viguroasă, nici puterea de spirit, nici buna credință. Mi-i de-ajuns să pomenesc numele lui Mazzini, lui Michelet, lui Quinet, lui John Stuart Mill. Suflete generoase și viguroase, inimi mari, spirite mari, mari scriitori, și, cel dintăi, deșteptătorul, renăscătorul eroic și revoluționar al unei mari națiuni, iei sînt cu toții apostolii idealizmului și bîrfitorii, dușmanii materializmului, înfocați, dușmanii și ai socializmului ca atare, în filosofie ca și-n politică. John Stuart Mill ieste singurul poate cărui să ne fie îngăduit a-i pune idealizmul la îndoeală. Și asta pentru două motive, întăiul, că dacă dînsul nu-i tocmai discipolul, ie un admirator împătimit, un adept al Filosofiei pozitive a lui Auguste Comte, filosofie care cu toate numeroasele iei reticențe, ieste cu adevărat ateistă: al doilea, că John Stuart Mill ie Englez, și-n Englitera a te proclama ca ateu, ie a te pune în afară de societate, pănă și a-zi.
În contra unor asemenea oameni ie de discutat atuncea chestiea asta.
Mai întăi cată să constatăm că nici unul din oamenii iluștri pe cari i-am pomenit, și nici vre-un alt cugetător idealist de vre-o oare-care însemnătate din zilele noastre, nu s’a ocupat propriu zis de partea logică a acestei chestii. Nici unul n’a încercat să dezlege filosoficește putința acelui salto-mortale dumnezeesc din regiunile eterne și pure ale spiritului în mocirla lumei materiale. S’au temut oare să abordeze această de nedescurcat contrazicere și au desperat s’o dezlege, după ce cele mai mari genii ale istoriei au scrintit-o cu iea, sau au socotit-o dezlegară de-ajuns ? Taina lor. Fapt ie că dînșii au lăsat la o parte dovedirea teoretică a existenței unui Dumnezeu, și că n’au dezvoltat de cît motivele și urmările practice ale unei asemenea existențe. Cu toții au vorbit despre asta ca despre un fapt în de obște admis, și, ca atare, care nu poate ajunge obiectul vre-unei oare-care-ndoeli, mărginindu-se, drept ori-ce dovadă, să constate vechimea și chiar universalitatea credinței în Dumnezeu.
Această unanimitate impunătoare, după părerea multor oameni și scriitori iluștri, și pentru a nu pomeni de cît pe cei mai renumiți dintre iei, după părerea elocvent exprimată de Joseph de Maistre și aceea a marelui patriot italian Giuseppe Mazzini, această unanimitate valorează mai mult de cît toate demonstrațiile științei. Iear dacă logica cîtor-va cugetători consecvenți, ori-cît de puternici, dar izolați, îi ieste opusă, cu atît mai rău, zic iei, pentru cugetătorii aceștia și pentru logica lor, căci consimțimîntul general, adoptarea universală și străveche a unei idei au fost privite în totdeauna ca dovada cea mai izbînditoare a adevărului iei. Sentimentul lumei întregi, o convingere pe care o întîlnești pretutindeni, mereu, și care se menține pretutindeni, mereu, nu se poate să se înșele. Sentimentul și convingerea despre cari vorbim trebuie să-și aibă rădăcina într’o trebuință absolut inerentă a naturei omului chiar. Și fiind-că s’a constatat că toate popoarele trecute și prezente au crezut și cred în existența lui Dumnezeu, neapărat că cei cari au nenorocirea de a se îndoi despre asta, ori-care ar fi logica ce i a adus aici, sînt niște excepții anormale său niște monștri…
Vechimea și universalitatea unei credinți ar fi deci, împotriva ori-cărei științi și a ori-cărei logici, o dovadă îndestulătoare și netăgăduită a adevărului iei. Și de ce ?
Pînă la secolul lui Galileu și al lui Copernic, toată lumea crezuse că soarele se învîrtea în jurul pămîntului. Toată lumea nu se-nșelase oare ? Ce-a existat mai vechiu și mai universal ca robiea? Poate Antropofagiea. Încă de la obîrșiea societăților istorice pănă-n zilele noastre, totdeauna și pretutindenea a avut loc exploatarea muncei silnice a mulțimilor, robi, argați sau salariați, de cătră o minoritate stăpînitoare: apăsarea popoarelor de Biserică și de Stat. Trebuie oare să tragem de aici încheerea că această exploatare și această apăsare ar fi niște necesități absolut inerente chiar a existenței societăței umane ? Ieată niște pilde cari dovedesc că argumentarea advocaților lui Dumnezeu nu dovedește nimic.
Într’adevăr nimic nu-i mai universal și mai vechiu ca nedreptatea și ca absurdul, și tocmai adevărul, dreptatea, sînt, în dezvoltarea societăților omenești, cele mai puțin universale, cele mai tinere. Ceea-ce și explică fenomenul istoric, neîntrerupt, al acelor nepomenite prigoniri pe cari cei cari proclamă dreptatea și adevărul la început au avut să le-ndure și le-ndură și a-zi din partea reprezentanților oficiali, patentați și interesați ai credințelor „Universale” și „vechi“, și adesea chiar din partea gloatelor, cari, după ce-i chinuesc îndeajuns, sfîrșesc necontenit prin a adopta și a face să triumfe ideile lor.
Pentru noi, materialiști și socialiști revoluționari, nu-i nimic care să ne mire sau să ne sperie în fenomenul acesta istoric. Tari în conștiința noastră, în dragostea noastră, cu ori-ce preț, pentru adevăr, în acea logică pasiune care constitue de sine o mare putere și în afară de care nu există gîndire : tari în împătimirea noastră pentru dreptate și-n încrederea nestrămutată ce o avem în izbînda omenirei asupra tuturor bestialităților teoretice și practice : tari în sfîrșit în încrederea și-n sprijinul ce-și dau unii altora puținii cari împărtășesc convingerile noastre, cît ne privește sîntem gata să îndurăm toate urmările acestui fenomen istoric, în care vedem manifestarea unei legi sociale tot atît de naturale, tot atît de necesare și tot atît de nestrămutate ca și toate celelalte legi cari cîrmuesc lumea.
Această lege ie o urmare logică, neînlăturabilă, a obîrșiei animale, a societăței omenești. Și față de toate dovezile științifice, fiziologice, psihologice, istorice, cari s’au îngrămădit în zilele noastre, nu mai ie cu putință, într’adevăr, să ne-ndoim de realitatea acestei obîrșii. Firește, de-ndată ce se admite această obîrșie animală a omului, totul se lămurește. Istoriea ni se înfățoșază cu chipul acesta ca negarea revoluționară, cînd dămoală, înceată, adormită, cînd înfocată și puternică a trecutului. Iea constă tocmai în negarea progresivă a animalităței începătoare a omului, prin dezvoltarea omeniei sale. Omul, fiară sălbatecă, văr cu gorilul, a plecat din noaptea adîncă a instinctului animal pentru a ajunge la lumină spiritului, ceea-ce explică în chip cu totul firesc toate aiurările sale trecute, și ne mîngîe-n parte de rătăcirile sale prezente. Plecînd de la robiea animală și trecînd prin robiea dumnezeească, treaptă trecătoare între animalitatea și omeniea lui, omul merge astă-zi la cucerirea și realizarea libertăței lui omenești. De unde urmează că vechimea unei credinți, că vechimea unei idei, departe de a dovedi ce-va în favoarea iei, din potrivă trebuie să ne-o facă suspectă, să nu punem temeiu pe iea. Pentru-că animalitatea o avem doar în urmă, iear omenirea o avem înainte. Iear lumina omenească, singura care ne poate și lumina și-ncălzi, singura care ne poate emancipa, ne poate face vrednici, liberi, fericiți, și care poate înfăptui frățiea printre noi, nu-i nici o dată la început, ci, față cu epoca în care trăim, pururea la sfirșitul istoriei. Să nu privim așa dar nici o dată în urmă, ci mereu înainte, pentru-că înainte ie soarele nostru, mîntuirea noastră ie înainte. Și dacă ie îngăduit, dacă-i chiar folositor, necesar de întors înapoi, pentru studierea trecutului nostru, nu-i de cît pentru a constata ceea ce-am fost și cee-ce trebuește să nu mai fim, ceea ce-am crezut și gîndit și ceea-ce nu trebuie nici să mai credem, nici să gîndim, ceea ce-am făcut și ceea-ce nu trebuie să mai facem nici cînd.
Asta despre vechime. Cît despre universalitatea unei greșeli, această universalitate nu dovedește de cît un lucru: asemănarea, dacă nu identitatea desăvîrșită a naturei omenești în toate timpurile și sub toate climatele. Acum, fiind constatat că toate popoarele, în tot timpul vieței lor, au crezut și cred încă în Dumnezeu, n’avem altă ce-va de făcut de cît să tragem încheerea că ideea de Dumnezeire, izvorîtă din noi, ie o rătăcire, în dezvoltarea omenirei, necesară istoricește, și să ne-ntrebăm de ce și cum s’a ivit această idee-n istorie, de ce marea majoritate a speciei omenești o admite și a-zi ca un adevăr.
Cîtă vreme nu ne vom putea da socoteală de chipul în care s’a produs ideea unei lumi supranaturale sau dumnezeești, și a trebuit să se producă fatal, în dezvoltarea istorică a conștiinței omenești, vom putea prea bine să fim științificește convinși despre absurditatea acestei idei, dar nu vom izbuti nici o dată s’o înlăturăm din mintea mulțimei, fiind-că nu vom ști nici o dată s’o atacăm chiar în adîncimile ființei omenești, de unde purcede. Osîndiți la o luptă starpă, fără ieșire, fără sfîrșit, va trebui să ne mulțămim s’o combatem numai la suprafață, mereu, în nenumăratele sale manifestări, așa-că absurditatea-i, de-abiea doborîtă de loviturile bunului simț, va naște ieară-și, pe dată, sub altă formă, nu mai puțin nechibzuită și iea. Cîtă vreme rădăcina tuturor absurdităților cari tulbură lumea, cîtă vreme va rămînea ne-atinsă credința în Dumnezeu, nu va lipsi nici o dată de a produce și alți vlăstari. Așa se face că-n zilele noastre, în unele pături ale celei mai înalte societăți, pe ruinele creștinizmului tinde a se stabili spiritizmul.
Nu numai în interesul mulțimei cată să ne silim a pricepe geneza sau obîrșiea istorică a ideei de Dumnezeu, a pricepe părîndarea cauzelor cari au dezvoltat și produs această idee în conștiința oamenilor, ci-n interesul sănătăței propriei noastre judecăți. Degeaba ne vom zice și ne vom crede atei: cîtă vreme nu vom pricepe cauzele despre cari vorbim, ne vom lăsa mereu mai mult sau mai puțin stăpîniți de strigătele acelei conștiinți universale a cărei taină n’am fi surprins-o, a cărei taină, taină va fi rămas. Și dată slăbăciunea firească a omului, chiar a celui mai tare, față de a tot puternica înrîurire a mediului social care îl înconjoară, ne așteaptă totdeauna primejdiea, de a cădea mai de vreme sau mai tîrziu, și într’un chip oare-care, în prăpastiea absurdităței religioase. In societatea actuală pilde de aceste, de convertiri rușinoase, sînt berechet.
Motivul practic cel mai de samă al puterei pe care o au încă și astă-zi credințele religioase asupra mulțimei, se știe. Înclinarea mistică arată la aceasta mai mult o adîncă nemulțămire a inimei de cît o rătăcire a judecăței. Această înclinare ie protestarea instinctivă și înfocată a ființei omenești în potriva îngustimei, ticăloșiei, în potriva durerilor și rușinei unei existenți păcătoase. După cum am spus, în potriva acestei boale nu ie de cît un leac: Revoluțiea socială.
Să vedem acum ce cauze au tronat la nașterea și la dezvoltarea istorică a halucinațiilor religioase în mintea omului… Omul, alcătuind cu natura universală un singur tot, și nefiind de cît produsul material al unui concurs nedefinit de cauze materiale, cum a putut oare ideea dualităței, presupunerea a două lumi deosebite, una spirituală, alta materială, una dumnezeească, alta firească, cum a putut oare, ideea, presupunerea asta, să iee naștere, să se întemeeze și să să se înrădăcineze în conștiința omenească?
Acțiunea și reacțiunea neîntreruptă a Totului asupra fie-cărui punct, și a fie-cărui punct asupra Totului, alcătuește, precum se știe, legea generală, supremă, însă-și realitatea acestei Ființi unice pe care noi o numim Univers, și care-i totdeauna, în acelaș timp, și producător și produs. Vecinic activă, a tot puternică, izvor și rezultantă vecinică a tot ce există, a tot ce naște, lucrează și reacționează, după care moare în sinu-i, această solidaritate universală, această mutuală cauzalitate, acest vecinic proces de prefaceri reale, atît universale cît și amănunțite la infinit, cari au loc în infinitatea spațiului, natura, pe lîngă o mulțime infinită de alte lumi, a format și pămîntul acesta, cu toată scara lui de ființi, de la elementele chimice cele mai simple, de la cele dintăi formații ale materiei, cu toate proprietățile iei mecanice și fizice, pănă la om. Asta reproduce pururea lumile astea, le dezvoltă, le nutrește, le conservă, pănă cînd venindu-le vremea, și adesea chiar înainte de-a le fi venit, asta le distruge, sau mai curînd le preface in alte ființi. Atotputerniciea, împotriva căreea nici o independență, nici o autonomie nu-i cu putință, așa dar asta ie. Asta ie Ființa supremă care îmbrățoșază și pătrunde cu acțiunea iei neînfrîntă întreagă existența ființelor. Iear dintre ființele viețuitoare nu-i una care să nu aibă în sine, fără-ndoeală mai mult sau mai puțin dezvoltat, sentimentul sau senzațiea acestei înrîuriri supreme și a acestei dependenți absolute. Și tocmai senzațiea asta și sentimentul acesta alcătuesc fondul ori-cărei religii.
După cum vedem, religiea, ca și toate celelalte lucruri omenești, începutul în vieața animală și-l are. Nu se poate spune că vre-un alt animal, afară de om, ar avea vre-o religie hotărîtă, fiind-că cea mai grosolană religie încă presupune un grad de judecată, de chibzuință, la care nici-un animal, afară de om, nu s’a rîdicat pănă a-zi. Dar, ieară-și nu se poate tăgădui că-n existența tuturor animalelor, fără abatere, se găsesc toate elementele, așa zicînd materiale sau instinctive, cari alcătuesc religiea, negreșit afară de partea ideală a acesteea, aceea care va trebui s’o și distrugă o dată și-o dată: gîndirea. Într’adevăr, care-i esența reală a ori-cărei religii? Tocmai sentimentul de absolută dependență a individului trecător față de eterna, de vecinica omnipotență sau a tot puternicie a naturei.
Ie anevoe de observat acest sentiment și de analizat toate manifestările lui la animalele de specii inferioare. Putem zice, cu toate astea, că instinctul de conservare pe care-l găsim pănă și la organizmele cele relativ mai sărace, fără îndoeală într’un grad mai mic de cît la organizmele superioare, nu-i alt-ce-va de cît o înțelepciune cutumieră, care se formează în fie-care animal sub înrîurirea acestui instinct care nu-i de cît cea dintăi temelie a sentimentului religios. La animalele înzăstrate c’o mal complectă organizare și care se apropie mai mult de om, acest sentiment se manifestează într’un chip mai vădit, în frica instinctivă și-n groaza ce le cuprinde, bună-oară la apropierea unor mari cataclizme, ca un cutremur de pămînt, o aprindere de pădure sau o puternică vijelie, sau la apropierea vre-unui crunt animal carnivor, a vre-unui Prusac de codru, cum s’ar chiema. Și, în de obște, se poate spune că frica ie unul din sentimentele cele mai precumpănitoare din vieața animală. Toate animalele cari trăesc în libertate-s sălbatece, ceea-ce dovedește că iele trăesc într’o frică instinctivă neîntreruptă, că-s stăpînite neîntrerupt de sentimentul primejdiei, cu alte cuvinte de sentimentul unei a tot puternice înrîuriri care le urmărește, le pătrunde și le învăluește pretutindeni și totdeauna. Această frică, frica de Dumnezeu, ar zice teologii, ieste începutul înțelepciunei, cu alte cuvinte începutul religiei. La animale înse iea nu ajunge o religie, fiind-că animalelor le lipsește acea putere de judecată care fixază sentimentul, determinîndu-i obiectul, și care preface acest sentiment într’o noțiune abstractă, în stare să se traducă în vorbe. Cu drept cuvînt s’a zis așa-dar că omu-i religios din natură: ie religios ca toate celelalte animale, dar numai iei, pe pămînt, are conștiința religiei sale.
Religiea, s’a zis, ie cea dintăi ivire a judecăței. Da, dar sub forma nejudecăței. Religiea, după cum am văzut, începe prin frică. Într’adevăr, omul, deșteptîndu-se la cele dintăi licăriri ale acestui soare lăuntric, care se numește conștiința de sine, și ieșind încetul cu încetul din piroteala magnetică, din acea existență în întregime de instinct pe care o ducea cînd se afla încă în starea de nevinovăție, de naivitate curată, cu alte cuvinte în starea de animal, născut dealtmlnteri, ca ori-ce animal, cu frica de această lume exterioară, care-l produce și care-l distruge, omul a trebuit să aibă neaparat drept cel dintăi obiect al născîndei sale judecăți însă-și această frică. Putem chiar presupune că la omul primitiv, la începutul deșteptărei inteligenței sale, această groază instinctivă a trebuit să fie încă și mai puternică de cît la celelalte animale: mai întăi pentru-că omul se naște mult mai puțin înarmat de cît celelalte animale și copilăriea lui durează mai mult: și apoi, pentru-că însă-și această inteligență, abiea ivită, fără să fi ajuns la un grad îndestulător de maturitate și de putere pentru a-și da samă și pentru a se folosi de lucrurile exterioare, a trebuit totu-și să smulgă pe om din unirea, din armoniea instinctivă în care, ca rudă cu gorilul, înainte de a i se fi deșteptat judecata, a trebuit să se afle cu tot restul naturei. Cea dintăi cugetare îl izola întru cît-va în mijlocul acestei lumi exterioare, care, ajungîndu-i străină, trebui să-i apară, prin prizma închipuirei sale copilărești, ațîțată și mărită prin însu-și efectul acestei începătoare cugetări, trebui să-i apară cu mult mai vrăjmașă și mai amenințătoare de cît în realitate iera.
Ni-i foarte greu, dacă nu cu totul cu neputință, să ne dăm o socoteală exactă de cele dintăi senzații și închipuiri religioase ale omului sălbatec. În amănunțimile lor, astea au trebuit să fie fără-ndoeală tot atît de diferite ca și natura populațiilor primitive cari le-au încercat și le-au plăzmuit, ca și climatele, natura locurilor și a altor împrejurări determinante în mijlocul căror s’au dezvoltat. Dar cum, la urma urmei, astea ierau niște senzații și niște închipuiri omenești, iele au trebuit, cu toată marea diversitate de amănunte, să se rezume în cîte-va simple puncte identice, cu-n caracter general și care nu-i tocmai anevoe de hotărît. Ori-care ar fi obîrșiea diferitelor grupe omenești, ori-care ar fi pricina deosebirilor anatomice cari se află între rasele omenești, fie-că oamenii n’ar fi avut drept strămoș de cît un singur goril sau înrudit cu gorilul, fie-că, după cum ie mai probabil, s’ar trage din mai mulți strămoși pe cari natura i-ar fi format, independent unii de alții, pe diferite puncte ale globului pămîntesc și-n diferite epoci, se știe că facultatea care alcătuește și care crează propriu zis omenirea în oameni: judecata, puterea de abstracție, chibzuirea, cu alte cuvinte facultatea de-a combina ideile, rămîne pretutindeni și totdeauna aceea-și, ca și legile cari determină diferitele manifestări ale facultăței despre care vorbim, așa-că nici o dezvoltare omenească nu poate avea loc împotriva acestor legi. Ceea-ce ne dă dreptul de-a socoti că fazele de căpetenie, observate în întăea dezvoltare religioasă a unui singur popor, au trebuit să se repete în dezvoltarea tuturor celorlalte popoare de pe pămînt.
Judecînd după relațiile unanime ale călătorilor cari au vizitat, din veacul al optsprezecelea, insulele Oceaniei, ca și după ale celor cari au pătruns, în zilele noastre, în interiorul Africei, cea dintăi religie, religiea tuturor popoarelor sălbatece cari s’au depărtat cît mai puțin de natură, a trebuit să fie fetișizmul. Fetișizmul înse nu-i alt-ce-va de cît religiea fricei. Iei ie cea dintăi manifestare omenească a acelei senzații de dependență, de atîrnare desăvîrșită, amestecată c’o instinctivă teroare sau groază, pe care o găsim în fondul întregei vieți animale și care, după cum am arătat, constitue raportul religios al indivizilor, chiar din speciile cele mai inferioare, cu-a tot puternica natură. Cine cunoaște înrîprirea ce-o îndeplinesc și întipărirea ce-o produc asupra ființelor viețuitoare marile fenomene ale naturei, ca răsăritul și apusul soarelui, lumina Iunei, părîndarea anotimpurilor, părîndarea frigului și căldurei, sau catastrofele naturale, ca și raporturile atît de variate și mutual distrugătoare ale speciilor animale dintre iele și diferitele specii vegetale? Toate astea alcătuesc, pentru fie-care animal, un total de condiții de existență, un caracter, o natură, și aș fi înclinat aproape să zic un cult aparte: pentru-că la animale, în ori-ce ființă viețuitoare, veți găsi un soiu de adorare a naturei, amestecată cu frică și bucurie, cu speranță și tulburare, bucuriea de a trăi și frica de moarte, și care, ca sentiment, samănă foarte mult cu religiea omenească. Invocarea și rugăciunea chiar nu lipsesc. Uitați-vă la cînele domesticit, care cerșește o dezmierdare, o privire de la stăpînul său: nu-i oare imaginea omului îngenunchiat în fața Dumnezeului său? Acest cîne nu atribue oare prin închipuirea ce-o are și printr’un început de chibzuire, pe care experiența a dezvoltat-o în iei, nu atribue oare a tot puterniciea naturală care-I obsedează, care-l apasă, n’o atribue stăpînului său, după cum omul cel credincios o atribue Dumnezeului său ? Ce deosebire ie deci între sentimentul religios al cîneiui și cel al omului ? Nu-i nici chibzuirea măcar, ci gradul de chibzuire sau judecată, sau, mai degrabă, putința de-a fixa și concepe ca o cugetare abstractă, chibzuirea șau judecata aceasta, putința de-a o generaliza, numind-o. Vorbirea omenească are particularitatea că nefiind în stare să numească lucrurile reale, cele cari lucrează direct asupra simțurilor noastre, iea nu le exprimă de cît noțiunea sau generalitatea abstractă. Și cum vorbirea și cugetarea sînt cele două forme deosebite, înse nedespărțite ale unuea și acelueaș act de chibzuire omenească, această chibzuire, fixînd obiectul teroarei și-al adorărei animale sau al celui dintăi cult al omului, îl generalizază, îl transformă așa zicînd într’o ființă abstractă, căutînd să-l numească cu-n nume. Obiectul adorat în realitate de cutare și cutare individ rămîne totdeauna acesta : această pieatră, această bucată de lemn, acestă treanță, nu altce-va. Dar de vreme ce a fost desemnat prin vorbire, obiectul adorat ajunge un lucru abstract, general: o pieatră, o bucată de lemn, o treanță. Așa-că, cu cea dintăi deșteptare a cugetărei, manifestată prin vorbire, începe lumea excluzlv omenească, lumea abstracțiilor.
Această facultate de abstracție, izvorul tuturor cunoștințelor și tuturor ideilor noastre, ie fără-ndoeală singura cauză a tuturor emancipărilor omenești. Dar cea dintăi răsărire a facultăței acesteea-n om nu-i produce numai de cît libertatea.
Cînd începe a se-nchega, ieșind cu-ncetul din feșele instinctivităței animale, această facultate se manifestează mai întăi, nu sub forma unei cugetări judecate, care are conștiință și cunoștință de activitatea iei proprie, ci sub forma unei cugetări imaginative, inconștientă de ceea-ce face, și din pricina aceea luîndu-și propriile produse drept ființi reale, căror le atribue în chip naiv o existență independentă, anterioară ori-cărei cunoștinți omenești, iear sie-și neatribuindu-și de cît meritul de-a fi descoperit aceste ființi în afară de sine. Cu chipul acesta, cugetarea imaginativă a omului populează lumea-i exterioară cu fantome cari i se par njai primejdioase, mai puternice, mai cumplite de cît ființele reale cari-i încunjură. Această cugetare imaginativă nu liberează omul din robiea naturală ce-l copleșește de cît ca să-l arunce numai de cît sub greutatea unei robii de mii de ori mai aspră și mai cumplită, sub acea a religiei.
Cugetarea imaginativă-i aceea care transformă cultul natural, ale cărui elemente și urme le-am găsit la toate animalele, îl transformă într’un cult omenesc, sub forma elementară a fetișizmului. Am văzut animalele adorînd instinctiv marile fenomene ale naturei cari într’adevăr îndeplinesc asupra existenței lor o acțiune imediată, puternică. Dar n’am auzit vorbindu-se de animale cari să fi adorat o inofensivă bucată de lemn, o treanță, un os, o pieatră, pe cînd asemenea cult îl găsim în religiea primitivă a sălbatecilor, și pănă și în catolicizm. Cum se explică această anomalie, în aparentă cel puțin atît de ciudată și care, din punctul de vedere al bunului simț și-al sentimentului realităței lucrurilor ne-nfățoșază omul cu mult mai inferior de cît cele mai modeste animale?
Această absurditate-i produsul cugetărei imaginative a omului sălbatec. Acesta nu simte, ca celelalte animale, numai a tot putemiciea naturei, ci face din iea obiectul cugetărei sale statornice : o fixază, caută s’o localizeze, și-n acelaș timp o generalizază, dîndu-i un nume: face dintr’însa centrul în al cărui jur se grupează toate închipuirile sale copilărești. Incă-n nestare să-mbrățoșeze Universul prin propriea-i cugetare, nici globul pămîntesc, nici măcar mediul restrîns în care naște și viețuește, omul sălbatec caută pretutindeni, întrebîndu-se, unde să hălăduească oare acea atotputernicie a cărui sentiment, de-acuin chibzuit și fixat, a pus stăpînire pe iei ? Și printr’un joc, printr’o aberație a fantaziei sale’ nepricepute, care ne-ar fi greu a o explica astă-zi, dînsul o pune într’o bucată de lemn, într’o treanță, pune atotputerniciea-ntr’o pieatră. Acesta-i curatul fetișizm, cea mai religioasă, cu alte cuvinte cea mai absurdă dintre religii.
După fetișizm, și adesea o dată cu iei vine cultul vrăjitoresc, închinarea la vrăjitori. Acesta-i un cult, dacă nu cu mult mai rațional, cel puțin mai natural, și care ne va surprinde mai puțin de cît fetișizmul. Cu acesta sîntem mal obicinuiți, fiind și astă-zi, chiar în sinul acestei civilizații cu care atît de mult ne fălim, incunjurați de tot feliul de vrăjitori: spiritiști, mediumuri, clar-văzători cu magnetizmul lor, preoți de-ai Bisericei catolice, grecești și romane, cari susțin că au puterea de a sili pe Dumnezeu, cu ajutorul unor formult tainice, să se pogoare deasupra apei, și chiar să se prefacă în pîne și vin; toți acești siluitori ai Dumnezeirei, supusă vrajei lor, nu sînt oare toți vrăjitori ? Ie adevărat că Dumnezeirea adorată și invocată de vrăjitorii noștri moderni, îmbogățită cu mai multe mii de ani de năzdrăvănie omenească, ieste cu mult mai complicată de cît Dumnezeul vrăjitoriei primitive, aceasta din urmă ne avînd mai întăi drept obiect de cît reprezentarea, fără-ndoeală de-acuma fixă, dar încă prea puțin determinată, a Atotputerniciei materiale, fără.nici un alt atribut, fie intelectual, fie moral. Deosebirea dintre bine și rău, dintre drept și nedrept, încă nu se cunoaște aici nu se știe ce iubește Atotputerniciea, ce urăștle, ce vrea, ce nu vrea: iea gu-i nici bună, nici ră, de cît Atotputernicie nu-i altce-va. Cu toate astea caracteru-i dumnezeesc și începe să se vădească: iea-i egoistă, orgolioasă, îi plac închinăciunile, plecăciunile, îi place umilirea, jertfirea oamenilor, adorarea, prinosul lor, și prigonește și pedepsește cumplit pe cei nesupuși: pe rebeli, pe trufași, pe nelegiuiți. Precum se știe acesta-i fondul de căpetenie al naturei dumnezeești în toți Dumnezeii vechi și moderni, creați de omeneasca lipsă de judecată. A existat oare pe lume o ființă mai groaznic de geloasă, de vanitoasă, de egoistă, de răzbunătoare, de cruntă, ca Iehova al Ebreilor, ajuns mai tîrziu Dumnezeu-Tatăl creștinilor?
In cultul vrăjitoriei primitive, Dumnezeu, sau această Atotputernicie nehotărîtă sub raportul intelectual și moral, apare mai întăi ca nedespărțită de persoana vrăjitorului: singur acesta, ca și fetișul, ie Dumnezeu. Cu vremea înse rolul de om supra-natural, de om-Dumnezeu, pentru un om real, măi cu samă pentru un sălbatec care, ne avînd nici un mijloc să se ferească de curiozitatea indiscretă a credincioșilor săi, rămîne de dimineața pănă sara supus investigărilor lor, rolul acesta nu mai ie cu putință. Bunul simț, spiritul practic al unei populații sălbatece, cari se dezvoltă ce-i drept cu-ncetul dar cari, prin experiența vieței, se dezvoltă mereu, acest bun simț și spirit practic sfîrșesc să dovedească acestei populații sălbatece, cu toate aiurările religioase, neputința practică, ca un om, supus tuturor slăbăciunilor și infirmităților omenești, să fie un Dumnezeu. Vrăjitorul rămîne fără doar pentru credincioșii săi sălbateci o ființă supranaturală, dar numaiN în unele clipe, cînd ie posedat. Posedat de cine ? ,De Atotputernicie, de Dumnezeu. Dumnezeirea se găsește dar de obiceiu în afară de vrăjitor. Unde s’o căutăm? Fetișul, Dumnezeul-lucru, ie depășit: vrăjitorul, omul-Dumnezeu, ieară-și. Toate aceste transformări primitive, fără îndoeală au umplut veacuri. Omul sălbatec, mai înnaintat, ce-va mai dezvoltat și mai bogat prin tradițiea mai multor veacuri, caută acum Dumnezeirea mult mai departe de iei, dar încă tot în ființele existente cu adevărat : în pădure, pe-un munte, într’un rîu, și mai tîrziu în soare, în lună, în ceriu. Cugetarea religtoasă prinde a îmbrăjoșa Universul.
Omul n’a putut ajunge acolea, precum am spus, de cît după o îndelungată părîndare de veacuri. Facultatea abstractivă a omului, întărită și dezvoltată prin cunoașterea practică a lucrurilor și prin observarea raporturilor sau cauzalităței lor mutuale, repetarea regulată a acelora-și fenomene, face pe om să capete cea dintăi noțiune a cîtor-va legi naturale. Și omul prinde a se preocupa de totalitatea faptelor și de pricinele lor. Tot o dată dînsul prinde și pe sine a se cunoaște. Și, datorită tot acelei puteri de abstracție care-i îngădue să se privească chiar pe iei ca obiect, dînsul deosebește ființa-i exterioară, viețuitoare, de ființa-i cugetătoare, își deosebește exteriorul de interior, corpul de suflet. Neavînd înse cea mai mică idee de științele naturale, necunoscînd nici măcar numele acestor științi, de altminteri cu totul moderne, cari se numesc fiziologie și antropologie, dînsul ie uluit de descoperirea propriului său spirit în sine, închipuindu-și firește, neapărat, că sufletu-i, acest produs al corpului său, ie din potrivă, cauza lui. O dată ce face înse această deosebire, în sine, dintre Interior și Exterior, dinfre spiritual și material, dînsul o duce și la Dumnezeul lui fără doar: dînsul prinde a căuta sufletul invizibil al acestui vizibil Univers. Ieată cum a trebuit panteizmul religios al Indienilor să se nască.
Acolea cată să ne oprim, pentru că aici începe religiea propriu zisă, în deplinul înțeles al cuvîntului, și cu dînsa teologiea, metafizica nefăcîndu-se așteptată nici iea. Pănă aici, închipuirea religioasă a omului, copleșită de reprezentarea fixă a unei Atotputernicii nedeterminate, de negăsit, procedase în chip firesc, căutînd această Atotputernicie pe calea investigărei experimentale, mai îrităi în obiectele cele mai apropiate, în fetiși, apoi în vrăjitori, și mai tîrziu în marile fenomene ale naturei, și în cele din urmă în astre, dar întrupînd-o mereu în vre-un obiect real și vizibil, ori-cît de depărtat ar fi fost. Acum omul se ridică pănă la ideea unui Dumnezeu-Univers, o abstracție. Pănă aici toți Dumnezeii omului fuseseră niște Ființi particulare și restrînse sau mărginite, printre multe alte ființi cari fără să fie dumnezeești, fără să fie a tot puternice, nu mai puțin existau și acestea. Acum omul pune pentru întăea dată o Dumnezeire universală: Ființa ființelor, substanța creatoare a tuturor ființelor restrînse, particulare, sufletul universal, Marele Tot. Ieată începutul adevăratului Dumnezeu, și tot o dată și începutul adevăratei Religii.
Să privim acum chestiea existenței unui Dumnezeu și a obîrșiei dumnezeești a lumei și a omului din punctul de vedere al utilităței sale morale și sociale. Despre rațiunea teoretică a credinței în această existență și obîrșie voiu spune numai puține cuvinte, dpar ca șă-mi deslușesc cugetarea.
Toate religiile, cu zeii, cu semii-zeii, cu profeții, cu mesiile și sfinții lor, au fost făurite de închipuirea lesne-crezătoare a oamenilor, neajunși încă la deplina dezvoltare și la deplina stăpînire a facultăților lor intelectuale. Așa fiind, Ceriul religios nu-i nimic alt-ce-va de cît un miragiu în care omul, exaltat de ignoranță și de credință, își găsește propriea lui imagine, mărită înse și răsturnată, cu alte cuvinte divinizată. Istoriea religiilor, cea a nașterei, mărirei și decăderei zeilor cari s’au părîndat în credința omenească, nu-i deci nimic alt-ce-va de cît dezvoltarea inteligenței și a conștiinței colective a oamenilor. Pe măsură ce, în mersul lor istoricește progresiv, oamenii descopăr, fie în iei, fie în natura exterioară, vre-o putere, vre-o însușire bună sau chiar vre-un mare cusur, printr’un act al închipuirei lor religioase iei Ie atribue zeilor lor, exagerați de dînșii mai dinainte, cum fac în de obște copiii, zeilor, peste măsură de-ntinși. Datorită acestei modestii și acestei mărinimii pioase a oamenilor credincioși și creduli, ceriul se îmbogățește cu cele rîpite pămîntului, și ca o urmare neapărată, cu cît ceriul ajunge tot mai bogat, cu atît omenirea ajunge tot mai săracă, pămîntul ajunge tot mai sărac. O dată stabilită, dumnezeirea, firește fu proclamată drept cauza, rațiunea, arbitrul și împărțitorul absolut al tuturor lucrurilor: lumea nu mai iera nimic: totul dumnezeirea iera. Iear omul, adevăratul creator al aceșteea, după ce a scos-o, fără să vrea, din Neant, se prosternă înaintea-i, o adoră și se proclamă creatura și robul iei.
Religiea religiilor fără-ndoeală ie Creștinizmul, fiind-că acesta expune și manifestează, în toată deplinătatea, natura, adevărata esență a ori-cărui sistem religios, care-i sărăcirea, aservirea și nimicirea omenirei în folosul dumnezeirei.
Dumnezeu fiind totul, lumea reală și omul nu sînt nimic. Dumnezeu fiind adevărul, dreptatea, binele, frumosul, puterea și vieața, omul ieste minciuna, nedreptatea, răul, sluțeniea, neputința și moartea. Dumnezeu fiind stăpînul, omul ie robul. In nestare să găsască prin sine dreptatea, adevărul, vieața eternă, omul nu poate ajunge aici de cît cu ajutorul unei revelații dumnezeești. Cine zice revelație înse, zice revelatori, mesii, profeți, preoți și legiuitori insuflați chiar de Dumnezeu. Și-aceștia o dată recunoscuți ca reprezentanții dumnezeirei pe pămînt, ca sfinții dascall ai omenirei, aleși de Dumnezeu chiar, ca s’o călăuzască pe calea mîntuirei pre iea, trebuie să îndeplinească o putere absolută, neapărat. Toți oamenii datoresc o supunere nemărginită, pasivă, acestor reprezentanți: pentru-că în fața rațiunei dumnezeești nu există rațiune omenească, și-n fața Dreptăței lui Dumnezeu, nu există dreptate pămîntească, care să poată sta în picioare. Robi ai lui Dumnezeu, oamenii trebuie să fie robi și-ai Bisericei, și-ai Statului, întru cît acesta din urmă ie consacrat de Biserică. Ieată ce, din toate religiile ce există și-au existat, Creștinizmul a înțeles mai bine ca toate, fără să lăsăm la o parte chiar vechile religii orientale, cari de altminteri n’au îmbrățoșat de cît niște popoare privilegiate, aparte, pe cînd creștinizmul are pretențiea să îmbrățoșeze omenirea întreagă. Și ieată ce, din toate sectele creștine, singur catolicizmul roman a proclamat și realizat c’o consecventă riguroasă. Ieată de ce creștinizmul ie religiea absolută, cea din urmă religie, și de ce Biserica apostolică și romană ieste singura consecventă, singura legitimă, divină.
Nu le fie deci cu bănat metafizicienilor și idealiștilor, religioși, filosofi, politiciani sau poeți: Ideea de Dumnezeu implică abdicarea rațiutiei și justiției omenești: iea-i tăgăduirea cea mai hotăritoarea libertăței umane și ajunge la robirea oamenilor, în chip necesar, atît în teorie cît și în practică.
Firește noi nu trebuie să facem nici o concesie nici Dumnezeului teologiei, nici celui al metafizicei, de cît doar dacă vrem robiea și înjosirea oamenilor, precum o vreu jezuițiî, precum o vreu momîerii, pietiștii sau metodiștii protestanți. Pentru-că în acest alfabet mistic, cine începe prin a zice A va trebui să zică neapărat și Z. Tot așa cine vrea să se închine lui Dumnezeu, trebuie, fără a-și face iluzii deșarte, să renunțe cu bărbăție la libertatea, la omeniea ce-o are.
Dacă Dumnezeu există, omul ie rob: omul înse poate și trebuește să fie liber: așa dar Dumnezeu nu există.
Desfid pe ori-cine să ieasă din cercul acesta : și acum fie-care aleagă.
Mai ie oare nevoe de amintit cît și cum îndobitocesc și conrup religiile pe popoare ? Ieie nimicesc rațiunea într’însele, distrug într’însele această uneltă de căpetenie a emancipărei omenești, reducîndu-le la dobitocie, care-i condițiea neaparată a robiei popoarelor. Munca omenească o necinstesc și fac din iea un semn și-un izvor tot o dată de subjugare. Distrug noțiunea și sentimentul dreptăței omenești, făcînd totdeauna să încline balanța de partea mizerabililor izbînditori, scule privilegiate ale grației Dumnezeești, Spulberă mîndriea, demnitatea omenească, neocrotind de cît pe tîrîtori și umili. In inima popoarelor ieie înăbușă ori-ce sentiment de frăție umană, înlocuindu-l cu cruzimea dumnezeească.
Toate religiile sînt crude, toate sînt întemeeate pe sînge: pentru-că toate se razămă mai ales pe ideea de sacrificiu, cu alte cuvinte pe jertfirea neîntreruptă a omenirei, nesățioasei răzbunări a Dumnezeirei. In această sîngeroasă taină, omul pururea-i jertfă, iear preotul, tot om și iei, un om privelegiat înse prin grațiea dumnezeească, ieste dumnezeescul călău. Asta ne explică de ce preoții tuturor religiilor, chiar cei mai bunif cei măi omenoși, cei mai blajini, au aproape în totdeauna, în aciîncul inimei lor, și dacă nu în inimă, măcar în închipuire, în spiritul lor, și se știe ce mare înrîurire au și una și altul asupra inimei oamenilor, de ce toți acești preoji au în iei ce-va crud, sîngeros.
In timpul din urmă, cînd s’a agitat, pretutindeni, chestiea desființărei pedepsei cu moarte, preoții catolici-romani, preoții moscoviți și grec-ortodocși, preoții protestanți din sectele cele mai diferite, cu toții, într’un glas, s’au aproape-ntr’un glas, sau declarat pentru menținerea acestei pedepse…
Iluștrii noștri idealiști contimporani știu toate astea mai bine de cît ori-cine. Aceștia sînt oameni învățați cari cunosc istoriea pe de rost. Și cum sînt tot o dată și oameni vii, și inimi mari pătrunse de o iubire adevărată și adîncă pentru binele omenirei, iei au înfierat, au vestejit toate aceste fără de legi, toate aceste crime ale religiei c’o elocvență fără de samăn. Iei resping cu indignare ori-ce solidaritate cu Dumnezeul religiilor pozitive și cu reprezentanții săi trecuți șî prezenți pe pămînt.
Dumnezeul pe care aceștia îl adoră sau pe care cred că-l adoră se deosebește de zeii reali ai istoriei tocmai prin aceea că nu-i de loc un Dumnezeu pozitiv, determinat în vre-un chip nici teologicește, nici metafizicește măcar. Nu-i nici Ființa-supremă a lui Robespierre și-a lui J. J. Rousseau, nici Dumnezeul panteist al lui Spinoza, nici măcar Dumnezeul, și imanent și transcendent, și foajte echivoc a Jui Hegel. Dînșii se feresc pre cît pot să-i dee vre-o determinare pozitivă ce-va, dîndu-și samă că ori-ce determinare Far supune la acțiunea dizolvantă a criticei. Nu vor spune despre iei că ie un Dumnezeu personaj sau nepersonal, că a creat sau că n’a creat lumea: nu vor vorbi nici despre dumnezeeasca-i providență măcar. Toate astea Tar putea compromite. Iei se vor mulțămi să zică scurt: „Dumnezeu V Și nimic mai mult. Dar atunci ce-i acest Dumnezeu ? Nici măcar o idee: o năzuință.
Ie un nume generic a tot ce li se pare acestor idealiști mare și bun, frumos, nobil, uman. De ce atunci nu zic: „Omul”? A, din pricină că regele Wilhelm al Prusiei și Napoleon al IlI-lea și toți cei cari s-asamănă cu dînșii sînt și iei oameni. Ieată ceea ce-i încurcă cît se poate de mult. Omenirea reală ne înfățoșază amestecătura a tot ce poate fi mai sublim, mai frumos, și a tot ce poate fi pe lume mai josnic, mai monstruos. Cum să te descurci ? Numai numind pe unul divin, pe altul bestial, închipuindu-ți divinitatea și bestialitatea sau animalitatea ca cei doi poli între cari s’ar afla omenirea. Idealiștii despre cari vorbim nu vreu și nu pot să priceapă c’acești trei termeni nu formează de cît unul, și că, dacă aceștia sînt deosebiți, sînt nimiciți.
Idealiștii despre cari vorbim nu-s de loc tari în logică, și s’ar zice chiar că o disprețuesc. Asta-i și deosebește de metafizicii panteiști și deiști, asta și întipărește ideilor lor caracterul unui idealizm practic, care-și soarbe inspirațiile mult mai puțin din dezvoltarea severă a unei cugetări, de cît din experiențele, aș zice aproape din emoțiile, atît istorice și colective cît și individuale ale vieței. Ceea-ce dă propagandei lor o aparență de bogăție și de putere vitală, înse numai o aparență, căci însă-și vieață ajunge starpă, cînd ie paralizată de-o contrazicere logică.
Contrazicerea ie aceasta: Idealiștii noștri vreu și pe Dumnezeu, și iei și omenirea o vreu. Dînșii se încăpăținează să pue împreună doi termeni cari, o dată deosebiți, nu se mai pot întîlni de cît ca să se distrugă unul pe altul, Dînșii spun într’un glas: „Dumnezeu, și libertatea omului”: „Dumnezeu, și demnitatea și dreptatea și egalitatea și fraternitatea și prosperitatea oamenilor”, fără a-și bate capul cu logica fatală în virtutea căreea, dacă Dumnezeu există, toate celelalte sînt osîndite să nu existe. Căci dacă există Dumnezeu, iei ie necesar Stăpînul etern, suprem, absolut, și dacă există asemenea Stăpîn, omul ie sclav. Și dacă omul ie sclav, nu există pentru iei nici dreptate, nici egalitate, nici fraternitate, nici prosperitate cu puțință. In potriva bunului simț și a tuturor experiențelor istoriei, acești idealiști vor putea să-și reprezinte pe Dumnezeul lor însuflețit de cea mai duioasă iubire pentru libertatea omenească : un stăpîn, ori-ce-ar face, ori-cît de liberal ar voi să se arate, nu rămîne mai puțin un stăpîn, și existența lui implică neaparat sclăviea a tot ce se află sub iei. Deci, dacă ar exista Dumnezeu, ca să servească libertatea omenească n’ar fi pentru dînsul de cît un mijloc: să înceteze de-a exista.
Împătimit, și de libertatea omenească gelos, și privind această libertate ca o condiție absolută a tot ce adorăm în omenire și respectăm, voiu întoarce cuvintele lui Voltaire, și voiu zice: clacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, ar trebui de făcut să dispară.
Logica riguroasă care-mi dictează aceste cuvinte ie prea vădită ca să am nevoe să dezvolt această argumentare mai mult. Și mi se pare cu neputință ca oamenii iluștri ale căror nume, atît de vestite și atît de cu drept cuvînt respectate le-am pomenit, să nu fi fost chiar dînșii loviți și să nu fi priceput contrazicerea în care cădeau vorbind de Dumnezeu și tot o dată de libertatea cea omenească. Ca să nu ție socoteală de asta, au trebuit fără îndoeală să creadă că această neconsecvență, că această călcare de logică, iera practicește neaparată chiar pentru binele omenirei.
Poate-că, ieară-și cu toate-că vorbind despre libertate ca despre un lucru cu totul pentru iei respectabil și scump, dînșii au înțeles această libertatea cu totul alt-feliu de cît o înțelegem noi unii, materialiști și socialiști revoluționari. Intr’adevăr, iei nu vorbesc nici o dată de asta fără să mai adaoge și-un alt cuvînt, acela de autoritate, un cuvînt și-un conținut pe cari noi Ie respingem din toate puterile noastre.
Ce-i oare autoritatea ? Ieste iea puterea neevitabilă a legilor naturale cari se manifestează în înlănțuirea și-n succesiunea fatală a fenomenelor atît din lumea fizică cît și din lumea cea socială ? Intr’adevăr, în potriva acestor legi, revolta nu numai că nu ieste îngăduită, iea și ieste cu neputință. Putem să nu le dăm mare băgare de samă și chiar să nu le cunoaștem putem, dar nu putem să nu ne supunem lor, fiind-că aceste legi alcătuesc baza și chiar condițiile existenței noastre: iele ne-nvălue, ne pătrund, regulează toate mișcările, toate cugetările, toate faptele noastre. Așa-că chiar atunci cînd credem că nu ne supunem lor, nu facem alt ce-va de cît să Ie manifestăm a tot puterniciea.
Da, sîntem cu totul sclavii acestor legi, Dar în această sclavie nu-i nimica umilitor, și drept vorbind asta nici nu-i o sclavie. Pentru-că sclaviea presupune un stăpîn exterior, un legiuitor care se găsește-n afară de acel pe care-l comandă. Pe cînd aceste legi nu-s în afară de noi: iele ni-s inerente, ființa noastră ne-o alcătuesc iele, întreaga ființă, atît corporală cît și intelectuală, morală: numai prin iele trăim, respirăm, lucrăm, cugetăm, numai prin iele voim. In afară de iele nu sîntem nimica, nu existăm. De unde să ne vie atunci putința și voința răzvrîtirei în contra lor?
Față de legile naturale, nu-i cu putință pentru om de cît o singură libertate : libertatea de-a le recunoaște și de a le aplica tot mai mult, potrivit scopului de emancipare și de umanizare atît colectivă cît și individuală, pe care omul o urmărește. Aceste legi o dată recunoscute, îndeplinesc o autoritate care n’a fost nici o dată discutată de mulțimea oamenilor. Bună-oară, trebuie să fii un nebun, un teolog, sau cel puțin un metafizic, un jurist, sau un economist burghez, ca să te răzvrătești împotriva acestei legi în virtutea căreea 2X2 fac 4. Cată să ai credință, ca să-ți închipui că nu vei arde în foc, că nu te vei îneca-n apă, dacă nu te vei sluji de vre-un mijloc bazat și iei pe vre-o altă lege naturală. Toate revoltele de feliul acesta, sau mai curînd toate încercările, toate zănaticele închipuiri ale unei revolte cu neputință, nu atcătuesc de cît o destul de rară excepție: pentru-că, în de obște, se poate spune că masa oamenilor se lasă într’un chip aproape absolut, se lasă guvernată de bunul simț, cu alte cuvinte de suma legilor naturale în de obște recunoscute.
Marea nenorocire, ie că o mare cîtime de legi naturale, constatate ca atare de cătră știință, sînt necunoscute maselor populare, datorită acelor tutelare guverne cari nu există, precum se știe, de cît pentru binele popoarelor, vorbă să fie. Alt neajuns mai ie că cea mai mare parte din legile naturale, inerente dezvoltărei societăților omenești, cari-s tot atît de neapărate, de nestrămutate, de fatale, ca și legile cari cîrmuesc lumea fizică, n’au fost constatate și recunoscute pe deplin de știință.
O dată ce aceste legi vor fi recunoscute măi întăi de știință și după ce cu ajutorul acesteea, printr’un larg sistem de educație și de rnvățămînt popular, iele vor fi trecut în conștiința tuturor, chestiea libertăței va fi pe deplin rezolvită. Autoritarii cei mai îndărătnici cată să recunoască, că atunci nu va mai fi nevoe nici de organizație, nici de direcție, nici de legislație politică, trei lucruri cari, fie c’ar purcede din voința unui suveran, fie c’ar rezulta din votul unui parlament ales prin votul universal, și chiar cînd ar fi conforme cu sistemul legilor naturale, ceea-ce nu s’a întîmplat nici o dată și nu va putea nici o dată să se întîmple, vor fi totdeauna tot atît de funeste și de opuse libertăței maselor, fiind-că le vor impune acestora un sistem de legi exterioare și prin urmare despotice.
Libertatea omului constă pur și simplu-ri acîea, că dînsul se supune legilor naturale fiind-că le recunoaște îtisu-și iei ca atare, și nu că i-ar fi impuse din afară, de vre-o voință străină, dumnezeească sau omenească, colectivă sau individuală.
Presupune-ți o academie de învățați, o academie alcătuită din cei mai iluștri ai științei reprezentanți: presupuneți că această academie ar fi însărcinată cu legislațiea, cu organizațiea societăței, și că, inspirîndu-se numai din cea mai curată iubire a adevărului, iea nu-i dictează acesteea de cît legi cu desăvîrșire conforme cu cele mai recente descoperiri ale științei. Din partea mea susțin că această legislație și această organizație vor fi o monstruozitate, și asta pentru două motive. întăiul ie că știința omenească, necesar nu ie nici o dată desăvîrșită, și apoi, comparînd ceea ce dînsa a descoperit, cu ceea-ce-i mai rămîne de descoperit, putem spune că dînsa ieste mereu în fașă. Așa că dacă am voi să silim vieața practică, atît colectivă cît și individuală a oamenilor, să se conformeze cu stricteță și exclusiv celor din urmă date ale științei, am osîndi atît societatea cît și indivizii să îndure martiriul pe un pat dc Procust, care curîndă vreme va dizloca și va înăbuși, și societatea și indivizii, vieața rămînînd totdeauna nemărginit mai largă de cît știința.
Al doilea motiv, ie că o societate care s’ar supune unei legislații venite de la o academie științifică, nu pentru-că i-ar fi înțeles chiar iea caracterul rațional, în care caz existența acestei academii ar fi de prisos, ci pentru-că această legislație, venind de la atare academie, s’ar impune în numele unei științi care ar fi venerată făr-a fi pricepută, o asemenea societate ar fi o societate nu de oameni, ci de dobitoace, de brute. Aceasta ar fi o a doua ediție a acelei biete republici din Paraguay, care s’a lăsat guvernată atît de mult de cătră Compania lui Isus. O asemenea societate n’ar lipsi să se coboare-n curînd la cea mai de jos treaptă de idiotizm.
Dar mai ieste și-un al treilea motiv care face un guvern ca acesta cu neputință. Acela, că o academie științifică învestită cu această suveranitate așa zicînd absolută, fie iea alcătuită chiar din bărbații cei mai iluștri, va ajunge fără doar și poate, numai de cît, să se conrupă chiar iea, și moralicește, și intelectualicește. De altminteri asta ieste chiar a-zi, cu putinele privilegii cari li-s acordate, istoriea tuturor academiilor. Cel mai mare geniu științific, de îndată cfe ajunge academician, un savant oficial, patentat, decade musai și dormitează. își pierde spontaneitatea, îndrăzneala revoluționară, și acea energie supărătoare și sălbatecă, care caracterizază natura celor mai mari genii, chiemate totdeauna să distrugă lumile vechi și să așeze temeliile lumilor noi. Neapărat dînsul cîștigă în politeță, în înțelepciune utilitară și practică, ceea-ce pierde ca putere de cugetare, într’un cuvînt se conrupe.
Așa i-i dat privilegiului și ori-cărei stări pri-J vilegiafe, să ucidă spiritul și inima oamenilor. Omul privilegiat, fie politicește, fie economicește, ieste un om intelectualicește și moralicește stricat. Asta-i o lege socială care nu admite nici o ex-: cepție, și care se aplică tot atît de bine și la nații întregi, și la clase, și la companii sau tovărășii și la indivizi. Asta-i legea egalităței, condițiea supremă a libertăței și-a umanităței. Ținta de căi petenie a acestei lucrări ieste tocmai de-a dezvolta asemenea lege, și de-ai dovedî adevărul în toate manifestările vieței omenești.
Un corp științific, cărui i s’ar încredința cirmuirea societăței, va ajunge foarte curînd să nu se mai ocupe nici de cum de știință, ci de o cu totul alta afacere, lear această afacere, cea a tuturor stăpînirilor stabilite, va fi aceea să se eternizeze, cu alte cuvinte să se întemeeze pe veci, făcînd societatea încredințată îngrijirilor sale tot mai stupidă, mai idioată, și prin urmare tot mai rîvnitoare de guvernarea, de cîrmuirea unui asemenea corp.
Ceea ce-i adevărat pentru academiile științifice, firește că-i tot atît de adevărat pentru toate adunările constituante și legiuitoare, chiar cînd acestea sînt izvorîte din sufragiul universal. Intr’ădevăr acesta din urmă, poate să înoească alcătuirea acestora. Cu toate astea, asta nu-mpiedică să nu se formeze în cîți-va ani un corp de politiciani, privilegiați de fapt, dacă nu de drept, cari, închinați exclusiv direcției atacerilor publice ale unei țări, vor ajunge să alcătuească un soiu de aristocrație sau oligarhie politică. Uitați-vă la Statele-Unite ale Americei și la Elvețiea.
Cît se atinge de sufragiul universal, atît de preconizat de Gambetta și nu fără motiv, Gambetta fiind cel din urmă reprezentant inspirat și plin de credință al politicei advocățești și burgheze, pentru mine ie limpede că acest sufragiu ie exibițiea cea mai largă și tot o dată cea mai rafinată a șarlatanizmului politic al Statului. Un instrument vătămător, negreșit, și care cere o iscusință mare din partea celui ce se slujește de iei, dar care, cînd știi să te slujești bine de iei, ie mijlocul cel mai sigur de-a face să coopereze chiar I masele la întemeerea propriei lor închisori, Napoleon al III-lea și-a așezat toată puterea pe sufragiul universal, care nu i-a înșelat nici o dată încrederea. Bismarck, la rîndul lui, a făcut din I acest sufragiu baza imperiului său Knuto-germanic. De aceea nici o legislație exterioară și nici o I autoritate, ambele fiind de altminteri nedespărțite I una de alta, și amîndouă tinzînd la aservirea societăței și chiar la îndobitocirea legiuitorilor înși-și.
Urmează oare de aici că ieu resping ori-ce autoritate ? Departe de mine această idee. Cînd ie vorba de cizme, ieu recurg la autoritatea cizmarului. Dacă ie vorba de-o casă, de-un canal sau de-o cale ferată, consult, pe-aceea a unui arhitect sau a unui inginer. Pentru o știință specială mă adresez cutărui sau cutărui învățat. Dar nu las : să-mi impue nici cizmarul, nici arhitectul, nici inginerul, nici învățatul. Ii ascult în chip liber și cu tot respectul ce merită inteligența, caracterul, știința lor, rezervîndu-mi cu toate astea dreptul mieu netăgăduit de critică și control. Și nu mă mulțămesc să consult numai o autoritate specialistă, consult mai multe: compar părerile lor, și aleg pe acea ce mi se pare mai dreaptă. Dar nu recunosc nici o autoritate infailibilă, fără de greș, chiar în chestiile speciale de tot. Așa-dar, ori-ce respect aș avea pentru cinstea și pentru sinceritatea cutărui sau cutărui individ, încredere absolută nu am în nimeni. O asemenea încredere ar fi fatală rațiunei și libertăței mele și chiar izbîndei celor urmărite de mine. încrederea asta m’ar preface numai de cît într’un sclav fdiot și într’o uneltă a voinței și intereselor altuea.
Dacă mă înclin înaintea autorităței specialiștilor și mă declar gaia de-a urma, într’o oarecare măsură, pentru timpul cît mi se va părea necesar, indicațiile și chiar direcțiea acestei autorități, ie că dînsa nu mi-i impusă de nimeni, nici de oameni, nici de Dumnezeu. Alt-feliu aș respinge-o cu groază și aș da dracului toate povețele, toate îndrumările și toată știința lor, bine încredințat că mă vor face să plătesc prin pierderea libertăței și demnităței mele dramul de adevăr omenesc, învăluit în atîtea minciuni, ce ar putea să mi-l dea.
In fața autorităței oamenilor speciali mă plec, fiind-că această autoritate mi-i impusă de propriea mea judecată. îmi dau samă că ieu nu pot îmbrățoșa în toate amănuntele și dezvoltările pozitive de cît o foarte mică parte din. știința omenească. Cea mai mare inteligență nu poate îmbrățoșa totul. De unde rezultă, atît pentru știință, cît și pentru industrie, nevoea diviziei și asociației muncei. Primesc și dau, asta-i vieața omenească. Fie-care-i autoritate diriguitoare și fie-care ie la rîndu-i diriguit. Așa-că nici o autoritate statornicită, neîntreruptă, nu ie, ci un schimb mutual, trecător și mai ales voluntar, ne-ntrerupt, de autoritate și de subordonare.
Aceea-și rațiune mă oprește, așa dar, de-a recunoaște o autoritate statornicită, neîntreruptă, universală, fiind-că nu există om universal care să fie în stare de-a îmbrățoșa în acea bogăție de amănunte, făr de care aplicarea științei vieței nu-i cu putință, toate științele, toate ramurele vieței sociale. Și dacă o atare universaîitate s’ar putea găsi vre-o dată într’un singur om întrupată, și acesta, bazîndu-se pe iea, ar voi să ne impue autoritatea sa, ar trebui să alungăm din societate asemenea om, fiind-că autoritatea lui ar reduce neapărat pe toți ceilalți la robie și la dobitocie, leu nu sînt de părere ca societatea să maltrateze pe oamenii de geniu cum a făcut-o pănă acum. I Dar ieară-și nu-s de părere să-i prea îngrașe, să Ie acorde mai cu samă vre-un privilegiu sau vre-un drept exclusiv. Și asta pentru trei motive: mai întăi fiind-că s’ar întîmpla adesea să iee drept om de geniu pe-un șarlatan. Pe urmă, pentru-că, cu sistemul acesta de privilegii, iea ar putea să prefacă chiar pe-un om de geniu în șarlatan. Și în sfîrșit pentru că dînsa, societatea, și-ar da un despot.
Mă rezum: Autoritatea absolută a științei o recunoaștem, fiind-că știința n’are alt obiect de cît reproducerea mintală, reflectată și cît mai sistematică cu putință a legilor naturale inerente atît vieței materiale cît și intelectuale și morale a lumei fizice și-a lumei sociale, aceste două lumi alcătuind de altminteri de fapt numai o singură și aceea-și lume, lumea naturală. In afară de această autoritate, singura legitimă, fiind-că-i rațională și conformă libertăței umane, noi declarăm pe toate celelalte autorități, mințitoare, arbitrare, despotice și funeste.
Autoritatea absolută a științei o recunoaștem, dar respingem infailibilitatea și universalitatea reprezentanților științei. In Biserica noastră, dacă mi-i îngăduit să mă slujesc o clipă de această expresie, pe care de altminterea o detest, în Biserica noastră, ca și-n Biserica protestantă, avem și noi un șef, un Hristos invizibil, știința. Și ca și protestanții, chiar mai consecvenți de cît protestanții, nu voim să suferim într’însa nici papă, nici concilii, nici conclave de cardinali infailibili, nici episcopi, nici preoți chiar. Hristosul nostru se deosebește de Hristosul protestant și creștinesc printr’aceea, că acesta din urmă ie o ființă personală, iear al nostru-i impersonal. Hristosul creștinesc, realizat de-acuma într’un trecut etern, se îrifățoșază ca o ființă desăvîrșită, pe cînd realizarea și desăvîrșirea Hristosului nostru, sau a științei, sînt mereu în viitor: ceea-ce însemnează a zice că nu se vor realiza nici o dată. Recunoscînd absolut numai autoritatea științei absolute, noi nu ne angajăm deci de loc libertatea.
Prin cuvîntul „știință absolută” ieu înțeleg știința cu adevărat universală care ar reproduce în mod ideal, în toată întinderea și în toate amănuntele-i nesfîrșite, universul, sistemul sau coordonarea tuturor legilor naturale cari se manifestă in dezvoltarea neîncetată a lumilor. Ie vădit că această știință, obiect sublim al tuturor silințelor spiritului omenesc, nu se va realiza nici o dată în deplinătatea sa absolută. Hristosul nostru va rămînea așa dar pururea nedesăvîrșil, ceea-ce trebuie să coboare mult fala reprezentanților lui patentați printre noi. In potriva acestui Dumnezeu fiul, în numele căruea aceștiea ar voi să ne impue autoritatea lor înfumurată, pedantă, noi vom apela la Dumnezeu tatăl, care ieste lumea reală, vieața reală; a cărei iei, cu alte cuvinte știința, nu-i de cît o expresie cît se poate de neperfectă, și ai cărei reprezentanți imediați sîntem noi, ființele reale cari viețuim, muncim, ne luptăm, iubim, năzuim, ne bucurăm, suferim.
Dar cu toate că respingînd autoritatea absolută, universală și infailibilă a oamenilor de știință, ne plecăm bucuros în fața autorităței respectabile, dar relative, și foarte trecătoare, foarte mărginite a reprezentanților științelor speciale, ne dorind alta de cît de-a-i consulta pe de-a rîndul, foarte recunoscători pentru indicările prețioase pe cari vor bine voi să ni le dea, cu condițiea să binevoească să primească și de la noi, în chestiile și-n împrejurările în cari vom fi mai învățați de cît iei. In de obște nu dorim nimic mai mult de cît să vedem nîște oameni înzestrați cu o mare știință,, cu o mare experiență, cu-n suflet mare, și mai ales c’o inimă mare, îndeplinind asupra noastră o înrîurire firească și legitimă, liber admisă și ne impusă nici o dată în numele vfe-unei autorități oficiale, cerești sau pămîntești. Noi admitem toate autoritățile firești, naturale, și toate înrîuririle de fapt, dar nici una de drept. Pentru-că ori-ce autoritate sau ori-ce înrîurire de drept, și ca atare impusă oficial, ajungînd în scurtă vreme o apăsare și o minciună, ne-ar impune neaparat, după cum cred c’am dovedit-o de-ajuns, ne- ar impune robiea, absurditatea.
Intr’un cuvînt, noi respingem ori-ce legislație, ori-ce autoritate și ori-ce înrîurire, privilegiată, patentată, oficială și legală, chiar ieșită din sufragiul universal, încredințați că astea nu se vor putea întoarce nici o dată de cît în folosul unei minorități, stăpînitoare și exploatatoare, în potriva marei majorități, aservite.
Ieată în ce înțeles noi sîntem, cu adevărat, anarhiști.
Legilor naturale omul nu poate să nu se supue, dar… supunîndu-se legilor naturale, omul, după cum am mai spus, nu ie de loc un sclav, fiind-că nu se supune de cît legilor inerente propriei sale naturi, numai condițiilor datorită căror există și cari-i alcătuesc întreaga ființă : supunîndu-se acestora, omul se supune chiar lui.
Cu toate astea chiar în sînul acestei naturi există o robie din care omui ie ținut a se libera sub pedeapsă de-a renunța la omeniea ce-o are: asta-i robiea lumei naturale ce-l înconjoară, pe care de obiceiu o numim natura exterioară. Totalul lucrurilor, al fenomenelor și al ființelor viețuitoare ce-I obsedează, ce-l copleșesc din toate părțile, ne încetat, fără cari și n afară de cari, de-altminteri, omul n’ar putea nici o clipă trăi, dar cari totu-și par legate în contra lui, așa că-n fie-care clipă din vieața lui dînsul ie silit să-și apere existența în contra lor. Omul nu se poate lipsi de această lume exterioară, fiind-că dînsul nu poate să trăească de cît în iea și nu se poate nutri de cît cu înlesnirile iei, dar trebuie să se și păzască de iea, fiind-că această lume, pare c’ar voi ne-ncetat să-l mistuească la rîndul iei.
Privită din acest punct de vedere, lumea naturală ne-nfățoșază priveliștea ucigătoare și cruntă a unei lupte înverșunate și ne-ntrerupte, a luptei pentru vieață… Nu ie numai omul care să lupte: toate animalele, toate ființele viețuitoare, ce zic, toate lucrurile aflătoare, avînd, ca și omul, cu toate că mult mai puțin vădit, avînd în sine germenul propriei lor distrugeri, așa zicînd propriul lor vrăjmaș, aceea-și fatalitate naturală care le produce, le conservă și tot o dată le și distruge, luptă ca și omul: fie-care categorie de lucruri, fie-care specie, vegetală și animală, netrăind de cît în dauna tuturor celorlalte: una pe alta se sfîșie, așacă lumea naturală poate fi privită-ca o sîngeroasă hecatombă, ca o tragedie lugubră căș mată de foame. Lumea aceasta ie teatrul unei lupte fără cruțare și fără răgaz. De prisos să ne întrebăm de ce lucrul acesta se petrece așa. Și de lucrul acesta nu sîntem răspunzători noi. Venind pe lume găsim stabilită starea aceasta de lucruri. Acesta-i punctul nostru natural de plecare și n’avem alta ce face de cît să constatăm faptul, știind că de cînd lumea tot așa s’au petrecut lucrurile, și că, după toate probabilitățile, în lumea animală nu va fi nici o dată alt-feliu. In lumea animală armoniea se stabilește prin luptă: prin izbînda unora, prin suferința tuturor… Moi nu zicem, într’un glas cu creștinii că pămîntul acesta ie valea plîngerei: sînt și bucurii pe pămînt, pentru-că altminteri ființele viețuitoare n’ar ținea atîta la vieață. Cată înse să convenim că Natura nu-î de loc o mamă atît de duioasă precum se zice, și că, pentru a trăi, pentru a se conserva în sînul a cesteea, ființele viețuitoare au nevoe de-o energie nepomenită. Pentru-că în lumea naturală cei tari trăesc și cei slabi pier, și cei dintăi nu trăesc de cît pentru-că ceilalți pier. Asta-i legea supremă a lumei animale. Ie oare cu putință ca asemenea lege fatală să fie și a lumei umane și sociale?
Din nenorocire, atît vieața individuaiă cît și vieața socială a omului, din capul locului nu-i nimic alt-ce-va de cît urmarea vieței animale, imediată. Atît vieața individuală cît și vieața socială a omului nu-i alt-ce-va de cît aceasta vieață animală doar complicată cu-n element nou: facilitatea de-a cugeta și aceea de-a cuvînta.
Omul nu-i singurul animal inteligent pe pămînt. Psihologiea comparată ne dovedește că nu există animal care să fie lipsit cu totul de inteligența, și că cu cît o specie, prin organizarea-i și mai ales prin dezvoltarea creerului său, s’apropie de om, cu atît inteligența i se dezvoltă și 1 se-nalță. Dar numai la om aceasta ajunge la ceea-ce numim propriu zis facultatea de-a cugeta, cu alte cuvinte de-a compara, de-a separa și de-a combina între iele reprezentările atît ale obiectelor exterioare cît și interioare ce ni-s date prin simțuri de-a alcătui din iele grupări: după aceea de-a compara și de-a combina între iele și grupările astea, cari nu mai sînt ființe reale, nici reprezentări de obiecte percepute prin simțurile noastre, ci niște noțiuni abstracte, alcătuite și clasate prin lucrarea spiritului nostru sau minței noastre, și cari, reținute de memorie, altă facultate a creerului nostru, ajung punctul de plecare sau baza acelor concluzii numite idei.
A trebuit o doză de extravaganță, de năzdrăvănie teologică și metafizică, mare de tot, pentru ca să se închipue un suflet nematerial viețuind întemnițat în corpul cu totul material al pmului, cînd ie vădit că numai ceea-ce ie material poate îi internat, limitat, cuprins într’o închisoare materială. Trebuie să aibă cine-va credința viguroasă a unui Tertulian, manifestată prin aceste atît de celebre cuvinte: Cred în ceea-ce ie absurd, ca să admită două lucruri cari se împacă atît de puțin ca așa zisa nematerialitate a sufletului și atîrnarea imediată a acestui suflet de schimbările materiale, de fenomenele patologice cari se întîmplă în corpul omului. Pentru noi, cari nu putem crede-n absurd, și cari nu sîntem cîtu-și de puțin înclinați să adorăm absurdul, sufletul omenesc, întreg acest total de facultăți afective, intelectuale și volitive, care alcătuește lumea ideală sau spirituală a omului, nu-i altce-va de cît cea din urmă și cea mai înaltă expresie a vieței sale animale, a funcțiilor cu totul materiale ale unui organ cu totul material, creerul. Facultatea de-a cugeta, ca o putere formală ce ie, gradul și natura-i particulară sau individuală ca să zicem așa, în fie-care om, toate astea mai întîi de toate atîrnă de conformațiea mai mult sau mai puțin fericită a creerului omului. Această facultate se consolidează firește, mai întăi prin sănătatea \trupească, printr’o bună higienă și printr’o bună nutrire: se și dezvoltă și se-ntărește printr’un exercițiu rațional, prin educație, prin instrucție, prin aplicarea unor metode științifice bune, după cum puterea și agerimea musculară a omului se dezvoltă prin gimnastică.
Natura, ajutată mai ales de organizarea vițioasă a societăței, din nenorocire crează une-orl niște idioți, niște indivizi-oameni foarte tîmpiți. Une-ori dînsa creează și oameni de geniu. Cei mai mulți indivizi-oameni nasc înse aproape egali, dacă nu chiar egali: fără-ndoeală că nu tocmai-tocmai la feliu, ci echivalenți, anume că-n fie-care, cusururile și bunurile aproape se precumpănesc, așa-că, priviți în total, unul prețuește cît și celalt. Marile deo sebiri, ce ne amărăsc astă-zi, educațiea le crează.
De unde urmează că, pentru a întemeea egalitatea printre oameni, trebuie neapărat să se întemeeze în educarea copiilor, egalitatea.
Pănă acum n’am vorbit de cît despre facultatea formală de-a concepe cugetările. Cît despre cugetări, cari alcătuesc fondul lumei noastre intelectuale și pe cari metafizicii le privesc ca pe niște creații spontane și pure ale spiritului nostru, astea nu-s, la obîrșiea lor, de cît niște simple constatări, mai întăi foarte nedesăvîrșite firește, niște constatări, ale unor fapte naturale și sociale, și niște concluzii, și mai puțin judicioase, scoase din asemenea fapte. Acesta-i începutul tuturor reprezentărilor, închipuirilor, halucinațiilor și ideilor omenești. De unde vedem că, cuprinsul cugetărei noastre, propriu zis cugetările noastre, ideile noastre, departe de a fi fost create printr’o acțiune cu totul spontană a spiritului, sau de a fi înăscute, după cum susțin metafizicii încă și a-zi, ne-au fost din capul locului date de lumea lucrurilor și-a faptelor reale, atît exterioare cît și interioare. Spiritul omului, cu alte cuvtete lucrarea sau propriea funcționare a creerului său, întețită de întipăririle transmise lui de nervii ce-i are, nu produce de cît o acțiune cu totul formală, care constă în a compara și a combina asemenea lucruri și asemenea fapte în niște sisteme adevărate sau falșe : adevărate, dacă-s conforme cu ordinea într’adevăr inerentă a lucrurilor și a faptelor: falșe, dacă-s contrare acestetordini. Prin vorbire, ideile elaborate ast-feliu se precizază și se fixază în spiritul omului și se transmit de la un om la altul, așa că noțiunile individuale asupra lucrurilor, ideile individuale ale fie-cărul, îritîlnindu-se, controlîndu-se și modificîndu-se mutual, și contopindu-se, închegîndu-se într’un singur sistem, sfîrșesc prin a forma conștiința comună sau cugetarea colectivă a unei societăți mai mult sau mai puțin intinsă de oameni, cugetare pururea modificabilă și pururea dusă mai departe de lucrările noi ale fiecărui individ. Transmis prin tradiție, de la o generație la alta, acest total de închipuiri și de cugetări, înbogățindu-se și fiind dus mereu mai departe prin munca colectivă a veacurilor, alcătuește în fie-care epocă a istoriei, într’un mediu social mai mult sau mai puțin întins, patrimoniul sau bunul colectiv al tuturor indivizilor cari alcătuesc acest mediu.
Fie-care generație nouă găsește la nașterea iei o lume de idei, de îuchipuiri și de sentimente, transmisă iei, sub formă de moștenire comună, de munca intelectuală și rffiiială a tuturor generațiilor trecute. Această lume nu se prezintă din capul locului, omului nou născut, în forma iei ideală, ca sistem de reprezentări și idei, ca religie, ca doctrină : copilul n’ar fi în stare s’o primească sub forma asta. Această lume se impune copilului ca o lume de fapte, întrupată și realizată în persoanele și lucrurile cari-l încunjură, vorbind simțurilor sale prin tot ce-aude și vede din cele dintăi zile de cînd se naște. Pentru-că ideile și reprezentările omenești, cari nu-s mai întăi de cît produsele unor fapte naturale și sociale, pentru-că mai întăi astea sînt repercutate sau răsfrînte în creerul omului și reproduse așa zicînd ideal și mai mult sau mai puțin judicios de organul acesta cu totul material al cugetărei omenești, ideile și reprezentările omenești capătă mai tîrziu, după ce se stabilesc mai bine, în conștiința colectivă a unei oare-care societăți, capătă puterea de-a ajunge la rîndul lor niște cauze producătoare de fapte nouă, nu propriu zis naturale, ci sociale. Iele modifică existența, obiceiurile și așezămintele omenești, într’un cuvînt toate raporturile cari există între oameni în societate, și, prin întruparea lor pănă și-n faptele și lucrurile cele mai zilnice ale vieței fie-cărui, iele ajung senzibile, pipăibile pentru toți, pănă și pentru copii. Așa-că fie-care generație nouă se pătrunde de iele din cea mai fragedă copilărie, iear cînd ajunge la maturitate, cînd începe propriu zis munca propriei sale cugetări, ascuțită, exercilată, și neaparat însoțită de-o critică nouă, dînsa găsește, atît în sine cît și-n societatea care-o încunjură, o-ntreagă lume de cugetări și de reprezentări stabilite, cari-i slujesc drept punct de plecare și-i dau oare-cum stofa sau materiea primă pentru propriea-i lucrare intelectuală și morală. Din numărul acestora sînt închipuirile tradiționale, obștești, pe cari metafizicii, înșelați de chipul cu totul nesimțit sau cum am zice imperceptibil în cari, venind din afară, astea pătrund și se întipăresc în creerul copiilor, înainte chiar ca aceștia să fi ajuns la conștiința de sine, le numesc în chip falș idei înăscute.
Dar alături de aceste idei generale, ca ideea de Dumnezeu și ideea de sujlet, idei absurde, dar consfințite de ignoranța universală și de idioțeniea veacurilor, pănă-ntr’atît că chiar astă-zi nu te poți rosti pe față și-ntr’o limbă populară în contra lor, fără să-nduri primejdiea de a fi lapidat de fățărniciea burgheză, alături de aceste idei generale cu totul abstracte, adolescentul întîlnește-n societatea în mijiocui căreea se dezvoltă, și-n urma înrîurirei îndeplinită asupra copilăriei sale de cătră aceea-și societate, chiar în sine găsește o cîtime de alte idei, cu mult mai determinate sau hotărîte, asupra naturei și asupra societăței, niște idei cari-s foarte de-aproape în legătură cu vieața reală a omului, cu existența lui zilnică. Astea-s ideile asupra dreptăței, asupra datoriilor, asupra conveniențelor sociale, asupra drepturilor fie-cărui, asupra familiei, asupra proprietăței, asupra Statului, și multe altele și mai particulare cari regulează raporturile dintre oameni. Toate aceste idei, pe cari omul le găsește întrupate în propriul său spirit prin educațiea pe care în afară de ori-ce ac țiune spontană a acestui spirit a îndurat-o în timpul copilăriei, idei cari, cînd ajunge la conștiința de sine, i se înfățoșază ca niște idei în de obște admise și consfințite de conștiința colectivă a societăței în care trăește, toate aceste idei sînt produse, procum am arătat, de lucrarea intelectuală și morală colectivă a generațiilor trecute, produse cum ? Prin constatarea și printr’un soiu de consfințire a faptelor îndeplinite, pentru-că-n dezvoltările practice ale omenirei, ca și-n știința propriu zisă, faptele îndeplinite precedează totdeauna ideile, ceea-ce dovedește încă o dată că însu-și cuprinsul cugetărei omenești, fondul real al acestei cugetări, nu-i de loc o creație, o făurire spontană a spiritului, ci că acest fond ie dat totdeauna de experiența reflectată a lucrurilor reale.
Am pomenit despre apropierea dintre vieața individuală și socială a omului și vieața animală… Să vedem acum cari-s trebuințele omului și condițiile sale de existență.
Cercetînd mai de-aproape chestîea asta, vom găsi că cu toată nesfîrșită depărtare ce pare a despărți lumea omenească de cea animală, în fond punctele cardinale ale celei mai rafinate existenți omenești și ale celei mai puțin dezvoltate existenți animale sînt identice: naștere, dezvoltare și creștere, muncă pentru mîncare, pentru adăpostire, pentru apărare, menținerea existenței individuale în mediul social al speței, iubire, reproducere, în fine moartea. Pe lîngă astea, pentru om se mai adaogă un punct nou : cugetarea și cunoștința, facultate și cunoștință cari se întîlnesc negreșit, într’un grad inferior, cu toate că destul de pronunțat, la animalele cari prin organizarea lor s’apropie mai mult de om, dar cari numai la om ajung la o putere atît de imperativă și de stăruitor precumpănitoare în cît îi transformă, cu timpul, întreaga vieață. După cum prea bine a observat-o unul din cei mai cutezători și mai simpatici cugetători din timpul din urmă, Ludwig Feuerbach, omul face tot ce fac animalele, atît că dînsul ieste chiemat a face, și datorită facultăței sale atît de întinse de cugetare, datorită puterei sale de abstracție care-l deosebește de animalele tuturor celorlalte specii, ieste silit a face, din ce în ce mai omenește. Asta-i toată deosebirea, dar deosebirea asta ie uriașă. Iea cuprinde în germene întreaga noastră civilizație, cu toate minunile industriei, științti și artelor, cu toate dezvoltările sale religioase, filosofice, estetice, politice, economice și sociale, într’un cuvînt toată lumea istoriei.
Tot ce trăește, sub imboldul unei fatalități inerente și care se manifestează în fie-care ființă ca un mănunchiu de facultăți sau de proprietăți, tot ce trăește tinde să se realizeze în deplinătatea ființei sale. Omul, ființă cugetătoare pe lîngă viețuitoare, ca să se realizeze în această deplinătate, trebuie să se cunoască pe sine. Asta-i pricina uriașei întîrzieri pe care-o vedem în dezvoltarea acestuea, și ceea-ce face că, pentru a ajunge la starea actuală a civilizației în țările cele mai înaintate, stare care-i încă atît de puțin potrivită cu idealul spre care tindem noi astă-zi, omului i-a trebuit nu știu cîte zeci sau sute de veacuri. S’ar zice că-n căutarea să se găsească, în umblarea după sine, prin toate peregrinările sale și prefacerile istorice, omul a trebuit să întrebuințeze, să istovească toate brutalitățile mai întăi, toate nedreptățile și toate nenorocirile cu putință, pentru a realiza de-abiea picul de rațiune și de dreptate care domnește în lume astă-zi.
împins mereu de aceea-și fatalitate care alcătuește legea fundamentală a vieței, omul creează lumea-i umană, lumea-i istorică, cucerind pas cu pas, asupra lumei exterioare și asupra propriei iui bestialități, libertatea și demnitatea lui omenească. Cucerește libertatea și demnitatea prin știință și muncă.
Toate animalele sînt silite să muncească, ca să trăească: cu toatele, fără să bage de samă și fără să aibă cea mai mică conștiință de asta, ieu parte, în măsura trebuințelor, priceperei, în măsura puterei lor, la opera atît de înceată a transformăm suprafeței globului nostru într’un loc vieței animale prielnic. Dar munca asta nu ajunge o muncă propriu zis omenească de cît cînd începe a sluji nu numai la îndestularea cerințelor hotărîte și fatal circumscrise ale vieței animale, ci și celor ale ființei sociale, cugetătoare și vorbitoare, care tinde a-și cuceri și înfăptui pe deplin libertatea.
îndeplinirea acestei uriașe ținte, pe care natura particulară a omului i-o impune ca o necesitate inerentă ființei sale, omul fiind silit a-și cuceri libertatea, îndeplinirea aeestei ținte nu-i numai o operă intelectuală și morală, ci, înainte de toate, în ordinea timpului ca și din punctul de vedere al dezvoltărei noastre raționale, o operă de emancipare materială. Omul nu ajunge cu adevărat om, dînsul nu-și cucerește putința emancipărei interioare, de cît întru cît izbutește să rupă lanțurile sclaviei pe cari natura exterioară le face s’apese asupra tuturor ființelor viețuitoare. Aceste lanțuri, începînd prin cele mai grosolane și mai vădite, sînt neajunsurile sau lipsurile de to.t soiul, acțiunea neîntreruptă a anotimpurilor și-a climatelor, foamea, frigul, căldura, umezala, seceta și atîtea alte înrîuriri materiale cari lucrează asupra vieței animale direct și cari țin ființa viețuitoare într’o atîrnare aproape absolută față de lumea exterioară: sînt primejdiile permanente cari, sub formă de tot soiul de fenomene naturale, amenință pe om și-l apasă din toate cărțile, cu atît mai mult cu cît omul însu-și nefiind de cît o ființă naturală și de cît un produs al naturei care-l constrînge, îl copleșește și îl pătrunde, dînsul își poartă așa zicînd vrăjmașul în sine și n’are nici un mijloc să scape de iei. De acolea naște acea teamă neîntreruptă pe care omul o simte și care alcătuește fondul ori-cărei existenți animale, teamă care, alcătuește cea dintăi bază a ori-cărei religii. De-acolea purcede și pentru animal nevoea de a lupta în cursul întregei lui vieți împotriva primejdiilor din afară ce-l amenință, nevoea de a-și susținea propriea existență, ca individ, și existența socială, ca speță, în dauna totului care îl înconjoară : lucruri, ființi organice și viețuitoare. De-acolea pentru animalele de tot soiul nevoea de muncă.
întreaga animalitate muncește și nu trăește de cît muncind.. Omul, ființă viețuitoare, nu scapă de această nevoe, care ie legea supremă a vieței. Ca să-și menție existența, ca să se dezvolte în deplinătatea ființei sale, omul trebuie să muncească. Intre munca omului și cea a tuturor celorlalte specii de animale ieste înse o deosebire uriașă munca animalelor ie stagnantă, fiind-că inteligența lor ie stagnantă: munca omului, din potrivă, ie esențial sau fundamental progresivă, fiind-că inteligența lui ie în cel mai înalt grad progresivă.
Nimic nu dovedește mai bine inferioritatea hotărîtoare a tuturor celorlalte specii de animale, față de om, de cît faptul de netăgăduit și netăgăduit, că metodele și produsele muncei atît individuale cît și colective a tuturor celorlalte animale, metode și produse adesea pănă-ntr’atît de ingenioase în cît le-ai crede diriguite și săvîrșite de-o inteligență științificește cît se poate de dezvoltată, nu variază și nu se perfecționează aproape de loc. Furnicele, albinele, castorii, și alte animale cari trăesc în republică, fac astă-zi tocmai ceea ce-au făcut în urmă cu mii de ani, ceea-ce dovedește că-n inteligența acestora nu există progres. Animalele astea sînt tot atît de învățate și tot atît de dobitoace în ziua de a-zi ca și acum treizeci sau patruzeci de veacuri. In lumea animală o mișcare se face ori-cum. Dar însă-și speciile, însă-și familiile și clasele sînt acele cari se transformă cu-ncetul, îmboldite de lupta pentru vieață, această lege supremă a vieței animale, datorită căreea organizațiile cele mai inteligente și cele mai energice înlocuesc succesiv organizațiile inferioare, în nestare să ducă mult lupta în contra lor. In privința asta, dar numai în astă, netăgăduit, în lumea animală, o mișcare, progres există. Dar în sînul speciilor, al familiilor și al claselor de animale, nu există sau aproape nu există progres.
Munca omului, privită atît din punctul de vedere al metodelor cît și din acel al produselor, ie tot atît de perfectibilă și de progresivă ca și spiritul său. Prin combinarea activităței sale cerebrale sau nervoase, cu activitatea sa musculară, a inteligenței sale dezvoltată științificește, cu puterea sa fizică, prin aplicarea cugetărei sale progresive la munca-i, care, din excluziv animală, instinctivă și aproape mașinală și oarbă cum iera la-nceput, ajunge din ce în ce mai inteligentă, omul își creează, își făurește lumea umană. Pentru a ne faceofdee de uriașa carieră ce-a străbătut-o și de uriașele progrese ale industriei sale, să comparăm bordeiul sălbatecului cu luxoasele palate ale Parisului, pe cari sălbatecii Prusaci se cred destinați de Providență să le distrugă: să comparăm sărmanele arme ale populațiilor primitive cu cumplitele unelte de distrugere cari par a fi ajuns cel din urmă cuvînt al civilizației germanice.
Ceea-ce toate celelalte specii de animale, luate la o laltă, n’au putut face, a făcut omul sîngur. Iei a transformat cu adevărat o mare parte din suprafața pămîntului: iei a făcut din asta un loc priincios pentru existența, pentru civilizațiea omenească. A ajuns stăpîn pe natură, a biruit-o. Dînsul a prefăcut pe vrăjmașul acesta, pe despotul acesta dintru-ntăi atît de cumplit, într’o slugă folositoare, sau cel puțin într’un aliat pe cît de puternic, pe-atît de fidel.
Cu toate astea trebuie să ne dăm bine samă de adevăratul înțeles al cuvintelor: a birui natura, v a ajunge pe natură stăpîn. Alt-feliu putem cădea într’o încurcătură foarte supărătoare, și cu atît mai ușor cu cît teologii, metafizicii și idealiștii de toate soiurile nu lipsesc nici o dată să se slujască de iea pentru a dovedi superioritatea omului-spirit asupra naturei-materie. Aceștia susțin că există un spirit în afară de materie, și subordonează firește materiea, spiritului. Și nemuițămiți numai cu această subordonare, aceștia fac ca materiea să purceadă din spirit, înfățișîndu-l pe-acesta ca pe creatorul materiei, pe care spiritul ar avea menirea s’o stăpînească. Deosebirea spiritului de materie știm că-i un non-senz. Noi nu cunoaștem și nu recunoaștem alt spirit de cît spiritul animal, privit în cea mai înaltă expresie a Iui ca spirit omenesc. Și noi știm că acest spirit nu-i de loc o ființă aparte, în afară de lumea materială, ci că, din potrivă, iei nu-i alta de cît propriea funcționare a materiei organizate și vii, a materiei animalizate și mai cu samă a creerului.
Cît ca să stăpînescă natura, în înțelesul metafizicilor, spiritul ar trebui să existe eu totul în afară de materie. Dar nici un idealist n’a putut încă răspunde la întrebarea: Materiea neavînd nici o margine, nici în lungime, nici în lărgime, nici în adîncime, și spiritul presupunîndu-se c’ar dăinui în afară de această materie care ocupă în toate senzurile cu, putință întreaga infinitatea spațiului, care poate fi locul spiritului, oare? Acesta, sau trebuie, să ocupe acelaș loc cu materiea, săfie exact răspîndit pretutindeni, ca și iea, și cu iea, să fie nedespărțit de materie, sau n’are cum exista. Dacă spiritul pur Ieste înse nedespărțit de materie, atunci dînsul ie pierdut în materie și nu există de cît ca materie. Ceea-ce ar fi tot una cu a zice că singură materiea există. Sau ar trebui să presupunem că, cu toate că nedespărțit de materie, spiritul rămîne în afară de iea. Dar unde, dacă mat eriea ocupă întregul spațiu? Dacă spiritul ie în afară de materie, trebuie să fie mărginit de aceasta. Cum ar putea înse nematerialul să fie mărginit, sau să fie cuprins de material, cum ar putea nesfîrșitul să fie-cuprins de sfîrșit? Dacă spiritul ieste cu desăvîrșire străin, de materie, neatîrnat de iea, nu-i oare vădit că dînsul nu poate îndeplini cea mai mică acțiune asupra acesteea, că nu poate avea asupra acesteea nici o putere ? Pentru-că numai ceea-ce ie material poate lucra asupra lucrurilor materiale.
Vedem bine că ori-cum am pune chestiea asta ajungem neaparat la o monstruoasă absurditate. Inverșunîndu-ne de a face să trăească inpreună două lucruri atît de necompatibile, ca spiritul pur și materiea, ajungem la negarea și-a unuea și-a alteea, la neant. Pentru ca să fie cu putință existența materiei, trebuie ca aceasta să fie, iea care-i Ființa prin excelență, Ființa unică, într’un cuvînt tot ce ieste, trebuie ca aceasta să fie unica bază a tot ce există, baza spiritului. Și pentru ca spiritul să poată avea o consistență reală, trebuie ca iei din materie să purceadă, să fie o manifestare a materiei, funcționarea, produsul iei. Spiritul pur, nu-i alt-ce-va de cît abstracțiea absolută, Neantul.
Pozitiviștii n’au tăgăduit nici o dată de-a dreptul putința existenței lui D-zeu. Iei n’au zis nici o dată cu materialiștii, a căror solidaritate primejdioasă și revoluționară iei o resping: Nu există nici un D zeu, și existența acestuea ie cu totul cu neputință, pentru-că, din punctul de vedere moral, nu se împacă cu imanența de loc, sau, pentru a vorbi și mai limpede, măcar cu existența justiției, iear, din punctul de vedere material, cu imanența sau cu existența legilor naturale sau a vre-unei ordini în lume, nu se împacă nici cu existența lumei măcari.
Acest adevăr atît de vădit, atît de simplu, și care mi se pare prea dovedit, alcătuește punctul de plecare al materializmului științific. Mai întăi iei nu-i de cît un adevăr negativ. Iei nu afirmă încă nimic, nu-i de cît negarea neaparată, definitivă și viguroasă a acelei năluci istorice pe care a făurit-o închipuirea celor dintăi oameni, și care de trei-patru mii de ani apasă asupra științei, asupra libertăței, asupra omenirei, asupra vieței. Armați cu această neînfrîntă negare și care nu se poate combate, materialiștii sînt asigurați împotriva întoărcerei tuturor nălucilor divine, vechi și nouă, și nici un filosof englez nu va veni să le propue alianța cu vre-un incognoscibil religiosoare-care, după vorba lui Herbert Spencer.
Pozitiviștii franceji sînt încredințați oare de acest adevăr negativ, sînt sau nu ? Fără îndoeală că sînt, și tot atît de energic ca și înși-și materialiștii. Dacă n’ar fi, ar trebui să renunțe chiar la posibilitatea științei, pentru-că mai bine de cît ori-cine iei știu că-ntre natural și supranatural nici o legătură cu putință nu ie, și că acea imanență a puterilor și-a legilor, pe care dînșii își întemeează întreg sistemul, cuprinde în sine direct negarea lui Dumnezeu. De ce atunci nu găsim deschisa și simpla exprimare a acestui adevăr, de ce n’o găsim în nici una din scrierile lor, ca să poată toată lumea afla ce să creadă de iei? Din pricină că dînșii sînt niște conservatori politici, prudenți, niște filosofi cari se pregătesc să iee guvernarea păcătoasei și ignorantei mulțimi în mînele lor. Ieată cum exprimă dînșii acest adevăr:
Dumnezeu nu se întîlnește în domeniul științei. Dumnezeu, după definițiea teologilor și-a metafizicilor fiind absolutul, iear știința ne avînd drept obiect de cît ceea ce-i relativ, n’are nimic de-a face cu Dumnezeu, care nu poate fi de cît o hipoteză neverificabilă pentru știință.
Laplace spunea acelaș lucru mult mai pe față: „Ca să construesc sistemul lumilor, pe care l’am construit, ieu n’am avut nevoe de hipoteza aceasta”. Pozitiviștii nu adaogă că admiterea acestei hipoteze ar aduce neaparat negarea, anularea științei și-a lumei. Nu, dînșii se mulțămesc să zică că știința ieste în nestare de-a o verifica și că, prin urmare, dînșii n’o pot admite ca un adevăr științific.
Notați că teologii , nu metafizicii, ci adevărații teologi, zic cu totul acelaș lucru: „Dumnezeu fiind Ființa nemărginită, a tot puternică, absolută și vecinică, spiritul omenesc, știința omului, ieste-n nestare să se rîdice pănă la iel“. De unde rezultă nevoea unei revelații speciale, determinată de grațiea dumnezeească. Iear acest adevăr revelat, care, ca atare, de analiza spiritului profan nu poate să fie pătruns, ajunge baza științei teologiei.
O hipoteză firește nu-i hipoteză de cît din pricină că nu-i încă verificată. Dar știința deosebește două soiuri de hipoteze: pe, cele a căror verificare pare cu putință, probabilă, și pe cele a căror verificare ie pe totdeauna cu neputință. Hipoteză dumnezeească, cu toate diferitele sale modificări, Dumnezeu creator, Dumnezeu suflet al lumei sau ceea ce numim imanență dumnezeească, cauză primă și cauze finale, esență intimă a lucrurilor, suflet nemuritor, voință spontană, și așa mai departe, toate astea cad în cea din urmă categorie. Toate astea, avînd un caracter absolut, din punctul de vedere al științei nu se pot verifica nici cu-n chip, din punctul de vedere al științei care nu poate recunoaște de cît realitatea lucrurilor a căror existență ni-i manifestată prin simțuri, prin urmare a lucrurilor determinate, finite. Fără să-și propue a le adinei esența intimă, știința trebuie să se mărginească a studiea raporturile exterioare ale acestor lucruri și legile.
Dar tot ce din punctul de vedere științific nu se poate verifica, prin asta, din punctul de vedere al realităței ie oare nul ? Ba de loc, și ieată o dovadă: Universul nu se mărginește la sistemul nostru solar, care nu-i de cît un punct neperceptibil în spațiul nemărginit, și pe care-l știm, pe care îl vedem înconjurat de milioane de alte sisteme solare. Insu-și firmamentul nostru, cu toate milioanele lui de sisteme solare, nu-i, la rîndu-i, de cît un punct imperceptibil în nemărginirea spațiului, și-i încunjurat, foarte probabil, de miliarde și miliarde de miliarde de alte sisteme solare. Intr’un cuvînt, natura spiritului nostru ne silește să presupunem spațiul nemărginit și plin de-o nesfirșitate de lumi necunoscute. Ieată o hipoteză ce se prezintă poruncitor spiritului omenesc, astă-zi, și care va rămînea, cu toate astea, pururea neverificabilă pentru noi. Și, fără doar, sîntem siliți să admitem, că toată această nesfîrșită nemărginire de lumi necunoscute pe veci ie cîrmuită de-acelea-și legi naturale și că acolea de două ori două fac patru ca și la noi, cînd nu s’amestecă teologiea. Ieată încă o hipoteză pe care știința nici o dată nu va putea-o verifica. In sfîrșit cea mai simplă lege de analogie ne silește așa zicînd să cugetăm că multe din lumile astea, dacă nu toate, sînt locuite de ființi organizate și inteligente, cari trăesc și cugetă potrivit aceleea-și logici reale care se manifestă în vieața și-n cugetarea noastră. Ieată o a treea hipoteză, care nu se impune atît de poruncitor ca cele două dintăi, dar care, afară de cei pe cari teologiea i-a umplut cu egoizmul și vanitatea pămîntească, se înfățoșază neapărat spiritului tuturor. Și hipoteză asta ie tot atît de neverificabilă ca și celelalte două. Pozitiviștii vor zice oare că aceste hipoteze sînt nule, și că obiectul lor ie lipsit de ori-ce realitate ?
Littré, răspunde prin niște cuvinte atît de elocvente și atît de frumoase în cît nu mă pot lipsi de plăcerea de-a le cita :
„Și ieu am căutat să schițez sub numele de nemărginire caracterul a ceea ce Spencer numește incognoscibil: bine înțeles că ceea ce ie mai pre sus de știința pozitivă, fie materialicește, ca fundul spațiului fără margini, fie intelectualicește, ca înlănțairea cauzelor fără sfîrșit, ie neaccesibil spiritului omenesc. Neaccesibil nu însemnează nul înse, neexistent. Nemărginirea, atît materială cît și intelectuală, ține printr’o legătură strînsă de cunoștințele noastre, și prin această legătură ajunge o idee pozitivă, de-acelaș ordin. Vreu să zic că, atingînd-o și abordînd-o, această nemărginire apare sub dublul iei caracter, de realitate și de neaccesibilitate. Ie un ocean care vine să bată țărmurile noastre, dar pentru care n’avem nici luntre, nici vîntrele, a cărui limpede viziune înse pe cît de formidabilă ie pe atîta-i de salutară”.
De această lămurire trebuie să fim fără doar muîțămiți, fiind-că noi o înțelegem în felul nostru, cum o înțelege negreșit și Liltre. Din păcate vor fi încîntați și teologii de iea, atît de încîntați, în cît pentru a-și dovedi recunoștința pentru această minunată declarație în favoarea propriului lor principiu, vor fi în stare să ofere gratis ilustrului academician, vor fi în stare sa-i hărazască și luntrea și vîntrelele ce-i lipsesc după propriea-i mărturisire, și-a căror posesiune escluzivă dînșii sînt încredințați că o au, pentru a face o explorare reală, o călătorie de descoperire pe-acest necunoscut ocean, avertizîndu-l doar că, de îndată ce va părăsi marginele lumei vizibile, va trebui să-și schimbe metoda, metoda științifică, după cum de altminteri o știe prea bine și iei, nefiind aplicabilă la lucrurile eterne, divine.
Și, într’adevăr, cum ar putea fi nemulțămiți teologii de declarațiea lui Littré ? Dînsul declară că nemărginirea ie neaccesibilă spiritului omenesc: teologii n’au zis nici o dată altă ce-va. Dînsul mai zice că neaccesibilitatea nemărginirei nu-i înlătură realitatea de loc. Teologii nu doresc nimica mai mult. Nemărginire, Dumnezeu, ie o Ființă reală, neaccesibilă pentru știință: ceea-ce nu însamnă de loc c’ar fi neaccesibiiă pentru credință. De vreme ce-i și nemărginire și Ființă reală, cu alte cuvinte A tot putinte, aceasta poate găsi oricînd un mijloc, să se facă omului cunoscută, în afara și-n obrazul științei. Acest mijloc ie cunoscut: în istorie s’a numit totdeauna revelarea imediată. Veți zice poate că-i un mijloc puțin științific. Fără îndoeală, dar tocmai pentru aceea ie bun. Veți zice că ie absurd : foarte bine, doar de accea-i divin: Credo quia absurdum. Afirmîndu-mi, adeverindu-mi chiar din punctul. D-tale științific ceea-ce credința mea m’a făcut să întrevăd totdeauna și să presimt, existența reală a lui Dumnezeu, m’ai asigurat pe deplin, va zice teologul. Și-o dată încredințat de asemenea fapt, nu mai am de știința D-tale nici o nevoe. O reduce la neant, o spulberă, Dumnezeul real. Cîtă vreme Ta necunoscut și l’a tăgăduit, dînsa a avut o rațiune să fie. De vreme ce acum recunoaște existența lui Dumnezeu, dînsa trebuie să se prostearnă cu noi și să se anuleze de sine In fața lui.
Cu toate astea, în declararea lui Littré, există cîte-va cuvinte, cari, înțelese cum se cuvine, ar putea să tulbure veseliea teologilor și metafizicilor: „Nemărginirea, atît materială cît și intelectuală, zice iei, ține printr’o legătură strînsă de cunoștințele noastre, și prin această legătură ajunge o idee pozitivă de-acelaș ordinu…. Aceste din urmă cuvinte sau nu însemnează nimic, sau însemnează așa ce-va:
Regiunea nemărginită, nesfîrșită, care începe dincolo de lumea noastră vizibilă, ie neaccesibilă pentru noi, nu pentru-că ar fi de-o natură deosebită sau că ar fi supusă unor legi opuse celor cari cîrmuesc lumea noastră naturală și socială, ci numai pentru-că fenomenele și lucrurile ce umplu aceste necunoscute lumi, și cari constituesc realitatea lor, sînt în afară de pătrunderea simțurilor noastre. Noi nu putem înțelege niște lucruri a căror reală existență n’o putem măcar determina, constata. Ieată singurul caracter al acestei neac-cesibilități. Dar fără să putem să ne formăm cea mai mică idee despre formele și despre condițiile de existență ale lucrurilor și ale ființelor cari umplu aceste lumi, știm hotărît că nu poate fi loc în iele pentru acel animal numit Absolut. Fie și numai pentru simplul motiv, că acesta fiind exclus din lumea noastră vizibilă, ori-cît de imperceptibil ar fi punctul format de aceasta în nemărginirea spațiilor, ar fi un absolut mărginit, cu alte cuvinte un ne-absolut, afară dacă nu va exista ca și la noi: adică să fie, ca și la noi, o Ființă cu totul invizibilă și nesezizabilă. In cazul cînd ar exista, am avea și noi măcar o bucățică din iei, și după asta am putea să ne facem o idee și despre rest. Dar după ce hăt și bine l’am căutat, după ce l’am privit cu luare aminte și studiat în obîrșiea-i istorică, am ajuns la convingerea că Absolutul ie o ființă absolut nulă, o curată nălucă, făurită de închipuirea copilărească a oamenilor primitivi și zăpăciți de teologi și metafizicieni, numai un miragiu al spiritului omenesc, care, în cursul dezvoltărei sale istorice pe sine se căuta. Nimic ieste Absolut pe pămînt, nimic trebuie să fie și-n nemărginirea spațiilor. Intr’un cuvînt Absolutul, Dumnezeu, nu există, și nici să existe nu poate.
Și fiind-că năluca dumnezeească dispare și nu se mai poate pune între noi și aceste lumi necunoscute din nemărginire, ori-cît de necunoscute acestea ne sînt și ne-or fi, aceste regiuni nu ne wai prezintă nimic străin: pentru-că, fără să cunoaștem forma lucrurilor, forma ființelor și forma fenomenelor produse-n nemărginire, știm că nu pot fi de cît produse materiale, de cauze materiale, și că, dacă există o inteligență, această inteligență, ca și la noi, va fi totdeauna și pretutindenea un efect, nici o dată cauza primă… Acesta-i singurul înțeles care se poate da, după mine, afirmărei lui Littré, că nemărginirea, prin legătura ce-o are cu lumea cunoscută de noi, ajnnge o idee pozitivă, de-acelaș ordin.
Inteligența animală care se manifestă în cea mai înaltă expresie ca inteligență umană, ca spirit, ie singura ființă a cărei existență a fost constatată-n realitate, singura inteligență pe care-o cunoaștem: alta pe pămînt nu există. Și trebuie s’o privim negreșit ca una din cauzele cari lucrează în lumea noastră, direct. Dar, după cum am dovedit, acțiunea iei nu ie de loc spontană, Pentru-că departe de-a fi o cauză absolută, iea-i din potrivă o cauză cu totul relativă, fiind-că înainte de a ajunge la rîndul iei o cauză de efecte relative, însă-și iea a fost efectul uror cauze materiale cari au produs organizmul omenesc a cărui una din funcții iea ieste. Și chiar atunci cînd dînsa lucrează ca o cauză de efecte nouă în lumea exterioară, dînsa urmează mai departe să fie produsă de acțiunea materială a unui organ material, creerul. Dînsa-i deci, ca și vieața organică a unei plante, vieață care, produsă de cauze materiale, îndeplinește o acțiune naturală și necesară asupra mediului iei, o cauză cu totul materială. O numim intelectuală numai pentru a o deosebi de acțiunea lei specială, care constă în elaborarea acelor abstracții pe cari le numim cugetări și-n determinarea conștientă a voinței, pentru a o deosebi de acțiunea specială a vieței animale, care constă în fenomenele senzibilităței, iritabilităței, mișcărei voluntare, și de acțiunea specială a vieței vegetale, care constă în fenomenele nutriției. Dar toate aceste trei acțiuni, ca și acțiunea mecanică, fizică și chimică a corpurilor neorganice, sînt tot materiale : fie care-i în acelaș timp și-un efect material și-o cauză materială. Nu există alte efecte și alte cauze nici în lumea noastră, nici în nemărginire. Numai materialul există și spiritualul ieste produsul lui. Din nenorocire, aceste cuvinte materie, material, s’au format la o vreme cînd spiritualizmul domina nu numai în teologie și-n metafizică, ci char în știință, ceea-ce făcu să se creeze sub numele de materie o idee abstractă și cu totul greșită a ce-va care ar fi na numai străin, ci cu totul opus spiritului. Și negreșit feliul acesta absurd de-a privi materiea i-acela care precumpănește și a-zi, nu numai la spiritualiști, ci chiar la mulți materialiști. De aceea multe spirite conteporane resping cu groază acest adevăr,-cu toate astea netăgăduit, că spiritul nu-i alta de cît unui din produsele, de cît unaMin manifestările aceea ce numim materie, Și într’adevăr, materiea, luată în abstracțiea iei, că ființă moartă și pasivă, n’ar putea să producă nimic, nu mai vorbim de lumea animală și intectaală, dar nici în lumea cea vegetală. Pentru noi, materiea nu-i de ioc acel sui stratum inert, produs de abstracțiea omenească: iea-i cuprinsul real a tot ce există, a tuturor lucrurilor cari există-n realitate, între cari și senzațiile, și spiritul, și voința animalelor și a oamenilor. Cuvîntul generic pentru materiea concepută ast-feiiu ar fi Ființa, Ființa reală care-i tot o dată și devenirea: cu alte cuvinte mișcarea pururea și vecinic izvorîtă din suma nesfîrșită a tuturor mișcărilor parțiale pănă la infinitele mici, cuprinsul total al acțiunilor și reacțiunilor mutuale și-al transformărilor ne-ntrerupte ale tuturor lucrurilor ce se produc și dispar rînd pe rînd, producerea și reproducerea vecinică a Totului prin fie-care punct și-a fie-cărui punct prin Tot, cauzalitatea mutuală și universală.
In afară de această idee care-i în acelaș timp și abstractă și pozitivă, nu mai putem pricepe nimic, pentru-că în afară de iea nu mai ie nimica de priceput. Cum dînsa îmbrățoșează totul, dînsa n’are exterior, dînsa n’are de cît un interior nemărginit, nesfîrșit, pe care în măsura puterilor noastre cată să ne silim a-I pricepe. Și chiar de la începutul științei reale găsim un adevăr prețios, descoperit de experiența universală și constatat de judecată, cu alte cuvinte de generalizarea acestei experiențe universale: adevărul, că toate lucrurile și toate ființele cari există-n realitate, ori-cari-ar fi deosebirile lor mutuale, au proprietăți co.nune, proprietăți matern: Mce, mecanice, fizice și chimice, cari le-alcătuesc întreaga esență. Toate lucrurile, toate corpurile ocupă mai întăi de toate un spațiu: toate sînt grele, calde, luminoase, electrice, și toate-ndură prefaceri chimice. Nici o ființă reală nu există în afară de aceste condiții, nici una nu poate exista fără aceste esențiale proprietăți cari-i constituesc mișcarea, acțiunea, ne-ntreruptde transformări. Dar lucrurile intelectuale, va zice cine-va, așezămintele religioase, politice, sociale, producerile de artă, actele de voință, în sfîrșit ideile, nu există oare în afară de aceste condiții? De loc. Toate astea n’au realitate de cît în Uimea exterioară și de cît în raporturile dintre oameni, și toate astea nu există de cît în niște condiții geografice, climaiologice, etnografice, economice, vădit materiale.
Toate astea sînt un produs combinat al împrejurărilor materiale și al dezvoltărei sentimentelor, trebuințelor, năzuințelor omenești, și-a cugetărei omenești. Toată această desvoltare, după cum am mai spus-o și dovedit, ie înse produsul creerului nostru, care-i un organ cu totul material al corpului omenesc. Ideile cele mai abstracte n’au existență reală de cît pentru oameni, în oameni și prin oameni. Scrise sau tipărite-ntr’o carte, nu-s de cît niște semne materiale, o adunătură de litere materiale și vizibile, desemnate sau tipărite pe cîte-va foi de hîrtie. Iele n’ajung idei de cît cînd un om oare-care, o ființă corporală, le cetește, le pricepe și le reproduce în propriu-i spirit. Așa-că intelectualitatea excluzivă a ideilor ieste o mare închipuire: ideile sînt alt-feliu de materiale, dar tot atît de materiale, ca și ființele materiale cele mai grosolane. Intr’un cuvînt, tot ce numim lumea spirituală, dumnezeească, supraomenească și omenească, se reduce la acțiunea combinată a lumei exterioare și a corpului omenesc, care, din toate lucrurile aflătoare pe-acest pămînt, prezintă cea mai complicată și mai complectă organizare materială. Corpurile omenești înse prezintă acelea-și proprietăți matematice, mecanice și fizice, și se află tot atît de supuse acțiunei chimice, ca și toate corpurile aflătoare. Mai mult de cît atît, fie-care corp compus : animal, vegetal, sau neorganic, poate fi descompus prin analiza chimică într’un număr de corpuri elementare sau simple, admise ca atari fiind-că nu s’a ajuns încă să fie descompuse în corpuri mai simple. Ieată deci adevăratele elemente cari constitue lumea reală, lumea omenească, individuală și socială, intelectuală și dumnezeească. Asta nu-i acea materie uniformă, informă și abstractă despre care ne vorbește Filosofiea pozitivistă și metafizica materialistă: ie adunătura nedefinită de elemente sau corpuri simple, din cari fie-care posedă toate proprietățile matematice, mecanice și fizice, și din cari fie-care se deosebește prin niște acțiuni chimice cari-i sînt proprii. A recunoaște toate elementele reale sau corpurile simple ale căror combinări diferite constituesc toate corpurile compuse, organice și neorganice cari umplu universul: a reconstitui prin cugetare și-n cugetare, cu ajutorul tuturor proprietăților sau acțiunilor inerente fie-cărui, și neadmițind nici o dată nici o teorie care să nu fie serios verificată și îrftărită de observarea și experimentarea cea mai riguroasă, a reconstitui, zic, sau a reconstrui mintal întregul univers cu nesfîrșita diversitate a dezvoltărilor sale astronomice, geologice, biologice și sociale: ieată ținta ideală și supremă a științei, o țintă pe care nici un om, nici o generație nu vor realiza-o negreșit nici o dată, dar care, rămînînd cu toate astea obiectul unei tendinți neînfrînte a spiritului omenesc, întipărește științei, privită în cea mai înaltă’ a iei expresie, un soiu de caracter religios, nici de cum mistic sau supranatural, un caracter cu totul realist și rațional, dar îndeplinind tot o dată asupra celor în stare să-l siwită toată acțiunea exaltatoare a năzuințelor nesfîrșite.
Revenind asupra autorităței, idealiștii moderni înțeleg autoritatea cu totul altminterea de cît noi. Cu toate că liberi de toate superstițiile tradiționale ale tuturor religiilor pozitive aflătoare, dînșii atribue totu-și ideei de autoritate un înțeles dumnezeesc absolut. Această autoritate nu-i de loc aceea a unui adevăr în mod miraculos revelat, nici aceea a unui adevăr riguros și științificește dovedit, lei o întemeează pe puțină argumentare quasi-filosofică și pe multă credință, am putea zice religioasă, pe mult sentiment, idealicește și-abstract poetic. Keligiea lor ie ca o ultimă încercare de divinizare a tot ce constitue umanitatea în oameni.
Asta-i tocmai contrariul lucrărei ce îndeplinim noi. In vederea libertăței, demnităței și propășirei omenești noi credem că trebuie să luăm înapoi de 3a Ceriu bunurile rîpite de acesta de la pămînt, pămîntului să le dăm. Pe cînd, idealiștii moderni, silindu-se să săvîrșască un ultim furtișag, eroic din punctul de vedere religios, ar voi, din potrivă, să înapoească iear ceriului, acelui dumnezeesc hoțoman acum demascat, supus la rîndul său prădăciunei prin impietatea cutezătoare și prin analiza științifică a liher-cugetătorilor, tot ce are omenirea mai mare, mai frumos și mai nobil.
Idealiștii moderni fără-ndoeală socot că, pentru a se bucura printre oameni de o autoritate mai mare, ideile și lucrurile omenești trebuie să poarte pecetea sancțiunei dumnezeești. Cum să luăm cunoștință înse de asemenea sancțiune ? Nu prin vre-o minune, ca-n religiile pozitive, ci prin mărețiea, prin chiar sfințeniea ideilor și lucrurilor : ceea-ce-i mare, ceea-ce-i frumos, ceea-ce-i nobil, ceea-ce-i drept, trebuie privit drept dumnezeesc. In acest cult religios, nou, ori-ce om care se inspiră de aceste idei, de aceste lucruri, ajunge un preot, consacrat pe dată însu-și de Dumnezeu. Dovada ? Insă-și mărețiea ideilor ce exprimă și a lucrurilor ce săvîrșește: nu-i nevoe de alt-ce-va. Astea sînt într’atîta de sfinte în cît inspirate puneau fi numai de Dumnezeu.
Ieată în puține cuvinte toată filosofiea acestor idealiști: filosofie de sentiment, nu de cugetări adevărate, reale, un soiu de pietizm metafizic. Pare ceva cu totul nevinovat, înse asta-i numai o-nchipuire, căci doctrina foarte precisă, foarte strimtă și foarte rigidă, care s’ascunde sub nelămurirea vaporoasă a acestor forme poetice, duce la acelea-și rezultate dezastruoase ca și toate religiile pozitive: cu alte cuvinte la negarea cea mas desăvîrșită a libertăței și-a demnităței omenești.
A proclama ca ce-va dumnezeesc tot ce găsim mare, drept, nobil, frumos în omenire, însamnă a recunoaște implicit că omenirea prin sine n’ar fi în stare să producă așa ce-va. Ceea ce ie tot una cu a zice că, omenirea redusă la sine, propriea natură a acestei omeniri, ie mizerabilă, nedreaptă, josnică, uricioasă. Ieată-ne întorși la esența oricărei teîigii, cu alte cuvinte la ponegrirea omenirei pentru cea mai mare glorie a dumnezeirei.. Și de vreme ce inferioritatea naturală a omului și incapacitatea lui firească de-a se ridica prin sine, în afară de ori-ce inspirare dumnezeească, pănă la ideile drepte și adevărate, sînt cu chipul acesta admise, trebuie admise neapărat toate consecvențele teologice, politice și sociale ale religiilor pozitive. De vreme ce Dumnezeu, Ființă perfectă și supremă, se pune față de omenirea mijlocitorii dumnezeești, aleșii, inspirații lui Dumnezeu, răsar ca diri pămînt, să lumineze, să călăuzască, să cîrmuească neamul omenesc în numele său.
Nu s’ar putea oare presupune că toți oamenii ar fi inspirați de o potrivă de Dumnezeu ? Atunci n’ar fi nevoe de mijlocitori, negreșit. Dar o presupunere ca asta nu-i cu putință, fiind-că ie prea contrazisă de fapte. Toate absurditățile și rătăcirile ce se manifestează, toate grozăviile, ticăloșiile, mișeliile și prostiile ce se săvîrșesc în lumea omenească ar trebui atunci atribuite inspirărei dumnezeești. In lumea asta nu pot fi așa dar, de cît puțini oameni, dumnezeește inspirați: Oamenii mari ai istoriei, geniile virtoase, cum zice ilustrul cetătean și profet italian Giuseppe Mazzini. Inspirați de-a dreptul de Dumnezeu și întemeindu-se pe consimțimîntui universal, exprimat prin sufragiul popular, Dio e Popolo, aceștia sînt meniți să guverneze societățile omenești… Acum șase-șapte ani, prin 1864 sau 1865, am auzit la Londra pe Louis Blanc exprimînd aproape aceea-și idee: „Cea mai bună formă de guvernămînt, îmi spuse iei, ar fi aceea care ar chiema totdeauna la cîrmă pe oameni de geniu virtoșiu.
Ieată-ne ajunși din nou la Biserică și la Stat. Ce-i drept, în această nouă organizare, întemeeată, ca toate organizările politice vechi, prin grațiea lai Dumnezeu, dar sprijinită de astă dată, cel puțin drept formă, ca o concesie spiritului modern, și ca în introducerile sau preambulurile decretelor imperiale ale lui Napoleon al II-lea, pe voința, fictivă, a poporului, Biserica nu se va mai numi Biserică, iea se va numi școală. Pe băncile acestei școale nu se vor așeza înse numai copiii: va sta minorul etern, școlarul recunoscut ptntru totdeauna ca incapabil de a-și trece exemenele, incapabil de a se ridica pănă la știința dascălilor săi și-a se scuti de disciplina acestora, pe băncile acestei școale va sta poporul. Statul nu se va mai numi Monarhie, se va numi Republică. Nu va fi înse mai puțin Stat, cu alte cuvinte o tutelă oficială și regulat stabilită de-o minoritate de oameni competenți, de oar eni de geniu seu de talent virtoși, pentru a supraveghea și cîrmui purtarea acestui mare, incorigibil și teribil copil, poporul. Profesorii Școalei și slujbașii Statului se vor numi republicani, dar iei nu vor fi mai puțin niște tutori, niște păstori, iear poporul va rămînea ceea-ce a fost vecinic pănă acuma, o turmă. Păzea atuncea de tunzători, pentru-că acolo unde-i o turmă vor fi musai și tunzători de turmă și mulgători.
Poporul, în sistemul acesta, va fi pururi școlarul, sub epitropie mereur Cu toată suveraniatea-i fictivă, dînsul va urma a sluji mai eparte drept uneltă unor cugetări, unor voinți și prin urmare și unor interese cari nu vor fi ale lui. Intre situațiea asta și cea pe care noi o numim libertate, singura libertate adevărată, ie o prăpastie. Vom avea vechea apăsare și vechea sclavie sub forme nouă. Iear unde-i sclavie, ie calicie, dobitocie, adevărata materializare a societaței, atît a claselor privilegiate cît și-a mulțimei.
Indumnezeind lucrurile omenești, idealiștii ajung totdeauna la izbînda unui materializm brutal și asta pentru un motiv foarte simplu: dumnezeescul se evaporează și se înalță cătră patriea lui, Ceriul, iear brutalul singur rămîne cu adevărat pe pămînt.
Intr’o zi întrebam pe Mazzini ce măsuri s’ar lua pentru emanciparea poporului o dată ce republica sa unitară, va fi fost întemeeată definitiv ? „Cea dintăi măsură, îmi spuse iei, va fi întemeerea de școale pentru popor. Și ce se va preda poporului în școalele astea? — Datoriile omului jertfirea, devotamentul. Dar de unde veți găsi un număr îndestulător de profesori ca să predee asemenea lucruri, pe care nimeni n’are dreptul nici puterea să le predee, dacă singur iei nu dă pildă ? Numărul oamenilor cari găsesc o plăcere supremă în jertfă și-n devotament nu-i oare cu desăvîrșire restrîns ? Cei cari se jertfesc în slujba unei idei mari, cari se supun unei mari pasiuni, și cari satisfac această pasiune personală în1 afarS de care însă-și vieața pierde ori-ce valoare în ochii lor, aceștia cugetă de obiceiu la cu totul altă-ce-va de cît la aceea de a-și ridica acțiunea lor în doctrină. Pe cînd cei cari fac din asta o doctrină uită cele mai adesea de a o preface în acțiune, pentru simplul motiv că doctrina ucide vieața, ucide spontaneitatea vie a acțiunei. Oameni ca Mazzini, în cari doctrina și acțiunea alcătuepc o admirabilă unitate, nu sînt de cît excepții cu totul rari. In creștinism am avut de asemenea oameni mari, oameni sfinți, cari au făcut cu adevărat, sau cari cel puțin s’au silit cu înfocare să facă totul ce-au spus, și ale căror inimi, prea iubitoare, ierau pline de dispreț pentru desfătările și pentru bunurile acestei lumi. Dar marea majoritate a preoților catolici și protestanți, cari au predicat și predică doctrina castiîăței și-a abstinenței și-a renunțărei, din meserie, în de obște și-au desmințit doctrina prin pilda lor. Nu fără cuvînt, ci-n urma unei experiențe de veacuri îndelungate, popoarele tuturor țărilor și-au format zicătorile: Craiu ca un popa, nesățios ca un popă, ambițios ca un popă, lacom, interesat și iubitor de arginți ca un popă. Cum se vede ie constatat că dascălii virtuților creștinești, consacrați de Biserică, preoții, în marea lor majoritate, au făcut cu totul contrarul de cît ceea ce-au predicat. Dar însă-și această majoritate, însă-și universalitatea acestui fapt, dovedește că nu indivizilor trebuie atribuită greșala, ci aceasta trebuie pusă pe sama poziției sociale, contradictorii, în cari sînt puși asemenea indivizi. In pozițiea preotului creștin ie o contradicție dublă. Mai întăi aceea a doctrinei de abstinență și renunțare față de tendințele și trebuințele pozitive ale naturei omenești, tendinți și trebuinți cari, în unele cazuri individuale, pururea foarte rari, pot prea bine să fie necontenit înfrînate, înăbușite și chiar nimicite cu totul prin înrîurirea neîntreruptă a unor pasiuni puternice, intelectuale, morale, cari, în unele momente de exaltare colectivă, pot prea bine să fie uitate și neglijate, pentru o vreme, în acelaș timp de o mare mulțime de oa meni, trebuinți și tendinți cari-s înse atît de strîns în cît sfîrșesc totdeauna prin a-și lua din nou drepturile ce au. Așa-că, cînd sînt împiedicate de a se satisface în chip regulat și normal, pururea sfîrșesc prin a căuta satisfaceri vătămătoare și monstruoase. Asta-i o lege naturală și prin urmare fatală, neînfrîntă, sub a cărei acțiune funestă cad neapărat toți preoții creștini și mai ales cei ai bisericei catolice romane. Pe profesorii Școalei, cu alte cuvinte pe preoții Bisericei moderne, această lege nu-i poate atinge, afară dacă nu vor fi obligați să predice și iei abstinența și renunțarea creștină.
Dar ie o contrazicere care-i comună și unora și altora. Această contrazicere ie alipită chiar de pozițiea și de titlul de dascăl sau de stăpîn. Un stăpîn care poruncește, care apasă și care exploatează, ieste un personagiu foarte logic și cu totul natural. Dar un stăpîn care se jertfește celor ce-i sînt supuș?, prin privilegiu-i divin sau uman, ie o ființă contradictorie și cu totul cu neputință. Ie întruparea ipocriziei atît de bine personificată de papă, care, cu toate că zicîndu-se cel din urmă servitor al servitorilor lui Dumnezeu, drept care, după pilda lui Hristos, spală chiar o dată pe an picioarele a doisprezece sărsci din Roma, se proclamă în acelaș timp ca vicarul lui Dumnezeu, stăpînul absolut și infailibil al lumei. Mai am oare nevoe să amintesc, că preoții tuturor Bisericilor departe de a se sacrifica turmelor încredințate păstoriei lor, le-au sacrificat pururea pe acestea, le-au exploatat, menținîndu-le în starea de turme, pe de-o parte pentru satisfacerea propriilor lor pasiuni, iear pe de alta pentru a servi a tot-puterniciei Bisericei. Acelea-și condiții, acelea-și cauze produc neapărat acelea-și efecte. Așa-că tot așa se va petrece și cu profesorii Școalei moderne, inspirați de dumnezeire și patentați de Stat. Vor ajunge neapărat, unii fără să-și dee samă, alții cu deplină știință, propovăduitorii doctrinei jertfirei populare, puterei Statului și-n folosul claselor privilegiate.
Trebui-va oare atunci să înlăturăm din societate ori-ce învățămînt și să desființăm toate școalele? Nici de cum: instrucțiea trebuie răspîndită-n mulțime cu mînele largi, iear bisericele, toate aceste temple dedicate slavei lui Dumnezeu și subjugărei oamenilor, trebuesc prefăcute In tot atîtea școli de emancipare umană. Dar mai întăi de toate să ne-nțelegem : școlile propriu zise, într’o societate normală, întemeeată pe egalitate și pe respectul libertăței omenești, nu vor trebui să existe de cît pemru copii, iear nu pentru adulți. Și pentru ca acestea să ajungă niște școli de emancipare, iear nu de subjugare, va trebui să se înlăture mai întăi de toate din iele acea ficțiune de Dumnezeu, subjugătorul vecinic și absolut. Și întreaga educație a copiilor și instrucțiea lor va trebui întemeeată pe dezvoltarea științifică a judecăței, iear nu pe acea a credinței: pe dezvoltarea demnităței și independenței personale, nu pe aceea a pietăței și a supunerei: pe cultul adevărului și-al dreptăței cu ori-ce preț, și înainte de toate pe respectul omenesc care trebuie să înlocuească în totul și peste tot cultul dumnezeesc. In educațiea copiilor principiul autorităței alcătuește punctul de plecare firesc. Aplicat copilor mici, cînd inteligența lor încă na-i dezvoltată, iei ie legitim, necesar. Dar cum dezvoltarea ori-cărui lucru, prin urmare și-a educației, implică negarea succesivă a punctului de plecare, acest principiu trebuie să se îndulcească treptat, pe măsură ce educațiea și instrucțiea copiilor înaintează, pentru a face loc libertăței lor tot mai mari. Ori-ce educație rațională nu-i în fond nimic alt-ce-va de cît această jertfire progresivă a autorităței în folosul libertăței, ținta finală a educației trebuind să fie numai aceea de a forma niște oameni liberi și rplini de respect și iubire pentru libertatea altora. Ast-feliu, prima zi a vieței școlare, dacă școala iea pe copii de mici, v cînd abiea încep a îngîna un cuvînt-două, trebuie să fie ziua celei mai mari autorități și a unei lipse aproape totale de libertate. Ziua din urmă înse trebuie să fie a libertăței celei mai mari și a desființărei absolute a ori-cărei urme de principiu animal sau dumnezeesc al autorităței.
Principiul autorităței, aplicat oamenilor cari au depășit sau atins vrîsta majorifăței, ajunge o monstruozitate, o negare izbitoare a omenirei, un izvor de sclavie și de depravare intelectuală și morală, Din nenorocire, guvernele părintești au lăsat masele populare să lîngezască într’o ignoranță atît de-adîncă, în cît va fi nevoe să se întemeeze școls: I nu numai pentru copiii poporului, ci chiar și pentru popor. Din aceste școli înse, cele mai mici aplicări sau manifestări ale principiului de autoritate vor trebui cu desăvîrșire înlăturate. Drept vorbind acestea nu vor fi curat școli, ci niște academii populare în cari nu va mai putea fi vorba nici de școlari, nici de dascăli, în cari poporul va veni în chip liber să capete, dacă va socoti de nevoe, o-nvățătură liberă, și în cari, înzestrat cu experiența lui proprie, va putea la rîndu-i să învețe o mulțime de lucruri pe profesorii cari-i vor cunoștinți cari lui îi lipseau. Va fi deci un învățămînt mutual, un act de frăție intelectuală între tinerimea instruită și-ntre popor.
Adevărata școală pentru popor și pentru toții 1 oamenii maturi, ie vieața. Singura mare și-atotputernică autoritate naturală și tot o dată rațională, singura pe care am putea-o respecta, ar fi aceea a spiritului colectiv și public al unei societăți întemeeată pe egalitatea și pe solidaritate ca și pe libertatea și pe respectul omenesc și reciproc al tuturor membrilor iei.
Ieată o autoritate, care nu-i de loc dumnezeească, care i cu totul omenească, dar în fața căreea ne vom apleca bucuroși, încredințați că departe de-a subjuga, dînsa va emancipa oamenii. Asta va fi de o mie de ori mai puternică, fiți încredințați, de cît toate autoritățile voastre dumnezeești, teologice, metafizice, politice și juridice, întemeeate de Biserică și de Stat, mai puternică de cît criminalele voastre coduri, de cît toți temnicerii și călăii voștri.
Puterea sentimentului colectiv sau a spiritului public ieste destul de serioasă și a-zi. Oamenii cei mai în stare dea săvîrși crime, rar îndrăznesc s’o sfrunteze sau s’o înfrunte pe față. Dînșii vor căuta s’o înșele, înse se vor feri s’o încalce, afară dacă nu se vor simți sprijiniți de vre-o oare-care minoritate. Nici un om, ori-cît de puternic s’ar crede, nu va avea nici o dată puterea de-a îndura disprețul societăței întregi, nici unul nu va putea trăi fără a se simți susținut de aprobarea și stima cel puțin a unei părți din această societate. Numai împins de-o puternică și de-o cu totul sinceră convingere, omul poate avea curajul de a susținea împotriva tuturor o părere și de a se ridica împotriva tuturor: nici o dată un egoist, un stricat, un nemernic, nu vă avea curajul acesta.
Nimic nu dovedește mai bine solidaritatea naturală, neaparată, acea lege de sociabilitate care leagă pe toți oamenii, de cît faptul acesta, pe care fie-care din noi îl poate constata zilnic, și asupra lui și asupra oamenilor pe cari-i cunoaște.
Dar dacă această putere socială există, de ce n’a?? fost îndestulătoare, pănă în ziua de a-zi, să moralizeze, să umanizeze pe oameni ? La întrebarea asta, răspunsu-i cît se poate de simplu: Pentru-căf„ pănă astă-zi, această putere n’a fost umanizată nici iea, și n’a fost umanizată pentru-că, pănă a-zi, vieața socială a cărei expresie credincioasă iea ieste, s’a întemeeat, precum se știe, pe cultul divin, nu pe respectul uman, pe autoritate, nu pe libertate, pe privilegiu, nu pe egalitate, pe exploatare, nu pe frățietatea oamenilor, pe nedreptate și pe minciună, nu pe dreptate și pe-adevăr. Prin urmare acțiunea reală a acestei puteri sociale, pururea în opunere cu teoriile umanitare pe cari Ie profesază, a exercitat ne-ntrerupt o înrîurire funestă, conrupătoare, iear nu morală. Iea nu înăbușă vițiile și crimele, ci le creează. Autoritatea iei ieste prin urmare o autoritate divină, anti-umană: înrîurirea i-i vătămătoare, nenorocită. Voiți să faceți bine-făcătoare umană? Faceți revoluțiea socială. Faceți ca toate trebuințele să ajungă cu adevărat solidare, ca interesele materiale și sociale ale fie-cărui să ajungă conforme cu datoriile omenești ale fie-cărui. Și pentru? asta nu ie de cît un mijloc: Distrugeți toate așezămintele neegalităței, întemeeați egalitatea economici și socială a tuturora, și pe această temelie se va. înălța libertatea, moralitatea, umanitatea solidară a tuturora.
Spuneam mai sus că îndumnezeind lucrurile, omenești, idealiștii ajung totdeauna la izbînda unui materializm brutal. Idealizmul în teorie are negreșit drept urmare neapărată, în practică, materializmul cel mai brutal. Asta fără îndoeală nu pentru cei cari predică idealizmul de bună credință, pentru aceștia rezultatul obicinuit ie de-a-șk vedea izbite de sterilitate toate silințele, ci pentru cei cari se silesc să-și aplice perceptele-n vieață, pentru întreaga societate, întru cît aceasta se poate lăsa stăpînită de doctrinele idealiste.
Pentru a demonstra asemenea fapt, care poate să pară la întăea privire ciudat, dare care se explică firește, cînd ne gîndim asupră-i mai mult, dovezile istorice nu lipsesc.
Puneți față în față cele două din urmă civilizații din lumea veche, civilizațiea greacă și civilizațiea romană. Care-i civilizațiea cea mai materialistă, cea mai naturală prin punctul iei de plecare, și cea mai omenește ideală în rezultatele iei ? Civilizațiea greacă. Care ie, din potrivă, cea mai abstract ideală de la-nceput, care sacrifică libertatea materială a omului, libertăței ideale a cetățeanului, reprezentată prin abstracțiea dreptulur juridic, și dezvoltarea naturală a societăței omenești, abstracției Statului, și care ie cea mai brutală în urmările iei ? Fără-ndoeală, civilizațiea romană. Civilizațiea greacă, ca toate civilizațiile? vechi, între cari și a Romei, a fost exclusiv națională, ce-i drept, și a avut ca temelie sclavieau.
Dar, cu toate aceste două mari cusururi istorice, iea n’a conceput și realizat mai puțin, cea dintăi, Ideea umanităței: dînsa a înobilat și idealizat cu adevărat vieața oamenilor: dînsa a prefăcut turmele 6menești în asociații libere, de oameni liberi: prin libertate dînsa a creat științele, artele, o poezie, o filosofie nemuritoare, și cele dintăi noțiuni de respect omenesc. Cu libertatea politică și socială, această civilizație a creat libera cugetare. Și la sfîrșitul vrîstei de mijloc, pe vremea Renașterei, a fost de-ajuns ca cîți-va greci emigranți să aducă cu iei în Itaiiea cîte-va din cărțile sale nemuritoare, pentru ca vieața, libertatea, cugetarea, umanitatea, îngropate în mohorîta temniță a catolicizmului, să fie aduse la vieață. Emanciparea omenească, ieată numele civilizației grecești. Numele civilizației romane, care-i acum ? Cucerirea, cu toate urmările iei brutale. Dar cel din urmă al lei cuvînt ? A tot puterniciea Cezarilor. înjosirea șî robiea națiilor și-a oamenilor.
Și chiar în zilele noastre, cine ucide, cine zdrobește în chip brutal, materialicește, în toate țările Europei, libertatea șî omenirea ? Izbînda principiului cezarian sau roman.
Puneți acum față în față două civilizații moderne : civilizarea italiană și civilizația germană. Cea dintăi reprezintă negreșit, materializmul, în caracterul iei general. Cea de-a doua, din potrivă, reprezintă tot ce-i mai abstract, mai pur și mai transcedental ca idealizm. Să vedem acum cari-s roadele practice ale uneea și-ale alteea.
Italia a mai adus nemărginite servicii cauzei emancipărei omenești. Dînsa a fost cea dintăi care a deșteptat și care a aplicat în toată întinderea principiul libertăței în Europa și care a dat omenirei titlurile iei de nobleță: industriea, comerțul, poeziea, artele, științele pozitive și libera cugetare. Zdrobită în cele din urmă de trei veacuri de despotizrn imperial și papal, și tăvălită-n noroiu de burgheziea-i stăpînitoare, iea apare astă-zi, ce-i: drept, cu mult mai pre jos de cît ceea ce-a fost Cu toate astea, cîtă deosebire, dacă o asemănăm cu Germania. In Italia, cu toată decăderea, să sperăm trecătoare, poți trăi și respira omenește, în libertate, înconjurat de-un popor, care pare născut pentru libertate. Italia, chiar cea burgheză, îți poate arăta cu mîndrie oameni ca Mazzini și Garibaldi. Pe cînd dincolo…
Pentru a arăta cum idealizmul teoretic se preface necontenit și fatal în materializm practic, n’avem de cît să cităm pilda tuturor bisericilor creștine, și firește, înainte de toate pe cea a Bisericei apostolice și romane. Ce poate fi niai sublim, din punctul de vedere ideal, mai dezbrăcat de toate interesele pămîntești, de cît doctrina lui Hristos, predicată de această Biserică, și ce poate fi mai brutal materialist de cît practica ne-ntreruptă, a aceleea-și Biserici, începînd din veacul aî optulea, de cînd a început a se constitui ca putere? Care a fost și care ieste și astă-zi ținta de căpetenie a tuturor litigiilor sale împotriva suveranilor Europei ? Bunurile temporale, veniturile bisericești, mai întăi, și apoi puterea temporaiă, privilegiile politice bisericești. Trebuie de dat această dreptate Bisericei, că iea a fost cea dintăi care să descopere, în istoriea modernă, acest netăgăduit dar prea puțin creștinesc adevăr, că bogățiea și stăpînirea, exploatarea economică și apăsarea politică a mulțime, sînt cei doi termeni nedespărțiți ai domniei idealităței dumnezeești pepămînt: bogățiea întărind și mărind stăpînirea, stăpînirea descoperind și creind mereu alte izvoare de bogăție, și amîndouă asigurînd mai bine de cît jertfirea și credința apostolilor, și mai bine de cît grațiea dumnezeească, izbînda propagandei creștine. Acesta-i un adevăr istoric pe care și Bisericele protestante îl recunosc. Vorbesc firește de Bisericele independente din Englitera, din America și din Elvețiea, nu de Bisericele aservite ale Germaniei. Astea din urmă n’au nici o inițiativă a lor: iele fac ceea-ce stăpînii lor, suveranii lor temporali, cari sînt tot o dată și șefii lor spirituali, le ordonă să facă. Se știe că propaganda protestantă, cea din Englitera și mai ales din America, 1e-n legătură cît se poate de strînsă cu propaganda intereselor materiale, comerciale, ale acestor două mari nații. Și se mai știe că această din urmă propagandă n’are de loc drept scop îmbogățirea și propășirea materială a țărilor în cari ^trăbite, în tovărășiea cuvîntului lui Dumnezeu, ci exploatarea acestor țări, în vederea îmbogățirei și tot mai marei propășiri materiale a unor clase, foarte exploatatoare și tot o dată foarte pioase, în propriile lor țări.
Intr’un cuvînt nu-i de îoc greu de dovedit, cu ajutorul istoriei, că Biserica, că toate bisericele, creștinești și necreștinești, pe lîngă propaganda lor spiritualistă, și probabil pentru a-i grăbi și întemeea mai puternic izbînda, n’au uitat nici o dată să se organizeze în mari companii pentru exploatarea economică a mulțimei, pentru exploatarea muncti mulțimei, sub ocrotirea și cu bine-cuvîntarea directă și specială a unei oare-care dumnezeiri. Nu-i greu de dovedit, că toate Statele cari, la obîrșie, precum se știe, n’au fost, cu toate așezămintele lor politice și juridice și cu toate clasele lor stăpînitoare și privilegiate, de cît niște sucursale temporale ale acestor diferite Biserici, n’au avut nici iele alt scop mai de căpetenie de cît tot aceea-și exploatare, în folosul minorităților laice, exploatare legitimată sau îngăduită indirect de Biserică. Nu-i greu de dovedit că-n de obște acțiunea bunului Dumnezeu și a tuturor idealitățiior dumnezeești pe pămînt a ajuns în cele din urmă, totdeauna și pretutindeni, să întemeeze meterializmul propășitor a celor mai puțini pe idealizmul fanatic și pururea flămînd al mulțimei.
Ceea-ce vedem în zilele noastre ieste o dovadă, mai mult. Afară de cele cîte-va inimi mari, afară de cele cîte-va spirite mari rătăcite, nurnite mai sus, cari-s apărătorii cei mai înverșunați ai idealizmului, în zilele noastre ? Mai întăi toate curțile suverane. In Franța, avem pe Napoleon ai III-lea și pe nevasta sa, doamna Eugenia, pe toți mi-fiișt ii, curtezanii, ex-mareșalii ior, de la Rouher și Bazaine pănă la Fleury și Pietri, pe toți bărbații și pe toate femeile acestei lumi imperiale, cari au idealizat atît de strașnic și-au salvat Franța. Avem pe jurnaliștii și pe savanții iei: al de Cas-sagnac, al de Girallin, al de Duvernois, al de Veuillot, al de Leverier, al de Dumas. Avem în sfîrșit falanga neagră a Jesuiților și Jesuitelor cu tot soiul de rantii: toată nobilimea și toată înalta și mijlociea burghezie a Franței. Avem pe doctrinarii liberali și pe liberalii fără doctrină : al cJe Guizot, al de Thiers, al de Jules Favre, al de Pellefan, al de jules Simon, cu toții apărători înverșunați ai exploatării burgheze. In Prusia, în Germania, avem pe Wilhelm I-iu, adevăratul de-monstrator actual al bunului Dumnezeu pe pămînt, cu toată suita și oastea lui. In Rusia, avem pe far cu întreaga lui curte: Muravievii și Bergii, pe foți zugrumătorii și pioșii convertitori ai Poloniei. Pretutindeni, într’un cuvînt, idealizmul, religioși sau filosofic, unul nefiind nimic alt-ce-va de cît traducerea mai mult sau mai puțin liberă a celuilalt, siajește drept drapel, în zilele noastre, puterei materiale, sîngeroase, brutale, exploatărei materiale nerușinate. Pe cînd drapelul materializmului teoretic, drapelul roș al egalităței economice și al dreptăței sociale, din potrivă, ie ridicat de idealizmul practic al mulțimei obijduite și flămînzite care tinde să realizeze libertatea cea mai nețărmurită și dreptul omenesc al rie-cărui în frățietatea tuturor oamenilor de pe pămînt.
Cari-s adevărații idealiști, nu idealiștii abstracției, ci ai vieței, nu ai ceriului, ci ai pămîntului. și cari sînt materialiștii?
Ie vădit că idealizmul teoretic sau dumnezeesc are drept condiție neapărată jertfirea logicei, jertfirea judecăței omenești, renunțarea la știință. Pe de altă parte se vede că susținînd doctrinele idealiste, vrînd-nevrînd cine-va se găsește tîrît în partidul apăsătorilor și al exploatatorilor mulțimei populare. Ieată două serioase motive cari ar părea îndestulătoare să îndepărteze de idealizm pe orice spirit mare, pe ori-ce inimă mare. Cum se face atunci că iluștrii noștri idealiști contimporani, căror, fără-ndoeală, nu le lipsește nici mintea, nict inima, nici buna-voință, și cari și-au închinat întreaga vieață ca să siujască omenirea, cum se face că se încăpăținează să rămîe în rîndurile reprezentanților unei doctrine de-acum osîndfte, dezonorate ?
Trebuie să fie împinși la asta de-un foarte puternic motiv. MotîVul acesta nu poate să fie nicr logica, nici știința, fiind-că și logica și știința și-au dat verdictul în potriva doctrinei idealiste. Nu pot să fie nici interesele personale pricina, fiind-că acești oameni sînt cu mult mai presus de tot ce poartă nume de interes personal. Trebuie să fie atunci un puternic motiv moral. Anume care ? Nu poate fi de cît unul: acești oameni iluștri fără îndoeală socot că teoriile sau credințele idealiste sînt neapărat necesare demnităței și măreției morale a omului, și că teoriile materialiste, din potrivă, coboară pe om la nivelul dobitoacelor.
Dar dacă contrarul fi-va adevărat?
Am spus că ori-ce dezvoltare implică negarea punctului de plecare. Punctul de plecare, după sșcoala materialistă, fiind material, negarea trebuie să fie necesar ideală. Plecînd din totalitatea lumei reale, sau din ceea ce-n mod abstract numim materie, negarea ajunge logicește la idealizarea reală, cu alte cuvinte la umanizarea, la emanciparea deplină a întregei societăți. Din potrivă, și pentru acelaș motiv, punctul de plecare al școalei idealiste fiind ideal, această școală, vrînd-nevrînd, ajunge la materializarea societăței, la organizarea unui despotizm brutal și a unei exploatări nedrepte și păcătoase, sub formă de Biserică și de Stat. Oezvoltarea istorică a omului, după școala materialistă, ie o progresivă urcare, pe cînd în sistemul idealist, nu poate fi de cît o decădere neîntreruptă.
Ori-ce chestie omenească am cerceta, vom găsi mereu aceea-și contrazicere esențială între ambele școli. După cum se știe, materializmul pleacă de la animalitate pentru a constitui omenirea, iear idealizmul pleacă de la divinitate pentru a constitui robiea și pentru a osîndi mulțimea la o animalitate fără scăpare. Materializmul tăgăduește liberul arbitru și ajunge la constituirea libertăței : Idealizmul, în numele demnităței omenești, proclamă liberul arbitru, și, pe ruinele ori-cărei libertăți, întemeează autoritatea. Materializmul respinge principiul autorităței, fiind-că-l privește, cu multă dreptate, drept corolarul animalităței, și fiind-că tzbînda umanităței, care ie după iei ținta și menirea cea mai de samă a istoriei, numai prin libertate se poate realiza. Intr’un cuvînt în ori-ce chestie, pururea veți prinde pe idealiști în fiafgrant delict de materializm practic, pe cînd pe maferiaiiști, din potrivă, îi veți vedea urmărind și aducînd la îndeplinire cugetările cele mai pe deplin ideale.
Istoriea, în sistemul idealiștilor, am spus că nu poate fi de cît o decădere neîntreruptă. Aceștia Încep prin o prăbușire cumplită, și din care nu se vor mai ridica nici o dată: prin saltul mortal divin, din regiunile sublime ale Ideei pure, absolute-n materie. Și luați aminte în ce materie: nu în acea materie vecinic activă și mișcătoare, plină de proprietăți și puteri, de vieață și inteligență, cum ni înfățoșază în lumea reală, ci-n materiea abstractă, sărăcită și redusă la mizeriea absolută prin |ăfoirea în regulă a acestor Prusaci ai cugetărei, cu alte cuvinte a teologilor și metafizicilor, cari a despoeat-o de tot, pentru a da totul Impăratului, Dumnezeului lor, în acea materie care, lipsită de ori-ce proprietate, de ori-ce acțiune și de ori-ce mișcare proprie, înopunere cu puterea divină nu mai reprezintă de cît stupiditatea, impenetrabilitatea, inerțiea și imobilitatea absolută.
Prăbușirea ie atît de cumplită în cît divinitatea, persoana sau ideea divină, se face turtă, pierde ori-ce conștiință de sine și rămîne pe veci pierdută. Dar și-n această situație disperată iea mai ie siiită să facă minuni. Pentru-că de vreme ce materiea ie inertă, ori-ce mișcare se produce în lume, chiar mișcarea cea mai materială, ie o minune : iea nu poate fi de cît efectul unei intervenții divine, a acțiunei lui Dumnezeu asupra materiei. Și ieată că această sărmană Divinitate, degradată și aproape nimicită prin prăbușirea-i, rămîne cîte-va mii de veacuri în această stare de amorțire, după care se deșteaptă cu-ncetul, silindu-se necontenit în zădar să prindă vre-un crîmpeiu de amintire de sine, și fie-care mișcare ce face cu acest scop în materie ajunge o creatură, o formă nouă, o nouă minune. Cu chipul acesta ie 3 trece prin toate treptele materialităței și animalităței: mai întăi gaz, corp chimic simplu și compus, mineral, dînsa se răspîndește apoi pe pămînt ca organizație vegetală și animală, după care se concentrează în om. Aici pare să-și vie-ra fire, căci aprinde în fie-care ființă omenească o scîntee îngerească, o părticică din propriea-i ființă, dumnezeească, un suflet nemuritor.
Cum a putut iea ajunge să bage un lucru cu totul nematerial într’un lucru cu totul material, cum poate corpul cuprinde, închide, mărgini, cum poate să paralizeze spiritul pur ? Asta-i încă una din chestiile pe cari numai credința, această afirmare împătimită șl stupidă a absurdului, le poate dezlega. Asta-i minunea minunelor. Aici n’avem ce face altă ce-va de cît să constatăm efectele, armările practice ale minunei.
După mii de veacuri de silinți zădarnice ca să-și vie în fire, Divinitatea, pierdută și răspîndită-n materiea pe care o nsuflețește și pe care o pune-n rrdșcare, găsește un punct de razem, un soiu de cămin, pentru propriea-i adăpostire, în om, în sufletul acestuea nemuritor, întemnițat, în chip ciudat într’un corp muritor. Fie-care om înse, luat-aparte, ie prea restrîns, prea mic, pentru a cuprinde imensitatea dumnezeească: iei nu poate cuprinde din asta de cît o foarte mică părticică, nemuritoare ca și întregul, dar infinit mai mică decît întregul. De unde urmează că Ființa dumneseească, Ființa cu totul nematerială, Spiritul, ie divizibilă ca și materiea. Altă taină a cărei dezlegare trebuie lăsată pe sama credinței.
Dacă Dumnezeu ar putea să încapă, întreg, în fie-care om, atunci fie-care om ar fi Dumnezeu. Jt.m avea atunci o nenumărată mulțime de. Dumnezei, fie-care aflîndu-se mărginit de toți ceilalți, fie-care fiind tot o dată nemărginit: contrazicere care ar implica neapărat distrugerea reciprocă a oamenilor, care ar implica neputința de a exista mai mult de-un om. Cît despre părticele, asta-f altă ce-va: nimic mai cu judecată,. într’adevăr, ca o părticică să fie mărginită de alta, și să fie mai mică de cît întregul. Numai că și aici altă contradicție se ivește. A fi mărginit, a fi mai mare sau mai mic, astea-s niște însușiri ale materiei, nu ale spiritului. Ale spiritului, precum îl înțeleg materialiștii, da, negreșit, fiind-că după materialiști, adevăratul spirit nu-i alt ce-va de cît funcționarea organizmului cu totul material al omului, șv așa mărimea sau micimea spiritului atîrnă cu totul de mai marea sau mai mica perfecționare materială a organizmului omenesc. Dar aceste însușiri relative de mărginire și de mărire nici nu pot t\ atribuite spiritului, cum îl înțeleg idealiștii, șprițului cu totul material, spiritului aflător în afară de ori-ce materie. Acolea nu poate exista nici mai mare, nict mai mic, nici vre-o mărginire-ntre spirite, fiind-c nu există de cît un Spirit: Dumnezeu. Dacă vom mai spune că infinit de micile și de mărginitele părticele cari constituesc sufletele omenești sînt tot o dată nemuritoare, vom încununa contradicțiea. Dar asta-i o chestie de credință. Să pășim mai departe.
Ieată deci Divinitatea sfîșiată și găvozdită, îrx părți infinit de mici, într’o nenumărată mulțime de ființi de tot sexul, de toate vristele, de toate neamurile și de toate colorile. O situație cu totul nepotrivită și nenorocită pentru iea. Pentru-că părticelele dumnezeești se recunosc atît de puțin la începutul existenței lor omenești, în cît încep prin a se sfășiea între iele. Cu toate astea, în mijlocul acestei stări de barbarie și de brutalitate, cu totul animală, părticelele dumnezeești, sufletele omenești, păstrează ca o vagă amintire a dumnezeirei lor primitive: iele-s neînfrînt atrase spre întregul lor: iele se caută, iele îl caută. Dumnezeirea, răspîndită și pierdută în lumea materială, se caută chiar dînsa în oameni. Dar ie într’atît de distrusă, de această mulțime de închisori omenești, în care se găsește împrăștiată, în cît căutîndu-se săvîrșește o grămadă de neghiobii.
Incepînd prin fetișism, dinsa se caută și se adoră pe sine, cînd într’o pieatră, cînd într’o bucată dn lemn, cînd într’o treanță. Ie chiar foarte probabil că n’ar fi ieșit nici o dată din treanță dacă cealaltă dumnezeire, care nu s’a lăsat să cadă-n materie, și care s’a păstrat în starea de spirit pur în înălțimele sublime ale idealului absolut, sau în regiunile cerești, dacă aceasta n’ar fi avut milă de iea.
Ieată o nouă taină: taina Dumnezeirei care se desparte în două jumătăți, ambele de-o potrivă de-ntregi și de nemărginite, din cari una, Dumnezeu tatăl, se păstrează în purele religii nemateriale, pe cînd cealaltă, Dumnezeu fiul, s’a lăsat să cadă-n materie. Vom vedea pe dată stabilindu-se între aceste două divinități despărțite una de alta, raporturi neîntrerupte de sus în jos și de jos în sus, iear aceste raporturi privite ca un singur act etern și nestrămutat, vor alcătui Sfîntul Spirit, Asta-i, în adevăratul său înțeles teologic și metafizic, marea, grozava taină a treimei creștine.
Dar să părăsim cît mai iute înălțimile astea, și să vedem ce se petrece pe pămînt.
Dumnezeu tatăl, văzînd, din înălțimea vecinicei sale splendori, că acest sărman Dumnezeu fiul, turtit și aiurit prin căderea-j, pănă-ntr’atît s’a afundat și pierdut în materie în cît chiar ajuns ia starea omenească nu mai izbutea să-și vie în fire, se hotărî să-i vie într’ajutor. Din acea nenumărată mulțime de părticele, nemuritoare și divine și totodată infinit, de mici, în cari Dumnezeu fiul se împrăștiase pănă a nu se mai putea recunoaște din iele, Dumnezeu tatăl alese pe cele cari-i plăcură mai mult, făcînd din iele pe inspirații săi, pe profeți, „pe oamenii săi de geniu virtoși“, pe marii binefăcători și legiuitori ai omenirei: Zoroastru, Buda, Moise, Confucius, Licurg, Solon, Socrate, divinul Platon, pe lsus Hristos mai ales, realizarea deplină a lui Dumnezeu fiul în sfîrșit, adăpostit și concentrat într’o singură persoană omenească: pe toți apostolii, sfîntul Petru,sfîntul Pavel, și cu deosebire pe sfîntul Ioan: pe Constantin cel Mare, pe Mahomet, pe Carlomagnul, pe Grigorie al Vll-lea, pe Dante, după unii chiar și pe Luther, pe Voltaire și Rousseau, pe Robespierre și Danton și multe alte mari și sfinte personagii istorice ale căror nume nu Ie putem pe toate-nșira, dar dintre cari, ca Rus, rog ca sfîntul Nicolae să nu fie uitat.
Ieată-ne cu chipul acesta ajunși la manifestarea lui Dumnezeu pe pămînt. De îndată ce apare Dumnezeu înse, omul se nimicește. Se va zice că nu se nimicește de loc, fiind iei însu-și o părticică din Dumnezeu. Să am iertare. Ca o parte dintr’un tot determinat, mărginit, ori-cît de mică ar fi această parte, admit să fie o cantitate pozitivă sau o mărime. Dar o parte, o părticică din infinitul mare, comparată cu acest infinit, ieste infinit de mică, neapărat. înmulțiți miliarde de miliarde cu miliarde de miliarde, produsul acestora, față de infinitul mare, va fi infinit de mic, și infinitui mic ieste egal cu zero. Dumnezeu fiind totul, omul și toată lumea reală dimpreună cu iei, universul, nu sînt nimic. Nu puteți ieși de aici.
Dumnezeu se ivește și omul se nimicește. Și cu cît Dumnezeirea ajunge mai mare, cu atît o-menirea ajunge mai păcătoasă. Asta-i istoriea tuturor religiilor: asta-i urmarea tuturor inspirărilor și tuturor legiuirilor dumnezeești. In istorie, numele de Dumnezeu ieste cumplita măciucă cu care toți oamenii dumnezeește inspirați, marile „genii vir-toase“, au doborît libertatea, demnitatea, judecata și propășirea oamenilor.
Mai întăi am avut prăbușirea lui Dumnezeu. Acum avem o prăbușire care ne interesază mai mult, prăbușirea omului, pricinuită de singura ivire sau manifestare a lui Dumnezeu pe pămînt.
Vedeți dar în ce adîncă rătăcire se află scumpii noștri iiuștri idealiști. Vorbindu-ne de : Dumnezeu, ieu cred, vreu ne înalțe, să ne emancipeze, să ne înobileze, pe cînd din potrivă, iei ne zdrobesc și ne-njosesc. Cu numele lui Dumnezeu iei își închipue să întemeeze printre oameni frățiea, pe cînd, din potrivă, dînșii crează trufiea, disprețul, samănă vrajba, ura, războiul, întemeează robiea. Pentru-că, dimpreună cu Dumnezeu, vin deosebitele grade de inspirare dumnezeească: omenirea se împarte în din cale-afară de inspirați, în mai puțin inspirați și de loc inspirați. Față de Dumnezeu toți sînt, ce-i drept, de o potrivă de nuli, dar față unii de alții, unii sînt mai mari de cît alții, nu de fapt ceea-ce n’ar fi nimic, pentru-că o neegalitate de fapt se pierde în colectivitate de sine, cînd nu găsește acolea nimic, nici o ficțiune sau instltuțiune legală, de care să se aga.țe, nu, unii sînt mai mari de cît alții prin dreptul dumnezeesc al inspirației: ceea-ce alcătuește numai de cît o neegalitate fixă, nestrămutată, pietrificată. Cei mai inspirați trebuie sa fie ascultați de cei, mai puțin inspirați, cari trebuie să le fie supuși. Iear cei mai puțin inspirați trebuie să fie ascultați de cei de loc inspirați, cari și iei trebuie acestora să le fie supuși. Ieată principiul autorităței puternic întemeeat, și cu iei cele două așezăminte fundamentale ale robiei : Biserica și Statul.
Din toate despotizmele, cel al doctrinarilor sau al inspiraților religioși ie cel mai vătămător. Aceștia șînt atît de geloși de slava Dumnezeului lor și de izbînda ideei lor, în cît nu le mai rămîne inimă nici pentru libertatea, nici pentru demnitatea, nici chiar pentru suferințele oamenilor vii, al celor reali. Zelul dumnezeesc, preocuparea de idee, sfîrșesc prin a seca din sufletele cele mai duioase, din inimele cele tnai compătimitoare, izvoarele iubirei omenești. Privind tot ce se află, totul ce se face în lume, din punctul de vedere al veciniciei sau al ideei abstracte, astea tratează lucrurile trecătoare cu cel mai mare dispreț. Vieața oamenilor reali înse, a oamenilor în carne și oase, numai din lucruri trecătoare i-alcătuită. Chiar sufletele și inimele despre cari vorbesc nu sînt nici iele alt-ce-va de cît niște ființi cari trec, și cari, o dată trecute, sînt înlocuite de altele tot atîta de trecătoare, cari nu se mai întorc nici o dată-n persoană. Ceea ce-i permanent sau relativ-vecinic în oamenii reali, ieste faptul umani tăței care, dezvoltîndu-se neîntrerupt, trece, tot mai îmbogățită de la o generație la alta. Am zis relativ vecinic, pentru că o dată distrusă planeta noastră, și iea nu poate lipsi să pieară mai de vreme sau mai tîrziu, tot ce a avut început trebuind să aibă neapărat și sfîrșiî, o dată descompusă planeta noastră, ca să slujasca fără-ndoeală drept element vre-unei alte închegări în sistemul universului, singurul vecinic cu-adevărat, cine știe ce se va întîmpia cu toată dezvoltarea noastră umană ? Cu toate astea, cum momentul acestei descompuneri ieste cu desăvîrșire departe de noi, putem prea bine privi, cît se atinge de vieața omenească atît de scurtă, putem privi omenirea ca vecinică. Faptul acesta al omenirei progresive, însu-și iei, nu-i înse real și viu de cît întru cît se manifestează și se realizază în timpuri determinate, în locuri determinate, în oamenii cu adevărat vii, și nu în ideea generală a omenirei.
Ideea generală ie pururea o abstracție, și, ca atare, întru cît-va o negare a vieței reale, le cunoscută acea proprietate a cugetărei omenești, prin urmare și a științei, de a nu putea prinde și fixa din faptele reale de cît înțelesul lor general, raporturile lor generale, legile lor generale, cu alte cuvinte, ceea ce-i permanent în transformările lor ne-ntrerupte, nici o dată partea lor materială, individuală, așa zicînd palpitîndă de realitate și vieață, de aceea și fugitivă și necuprinsă. Știința cuprinde cugetarea realităței, nu însă-și realitatea: cugetarea vieței, nu vieața. Ieată marginea iei, singura margine cu adevărat de nestrăbătut pentru iea, pentru-că dînsa se-ntemeează pe însă-și natura cugetărei omenești, care-i singurul organ al științei.
Pe această natură se-ntemeează drepturile netăgăduite ale științei și marea iei misiune, se-ntemeează înse și neputința-i vitaiă și chiar acțiuneai vătămătoare, de cîte ori, prin reprezentanții iei oficiali, patentați, își însușește dreptul de a guverna vieața. Misiunea științei ie următoarea: Constatînd raporturile generale ale lucrurilor trecătoare, reale, recunoscînd legile generale inerente fenomenelor atît celor din: lumea fizică, cît și celor din lumea socială, dînsa înfige așa zicînd jaloanele nestrămutate ale mersului progresiv al omenirei, indicînd oamenilor condițiile generale cari trebuesc cri rigurozitate observate, urmate, și a căror ignorare sau trecere cu vederea vor fi totdeauna fatale. Intr’un cuvînt știi:ița-i busola vieței, dar iea nu-i vieața. Știința-i nestrămutată, nepersonală, generală, abstractă, nesimțitoare, ca și legile pe care nu face de cît să le reproducă idealicește, să îe reflecteze mintal, să zicem mai curat cerebral, ca să nu uităm că însă-și știința nu-i de cît un produs material al unui organ material din organizarea materială a omului, al creerului. Vieața ie cu totul fugarnică, trecătoare, dar și cu totul palpitîndă de realitate și de individualitate, de senzibilitate, de saferinți, de bucurii, de dorinți, de irebuinți și de pasiuni. Numai iea-i aceea care creează lucrurile spontan, și toate ființele cele reale. Știința nu crează nimic: iea constată numai și recunoaște creațiile vieței. Și de cîte ori oamenii de știință, ieșind din lumea lor abstractă, s’amestecă-n crearea vie a lumei reale, tot ceea ce propun sau ceea-ce creează-i sărăcăcios, ridicol de abstract, fără vlagă și fără vieață, născut mort, ca acel homunculus creat de Wagner, pedantul discipol al nemuritorului doctor Faust. De unde urmează că singura menire-a științei ie de-a lumina vieața, iear nu de-a o guverna.
Guvernarea științei și-a oamenilor de știință, numească-se iei chiar pozitiviști, discipoli de-ai lui Auguste Comte, sau chiar discipoli de-ai școalei doctrinare a comunizmului german, nu poate fi de cît neputincioasă, ridiculă, neumană, crudă, apăsătoare, exploatatoare, vătămătoare. Despre oamenii de știință, ca atari, se poate zice ca și despre teologi și metafizici: dînșii ji’airnici simțire, nici inimă pentru ființele inmuale, viețuitoare. Și nici nu li se poate faice o vină din asta, pentru-că asta-i o urmare ffrească a meșteșugului lor. Ca oameni de știință, iei n’au de-a face de cît cu generalități, și nu pot avea interes de cît pentru generalități.
Știința nu se ocupă de cît cu ceea ce-i exprimabil, nestrămutat, cu alte cuvinte cu generalitățile mai mult sau mai puțin dezvoltate și hotărîte : în fața vieței, care singura-i în raport cu partea vie și simțitoare, dar nesezizabilă și nehotărîtă a lucrurilor, dînsa închină steagul. Asta i adevărata și putem zice singura limită a științei, o limită pe care cu adevărat dînsa nu o poate străbate. Un naturalist, bună-oară, care-i iei însu-și o ființă reală și vie, diseacă un epure: acest epure ie tot o ființă reală și-a fost și iei, cel puțin înainte de disecare, o individualitate viețuitoare. După disecare naturaiistu-î descrie: iepurele care va ieși din descrierea acestui naturalist nu va mai fi înse de cît un iepure în general, asemănător cu toți iepurii, de cît un iepure lipsit de ori-ce individualitate, care prin urmare nu va mai avea nici o dată putința de-a exista care va rămînea în veci o ființă inertă și făr de, vieață, care nu va fi nici măcar o ființă corporală, ci o abstracție, umbra fixată a unei ființe viețuitoare. Știința n’are de-a face de cît cu asemenea umbre. Realitatea vie îi scapă: aceasta nu se dă de cît vieței, care, fiind iea însă-și fugarnică, trecătoare, poate prinde și prinde într’adevăr totdeauna ce-i viu, cu alte cuvinte tot ce trece, ce fuge.
Cazul iepurelui, sacrificat științei, ne atinge puțin, pentru-că, de obiceiu, noi ne interesăm foarte puțin de vieața individuală a iepurilor. Nu-i tot așa cu vieața individuală a oamenilor, pe care știința și oamenii de știință, obicinuiți să trăească printre abstracții, cu alte cuvinte să sacrifice totdeauna realitățile fugitive și vii umbrelor lor nestrămutate, ar fi în stare, dacă ar fi lăsați să facă ce vor, s’o jertfească sau cel puțin s’o subordoneze în folosul generalităților lor abstracte.
Individualitatea omenească, ca și cea a celor mai inerte lucruri, pentru „știință tot atît de nesezizabilă, cu alte cuvinte tot atît de neexistentă ie. De aceea indivizii viețuitori trebuie să bage de samă, să iee măsuri, să nu se lese jertfiți ca un iepure, de această știință, în folosul unei oarecare abstracții. Trebuie să iee măsuri ca și-n potriva teologiei, ca și-n potriva politicei, ca și-n potriva jurisprudenței, cari, cu toatele, luînd și iele parte la acest caracter abstractiv al științei, au aceea-și tendință fatală de-a sacrifica pe indivizi în folosul aceleea-și abstracții, numită numai de fie-care ca un alt nume, cea dintăi numind-o adevărul dumnezeesc, a doua binele public, cea de-a treea dreptate.
Departe de mine ideea de a voi să compar abstacțiile binefăcătoare ale științei cu abstracțiile vătămătoare ale teologiei, ale politicei, ale jurisprudenței. Aceste din urmă trebuie să înceteze de-a mai domni, trebuie smulse, stîrpite din societatea omenească în chip radical, mîntuirea acestei societăți, emanciparea, umanizarea-i definitivă numai cu prețul acesta putînd avea loc. Abstrațiile științifice, firește, au rostul lor, nu să domnească asupra societăței omenești, după visul liberticid al filosofilor pozitiviști, ci să-i lumineze acestei societăți dezvoltarea spontanee și vie. Știința poate prea bine să se aplice la vieață, dar nici o dată să se întrupeze în vieață. Fiindcă vieața ie manifestarea imediată și vie, mișcarea spontanee și neaparată a individualităților vii. Știința nu-i de cît abstracțiea, pururea necomplectă și nedesăvîrșită, a acestei mișcări. Dacă ar voi să se impue vieței, ca o doctrină absolută, ca o autoritate ckmuitoare, ar sărăci-o, ar falșificao, ar paraliza-o. Știința nu poate ieși din abstracții: acolea-i regimul iei. Abstracțiile înse, și reprezentanții acestora imediați, de ori-ce natură ar fi: preoți, politiciani, Juriști, economiști și savanți, nu trebuie să mai guverneze masele populare. Tot progresul viitorului în asta stă. Vieața și mișcarea vieței, manifestarea individuală și socială a oamenilor, trebuie să aibă libertate deplină. Insu-și principiul autorităței trebuie cu desăvîrșire stîrpit. Cum înse ? Prin propaganda științei libere, cea mai larg populară. Cu chipul acesta masa socială, mulțimea, nu va mai avea în afară de iea un adevăr așa-zicînd absolut, care s’o diriguească, care s’o cîrmuească, un adevăr reprezentat prin niște indivizi foarte interesați să-l păstreze numai în mînele lor, fiind-că adevărul acesta le dă puterea, puterea dîndu-le bogățiea, putința de-a trăi din munca maselor populare. Aceste mase vor avea chiar în sine un adevăr, un adevăr pururea relativ, dar real, o lumină internă care le va lumina mișcările spontane și care va face de prisos ori-ce autoritate și ori-ce cîrmuire exterioară…
Firește, oamenii de știință nu sînt excluziv numai oameni de știință: mai mult sau mai puțin iei sînt și oameni de vieață. Cu toate astea nu trebuie să ne prea încredem în faptul acesta. Și dacă pentem să fim aproape siguri că nici un învățat nu va cuteza să trateze astă-zi pe-un om ca pe-un epure, ie totu-și de temut ca așa zicînd corporațiea învățaților, avînd frîu slobod, să nu supue pe oamenii vii la niște experiențe științifice, fără îndoeală mai puțin crude, dar cari nu vor fi mai puțin vătămătoare pentru jertfele omenești. Dacă învățații nu vor putea face experiențe asupra corpului oamenilor individuali, vor fi bucuroși să facă asupra corpului social, ceea-ce trebuie cu desăvîrșire împiedicat.
Cum stau lucrurile acuma, monopolizînd știința și rămînînd cu chipul acesta în afară de vieața socială, învățații alcătuesc fără-ndoeală o castă deosebită, care are mare asemănare cu casta preoților. Dumnezeul lor ie abstracțiea științifică, jertfele sînt individualitățile viețuitoafe, reale, iear dînșii sînt jerlfitorii consacrați, patentați.
Știința nu poate ieși din sfera abstracțiilor. In privința asta iea-i cu mult mai inferioară de cît arta, care, și iea, nu se ocupă propriu zis de cît cu tipurile generale și cu stările generale, dar care, printr’un mijloc propriu al iei, se pricepe să le-ntrupeze în niște forme cari, măcar că în înțelesul vieței reale nu-s vii, nu provoacă mai puțin, în imaginațiea noastră, sentimentul sau amintirea vieței reale. Tipurile și stările pe care le concepe, arta Ie individualizază întru cît-va, și, prin aceste individualizări fără carne și fără oase, ca atare, permanente, nemuritoare, pe care arta are puterea de-a le crea, iea ne amintește individualitățile vii și reale, cari apar și dispar privirilor noastre. Intru cît-va arta-i deci întoarcerea de la abstracție la vieață. Știința, din potrivă, ie jertfirea neîntreruptă a vieței fugitive și trecătoare înse reale, pe altarul abstracțiilor eterne.
Știința ie tot atît de puțin în stare de-a prinde individualitatea unui om ca și aceea a unui iepure. Cu alte cuvinte iea-i tot atît de indiferentă și pentru una și pentru alta. Nu că dînsa ar fi străină de principiul individualităței. Iea-l concepe prea bine ca principiu, dar nu ca fapt. Dînsa știe prea bine că toate speciile animale, printre cari și speciea omenească, n’au existență reală de cît într’un număr nemărginit de indivizi cari nasc și mor, făcînd loc altor indivizi deopotrivă de trecători. Iea știe că pe măsură ce ne rîdicăm de la speciile animale la speciile superioare principiul individualităței se determină și mai mult, indivizii apar mai complecți și mai liberi. Dînsa știe-n sfîrșit că omul, cel din urmă și cel mai de.săvîrșit animal de pe pămînt, prezintă individualitatea cea mai complectă și mai vrednică de luat în samă, dia pricina facultăței sale de a concepe și de-a concretiza, de-a personifica într’o măsură în sine, și-n existența sa atît socială cît și privată, legea universală. Cînd nu-i vițieată fie de doctrinarizmul teologic, metafizic, de cel politic și juridic, fie de-o trufie strîmt științifică, și cînd nu-i surdă la instinctele și la năzuințele spontane ale vieței, iea știe, și acesta-i ultimul iei cuvînt, știe că respectul omului ieste legea supremă a omenirei, și că marele, adevăratul scop al istoriei, ieste umanizarea și Emanciparea, i iste libertatea reală, propășirea reală, fericirea fie-cărui individ viețuitor în societate. Pentru-că, în cele din urmă, afară doar dacă nu cădem în ficțiunea liberticidă a binelui public reprezentat prin Stat, ficțiune întemeeată neîntrerupt pe jertfirea sistematică a maselor populare, trebuie să recunoaștem că libertatea și propășirea colectivă nu ie reală de cît atuncea cînd reprezintă suma libertăților și propășirilor individuale.
Știința, toate astea le știe, dar mai departe nu merge, nu poate merge. Propriea-i natură alcătuind-o abstracțiea, dînsa poate concepe prea bine principiul individualităței reale și vii, dar nu poate să aibă nimic de-a face cu indivizii reali și vii. De indivizi în general se ocupă, nu înse de Petru, de Iacob, de-un individ, sau altul, cari pentru iea nu există și nici nu pot exista. Indivizii iei, înc-o dată, nu sînt de cît abstracții.
Cu toate astea, nu individualitățile abstracte, ci indivizii reali, vii, trecători, fac istoriea. Abstracțiile n’au picioare să meargă, ieie nu merg de cît cînd sînt purtate de oameni reali. Pentru aceste ființi reale, alcătuite, nu numai în închipuire, ci chiar în realitate din carne, din sînge, știința n’are inimă. Iea le privește cel mult drept carne pentru dezvoltarea intelectuală și socială. Ce-i pasă iei de condițiile particulare și de soarta întîmplătoare a Iui Petru sau Iacob ? S’ar face ridicolă, s’ar înjosi și s’ar anihila, dacă ar voi să se ocupe de astea de cît ca de-o pildă pentru sprijinirea teoriilor sale eterne. Și n’ar avea nici o noimă să îie ținută de rău pentru asfa, pentru că nu asta-i menirea iei. Dînsa nu poate să sezizeze, să prindă concretul: iea numai în abstracții se poate mișca. Menirea iei, ie de-a se ocupa de starea și de condițiile generale ale existenței și dezvoltărei fie a speciei omenești în de obște, fie a cutărei rase, a cutărui popor, a cutărei clase sau categorii de indivizi, de cauzele generale ale propășirei sau decăderei acestora, și de mijloacele generale pentru a face speciea omenească, cutare rasă, cutare popor, cutare clasă, cutare categorie de inși să înnainteze în atîtea și atîtea progrese. îndeplinească-și în chip larg și rațional asemenea sarcină, și-și va fi făcut pe deplin datoriea. Ar fi cu adevărat ridicol și nedrept să i se ceară mai mult.
Neaparat, tot atît de ridicol ar fi, ar fi chiar un lucru nenorocit, să i se încredințeze o misiune pe care iea nu-i în stare a o-mplini. Fiind-că chiar natura iei o silește să ignoreze existența și soarta Iui Petru și a lui Iacob, nu trebuie să i se îngădue nici o dată nici iei, nici nimănui în numele iei, să guverneze pe Petru și pe Iacob. Pentru c’ar fi în stare să-i trateze aproape cum tratează pe iepuri. Sau mai degrabă, ar urma mai departe să-i uite. Reprezentanții săi patentați, firește, cari nu-s de loc niște oameni abstracți, ci din potrivă foarte vivanți, avînd interese foarte reale, supunîndu-se înrîurirei vătămătoare pe care privilegiul o îndeplinește fatal asupra oamenilor, vor sfîrși prin a jupui pe Petru și pe Iacob în numele științei, după cum i-a jupuit pănă acum preoții, politicianii de toate colorile și advocații, în numele lui Dumnezeu, în numele Statului și-a dreptului juridic.
Ceea-ce predic ieu ie așa dară, păn la un punct, revolta vieței împotriva științei, sau mai curînd împotriva cîrmuirei științei. Nu pentru a distruge știința, ceea-ce ar fi o crimă de les-omenire, ci pentru a o pune la locul iei.. Pănă acum toată istoriea omenirei n’a fost de cît o jertfire neîntreruptă și sîngeroasă a milioane de biete ființi omenești unei oare-care abstracții nemilostive : zeități, patrie, putere de Stat, onoare națională, drepturi istorice, drepturi juridice, libertate politică, binele public. Ieată care a fost pînă a-zi mișcarea naturală, spontanee, fatală, a societăților omenești. N’avem ce face, trebuie s’o admitem, cît se atinge despre trecut, trebuie s’o admitem precum admitem toate fatalitățile naturale. Și trebuie să credem c’a fost singura cale cu putință pentru educarea speciei omenești. Pentru-că nu trebuește să ne-nșelăm : chiar făcînd partea cea mai largă meșteșugirilor machiavelice ale claselor stăpînitoare, trebuie să recunoaștem că nici o minoritate n’ar fi fost destul de puternică să impue maselor toate aceste jertfe grozave, dacă n’ar fi fost chiar în aceste mase o mișcare vijelioasă, spontană, care să le împingă a se jertfi mereu și mereu uneea din aceste abstracții mistuitoare cari, ca și vampirii istoriei, s’au nutrit totdeauna cu sînge omenesc.
Ca teologilor, politicianilor și juriștilor să Ie vie la socoteală, nimic mai simplu. Preoți ai acestor abstracții, iei nu trăesc de cît din această necontenită jertlire a maselor populare. Ca metafizica s’o aprobe, iear nu trebuie să ne mire. Aceasta n’are altă menire de cît să legitimeze și să raționalizeze, pe cît cu putință, ceea-ce ie nedrept și absurd. Dar ca însă-și știiuța pozitivă să arate pănă acum acelea-și tendinți, ieată ce trebuie să constatăm deplîngînd. Asta n’a putut face asemenea lucru de cît din două motive : mai întăi fiind-că, constituită în afară de vieața populară, iea-i reprezentată de-un corp de privilegiați, și apoi, fiind-că, pănă acuma, s’a pus iea însă-și ca scop absolut, ca scop ultim al ori-cărei dezvoltări omenești. Pe cînd, printr’o critică judicioasă, pe care această știință ieste în stare s’o facă și pe care în cele din urmă seva vedea silită s’o aplice chiar împotrivă-i, ieaf ar fi trebuit să priceapă, că dînsa nu-i de cît un mijloc necesar pentru îndeplinirea unui scop mai înalt: acela al deplinei umanizări a stărei reale a tuturor indivizilor reali cari nasc, cari trăesc și cari mor pe pămînt.
Marele bun al științei pozitive asupra teologiei, asupra metafizicei, asupra politicei și asupra dreptului juridic constă în aceea, că-n locul abstracțiilor mincinoase și vătămătoare, slăvite de doctrinele lor, iea pune niște abstracții adevărate cari exprimă natura generală sau chiar togica lucrurilor, raporturile generale și legile generale ale dezvoltărei acestora. Ieată ceea ce o deosebește adînc de doctrinele precedente și ceea ce-i va asigura totdeauna un loc larg în societatea omenească. Iea va constitui întru cît-va conștiința colectivă a acestei societăți. Dar această știință are o parte prin care se alipește cu totul de celelalte doctrine : aceea că dînsa n’are și nu poate avea drept obiect de cît abstracții, și că-i silită, chiar de natura iei, să treacă cu vederea indivizii reali, în afară de cari înse chiar cele mai adevărate abstracții n’au o existență reală. Pentru a îndrepta acest cusur radical, ieată ce deosebire ar trebui să se stabilească între procedarea practică a doctrinelor anterioare și cea a științei pozitive. Primele, luînd de bază ignoranța mulțimei au jertfit cu voluptate această mulțime, abstracțiilor lor, de-altminferi totdeauna foarte lucrative, foarte producătoare pentru reprezentanții lor corporali. Cea de-a doua, recunoscîndu-și neputința absolută, de-a concepe indivizii reali și de a se interesa cu chipul acesta de soarta lor, va trebui să renunțe definitiv și în chip absolut la guvernarea societăței. Pentru-că dacă s’ar amesteca-n asta, n’ar putea face alta de cît să jertfească și dînsa pe oamenii vii, pe cari-i ignorează, abstracțiilor, cari alcătuesc singurul obiect al legitimelor sale preocupări.
Adevărata știință a istoriei, bună-oară, pănă acum nu există : în zilele noastre de-abiea dacă se întrevăd condițiile cumplit de complicate ale acestei științi. Să o presupunem înse înfăptuită: ce va putea să ne dea această știință ? Dînsa va putea reproduce tabloul sămăluit și fidel al dezvoltărei naturale a condițiilor generale, atît materiale cît și ideale, atît economice cît și politice, sociale, religioase, filosofice, estetice și științifice, ale societăților cari au avut o istorie. Acest tablou universal al civilizației omenești înse, ori-cît de amănunțit ar fi, nu va putea nici o dată cuprinde de cît niște aprecieri generale și prin urmare abstracte. Ast-feliu că miliardele de indivizi omenești, cari au alcătuit materiea viețuitoare și-ndarătoare a acestei istorii, triumfătoare și lugubră, jainică tot o dată, triumfătoare din punctul cie vedere al rezultatelor iei generale, jalnică din punctul de vedere al imensei hecatombe de jertfe omenești, „zdrobite sub carul iei”, aceste miliarde de indivizi obscuri, neștiuți, dar fără cari nici unul din aceste mari rezultate abstracte ale istoriei n’ar fi fost dobîndit, și cari, țineți samă, nu s’au folosit nici o dată de nici unul din rezultatele astea, acești indivizi nu vor găsi nici cel mai mic locușor în istorie. Dînșii au trăit, au fost jărtfiți, zdrobiți, păntru binele omenirei abstracte. Atîta tot.
Va trebui să aducem pentru asta vre-o imputare științei istoriei? Ar fi ridicol, ar fi nedrept. Indivizii sînt nesezizabîli pentru cugetarea, pentru gîndirea, pănă și pentru vorbirea omenească, care nu-i în stare să rostească de cît abstracții: nese-zizabili în timpul de față ca și-n trecut. Așa-că însă-și știința socială, știința viitorului, vrînd-ne-vrînd va urma mai departe să-i ignoreze. Tot ce avem dreptul să cerem de la aceasta, ieste să ne indice, în mod hotărît și fidel, cauzele generale ale suferințelor individuale, neapărat fără să scoată la o parte din rîndul lor jertfirea și subordonarea, din nenorocire foarte obicinuite și a-zi, jertfirea și subordonarea indivizilor vii, generalităților abstracte. Și tot o dată să ne arate condițiile generale necesare pentru emanciparea reală a indivizilor viețuitori în societate. Ieată menirea, ieată și marginele iei, în afară de cari acțiunea științei sociale nu poate fi de cît neputincioasă, de cît funestă. Pentru-că în afară de marginele acestea încep pretențiile doctrinare și guvernamentale ale reprezentanților, ale preoților iei patentați. Și-a venit vremea s’o isprăvim o dată cu toți papii și preoții: nu mai vrem de-aceștia, chiar cînd s’ar numi democrați-sociali.
Inc-o dată: singura menire a științei iestfe de a lumina calea. Dar numai vieața, scăpată de toate piedicele guvemamnntale și doctrinare și lăsată în deplinătatea acțiunei sale spontane, poate crea.
Cum s’ar putea împăca oare această nepotrivire ?
Pe de-o parte știința ieste neapărată organi-zărei raționale a societăței, iear pe de alta, incapabilă de-a se interesa de ceea ce-i real și viețuitor, iea nu trebuie să se amestece în organizarea reală sau practică a societăței.
Opunerea aceasta nu poate fi dezlegată de cît într’un chip: lichidarea științei ca ființă morală care să existe în afară de vieața socială a tuturora și care să fie reprezentată, ast-feliu, de-un corp de învățați patentați: lichidarea iei ca atare și răspîndirea iei în masele populare. Știința, fiind chiemată de acum înainte să reprezinte conștiința colectivă a societăței, trebuie sst ajungă proprietatea tuturora, într’adevăr. Prin asta, fără a pierde ce-va din căracteru-i universal, de care nu se va putea lepăda nici o dată, fără a-și pierde caracterul iei de știință, și măcar că ocupîndu-se înainte numai de cauzele generale și de raporturile generale dintre indivizi și lucruri, dînsa se va contopi de fapt cu vieața imedieată și reală a tuturor indivizilor omenești. Va fi o mișcare asemănătoare cu aceea care a făcut să zică pe protestanți, la începutul Reformei religioase, că nu mai iera nevoe de preoți, fie-care om ajungînd de-acuma propriul său preot, fie-care om, grație singurei mijlociri nevăzute, a Domnului Nostru Isus Hristos, ajungînd a-și înghite în sfîrșit Dumnezeul, să se împărtășască cu iei. Știința, firește, n’are nimic de-a face nici cu Domnul Nostru Isus Hristos, nici cu Dumnezeu, nici cu libertatea politică, nici cu dreptul juridic, toate lucruri revelate, fie teologicește, fie în chip metafizic, și toate tot atît de nemistuibile, precum se știe. Lumea abstracțiilor științifice nu-i de loc revelată: iea-i inerentă lumei reale, a cărei expresie și reprezentare generală sau abstractă dînsa și ieste. Cită vreme dînsa foimează o regiune aparte, reprezentată anume de învățați, această lume ideală ne amenință să iee, față de lumea reală, locul lui Dumnezeu, și să rezerveze reprezentanților săi patentați slujba de preoți. De aceea, prin instrucțiea generală, egală pentru toți și pentru toate, organizarea socială deosebită a științei trebuește desființată, pentru ca masele, încetînd să mai fie o turmă dusă și tunsă de niște păstori privilegiați, să-și poată lua pe viitor propriile destine istorice în mînele lor… Știința, ajungînd patrimoniul întregei lumi, se va îmbina întru cît-va cu vieața imediată și reaîă a fie-cărui. Dînsa va cîștiga în utilitate și-n frumuseță ceea-ce va fi pierdut ca orgoliu, ca îngîmfare și ca pedantizm doctrinar. Ceea-ce nu va împiedica, negreșit, ca niște oameni de geniu, mai bine organizați pentru speculațiile științifice de cît majoritatea contemporanilor lor, să nu se dedee mai excluziv de cît alții cultivărei științelor, și să nu aducă omenirei servicii mari, fără să urmărească, cu toate astea, altă înrîurire socială de cît înrîurirea naturală pe care o inteligență superioară nu lipsește nici o dată de-a o avea asupra mediului iei, nici altă răsplată de cît înalta satisfacere pe care toate spiritele alese o găsesc în îndeplinirea unei nobile pasiuni…
Dar pănă cînd masele nu vor fi ajuns la un grad îndestulător de instrucția, va trebui oare ca lele să se lese guvernate de oamenii de știință ? Ferească sfîntul. Mai bine pentru iele să se lipsască de știință de cît să se lese guvernate de învățați. Guvernarea învățaților ar avea ca primă urmare de a face știința cu neputință de împărtășit de popor, și-ar fi neapărat o guvernare aristocratică, fiind-că așezămîntul actual al științei ieste un așezămînt aristocratic. Aristocrațiea inteligenței, din punctul de vedere practic cea mai neîndurată, și din punctul de vedere social cea mai trufașă, mai jignitoare: ieată cum ar fi puterea constituită în numele științei. Un atare regim ar fi în stare să paralizeze vieața și mișcarea-n societate. învățații, pururea îngîmfați, pururea încrezuți, și pururea neputincioși, vor voi să se amestece-n toate, și toate izvoarele vieței vor săca sub răsuflarea lor abstractă, savantă.
încă o dată, vieața iear nu știința, crează vieața : acțiunea spontanee a poporului însu-și, singura, poate crea libertatea populară. Negreșit, ar fi foarte fericit lucru ca știința să poată, chiar de îndată, lumina mersul spontaneu al poporului cătră emancipare. Dar mai bine nici o lumină de cît o lumină falșă, aprinsă calicește de-afară, cu scopul vădit de a rătăci poporul. De alt-feliu poporul nu va fi lipsit cu totul de lumină. Nu degeaba a străbătut un popor o îndelungată carieră istorică și și-a plătit rătăcirile prin veacuri de suferinți cumplite. Rezumatul practic al acestor dureroase experiențe alcătuește un soiu de știință tradițională, care, în unele privințî, valorează ca și știința teoretică. In sfîrșit o parte din tinerimea studioasă, acei dintre burghejîi studioși cari vor simți în iei destulă ură împotriva minciunei, împotriva fățărniciei, împotriva nedreptăței și împotriva nemerniciei burgheziei, ca să aibă curajul a-i întoarce spatele, și destulă pasiune pentru a îinbrățoșa fără rezervă cauza dreaptă și omenească a proletariatului, aceștia vor fi instruitorii frățești ai poporului. Dînd poporului cunoștințele ce-i lipsesc încă, aceștia vor face cu totul de prisos guvernarea savanților.
Dacă poporul trebuie să se păzască de guvernarea savanților, cu atît mai mult trebuie să se ferească de cea a idealiștilor inspirați. Cu cît credincioșii și poeții ceriului vor fl mai sinceri, cu atît vor fi mai primejdioși. Abstracțiea științifică, am spus-o, i-o abstracțiea rațională, în esența-i adevărată, necesară vieței a cărei reprezentare teoretică, a cărei conștiință ieste. Iea poate și trebuie absorbită și mistuită de vieață. Abstracțiea idealistă, Dumnezeu, ieste o otravă puternică, care distruge și descompune vieața, care o falșifică și-o ucide. Ingînfarea învățaților nefiind de cît o înfumurare personală, poate fi încovoiată, distrusă. Ingînfarea idealiștilor nefiind de loc personală, ci o îngînfare dumnezeească, ie neînvinsă, neîndurată. Poate și trebuie să pieară, dar nu se va da nici o dată bătută, și cîtă vreme va mai putea să răsufle, va căuta să aservească lumea sub călcîiul Dumnezeului său…
Omul, ca și tot restul lumei, ie o ființă cu totul materială. Spiritul, facultatea de-a cugeta, de-a primi și de-a răsfrînge diferitele senzații, atît exterioare cît și interioare, de-a le ținea minte cînd sînt trecute și de-a le reproduce prin imaginație, de-a le compara și de-a le deosebi, de a abstrage d.n iele determinările comune și de-a crea astfeliu noțiuni generale, abstracte, în sfîrșit de-a făuri ideile grupînd și combinînd noțiunile în chipuri deosebite, de-a făuri inteligența într’un cuvînt, singura creatoare a întregei noastre lumi iieale…, facultatea asta ie o proprietate a corpului animal și mai ales a organizărei cu totul maieriale a creerului.
Lucrul acesta îl știm hotărît, prin experiența universală, pe care nici un fapt nici o dată n’a dezmințit-o și pe care ori-ce om o poate adeveri în ori-ce clipă din vieața sa. La toate animalele, fără a lăsa la o parte chiar speciile cele mai inferioare, găsim un oare-care grad de inteligență. Și vedem că-n seriea speciilor, inteligența animală se dezvoltă cu-atît mai mult, cu cît organizarea unei specii se apropie mai mult de aceea a omului, numai în om ajungînd înse la acea putere de abstracție care alcătuește propriu zis cugetarea.
Experiența universală, pe care trebuie s’o deosebim de credința universală pe care idealiștii voesc să-și sprijinească credințele lor, întăea fiind numai o constatare reală de fapte reale, pe cînd cea de-a doua nu-i de cît o presupunere de fapte pe cari nimeni nu le-a văzut și cari prin urmare sînt în opunere cu experiența întregei lumi, experiența universală, care, la urma urmei ie singura obîrșie, izvorul tuturor cunoștințelor noastre, ne dovedește primo, că ori-ce inteligență ie totdeauna legată de un corp animal, și, secundo, că intensitatea, puterea acestei funcții animale atîrnă de perfecțiea relativă a organizației animale. Acest al doilea rezultat al experienței universale nu se aplică numai la diferitele specii de animale: îl constatăm și la oameni, a căror putere intelectuală și morală atîrnă în chip prea vădit de perfecțiea mai mare sau mai mică a organizmului lor, ca rasă, ca nație, ca clasă și ca indivizi, ca să mai fie nevoe să stăruim mai mult asupra acestui fapt.
Idealiștii, adică toți acei cari cred în nemateriaîitatea și-n nemurirea sufletului omenesc, trebuie să fie strașnic de încurcați de deosebirea care se află între inteligențele raselor, popoarelor și indivizilor. Afară dacă nu presupun că părticelele divine au fost distribuite în chip neegal, cum explică dînșii aceasiă deosebire? Din nenorocire există un număr prea mare de oameni din cale afară de proști, dobitoci păn la idiotizm. Le va fi fost dat să primească oare drept parte o părticică și divină și idioată? Pentru a ieși din această încurcătură idealiștii trebuie neapărat să presupue că toate sufletele omenești sînt egale, dar că închisorile în cari sînt iele întemnițate, corpurile omenești, nu sînt egale, unele fiind mai capabile de cît altele să slujască drept organ intelectualităței pure a sufletului. Cu chipul acesta un suflet va avea la îndămînă niște organe cu totul fine, iear un altul niște organe cu totul grosolane. Dar astea-s niște distincții de cari idealizmul n’are dreptul de-a se sluji, de cari nu se poate sliiji fără să cadă-n neconsecvență iei însu-și, și-n materializmul cel mai grosolan. Pentru- că față de absoluta nematerialitate a sufletului, toate deosebirile corporaie dispar, tot ce-i corporal, material, trebuind să apară, fără deosebire, absolut, ca deopotrivă de grosolan. Prăpastiea care deosebește sufletul de corp, absoluta nematerialitate de materialitatea absolută, ieste nemărginită. Prin urmare toate deosebirile, neexplicabile de altminteri și logicește cu neputință, cari ar putea exista de partea cealaltă a prăpăstiei, în materie, trebuie să fie pentru suflet nule și neavenite: iele nu pot și nu trebuie să aibă asupra sufletului nici o înrîurire. Intr’un cuvînt absolutul nematerial nu poate fi cuprins, întemnițat, și încă mai puțin exprimat, ori în ce grad ar fi, de absolutul material. Din toate închipuirile grosolane și materialiste, în înțelesul ce-l dau idealiștii acestui cuvînt, cu alte cuvinte brutale, cari au fost zămislite de ignoranța și de dobitociea primitivă a oamenilor, cea a unui suflet nematerial întemnițat într’un corp material ie fară îndoeală cea mai grosolană, mai ordinară. Și nimic nu dovedește mai bine a tot puterniciea avută chiar asupra celor mai alese spirite de prejudecățile vechi, de cît faptul cu adevărat de deplîns, că niște oameni înzestrați cu o înaltă inteligență pot vorbi despre asemenea lucru și a-zi.
Afară de asta ie ne-ndoios că nimeni n’a văzut vre-o dată și n’a putut să vadă spiritul pur dezlipit de ori-ce formă materială, existînd deosebit de vre-un corp animal. Și dacă nimeni nu l’a văzut, cum au putut ajunge oamenii să creadă-n existența acestui suflet ? Pentru-că faptul acestei credinți nu se poate tăgădui. Și, dacă nu-i, cum susțin ideliștii, universal, cel puțin iei ie cît se poate de general. Ca atare ie cu totul vrednic de cea mai mare a noastră luare aminte, pentru că o credință generală, obștească, ori-cît de idioată ar fi, are totdeauna o înrîurire prea puternică asupra soartei oamenilor pentru ca să fie îngăduit de-a o trece cu vederea sau de-a face abstracțiea de iea.
Faptul acestei credinți istorice se explică de altminteri în chip natural și rațional. Pilda ce ne-o dau copiii și adolescenții, chiar și o mulțime de oameni cari au depășit vrîsta majorităței, ne dovedește că omul își poate exercita facultățile mintale cu mult mai înainte de a-și da samă de chipul în care le exercită, cu mult mai înainte de a ajunge la conștiința hotărîtă și clară a acestei exercitări. In această perioadă a funcționărei spiritului inconștient de sine, a acestei acțiuni a inteligenței naive sau credincioase, omul, obsedat, stăpînit de lumea exterioară și împins de-acel imbold interior care se chieamă vieață, și de nenumăratele trebuinți ale vieței, făurește o mulțime de-nchipuiri, de noțiuni și idei, neaparat din capul locului foarte nedesăvîrșite, foarte puțin conforme cu realitatea lucrurilor și a faptelor pe cari se silesc acestea să le exprime. Și cum omul n’are conștiință de propriea-i acțiune inteligentă, cum nu-și dă samă că însu-și iei i-acela care-a produs și produce aceste închipuiri, aceste noțiuni, aceste idei, cum însu-și iei nu pricepe obîrșiea lor cu totul subiectivă, adică omenească, habar n’are de iea, le socotește firește, neaparat, ca pe niște ființi obiective, ca pe niște ființi reale, cu totul independente de iei, existînd de sine și-n sine.
Ieșind cu-ncetul din nevinovățiea lor animală, așa și-au creat zeii, popoarele primitive. Și o dată creindu-î, fără să bănuească că singurii lor creatori fuseseră înși-le iele, i-au adorat, iele s’au închinat lor. Privindu-i ca pe niște ființi reale, cu mult, cu mult superioare lor, popoarele primitive le-au atribuit a tot puterniciea, și s’au recunoscut drept creaturele, drept sclavele lor. Pe măsură ce ideile omenești se dezvoltă mai mult, zeii, cari, după cum am mai spus-o, n-au fost nici o dată de cît răsfrîngerea fantastică, ideală, poetică sau imaginea răsturnată a acestor idei, zeii se idealizază și iei. Mai întăi fetiși grosolani, dînșii ajung încetul cu încetul niște spirite pure cari existau în afară de lumea vizibilă, și, în sfîrșit, în urma unei îndelungate dezvoltări istorice, sfîrșesc prin a se contopi într’o singură Ființă dumnezeească, Spiritul pur, etern, absolut, creatorul și stăpînul lumilor.
In ori-ce dezvoltare, dreaptă sau rătăcită, adevărată sau închipuită, atît colectivă cît și individuală, totdeauna cel dintăi pas, cel dintăi act ie mai greu. O dată pasul acesta făcut, actul acesta îndeplinit, restul se desfășură firește, ca o urmare neaparată. Ceea-ce a fost anevoios, în dezvoltarea istorică a acestei cumplite nebunii religioase, care urmează și acum să ne stăpînească, să ne zdrobească, a fost așa dar să se așeze o lume dumnezeească, precum o știm, în afară de lumea reală. Acest dintăi act de nebunie, atît de natural din punctul de vedere fiziologic și prin urmare rieaparat în istoriea omenirei, n’a avut loc de-odată. Au trebuit nu știu cîte veacuri ca să se dezvolte și să pătrundă această credință în deprinderile mintale ale oamenilor. O dată înse întemeeată, dînsa a ajuns a tot puternică, cum ajunge neaparat ori-ce nebunie care pune stăpînire pe creerul omului. Luați bună-oară un nebun : ori-care ar fi obiectul special al nebuniei sale, veți găsi că ideea întunecată și fixă ce-l stăpînește, lui i se va părea cea mai naturală din lume, și din potrivă, că lucrurile naturale, reale, opuse acestei idei, i se vor părea niște nebunii deșănțate, nesuferite. Religiea, nu-i alta de cît o nebunie colectivă, cu atît mai puternică, cu cît i-o nebunie tradițională, a cărei obîrșie se pierde într’o antichitate cu totul îndepărtată. Ca nebunie colectivă iea a pătruns în toate amănuntele existenței sociale a unui popor, atît publice cît și private, s’a întrupat în societate, a ajuns așa zicînd sufletul și cugetarea colectivă. Ori-ce om ie învăluit chiar de la naștere de asemenea nebunie: dînsul o suge cu laptele mamei sale, o soarbe cu tot ce-aude, cu tot ce vede. Și omul a fost atît de nutrit, atît de otrăvit, atît de pătruns în întreaga-i ființă de iea, în cît mai tîrziu, ori-cît de puternic i-ar fi spiritul natural, are nevoe să facă niște nepomenite șilinți, ca să se scape de iea și tot nu poate ajunge să se scape de iea pe deplin-, O dovadă sînt idealiștii moderni și materialiștii doctrinari, comuniștii germani, cari n’au știut să se scape de religiea Statului.
O dată lumea supranaturală, lumea dumnezeească bine întemeeată în închipuirea tradițională a popoarelor, dezvoltarea diferitelor sisteme religioase și-a urmat cursul firesc și logic, conformîndu-se de altminteri mereu dezvoltărei contemporane și reale a raporturilor economice și politice, a cărei reproducere credincioasă și consacrare dumnezeească a fost în tot timpul în lumea fantaziei religioase. Așa s’a dezvoltat nebuniea colectivă și istorică, care se numește religie, de la fetișizm, trecînd prin toate gradele politeizmului, pănă la monoteizmul creștin.
Al doilea pas, în dezvoltarea credințelor religioase, și cel mai greu negreșit după întemeerea unei lumi divine deosebite, fu tocmai trecerea de la politeizm la monoteizm, de la materializmul religios al păgînilor la credința spiritualistă a creștinilor. Zeii păgîni, și acesta iera caracterul lor de căpetenie, ierau înainte de toate niște zei cu totul naționali. Și, fiind mulți, iei păstrară neapărat, mai mult sau mai puțin, un caracter material, sau tocmai fiind-că ierau materiali, dînșii fură atît de mulți, diversitatea fiind unul din atributele de căpetenie ale lumei reale, Zeii păgîni sin Ițfaft încă propriu zis negarea lucrurilor reale: ieiftienail numai exagerarea acestor lucruri, fantastică.
Pentru a stabili pe ruinele altarelor atît de numeroase ale acestor zei altarul unui singur și suprem stăpîn al lumilor Dumnezeu, a trebuit să fie distrusă mai întăi existența autonomi a diferitelor nații cari alcătueau lumea păgînă sau antică. Ceea-ce făcură cu foarte mare brutalitate Romanii, cari, cucerind cea mai mare parte din lumea cunoscută a celor vechi, creară întru cît-va cea dintăi schițare, fără îndoeală cu totul negativă și grosolană, a omenirei.
Se știe cît a costat această tranziție pe poporul ebreu, a cărei întreagă istorie, așa zicînd, o constitue iea. A putut iei Moise și toți profeții să tot propovăduească singurul Dumnezeu, poporul cădea mereu în idolatriea lui primitivă, în credința cea veche, eu mult mai naturală, în mai mulți Dumnezei, materiali, omenești, pipăibili. Insu-și Iehova, singurul lor Dumnezeu, Dumnezeul lui Moise și al profeților, iera și iei un Dumnezeu cu totul național, care, pentru a răsplăti și pentru a pedepsi pe credincioșii săi, poporu-i ales, nu se slujea de cît de argumente materiale, adesea prostești, totdeauna grosolane și crude. Pare chiar că credința în existența sa nici nu implica tăgăduirea existenței zeilor primitivi. Dumnezeul ebreu nu tăgăduea existența protivnicilor săi: doar nu voea ca poporul său să-i slăvească alături de iei. Iehova iera un Dumnezeu gelos. Intăea lui poruncă ie asta: „leu sînt Domnul Dumnezeul tău, să nu te înclini la alți Dumnezei afară de tnine“.
Iehova nu fu deci de cît o primă materială și foarte grosolană schițare a idealizmului din zilele noastre. Iei nu-i de altminteri de cît un Dumnezeu național, ca și Dumnezeul slav, pe care-l slăvesc generalii, supuși prea plecați ai împăratului tuturor Rusiilor, ca și Dumnezeul german, pe care-l proclamă pietiștii și galonații… Ființa supremă nu poate fi un Dumnezeu național, ci al omenirei întregi. Ființa supremă nu poate fi nici o ființă materială, ci negarea ori-cărei materii, spiritul pur. Pentru realizarea cultului Ființei supreme, trebueau așa dar două lucruri: 1, o realizare a omenirei ca cea de a-zi, prin tăgăduirea naționalităților și a culturilor naționale : 2, o dezvoltare de altfeliu foarte înaintată a ideilor metafizice pentru spiritualizarea acelui atît de grosolan Iehova al Ebreilor.
Cea dintăi condiție fu îndeplinită de către Romani, într’un chip cu totul negativ, negreșit, prin cucerirea a cea mai mare parte din țările cunoscute de cătră cei vechi și prin distrugerea așezămintelor lor naționale. Datorită Romanilor, altarul unui singur și suprem Dumnezeu putu să se stabilească pe ruinele a mii de altare. Dumnezeii tuturor națiilor învinse, întruniți la Panteon, se anulară unii pe alții.
Cît despre condițiea a doua, spiritualizarea lui Iehova, iea fu realizată de cătră Greci, cu mult mai înainte de cucerirea țărei lor de cătră Romani. Grecia, la momentu-i istoric, și primisese din Orient o lume dumnezeească, care se stabilise definitiv în credința tradițională a popoarelor sale. In această perioadă a instinctului, anterioară dezvoltărei sale istorce, dînsa dezvoltase și umanizase ne-n:lrpuit de mult, prin poeții săi, această lume dumnezeească. Și cînd își începu istoriea cu adevărat, dînsa avea acum o religie închegată, cea mai simpatică și cea mai nobilă dintre toate religiile cari au existat, cel puțin pe cît poate fi nobilă și simpatică o religie, cu alte cuvinte-o minciună. Marii cugetători ai Greciei, și nici un popor n’a avut mai mari cugetători de cît Grecia, găsiră lumea dumnezeească întemeeată, nu numai în afară de iei, în popor, ci și-n iei, ca deprindere de-a simți și de-a cugeta, și firește dînșii o luară ca punct de plecare. Destul că cugetătorii aceștia nu făcură nici o teologie, cu alte cuvinte nu-și pierdură timpul să împace rațiunea născîndă cu absurditățile cutărui și cutărui Dumnezeu, cum o făcură scolasticii în evul mediu. Marii cugetători ai Greciei lăsară zeii în afară de speculările lor și se legară direct de ideea dumnezeirei, una, nevăzută, a tot puternică, eternă, cu totul spiritualistă, nepersonală. Metafizicii greci fură așa dar, mult mai mult de cît Ebreii, creatorii unui Dumnezeu creștinesc. Ebreii nu adaogară acestui Dumnezeu de cît personalitatea brutală a lui Iehova al lor.
Că un geniu sublim ca Platon a putut să fie cu totul convins de realitatea ideei dumnezeești, asta ne dovedește cît ie de molipsitoare, cît de a tot puternică ie tradițiea nebuniei religioase, chiar asupra spiritelor celor mai mari. De altminteri nu trebuește să ne mirăm, fiind-că chiar în zilele noastre, cel mai mare geniu filosofic care a existat de la Aristot și Platon, Hegel, s’a silit să pue ieară-și pe tronul lor transcendent sau ceresc ideile dumnezeești, a căror obiectivitate fusese dărîmată de Kant printr’o critică din nefericire prea metafizică, imperfectă. I-adevărat că Hegel s’a apucat în chip atît de nepoliticos de opera lui de restabilire în cît a ucis de-a binele pe Dumnezeu. Dînsul rîpi ori-ce caracter dumnezeesc ideilor dumnezeești, arătînd cetitorilor săi cum aceste idei n’au fost nici o dată dec:iț o J a spiritului omenesc, în goana căutărei u p p în cursul istoriei. Pentru a pune capat tjtuior nebuniilor religioase și miragiului dumnezeesc, nu-i mai lipsea lui Hegel de cît să rostească acest mare cuvînt care fu rostit după iei, aproape in acelaș timp, de cătră două spirite mari, fără să fi auzit vre-o dată vorbindu-se unul de altul: de Ludwid Feuerbach, discipolul și dătîmătorul lui Hegel, și de Auguste Comte,, întemeetorul filosofiei pozitiviste în Franța. Ieată cuvîntul acesta: „Metafizica se reduce la psihologie14. Toate sistemele de metafizică n’au fost nici o dată de cît psihologiea omeneas?ă dezvoltîndu-se în istorie.
Acum ni-i lesne de priceput cum s’au născut ideile dumnezeești, cum acestea au fost create de facultatea abstractivă a omului. In epoca lui Platon înse, această cunoștință nu iera cu putință. Spiritul colectiv, și prin urmare și spiritul individual, chiar a celui mai mare geniu, nu iera copt pentru asta. Abiea cu Socrate iei zice: „Cunoaște-te pe tine însuți” Această cunoștință de sine nu exista pe atunci de cît ca abstracție: de fapt iea iera nulă. Iera cu neputință ca spiritul omenesc să bănuească pe-atunci, că singur iei iera creatorul lumei dumnezeești. Dînsul află această lume în fața iui, o află ca istorie, ca sentiment, ca deprindere de gîndire, și făcu dintr’însa neapărat obiectul celor mai înalte speculări ale sale.
Ieată cum se născu metafizica și cum se dezvoltară și se perfecționară ideile dumnezeești bazate pe spiritualizm.
I-adevărat că după Platon, avu Ioc în dezvoltarea spiritului omenesc un feliu de mișcare inversă. Aristot, adevăralul părinte al științei și al filosofiei pozitiviste, nu tăgădui de loc lumea dumnezcească, dar se ocupă de dînsa foarte puțin. Dînsul studie, cel dintăi, ca un analist și ca un experimentator ce iera, studie logica, legile cugetărei omenești, și tot o dată și lumea fizică, asta nu în esența iei ideală,” închipuită, ci sub înfățoșarea-i reală. După iei, Grecii din Alexandria întemecără cea dintăi școală de șființi pozitive. Dar ateizmul acestora rămase fără înrîurire asupra contemporanilor lor. Știința înclină din ce în ce mai mult să se izoleze de vieață. Cît despre tăgăduirea ideilor dumnezeești, rostită deepîcurieni și de sceptici, aceasta n’a avut nici o acțiune asupra, mulțimei.
O altă școală, cu mult mai influentă, se-ntemeease la Alexandria: Școala neo-platonicienilor. Aceștia, confundînd într’un amestec impur închipuirile monstruoase ale Orientului cu ideile lui Platon, fură adevărații pregătitori, și mai tîrziu întocmitori ai dogmelor creștinești.
Ast-feliu egoizmul personal și grosolan al lui Iehova, dominarea nu mai puțin brutală și grosolană a Romanilor și ideala speculare metafizică a Grecilor, materializată prin atingerea cu Orientul, astea fură cele trei elemente istorice cari aicătuiră religiea spiritualistă a creștinilor.
Un Dumnezeu care se ridica ast-feliu mai pre sus de toate deosebirile naționale, atît materiale cît și sociale, din toate țările, care iera întru cîtva tăgăduirea directă a acestor deosebiri, trebuea să fie neaparat o ființă nematerială, abstractă. Dar credința atît de anevo:oasă în existența unei asemenea Ființe n’a putut să aibă loc dintr’o dată. Iea a fost îndelung pregătită și dezvoltată de cătră metațizica greacă, care stabili cea dintăi, în chip filosofic, noțiunea Ideei dumnezeești, model pururea creator și pururea reprodus de lumea văzută. Dumnezeirea concepută și creată de filosofiea grecească iera înse o dumnezeire nepersonală, nici o metafizică, consecventă și serioasă, neputîndu-se rîdica, sau mai curînd coborî, la ideea unui Dumnezeu personal. Așa-că trebui să se găsască un Dumnezeu care să fie și unic și cît se poate de personal. Fu găsit în persoana foarte brutală, foarte egoistă, foarte crudă a lui Iehova, Dumnezeul național al Ebreilor. Dar Ebreii, cu tot acel spirit național excluziv, care-i caracterizază încă și a-zi, ajunseseră de fapt, cu mult înainte de nașterea lui Hrlstos, cel mai internațional popor din lume. Parte duși în captivitate sau în robie, dar mai mult împinși de acea pasiune mercantilă care alcătuește una din trăsăturile de căpetenie ale caracterului lor național, dînșii se răspîndiră în toate țările, ducînd pretutindeni cultul Iul Iehova al lor, cărui îi deveneau cu atîta mai credincioși cu cît dînsul îi părăsea mai mult.
La Alexandria, acest Dumnezeu cumplit al Evreilor făcu cunoștință personală cu Dumnezeirea metafizică a lui Platon, acum foarte conruptă prin atingerea cu Orientul, mai tîrziu conrupîndu-se și mai mult încă prin contactul cu acest Dumnezeu. Cu tot excluziviztpu-i național, gelos și crud, acest Dumnezeu nu se putu împotrivi mult grațiilor Dumnezeirei ideale și impersonale a Grecilor. Dînsul se însoți cu iea, și din această căsătorie se născu Dumnezeul spiritualist, dar nu spiritual, al creștinilor. Se știe că creatorii telogiei creștinești fură neo-platonicienii din Alexandria.
Teologiea nu alcătuește înse religiea, după cum elementele istorice nu sînt de-ajuns ca să creeze istoriea. Numesc elemente istorice dispozițiile și condițiile generale ale unei oare-cari dezvoltări reale: bună-oară, aici, cucerirea Romanilor, și întîlnirea Dumnezeului Evreilor cu Dumnezeirea ideală a Grecilor. Pentru a feconda elementele istorice, pentru a le face să producă o serie de prefaceri istorice nouă, trebuea un fapt viu, spontatieu, fără de care iele ar fi putut să rămîe încă” veacuri întregi tot în stare de elemente, fără să producă nimic. Acest fapt nu lipsi creștinismului: fu propovăduirea, martiriul și moartea lui Isus Hristos.
Despre acest mare și sfînt personagiu mai nimica nu știm. Tot ce ne raportează Evangheliile despre iei ie atît de contradictoriu și-atît de fabulos, în cît abiea putem prinde cîte-va trăsături reale și vii. Ceea ce-i sigur ie că iei fu povățuitorul poporului sărman, prietenul, mîngîetorul celor nenorociți, al celor neștiutori, al sclavilor și-aî femeilor, și că acestea din urmă mult l’au iubit. Ieljăgădui tuturor celor ce ierau apăsați, tutuor celor cari sufereau pe pămînt, al căror număr ie nesfîrșit, vieața de veci. Iei fu, ca de obiceiu, răstignit de cătră reprezentanții moralei oficiale și ai ordinei publice de pe vremea aceea. Discipolii lui, și discipolii discipolilor lui, datorită cucerirei Romanilor cari distruseseră granițele naționale, putură să se răspîndească, cu chipul acesta, și duseră propovăduirea Evangheliei în toate țările cunoscute de cătră cei vechi. Pretutindeni dînșii fură primiți cu brațele deschise de cătră sclavi și femei, cele două clase cele mai apăsate, cele mai suferinde șl firește și cele mai făr de cunoștinți din lumea veche. Dacă dînșii făcură cîți-va proselifi și-n lumea privilegiată și învățată, lucrul acesta, nu-l datorară, în mare parte, de cît tot înrîurirei femeilor. Propoveduirea cea mai largă avu loc aproape excîuziv în popor, în poporul pe cît de nenorocit pe atît de îndobitocit de robie. Asta fu cea dintăi deșteptare, cea dintăi răzvrîtire de căpetenie a proletariatului.
Marea cinste a creștinizmului, meritul lui netăgăduit și toată taina izbîndei sale nepomenite și de altminteri cu totul îndreptățite, fu că s’a adresat acelei mulțimi suferinde, nenumărate, cărei lumea veche, alcătuită dintr’o aristocrație intelectuală și crudă, îi tăgăduea pănă și cele mai din armă atribute, pănă și cele mai simple omenești drepturi. Alt-felin dînsul nu s’ar fi putut răspîridi. învățătura propovăduită de apostolii lui Hristos, ori-cît de mîngîetoare putea să pară celor nenorociți, iera prea revoltătoare, prea absurdă față de judecata omenească, pentru ca s’o poată admite niște oameni mai luminați. De aceea și vorbește sfîntul apostol Pavel cu atîta-nfocare des-, pre scandalul credinței, și despre izbînda acelei nebunii dumnezeești respinsă de cătră puternicii și cărturarii vremei, dar cu atît mai cu căldură admisă de cei simpli, necărturari, săraci cu duhul.
Intr’adevăr, trebuea o adîncă ncmulțămire de vieață, o mare însetare a inimei, și o sărăcie aproape absolută de minte, pentru a admite absurditatea creștină, din toate absurditățile religioase cea mai îndrăzneață, mai monstruoasă.
Asta nu iera numai tăgăduirea tuturor așezămintelor politice, sociale și religioase ale vechimei: iera răsturnarea desăvîrșită a bunului simț, a oricărei judecăți omenești. Ființa cu adevărat, efectiv existentă, lumea reală, ie privită de acum ca neant, ca nimic. Iear produsul facultăței absfracfive a omului, cea din urmă, suprema abstra ție, în care această facultate, depășind, toate lucrurile existente pănă și determinările cele mai generale ale Ființei reale, ca ideile de spațiu și timp, ne mai avînd nimic de depășit se odihnește în contemplarea golului său și-a imobilităței sale absolute, această abstracție, acest caput mortuum, cu totul gol de ori-ce cuprins, adevăratul neant, Dumnezeu, se proclamă singura ființă reală, a tot puternică, vecinxă. Totul real ieste declarat nul, iear nulul absolut, Totul. Umbra ajunge corp, iear corpul piere ca o umbră…
Știu foirte bine că și-n sistemele teologice și metafizice orientale, și mai ales în cele ale Indiei, între cari ie și budizmul, se găsește principiul nimicirei lumei reale în folosul idealului sau al abstracției absolute. Dar aici acesta n’are încă acest caracter de tăgăduire voluntară și cugetată care caracterizază creștinizmul. Pentru-că pe vremea cîrid fură concepute sistemele astea, lumea propriu zis omenaască, lumea spiritului om mese, a voinjei omenești, a științei și-a libertăței omenești, nu se dezvoltase încă cum s’a manifestat de-atunci încoace în civilizațiea greco-romană.
Concepțiea creștină ie de-o îndrăzneală și de-o absurditate nepomenită, un adevărat scandal al credinței, izbînda prostiei lesne-crezătoare asupra minței, pentru mulțime. Iear pentru unii, ironiea izbînditoare a unui spirit obosit, păcătoșit, dezamăgit și dezgustat de cercetarea cinstită și serioasă a adevărului, trebuința de-a se ameți, de-a se îndobitoci, trebuință care se întîlnește adesea la spiritele dezgustate sau scîrbite de toate:
Credo qaia absurdum
„Nu numai că cred în absurd, cred în absurd tocmai și mai cu samă că ie absurd”. Așa cred o mulțime de spirite alese și luminate, din zilele noastre, în magnetizmul animal, în spiritizm, în mesele învîrtitoare. Dar de ce să mergem atît de departe, cred-încă-n creștinizm, în idealizm, în Dumnezeu.
Credința proletariatului antic, ca și a mulțimei din zilele noastre, iera mai viguroasă, mai puțin rafinată, mai simplă. Propovăduirea creștină se adresă inimei, nu minței acestui proletariat, se adresă năzuințelor sale eterne, trebuințelor, suferințelor sale, robiei, nu minței sale care încă dormea, și pentru care contrazicerile logice, evidența absurdului, prin urmare, nu puteau exista. Singurul lucru care interesa-pe acest proletariat, iera de-a ști cînd avea să sune ceasul mîntuirei făgădițite, cînd avea să vie împărățiea lui Dumnezeu. Cît despre dogmele teologice, nu-și bătea capul cu iele, fiind-că nu înțelegea nici o boabă din iele. Proletariatul adus la creștinizm alcătui puterea materială ascendentă a creștinizmului, iear nu cugetarea lui teoretică.
Dogmele creștine fură elaborate, precum se știe, într’un șir de lucrări teologice, literare și-n concilii, mai ales de iieo-platonicienii convertiți din Orient. Spiritul grec se cobo.îse atît de jos, în cît chiar din veacul al patrulea al erei creștine, epoca celui dintăi conciliu, găsim ideea unui Dumnezeu personal, Spirit pur, etern, absolut, creator și stăpîn al lumei, suprem, ideea unui Dumnezeu existînd în afară de lume, admisă într’un glas de toți părinți Bisericei. Iear ca urmare logică a accstei absolute absurdități, credința devenită firească, neapărată, în nematerialitatea și nemurirea sufletului omenesc, așezat și întemnițat într’un corp muritor, muritor înse nu nai în parte, fi nd-că chiar din corpul acesta i-o parte care, cu toatecă trupească, ieste nemuritoare ca și sufletul și trebuie să învieze ca și sufletul. Atît a fost de greu, chiar unor părinți ai Bisericei, să-și închipuească spiritul pur în afară de ori-ce formă trupească.
Ie de notat că-n general caracterul ori cărei judecăți teologice, ca și metafizice, ie de-a căuta să explice o absurditate prin alta.
Norocul cel mare al creștinismului a fost c’a întîlnit o luni de sclavi. Și creștinizmul a mai avut un noroc: năvălirea barbarilor. Barbarii ierau niște bravi oameni, plini de vigoare și duși de-o mare sete și de-o mare destoinicie de vieață: niște bandiți încercați, în stare să devasteze, să înghită totul, ca și urmașii lor din zilele noastre. Mult mai puțin sistematici și pendanți înbanditizmul lor de cît urmașii de a-zi, mult mai puțin morali, mult mai puțin savanți, dar, în sch:mb? cu mult mai independenți și mai mîndri de cît burghezii din zilele noastre : capabili de știință dar nu necapabili de libertate ca burghezii moderni. Cu toate aceste mari însușiri, iei nu ierau înse de cît niște barbari, cu alte cuvinte tot atît de nepăsători ca și sclavii cei antici, din neamul căror de altminterea mulți făceau parte, tot atît de nepăsători față de toate chestiile de teologie și-de metafizică. Așa-că o dată disprețul lor practic înlăturat, nu fu greu să fie convertiți teoreticește la creștinizm.
Vreme de zece veacuri dc-a rîndul, creștinizmul, înarmat cu a tot puterniciea Bisericei și a Statului, și fără nici o concurență din partea cui-va, putu să depraveze, să zăpăcească, să rătăcească spiritul Europei. Concurenți nu avu, fiind-că-n afară de Biserică cugetători nu ierau, nici măcar cărturari. Numai Biserica cugeta, singură iea vorbea, scriea, numai iea dăscălea. Dacă se ridicară în sînul iei erezii, astea nu se legară nici o dată de cît de dezvoltările teologice sau practice ale dogmei fundamentale, iear nu de dogmă. Credința în Dumnezeu, spirit pur și creator al lumei, și credința în nematerialifatea și nemurirea sufletului rămaseră neatinse. Această dublă credință ajunse temeliea ideală a întregei civilizații occidentale și orientale a Europei, și pătrunse, se întrupă în toate așezămintele, în toate amănuntele vieței, atît publice cît și private, a tuturor claselor ca și a tuturor maselor.
Ne mai putem mira acum, că această credință s’a menținut pănă în zilele noastre, și că urmează a și desfășura înrîurirea vătămătoare chiar asupra unor spirite alese ca Mazzini, Quinet, Michelet și atîți alții ? Se știe că cel dintăi atac fu îndreptat împotriva iei de Renașterea spiritului liber, în veacul al cincisprezecelea, Renaștere care dădu naștere la eroi și martiri ca Vanini, ca Giordano Bruno, ca Galileu, și care, cu toate că înăbușită curîndă vreme de zgomotul, de tumultul și de pasiunile Reformei religioase, își urmă mai departe-n tăcere munca iei nevăzută, lăsînd ca moștenire celor mai nobile spirite din fie-care generație notă această operă de emancipare omenească, prin nimicirea absurdului, pănă ce, în sfîrșit, în a doua jumătate a veacului al optsprezecelea, dînsa apăru din nou la lumină, înălțînd cu ntrăzneală drapelul ateizmuîui și-al materializmului.
S’a putut crede o clipă că spiritul omenescavea să se dezrobească-n sfîrșit de toate obsesiunile, de toate nălucirile dumnezeești. Fu o greșală. Minciunea dumnezeească, cu care omeirrea se nutrise, ca să nu vorbim de cît de lumea creștină, timp de optsprezece veacuri, trebuea să se arate mai puternică de cît adevărul cel omenesc. Ne putînd să se mai sliijască de șleahta neagră, de corbii consfințiți de Biserică, de preoții cafolici sau protestanți, cari nu mai aveau nici o trecere, dînsa se sluji de preoții laici, de mințitorii și sofiștii îmbrăcați cu rantie scurtă. Doi din aceștia, cei mai fatali, jucară mai ales un rol capital : unul, spiritul cel mai falș, celalf, cea mai despotică voință doctrinară din veacul al optsprezecelea : J.-J. Rousseau și Robespierre.
Cel dintăi reprezintă adevăratul tip al îngustimei și al păcătoșeniei nălucitoare, al exaltărei fără alt motiv de cît propriea sa persoană, al entuziasmului calculat și al fățărniciei sentimentale și tot o dată necruțătoare, al minciunei forțate a idealismului modern. Acesta poate fi socotit ca adevăratul făuritor al reacțiunei moderne. In aparentă scriitorul cel mai democratic din veacul al optsprezecelea, ascunde-n iei despctizmul nemilostiv al bărbatului de Stat. Iei fu profetul Statului doctrinar, după cum Robespierre, vrednicul și credinciosu-i discipol, căută să ajungă mareie-i preot. Auzind pe Voltaire zicînd că dacă n’ar exista Dumnezeu, ar trebui inventat, J.-J. Rousseau inventă Ființa supremă, pe Dumnezeul abstract și stărp al deiștilor. Iear Robespierre, în numele Ființei supreme, și a virtuței fățarnice comandate de Ființa supremă, ghilotinează, mai întăi de toate pe hebertiști, și apoi geniul Revoluției însă-și, pe Danton, în persoana căruea asasină Republica, pregătind cu chipul acesta izbînda, ajunsă astfeliu fatală, izbînda dictaturei lui Bonaparte I-iu. După această mare izbîndă, reacțiunea idealistă „căută șl găsi servitori mai puțini fanatici, mai puțin cumpliți, amăsurați cu statura foarte mult piticită a burgheziei din „timpul nostru. In Franța, fură Chateaubriand, Lamartine,.și de ce n’am spune-o dacă-i adevărat, Victor Hugo, democratul, republicanul, quasi-socialistul. După dînșii toată cohorta melancolică și sentimentală a spiritelor slabănoage și sarbcde, cari alcătuiră, sub diriguirea acestor maiștri, școala romantizmului modern. Iu Germania, fură al de Schlegel, al de Tiec.k, al de Novalis, al de Werner, Scheling, și atîți afții al căror nume, nici nu merită pomenit.
Literatura creată de această școală fu adevărata împărăție a nălucilor, a stafiilor. Iea nu suportă lumina zilei, ciar-obscurul, amurgul fiind singurul element în care dînsa poate trăi. Nici atingerea brutală a maselor această literatură nu o suportă: iea-i literatura sufletelor duioase, gingașe, distinse, cari năzuesc cătră Ceriu, care-i patriea lor, și cari pe pămînt pare că făr de voe trăesc. Politica, chestiile ziîei, această literatură ie disprețuește, le are-n ură. Dar cînd din întîmplare vorbește de iele, dînsa se arată pe față reacționară, Tuînd partea Bisericei împotriva insolenței liberilor-cugetători, a regilor împotriva popoarelor, și-a tuturor aristocrațiilor împotriva canaliei stradei. De alt-feliu, după cum am spus-o, ceea-ce domnește-n această școală, ie o nepăsare aproape totală față de chestiile politice. In mijlocul negurilor în cari această literatură trăește, nu se pot deosebi de cît două puncte reale : repedea dezvoltare a materializmului burghez și dezlănțuirea nețărmurită a vanităților individuale.
Pentru a pricepe această literatură, trebuie să-i căutăți rațiunea în transformarea care s’a îndeplinit în sînul clasei burgheze de la revoluțiea de la 1793 încoace.
De la Renaștere și Reformă pănă la această Revoluție, burghezimea, dacă nu în Germania, cel puțin în Italia, în Franța, în Elveția, în Englitera, în Olanda, fu eroul istoriei și reprezintă geniul revoluționar în istorie. Din sînul burghezimei, în cea mai mare parte, ieșiră liber-cugetătorii din veacul al cincisprezecelea, marii reformatori religioși din cele două veacuri următoare, și apostolii emancipărei otneneșii, printre cari de astă dată și cei ai Germaniei din veacul ai optsprezecelea. Singură burghezimea, firește sprijinită de simpatile și de brațul viguros al poporului care avea încredere-n iea, făcu Revoluțiea d n 1789 și 1793. Iea proclamă căderea regalităței și a Bisericei, frațiea popoarelor, Drepturile omului și ale cetățeanului. Ieată titlurile sale de glorie : astea-s nemuritoare.
După asta înse burghezi nea se despărțește. O parte însemnată de dobînditori de bunuri naționale, ajunși bogați, și sprijininiu-se de astă dată nu pe proletariatul orașelor, ci pe majoritațea țăranilor din Franța, ajunși și dînșii proprietari de pămînt, această parte tinde la pacc, la restabilirea ordinei publice, la în’emeerea unui guvern regulat și puternic. Dînsa aclamă așa dară cu bucurie dictatura celui dintăi Bonaparte, șî, cu toate că mereu volteriană, nu văzu cu ochi răi concordatul acestuea cu Papa și restabilirea Bisericei oficiale în Franța: „Religiea ie atît de trebuitoare pentru popor”.„ Ceea-ce însemna că, îmbuibată, această parte din burghezime începuse de-acuma să-și dee samă că iera lucru grabnic, în interesul conservărei poziției sale și a bunurilor dobîndite, că iera nevoe neapărată să se amăgească foamea nepotolită a poporului prin făgăduelele unei mane cerești. De-atunci începu să propovăduească Chateaubriand.
Cred de folos să amintesc acolea o anecdotă de altminteri foarte cunoscută și cu totul autentică, și care aruncă o lumină foarte prețioasă, atît asupra caracterului personal al acestui încălzitor al credințelor catolice, cît și asupra sincerităței religioase din această epocă. Chateaubriand dusese librarului lui o lucrare îndreptată împotriva credinței Librarul întimpină că ateizmul ieșrse din modă, că publicul cetitor se săturase de iei, și că cerea din potrivă lucrări religioase. Chateau-briand plecă, dar peste cîte-va luni îi aduse Geniul Creștinizmului.
Napoleon căzu. Restaurațiea aduse în Franța, o dată cu monarhiea legitimă, puterea Bisericei și a aristocrației nohilitare, care puseră mîna din nou, dacă nu pe toată, cel puțin pe-o mare parte din puterea lor veche. Această reacție aruncă burghezimea în Revoluție. Și o dată cu spiritul revoluționar se deșteptă în aceasta și spiritul viguros. Dînsa lăsă pe Chateaubriand la o parte, și începu a ceti din nou pe Voltaire. Nu merse pănă la Diderot : nervii iei, slăbiți, nu îngădueau o hrană atît de puternică. Voltaire, și spirit viguros șideist, îi convenea din potrivă cu mult mai bine. Beranger și Paul-Louis Courrier exprimară minunat această tendință nouă. ,Dumnezeul oamenilor buni“ șl idealul regelui burghez, și liberal și democratic, schițat și unul și altul pe fondul măreț și inofensiv de acum înainte al victoriilor uriașe ale Imperiului, ieată care ie zilnica hrană intelectuală a burghezimei din Franța, din timpul acesta.
Lamartine, îmboldit de dorința vanitos de ridiculă de a se rîdica la înălțimea poetică a marelui poet englez, Byron, își începuse imnurilesale cu răceală bîiguitoare în onoarea Dumnezeului gentilomilor și a monarhiei legitimiste. Dar cînturile sale nu răsunau de cît în saloanele aristocratice. Burghezimea nu le-auzea. Poetul acesta iera Beranger, iear Paul-Louis Courrier, scriitorul politic.
Revoluțiea din Iuliu avu drept urmare să înobileze gusturile burghezimei. Se știe că-n Franța ori-ce burghez poartă în sine tipul nepieritor al burghezului gentilom, care nu lipsește mei o dată de-a ieși la iveală de îndată ce capătă o oarecare avere și-o oare-care putere, In 1830, bogata burghezime înlocui definitiv ia putere vechea nobilime. Iea căută firește să-ntemeeze o nouă aristocrație: aristocrațiea capitalului, negreșit, înnainte de toate, dar și aristocrațiea inteligenței, a bunelor manieri și a sentimentelor delicate. Burghezimea prinse să se simtă religioasă.
Nu iera din parte-i numai o simplă momițărire a moravurilor aristocratice, iera tot o datăși o cerință a situației. Proletariatul îi făcuse un ultim serviciu, ajutînd-o să răstoarne încă o dată nobilimea. Acum, burghezimea nu mai avea trebuință de ajutorul acestuea, pentru-că se simțea destul de înzdrăvenită, destul de puternic întemeeată la umbra tronului din Iuliu, și alianța cu poporul, ajunsă nefolositoare, începea să-i fie stingheritoare. Trebuea pus poporul la locul lui, ceea-ce firește nu se putea face fără să se dee naștere unei mari indignări în mulțime. Iera,de nevoe ca mulțimea să fie-nfrînală. Dar în numele cui ? In numele interesului burghez mărturisit pe față? Ar fi fost prea cinic. Cu cît un interes ie mai nedrept, mai neomenos, cu atît are mai multă nevoe de sancțiune. De unde să se iee înse asemenea sacțiune, dacă nu din religie, această bună ocrotitoare a tuturor îmbuibaților, și această consolatoare atît de folositoare a celor flămînzi ? Și mai mult de cît ori-cîtid, burghezimea triumfătoare simți că religiea iera cu totul trebuitoare pentru popor.
După ce-și cîștigase toate titlurile nepieritoare de glorie în opoziție, atît în cea religioasă și filosofică, cît și în cea politică, în protestare și-n revoluție, burghezimea ajunse în sfirșit clasă stăpînitoare, și cu chipul acesta apărătoarea și conservatoarea Statului, acest din urmă ajungînd și dînsul, la rîndul Iui, așezămîntul temeinic, excluzi v, al puterei acestei clase. Statu-i puterea, și înainte de ori-ce drept are puterea, argumentarea triumfătoare a puștei cu șpagă, a baionetei, în sprijinul lui. Dar omul ie atît di ciudat, în cît această argumentare, ori-cît de elocventă ar părea, nu i se pare îndestulătoare, mereu. Ca să-i impue respect, omului îi’trebuie neaparat o oarecare sancțiune morală. Ce-va mai mult, această sacțiune trebuie să fie atît de vădită și simplă în cît să poată convinge mulțimea, care cu toate că îngenunchiată de puterea Stalului, trebuie adusă să recunoască iea singură moralicește dreptul acestui Stat.
Pentru a convinge mulțimea de bunătatea unui așezămînt social nu sînt de cît două mijloace. întăiul, singurul real, dar și cel mai anevoios, din pricină că implică desființarea Statului, adică desființarea exploatărer majorităței de-o mmoritate, exploatare politicește organizată, ar fi îndestularea, direclă, complectă, a tuturor trebuințelor, a tuturor năzuințelor omenești ale masei, ceea-ce ar fi tot una cu lichidarea totală a existenței, atît politice, cît și economice, a clasei burgheze, dar ceea-ce ar fi tot una cu desființarea Statului, precum am spus. Acest mijloc ar fi fără îndoeală salutar, pentru mulțime mîntuitor, dar pentru interesele burgheze nenorocit. Așa-că să nu mai vorbim despre iei.
Să vorbim atuncea de alt mijloc, care, funest, nenorocit numai pentru popor, ie din potrivă, pentru salvarea privilegiilor burghezimei, cît se poate de prețios. Acest alt mijloc nu poate să fie de cît religiea. Acest miragiu etern i-acela care tîrăște masele în căutarea comorilor cerești, pe cînd cu mult mai moderată, clasa stăpînitoare se mulțămește să-mpartă, foarte neegal de altminteri, și dînd totdeauna mai mult celui ce are mai mult, să împartă între, proprii săi membri, păcătoasele bunuri ale pămîntului, bunurile umane ale poporului, dimpreună cu libertatea politică și socială a acestui popor.
Fără religie nu există și nu poate exista Stat. Luați cele mai libere State din lume, bună-oară, Statele-Unite ale Americei sau Confederațiea helvetică, și vedeți ce rol însemnat joacă în iele Providența dumnezeească, această sancțiune supremă a tuturor Statelor, în toate discursurile oficiale.
De cîte ori înse vorbește poporului un șef de Stat, despre Dumnezeu, fie Wilhelm I-iu, împăratul knuto-germanic, fie președintele Marei republici, Grant, fiți încredințați că se pregătește din nou să-și tundă poporul-turmă.
Burghezimea franceză, liberală, volteriană, împinsă prin temperamentul 3ei la un pozitivizm, ca să nu zicem la un materializm, nepomenit de îngust, ajunsă, prin izbînda-i de la 1830, clasă stăpînitoare, clasă de Stat, a trebuit neapărat să-și dee o religie oficială. Nu iera un lucru ușor. Iea nu putea să se pue din nou, deschis, si jugul catolicizmului roman. Intre iea și Biserica Romei icra o prăpastie de sînge și ură, și ori cît de practică și de cuminte această burghezime ar fi ajuns, iea nu putea de toc să îuăbușe-n sine o pasiune dezvoltată de cătră istorie. De altminteri burghezimea franceză s’ar fi acoperit de ridicul, dacă s’ar fi întors la biserică pentru a lua parte cu iea la pioasele ceremonii ale cultului dumnezesse, condiție neapărată pentru o convertire lăudabilă, sinceră. Mulți au făcut-o, dar eroizmnl acestora n’a avut alt rezultat de cît un zădarnic scandal. In sfîrșit întoarcerea la catoiicizm nu iera cu putință din pricina opunerei de neîmpăcat ce exista între politica nestrămutată a Romei și dezvoltarea intereselor economice și politice ale clasei de mijloc.
In privința asta, protestantizmul ie cu totul mai comod. Iei ie religiea burgheză prin excelență. Iei acordă tocmai atîta libertate cît le trebuește burghezilor, și-a găsit mijlocul să împace năzuințele cerești cu respectul cerut de interesele pămîntești. De aceea și vedem că mai ales în țările protestante industriea și comerțul s’au dezvoltat. Iera înse cu neputință ca să se facă protestantă burghezimea din Franța. Pentru a trece de la o religie la alta, afară dacă cine-va nu face asta din calcul, precum fac une-ori Evreii din Rusia și Polonia, cari se botează de trei patru ori, ca să capete de fie-care dată cîte-o remunerație nouă, ca să-ți schimbi religiea trebuie să ai un sîmbure de credință. In inima, exclusiv pozitivă a burghezului francez, nu-i înse loc pentru sîmburele acesta. Burghezul francez împărtășește cea mai adîncă nepăsare pentru toate chestiile, afară de aceea a pungei sale, înainte de ioate, și a vanităței sale sociale, apoi. Acesta ie tot atît de nepăsător și față de protestantizm. și față de catolicizm. Pe de altă parte burghezimea franceză nu putea să îmbrățoșeze protestantizmul, fără să se pue în contraziceze cu rutina catolică a majorităței poporului francez, ceea-ce ar fi fost o mare nesocotință din partea unei clase care voea să guverneze Franța.
Mai rămînea un mijloc : întoarcerea la religiea umanitară și revoluționară din veacul al optsprezecelea. Dar această religie prea departe ducea. Așa-că burghezimea fu nevoită să creeze, pentru sancțiunea noului Stat, a Statului burghez întemeeat de dînsa, o religie nouă, care să poată fi împărtășită pe față, fără prea mult ridicol și scandal, de întreaga clasă burgheză.
Așa se născu deizmul școalei doctrinare.
Istoricul nașterei și dezvoltărei acestei școale, care a avut o înrîurire atît de hotărîtoare și, pot zice, atît de nenorocită asupra educației politice, intelectuale și morale a tinerimei burgheze din Franța, acest istoric ieste făcut. Această școală datează de la Benjamin Constant și M-me de Stael, dar adevăratul iei întemeetor ie Royer-Collard. Apostolii : Guizot, Cousin, Villemain și mulți alții. Ținta, sus și tare mărturisită: împăcarea, reconciliarea Revoluției cu Reacțiunea, sau, pentru a vorbi în limba acest?i școale, împăcarea principiului libertăței cu acel al autorităței, firește în profitul acestui din urmă. Această împăcare, în politică însemna escamotarea, furarea libertăței populare în folosul dominărei sau stăpînirei burgheze, reprezentată de Statul monarhic și constituțional : în filosofie, însemna supunerea reflectată a liberei rațiuni principiilor eterne ale credinței.
Se știe că această filosofie fu elaborată mai ales de Cousin, părintele eclecîizmului francez. Vorbitor superficial și pedant, străin de ori-ce concepție originală, de ori-ce cugetare care să fie a lui, dar foarte tare-n banalități, pe care degeaba le confundă cu bunul simț, acest vestit filosof a pregătit cu iscusință, pentru uzul tinerimei studioase din Franța, o mîncare metafizică născocită de iei, a cărei consumare, făcută obligatoare în toate școalele Statului, supuse Universităței, a osîndit o mulțime de generații la o indigestie a creerului. Să ne închipuim un talmeș-balmeș filosofic, alcătuit din cele mai opuse sisteme, un amestec din Părinții Bisericei din scolastici, din Descartes și din Pascal, din Kant și din psihologii scoțieni, totul pus peste ideile divine și înăscute ale lui Platon și acoperit cu-n strat de imanență hegeliană, întovărășit neapărat de-o ignoranță pe cît de dispreț litoare, pe atît de totală a științelor naturale, și care dovedește tot atît de bine existența unui Dumnezeu și a celor purcese din credința în iei ca de două ori două fac cinci.
Dar să ne oprim deocamdată aici. Rolul lui Dumnezeu și al Statului în omenire îl pricepem acum: acest rol ie pur și simplu subjugarea popoarelor. Cu totul în opunere cu întemeerea celei mai mari libertăți, pentru toți, urmărită de știința adevărată și la care știința adevărată cată să ajungă neapărat.
Ca să se vadă vaza ce-a avut în lumea revoluționară lucrarea de față, și răspîndirea de care s’a bucurat, ie destul de citat după „Bibliographie de l’Anarchie“ de M. Nettlau, de cîte ori a fost reprodusă această lucrare și-n cite limbi:
Mai întăi *Dieu et l’Etat*, Genève, Impr. jurassienne, 1882. 99 pag., prefață de Carlo Cafiero și Élisée Redus. Retipărită la Paris, Au bureau de la „Revolte”, 1893, 100 p. in 8. Apoi o traducere italiană, *Dio e lo Stato*, „Biblioteca Populare Socialista”, No. 6, Milano, Fantuzzi, 1893, 158 p. în 16. O traducere spaniolă, *Dios y el Estado*, în „Revista Social”, Madrid, 28 Februar și mai departe, 1884. In „Bandera roja”, 15 Iuniu și Mai departe, 1888. In broșură, Madrid, 1888, 87 p., traducere de Ricardo Mella și E. Alvarez. Un extract portughez: O sentido em que somos anarquistas, „Propaganda anarquista”, No. 2, Lisboa, Mart 1895, in 16. O traducere romînească: Dumnezeu și Statul, Focșani, 1885, 110 p. în 8. O traducere germană: Gott und der Staat, Philadelphia, 1884, Verlag der Gruppe, II, I. A. A. In „Freiheit” de la 2 Mai la 13 Iuniu 1891. In „Internationale Bibliotek”, No. 17, New-York, 1892, 48 p. în 8. In „Freidenker-Bibliothek”, No. 1. Extrase, la Berlin, 1893, 20 p., publicațiea lui „Socialist”. O traducere engleză : God and the State, translated by Benj. R. Tucker, Boston, 1883, 52 p. Edițiea iui Tunbridge Wells, 1883, 52 p. ieste aceeași. Retipărită în „Commonweal”,- de la 28 August la 4 Septembre 1892, necomplectă, și în broșură, London, office of the Commonweal”, 1894, 54 p., în 8. O nouă ediție americană la Columbus Junction, Iowa, „Liberty Library”, No. 2, Februar 1896, 40 p. în. 8. God and the State, with portrait, a new edition, revised from the original manuscript, London, Freedom Press, 127 Ossulston Street, N. W., 1910, 64 p. în 8. O traducere olandeză : God en de Staat, „Radicale Bibliotheck“, No. 1, Amsterdam, 1888, 102 p. O traducere poloneză : Bog i panstrov, „Bibliotheka Walki Klas”, I, Miscellanea, 1-a serie, Geneva, 1889, 1—58 p. în 8. O traducere cehă : Buh a Stat, în „Delnicke Listy”, New-York, 18 Ianuar 1896, și mai departe… Edițiea romînească de față.
O frîntura din restul manuscriptului a fost publicată mai întâi în englezește: God and the State. Extracts from unedited manuscripts, în „Liberty”, Londra, Mart și Septembre 1894. Mai complect în franțuzește, în Oeu- vres, Paris, 1895, p. 263—326.
Pentru istoricul manuscriptuiui, a se vedea Appendix, p. 52–54 din edițiea engleză din 1894, traducerea franceză din la „Liberte” din Buenos-Ayres. 1894, și Oeuvres, 1895, p. XXVIII — XXXVIII. De asemenea Oeuvres, tom III, 1908.
https://ro.wikisource.org/wiki/Dumnezeu_%C8%99i_Statul
///////////////////////////////////
Plăcerile lui Dumnezeu – Partea 3
Autor: John Piper
Referințe
Isaia 40:28-31
„Nu ați știut? Nu ați auzit? Yahwe este Dumnezeul veșnic, El nu slăbește și nu devine prea împovărat. Înțelegerea Lui nu este cu putință de căutat, El dă putere celor slabi. Iar aceluia care n-are forță, El o dăruiește. Chiar și cei tineri slăbesc și cad, dar aceia care-l așteaptă pe Domnul, își vor renoi puterile, vor fi echipați cu aripi asemenea vulturilor, vor fugi și nu vor osteni, vor umbla și nu vor slăbi.” Aceasta este o promisiune uimitoare. El nu slăbește sau ostenește, niciodată. Tăria nu-i ajunge niciodată de la 100% la 90% putere sau implicare sau entuziasm. Implicația este că aceia care îl vor astepta, care vor privi la El, care vor trăi în El își vor avea renoite puterile. Fie că ești tânăr, fie că ești bătrân, iar El vorbește despre bătălii și despre viață, este o promisiune reală. Iar dacă n-ai putut să dormi prea mult azi-noapte, vei putea totuși să participi la seminar, chiar vei putea. Crezi că nu poți, dar o să poți. Așadar, haideți să ne rugăm și să-I cerem lui Dumnezeu să-Și împlinească promisiunea.
Tată din ceruri, Îți mulțumesc așa de mult pentru promisiunile spectaculoase din Biblie, care nu vin de nicăieri, ci vin din realitate, vin din natura Ființei tale. Tu ești genul de Dumnezeu care nu slăbește și nu ostenește, ești întotdeauna plin și reverși entuziasm în legătură cu scopurile Tale în lume. Niciodată nu ești încruntat sau prost-dispus, așadar, Te rugăm să vii și să ne dai putere. Lucrează la inimile, mințile si trupurile noastre, pentru a avea tot ceea ce este necesar pentru a fi credincioși acestui cuvânt. Dorim să vedem Cuvântul Tău, dorim să fim schimbați de el, dorim să fim părtași bucuriei Tale. Așadar, vino și descoperă-ne aceste lucruri din Cuvântul Tău. Te rugăm în Numele lui Isus. Amin.
Așadar, suntem la numărul 3, aproape de sfârșit, la ceea ce înseamnă plăcerea lui Dumnezeu în tot ceea ce face. Iar ca să descoperim un pic ceea ce facem, priviți dar cum lucrează unele cu altele aceste lucruri: Scougal a spus că excelența unui suflet, anume: mărirea, frumusețea, minunăția, acestea sunt măsurate prin obiectul în care un suflet își găsește plăcerea în. Ceea ce îți satisface sufletul, definește gradul de excelență al sufletului tău. Așadar, dacă te satisfaci în lucruri sordide, atunci ai un suflet murdar. Dar dacă tu îți găsești plăcerea în lucruri nobile, glorioase și mărețe atunci sufletul tău este nobil, glorios și măreț. Iar lucrul cel mai măreț dintre toate este Dumnezeu. Prin urmare, sufletul care are o afecțiune bine poziționată în Dumnezeu și care este satisfăcut în Dumnezeu, este cel mai nobil și excelent suflet dintre toate. Și am luat acea afirmație și am aplicat-o lui Dumnezeu. Și am spus: Am putea să aflăm câte ceva despre excelența lui Dumnezeu dacă am studia obiectele plăcerii Lui. Iar apoi am scris aceasta ca să spun ce am găsit. Așadar aceasta facem. Căutăm versete din Scriptură, bine înțelese în contextul lor, care ne descoperă în ce își găsește Dumnezeu plăcerea. Încercăm să lăsăm aceasta să fie o rază la care ochii noștri să privească și care duce către excelența Lui. Aceasta este ideea pentru ceea ce facem. Nu suntem doar interesați să aflăm în ce își găsește El plăcerea, vrem să aflăm ce ne revelează aceste lucruri despre El. Pentru că eu cel puțin, sunt de acord cu Scougal, poți știi gradul de excelență al sufletului lui Dumnezeu, după obiectul plăcerii Lui. Așadar, am văzut că Își găsește plăcerea în Fiul Său, Dumnezeu se delectează în Dumnezeu, în reflexia Lui, panorama deplină a perfecțiunii Lui reflectată în Fiul Său, Îl face să spună: „Te iubesc, Fiule!” Iar apoi revărsarea încântării trinitariene are loc și în facerea de cunoscut a gloriei Sale către întregul Univers.
Acum să fim mai specifici. Plăcerea lui Dumnezeu în tot ceea ce face. Este foarte dificil în anumite situații. Foarte contraversat, foarte dureros, iar apoi după ce ai reușit să-ți croiești calea prin părțile terifiante ale acestui lucru, el poate deveni pentru tine o stâncă sub picioarele tale. Mulți dintre voi vă aflați la partea frontală a acestor zbateri, presupun. Iar unii dintre voi vă aflați la partea de dinapoi, odihnindu-vă în adevăr. Iar noi la Betleem, nu ne pare rău de zbuciumul nostru, pentru că oricare dintre noi care ține la adevărul că Dumnezeu găsește plăcere în tot ceea ce face, a ajuns la această concluzie deloc ușor. Ci prin lacrimi. Haideți s-o abordăm pentru o scurtă vreme, iar apoi să vedem dacă aceasta poate deveni o stâncă pentru noi.
Un aspect esențial al gloriei lui Dumnezeu este libertatea Acestuia de a face orice dorește. Fiind pe deplin suficient în bucuria Trinității, nefiind creat și obligat față de cineva. Nu este niciodată constrâns, de vreo forță afară de Sine. Noi suntem, tot timpul, El niciodată nu este constrâns. Aceasta înseamnă să fii Dumnezeu. El poate fi influențat dacă dorește să fie influențat. Aceasta este rugăciunea. Dar nimic nu-L poate forța să facă ceva ce El nu dorește să facă. Nu există constrângeri înafara Lui ce L-ar putea opri din a face ceva ce în final și-ar găsi plăcerea să facă. Acesta este un text foate puternic. Aduce într-un fel primele 11 capitole din Romani la epuizarea lor și eliberează partea practică a cărți. Marele argument al celei mai mărețe cărți din Biblie ajunge la epuizare, se regăsește pe deplin în acest text. Romani 11:33: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu!” Aceasta este doxologie. Este o însoțire, o întărire pentru tot ceea am văzut în primele 11 capitole. „Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui! Și, în adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile – iar eu aș pune un mare ‘de aceea’ – A Lui să fie slava în veci!”
Așadar, ce este glorios cu privire la Dumnezeu în mod specific în acest pasaj? Sunt două lucruri. Începe de aici: „Cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” Nimeni nu a dat vreodată lui Dumnezeu vreun sfat. Răspunsul la această întrebare este: „Nimeni!” Tu ai nevoie de sfătuire, eu am nevoie de sfătuire, în tot timpul. Disperaţi după sfătuire. „Ajută-mă, nu ştiu ce să fac mai departe. Nu ştiu cum să mă descurc cu această fiică, nu ştiu cum să relaţionez cu nevastă-mea. Iar în acest moment de față nu știu de ce are ea nevoie, sunt atât de multe lucruri pe care nu le știu.” Trăiesc o viață constantă de nevoie. Am nevoie întodeauna și în orice moment de câte ceva. Iar Dumnezeu este exact opusul acestui lucru. Niciodată nu are nevoie de ceva. El nu se consultă niciodată cu cineva. El știe, El este originea înțelepciunii. Sau punând lucrurile altfel, în versetul 35: „Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Lucrul acesta este interesant de spus: Recent am citit din 2 Cronici 29 unde strângeau bani pentru templu, iar oamenii dădeau… Noi obișnuiam să cântăm o cântare bazată pe acest text la Betleem, cu ani în urmă, după fiecare colectă. Cei ce se ocupau cu adunarea colectei veneau în față, iar noi cântam: „Noi Ție Îți dăm ce este al Tău/ Orice dar ar fi/ Pentru că tot ce avem este al Tău/ O încredințare primită de la tine.” Așadar, tu poți oferi lui Dumnezeu un dar, dar chestia este că El îl avea deja. Tu l-ai primit ca o încredințare, tu ești ca un majordomn, un manager. Asta este viața, pilda talanților. Una a primit cinci, altul 2 și altul 1, acum mergeți și puneți-i în negoț pentru stăpânul vostru, dar să știți că El este proprietarul. Noi când aducem înaintea Lui darurile noastre, Îi oferim ceea ce este, de fapt, al Lui.
Pasajul frumos din Cronici arată pe David cum se desfătează în Dumnezeu făcând ceea ce face. Iar apoi se termină cu sublinierea aceasta: „Păstrează pentru todeauna aceste motive în inimile noastre.” Deci până și voia de a da, dorința de dărui este tot un dar de la Dumnezeu. Așadar, acest text spune: da, Îi înălțăm rugăciunii și Îi aducem laudă; da, Îi dăm viețile noastre, dar El le deține pe toate deja. Nu este o negociere, nicio afacere, nu poți să-L cumperi. Aceasta este așa de rău la legalism, la fapte și relgiozitate. „Eu o să fac, fac, fac pentru Tine, iar acum Tu să faci pentru mine, pentru că și eu am făcut pentru Tine.” Nu vei putea vreodată să Ți-L faci dator pe Dumnezeu. Întodeauna tu ești dator Lui. Întodeauna! Pentru todeauna! Și te adâncești pe măsură ce trece în datorie față de El. Nu este aceasta glorios? Dacă vei dori vreodată să scapi de datorie față de Dumnezeu, poți să uiți de treaba aceasta, pentru că niciodată nu vei putea să-I răsplătești. Să scapi de datorie ar însemna să devii Dumnezeu, iar exact aceasta oamenii doresc să fie. Lor nu le place harul, lor nu le place o religie care ne pune pe noi în poziția de recipient al bunăstării, acolo unde o să trebuiască să stăm pentru restul veșniciei, depinzând de har. Ei bine, îmi pare rău, dar dacă vrei să-ți fii de sine suficient, fă-te musulman. Sau orice altceva. Dar dacă tu vrei har, dacă tu vrei să trăiești în har și să nu meriți nimic pentru restul veșniciei, dar să primești totul… Bine ai venit la Hristos.
Acesta este creștinismul. Sunt vești incredibil de bune. Ce este glorios la Dumnezeu este că El este autosuficient. Aceasta vedem dar în acest verset. El este în totalitate de sine-suficient. El nu are nevoie de noi. Este pe deplin satisfăcut și bucuros în părtășia trinității Sale, iar noi depindem de El, iar El nu depinde cu nimic de noi. Prin urmare este liber și nu este constrâns de către nimeni și nimic, așadar, El este satisfăcut în mod deplin. Aceasta este o afirmație foarte controversată și ofensatoare. De aceea am pus-o în paranteze. El se delectează, în final – și voi califica și delectarea Lui în durere – El se delectează pe deplin când totul este luat în considerare, în toată istoria, de la început până la sfârșit, în tot ceea ce El aduce la îndeplinire. Iar El aduce la îndeplinire toate lucrurile. Este greu. El se delectează în tot ceea ce face.
- Psalmul 135:5-6: „Știu că Domnul este mare și că Domnul nostru este mai presus de toți dumnezeii. Domnul face tot ce vrea în ceruri și pe pământ, în mări și în toate adâncurile.”
- Sau Psalmul 115:1-3: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta! Pentru ce să zică neamurile: ‘Unde este Dumnezeul lor?’ Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.” Așadar, orice Dumnezeul nostru face, El își găsește plăcerea să facă acel lucru. Iar orice lucru trebuie dus la îndeplinire, El îndeplinește.
- Isaia 46:9: „Aduceți-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, și nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, și nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ‘Hotărârile Mele vor rămâne în picioare și Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.'” Un pic de ebraică pentru feciorii evrei. Când se traduce „toată voia Mea”… Aproape de fiecare dată se traduce „toată plăcerea Mea”.
- Efeseni 1:11: „În El am fost făcuți și moștenitori, fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale.” Aceasta este o afirmație extrem de țipătoare: „El face toate după sfatul voii Sale.” Dumnezeu nu este un dumnezeu deconectat de restul Universului. Noi nu suntem deiști. Majoritatea dintre înaintașii noștri Americani au fost deiști. Mulți dintre ei… Ceea ce înseamnă că, desigur, Îl avem pe Dumnezeu în documentele noastre fondatoare doar că, prin extindere, El nu era Dumnezeul creștin. El a fost un dumnezeu deist ceea ce înseamnă că El a strâns ceasul l-a pus pe tejghea, iar apoi a plecat. Iar ceasul merge de unul singur, nu El conduce lumea, asta deducem din această afirmație. În providența lui Dumnezeu nu exista un doctor sănătos, în deism. Iar acest text spune că El lucrează toate după sfatul voii Sale. Se sfătuiește cu oricine altcineva? El Se sfătuiește singur despre cum să conducă lumea.
- Daniel 4:35: „El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‘Ce faci?'” Așadar, potrivit cu voia Lui, „El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‘Ce faci?'” Nu există nimeni care poate să-L ia la întrebări sau să-L tragă la socoteală.
- Amos 3: „Sună cineva cu trâmbița într-o cetate fără să se înspăimânte poporul? Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate fără s-o fi făcut Domnul?” Vreau să spun că pentru a simți greutatea acestui lucru nu te poți gândi la modul general, ci trebuie să le transpui la contextul actual. 14 oameni măcelăriți ieri, iar apoi omul care a făcut acest masacru s-a sinucis. Lucruri de genul acesta s-au întâmplat deja de patru ori în ultima lună, în țara noastră. Ciudat, uitați-vă numai la gradul de contagiere a acestor lucruri. Așadar, unde a fost Dumnezeu? Acesta ar fi modul în care ar pune problema, prezentatorul de știri. Iar răspunsul este „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.” Așadar, Dumnezeu nu a fost în vacanță, Dumnezeu nu a fost deconectat, Dumnezeu a fost în control. „Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate fără s-o fi făcut Domnul?”
- Proverbe 16:9: „Inima omului se gândește pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă pașii.” Așadar, ce înseamnă aceasta? Când te trezești de dimineața ai un plan, și așa și ar trebui să ai un plan. Iar apoi începi cu planul tău, fie că aceasta s-ar putea împlini sau nu, dar planul lui Dumnezeu se va împlini cu siguranță. Dumnezeu îți va călăuzi pașii.
- Proverbe 19:21: „Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlinește.” Așa de fragil și supus falimentului sunt eu. Dumnezeu vrea ca noi să facem planuri. Pavel a avut o ambiție: „Și am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul.” „Mă duc în Spania”. Și cred că Dumnezeu a fost foarte bucuros să vadă că-și făcuse acest plan, dar nu cred că a luat ființă vreodată planul acesta. Nu cred că a ajuns în Spania. Dumnezeu l-a luat de pe pământ. A fost probabil decapitat de către Nero. Iar Dumnezeu nu a lăsat ca nici măcar un fir de păr din cap să-i cadă pe pământ…
- Proverbe 16:33: „Se aruncă sorțul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul.” Acesta este detaliu. Sorț, zar… paie sau oricum au fi făcut-o. Aruncat în haină… Arunci zarul, orice joc ai fi jucat și iese în funcție de voia lui Dumnezeu. Îmi aduc aminte de bunica mea și îmi pare așa rău pentru că nu cred că ea era credincioasă. A locuit cu noi timp de 2 ani și am încercat să ne îngrijim de ea după ce mama mea a murit. Așadar, noi am luat-o pe mama ei și am adus-o în casa noastră timp de doi ani, din Carolina de Sud până aici. Iar ea, pur și simplu, batjocorea. Îl lua în râs pe Dumnezeu. Iar ea Îl lua în râs pe Dumnezeu în mintea ei prin faptul că spunea că Dumnezeu este prea măreț pentru a lua în seamă lucrurile mărunte. Ea nu credea în rugăciune. De ce oare L-aș deranja pe Dumnezeu, cu micile mele îngrijorări? Sună parcă smerit, dar era aroganță chiar din măduva ei. N-am putut suporta mai mult de 2 ani. A fost așa de rău pentru copiii mei să crească așa, aceasta s-a întâmplat cu peste 30 de ani în urmă, încât l-am întrebat pe vărul meu, poți să o iei la tine pentru o vreme? Iar așa a plecat în Pennsylvania.
Nu este un lucru frumos atunci când membrii familiei privesc la adevărul faptului că Dumnezeu este până și în detaliile vieții noastre, iar ei dintr-o poziție de înălțime morală, fac afirmații de genul: „Dumnezeu este prea ocupat ca să se mai gândească la zaruri.” Ei bine, pentru Dumnezeu, este o nimica toată să facă ca orice electron din orice moleculă din Univers să se învârtă într-o orbită precisă. Nu este nici pe departe greu pentru Dumnezeu să directeze neutronii la nivelul microscopic sau miliardele și miliardele de stele de la nivelul macroscopic. El face asta cu mâna Lui stângă și cu un ochi închis, iar restul timpului Său și-L petrece purtându-ți ție de grijă. Este tare frumos din partea ta să spui: „El este prea ocupat ca să se mai ocupe și de zarurile care sunt aruncate, sau să măsluiască zarurile care sunt aruncate în cazinourile din Reno, Vegas sau Atlantic City”… El decide dacă tu câștigi sau pierzi. El te falimentează. El îți dă toți banii din lume și te trimite direct în iad dacă este atât de rebel. El alege și nu este prea mult pentru El. Aceasta este o afirmație glorioasă despre libertatea și puterea lui Dumnezeu de a face orice dorește. Pentru că El guvernează și conduce întreaga lume. Nu știu dacă am citit aceasta acum, dar Isus a spus ceva pentru ca să ne încurajeze pe noi, în persecuțiile și probleme noastre: „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru.” Care este ideea pentru care a spus El această afirmație? El a ales cea mai nesemnificativă păsăre care, în mod obișnuit, în acele ținuturi ale Iudeii într-o zi oarecare, toridă, ar cădea jos și ar muri, iar El spune: „Aceasta nu s-a întâmplat fără voia lui Dumnezeu.” „Nu sunteți voi mai de preț? Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” Nici măcar un fir de păr nu se face alb sau negru, fără voia lui Dumnezeu.
Așadar, ideea acestor învățături, nu este ceva de genul speculării suveranității lui Dumnezeu. Ci este vorba despre voi, care peste ceva timp veți ieși afară de aici și vă veți simții extraordinar de încrezători, pentru că un Dumnezeu bun, drept, sfânt și iubitor conduce în mod deplin lumea pentru voi. Azi-dimineață am luat în mâna mea mâna Carolinei și i-am spus – apropo ea este în operație chiar acum – „Noi ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Iar ea a spus: „Da!” Despre aceasta este vorba. Am avut parte de o singură operație de tip major în viața mea și mi-am spus: „Am ales doctorul. Am ales oare corect? Nu știu.” Și mi-am mai spus așa: „Cel mai tare doctor care ar putea fi la nivel mondial și care lucrează în cel mai respectabil loc, ar putea aluneca. Iar cel mai obișnuit medic, care probabil și-a făcut școala de medici la cea mai prost cotată Univestitate, ar putea avea o zi spectaculoasă.” Eu n-am de unde știi ce și cum, cu privire la medici, eu știu doar atâta: „Dumnezeu ține bisturiul!” Voi nu trebuie să fiți de genul: „Vai! Vai! Am ales oare corect?” Și ce? Doctorul ar putea avea o zi proastă. Întodeauna primesc aceste scrisori.
Știți cum e, după ce ai cancer la prostată primești o grămadă de scrisori de genul, 1 din 5 bărbați îl are. Și scrie în aceste scrisori: „Am găsit cel mai bun chirurg din oraș!” Ce? De unde știi asta? Și cum ar fi dacă se îmbată cu o seară înainte? Cum e dacă are vreo seară proastă cu nevasta? Sau cum e dacă a băut prea multă cofeină? Dumnezeu este speranța noastră! Nu-i așa? Iar dacă nu crezi că El se descurcă… Medicul nu este nici măcar aproape de burta ta, el stă în fața unui computer manevrând Joystick-uri. Și mai sunt apoi acele 6 micuțe brațe băgate în burta mea, iar el le manevrează pe toate așa. Cu microscopul. Mai bine ar fi pentru tine să crezi în Dumnezeu.
Acum ajungem la ceea ce se numește răul. Nu doar faptul că lumea moare, ci durerea și răul în sine. „Cât despre voi, frații ai mei, care m-ați vândut în sclavie, voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine.” Aici nu spune, „Voi, ați vrut să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a folosit răul spre bine…” Este adevărat și aceasta, doar că textul nu ne spune așa. Textul spune: „Voi ați avut o intenție, iar în mijlocul acesteia Dumnezeu a avut o altă intenție. A voastră este rea, a Lui nu.” Este un fel de mister. Nu toată lumea poate percepe aceasta. Cineva să-mi facă rău, să fii abuzat când ești copil sau soț care este necredincios sau colegul mă face bucăți la locul de muncă… Iar tu îmi spui că în acel rău, planul și schița și intenția lui Dumnezeu ar putea fii sfântă, dreaptă, bună, iubitoare… Pentru că asta cred că spune acest text. „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine.” Aici vedem dar scopul lui Dumnezeu: „ca să împlinească ceea ce se vede azi şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr.” Eu admit împreună cu voi că unul dintre cele mai grele lucruri din viață este să crezi aceasta cu privire la fiecare moment al vieții tale. În special cu privire la momentele cele mai grele, atunci când cineva te descurajează sau atunci când anumite situații au loc în viața ta. Acestea te fac să fii așa de supărat și de fustrat, iar în adâncul tău îți predici ție însuți: „Dumnezeu este în controlul acestor lucruri, Dumnezeu mă iubește, El nu este împotriva mea, ci El este pentru mine, iar dacă Dumnezeu este pentru mine, cine va fi împotriva mea? Iar El are un plan și este foate fustrant, supărător și descurajator și dureros cum că situația în care mă aflu ar fi pentru binele meu.” Iar în acel moment problema care se pune este: Ne încredem în El? Ne odihnim și ne lăsăm sufletele să-și găsească liniștea și încântarea în Dumnezeu, în planurile sale pentru noi. „Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” „Nu ies din gura Celui Preaînalt răul şi binele?” Prosperitatea și calamitatea? Toate aceste texte din Vechiul Testament cred că ne arată că scriitori Vechiului Testament, inspirați de Dumnezeu au fost, pur și simplu, absorbiți și înghițiți de suveranitatea lui Dumnezeu.
Lăsați-mă să vă ajut cu dimensiunea emoțională a acestui lucru. Aseară când m-am uitat pe net am văzut o revizuire despre evenimentul petrecut în Binghamton. Ceea ce au făcut a fost că înainte ca să anunțe familiile celor 14 persoane care au fost ucise, a fost să publice o listă cu supraviețuitorii. Ceea ce a însemnat că toate familiile erau nevoite să facă socoteala, iar un om despre care se vorbea în acea revizuire pe net zicea: „Eu nu mai am nici o speranță pentru fratele meu – sau ce era, pentru că nu-mi aduc aminte exact – deoarece numele lui nu era pe listă.” Cred că nu a fost modul cel mai bun de acționa astfel, cred. Dar puneți-vă în locul lor, să fie soția ta, să fie copilul tău, să fie bunica ta, iar ție ți s-a spus că Dumnezeu care este în control, ar fi putut să oprească acest lucru, nu a făcut-o și prin urmare a avut un plan cu privire la această situție. Ce ar trebui să faci cu viața emoțională a lui Dumnezeu? Cum este El? Ce m-a ajutat pe mine și, de aceea, Biblia este așa de prețioasă, dacă tu te-ai dărui pe deplin întregii Biblii pentru întreagă viața ta, îți promit că ai ajunge la cea mai deplină, posibilă, înțelegere a realității, decât dacă ai lua o părticică din Biblie de aici, o părticică din Biblie de acolo, dacă îți place ce ai găsit, ignori restul sau dacă nu-ți place ce ai găsit respingi și restul… Dacă doar ai sta acolo și te-ai înfrunta cu complexitățile și părțile greu de înțeles ale Biblie care te fac poate să-ți smulgi părul din cap, iar dacă stai în cercetarea Cuvântului și accepți ceea ce Domnul îți spune, reține că în timp, am 63 de ani și afirm aceasta în mod convincțional cu privire la natura Biblie și totodată o spun și în mod experimentat cu privire la viața mea: dacă stai în cercetarea întregii Biblii, nu cred că vei regreta complexitatea Bibliei la sfârșit.
Așadar, acestea ar fi câteva lucruri care m-au ajutat pe mine… Vorbesc acum despre complexitatea, nu simplitatea vieții emoționale a lui Dumnezeu.
- El nu se bucură în moartea celor răi. Ezechiel 18:23: „Doresc Eu moartea păcătosului?” Aduceți-vă aminte că am spus că El își găsește plăcerea în tot ceea ce face. Așadar, mă contrazic singur aici. Sau cel puțin așa pare. El spune că cel rău piere, „iar Eu nu-mi găsesc plăcerea în asta.” Ia stai puțin, tu tocmai ai argumentat că El face tot ceea ce dorește, iar El face toate lucrurile și, prin urmare, El își primește plăcerea din tot ceea ce face. Iar acum ai citit aceasta. Eu sunt omul Bibliei. N-am să ascund asta de voi. Este o problemă. Noi vrem să vedem aceste lucruri și ne rugăm: „Doamne, arată-ne ce anume legat de mintea Ta, poate să spună aceste lucruri?”
- Sau în Ezechiel 18:32 : „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare”, zice Domnul Dumnezeu. „Întoarceţi-vă, dar, la Dumnezeu şi veţi trăi!” Așadar, de două ori în Ezechiel: „Eu nu-Mi găsesc plăcerea în moartea păcătosului. Eu nu-Mi găsesc plăcerea în moartea nimănui.” „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” Cât de rapid inimile sceptice de carne ar spune: „O, uită-te la aceste contradicții, sunt peste tot în Biblie. Contradicțiile sunt peste tot în Biblie. Auziți aceasta la conversațiile de la știri…” Ei bine, dacă ești și tu așa „rapid” în a face judecăți cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, atunci probabil că n-ai să vezi niciodată soluțiile… Aici este cealaltă jumătate a acestei complexități.
Pe de altă parte, El se bucură în moarte în Deuteronom 28:63: „După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească, şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire.” Așadar, „Găsesc Eu plăcerea în moartea păcătosului?” Nu. „Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească.” Ține-ți încă puțin această tensiune în mintea voastră și priviți, vă rog, la încă una. Iar apoi voi încerca să vă dau o posibilă soluție. Pe de o parte, mânia și jalea este prezentă în fiecare zi în inima lui Dumnezeu.
- Psalmul 7:11: „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme. El este Mâniat în fiecare zi.” Ceva se întâmplă în lume în fiecare moment, ceva care Îl face pe Dumnezeu Mânios. Credeți că Dumnezeu poate fi mânios cu privire la ceea ce El ordonă? Cu siguranță că poate. „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Tu Îl poți întrista pe Duhul Sfânt. Uau, am rămas cu gura căscată. Ce? Dumnezeu Duhul Sfânt se poate mâhni? Adică filozofic, nu prea are cum, El este Dumnezeu! Este perfect fericit cu privire la părtășia trinității. El face tot ceea ce dorește. Nu este în nevoie. Fericirea Lui nu atârnă de nimeni afară de Sine… Și-atunci care-i treaba cu „întristarea” aceasta? Nu este deloc ușor să fii o persoană a Bibliei. Este mult mai ușor să fii mai superficial și să pui accent pe părțile care ți le plac, și să ignori cele pe care nu le întelegi și care par că nu s-ar potrivi. Dar astfel nu te-ai adânci niciodată. Niciodată nu vei ajunge la fundul inimii lui Dumnezeu în felul acesta. Așadar, unele lucruri pe cale creștinii le fac Îl întristează pe Duhul Sfânt, spune Pavel. Dar pe de altă parte, priviți implicațiile care fac parte aici. Eu presupun, dacă este posibil, că cineva face aceasta tot timpul. Adică, sunt un miliard de creștini pe planetă. Ce întristează pe Duhul Sfânt este păcatul din viețiile oamenilor. Așadar, asta înseamnă că Dumnezeu este întodeauna întristat. Nu e ca și cum Dumnezeu ar fi într-un moment foarte supărat, iar în restul timpului El este foarte fericit, așa că ar fi bine. El este întodeauna întristat, El este întodeauna supărat. Iar, de asemenea, El este întodeauna încântat de ceea ce face. Începeți să înțelegeți ceea ce vreau să spun când zic despre complexitatea minții lui Dumnezeu. Întodeauna supărat și întristat, întodeauna pe deplin fericit. Este o nebunie. Harababură, doar cuvinte… Eu nu cred ca asta este. „Căci Domnul are plăcere de poporul Său şi slăveşte pe cei nenorociţi mântuindu-i.” „Are plăcere de poporul Său.” Și niciodată nu sunt perfecți, ei întodeauna fac lucruri care-L întristează, dar El se bucură de ei.
- Luca 15:7: „Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă.” Motivul pentru care vreau să scot în evidență aceasta este pentru că în acest moment, chiar acum în lume și în fiecare moment din fiecare zi, cineva este mântuit. Cred aceasta. Nu pot să o dovedesc. Dar statistic vorbind lumea este așa de mare, Creștinii sunt așa de mulți, evanghelizarea are loc în așa de multe sute de locuri încât mi-aș pune viața în joc când vine vorba de afirmația că în fiecare moment, în fiecare zi, cineva este mântuit. Ceea ce înseamnă că Raiul este în sărbătoare tot timpul! Iar ei sunt întristați tot timpul, sunt mâhniți tot timpul. Priceput? Acesta este un cuvânt foarte îngâmfat.
Soluția. Soluția!? Când am făcut schița îmi ziceam, n-ai putea să pui „posibilă soluție”? Sau „soluție sugerată”. Cum să trăiești cu așa ceva? Dumnezeu are nivele ale voinței. Nivele ale delectării. El voiește și se delectează în lucruri în anumite feluri. Așa încât aprobarea și dezaprobarea să poată să coexiste, fără a fi contradictorii. La un anumit nivel El este întristat de comportamentul tău și dezaprobarea ta față de El câteodată, iar la un alt nivel – vorbim metaforic despre mintea lui Dumnezeu, pentru că încerc cumva să ajung la adevăr aici – iar la un alt nivel tu Îl fericești, iar El este atât de fericit cu tine. Așadar, amândouă în același Dumnezeu, aceeași minte, simultan… Acum, dar, aici este un text care ne îndreaptă către acea direcție. Eu nu doresc să-mi bazez soluție pe o constrângere logică. Trebuie să facem aceasta din când în când. Dar mult mai mult aș prefera să mă opresc deasupra unui text decât asupra deducției. Așadar aici este textul, Plângerile lui Ieremia 3:32: „Ci, când mâhneşte pe cineva” – așa cum a făcut în Binghamton cu siguranță; și cum probabil a făcut-o și în viața ta de multe ori, însemnând doar că El orchestrează lumea într-un așa mod în care te rănește, ca un părinte care l-ar pălmui pe copilul său. Sau vorbirea aspră față de un copil, datorită comportamentului său, iar părintele cauzează astfel mâhnire. „Ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el după îndurarea Lui cea mare, căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.” El o face, dar nu o face cu plăcere.
Când am văzut acest cuvânt m-am gândit: Ce o mai însemna și aceasta? Și am luat astfel traducerea în ebraică, iar acestea 3 sunt cuvinte ebraice, credeți sau nu: „Din inima Lui” – este traducerea în ebraică. Gândiți-vă numai la aceasta. Sunteți cu mine, da? Nu am nimic de câștigat din asta, eu știu ebraică, iar acum și voi o știți. El mâhnește pe copiii oamenilor, dar El nu o face benevol, din inima Sa. El nu ne dezolează din inima Lui. De acolo îmi trag eu ideea de nivele. Adică, ce vrea să spună? Nu din inima Lui? O face, dar nu din inima Lui. Păi atunci de unde o face? Dintr-un alt nivel, alegeți voi un cuvânt mai bun. Din mintea Lui, din sufletul Lui. Este ceea ce înseamnă a fi un părinte – iar acestea vor fi întodeauna analogii imperfecte – care spune: „Nu-mi place să te pălmuiesc, dar aleg să te pălmuiesc! Nu este bucuria mea cea mai mare, dar este lucrul corect pe care îl pot face, și mă simt bine să fac lucrul corect!” Iar Dumnezeu se simte nespus de bine să facă ceea ce este corect. Iar El întodeauna face ceea ce este corect. Dar este evident că de foarte multe ori, lucrul corect este un lucru dureros. Mulți oameni din istorie, oameni teologici, care doar au dat din cap și au spus: „Tu ai un Dumnezeu care este atât de uman încât nu poate fi Dumnezeu, este atât de contradictoriu Dumnezeu Tău.” El este atât de contradictoriu? Adică El este întristat, și mânios și bucuros și mulțumit, iar acesta este un Dumnezeu tare zbuciumat.
Așa că m-am gândit la aceasta și am zis: „Aceasta este portretizarea mea, ceea ce pot eu mai mult, dacă aveți vreuna mai bună, să-mi spuneți.” Mintea lui Dumnezeu – vorbim aici cu totul și cu totul înafara zonei noastre de comfort – este precum Oceanul Pacific. Dacă zbori cu un elicopter la vreo 150 de metri deasupra apei în timpul unei furtuni, ar fi destul de periculos, iar tu vei fi extrem de terifiat. Valurile pot fi înalte de zeci de metri într-o furtună mare pe oceanul Pacific. Valuri cum nici n-ai visat. Ai crezut că ai văzut câteva valuri mari în filme cu surf? Vorbim de valuri care ar rade centrul orașului Mineapollis. Iar în mintea mea acestea sunt mâhnirea lui Dumnezeu. Este adâncă și calmă la fundul ei, dar la suprafață, aceste valuri spulberă, iar pentru noi niște omuleți mici, n-am vrea să avem de-a face cu așa ceva. Nu doresc să mă pun cu mânia lui Dumnezeu, nu doresc să fiu parte din mâhnirea lui Dumnezeu. Luați acest elicopter și zburați la altitudinea de 1 milă, așa cum a făcut-o și omul acela la proiectul de științe despre care am auzit. Au luat o mică cameră și au legat-o de un balon și au făcut poze la altitudini de peste 27 de kilometri pământului. Și le-au pus pe internet. A fost așa de tare. Ajungi acolo sus și privești la acel ocean. Pe deplin calm. Pe deplin albastru, glorios și frumos. Așadar, într-un anumit sens Dumnezeu este pe deplin împăcat cu Sine. Este pe deplin coerent, El nu este în zbucium, El nu este zăpăcit, El nu este confuz, ci este pe deplin plin de pace, coerent, fericit, iar înlăuntrul acelei totalități frumoase și gloarioase coerențe, acolo este întristare, acolo este mâhnire. Dar totul este parte al unui întreg perfect. Aceasta este cea mai bună încercare a mea de a putea raționa prin toate aceste texte.
https://www.resursecrestine.org/predici/166042/placerile-lui-dumnezeu-partea-3
//////////////////////////////////
Omul nu are nimic de pierdut, dacă se încrede în Dumnezeu, dar pierde totul, dacă nu crede, adică, dacă nu se umple cu Plinătatea Învăţăturilor Duhovniceşti, neomeneşti… Orice om bun, măreţ, iubăreţ, simpatic, apreciat, darnic… este întrupat în păcat (Ps.51) şi zămislit din răutate, ură, ceartă, zgârcenie, invidie, viclenie, preacurvie, cârtire, beţie şi… le fardează, fără să ştie că îl trădează cu fiecare gest, gând, vorbă, faptă, în funcţie de degenerarea propriului concept despre Divinitate; Cine nu lasă, prin naşterea din nou –să se întrupeze în sine Sămânţa Adevărului, Dreptăţii, Bunătăţii, Iertării, Iubirii, Credinţei şi… Pocăinţei Cristice, rămâne un fals inbuibat cu roadele satanei din Romani, cap.1/28-32… „Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” Cine crede că Dumnezeu este doar un zeu, rămâne umplut cu micimile unui zeu; Cine-l limitează pe Făcător într-o foto/pictură iconată, aurită, dar mută, oarbă, schiloadă, devine o şi mai mică făcătură; Cine…
http://informatii-agrorurale.ro/dupa-ce-a-inceput-sa-iradieze-prin-calculator-pe-orice-impotrivitor-al-globalizarii-iata-inca-o-treapta-pentru-a-ne-controla-total-un-avertisment-urgent-despre-windows-10-legatura-oculta/
//////////////////////////////////////
Cine se va închina fiarei?
Table of Contents
- Cine se va închina fiarei?
- Conflictul final
- Bătălia asupra închinării
- Umanismul secular
- Umanismul religios
- Micul corn umanist
- Adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu
- Sigiliul lui Dumnezeu
- Oare unii din cei ce ţin Sabatul Îl vor părăsi pe Dumnezeu?
Cine se va închina fiarei?
By Gary Gibbs
Cine se va închina fiarei?
În ultimii câţiva ani, am fost martorii împlinirii remarcabile a câtorva profeţii apocaliptice. A fost extraordinar să dai mărturie, palpitant şi ne-a întărit credinţa. Dar este şi solemn că profeţiile împlinite ne dovedesc că profeţiile din ultimile zile urmează să se împlinească în curând.
Din nefericire, unii credincioşi nu doresc să accepte că profeţia din Apocalipsa capitolul 13 se va împlini în curând. „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. . . Şi tot pământul se mira după fiară. . . şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” (Apocalipsa 13:1-3,15-17). Este într-adevăr o profeţie înspăimântătoare, care prezice că va exista o coaliţie între puterile religioase şi politice sub conducerea fiarei Antihristului ce va arunca lumea într-un conflict puternic şi dureros. Va exista un timp de mare necaz cum nu s-a mai văzut în lume (Daniel 12:1). Unii cercetători ai profeţiei biblice au sugerat chiar că această încercare va fi mai rea decât ne putem închipui.
Cu un viitor atât de sumbru, putem aprecia uşor de ce unii au ales să nu ştie nimic despre evenimentele ultimelor zile. Multora dintre cei care au căutat să afle despre ele le este atât de teamă să trăiască în timpul domniei de teroare a fiarei că au ajuns o pradă uşoară a doctrinelor false. Învăţătura falsă cea mai cunoscută care promite o răpire înainte de strâmtorare pare atrăgătoare pe fundalul Armaghedonului şi al semnului fiarei. Dar neştiinţa şi învăţătura falsă îşi vor lăsa victimele sărăcite şi pierdute când aceste veşminte din frunze de smochin se vor veşteji şi vor cădea în vâltoarea puternică a încercării finale.
Este uşor de înţeles de ce unii îşi doresc să trăiască în pace şi siguranţă. Puţini dintre noi, în clipele noastre de introspecţie, ne simţim în stare să luăm partea lui Dumnezeu şi a adevărului Său, atunci când demonii vor conduce pământul. Dar în ciuda acestor temeri şi aversiuni fireşti, nu trebuie să alergăm după făgăduinţe de pace şi siguranţă care nu se întemeiază pe Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu. În timp ce ar trebui să ne concentrăm asupra iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi asupra adevăratei siguranţe care vine din a-L face Domn şi Mântuitor al vieţii noastre, ar trebui şi să dăm atenţie avertizărilor Duhului Sfânt cu privire la ultimile zile.
Îndemnul Scripturii de care trebuie să ascultăm cel mai mult este acela care ne avertizează să nu ne închinăm fiarei. Urmăriţi aceste adevăruri solemne. Toţi cei care se închină fiarei vor pierde experienţa unei vieţi veşnice alături de Isus într-o nouă lume proslăvită (Apocalipsa 13:8). Vor fi pedepsiţi cu ultimile şapte plăgi, care sunt extrem de dureroase şi de temut (Apocalipsa 16:2). Şi în cele din urmă, vor suferi o nimicire deplină în focul iadului (Apocalipsa 14:9-11). Fără nicio îndoială, noi nu dorim să fim găsiţi închinându-ne la fiară în zilele viitoare.
Dar ce ne asigură că nu ne vom afla în acel grup? Reţineţi că nu este un grup mic. Apocalipsa 13:3 declară că „tot pământul se mira după fiară.”
Deşi ne ajută, doar cunoaşterea identităţii fiarei nu ne garantează scăparea. Iuda Îl cunoştea pe Isus ca fiind Mesia, totuşi L-a trădat. Asemănător, mulţi dintre cei care înţeleg profeţiile ultimelor zile se găsesc de partea fiarei. Cu siguranţă că doar cunoaşterea nu ajunge. Deci cum putem fi de partea câştigătorilor, când se vor linişti lucrurile? Cine se va închina fiarei? Şi ce putem face acum ca să ne ferim să nu facem parte din acel grup?
Conflictul final
Mai întâi, trebuie să înţelegem că va avea loc un conflict final cu privire la închinare. Toţi locuitorii pământului se vor împărţi într-una din cele două grupe înaintea sfârşitului – cei care se vor închina fiarei şi cei care se vor închina Creatorului. Închinarea la creatură sau închinarea la Creator va reprezenta controversa care va diviza lumea. Toţi vor trebui să facă o alegere cu privire la cine se vor închina. Cum se va întâmpla ca întreaga lume să ajungă să facă această alegere între creatură şi Creator? Biblia prezice un timp când fiara va câştiga o influenţă politică uriaşă. Din această poziţie de autoritate, ea îi va sili pe oameni să i se închine. Cei care vor refuza vor fi boicotaţi economic şi în cele din urmă vor fi trimişi la moarte. „I s-a dat putere . . . să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi . . . să primească un semn . . . şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:15-17).
Deşi fiara caută să-şi impună închinarea prin forţă, Dumnezeu, plin de îndurare, îi avertizează pe oameni împotriva fiarei şi îi îndeamnă să I se închine Lui în calitate de Creator. „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” . . . Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, 10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (Apocalipsa 14:6-10).
Scenariul este clar. În ultimile zile, întreaga lume se va împărţi între două forţe cosmice. Nu va exista niciun teren neutru, nicio zonă demilitarizată. Toţi vor trebui să ia o decizie cu privire la pe cine vor servi şi cui i se vor închina.
Bătălia asupra închinării
Acest ultim conflict cu privire la închinare reprezintă marea finală a unei drame îndelungate care îşi are începutul în ceruri înainte ca să se fi creat omul. Autorul răzvrătirii a pornit acest război „al creaturii împotriva Creatorului” când a poftit poziţia scaunului de domnie a lui Dumnezeu. Lucifer, un înger creat, a considerat că frumuseţea şi inteligenţa lui superioară îl fac demn să conducă universul mai bine decât Creatorul său. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, . . . Tu ziceai în inima ta ‘Mă voi sui în cer îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.’ (Isaia 14:12-14). Lucrând cu o abilitate şireată, el şi-a început campania pentru a atrage simpatia îngerilor şi a reuşit să ademenească o treime din ei (Apocalipsa 12:4-9). Cerând adorarea care I se cuvenea doar Creatorului, aceşti îngeri creaţi au încercat să-şi croiască drum spre tronul lui Dumnezeu. Lucrul acesta L-a silit pe Dumnezeu să ia măsuri drastice. Apocalipsa 12:7 ne aminteşte, „Şi în cer s-a făcut un război.” Ca să ferească universul, Dumnezeu i-a îndepărtat cu forţa pe Satana şi pe îngerii lui din ceruri.
Dar acesta a fost doar începutul campaniei de închinare create de Satana, care urma să dureze mii de ani şi să coste milioane de vieţi. Aruncat pe pământ, Satana a cerut închinarea şi slujirea lui Adam şi a Evei. Şi doar dacă înţelegem testul prin care au trecut primii noştri părinţi, test privitor la închinare, putem învăţa cum să ne ferim de a nu ne închina fiarei în ultimile zile.
De ce a mâncat Eva din rodul pomului interzis? Doar pentru că i-a lipsit încrederea în Dumnezeu. Ea a avut mai multă încredere în cuvântul şarpelui decât în al Creatorului. Şi Adam nu a avut încredere în Dumnezeu, dar spre deosebire de Eva, el nu a fost înşelat (1 Timotei 2:14). Decizia lui Adam de a mânca din fructul oprit a fost o alegere conştientă, deliberată. Nu-şi putea închipui să trăiască fără Eva. Şi mai rău de atât, nu avea încredere că Dumnezeu putea să vină cu o soluţie acceptabilă cu privire la neascultarea Evei, soluţie care l-ar fi lăsat fericit pentru tot restul veşniciei.
Neîncrederea pe care au avut-o primii noştri părinţi i-a dus la neascultare. Iar neascultarea lor a ajuns practic un act de închinare la şarpe. Vedeţi, închinarea şi ascultarea sunt sinonime. „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi…?” (Romani 6:16). Când a fost ispitit de Satana să i Se închine, Domnul Isus ne-a descoperit că actul închinării se leagă strâns de slujire şi ascultare. „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: ,Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4:10).
Când Adam şi Eva au avut mai multă încredere în minciunile şarpelui decât în porunca lui Dumnezeu, ei au ajuns să se închine creaturii. De fapt, s-au închinat fiarei. Ultimul conflict din lume practic determină întreaga omenire să dea din nou primul test pe care l-au dat Adam şi Eva. Ce vom alege: vom asculta de fiară şi ne vom închina la ea sau vom asculta de Creator şi ne vom închina Lui? Atât primul cât şi ultimul test din istoria acestei lumi conţin aceleaşi elemente: şarpele şi minciunile lui, închinarea, ascultarea sau neascultarea şi pedeapsa izgonirii din împărăţia lui Dumnezeu. Drumul omenirii înapoi la pomul vieţii reface în cele din urmă paşii primilor noştri părinţi şi trece prin coridorul aceluiaşi test: vom avea atâta încredere în Dumnezeu încât să ascultăm de El? Doar cei care vor asculta cu încredere în Dumnezeu vor intra pe porţile de mărgăritar. „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14).
Închinarea pe care i-au adus-o Adam şi Eva fiarei a pus temelia oricărei închinări false. Examinaţi orice religie falsă şi veţi descoperi că se întemeiază pe neîncrederea şi nescultarea de Dumnezeu. Ap.Pavel remarcă acest lucru în Romani 1:21-25: „… fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci . . . au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci!” Ori de câte ori aflăm un adevăr biblic şi refuzăm să ascultăm de el cu o inimă recunoscătoare, ne închinăm de fapt făpturii în locul Creatorului. Ne aşezăm practic propria opinie şi propriile sentimente deasupra voinţei descoperite a Dumnezeului nostru Creator.
Umanismul secular
Veacul în care trăim a făcut o normă din această religie falsă a închinării la sine. Cu mii de ani în urmă, Dumnezeu a prezis această mişcare umanistă. Ea este simbolizată în profeţie atât prin împăratul de la miazăzi (Daniel 11:40) cât şi prin fiara din adânc (Apocalipsa 11:7-10). Când a împlinit această profeţie, Revoluţia franceză a zeificat raţiunea omului şi a stabilit temelia pentru religia falsă a umanismului secular. Credinţa că ajunge raţiunea omului ca să răspundă nevoilor şi întrebărilor celor mai profunde ale vieţii şi că nu există niciun Dumnezeu şi niciun absolut moral, determină temelia umanismului. Acest sistem de credinţă a stăpânit în mare măsură problemele oamenilor încă din anii 1790 până în prezent. După textul din Apocalipsa 11:8, el are două caracteristici cheie: lipsa credinţei în adevăratul Dumnezeu, preluată din Egiptul antic, împreună cu imoralitatea Sodomei.
Ateismul secular şi imoralitatea umanismului au câştigat o poziţie puternică în Statele Unite. Umanismul conduce şi majoritatea programelor de guvernare ale Americii, instituţiile de învăţământ superior, instruirea elevilor în şcolile publice, mişcarea homosexuală, etc. Ca urmare, America acum seceră aceeaşi furtună de degradare pe care a secerat-o Franţa în ajunul Revoluţiei ei. Din lipsă de fibră morală, Statele Unite desfac acum iţele.
Epidemia prezentă de homosexualitate, adulter, crimă şi alte fapte degradante nu ar trebui să ne surprindă. Biblia declară acest lucru ca urmare inevitabilă a înălţării raţiunii omului deasupra adevărului lui Dumnezeu. „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, . . . fără dragoste firească, . . . Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:28-32).
Umanismul religios
Şi nici Biserica creştină nu a scăpat de influenţa pătrunzătoare a umanismului. Biserica Evanghelică Luterană din America, într-un document intitulat Sexualitatea umană şi credinţa creştină, (decembrie, 1991), îşi îndeamnă membrii să-şi evalueze prejudecăţile pe care le au împotriva homosexualilor, insistând că „ceea ce personal considerăm ofensator nu este neapărat şi păcatos.” Mai mult, ea declară, „Trebuie să facem distincţia între judecăţi morale întâmplate între persoane de acelaşi sex în timpurile biblice şi în timpul nostru.”
Grupul ales special să se ocupe de acest document a declarat în numărul din 1993 intitulat Biserica şi sexualitatea umană: O perspectivă luterană (octombrie, 1993), că „ea recunoaşte că mulţi luterani iau literal condamnările biblice ale homosexualităţii . . . Dar grupul respectiv îi îndeamnă pe luterani să sfideze astfel de atitudini. El argumentează că ‘interperetarea biblică cu răspundere’ se află puternic în sprijinul acceptării şi chiar a binecuvântării unirilor dintre acelaşi sex şi accentuează că există o poruncă biblică obligatorie şi anume aceea de – ‘a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi.’ ” 1
Biserica Unită Metodistă a avut şi ea discuţii cu privire la problema dacă homosexualitatea este păcat. Deşi propunerile de a slăbi stricteţea bisericii cu privire la homosexualitate au fost respinse, grupul de decizie din 1991 a fost de acord că referinţele biblice la practicile sexuale nu trebuie considerate drept obligatorii „doar pentru că se află în Biblie.” 2
Probabil că Biserica ce s-a depărtat cel mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu pe această temă este Biserica Unită a lui Hristos. Ea îngăduie ca homosexualii să primească binecuvântarea ca slujbaşi. 3
Această problemă este doar una din multele asupra cărora bisericile îşi aşază propria judecată deasupra poruncilor lui Dumnezeu. Deşi au mulţi membri sinceri şi consacraţi, aceste organizaţii bisericeşti sunt tot atât de vinovate de umanism pe cât sunt seculariştii. Ele pur şi simplu urmează „umanismul religios” în locul „umanismului secular.” Din nefericire, cei care continuă să sprijinească umanismul sub masca creştinismului vor face parte din acel grup care Îi vor spune Domnului Isus la judecată, „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Cu tristeţe, Domnul Isus le va spune, „Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Ei vor afla prea târziu că umanismul religios nu ajunge ca să slaveze un suflet. „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).
Un alt domeniu în care Biserica a urmat principiile umaniste fără ruşine este în alegerea duminicii ca zi de închinare. Biblia declară clar că sabatul zilei a şaptea, sâmbăta, este ziua în care trebuie să se adune poporul lui Dumnezeu ca să se închine şi să se odihnească de munca lor săptămânală. Interesant, Biserica Catolică declară că sâmbăta este adevăratul sabat biblic şi că închinarea la dumincă nu se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe tradiţiile oamenilor. În cartea sa, O discuţie sinceră despre Protestantismul de astăzi, Monseniorul Segur recunoaşte că păzirea duminicii „nu numai că nu are nicio temelie în Biblie, dar se află şi într-o contradicţie flagrantă cu litera ei, care porunceşte odihna în sabat, care este sâmbăta.” 4 Şi alţi scriitori catolici sunt de acord. „Cuvântul, ‘sabat’ înseamnă odihnă, şi este sâmbăta, ziua şaptea a săptămânii. Atunci, de ce păzesc creştinii duminica în locul zilei amintite de Biblie? . . . Biserica primară a schimbat ziua care trebuie sfinţită din sâmbăta în duminica . . . îi revine autorităţii Bisericii Catolice şi nu vreunui text anume din Bible.” 5 „Păstrăm duminica în locul sâmbetei deoarece Biserica Catolică a transferat solemnitatea din sâmbătă în dumincă.” 6
Desigur, ne-catolicii îşi au propriile motive de a păzi duminica. Dar adevărul istoric şi Scriptura reprezintă nişte motive temeinice. Ele mărturisesc fără niciun dubiu exactitatea afirmaţiilor acestor autori catolici. Biserica Catolică chiar a schimbat ziua de închinare, iar Biblia nu autorizează acest lucru. Cu tot respectul datorat bisericilor şi pastorilor ce păzesc duminica, cei care ţes argumente care să sune frumos faţă de ce nu trebuie ascultată porunca a patra, urmează un raţionament greşit şi tot atât de slab ca pânza de păianjen. Toate motivele pentru neascultare pe care le poate strânge omul nu au decât un singur lucru în comun. Ele se bazează pe umanism. Ele aşază raţionamentul oamenilor deasupra poruncilor clare date de Dumnezeu.
Micul corn umanist
Dumnezeu doreşte ca noi să ne debarasăm de umanism. În repetate rânduri, ne-a avertizat despre influenţa lui de moarte şi ne-a arătat cum se va infiltra el în biserică. Folosindu-Se de simbolul cornului celui mic din Daniel capitolul 7, Dumnezeu a prezis că Antihristul va fi umanist. „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor . . . Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie” (Daniel 7:8). Remarcaţi că pe acest mic corn nu se află ochii Duhului, ci „ochii de om.” Aici vedem că Antihristului îi lipseşte adevăratul discernământ spiritual şi că vede viaţa doar prin ochii omului.
Criteriul său pentru adevăr este „Ce cred eu?” în loc de „Ce porunceşte Dumnezeu?” Atitudinea aceasta este anti-creştină. Domnul Isus ne-a învăţat că voinţa noastră trebuie adusă în supunere faţă de voia lui Dumnezeu. El S-a rugat Tatălui, „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39).
Creştinii caută să privească lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:18). Ei nu-şi bazează deciziile doar pe consideraţii pământeşti, ci mai degrabă pe temelia adevărului veşnic al lui Dumnezeu şi pe voinţa Lui suverană. Creştinii îşi pun doar două întrebări: „Care este adevărul lui Dumnezeu?” şi „Care sunt făgăduinţele Lui?” Apoi, ei ascultă adevărul, în timp ce pretind împlinirea făgăduinţelor.
Întrucât Antihristul priveşte la lucruri prin ochi umanişti, ajunge să îndeplinească nişte fapte grozav de îndrăzneţe. El face declaraţii care sunt contra adevărului lui Dumnezeu. „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, . . . şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Daniel 7:25). Expresia finală a umanismului său va fi să-i facă să creadă pe oameni că a fost schimbată legea lui Dumnezeu.
El a atacat mai ales această lege care Îl înalţă pe Dumnezeu ca Creator – lege din care fac parte porunca a doua şi a patra. Porunca a doua interzice facerea de chipuri cioplite şi închinarea la ele. Războiul vechi de veacuri purtat de cel rău împotriva Creatorului a folosit cornul cel mic ca să ţintească această poruncă. În timpul Evului Mediu, biserica papală a compromis porunca a doua şi a introdus în creştinism chipurile cioplite. Astăzi, catehismele catolice omit porunca a doua din Biblie, îndepărtându-i astfel pe oameni de Creatorul lor.
O altă lege care a fost „schimbată” de cornul cel mic este porunca a patra, care şi ea Îl înalţă pe Dumnezeu drept Creator. Ea stabileşte un semn săptămânal de aducere aminte a Creatorului poruncind închinarea şi odihna de activităţile lumeşti în sabatul zilei a şaptea, sâmbăta. După cum am văzut, papalitatea a recunoscut imediat că ea a iniţiat această acţiune îndrăzneaţă. Uimitor, papalitatea a avut un mare succes în realizarea obiectivului de a-i face pe oameni să creadă că s-au schimbat vremurile şi legea. O mare parte din lumea creştină a acceptat schimbarea sabatului zilei a şaptea în prima zi a săptămânii, duminica.
Şi apostolul Pavel a înţeles temelia umanistă pe care se bazează Antihristul – „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni [a doua venire] înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului); fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:3, 4).
Omul fărădelegii, Antihristul, ia locul lui Dumnezeu în biserică. El se declară Dumnezeu şi că are puterea de a institui învăţături, chiar dacă sunt contrare Bibliei. Din nou, aceasta este umanism – oameni care se aşază pe ei înşişi mai presus de autoritatea lui Dumnezeu..
Adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu
Din fericire, Dumnezeu încă mai are oameni în toate bisericile care îşi încredinţează viaţa cu totul Lui într-o ascultare deplină. De fapt, El are o solie perfectă prin care să-i avertizeze pe toţi despre aceste comptomisuri de adevăr şi atacuri împotriva calităţii Lui de Creator. Această avertizare, cunoscută drept întreita solie îngerească, se află în Apocalipsa 14:6-12.
Solia primului înger le porunceşte oamenilor să I se închine lui Dumnezeu în calitate de Creator al „cerului şi pământului, al mării şi izvoarelor apelor!” (versetul 7). Dumnezeu doreşte ca oamenii să înlăture compromisurile Evului Mediu. El doreşte ca noi să ascultăm de toate poruncile Lui — mai ales de acelea, care Îl cinstesc drept Creator. Dar ascultarea nu poate veni din propria noastră tărie. Ea trebuie înrădăcinată în credinţa în Isus.
Să ne gândim: sâmbăta este una din zilele cele mai ocupate. Ca urmare, e nevoie de o credinţă deosebită ca să asculţi de Dumnezeu şi să-I sfinţeşti ziua. Întrucât adevărata ascultare nu se poate realiza decât prin credinţa în Isus, întreita solie îngerească se numeşte „Evanghelia veşnică” (versetul 6).
Acest întreit mesaj îi cheamă pe toţi să fie neprihăniţi prin credinţă. Neprihănirea înseamnă practic „să faci ceea ce este drept” – să faci ceea ce a poruncit Dumnezeu. Această neprihănire trebuie să vină de la Hristos prin credinţă, iar credinţa este un ingredient activ. Credinţa lucrează. „Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.” (Iacov 2:20-22).
Credinţa lucrează din iubire. „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6). Ceea ce Dumnezeu Îşi doreşte să aibă cu adevărat ca răspuns la evanghelia cea veşnică a celor trei îngeri din Apocalipsa 14 sunt nişte oameni neprihăniţi care au învăţat să-L iubească şi să-L asculte. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să le modeleze viaţa şi să ajungă influenţa care să le stăpânească toate deciziile. Ei vor ajunge să asculte de Dumnezeu deoarece ei ştiu că El îi iubeşte şi este vrednic de închinarea şi ascultarea lor.
Această experienţă a neprihănirii prin credinţă o cere Dumnezeu în acest ceas al istoriei pământului – ceas al judecăţii. Solia primului înger vesteşte: „El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” Apocalipsa 14:7. Trăim în acest ceas al judecăţii care a fost profetizat să aibă loc chiar înainte de revenirea lui Isus.
Remarcaţi că Dumnezeu doreşte ca noi să ne închinăm Lui ca şi Creator în timpul ceasului judecăţii. Dar oare ce înseamnă aceasta practic, în limbajul de zi cu zi? Ap. Petru ne oferă un răspuns evident. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu . . . Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine” (1 Petru 4:17-19).
Experienţa pe care o doreşte Dumnezeu ca poporul Său să o aibă la ceasul judecăţii este de a se încrede cu adevărat în El ca Creator şi de a se preda Lui, urmându-I voia. El doreşte ca ei să fie convinşi de credincioşia Lui şi să asculte de El întemeiaţi pe această convingere. Pe astfel de oameni Dumnezeu îi numeşte „sfinţi” în Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Sfinţii lui Dumnezeu au învăţat din experienţă că El Îşi ţine făgăduinţele. Au învăţat că El îi iubeşte necondiţionat. El îi primeşte aşa cum sunt şi le dă puterea Lui ca să biruiască şi să asculte. Sfinţii lui Dumnezeu cred profund adevărul că Dumnezeu este un Creator credincios.
Cum am putea demonstra o astfel de credinţă şi încredere? În viaţa de fiecare zi, suntem toţi confruntaţi cu alegeri prin care înţelegem voia lui Dumnezeu, dar suntem ispitiţi să facem invers. Haideţi să ilustrez practic cum cineva poate să descopere o lipsă de credinţă şi încredere. Să zicem că cuiva i se oferă o slujbă în care trebuie să facă ceva care nu este în armonie cu standardele creştine. Sub influenţa ispitei, el îşi argumentează: „Am nevoie de serviciu şi acesta este liber. Să-l iau? Dacă nu-l voi lua, nu voi avea cu ce să-mi plătesc facturile. S-ar putea să-mi pierd casa. Căsnicia mea va fi foarte încordată, dacă n-am serviciu. Nu o să reuşesc fără serviciul ăsta!”
Acest fel de gândire nu Îl ia în calcul deloc pe Dumnezeul Atotputernic, ci se fixează asupra problemei în loc să se fixeze asupra lui Dumnezeu. Asemenea slujitorului lui Elisei, vede doar vrăjmaşul şi nu oştirea îngerilor lui Dumnezeu care îl înconjoară, gata să-l ajute şi să-l scape (2 Regi 6:8-17).
Din nefericire, mulţi dintre noi suntem ispitiţi să facem aceeaşi greşeală. Deşi ne închinăm lui Dumnezeu la sfârşitul săptămânii, trăim după cum ne dictează mintea în timpul săptămânii.
Iată un punct de care ades ne lovim în acest veac umanist — niciodată nu este acceptabil să compromitem adevărul. De ce? Deoarece compromisul înseamnă că nu credem că Dumnezeu este în stare să aibă grijă de noi. Înseamnă că noi credem că El nu este demn de încredere. Mai mărturisim practic ceva despre ceea ce credem despre Dumnezeu atunci când Îi compromitem adevărul?!
Dumnezeu cere o altă ordine a lucrurilor. Trebuie să reţinem că El ne va oferi o cale de ascultare dacă noi vom aştepta cu răbdare ca El să lucreze. Având credinţă, chiar când suntem aspru încercaţi, vom reuşi să spunem: „Aştept ca Domnul să deschidă o cale prin care să ascult de El. Între timp, nu voi compromite adevărul.”
Poate Creatorul nostru să găsească servicii pentru şomeri care să nu le ceară să compromită adevărul? Poate El să aducă un soţ sau o soţie în credinţă pentru cel necăsătorit? Poate El să vindece căsniciile şi relaţiile distruse? Da! Creatorul nostru nu are limite. El este nesfârşit în putere şi resurse. Dar trist, mult prea adesea noi Îl limităm. Suntem nerăbdători. Nu aştepăm ca Domnul să ne ofere soluţia Lui la timpul decis de El. În unele situaţii, s-ar putea ca soluţia Lui să nu fie realizabilă decât la venirea lui Isus. Dar cel care are o credinţă reală în bunătatea infinită a lui Dumnezeu se poate mulţumi chiar şi cu aceasta.
Sigiliul lui Dumnezeu
Aceasta ne aduce la un punct crucial care este absolut vital ca să-l înţeleagă toţi cei care doresc să nu i se închine fiarei. Problema celor care se vor închina fiarei nu este doar o problemă de viitor. În fiecare zi luăm decizii bazate pe dacă să ne încredem sau nu, sau să ascultăm sau nu de Dumnezeu în calitate de Creator al nostru. Suma acestor decizii alcătuieşte caracterul nostru. Iar conflictul final dintre fiară şi Dumnezeu va descoperi ce caracter ne-am dezvoltat.
Aţi prins acest punct foarte important? Este atât de practic şi vital încât îmi doresc ca dvs. să vi-l fixaţi temeinic în minte. În fiecare zi, luăm decizii bazate pe dorinţa noastră de a ne încrede sau nu în Dumnezeu şi de a asculta sau nu de Dumnezeu în calitate de Creator. Suma acestor decizii ne alcătuieşte caracterul. Iar conflictul final dintre fiară şi Dumnezeu va descoperi ce caracter ne-am dezvoltat. Iată cu ce se ocupă sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei.
Semnul pe care îl primim în ultimile zile, fie că va fi sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei, va fi dovada exterioară a felului de caracter interior pe care l-am ales să-l dezvoltăm. Cel care va primi sigiliul lui Dumnezeu „adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul” şi că El este demn de încredere (Ioan 3:33). El a învăţat să aibă încredere în Dumnezeu ca fiind Creatorul şi Conducătorul său în lucrurile mici din viaţa de fiecare zi. Prin urmare, el este gata să înfrunte încercările mai mari din viaţă. Pe de altă parte, cei care primesc semnul fiarei au dus o viaţă de mulţumire de sine şi de neascultare. Zi de zi, ei au stins acea voce slabă şi tăcută a Duhului lui Dumnezeu care îi convingea de păcat şi au tratat-o ca fiind fără însemnătate. Puţin şi-au dat ei seama că îşi formau soarta veşnică alegând să nu asculte de ceea ce considerau atunci ca fiind „lucrurile mici.” Deoarece au urmat principiile fiarei de mulţumire de sine, le va fi uşor să primească semnul fiarei.
Să nu cumva să greşiţi. Acum trăim timpul când deciziile pe care le luăm în fiecare zi nu sunt un lucru lipsit de importanţă. Toţi ne vom întâlni odată cu consecinţele alegerilor noastre, care ne-au marcat caracterul. Acum, trebuie ca toţi să ne propunem ca obiectiv să ne fixăm cu conştiinciozitate şi decizie în adevărul că Dumnezeu este iubire şi putem asculta de El. Dacă vom neglija să căpătăm această experienţă, ne vom trezi închinându-ne la fiară împreună cu majoritatea lumii.
Expresia finală a pecetluirii noastre cu sigiliul lui Dumnezeu sau cu caracterul fiarei se va manifesta prin păstrarea sau nu a Sabatului zilei a şaptea creat de Dumnezeu. Cel rău a contestat mult Sabatul lui Dumnezeu deoarece el proclamă dreptul şi autoritatea lui Dumnezeu de Creator. Aşadar, Sabatul va deveni linia vizibilă de demarcare dintre cei care Îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt şi cei care urmează umanismul şi gândesc că trebuie să uite cererile lui Dumnezeu în viaţa lor.
Oare unii din cei ce ţin Sabatul Îl vor părăsi pe Dumnezeu?
Din nefericire, chiar printre cei care ţin de obicei poruncile lui Dumnezeu se vor afla unii care Îl vor părăsi pe Dumnezeul adevăratului Sabat pe care acum îl păstrează. Cum se poate aşa ceva? Se va întâmpla aşa deoarece ei nu au făcut din Dumnezeu Conducătorul întregii lor vieţi. Da, de obicei ei ţin Sabatul. Dar e nevoie de mai mult ca să-L onorezi pe Dumnezeu în calitate de Creator decât doar să te duci la biserică în ziua în care trebuie. Cei care trăiesc pentru satisfacerea eului, fie că merg la biserică în Sabat sau nu, în cele din urmă se vor regăsi în împotrivitori ai Sabatului când conjuncturile din lume vor ajunge la un punct fierbinte şi îi vor aduce la chiar ultimile clipe ale timpului.
Marea majoritate care va părăsi rămăşiţa celor ce vor ţine poruncile lui Dumnezeu în ultimile zile, nu va ajunge la acest punct peste noapte. Ei îşi vor fi urmat propria voie pe această cale de un oarecare timp. Oare unii se lasă amăgiţi chiar acum să creadă că întrucât ei cunosc adevărul evangheliei, Sabatul, sanctuarul şi starea omului în moarte, etc., aceasta le va fi de ajuns ca să-i mântuiască? Desigur că nu va fi aşa dacă în acelaşi timp ei nutresc mânie, pizmă, invidie sau nu ascultă de Dumnezeu în vreo privinţă în care El le-a descoperit. Ceea ce este cu adevărat umilitor este că toţi putem face această greşeală fatală. Cât de important este ca toţi să căutăm la Domnul cu toată inima îndurarea şi harul Lui ca să ne dea o iubire supremă pentru El şi o credinţă care evident să asculte!
Chiar acum, trăim într-un timp în care ne este uşor să-L urmăm pe Dumnezeu în toate lucrurile. Încă avem o pace relativă şi există siguranţă. Apocalipsa 7:1-4 declară că acest timp de pace este pentru sigilarea poporului lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut deja, sigiliul se referă la dacă ne încredem şi ascultăm de Dumnezeu prin credinţă. Acum avem ocazia de a ne fixa în adevărul că Dumnezeu este demn de încredere. Putem să ascultăm de El, iar El va avea grijă de noi. În fiecare zi, Dumnezeu ne dă ocazii să ne dezvoltăm un caracter sfânt, dar în cele din urmă, se va stârni furtuna. Va sosi timpul strâmtorării, un timp cum nu a mai văzut nimeni vreodată. Atunci ne vom descoperi caracterul, nu ni-l vom mai dezvolta. Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru încercările şi examenele zilnice care ne pun la încercare răbdarea şi credinţa în Dumnezeu. Acestea sunt cele mai mari binecuvântări pe care ni le poate trimite atunci când ne gândim pentru ce ne pregăteşte El ca să fim confruntaţi. Să nu vă supăraţi niciodată pe ceea ce îngăduie Dumnezeu. Căutaţi-L din toată inima şi umblaţi într-o ascultare credincioasă, indiferent de cât de grele ar fi împrejurările.
Reţineţi că pentru drumul de la a-L urma pe Dumnezeu la a urma fiara este nevoie de mai mult decât de un pas. Încet şi aproape imperceptibil se călătoreşte pe acest drum. Aproape tuturor nu le vine să creadă sugestia că într-o bună zi, s-ar putea ca el sau ea să se închine fiarei. Dar în final, mulţi vor reacţiona aproape automat la închinarea la fiară. Va fi inevitabilul rod al sumei alegerilor lor zilnice. De care parte ne vom afla la sfârşit? Ne vom închina fiarei sau Creatorului? Răspunsul depinde de deciziile zilnice pe care le luăm cu privire la locul pe care Îl ocupă Dumnezeu în viaţa noastră. Astăzi este ziua în care să ne consacrăm 100 la sută lui Isus şi să câştigăm, prin ascultare, experienţa de a ne încrede în El ca un Creator al iubirii. Ne vom închina fiarei sau Creatorului? Depinde de ce alegeţi. Astăzi.
https://www.amazingfacts.org/media-library/book/e/4467/t/cine-se-va-inchina-fiarei-
///////////////////////////////////////////
A SOSIT MOMENTUL ADEVARULUI
„Si astfel izbavirea s-a întors îndarat, si mântuirea a stat deoparte; caci adevarul s-a poticnit în piata de obste si neprihanirea nu poate sa se aproprie. Adevarul s-a facut nevazut, si cel ce se îndeparteaza de rau este jefuit. Domnul vede, cu privirea mânioasa, ca nu mai este nici o neprihanire” (Isaia 59: 14-15).
(Da, adevarul a cazut în strada, si neprihanirea nu poate intra…Da, adevarul a esuat: si cel ce se îndeparteaza de rau se face singur prada….si Domnul a vazut si nu i-a placut ca nu mai este nici o judecata) Versiunea engleza
Profetul Isaia a spus, Adevarul a cazut în strada – usa este închisa fata de neprihanire si cei ce vor sa urmeze pe Domnul cu toata fiinta devin victime datorita predicilor slabe.
Profetul atentioneaza spunând ca tinerii credinciosi sinceri sunt raniti datorita faptului ca liderii lor nu predica adevarul sfinteniei. El a spus, „Cei ce se departeaza de rau devin victime…” si asta se întâmpla pentru ca „Niciunuia nu-i place dreptatea, niciunul nu se judeca cu dreptate” (Isaia 59: 4).
Ezechiel este chiar mai emfatic despre felul cum slujitorii lui Dumnezeu calca adevarul si distrug vieti prin însasi interesele lor egoiste: „Mai marii lui uneltesc în mijlocul lui, ca sa înghita sufletele, ca un leu care racneste si îsi sfâsie prada; pun mâna pe bogatii si pe lucruri scumpe, si maresc numarul vaduvelor în mijlocul lui. Preotii lui calca Leea Mea si Îmi pângaresc lucrurile Mele sfinte, nu fac nici o deosebire între ce este sfânt si ce nu este sfânt, nici nu învata pe oameni sa faca deosebire între ce este necurat si ce este curat, îsi întorc ochii de la Sabatele Mele, si sunt pângarit în mijlocul lor. Capeteniile lui sunt în mijlocul lui ca niste lupi care îsi sfâsie prada; varsa sânge, pierd sufletele, numai ca sa-si potoleasca lacomia de bani. Proorocii lui au pentru ei tencuieli de ipsos, vedenii înselatoare, proorocii mincinoase. Ei zic; „Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu!” Si Domnul nu le-a vorbit! (Ezechiel 22: 25-28)
Domnul a cautat printre ei un om care sa fi luptat pentru adevar. Înselaciunea si compromisul au darâmat zidurile de protectie. „Caut printre ei un om care sa înalte un zid, si sa stea în mijlocul sparturii înaintea Mea pentru tara, ca sa n-o nimicesc; dar nu gasesc niciunul! (Ezechiel 22: 30)
Ieremia a spus ca ochii sai erau o fântâna de lacrimi, pentruca poporul lui Dumnezeu era dedat lacomiei – au devenit curvari, o adunare de oameni înselatori. Durerea lui a fost cauzata de toate minciunile care erau predicate oamenilor de prooroci falsi si preoti egocentristi. El spunea despre ei: „Nu sunt viteji pentru adevar – nu vor predica adevarul!” (Ieremia 9: 2,3,5).
Osea a atentionat ca Dumnezeu are o judecata cu poporul Sau pentru calcarea adevarului în picioare: „Domnul are o judecta cu locuitorii tarii, pentru ca nu este adevar, nu este îndurare, nu este cunostinta de Dumnezeu în tara. Fiecare jura strâmb si minte, ucide, fura, si prea curveste; napastuieste si face omoruri dupa omoruri”.(Osea 4: 1-2)
Cu cât Domnul îsi binecuvânta mai mult poporul, cu atât ei deveneau mai pacatosi si corupti. Pacatul crestea în mijlocul lor si cei de la amvon le hraneau poftele pacatoase. Amvoanele si bancile erau corupte în aceeasi masura. „Cu cât s-au înmultit, cu atât au pacatuit împotriva Mea. De aceea, le voi preface slava în ocara. Ei se hranesc din jertfele pentru pacatele poporului Meu, si sunt lacomi de nelegiurile lui. Dar si preotului i se va întâmpla ca si poporului; îl voi pedepsi dupa umbletele lui, si-i voi rasplati dupa faptele lui” (Osea 4: 7-9).
Copii Din Curvie
Amvoanele erau atât de slabe si compromitatoare în ce priveste pacatul, ca au dat nastere unor copii din curvie! Osea a proorocit, „Vor merge cu oile si boii lor sa caute pe Domnul, dar nu-L vor gasi nicidecum: caci S-a departat din mijlocul lor. Au fost necredinciosi Domnului, caci au nascut copii din curvie…” (Osea 5: 6-7).
În ebraica cuvântul „curvie” asa cum este folosit aici înseamna: a se îndeparta, a comite adulter, a-si întoarce privirea! Iubesc aceasta generatie tânara si Dumnezeu are o ramasita sfânta printre ei – dar nu pot sa ma gândesc la o mai buna descriere a lor decât cea din Osea: „au devenit copii din curvie”. Prin aceasta vreau sa spun curvari(straini) fata de neprihanirea Domnului. Predicile slabe în ce priveste pacatul atât de predominante astazi au dat nastere unei generatii de tineri care sunt atât de amestecati cu aluatul acestei lumi, ca au devenit straini adevarului si sfinteniei. Pot sa poarte cu ei Biblii la concerte de rock pline de imoralitate. Formatia de rock (crestina?) Stryper îsi mângâie soldurile cu miscari senzuale si sugestive fata de fete si apoi arunca cu Biblii în ele.
De ce este generatia aceasta atât de oarba fata de adevarul separarii de lume? De ce atât de multe tinere crestine au copii în afara legamântului de casatorie? De ce mii dintre copiii nostri crestini sunt atât de confuzi si folosesc droguri? De ce mii dintre ei folosesc acum alcool? De ce formatiilor de heavy metal si punk rock le este atât de usor sa vrajeasca inimile copiilor nostri?
Osea a spus-o clar – este înselaciune la amvoane! Atât de putini se lupta pentru adevar! Atât de putini sunt fara „spiritul curviei” peste ei! Atât de putini barbati si femei ai lui Dumnezeu care sa umble în adevar, care sa arate poporului lui Dumnezeu ce este sfânt si ce este profan.
Osea spunea ca proorocii au devenit capcane, laturi – pentru ca sunt corupti ei însasi… El s-a rugat Domnului sa le dea un pântece care sa nasca înainte de vreme si sa-i faca sa nu aduca nici o roada. „Da-le un pântece, care sa nasca înainte de vreme si tâte seci….”(Osea 9: 14).
Ceea ce ma îngrijoreaza cel mai mult este ca aceasta generatie a copiilor din curvie refuza orice fel de corectie! Nu tremura la Cuvântul lui Dumnezeu. Ei musamalizeaza numele Domnului Isus peste toate pacatele lor. Mustrarea este respinsa în totalitate – devin împietriti în caile lor si sunt atrasi de pastori sau învatatori care le camufleaza compromisul. „Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în tara. Proorocii proorocesc neadevaruri, preotii stapânesc cu ajutorul lor, si poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veti face la urma?” (Ieremia 5: 30-31)
Ieremia a adaugat, „Acesta este poporul care n-asculta glasul Domnului, Dumnezeul sau, si care nu vrea sa ia învatatura, s-a dus adevarul, a fugit din gura lor” (Ieremia 7: 28)
Proorocii au spus mai dinainte ca Hristos va veni sa reconstruiasca un cort sfânt fondat pe adevar!
„Asa vorbeste Domnul: Ma întorc iaras în Sion, si vreau sa locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea credincioasa si muntele Domnului ostirilor se va chema: Muntele cel sfânt” (Zaharia 8: 3).
Hristos a venit sa ridice un popor pentru El care sa iubeasca adevarul, sa mearga în lumina lui si sa-l predice în toata plinatatea. Muntele Sau sfânt, pe care este construit Noul Ierusalim, va apartine doar acelora care vor executa idolatria si toate pacatele ascunse. Zaharia a proorocit, „Iata ce trebuie sa faceti: Fiecare sa spuna aproapelui sau adevarul; judecati în portile voastre dupa adevar si în vederea pacii”(Zaharia 8: 16).
În aceste zile de pe urma Domnul nostru va ridica un popor sfânt eliberat de înselaciune si necinste! Ei sunt cei ce doresc sa umble în frica sfânta a Domnului! Cei ce refuza sa umble cu ipocritii, impostorii si sarlatanii. Cei ce iubesc mustrarea sfânta si sunt doritori sa vina sub lumina dezvaluitoare a Duhului Sfânt. Isaia a proorocit, „Si atunci un scaun de domnie se va întari prin îndurare; si se va vedea sezând cu credinciosie, în casa lui David un judecator, prieten al dreptului si plin de râvna pentru dreptate” (Isaia 16: 5).
O Inima Ca A Lui David!
„În ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii Ierusalimului, asa ca cel mai slab dintre ei va fi în ziua aceea ca David; si casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca Îngerul Domnului înaintea lor” (Zaharia 12: 8)
Proorocii au spus ca Hristos va reconstrui cortul Sau ca în zilele lui David. Ce înseamna aceasta este ca Dumnezeu va avea în aceste zile de pe urma un popor cu aceeasi inima ca a lui David – a inima a adevarului – pentru Dumnezeu! O inima fara parti întunecate – fara pacat ascuns – fara pofta ascunsa. Si cu o asemenea lumina în omul launtric ca, atunci când pacatul este descoperit este imediat marturisit si lepadat.
David a spus, „Dar Tu ceri ca adevarul sa fie în adâncul inimii. Zideste în mine o inima curata Dumnezeule, pune în mine un duh nou si statornic..” (Psalmul 51: 6, 10). Deasemenea, „Domnul este lânga toti cei ce-L cheama, lânga toti cei ce-L cheama cu toata inima” (Psalmul 145: 18).
Pe patul sau de moarte, David l-a sfatuit pe fiul sau Solomon sa îi calce pe urme umblând cu Domnul în adevar din toata inima sa! „Daca fiii tai vor lua seama la calea lor, umblând cu credinciosie înaintea Mea, din toata inima lor si din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodata de un urmas pe scaunul de domnie a lui Israel” (1 Regi 2: 4).
Nu toate fortele demonice ale iadului – nu toate capeteniile si puterile din locurile ceresti – pot împiedica planul lui Dumnezeu de a avea pentru El un popor sfânt care sa mearga înaintea Lui în adevar din toata inima lor.
Mânia Domnului Este Rezervata Pentru Cei Ce Corup Adevarul Tinându-Se De Pacat
„Mânia lui Dumnezeu se descopera din cer împotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si împotriva oricarei nelegiuri a oamenilor, cari înaduse adevarul în nelegiurea lor. Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu” (Romani 1: 18-19).
Ce tragedie ca în timp ce Hristos îsi construieste un oras sfânt pe temelia adevarului – multitudini, incluzând slujitori ai Evangheliei lui Hristos, schimba adevarul pentru o minciuna! „caci au schimbat în minciuna adevarul lui Dumnezeu, si au slujit si s-au închinat fapturii în locul Facatorului, care este binecuvântat în veci” (Romani 1: 25).
Când Duhul Sfânt expune pacatul într-o viata – acesta este ADEVARUL sfinteniei lui Dumnezeu care pune o chemare în acea inima. De fiecare data Duhul Sfânt va cere o predare totala si parasirea poftelor si pacatelor ce hartuiesc. El niciodata nu va înceta sa ceara adevar si neprihanire în omul dinlauntru!
Când convingerea ce vine de la Duhul Sfânt este ignorata si inima continua cu încapatânare sa tina de pofte si de pacate, este posibil sa devina atât de împietrita încât Dumnezeu va da aceea inima prada unei minciuni! Pavel a atentionat, „si cu toate amagirile nelegiuirii pentru ceice sunt pe calea pierzarii, pentruca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mântuiti. Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimete o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna pentruca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere în nelegiuire, sa fie osânditi” (2Tesaloniceni 2: 10-12).
Ei au respins convingerea fata de pacat, dispretuind adevarul -iubind placerile si fiind lasatori cu pasiunile lor. ” De aceea D-zeu I-a lasat prada necuratiei., sa urmeze poftele inimilor lor.”(Romani 1:24).
Care este aceasta minciuna pe care o trimete Dumnezeu? Este o minte depravata si desfrânata care este oarba la orice judecata. Este o inima atât de împietrita de pacat, ca a devenit imuna fata de frica de Domnul! Este pierderea totala a discernamântului spiritual. „Si, macar ca stiu hotarârea lui Dumnezeu, ca cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totus ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1: 32).
În Calatoria Pelerinului, când Crestinul era pe cale sa paraseasca casa Interpretului, i s-a spus „Stai….pâna îti voi arata ceva mai mult, si dupa aceea poti sa îti continui calatoria”. Ce trebuia sa vada Crestinul înainte sa i se permita continuarea calatoriei? Era Omul Disperarii asezat într-o cusca de fier. Crestinul a întrebat, „Cum ai ajuns într-o astfel de conditie?” Omul Disperarii a raspuns, „Nu am mai vegheat si am lasat ca poftele sa ma stapâneasca; am pacatuit împotriva Luminii Cuvântului si bunatatii lui Dumnezeu; am întristat pe Duhul Sfânt, si El a plecat; l-am facut ispitit pe diavolul sa vina la mine si mi-am împietrit atât de tare inima ca nu ma mai pot pocai”.
Cine este acest om al disperarii inchis în cusca de fier? Este barbatul sau femeia lui Dumnezeu care încearca sa continue sa faca voia lui Dumnezeu în timp ce mentine în inima un fel de coruptie secreta. Cusca de fier este un blestem al împietririi omului dinlauntru peste slujitorii lui Dumnezeu care au înabusit vocea suava a constiintei si care acum merg sa lucreze în starea de ipocriti si curvari – fara cea mai mica rusine. Nici nu mai stiu cum sa se înroseasca. Cusca de fier simbolizeaza conditia de a „trece peste simturi” – o judecata a unui Dumnezeu sfânt împotriva tuturor celor ce s-au dedat poftelor firii si carnii lor.
Exista O Putere Razbunatoare A Sfinteniei
Exista un fel de razbunare sfânta si terifianta care asteapta pe orice slujitor a lui Dumnezeu ce îsi bate joc de adevar facând pe plac poftelor stricate. Orice slujitor a lui Dumnezeu ce perverteste sfintenia Domnului înaintea ochilor oamenilor va fi pedepsit.
Puteti vedea puterea razbunatoare a sfinteniei pe Muntele Nebo, unde Domnul i-a spus lui Moise: „Suie-te pe muntele acesta Abarim, pe muntele Nebo în tara Moabului, în fata Ierihonului si priveste tara Canaanului pe care o dau în stapânire copiilor lui Israel. Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui, si vei fi adaugat la poporul tau, dupa cum Aaron, fratele tau, a murit pe muntele Hor si a fost adaugat la poporl lui, pentrruca ati pacatuit împotriva Mea în mijlocul copiilor lui Israel, lânga apele Meriba, la Cades, în pustia Tin, si nu M-ati sfintit în mijlocul copiilor lui Israel. Tu vei vedea doar de departe tara dinaintea ta, dar nu vei intrra în tara pe care o dau copiilor lui Israel” (Deuteronom 32: 49-52).
Moise a actionat înaintea poporului în asa fel încât adevarul sfinteniei supreme a lui Dumnezeu a avut de suferit. El l-a facut pe Dumnezeu sa apara înaintea poporului mai putin sfânt decât El este. Este datorita faptului ca el era cunoscut si respectat pentru blândetea si sfintenia lui ca pedeapsa a fost atât de severa. Multi tineri israeliti care au pacatuit mult mai mult decât Moise au mers în tara promisa. Dar Domnul pedepseste cel mai sever pe cei ce sunt chemati sa înalte sfintenia Lui. Celui ce i se da mult, mult i se cere. „Mustele moarte strica si acresc untdelemnul negustorului de unsori, tot asa, putina nebunie biruie întelepciunea si slava….” (Eclesiastul 10: 1).
Puterea razbunatoare a sfinteniei este foarte clar aratata în tragedia celor doi preoti tineri ai Domnului, Nadab si Abihu. Ei au fost pe munte cu Moise, Aaron si cei saptezeci de batrâni. „Ei au vazut pe Dumnezeul lui Israel, subt picioarele Lui era un fel de lucrare de safir straveziu, întocmai ca cerul în curatia lui…..ei au vazut pe Dumnezeu, si totus au mâncat si au baut…” (Exod 24: 10-11).
Aceiasi preoti care au fost martori la manifestarea de nedescris a slavei si prezentei lui Dumnezeu au adus un foc strain înaintea Domnului. Cu ochii întregului Israel asupra lor, ei s-au batut joc de adevarul si sfintenia lui Dumnezeu – au luat usor judecatile si atentionarile Domnului Cel Sfânt – si „Atunci a iesit foc dinaintea Domnului, i-a mistuit si au murit înaintea Domnului” (Levitic 10: 2).
Moise a adus aminte tatalui lor Aaron ca Dumnezeu i-a atentionat despre puterea razbunatoare a sfinteniei Sale. „Moise a zis lui Aaron: Aceasta este ce a spus Domnul când a zis: Voi fi sfintit de cei ce se apropie de Mine, si voi fi proslavit în fata întregului popor” (Levitic 10: 2).
Moise le-a amintit tatalui lor Aaron ca D-zeu I-a avertizat in legatura cu puterea de razbunare a sfinteniei Lui. ” Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ceea ce a spus Domnul , cand a zis: Voi fi sfintit de cei ce se apropie de Mine, si voi fi proslavit in fata intregului popor”.(Leveticul 10:3)
Iubitilor, Dumnezeu nu S-a schimbat! Noi suntem preotii Sai – trebuie sa-L aratam ca este sfant înaintea poporului sau vom experimenta si noi puterea razbunarii sfinteniei Lui! Traim în zile de har dar prea multi cred ca era Nou Testamentala abunda cu acest har binevoitor încât Dumnezeu va trece cu vederea pacatele tinute în ascuns. Nu, El nu o va face!
Anania si Safira au trait sub baldachinul harului. Dar sub har, Dumnezeu se uita la inima si razbuna înselaciunea ce s-a cuibarit în acel loc. Ei au ispitit pe Duhul Sfânt crezând ca pot strecura o minciuna sub ochii atotvazatori ai lui Dumnezeu. Au adus moartea într-o biserica Penticostala Nou Testamentara unde harul si mila erau predicate. Dumnezeu razbuna sfintenia Sa. Acest cuplu era pe cale sa introduca în biserica un aluat care ar fi putut sa creasca toata plamadeala. Dumnezeu nu a permis niciunui cuplu din acea biserica sa traiasca o minciuna, sa se închine si sa slujeasca pe Dumnezeu cu un secret demonic ascuns în inima. Duhul nu le-a permis sa vorbeasca în limbi, sa marturiseasca, sa mearga în lume tinând Evanghelia lui Hristos si purtând standardul sfinteniei în timp ce ramâneau într-un pacat ascuns!
Pavel este foarte clar în privinta puterii de razbunare a sfinteniei lui Dumnezeu. El a spus, „Voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra: sa va feriti de curvie; fiecare din voi sa stie sa-si stapâneasca vasul în sfintenie si cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu. Nimeni sa nu fie cu viclesug si cu nedreptate în treburi fata de fratele sau; pentruca Domnul pedepseste toate aceste lucruri, dupa cum v-am spus si v-am adeverit” (1Tesaloniceni 4: 3-6).
Când Adevarul Este Respins – Înselatoria Se Instaleaza
Cred ca ar fi mai bine sa nu luam aceasta avertizare solemna a razbunarii sfinteniei cu usuratate. Este adresata fratilor; si Pavel adauga, „cine nesocoteste aceste învataturi, nesocoteste nu pe un om, ci pe Dumnezeu care v-a dat si Duhul Sau cel Sfânt” (versetul 8).
Pavel nu a slabit puterea cuvintelor! Slujitorul lui Dumnezeu care este sclav al poftelor, care este atras de pasiuni rele, care este implicat în orice fel de imoralitate sexuala – este un calcator de lege si un sarlatan! Un înselator! Un sarlatan este o persoana care înseala printr-o falsa forma de evlavie! Un impostor care încearca sa fure ceea ce pofteste!
Un slujitor din Adunarile lui Dumnezeu si-a parasit slujba de pastor dupa 20 de ani si sotia dupa 25 de ani pentru a trai cu femeie din biserica sa. Sotia parasita are doi copii adolescenti care nu pot sa înteleaga cum se face ca predicatorul despre care ei credeau ca este atât de sfânt a putut sa le paraseasa mama – în timp ce nu este nici macar divortat! El i-a înselat pe acesti copii! El a defaimat sfintenia lui Dumnezeu în fata tuturor oamenilor! El are de stat fata în fata cu puterea razbunatoare a sfinteniei Domnului pentru calcarea adevarului în picioare.
Este un sarlatan care sta la amvon predicând despre har si mila, în timp ce se strecoara în camaruta lui pentru a-si hrani sufletul cu pornografie!
Este un sarlatan care sta la amvon duminica dimineata – chiar plângând – lasând biserica sa creada ca este un om sfânt – în timp ce întreaga sa inima este perfida. Este perfid fata de sotia sa! Fura dela barbatul femeii cu care traieste! Înseala pe proprii sai copii si deasemenea si pe copiii iubitei sale secrete. Înseala biserica, orasul, întreaga familie a credintei. El ia cu usuratate atentionarile Domnului despre razbunarea sfânta.
Acea femeie care apare înaintea oamenilor ca si o femeie pura, credincioasa lui Dumnezeu dar totusi în inima ei exista o fântâna de pofte este o înselatoare. Închiriaza filme murdare pentru a-si hrani poftele. Sau merge înainte cu scuza ca are o „relatie nevinovata”.
Multimi de oameni ai lui Dumnezeu devin sarlatani înaintea oamenilor pentruca poftele si pasiunile dracesti ale acestei lumi au intrat în ei ca sa le polueze si sa le corupa mintile si inimile. Se îngramadesc în cinematografe sa vada cele mai stricate si rele filme si îsi umplu ochii cu scene demonice care corup inima cu tot felul de pervesiuni. Aceste pervesiuni sunt deseori introduse în casele crestinilor si acum multi dintre ei experimenteaza practici periculoase interzise. Apoi vin la Casa Domnului sa se închine si sa laude pe Domnul cu mâinile ridicate. Ceva dans! Este înselatorie curata! Pavel îi numeste „frati mincinosi!”
Cea mai mare înselatorie dintre toate este slujitorul care trateaza usor pacatul dela amvon, pentruca pofta domneste chiar în inima sa! Un astfel de om va distruge pe predicatorii care striga împotriva pacatului spunând despre ei ca sunt fanatici sau extremisti. Va folosi numai predici si carti care nu trateaza decât despre mila si har. Va va spune despre toate pacatele si esecurile marilor oameni ai lui Dumnezeu – acestea fiind pentru el un comfort.
Respingerea Adevarului Este Urmata De O Transformare În Rau!
Pavel spunea ca Satan a fost transformat in chip de înger de lumina. Tot la fel este posibil si pentru slujitorii Domnului care dispretuiesc adevarul si sunt dedati raului din inimile lor sa fie transformati în prooroci mincinosi si îngeri de lumina satanici. „Oamenii acestia sunt niste apostoli mincinosi, niste lucratori înselatori, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Si nu este de mirare, caci chiar Satana se preface într-un înger de lumina. Nu este mare lucru dar, daca si slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihanirii. Sfârsitul lor va fi dupa faptele lor” (2Corinteni 11: 13-15). Acesti slujitori transformati sunt cei ce introduc o alta evanghelie, un alt Isus. Cred ca astfel de îngeri de lumina au venit sa însele. Ei au devenit facatori de minuni care striga Doamne, Doamne, dar care sunt lucratorii nelegiuirii. Pavel a atentionat despre acest fel de înselaciune. El a scris Corintenilor, „…Dar ma tem ca, dupa cum sarpele a amagit pe Eva cu siretlicul lui, tot asa si gândurile voastre sa nu se strice dela curatia si credinciosia care este fata de Hristos. În adevar, daca vine cineva sa va propovaduiasca un alt Isus pe care noi nu l-am propovaduit, sau daca este vorba sa primiti un alt duh pe care nu l-ati primit, sau o alta Evanghelie, pe care nu ati primit-o, oh, cum îl îngaduiti de bine” (2Corinteni 11: 3-4).
Adevarul, când este cautat si îmbratisat, elibereaza. Elibereaza total! Dar când cerintele adevarului sunt ignorate, inima devine în final împietrita si Dumnezeu trebuie sa îi dea prada poftelor lor. Nimic nu mai poate opri atunci transformarea într-un copil al diavolului. Nu exista judecata mai mare pe pamânt!
https://www.worldchallenge.org/ro/sosit-momentul-adevarului
/////////////////////////////////////
Comentariu la Psalmul 127 – C.H. Spurgeon
Titlul: O cântare a treptelor. A lui Solomon
Conținutul psalmului se potrivește tradiției potrivit căreia constructorul Templului a compus acest psalm frumos. Să ne amintim și că lui Solomon i s-a făcut parte în vis de daruri așa de mari (1 Împărați 3.5-15) și în același verset (2d) găsim și un ecou al frumosului epitet al tânărului Solomon (2 Samuel 12.25), Iedidia, adică favoritul Domnului. (Firește, alții cred tocmai invers, că aceste trăsături ar fi determinat atribuirea psalmului, în tradiție, lui Solomon.) – Să luăm seama cum în fiecare dintre aceste cântări de pelerinaj, inima se îndreaptă numai spre Domnul. Să mai citim o dată începuturile acestora, pornind cu Psalmul 120: L-am chemat pe DOMNUL – Îmi ridic ochii spre munți; de unde îmi va veni ajutorul – Să mergem la casa DOMNULUI – Îmi ridic ochii spre Tine – De n-ar fi fost DOMNUL pentru noi – Cei care se încred în DOMNUL – Când a întors DOMNUL pe captivii Sionului – Dacă nu zidește DOMNUL casa și așa mai departe. Domnul, și numai Domnul, este lăudat pe fiecare treaptă a acestor cântări ale urcatului. O, ce viață binecuvântată, unde fiecare staționare trezește în inimă o nouă cântare spre lauda lui Dumnezeu!
Conținutul
Psalmul ne pune înainte ochilor binecuvântarea lui Dumnezeu ca o necesitate, dar și ca marele privilegiu al celor iubiți de Dumnezeu. Învățăm adevărul important, că tot construitul nostru, păzitul nostru și grija noastră sunt în zadar fără Domnul, dar putem să așteptăm plini de încredere binecuvântarea de la El. Ca un dar deosebit de binecuvântare de la Dumnezeu sunt prezentați apoi fiii, care sunt pietrele vii din care se construiește familia (compară cu Geneza 16.2; 30.3), spre onoarea și fericirea părinților. Psalmul ni se poate întipări ca psalmul arhitectului. Orice casa este pregătită de cineva; dar Cel care pregătește totul este Dumnezeu (compară cu Evrei 3.4). De aceea să și fie a lui Dumnezeu toată slava!
Interpretare
- Dacă nu zidește DOMNUL casa, în zadar lucrează cei care o zidesc; dacă nu păzește DOMNUL cetatea, în zadar veghează cel care o păzește.
- În zadar vă treziți de dimineață, vă culcați târziu și mâncați pâinea durerilor; căci preaiubitului Său El îi dă pâine ca în somn.
- Iată, fiii sunt o moștenire de la DOMNUL, rodul pântecelui este o răsplată.
- Ca niște săgeți în mâna unui viteaz, așa sunt fiii tinereții.
- Ferice de omul care și-a umplut tolba cu ele; lor nu le va fi rușine când vor vorbi cu vrăjmașii la poartă.
Versetul 1. Dacă nu zidește DOMNUL casa, în zadar lucrează cei care o zidesc. În zadar, aceasta este lozinca acestor versete, care ne ajunge de trei ori la ureche strident și pătrunzător. Oamenii care vor să construiască o casă știu că aceasta nu merge fără muncă și investesc toată puterea și priceperea. Dar să țină bine minte aceasta, că toate planurile lor vor sfârși în eșec dacă Domnul nu este cu ei. Așa le-a mers acelora care odinioară au vrut să construiască turnul Babel. Ei au spus: „Veniți să ne construim o cetate și un turn cu vârful până la ceruri!” Dar Domnul le-a răspuns cu ironie sfântă, imitându-le cuvintele: „Haidem să coborâm și să le încurcăm limba acolo”, – încât au trebuit să înceteze să mai construiască cetatea (Geneza 11.4,7,8). Trudă pierdută au fost toate planurile și activitatea lor, pentru că fața Domnului a fost împotriva lor. Cu totul altfel a fost când Solomon a decis să-I construiască Domnului o casă; atunci s-au unit sub binecuvântarea lui Dumnezeu toate circumstanțele pentru promovarea uriașei sale acțiuni. Chiar și neamurile stăteau în așteptarea semnului său și i-au dat tot ajutorul la desăvârșirea minunatei lucrări a lui Dumnezeu (compară cu 1 Împărați 5.1-12, în mod deosebit versetul 7; capitolul 7.13-51). Într-un mod asemănător i-a dat Dumnezeu reușită împăratului Solomon, atunci când acesta și-a construit un palat pentru sine (1 Împărați 7,1 și în continuare). Versetul nostru se referă evident la oricare fel de construcție de casă. Fără Dumnezeu nu suntem nimic. Poate vreo construcție falnică a fost ridicată de oameni ambițioși; dar câte astfel de lucrări omenești, înălțându-se la cer, nu s-au prăbușit! Abia dacă a rămas vreo piatră care să anunțe locul lor de odinioară; au dispărut precum castelele de miraj. Dacă constructorul unui astfel de palat, cândva privit cu uimire ca o minune a lumii, s-ar putea întoarce în regiunea noastră de lumină schimbătoare a lunii, ce consternare l-ar cuprinde la vederea ruinelor jalnice în care s-a scufundat mândria inimii sale! Zadarnice au fost toată truda și munca sa; locul activității sale nu mai cunoaște nicio urmă din lucrarea mâinilor sale. Și despre câte cetăți și mânăstiri și alte mari lucrări omenești nu este valabil același lucru! Când modul de viață pe care-l arată aceste construcții devine insuportabil pentru Domnul, atunci aceste ziduri puternice se fărâmițează până ajung dărâmături și toată munca ingenioasă a constructorilor piere ca spuma. Nu numai noi ne chinuim inutil fără Domnul, ci pentru toți cei care au încercat vreodată să acționeze sau să producă fără ajutorul Domnului stă scrisă aici sentința Domnului: munca lor este pierdută, puterea lor s-a mistuit zadarnic. Ciocanul și mistria, rindeaua și fierăstrăul nu pot să facă nimic acolo unde Dumnezeu nu este conducătorul lucrărilor de construcție.
Dacă nu păzește DOMNUL cetatea, în zadar veghează cel care o păzește. Neobosit pășesc paznicii în jurul zidurilor, cu ochiul vigilent; cu toate acestea, vrăjmașul pătrunde în cetate dacă Păzitorul care niciodată nu doarme, nici nu dormitează, n-o ia personal sub paza Sa. Nici un paznic, oricât de devotat, nu ne dă siguranța, dacă DOMNUL se retrage de la noi. „Eu, Domnul, te păzesc”, aceasta este o protecție mai bună decât o armată întreagă de paznici care nu se odihnesc niciodată. Să luăm seama, într-adevăr, că psalmistul nu le cere constructorilor să renunțe la muncă și nici pe departe nu crede că paznicii trebuie să-și neglijeze datoria sau că oamenii trebuie să-și arate încrederea în Dumnezeu prin aceea că nu fac nimic; nu, el presupune că ei toți fac tot ce pot și le interzice apoi să-și pună încrederea în ce au făcut, asigurându-i că toate ostenelile creaturilor sunt zadarnice dacă Creatorul nu-Și lansează puterea ca să dea eficacitate forțelor subordonate. Spiritul Sfintei Scripturi este de acord cu ordinul de zi al lui Cromwell: „Încredeți-vă în Dumnezeu și păstrați praful de pușcă uscat!” Numai că fraza suferă aici o mică modificare în măsura în care ni se spune că praful de pușcă păstrat uscat nu va câștiga biruința, decât dacă ne punem încrederea în Dumnezeu. Ferice de omul care găsește aici calea de mijloc, de aur, deoarece lucrează așa, încât se încrede cu totul în Dumnezeu și se încrede astfel în Dumnezeu, încât muncește fără teamă și fără ezitare.
În limbajul biblic, un mecanism, un sistem, sunt numite casă. Moise a fost, se spune în Evrei 3.5, credincios în toată casa Lui, ca servitor, și atâta timp cât Domnul a fost cu acea casă, ea a stat tare și avea prosperitate; dar când El a părăsit-o, atunci constructorii au devenit nebuni și toată lucrarea lor a fost zadarnică. Ei au încercat să păstreze în picioare zidurile iudaismului, dar degeaba; ei au păzit temători toate obiceiurile și dogmele lor religioase și tradițiile bătrânilor, dar toată osteneala lor a fost pierdută. Despre fiecare biserică și orice sistem religios sau de alt fel este valabil același lucru: dacă Domnul nu este în el și nu este glorificat prin el, atunci toată clădirea trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se scufunde în ruină. Multe poate omul să facă, poate să muncească și poate să păzească; dar fără Domnul, rezultatul muncii sale este zadarnic și cu toată vigilența sa nu poate să împiedice distrugerea.
Versetul 2. În zadar vă treziți de dimineață, vă culcați târziu[1] și mâncați pâinea durerilor (textul original: mâncând pâinea ostenelii, adică pâinea obținută în sudoarea feței, în nevoie și trudă; compară cu Geneza 3.17-19). Pentru că de binecuvântarea lui Dumnezeu depinde totul, toată îngrijorarea și mâhnirea necredincioasă este o absolută auto-chinuire inutilă. Noi suntem datori să folosim o râvnă devotată, căci pe aceasta o binecuvântează Domnul; dar nu trebuie să ne lăsăm aduși la neliniște prin așa-zisul spirit de îngrijorare, pentru că lucrul acesta Îl dezonorează pe Domnul și nu ne poate aduce niciodată bunăvoința Sa, de care, de fapt, depinde totul. Ce mulți își refuză liniștea necesară! Cea mai timpurie dimineață îi prinde sculați deja, înainte să se fi odihnit bine, iar seara îi vede chinuindu-se, încă mult, mult timp după ce clopotul de seară a anunțat sfârșitul zilei. Ei sunt în primejdie să se predea de timpuriu somnului morții, deoarece neglijează somnul nopții, care aduce puteri noi de viață. Și nici faptul că-și întrerup somnul nu este singurul semn că auto-chinuirea lor le sleiește puterile. Unii se limitează până la extrem și chiar și la hrană, mănâncă alimentele cele mai ieftine și din acestea pe cât de puțin posibil, iar aceste îmbucături uscate le scaldă cu apa sărată a lacrimilor grijilor, pentru că îi chinuiește permanent teama că vor duce lipsă și de pâinea zilnică. Astfel că mâncarea lor este câștigată cu muncă grea, sărăcăcios măsurată și abia dacă este vreodată condimentată cu puțină bucurie și plăcere de viață, ci mereu înveninată de mâhnire și grijă; și toate acestea pentru că nu au încredere în Dumnezeu și nu găsesc bucurie în nimic altceva decât în strângerea banilor, care sunt singura lor mângâiere, singura lor încredere. Nu așa, într-adevăr nu, nu așa vrea Domnul să trăiască copiii Săi. Voia Sa este ca ei să ducă o viață de prinți de sânge împărătesc, veselă, fericită, plină de liniște interioară. Se cuvine să-și permită o măsură suficientă de odihnă și să dea trupului hrana care i se cuvine, căci aceasta slujește sănătății lor. Este de la sine înțeles că un creștin adevărat nu va fi niciodată leneș sau necumpătat; dacă se întâmplă totuși, el va avea de suferit pentru aceasta. Dar nu va considera nici necesar, nici drept să se istovească prin muncă fără odihnă și pauză sau să ducă lipsă din zgârcenie. Credința înseninează sufletul și alungă spiritele de neliniște, care vor să ne răpească zi și noapte pacea.
Căci preaiubitului Său El îi dă pâine ca în somn. Frumoasă este traducerea Septuagintei și a Vulgatei, care, prin traducerile englezești și altele, ne-a devenit și nouă bine cunoscută: Astfel, El dă somn preaiubitului Său. Cât de adevărat este că Domnul le dă alor Săi prin credință harul să se odihnească în El, într-o fericită eliberare de griji. Dumnezeu le dă sigur preaiubiților Săi ce este cel mai bun, orice și-ar putea dori, chiar și darul încântător al somnului înviorător. El face ca ei să-și pună deoparte grijile, să-și uite nevoile și să poată să lase în seama lui Dumnezeu toate problemele lor în deplină odihnă a credinței. Astfel se înviorează ei în dulce odihnă la pieptul Tatălui lor ceresc. Un astfel de somn este mai bun decât bogăția și onorurile. Să ne amintim cum dormea Isus în vuietul furtunii de pe mare. Ucenicii, pescari bronzați de intemperii, au ajuns în cea mai mare încurcătură, dar El dormea. El Se știa în paza Tatălui, de aceea era atât de liniștit în suflet, încât valurile Îl legănau în somn. Și nouă ni s-ar întâmpla adesea lucruri asemănătoare, numai de-am fi mai asemănători cu El! Da, oricât de frumoasă ar fi această traducere și oricât de adevărat sensul în sine, contextul vorbește totuși în favoarea traducerii lui Luther. Numai că primul cuvânt al micii propoziții nu trebuie tradus cu căci, ci cu astfel: Astfel, El le dă preaiubiților lui în somn (textul original). Acest astfel arată înapoi, spre ce este scris premergător; în sensul de la fel de îmbelșugat sau același lucru, adică ceea ce voi doriți să obțineți prin truda și grijile voastre, la care Îl pierdeți din vedere pe Dumnezeu. Cum l-a devorat invidia deja pe câte unul, când a trebuit să observe că el, cu toată activitatea lui neîntreruptă și strângerea banilor, zi și noapte, în zilele lucrătoare și duminica, tot n-a ajuns mai departe decât alții, care nu vor să știe nimic despre asemenea agitație, care după o zi de muncă devotată își permit și o mică oră de reculegere și mai găsesc timp chiar și să dedice dimineața sau la prânz câteva clipe liniștite părtășiei cu Dumnezeu și Cuvântului Său. Da, și cât de mulți ar putea s-o vadă, numai de-ar avea ochi pentru aceasta, că tocmai de aceea au așa de puțin succes sau, cu tot succesul aparent, au totuși o viață nefericită, pentru că le lipsește liniștea credinței. Dumnezeu i-a dat lui Solomon dorința inimii sale și chiar mai mult pe deasupra, în timp ce dormea (1 Împărați 3.5-15).
Dacă noi înșine am devenit liberi lăuntric prin harul Domnului, încât să nu ne mai mistuim și să ne căznim cu graba și grijile necredinței, atunci și subalternii noștri au folos de acolo și își îndeplinesc cu atât mai ascultători și mai bucuroși obligațiile. Sperăm tare că muncitorilor care au lucrat la templul lui Solomon le-a fost permis să lucreze cu continuitate liniștită și bucuroși. O asemenea casă cu siguranță că n-a fost construită de muncitori fără chef. Nu ne putem imagina că ei dimineața, deja înainte de cântatul cocoșului, erau goniți la muncă cu bățul de către omul care mână animalele, iar seara erau siliți să-și întindă lucrul până târziu în noapte. Nu, suntem mult mai degrabă pregătiți să credem că-și făceau treaba cu râvnă liniștită, că se odihneau la timpul potrivit și puteau să-și mănânce pâinea cu bucurie. Așa ar trebui, în orice caz, să fie ridicat templul spiritual – cu toate că, pentru a spune adevărul, muncitorii de la această construcție sunt foarte înclinați să se împovăreze cu mult zel grăbit, să-L piardă din ochi pe Stăpânul construcției și să-și închipuie că desăvârșirea construcției depinde numai de ei. Cu cât mai fericiți am putea să fim dacă am vrea să încredințăm casa Domnului Stăpânului casei! Și ceea ce este cu mult mai important, cu cât mai bine s-ar face construitul și păzitul nostru, dacă la acestea ne-am pune mai mult încrederea în Domnul, care este totuși ambele: Constructorul și Păzitorul Adunării Sale!
Versetul 3: Iată, fiii sunt o moștenire de la DOMNUL. Aceasta arată într-un alt fel, cum își construiește un om o casă, adică prin aceea că lasă urmași după sine, care îi mențin numele și familia pe pământ. Dacă i se refuză lucrul acesta, atunci, din punct de vedere general-uman, ce sens are ca el să-și dobândească o avere? Cu ce scop își construiește o casă, dacă tot nu are pe nimeni în gospodăria sa, care să poată să administreze în ea după el? Ce folos că el este proprietarul unor moșii întinse, dacă nu are nici un moștenitor? (compară cu Geneza 15.2.) Și totuși, omul este total neputincios fără Domnul în această problemă. Marele Napoleon n-a putut să-și întemeieze o dinastie, cu toate eforturile păcătoase pe care le-a făcut în această privință. Sute de oameni bogați și-ar da jumătate din avere și chiar mai mult pentru aceasta, dacă ar putea să audă strigătul unui copilaș care ar fi rodul dragostei lor. Da, copiii sunt o moștenire care trebuie dăruită omului de către Domnul Însuși, din belșugul Său, altfel moare fără copii și astfel, casa familiei sale va rămâne neconstruită.
Rodul pântecelui este o răsplată, textual: o plată; totuși, acest cuvânt nu este considerat în sens juridic, ci ca o recompensă gratuită, așa cum nici în prima parte a versetului nu este vorba despre moștenire în sens succesoral, ci despre o moștenire sau bun dăruit de către Dătător, repartizat prin liberul arbitru. – Domnul nu dă copiii ca pedeapsă, ca povară, ci ca o dovadă a bunăvoinței Sale. Ei sunt un semn și o garanție a binecuvântării, numai să înțelegem noi, părinții, să-i acceptăm corect ca pe un dar de la Domnul și să-i creștem pentru Domnul. Ei sunt o „binecuvântare îndoielnică” numai pentru că noi suntem persoane îndoielnice. Unde lucrurile stau bine în societatea omenească, acolo copiii nu sunt priviți ca o povară, ci ca o moștenire și sunt întâmpinați nu cu suspine, ci cu bucurie, ca o răsplată. Dacă în unele ținuturi ale patriei noastre spațiul devine prea strâmt, astfel încât înmulțirea rapidă a populației ne pune în încurcătură, atunci să ne amintim că totuși și în interiorul granițelor noastre mai există zone slab populate, în care sarcini mari așteaptă o mână harnică; și nu numai aceasta, ci că nicăieri Domnul nu ne-a dat o poruncă să rămânem în limitele strâmte ale lumii noastre vechi, ci că El vrea ca oamenii să umple pământul (Geneza 1.28), deci să populăm și teritoriile aproape imense, care încă așteaptă toporul și plugul. Dar și în lumea noastră veche, în ciuda tuturor restrângerilor pe care ni le impune venitul limitat, copiii noștri sunt cea mai bună posesiune a noastră, pentru care îi vom mulțumi zilnic lui Dumnezeu.
Versetul 4: Ca niște săgeți în mâna unui viteaz, așa sunt fiii tinereții. (Textul original.) Fiii care sunt concepuți la tinerețe – acesta este sensul expresiei ebraice – „sunt în general mai puternici decât fiii bătrâneții” (Geneza 37.3) și ei devin, sub binecuvântarea lui Dumnezeu, mângâierea tatălui în anii când acesta începe să îmbătrânească, pentru că ei sunt atunci deja în floarea vârstei. Un războinic se bucură de săgețile sale, care pot să zboare acolo unde el personal nu poate să ajungă. Fiii ascultători sunt săgețile tatălui lor, care pornesc sprinten spre ținta pe care tații și-au îndreptat atenția. Ce lucruri uimitoare poate să facă un bărbat curajos dacă are copii devotați, care își însușesc dorințele și planurile sale nobile și se dedică cu totul năzuinței de a le realiza! Dar, în fine, trebuie să-i avem pe copiii noștri în mână cât mai sunt copii, altfel, dacă vor crește, cu greu ne vor fi vreodată ajutorul dorit și trebuie să căutăm, cât timp mai sunt tineri, să-i creștem drept și să-i facem mai ageri, ca să devină săgeți, altfel, în viața de mai târziu se vor arăta strâmbi și nefolositori. O, fie ca Domnul să ne fericească cu urmași devotați, ascultători și iubitori! Vom găsi în ei cei mai buni prieteni și ajutători. Apoi îi vom vedea grăbindu-se să intre în viață, spre mângâierea și bucuria noastră, dacă de la bun început avem în vedere să primească direcția bună.
Versetul 5. Ferice de omul care și-a umplut tolba cu ele. Oamenii care n-au copii se plâng de acest fapt; cei care au numai puțini copii îi văd pe aceștia plecând curând din casa părintească; și, de asemenea, cât de liniștită devine apoi casa, iar viața și-a pierdut marele farmec pentru această pereche singuratică. Părinții care au numeroși copii bine educați sunt în întregime cei mai fericiți. Firește că o ceată mare de copii înseamnă și un număr mare de griji și de încercări; dar dacă putem să le întâmpinăm cu încrederea în Dumnezeu, iar harul Domnului este activ în familie, atunci o mulțime de copii înseamnă și o cantitate mare de dragoste și o grămadă de bucurii de orice fel. Autorul acestui comentariu poate mărturisi, ca o consecință a experiențelor și a observațiilor sale, că a întâlnit cea mai multă nefericire în acele căsnicii, care au rămas fără copii. El însuși se știe îndatorat Domnului cu adâncă recunoștință, că El i-a dăruit doi fii care fac parte dintre cei mai buni din câți există; dar când au crescut amândoi și el n-a mai avut nici un copil acasă, atunci a simțit, fără nicio urmă de murmur sau măcar de dorința, că soarta sa ar fi putut să fi fost alta, că totuși, ea ar fi putut să fie o binecuvântare, având o familie mai numeroasă, și, prin urmare, este din toată inima de acord cu psalmistul în opinia sa, exprimată aici. El a cunoscut o familie în care erau douăsprezece fiice și trei fii și nu se așteaptă niciodată să devină martor ocular pe pământ la o fericire familială mai mare decât cea care le-a fost dăruită acestor părinți, care au avut o bucurie netulburată pentru fiecare dintre copiii lor, așa cum, la rândul lor, copiii se bucurau de părinți și unul de celălalt. Dacă fiii și fiicele sunt săgeți, atunci este bine de a avea tolba plină cu ei; dar dacă sunt numai bețe, strâmbe, noduroase și nefolositoare pentru orice lucru bun, atunci, firește, cu cât mai puțini, cu atât mai bine. Dacă aici sunt considerați fericiți eroii care și-au umplut tolba cu asemenea săgeți, atunci pe de altă parte, desigur, nu există niciun motiv să ne îndoim că pe pământ există și oameni fericiți, care n-au deloc o tolbă; câte o viață liniștită nu are nevoie de asemenea echipare războinică. În plus, o tolbă poate fi mică și totuși plină; atunci se potrivește totuși binecuvântarea psalmistului. Este sigur, în orice caz, că așa cum nimeni nu trăiește din aceea că are multe bunuri, tot așa, fericirea vieții nimănui nu este, fără multă vorbă, deja asigurată pentru că el poate spune că are o ceată mare de copii. Doamne, binecuvântează-ne copiii, ca ei să devine o binecuvântare pentru noi și pentru alții!
Lor nu le va fi rușine când vor vorbi cu vrăjmașii la poartă. Tații multor fii devotați pot să-și întâmpine potrivnicii cu îndrăzneală atât pe câmpul de luptă, cât și la proces. Nimeni nu se va lega atât de ușor cu un bărbat care poate să adune în jurul său, ca gardă, un cerc de fii cuminți. Are greutate glasul unui asemenea om, ai cărui fii îi subliniază cuvintele prin aceea, că sunt hotărâți să realizeze dorințele și planurile tatălui. Aceasta este o parte din binecuvântarea lui Avraam, o parte importantă a promisiunii vechiului legământ: Sămânța ta va stăpâni poarta vrăjmașilor tăi (Geneza 22.17) și într-un sens sau altul, această promisiune este sigură pentru toți prietenii și preaiubiții Domnului (versetul 2). Oare nu celebrează Domnul Isus într-adevăr astfel de triumfuri în sămânța Sa? Dacă luăm psalmul nostru în sens concret, atunci, avantajul despre care este vorba vine cu totul de la Domnul; căci fără voia Sa ar lipsi copiii cu care este construită casa familiei și fără harul Său, părinții n-ar avea copii reușiți, care ar putea să fie tăria lor. Dacă în aceasta suntem absolut dependenți de Domnul, atunci să le lăsăm și pe toate celelalte în aceleași mâini credincioase! El va conduce cauza noastră și va binecuvânta eforturile noastre sincere, astfel încât să putem să ducem o viață pașnică și liniștită, în toată evlavia și demnitatea, și prin duhul nostru blând și liniștit să ne dovedim a fi prieteni ai Domnului. Nu avem nici un motiv oarecare de îndoială că Dumnezeu, dacă ne dăruiește copii ca o răsplată gratuită, ca un dar al dragostei, ne va trimite și hrană și îmbrăcăminte, de care aceștia, după cum știe, au nevoie. Cine este tatăl unei cete de copii spirituali, acela este, fără discuție, un om fericit. El poate să dea răspuns tuturor celor care i se împotrivesc, arătând spre sufletele care sunt mântuite prin slujba sa. (compară cu 1 Corinteni 9.2-3.) Sufletele mântuite sunt de fapt o moștenire, dată de Domnul, și sunt răsplata muncii devotate a propovăduitorului. Prin ele, sub efectul puterii Duhului Sfânt, cetatea Adunării Domnului este atât zidită, cât și păzită, iar Domnul are onoarea de acolo.
Comentarii și cuvinte expresive
Pentru întregul psalm: Și eu consider că acest psalm este al lui Solomon; căci vedem în toate cărțile lui Solomon că el ne învață în general lucrurile care fac parte din menținerea domniilor și tratează rar subiectul principal, cu care tatăl său, David, a avut mult de-a face, adică despre dreptate sau despre Domnul Hristos, ci ne învață lucruri cu care a avut el de-a face și la care a fost așezat și chemat de Dumnezeu, și anume, cum trebuie guvernată țara și oamenii. Dar el ne învață aceste lucruri într-un asemenea fel, cum niciun filozof și niciun învățat, ba chiar niciun om n-a vorbit sau n-a scris niciodată așa. Așadar, el sprijină pe credință toate stăpânirile și învață că înțelepciunea de a guverna țara și poporul, și tot ce se întreprinde în conducerile acestora și în gospodărie trebuie să aibă un început, o guvernare și o menținere de la Dumnezeu, ceea ce toți ceilalți care au scris despre aceasta (Aristotel, Platon, Cicero și așa mai departe) n-au făcut. Aceiași, cu toate că fac legi bune și minunate, indică moduri și căi cum trebuie să se guverneze țara și oamenii, și cum poate orice cap de familie să-și organizeze bine și ordonat gospodăria, ei totuși nu știu de unde să se ia aceasta, ca ceea ce s-a propus înțelept și chibzuit și prudent, să poată să aibă o evoluție fericită. Din această cauză li se întâmplă adesea, că evaluările lor inteligente au mersul racului și rămân baltă. Dr. Martin Luther 1531.
Psalmul este în conformitate și cu altfel de cunoștințe și experiențe ale lui Solomon și se trage îndeosebi din aceeași idee din care a decurs cartea Eclesiastul, și anume, să-l aducă pe om la cumpătare și chibzuință în tot proiectul său, printr-o reflecție serioasă, cum în toate conjuncturile nu depinde de hărnicia, priceperea și inteligența naturală, ci de binecuvântarea și providența lui Dumnezeu, din care cauză nu trebuie să ne alterăm încrederea în Domnul prin activitate prea multă și necumpătată sau să ne supărăm la dificultățile care nu ne ies la socoteală, dar nici în caz de o evoluție bună să nu devenim înfumurați de noi înșine. K. H. Rieger † 1791.
Psalmul este destinat în primul rând celor care dau importanță prea mare eforturilor omenești, o greșeală care le dă târcoale ușor mai ales celor fericiți. Dar psalmul este în același timp bogat în mângâiere pentru cei nefericiți, cei paralizați în activitatea lor, deoarece el indică binecuvântarea divină ca singura sursă a mântuirii. Prof. Dr. E. W. Hengstenberg 1845.
Dar psalmul, care probabil că este unul de după exil, are genul aforismelor; nu este de mirare că în Proverbe se găsesc diferite paralele (Proverbe 10.22; 23.24 și versetele următoarele, și altele pasaje). Toată poezia proverbelor lui Israel se lega de numele lui Solomon; de aici se explică titlul „ale lui Solomon”, care, de altfel, lipsește în Septuaginta, suficient. – În gura pelerinilor de la Ierusalim, totul mai câștigă poate un colorit special: Ierusalimul, casa și cetatea care au nevoie de binecuvântarea Domnului, Israelul, familia care are nevoie de binecuvântarea copiilor, cer și primesc. Lic. H. Keßler 1899.
Versetul 1. Dacă nu zidește DOMNUL casa și așa mai departe. El nu spune: Dacă Domnul nu-Și dă consimțământul pentru aceasta, dacă nu este voia Lui să fie construită casa, să fie păzită cetatea și așa mai departe; și nici: dacă Domnul nu ajută și El, ci foarte precis: dacă Domnul nu zidește, nu păzește, deci, dacă nu face El personal totul. În afară de aceasta, nu se spune: atunci nu există mult succes dacă oamenii lucrează, zidesc, păzesc și așa mai departe, ci: atunci totul este zadarnic. Prin urmare, tot succesul muncii și al grijii omenești este total dependent de lucrarea și de providența lui Dumnezeu; iar toată: puterea, grija și sârguința omenească în sine este zadarnică. – Dar să observăm mai departe, că psalmistul nu spune în nici un caz: Pentru că Domnul este Acela care zidește casa, care păzește cetatea, este zadarnic să zidim la ea, s-o păzim și așa mai departe. Duhul Sfânt nu este un apărător al trândăviei și al inactivității, ci El îndreaptă gândul celor care lucrează aici spre providența și puterea lui Dumnezeu. Wolfgang Musculus † 1563.
Câte unul își zidește o casă, dar nu poate duce construcția până la capăt, sau moare între timp, fără să se poată muta în ea, sau construcția eșuează dina cauza unor pagube neprevăzute, sau, dacă reușește, ajunge pradă unei distrugeri violente. Prof. Dr. Franz Delitzsch † 1890.
Câte unu-și face casă, și-ntâi trebuie să iasă. Proverb.
Deasupra ușii multor case vechi din patria noastră (engleză), încă mai putem citi cuvintele: Nisi Dominus frustra, începutul latin al acestui psalm. Să ne scriem cuvintele acestea și asupra porții casei pelerinajului nostru și atunci ne va merge bine și în vremea aceasta și după aceea. Sam. Cox 1874.
De aceea învăț și avertizez atât de des, că mai întâi trebuie să-L rugăm pe Domnul Dumnezeu pentru har și sprijin, înainte să intrăm în căsătorie sau la guvernare. Dacă aceasta nu se întâmplă, atunci este câte unul care-și ia o nevastă și crede că îi va merge până la sfârșit așa de bine și de voios cum și-a propus și a chibzuit la dragostea dintâi. Dar după aceea, dacă treaba nu vrea să meargă înainte așa, fie că femeii îi lipsește ceva sau că el este deranjat de alte lucruri, atunci el regretă că și-a luat nevastă, așa că-și abandonează gospodăria. Dacă el pleacă pe un drum, femeia iese pe un altul; dacă el sparge oale, ea sparge ulcioare, așa că totul se duce de râpă. Pentru că în timp ce el crezuse că totul se va termina bine și fericit pentru el, dacă ea nu vrea să plece, atunci devine gălăgios, furios, scandalagiu și blestemă căsnicia; dar în aceasta face o nedreptate. Pentru că, dragă tinere nobil, faptul că ție îți merge așa nu este vina hranei, a menajului sau a nevestei, ci este vina ta și a nebuniei tale, pentru că tu îndrăznești să-ți guvernezi și să-ți menții casa prin înțelepciunea și munca ta. Nu, dragă flăcăule, tu nu ești bărbatul care poate s-o scoată singur la capăt; mai este nevoie și de Altcineva care este mai mult, mai puternic și mai înțelept decât ești tu. Ție nu ți-a fost dată o asemenea putere și tărie, ca să poți să administrezi bine aceste lucruri din propriul tău proiect, ci tu nu ești decât o unealtă pentru aceasta, prin care Dumnezeu Își execută lucrarea. De aceea, coboară puțin și supune-te altui Stăpân și spune: „Doamne Dumnezeule, învață-mă Tu, dă-mi tărie și înțelepciune, ca să-mi pot guverna bine casa sau țara, fii Tu Conducătorul suprem; eu voi fi cu plăcere slujitorul tău. Guvernează singur și condu-mă astfel, încât să nu dărâm și să nu fac pagubă; căci vreau să fac cu plăcere atât cât pot. Dacă voi progresa, Îți voi atribui Ție aceasta, deoarece este lucrarea Ta și darul Tău și Îți voi fi recunoscător. Dar dacă nu va merge, voi îndura răbdător, pentru că eu nu pot nimic dacă nu ajuți Tu. Tu ești Creatorul și rândui și faci tot ce este în cer și pe pământ; Eu sunt numai o unealtă.” Dr. Martin Luther 1531.
La începutul luptei noastre pentru independența față de Marea Britanie, când am fost conștienți de primejdie, atunci ne-am rugat zilnic în această casă pentru protecția lui Dumnezeu. Și rugăciunile noastre, domnii mei, au găsit ascultare și răspuns favorabil. Toți aceia dintre noi care eram participanți la lupta pentru libertate, trebuie să fi observat nu puține cazuri în care a fost limpede că providența lui Dumnezeu a acționat în favoarea noastră. Acestei providențe bune îi datorăm că acum este posibil să ne sfătuim în pace asupra felului cum putem să construim viitoarea noastră fericire națională. L-am uitat acum pe acel Prieten puternic? Sau nu cumva ne închipuim că nu mai avem nevoie de sprijin? Am în urma mea deja o viață lungă (81 de ani) și cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai multe dovezi convingătoare văd despre adevărul că Dumnezeu are conducerea în treburile oamenilor. Și dacă nici măcar o vrabie nu cade pe pământ fără știrea Sa, atunci este posibil ca un stat să ia ființă fără ajutorul Său? Suntem asigurați în vechea Carte Sfântă, domnii mei: Unde nu zidește Domnul casa, în zadar lucrează cei care o zidesc. Cred cu tărie lucrul acesta; și cred de asemenea, că noi, dacă Dumnezeu nu ne vine în ajutor cu sprijinul Său, nu vom avansa mai bine cu edificiul statului nostru, decât constructorii turnului Babel. Vom fi despărțiți de interesele noastre meschine de partid și locale; toate planurile și proiectele noastre vor sfârși în derută și zădărnicie și vom deveni de batjocură și proverbiali până în generațiile viitoare. Și ce este și mai rău, pornind de la acest exemplu nefericit, mai ales de la această misiune, omenirea ar putea să se descurajeze și să vrea să ridice o rânduială de guvernământ prin folosirea înțelepciunii omenești și să lase această chestiune importantă în seama întâmplării și a norocului în război și în cucerire. Îmi permit, prin urmare, să fac propunerea ca de acum înainte, în fiecare dimineață, înainte să mergem la treburile noastre, să fie aduse rugăciuni în casa aceasta, în care să fie cerute sprijinul cerului și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru consfătuirile noastre și că unul sau mai mulți preoți ai acestui oraș (Philadelphia) să fie rugați să oficieze această slujbă. – Cuvântare în Convenția pentru redactarea unei constituții pentru Statele Unite ale Americii de Nord. Benjamin Franklin 1787.
Consider absolut că Dumnezeu ar fi lăsat să stea și să dureze mai mult cele patru mari imperii sau monarhii în care El a instalat conducerea lumii, dacă domnitorii acestora n-ar fi folosit singurul cuvânt mic, eu, adică dacă nu și-ar fi asumat puterea și înțelepciunea și nu și-ar fi atribuit totul lor înșiși din proprie semeție. Dar între timp, Nebucadnețar, împăratul babilonienilor, din semeția puterii și a forței sale a intervenit și a spus: „Nu este acesta Babilonul cel mare, pe care l-am construit eu pentru casa împărăției, prin tăria puterii mele și spre gloria măreției mele?”, așa că și el a trebuit timp de șapte ani să pască iarba de pe câmp ca un animal fără rațiune și să umble prin pustie, cum a scris prorocul Daniel (Daniel 4.27-30). Deci și monarhiile perșilor, ale grecilor și ale romanilor au fost distruse din cauza unei astfel de aroganțe. Pentru că de îndată ce ei au spus: „Eu am făcut-o”, din ceasul acela a urmat și „S-a sfârșit cu mine, ajung la ruină”. Și chiar așa li s-a și întâmplat pe drept. Căci ei L-au exclus pe Dumnezeu, ca pe un nebun care n-a făcut nimic acolo și s-au așezat în locul Său. Dr. Martin Luther 1531.
Omul de stat nu poate să facă niciodată ceva personal; el nu poate decât să aștepte și să tragă cu urechea până când aude pasul lui Dumnezeu răsunând prin evenimente. Apoi, să sară înainte și să apuce ciucurii mantalei Sale; aceasta este tot. – Dintr-un discurs din Reichstag al prințului von Bismarck 1881.
Unde nu păzește Domnul cetatea și așa mai departe. Incendii pot să izbucnească în ciuda paznicilor, o furtună poate să năvălească peste cetate, bande înarmate pot s-o atace sau o molimă poate s-o năpădească și să-i pustiască locuințele. Albert Barnes † 1870.
O învățătură importantă pe care Madame Guyon a tras-o din încercările și ispitele și feluritele erori prostești, a fost aceea a deplinei sale dependențe de harul lui Dumnezeu. „Am fost”, a spus ea, „profund convinsă de ceea ce a spus omul lui Dumnezeu: Dacă nu păzește Domnul cetatea, în zadar veghează cel care o păzește. Dacă privesc în sus, spre Tine, Doamne, Tu ai fost Păzitorul meu credincios, Tu mi-ai apărat apoi permanent inima de vrăjmașii de orice fel. Dar dacă am fost lăsată în seama mea, atunci am fost numai slăbiciune. Cât de ușor au câștigat atunci vrăjmașii mei superioritate asupra mea! Alții pot să-și atribuie biruințele propriei lor loialități; eu nu le voi datora niciodată unui alt lucru, decât grijii Tale părintești. Am aflat-o de prea multe ori spre paguba mea, ce aș fi fără Tine dacă m-aș putea baza chiar și numai în lucrul cel mai neînsemnat pe deșteptăciunea sau eforturile mele. Ție, Dumnezeule, Mântuitorul meu, Îți datorez totul! Și este pentru mine o sursă de nesfârșită satisfacție că Îți sunt așa de îndatorată!” – Din viața lui Jeanne Bouvier de la Mothe Guyon † 1717.
Versetul 2. În zadar vă treziți de dimineață, vă culcați târziu și așa mai departe. Psalmistul îndeamnă să renunțăm la muncile nepotrivite și anxioase, pentru atingerea scopurilor noastre. Expresiile ebraice indică și o prelungire artificială a zilei. Impulsul de a munci există în natura noastră; și ca să poată fi realizat tot ce este necesar pentru bunăstarea și progresul societății omenești, toți oamenii trebuie să muncească. Dar și regulile și limitele muncii omenești ne sunt indicate în natură. Nimeni nu trebuie să muncească peste măsura puterii sale fizice și intelectuale sau să fie obligat să muncească, și nici peste măsura orelor pe care natura le prescrie pentru nevoia de odihnă a omului. Din prelungirea artificială a zilei la ambele sale capete nu poate să iasă vreun folos adevărat, în definitiv, nici pentru individ, nici pentru întreaga societatea omenească. Câștigul aparent este o amăgire. Mult gaz este ars zadarnic în miez de noapte. Ch F. Deems 1879.
Cât de mulți mănâncă pâinea durerilor, zi de zi! Ei trăiesc o viață nenorocită, plină de muncă grea; ei se întristează până la moarte din cauza vicisitudinilor și a dezamăgirilor vieții, invidia din cauza progresului altora le roade inima și ei suferă din greu sub apăsarea pierderilor care îi lovesc și a nedreptății care li se întâmplă din toate părțile, cum cred ei. Osteneala și munca lor n-au sfârșit. Unii, din cauza suprasolicitării, coboară în groapă în floarea vârstei, alții cad în tristețe și nebunie. Dragă prietene, cu greu vei ajunge să vezi vreodată zile bune, atâta timp cât nutrești în inimă dragoste pentru lume și-ți faci lucrul zilei fără Dumnezeu. Cine duce o viață fără credință, acela se torturează; necredința le roade forța vitală. Dr. Th. Manton † 1677.
Astfel, preaiubiților Lui El le dă ca în somn (textul original). Explicația: El dă somn (Septuaginta, Vulgata), în loc de în somn, dă un sens nepotrivit. Pentru că nu este vorba despre somn, ci despre câștig. Somnul nu se opune muncii în sine – pentru că aceasta este comună pentru preaiubiții lui Dumnezeu și pentru nelegiuiți; tot Vechiul Testament este hotărât împotriva unui chietism rău – dar munca este considerată ca sursă a fericirii și a bunăstării. Cei evlavioși au ca izvor al mântuirii somnul înaintea celor nelegiuiți, în grija căruia ei se lasă după munca îndeplinită conștiincios. Ei îl primesc ca și aceia, fără contribuția lor; peste noapte le vine binecuvântarea, ei nu știu cum; pe când cei îndreptați spre munca lor nu realizează nimic și au toată truda amarnică în zadar. Prof. Dr. E. W. Hengstenberg 1845.
El dă somn preaiubitului Său (altă traducere). Este darul lui Dumnezeu dacă ne bucurăm de un somn liniștit. Un somn dulce înviorează trupul și sufletul, exact cum roua sau o ploaie ușoară înviorează natura în jurul nostru. Și cum spune prorocul (Ieremia 14.22): „Este oare printre idolii neamurilor vreunul care să aducă ploaie? Sau poate cerul să dea ploaie?”, atunci putem și noi să spunem: Nimeni și nimic, nicio creatură de pe pământ sau din cer nu poate să ne dea un somn dulce, înviorător. Același Dumnezeu care dă ploaia, tot El este Cel care ne dăruiește orele de odihnă; odihna plină de pace este darul deosebit al lui Dumnezeu. Și acest dar este dovada dragostei lui Dumnezeu: preaiubiților Săi le dă somn. Lucrul acesta îl face chiar și în vremurile în care ei sunt în mare nevoie și primejdie. Iată-l pe Petru în temniță, legat cu lanțurile, între mercenari brutali, în noaptea dinaintea execuției hotărâte, și totuși, el este așa de adânc scufundat în somn, încât nu se trezește când îngerul intră și lumina strălucește în cameră, ci mesagerul cerului trebuie întâi să-l lovească în coastă și să-l trezească; așa dă Dumnezeu somn preaiubiților Săi. Fie ca ei să-I dea cinste pentru aceasta, iar aceasta cu atât mai mult cu cât Dumnezeu ascultă astfel rugăciunile noastre și-Și împlinește făgăduințele. Nu este rugămintea noastră zilnică aceasta, ca Dumnezeu să ne ferească de spaime și să ne dea somn înviorător? Și nu este aceasta atunci o împlinire a rugăciunii, când El ne face să adormim și ne susține în timp ce dormim? „Cu glasul meu”, spune David, „voi striga către Domnul și El îmi va răspunde de pe muntele sfințeniei Sale. Eu m-am culcat și am adormit; m-am trezit, pentru că Domnul mă susține” (Psalmul 3.4-5). Și n-a făgăduit Dumnezeu că El ne va păzi în somn de primejdie și groază? „Când te vei culca, nu te vei teme; da, te vei culca și somnul îți va fi dulce. Nu te teme de spaima neașteptată, nici de pustiirea celor răi, când vine” (Proverbe 3.24-25). De aceea pot slujitorii lui Dumnezeu să locuiască sigur în pustie și să doarmă în păduri, pentru că niciun animal sălbatic nu le va face vreun rău (Ezechiel 34.25). Dacă ne bucurăm de astfel de privilegii, să-I mulțumim lui Dumnezeu din toată inima și să-L lăudăm pentru ele cu gura și cu viața noastră! Phil. Goodwin 1658.
Versetul 3. Iată, copiii sunt un dar (textual: o moștenire) de la DOMNUL. Unora le dă copii ca moștenire în locul bunurilor vremelnice. Altora le dă: case, ogoare, mii în aur și argint, și în plus, pântecul neroditor al mamei; aceasta este moștenirea pe care o primesc aceștia. Acel sărac are de la Dumnezeu un număr de copii, fără casă proprie, pământ sau bani; și Dumnezeu se arată ca Tatăl lor; El îi hrănește și îi ajută să înainteze, printr-un lanț întreg de acțiuni minunate ale providenței Sale. Oare unde este un sărac temător de Dumnezeu, care și-ar da cei șase sau mai mulți copii pentru miile și miile celuilalt, care nu are pe nimeni pe care să-l iubească și de care să îngrijească și care nu are nici rădăcină, nici ramură, ci pentru care sărmanul său „eu” singuratic este singura ființă din toată lumea pentru care trăiește? Da, fie ca orice familie cu mulți copii să pună drept la inimă versetul: Iată, copiii sunt un dar de la Domnul. El, care i-a dat, îi va și hrăni; este un adevăr probat: cu cât mai mulți copii, cu atât mai multă binecuvântare. „Nu murmura”, spune un arab către prietenul său, „pentru că familia ta este așa de mare; să știi că de dragul ei te hrănește Dumnezeu”. Adam Clarke † 1832.
De aceea să știi că este una dintre cele mai mari binecuvântări pământești să ai o casă plină de copii ascultători. În afară de o bogăție de har, aceasta este bogăția cea mai bună pe care putem să ne-o dorim, nesfârșit mai bună decât bogăția în aur și avere. Căci copiii sunt comori vii; cine poate măsura valoarea acestora? De cât belșug de binecuvântări n-au parte adesea părinții, chiar și numai într-unul singur dintre copiii lor! Înainte de toate, copiii sunt o binecuvântare pentru astfel de părinți, care sunt ei înșiși copii ai lui Dumnezeu. Și alte bunuri pot să fie un dar de la Domnul, căci al Lui este pământul și tot ce-l umple; și El dă cu plăcere oamenilor; dar nimic din toate acestea nu este un dar de la Domnul într-un asemenea mod deosebit cum sunt copiii; și un dar așa de minunat. Joseph Caryl † 1673.
Fiica lui John Hinton i-a spus tatălui ei, când în anul 1873 a îngenuncheat la patul morții acestuia: „Nu există o fericire mai mare pentru copii, decât să aibă părinți evlavioși.” – „Și următoarea cea mai mare”, a spus tatăl muribund, și la aceasta o bucurie recunoscătoare i-a transfigurat fața, „următoarea cea mai mare bucurie este când părinții au copii evlavioși”. The Babtist Handbook 1875.
Versetul 4. Ca niște săgeți și așa mai departe. Un proverb chinezesc spune: „Dacă unei familii i se naște un fiu, atunci se atârnă arc și săgeată la poartă.” Se pare că nu există un obicei la care se referă cuvântul în înțelesul său textual; prin urmare, va fi o expresie simbolică cu sensul că familiei i s-a dat un nou protector, deci foarte asemănător cu cuvântul psalmului, care îi prezintă pe fii ca săgeți. James Merrick † 1769.
Copiii noștri sunt ceea ce îi facem noi, părinții. Săgețile sunt din lemn, dar bețele de lemn nu sunt săgeți; săgețile nu cresc nicăieri în copaci, ci priceperea trebuie să prelucreze bucățile de lemn, să le șlefuiască și să le ascută, ca să iasă săgeți din ele. Dar săgețile în mâna unui viteaz se duc acolo unde țintește viteazul. Deci și copiii. G. Swinnock † 1673.
Băieții tineri sunt săgeți în mâna tatălui, care le dă acestora, cu mână fermă, îndemânatică, direcția bună spre țintă, și anume, ca ei să trăiască spre onoarea lui Dumnezeu și pentru slujirea semenilor lor. După aceea, dacă au zburat din casa tatălui în lumea largă, el nu-i mai are în mână; atunci este prea târziu să vrea să le mai dea o altă direcție. Ah, aceste săgeți se arată de multe ori ca unele care zboară în inima părinților! Câți fii nu sunt o mâhnire permanentă pentru părinții lor, pe ai căror peri albi îi bagă în mormânt cu amărăciune! (Geneza 42.38; 44.29,31). Matth. Henry † 1714.
Peste copiii care vor să se ajute singuri vin multe griji. Munca, hărnicia și rațiunea în gospodărie sunt de mare folos; sunt, de asemenea, multe recompense ale lui Dumnezeu stabilite pentru ele. Dar pe lângă acestea este necesar și ca Dumnezeu să-i smerească pe oameni și să-i facă să ducă lipsă, ca ei să devină rezonabili și să învețe să întrebe de Dumnezeu. Și nu există nimic cu care cineva să fie smerit atât de sensibil ca și cu copiii, al căror bine este atât de aproape de el și a căror reușită stă așa de puțin în puterea sa, ceea ce a experimentat Solomon însuși cu Roboam, fiul și succesorul său la tron. Cât de necesar este să-i predăm adesea în mâinile puternice ale Domnului oștirilor, în care izbutesc bine și ajung la țintă. K. H. Rieger † 1791.
Versetul 5. Ferice de omul care și-a umplut tolba cu ele. D. Guthrie († 1873) obișnuia să spună: Toată bogăția mea sunt copiii mei (unsprezece). – Un proverb german spune: Mulți copii, multe rugăciuni „Tatăl nostru”; multe rugăciuni „Tatăl nostru”, multă binecuvântare. – Când cineva a remarcat față de pastorul M. Browne († 1787): „Dumneavoastră aveți exact așa de mulți copii ca patriarhul Iacov”, el a răspuns: „Da, și-L am pe Dumnezeul lui Iacov ca Protector al lor.” C. H. Spurgeon 1885.
Îmi mai amintesc bine cum odată, un bărbat distins a venit la Waltham, în casa mea, și când i-a văzut pe toți copiii mei stând în formație după vârstă și înălțime, a spus: „Da, da, aceștia sunt cei care îi fac săraci pe oamenii bogați”. Dar el a primit prompt răspunsul: „O, nu, domnule, aceștia sunt cei care-l fac bogat pe un om sărac; pentru că nici măcar pe unul dintre ei n-am vrea să-l dăm pentru toată bogăția dumneavoastră!” Se poate observa ușor că nimeni nu ține cu așa înverșunare de bani ca oamenii care n-au copii, pe când cei care au de susținut o familie mare și, prin urmare, sunt obișnuiți să-și golească adesea punga de bani, fac atâtea experiențe cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu în administrarea loială a afacerilor lor, încât ceea ce primesc, cheltuiesc imediat din nou cu mare solicitudine și inima veselă. Grija lor se pierde când Dumnezeu Însuși o ia de la ei și Se încarcă El cu ea, iar credința lor îi umple cu liniște când El îi face capabili să arunce poverile lor asupra Sa, care are mai multă putere să Se îngrijească de copiii lor și are încă un drept și mai mare pentru aceasta, deoarece copiii noștri Îi aparțin mai mult Lui, decât nouă. Cel care le dă hrana puilor de corb (Psalmul 147.9), le va părăsi El oare pe creaturile cele mai nobile ale Sale? Episcop Dr. Joseph Hall † 1656.
Versetele 4.5. Fiii sunt un dar binecuvântat de sus. Ei sunt, mai ales dacă s-au născut dintr-o căsnicie din tinerețe (în contrast: fiu al bătrâneții, Geneza 37.3; 44.20) și în consecință el însuși este puternic (Geneza 49.3) și este în floarea vârstei la vremea când tatăl său îmbătrânește, ca niște săgeți în mâna unui viteaz – o comparație care l-a făcut pe poet să înțeleagă împrejurările istorice (de pe vremea lui Zorobabel, în care se mânuia sabia pe lângă mistrie, iar lucrarea restaurării naționale trebuia să fie apărată pas cu pas împotriva vrăjmașilor fățiși, a vecinilor invidioși și a fraților prefăcuți. Săgețile din tolbă n-au fost suficiente atunci; ele nu trebuiau să fie numai la îndemână, ci în mână, ca să fie puse în aplicare și ei să se poată apăra. Ce comoară a fost într-o asemenea vreme de stare de pregătire pentru luptă, mereu necesară, o alianță defensivă, pe care fiii tineri și puternici o ofereau tatălui mai vârstnic și membrilor mai slabi ai familiei! Ferice de omul! exclamă poetul, care și-a umplut tolba cu ele, aceasta este casa lui, pentru a putea supraveghea dușmanii cu atâtea săgeți câte sunt necesare. Tatăl și o asemenea ceată de fii care-l înconjoară constituie un front comun de neînvins. Când vor vorbi cu vrăjmașii lor la poartă, adică le vor reproșa deschis nedreptatea sau vor înlătura acuzațiile lor nedrepte – lor nu le va fi rușine, aceasta înseamnă neintimidați, nedescurajați, nedezarmați. Judecătorii nedrepți, reclamanții răi, martorii falși se retrag timizi din fața unei astfel de familii, capabile să se apere. Contrariul îl citim în Iov 5.4 despre fiii pe care apasă blestemul tatălui lor. Prof. Dr. Franz Delitzsch † 1890.
Sfaturi omiletice
Versetul 1. 1) Mâna omului fără mâna lui Dumnezeu nu produce nimic. 2) Ochiul omului fără ochiul lui Dumnezeu nu păzește nimic. G. Rogers 1885.
- Pe Dumnezeu trebuie să-L recunoaștem ca Dumnezeu în orice lucrare, prin faptul că 1) noi căutăm călăuzirea Sa înainte să începem, 2) că ne bazăm numai pe ajutorul Său în timp ce lucrăm, 3) că Îi dăm cinstea după lucrarea terminată. II. Același lucru în cazul grijilor noastre 1) în timp ce ne recunoaștem mărginirea și 2) avem încredere în grija Sa atotvăzătoare. G. Rogers 1885.
Fără harul eficace al lui Dumnezeu sunt zadarnice 1) toate proiectele tale pentru formarea propriului tău caracter, 2) toate proiectele tale despre cum vrei să-i crești pe alții spre caractere creștine, 3) planurile tale pentru viață și activitate, 4) toate viitoarele castele ale fericirii pământești, 5) toate gândurile despre cum se construiește o speranță pentru viața veșnică, 6) toate proiectele pentru înființarea sau extinderea unei adunări creștine. John Field 1885.
Versetele 1.2. 1) La ce nu putem să ne așteptăm: Ca Dumnezeu să lucreze fără ca noi să zidim, să păzim și așa mai departe. 2) La ce să ne așteptăm cu siguranță: la eșecuri, dacă vom construi fără Dumnezeu și așa mai departe. 3) Ce nu trebuie să facem: nu trebuie să ne obosim peste măsură, nu trebuie să ne facem inimă rea și așa mai departe. 4) Ce avem voie să facem: să avem încredere în Dumnezeu, să ne odihnim în pace după munca zilei, făcută conștiincios.
Versetul 2. Pâinea durerilor. 1) Dacă Dumnezeu ne-o trimite, atunci este sănătoasă. 2) Dacă o coacem noi personal, atunci nu valorează nimic. 3) Dar dacă ne-o dă diavolul, atunci este otravă.
Versetul 2d. Binecuvântări care ne vin ca în somn. 1) Sănătate reînnoită și putere a trupului. 2) Liniștirea și împrospătarea sufletului și a duhului. 3) Gânduri senine și planuri mai bune. 4) Multe daruri ale providenței. Ploaia cade, roadele pământului cresc și se coc, roata morii se învârtește, corabia își urmează drumul și așa mai departe, totul în timp ce noi dormim. De multe ori, când noi nu facem nimic și nu putem face nimic, Dumnezeu face cele mai multe lucruri. W. H. Page 1885.
Versetele 3-5. I. Ce efect trebuie să aibă când părinții își privesc copiii ca pe o moștenire de la Domnul? 1) Părinții își vor pune atunci încrederea în Domnul, că El Se va îngriji și îi va ocroti pe copiii lor. 2) Ei îi vor privi ca pe un bun sfânt, încredințat lor de Domnul, de care ei vor trebui să de socoteală. 3) Ei îi vor crește în disciplina și sub mustrarea Domnului. 4) Ei se vor consulta adesea cu Dumnezeu de dragul lor. 5) Ei îi vor da fără murmur, dacă Domnul îi ia la El. II. Ce efect va avea educația corectă a copiilor, prin harul lui Dumnezeu, conform celor de mai sus? Copiii vor fi: 1) Bucuria părinților, 2) dovezi vii despre evlavia și înțelepciunea părinților lor, 3) sprijinul și mângâierea părinților la bătrânețea acestora, 4) transmițători ai virtuților părinților spre o nouă generație; deoarece copiii bine crescuți vor fi la rândul lor părinți buni. John Field 1885.
Versetul 4. Cuvântul psalmului vorbește despre folosul pe care copiii îl pot da pentru viața pământească. Dar de multe ori, copiii sunt și de un mare folos spiritual: 1) Deja mulți copii, plecați acasă de timpuriu, au slujit la trezirea părinților lor și a altora. 2) Câte un copil chiar a adus Evanghelia de la școala duminicală în casa părinților. 3) Ce binecuvântare, când se convertesc copiii! 4) Ce binecuvântare, când copiii crescuți devin bărbați binecuvântați și folositori și femei binecuvântate și folositoare!
Versetele 4.5. I. Dependența copiilor de părinți în privința 1) siguranței lor (în tolbă), 2) a îndrumării lor (cum își primesc săgețile direcția de la cel care le trimite), 3) a întreținerii lor (în mâna viteazului). II. Dependența părinților de copii 1) În privința apărării lor: care fiu ar suporta să se vorbească împotriva tatălui său? 2) În privința fericirii vieții lor: Copiii se pricep să stoarcă naturii umane câteva dintre cele mai nobile și mai tandre sentimente. Și ferice de propovăduitorul Evangheliei care poate să spună cu o tolbă plină: Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Domnul suntem aici (Isaia 8.18). G. Rogers 1885.
Tradus din „Die SchatzkammerDavids”, Ediția 2004, Editura CLV – Bielefeld
[1] La fel și Delitzsch. Alte traduceri: Și vă așezați târziu (ca să vă odihniți, ca să mâncați cina și așa mai departe). Textual se spune: care tergiversați așezatul. Dacă cuvântul se referă la așezatul la muncă sau la statul jos pentru întremare, poate, așa cum remarcă Keßler, să rămână indecis; pentru sensul său are puțină importanță.
///////////////////////////////////////////
Luptele cu păcatele[1] – Georg von Viebahn
Marele evanghelist, Moody, care a intrat triumfător în slava lui Dumnezeu în zilele Crăciunului din 1899, a fost în stare să vorbească cu limpezime biblică și energie despre păcatul imoralității, fără să lezeze conștiința morală. El spune în scurta lui lucrare „Cântărit și găsit prea ușor”:
Într-o autobiografie care a fost publicată de curând în Anglia, autorul acesteia vorbea despre nu puținele vicii și nebunii ale tinereții sale și a spus că n-a auzit niciodată o predică limpede împotriva imoralității.
Chiar dacă oamenii sunt înclinați să treacă pe lângă aceasta tăcând, Dumnezeu nu face totuși așa ceva. Dacă aud că cineva trăiește în adulter și libertinaj fără să-și facă probleme, îmi iau Biblia în mână și găsesc că Dumnezeu va lăsa să vină peste asemenea oameni blestemul și mânia Lui.
„Dar cel care comite adulter cu o femeie este un om fără minte, singur își pierde viața cine face așa ceva. Nu va avea decât rană și rușine, și disprețul nu i se va șterge.” (Proverbe 6,32-33).
„Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați: nici curvarii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei care se masturbează, … nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6,9-10).
„Dar desfrânarea sau orice alt fel de necurăție sau lăcomia de avere nici să nu fie numite între voi, așa cum se cuvinte unor sfinți. Să nu se audă nici cuvinte murdare, nici vorbe nechibzuite, nici glume care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulțumiri. Căci știți bine că nici un desfrânat, nici un necurat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înșele cu cuvinte deșerte, căci din cauza acestor lucruri mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării. Să nu aveți deci părtășie cu ei.” (Efeseni 5,3-7).
„Dar cât despre fricoși, necredincioși, urâcioși, ucigași, desfrânați, … partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21,8).
„Afară sunt … desfrânații și oricine iubește și înfăptuiește minciuna” (Apocalipsa 22,15).
Acestea sunt numai câteva din multele cuvinte de avertizare și amenințare pe care le conține Biblia.
Astfel a înconjurat Dumnezeu căsnicia și viața de familie cu un zid de apărare, de protecție divină. Căsnicia este o instituire care a existat deja în Paradis[2] și este datată înainte de căderea în păcat. Ea este cea mai sfântă legătura care poate exista între creaturile omenești. Ea stă chiar mai presus de relația dintre părinți și copii. Cineva a arătat că atunci când Domnul a creat la început un bărbat și o femeie, El a dorit ca aceasta să fie cea mai stabilă rânduială pentru toate timpurile. Unde legăturile familiei au fost desconsiderate și pângărite, acolo au existat întotdeauna consecințe nefaste. Viața de familie a existat înainte de viața statului și de viața poporului. Dacă viața de familie nu este menținută curată și nepătată, atunci nici credința în familie nu poate fi practicată și atunci sunt primejduite și statul și poporul. Adulterul și desfrânarea au dus popor după popor în întâmpinarea dispariției.
N-au adus ele foc și pucioasă asupra Sodomei și a Gomorei? Ce a adus prăbușirea Romei? Frescele și statuile imorale din Pompei și Napoli îți pot povesti istoria. Acolo unde viața de familie nu este păstrată sfântă, viața poporului este slăbită, virtutea casnică piere și copiii sunt otrăviți de mici. Lor le este implantată o sămânță sigură de decădere. În America au loc anual nu mai puțin de 25 000 de divorțuri. Acum ceva vreme am fost într-o stradă însemnată a unui oraș important, în care (cu două excepții) nu era nici o familie care să nu aibă un fiu sau o fiică divorțați.
Desfrâul și adulterul merg mână în mână. Precis nu câștigăm nimic dacă punem deoparte porunca sfântă a lui Dumnezeu.
Pofta senzuală este fotografia diavolului despre dragoste. Nu există nimic mai frumos pe acest pământ, decât o dragoste curată, sfântă; și nu există nimic atât de dăunător ca pofta rea. Nu știu nici o cale care duce mai repede și mai direct în prăpastie, decât pe cea a adulterului și a tuturor păcatelor de poftă murdară. Biblia spune că omul crede cu inima spre dreptate, dar „Curvia și vinul și mustul iau inima.” (Osea 4,11). Poftele și dorințele rele alungă din inimă toate sentimentele și concepțiile mai bune. Pentru a se deda dorințelor sale, câte unul calcă în picioare chiar sentimentele unei mame evlavioase, ale unei soții temătoare de Dumnezeu, ale unei surori iubitoare. Tinere, duci tu o viață murdară? Cum te-ai simți dacă acum s-ar așeza în fața ta cântarul lui Dumnezeu? Ești pregătit să pășești în fața scaunului de judecată al lui Dumnezeu? Tu știi foarte bine cât de puțin ești pregătit pentru așa ceva. Ție ți-e scârbă de tine însuți. Nu se ridică glasul avertizor în lăuntrul tău, când o privești pe mama ta venerabilă, pe soția ta evlavioasă? Oare nu trebuie să-ți spui singur: „Ce om mizerabil, detestabil sunt! Viața mea haotică, păcătoasă mă va băga de timpuriu în mormânt!”?
Fie ca Dumnezeu să facă pe fiecare să înțeleagă ce îngrozitor este acest păcat! Cu adevărat nu avem voie s-o luăm prea ușor cu el. Nu știu nici un alt păcat care-l aruncă pe om așa de repede în pierzare, ca acesta. Îmi sângerează inima când mă gândesc cum stau lucrurile în privința aceasta cu poporul nostru, cu tineretul nostru. Câți bărbați tineri nu duc un trai imoral! Cât de disprețuitor vorbesc ei despre virtutea femeii! În ziua de azi, acest păcat se prăvălește ca un torent asupra noastră. Oamenii sunt molipsiți cu miile de această ciumă și cad în mâinile ucigașului, care le distruge trupul și sufletul.
Este trist, ba chiar abominabil cum este tratată femeia dacă, poate cu promisiunea căsătoriei, a fost aruncată în mizerie. Poate că ea a păcătuit mai puțin decât s-a păcătuit față de ea, și totuși este tratată ca o exilată și este izgonită din societate. Viața ei este una deznădăjduită, ea și-o petrece în rușine și în înjosire până la capăt. Zilele ei se târăsc înainte încet și chinuitoare dacă nu cumva, mânată de disperare, nu-și pune capăt vieții prin sinucidere. Dar pe mizerabilul care a adus-o în nenorocire, nu-l atinge nici un reproș. El poate să-și țină capul sus și înainte și după aceea. Dacă nu-și poate plăti datoriile de la joc, dacă la jocul de cărți s-a făcut vinovat de o mică trișare, societatea îl lasă baltă neîntârziat. Dar cu traiul lui imoral poate să se laude în gura mare, fără ca prietenii lui să gândească rău despre el din cauza aceasta. Părinții care n-ar permite ca fiica lor să umble cu bărbați tineri care nu au maniere distinse, nu văd de multe ori nimic rău în a primi în casa lor un om despre care știu exact că duce un trai imoral.
Să vorbim o clipă despre furt. Cine îi fură unei femei virtutea, este cel mai josnic hoț care a trăit vreodată pe pământ. Un om care pătrunde prin efracție într-o casă pentru a-ți fura banii, este un prinț în comparație cu un asemenea ticălos, care o lasă pe sora ta fără reputația ei bună și îți fură ție dragostea soției tale. Nici un hoț de pe pământul lui Dumnezeu nu este atât de ordinar și de josnic ca un asemenea om.
Oamenii dau destule legi ca să-și protejeze avutul, dar când ni se fură ceea ce ne este mai scump decât averea, atunci nu se face mult caz din aceasta. Dacă un bărbat împinge o fată în apă, atunci îl înșfacă imediat brațul justiției; el este tratat ca ucigaș și condamnat. Dar dacă el câștigă simpatia unei fete pentru sine, o aruncă în mizerie și apoi o părăsește, atunci el este mai rău decât un ucigaș, totuși, poate să umble nepedepsit.
Există păcate care sunt cu mult mai rele decât omorul și acesta este unul dintre ele. Dacă cineva ți-a pângărit soția, sora, ai fi în stare să-l împuști ca pe un câine. De ce nu tratezi tu orice femeie cu aceeași considerație pe care o nutrești pentru soția ta, pentru sora ta?
Dumnezeu va da sentința și în această problemă: „Nu vă înșelați: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera!” El îl va judeca pe fiecare după faptele lui. Tu poți să te duci la biserică și să-ți ocupi acolo locul printre cei mai buni și să-ți închipui că nimeni nu-ți cunoaște păcatul. Dar Dumnezeu stă pe tron și te va judeca. Sau tu crezi că Dumnezeu va lăsa ca această neorânduială să meargă așa mai departe, încât femeia să aibă de ispășit singură această fărădelege, în timp ce bărbatul vinovat scapă nepedepsit? Dumnezeu a hotărât deja ziua când va judeca pământul cu dreptate; și ziua aceea se apropie cu pași grăbiți.
Cine se face vinovat de acest păcat, să nu lase soarele să apună înainte să se fi întors de pe căile lui rele și să se fi pocăit sincer! Dacă trăiești în păcate carnale, dacă în tine își găsesc locul gânduri murdare, atunci propune-ți să te scuturi, cu ajutorul Domnului, de acest jug al păcatelor. Niciunul care trăiește în asemenea păcate, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu, numai dacă mai înainte s-a pocăit în sac și cenușă și a încercat totul ca să repare iar nedreptatea comisă.
O viață imorală atrage după sine consecințe îngrozitoare deja în viața aceasta, de ambele feluri, trupești și psihice. Pofta și incitarea, care îi duc pe așa de mulți în rătăcire, dispare, dar răul care se trage din acestea, rămâne. Viciul ascunde în sine ghimpele aducător de distrugere. Tu păcătuiești în trupul tău și trebuie să suferi în trupul tău. „Orice alt păcat pe care l-ar face un om este în afara trupului; dar cel care curvește păcătuiește împotriva propriului trup”, spune Pavel în 1 Corinteni 6,18. Natura însăși îl pedepsește pe cel vinovat, iar omul se scufundă de timpuriu în mormânt, nenorocit și distrus. Există popoare întregi a căror putere este mistuită de această plagă îngrozitoare.
Omul se înjosește prin acest păcat sub nivelul unui animal. El își murdăreşte memoria, iar memoria este „viermele care nu moare”. Ea nu se lasă curățată așa de ușor de gânduri și amintiri murdare; și chiar dacă omul s-a convertit, tot îl urmăresc imaginile trecutului său murdar.
Pofta rea l-a dat pe Samson în mâinile Dalilei și puterea lui s-a retras de la el. Ea l-a condus pe David să comită un omor, iar mânia lui Dumnezeu a trebuit să vină jos, asupra lui, într-un mod îngrozitor. Și dacă nu s-ar fi pocăit, Împărăția cerească ar fi rămas închisă pentru el. Dacă Iosif nu s-ar fi împotrivit ademenirilor soției lui Potifar, atunci lumina lui s-ar fi transformat în întuneric.
Păcatele cărnii nu pot sfârși decât în două feluri: fie în rușine și regret, dacă omul recunoaște cum a păcătuit, împreună cu luptă aprigă împotriva vrăjmașului care l-a înrobit atât; fie în împietrirea inimii, într-o sălbăticire a firii. În ziua de azi se vorbește mult despre necumpătare. Acest păcat devine repede vizibil; el se trădează pe fața omului și în conduită. Dar imoralitatea se ascunde sub umbrele nopții. Un om care trăiește în păcatele cărnii, merge în jos pas cu pas, până când caracterul lui devine stricat, până când reputația lui este distrusă, până când sănătatea lui este dusă și până când el însuși și-a făcut viața un iad. Fie ca Domnul Dumnezeu să facă așa, încât chiar popoarele să-și vină în fire, ca să-și dea seama cum crește acest rău.
Cine va tăgădui că, așa cum spune Biblia, „Picioarele ei coboară la moarte, pașii ei dau în Locuința Morților”? Oare nu există bărbați a căror întreagă situație a vieții a fost ruinată prin acest păcat? Oare nu există destule femei care ar prefera să coboare în groapă, decât să trăiască? Acum câțiva ani, un bărbat a intrat într-o căsnicie cu o fecioară evlavioasă și i-a jurat dragoste și fidelitate; și apoi s-a agățat de o femeie fără onoare și a adus nenorocirea peste soție și copii.
Tu, bărbat tânăr, fată tânără, trebuie să te declari aici vinovat, chiar dacă numai în gânduri! Gândește-te la cuvintele lui Hristos: „Ați auzit că s-a spus: „Să nu comiți adulter”; dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și comis adulter cu ea în inima lui. … Dar Eu vă spun că oricine își va lăsa soția, în afară de motiv de curvie, o face să comită adulter; și oricine se căsătorește cu cea lăsată de bărbat comite adulter. (Matei 5,27, 28, 32). Poți tu să pășești pe cântar și să te lași cântărit în privința acestei porunci?
Dacă ești vinovat, fugi de păcat dacă-ți iubești viața! Ascultă glasul Dumnezeului tău cât mai este timp! Mărturisește-I fărădelegea ta! Roagă-L să te desprindă din lanțurile și din legăturile lui satan! Numai El te poate ajuta, numai El îți poate da putere pentru biruință asupra patimii tale. „Și dacă ochiul tău te face să cazi, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăția lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi și să fii aruncat în focul gheenei,” Îmbărbătează-te ca Samson odinioară și roagă-L pe Dumnezeu pentru ajutor!
Voi, păcătoși și păcătoase, și pentru voi mai există nădejde. Dumnezeu nu se va întoarce de la voi. Oricât de jos ați fi căzut, oricât de mare ar fi vina în care sunteți, puteți fi spălați de păcatele voastre, puteți fi sfințiți prin sângele Lui, puteți obține iertare prin Isus Hristos, cu sprijinul Duhului Sfânt. Nu-l întâmpinați pe vrăjmaș în puterea proprie, ci în puterea lui Hristos, care a venit ca să distrugă lucrările diavolului. Cuvântul lui Isus, pe care El i l-a spus păcătoasei, este valabil și pentru voi: „Iertate îți sunt păcatele! Credința ta te-a mântuit; du-te în pace!” (Luca 7,48-50.) Și celălalt cuvânt, pe care Isus i l-a spus femeii prinsă în adulter: „Du-te și nu mai păcătui!” (Ioan 8,11.)
Moody vorbește aici fiilor acestui veac, care sunt legați în funiile lui satan; ei trebuie să facă voia cărnii, stăpânul lor îi duce ca prizonieri în prăpastie; Cuvântul serios al lui Dumnezeu le arată oamenilor neconvertiți păcatul lor, ca să se pocăiască și să fie mântuiți. Dar experiențele pe care le facem în asistența duhovnicească ne dictează să mai adăugăm câte ceva la cuvintele serioase de mai sus, pentru numărul mare al acelora care se luptă zadarnic în mijlocul poporului nostru, ca să devină liberi de puterea și de blestemul lanțurilor acestui păcat. Există în zilele noastre mulți copii ai lui Dumnezeu bolnavi, creștini convertiți, care se roagă, care totuși n-au fost eliberați de cursele păcatului. Aceștia sunt mult mai nefericiți decât copiii lumii, care își urmează drumul fără să le pese de Dumnezeu. Un creștin legat în lanțurile păcatului simte zi și noapte nenorocirea robiei sale. Când cade în necurăție, simte nenorocirea, paguba veșniciei, fățărnicia vieții lui și simte însutit vina, durerea, rușinea, dacă vrea să se ridice după cădere și să se întoarcă la picioarele lui Isus.
Lanțurile păcatului sunt felurite. Primejdiile și ispitele, care se apropie de fiecare în parte sub înfățișarea păcatului său preferat, sunt diferite. La Iuda a fost avariția, la câte unul este mania de a-i calomnia și de a-i înjosi pe alții, la alții este ambiția, la mulți este pofta cărnii, iar aceasta din urmă este pentru tineri cea mai primejdioasă capcană a lui satan. Cum se face că vrăjmașul, cu această armă, îi aduce în primejdie și în lupte zguduitoare chiar și pe credincioși? În marea majoritate a cazurilor, cauza stă în aceea că la convertire, păcatele trecutului n-au fost mărturisite cinstit; ele ar fi trebuit mărturisite nu numai înaintea Domnului, ci și a unui credincios încercat și experimentat, dacă a existat sinceritate adevărată, profundă. Dar în felul acesta n-a existat o rupere adevărată cu păcatul.
Unde un copil al lui Dumnezeu se naște sănătos la convertirea lui și la nașterea lui din nou, acolo totul este adus la lumină. Isus spune: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8,12.) Robia în pofta murdară este un întuneric foarte mare, incompatibil cu adevărata urmare a lui Isus. Isus dă biruință asupra păcatului oricărei inimi sincere, care se încrede în El în mod credincios. El rupe lanțurile lui satan. „Și aceasta este judecata: că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele așa cum sunt. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca faptele să-i fie arătate, întrucât sunt făcute în Dumnezeu” (Ioan 3,19-21). Satan este stăpânul întunericului. Dumnezeu vrea ca oamenii să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea satanei la Dumnezeu (Faptele apostolilor 26,18). Atunci viața trecută trebuie pusă total în lumină. „Mărturisiți-vă deci unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați” (Iacov 5,16). Este într-adevăr așa, că nimeni nu este eliberat de blestemul și de lanțul păcatului pentru că mărturisește, ci este eliberat numai prin credința în Isus, care cu sângele și cu jertfa Lui i-a răscumpărat deplin de sub puterea lui satan pe toți cei care cred.
Dar această lucrare mare a lui Isus nu poate avea efect decât acolo unde omul pășește în lumina lui Dumnezeu, ca să fie vindecat de boala păcatului. Aceasta este de o însemnătate veșnică pentru toți oamenii care vor să fie vindecați de boala și de robia îngrozitoare și de otrava mortală a necurăției. Dumnezeu vrea să-i elibereze, Isus vrea să le dea o biruință completă asupra puterii păcatului – „Pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea; și aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră” (1 Ioan 5,4). Această victorie este cu atât mai sigură, cu cât Domnul înălțat la dreapta Tatălui, în calitate de Mare Preot credincios, Își ridică mâinile în rugăciune neîncetată pentru ai Săi, față de slăbiciunea cărora El are o milă divină. (vezi Evrei 2,17-18; 4,14-16; 7, 25.) Pe această mijlocire atotputernică a lui Isus trebuie un credincios să se bazeze înaintea lui Dumnezeu; atunci poate să apuce victoria în credință.
Este important să înțelegem că este voia lui Dumnezeu în toate domeniile, să-l păzească pe cel care crede, ca să nu păcătuiască, să-i ia ademenitorului puterea, să-l așeze astfel pe copilul lui Dumnezeu pe turnul înalt al harului și pe puterea lui Dumnezeu, încât acesta să poată să spună: „Dar tu, suflete al meu, liniștește-te în Dumnezeu, căci în El este nădejdea mea. Numai El este stânca mea și mântuirea mea, turnul meu de scăpare; nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază mântuirea și slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost” (Psalmul 62,5-7 textual). Dar cum ar putea fi aceasta partea unui creștin, care înainte și după convertire acoperă cu vălul întunecat al tăcerii cele mai triste fărădelegi ale vieții sale, cu care a păcătuit față de sine și față de alții în: gânduri, priviri, cuvinte, căi și fapte necurate? Cu siguranță că în majoritatea cazurilor este greșit și nu este după voia lui Dumnezeu, dacă asupra unor lucruri atât de serioase se vorbește față de mulți sau față de mai mulți oameni. Dar omul care vrea să rupă definitiv cu păcatul, trebuie totuși să se smerească cu toată vina lui față de un credincios, ca să nu pară în fața oamenilor ceea ce nu este. Cine vrea să fie un martor pentru Isus, un luptător pentru lumină în țara întunericului, trebuie să dezvelească adâncurile păcatului său din propria lui viață. Atunci vor fi aduse la odihnă figurile acuzatoare față de care a păcătuit un asemenea creștin, ca ademenit sau ca ademenitor, înainte de convertirea lui. Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, atunci stăpânul întunericului își folosește dreptul în domeniul în care întunericul a fost iubit mai mult decât lumina. Abia s-a sculat un asemenea creștin ca să meargă pe calea îngustă, că satan și trage de lanț; credinciosul se poticnește și cade; el vrea să scape și nu poate să scape, indiferent de câte ori se scoală; după câteva zile sau săptămâni cade iar. El seamănă cu o pasăre căreia i-a fost tăiat lațul pe care l-a avut în jurul gâtului, dar căreia lațul din jurul piciorului nu i-a fost desfăcut. Ea își ia zborul, dar după câteva bătăi din aripi este trasă înapoi. Cine vrea cu adevărat să rupă cu păcatul și să fie eliberat, acela trebuie să recunoască cu o mărturisire sinceră. Pe el sunt poveri ale conștiinței care îi ating pe alți oameni ademeniți; el să lase să i se arate calea pentru a diminua vina atât cât permite Dumnezeu; altfel nu va avea pace.
Cât de adânci, cât de zguduitoare, până la disperare, pot fi luptele care se dau aici! Este impresionant să privești în inima unui asemenea om care luptă, în care puterea harului lui Dumnezeu nu se poate revela pentru că nu toată inima I-a fost dată Domnului. Dar după gândurile lui Dumnezeu, asemenea lupte nu trebuie să fie partea acelora care Îl apucă pe Mântuitorul înviat ca pe singurul lor Mântuitor și care se supun deplin Cuvântului lui Dumnezeu. Cine vrea să apuce, crezând, adevărul Bibliei, cine vrea să fie proprietatea mântuită a lui Isus, acela nu trebuie numai să rupă cu păcatul său preferat, ci el trebuie să rupă și cu lumea și cu felul ei de a fi. Satan este stăpânul acestei lumi; dacă vrem să scăpăm de sub puterea lui, trebuie să demisionăm cu totul din slujba lui, nu pe jumătate. Dacă un om n-a reușit să rezolve nimic, cu toate zbaterile și luptele, și dacă în starea sa pierdută se încrede în Isus, atunci va afla ce face Isus pentru ai Săi, ca să-i facă biruitori.
Nu să luptăm cu păcatul, ci să avem încredere în Isus. Este de o însemnătate deosebită ca un creștin să înțeleagă unde l-a adus jertfa lui Isus pe credincios. Hristos, garantul meu, a mers pentru mine la judecata lui Dumnezeu, la moarte de cruce; păcatele mele au stat pe capul Lui și El a simțit ceea ce, după lege, ar fi trebuit să fie partea mea: blestem și moarte. Eu am fost răstignit împreună cu Hristos, am murit și am fost îngropat împreună cu El. Legea nu are nici putere, nici drept asupra unui om mort și îngropat. Un creștin credincios nu mai are absolut nimic de-a face cu legea; el este eliberat de ea, dezlegat de ea; el este un rob răscumpărat al lui Isus Hristos, plătit cu sângele Fiului lui Dumnezeu; pentru el nu mai este valabilă legea de la Sinai, el are o lege superioară: sfânta voie a Domnului său; legea lui se numește Hristos. Pe Sinai s-a spus: „Să nu comiți adulter!” Credinciosului, Domnul îi spune: Trupul tău este un templu al lui Dumnezeu, sfințit pentru Domnul. Nu-ți murdări ochiul cu o privire imorală, nici inima cu un gând necurat, imoral! – „Nu știți că trupul votru este templul Duhului Sfânt, care este în voi și pe care îl aveți de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Slăviți deci pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1 Corinteni 6,19-20.)
Dar Domnul nu numai că dă a lor Săi porunci de dragoste, de curăție, ci le oferă și putere ca ei să umble pe urma pașilor Lui. Cine înțelege aceasta din Cuvântul lui Dumnezeu, prin lumina Duhului Sfânt, cine poate spune crezând: „Eu sunt proprietatea lui Isus pentru totdeauna, eu pot spune prin Duhul Sfânt: sunt copilul lui Dumnezeu, Ava, Tată!”, acela încetează cu propriile zbateri și lupte; el a trecut de capitolul șapte al Epistolei către Romani și a intrat în capitolul opt. El a înviat împreună cu Hristos. El a lăsat în urmă legea și gustă harul. Vrei să-l guști? Dacă vrei să mergi în pace, ca biruitor, sub mâinile ridicate ale lui Isus, atunci abandonează-te de tot în mâinile Lui, încredințează-te Lui! Mergi cu veghere și rugăciune, ca Duhul Sfânt să țină în mormânt vechea ta fire! Hristos vrea să locuiască prin Duhul Sfânt în inimile alor Săi. Firea veche (numită în Biblie „carnea”) nu poate fi îmblânzită, corectată, sfințită; ea ajunge la odihnă numai dacă este declarată moartă și îngropată; de aceea spune Scriptura: „Socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos” (Romani 6,11). Nu este scris: „Luptă-te lupta cea bună a intențiilor și a hotărârilor serioase!” ci „Luptă-te lupta cea bună a credinței!”
O asemenea viață nu se poate trăi dacă relațiile cu cercurile și prietenii lumești vor rămâne neschimbate; întoarcerea de sub puterea lui satan la Dumnezeu dă naștere la o rupere cu lumea. Cine va efectua această rupere numai pe jumătate sau numai cât o optime, nu va fi liber.
Cine neglijează să se așeze de partea lui Isus față de lume, cu mărturii limpezi, la acela nu va fi ruptă robia păcatului. Există mulți oameni care sunt religioși și se roagă, dar ei nu vor să se întoarcă, ei vor să rămână acolo unde au fost și așa cum au fost. Poate că este ceva serios pentru ei să rupă cu unul dintre păcate, care le apasă conștiința în mod deosebit, dar nu vor s-o rupă cu un alt păcat greu, cu acel păcat aducător de blestem, încât ei zilnic Îl întristează și Îl tăgăduiesc pe Mântuitorul lor printre copiii lumii, prin asemănarea cu lumea. Biblia numește aceasta, în sens spiritual, adulter. „Suflete adultere, nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaș cu Dumnezeu?” (Iacov 4,4). Dumnezeu nu-Și poate descoperi puterea și harul într-o asemenea viață.
Am în fața mea jurnalul zguduitor al unui asemenea creștin rugător, care mult peste un deceniu n-a putut niciodată să ajungă la biruință și pace, cu toată că, în lupte crâncene, a vrut să fie liber. Pentru că n-a vrut să rupă cu lumea și n-a vrut să devină cu totul proprietatea lui Isus, Domnul n-a putut să se glorifice în el. Să găsim spațiu aici pentru câteva fraze din acest jurnal:
„13 iunie,
Păcate preferate – un cuvânt îngrozitor și de aceea cu atât mai îngrozitor, pentru că ascunde un adevăr în el.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Este grav dacă cineva iubește lumea; dar când cineva iubește păcatul, și anume, păcatul în forma lui cea mai înjositoare, aceasta este și mai grav. Nu știu ce se poate face împotriva acestui lucru. Cine va citi odată această carte, va fi îngrozit în legătură cu acest veșnic „sus și jos”, această neputință, această lipsă de energie. Și totuși, cartea aceasta nu știe nici pe departe ce știe Dumnezeu; și în plus ea datează numai de vreo două luni. Dar tot așa merge deja de ani, de mai mulți ani.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Știu bine și mi-o spun limpede în fiecare clipă: această patimă, aceste păcate îmi mistuie măduva. Aș fi un alt om în trup, în suflet și la minte, dacă aș scăpa de ele, mult mai vioi, mult mai puternic, mult mai bucuros de viață. – Dar așa, mă duc tot în jos.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iubesc păcatul! Aceasta este nenorocirea mea, tânguirea mea, necazul meu. Dacă L-aș iubi pe Mântuitorul, ar fi altfel. Dar Mântuitorul cere un om integru. Și aceasta încă n-am putut s-o fac niciodată: să mă predau Lui cu totul. Să devin sclavul Lui în fața tuturor oamenilor, în orice clipă, în orice stare sufletească – de aceasta mă sperii involuntar. – ce vor spune oamenii? Cine-mi va da putere pentru această hotărâre, să ignor opinia tuturor oamenilor și să trăiesc numai pentru Hristos?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Numai conștiința din mine mă mustră în timp ce scriu acestea; trebuie să adaug și lucrul acesta, de dragul adevărului. Conștiința sau un glas oarecare din mine îmi spune: Mântuitorul are totuși puterea! – Dar eu nu ajung la uzufructul ei. Totul rămâne o enigmă. Închei. Dumnezeule, ajută-mă pe mine, sărman om obosit, să scap de iubirea păcatelor! Ah, dacă mă ajuți să scap – atunci… atunci voi fi al Tău!”
Ce demonstrează aceste cuvinte? Să fie acesta rodul, rezultatul pe care îl obține un om care fuge cu povara păcatului său la Isus? Nu, aici se descoperă toată nenorocirea unei vieți care șchiopătează de ambele părți. Dumnezeu Se declară Dumnezeul oricărui har, dar omul nu vrea să răzbată la o întoarcere totală. Mulți, mulți oameni vor să scape de blestemul păcatului lor și să fie liberi de el; dar să-I ofere lui Isus toată inima și viața, ca o jertfă de mulțumire, aceasta n-o vor. Asemenea oameni au parte într-adevăr de har, de îndurare, de credincioșia lui Isus – dar nu au parte de biruința credinței. Aici nu se vede ce face creștinismul adevărat dintr-un păcătos pierdut. Cum ar putea un om, care este prins în aceste lupte, să spună cu adevărat: „Am găsit pace!”?
Fie ca mulți, care citesc aceste pagini, să-și plece genunchii cu stăruința fierbinte: „Doamne, ia-mă cu totul, deplin, în mâinile harului Tău! Fă să trăiesc biruința credinței, biruința asupra păcatului, a lumii, asupra propriului meu eu născut în păcate și fă ca pacea Ta să fie partea mea!”
Este un adevăr divin că Isus vrea să dăruiască celor care sunt ai Lui, biruință deplină asupra puterii păcatului, a vicleniei lui satan, să le sfărâme total lanțurile păcatului. Domnul este desăvârșit de credincios! El Își ține cuvântul. Dar toată mântuirea, toată biruința le poate trăi numai acela care s-a predat lui Isus cu toată inima și cu toată viața lui – neîmpărțit!
„Căci ochii DOMNULUI străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui” (2 Cronici 16,9).
[1] La dorința mai multora, articol retipărit din „Sabie și scut”, 1902.
[2] Despre căsnicie au fost spuse următoarele: omul a pierdut tot ce a posedat în Paradis, numai un lucru l-a luat afară cu sine, pe ogorul vieții, care este plin cu spini și mărăcini: căsnicia. De aceea se mai vede și astăzi o bucată de Paradis peste tot unde o căsnicie este întemeiată pe Isus și este trăită cu El și pentru El.
///////////////////////////////////////
Un ostaș – Walter Keune
Ioan 19,34: „Unul dintre ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit sânge și apă.”
Aici, la marginea drumului, stă căsuța sărmanei femei. Ea este bucuroasă că are un cămin cald și cele necesare de mâncare. Nu mult, dar ajunge. Băieții din sat o cunosc pe femeie și cunosc și casa micuță cu hornul deschis, care, de fiecare dată când a căzut prima ninsoare, a însemnat o provocare pentru ei: cine poate ținti mai bine. Ei își aruncă bulgării de zăpadă de preferință în drum spre casă, de la școală, adică așa, spre ora douăsprezece, tocmai când femeia gătește prânzul. Apoi, dacă unul dintre acești băieți obraznici mai și reușește o lovitură în plin sus în horn, atunci toți izbucnesc într-un adevărat urlet de bucurie. Prin urmare, bulgărele de zăpadă aterizează, amestecat cu funingine, în oala bătrânei femei. Punctul culminant al acestei scene este atins apoi, când ea iese furioasă pe ușă și strânge din pumni în urma bădăranilor. – Dar astăzi a fost altfel: iar aterizase un bulgăre de zăpadă în gura deschisă a coșului și tot prompt s-a deschis ușa casei. Bătrâna femeie stătea în cadrul ei. Dar nici un cuvânt de ocară, nici un pumn strâns. Nimic. Numai o privire. Și atunci s-a produs ciudățenia: trăgătorii de elită, jenați, au lăsat să le cadă bulgării de zăpadă din mâini, pe pământ. S-au întors și s-au furișat de acolo.
Dar noi, oare ce nu I-am „aruncat înăuntru” Domnului Isus? Nu numai bulgări de zăpadă! Și noroi, batjocură, dispreț, minciună, bătaie, lovituri de bici, palme, la sfârșit moarte și ca „ultima bomboană de pe colivă” străpungerea cu sulița. Și apoi s-a deschis ușa. Și ce a ieșit? Blesteme și răzbunare? – Nu! – Sânge pentru ispășire și apă pentru curățire. Domnul n-a venit spre noi cu pumnii strânși, ci cu har.
Acolo, pe Golgota, noi, oamenii, ne-am manifestat violent. Dar Dumnezeu a păstrat sforile în mâna Sa. Totul s-a petrecut după „preștiința lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 2.23). Omul propune, Dumnezeu dispune. Apoi a venit acest ostaș brutal cu sulița lui. Ce voia cu ea? Pilat doar poruncise să se rupă fluierele picioarelor celor răstigniți. Ostașul a fost neascultător. N-a făcut-o. Pilat n-a poruncit să se străpungă coasta Domnului. Dar ostașul așa a făcut. De ce? Da, clar, pentru că era un om brutal, ca toți camarazii săi. Firește, a vrut să se convingă și el că Omul de la mijloc murise într-adevăr deja. Se pare că au fost suficiente pentru el sângele și apa care au ieșit din coasta Domnului, pentru confirmarea morții Sale.
Dar în spatele acestei scene de seară se ascundea mai mult, mult mai mult. Aici acționa Dumnezeu. Oamenii n-au fost decât instrumente în mâna Sa. Iudeii insistau ca Pilat să se grăbească. Nu, Dumnezeu voia așa. Programul sărbătorilor iudaice din Levitic 23 trebuia să fie împlinit. Încă înainte de sabat, Domnul trebuia să fie în mormânt. Trei zile va petrece în mormânt, înainte să învie la sărbătoarea celor dintâi roade. Aceasta nu iudeii au făcut-o, Dumnezeu conduce.
De ce n-a rupt ostașul fluierele picioarelor Domnului? Pentru că nu era voie să fie rupte (Psalmul 34.20). Domnul Isus era adevăratul Miel de Paște (Ioan 1.36; 1 Corinteni 5.7), ale Cărui oase nu era voie să fie rupte (Exodul 12.46; Numeri 9.12).
Străpunsul cu sulița este exact același lucru. Acest atac asupra Domnului mort nu dezvăluie numai brutalitatea acestui soldat, ci este și expresia atitudinii întregului popor iudeu, care îi incită pe romani la aceste fapte violente față de Mesia al lor. Căci această faptă a ostașului este pusă chiar în socoteala lor atât în Zaharia 12.10, cât și în Apocalipsa 1.7. Și pe drept. Firește, soldatul cu greu va fi înțeles importanța a ceea ce a făcut. De fapt, Dumnezeu voia prin aceasta să transmită pentru ultima dată omenirii un mesaj. Un mesaj de har și iertare, mărturia lui Dumnezeu către noi, oamenii, ca să venim la credință (Ioan 19.35).
Evrei 9.22 spune așa: „Fără vărsare de sânge nu este iertare”. Câte întrebări n-au fost ridicate deja pentru aceasta! Această vărsare de sânge a fost cea de la cununa de spini? Sau de la biciuire? Poate atunci când i-au fost bătute cuiele în mâini și în picioare? Sau prin străpungerea cu sulița soldatului roman? Nici una, nici alta! Atunci putem, într-adevăr, – cum s-a exprimat odată cineva – să-i fim recunoscători ostașului care I-a adăugat răni Domului, „prin ale cărui răni am fost vindecați” (1 Petru 2.24). Suferința din timpul vieții, care I-a fost provocată de oameni, nu ne-ar fi putut mântui. Moartea Sa a fost necesară pentru mântuirea noastră. „Vărsarea de sânge” este însăși moartea jertfitoare. El Și-a dat viața pentru noi. El Însuși a făcut lucrul acesta. „Sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă curăță” (Evrei 9.14). Ceea ce ne-a mântuit a fost „jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei 10.10).
Sângele este baza mântuirii noastre, iar apa este mijlocul spre curățirea noastră morală. Ambele sunt necesare și curg spre noi din Mântuitorul mort. Moartea Sa este viața noastră. Ostașul a agitat sulița, dar Dumnezeu a răspuns cu oferta iertării păcatelor și a tuturor nedreptăților. Deja astăzi putem să credem lucrul acesta, ba chiar trebuie (Ioan 19.35b), dar mai târziu și poporul Israel va lăsa să-i cadă bulgării de zăpadă și noroiul și pietrele și va accepta această mărturie puternică a lui Dumnezeu. Dar încă nu este vremea. De aceea nici nu se spune în Ioan 19.37: „ca să se împlinească Scriptura”, ci: „Şi din nou o altă Scriptură zice: «Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns»”. Atât de exactă este Scriptura.
Să nu facem ca băieții cei răi din povestirea introductivă: ei s-au retras pe furiș; aceasta nu i-a făcut bucuroși și fericiți. Noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu cu căință și pocăință și să credem în mărturia Mântuitorului mort. Despre aceasta este vorba la această străpungere cu sulița, pe care soldatul a trebuit s-o realizeze.
Preluat din Slujitori și slujitoare, Vol. 3
////////////////////////////////////////
Prindeți vulpile mici! – David R. Reid
Verset călăuzitor: Cântarea Cântărilor 2.15
Cântarea Cântărilor 2.15: Prindeți-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; pentru că viile noastre sunt în floare.
Introducere
Primăvara este perioada din an în care totul se trezește și înflorește – acest lucru este valabil și pentru dragoste. Vântul rece și tăios și ramurile moarte dispar. O briză caldă și blândă se face simțită și apar flori colorate. Viața și dragostea înmugurită sunt peste tot. Este frumos să trăiești! Cât de minunat este atunci să te plimbi într-un parc sau într-o pădure cu o persoană pe care o iubești!
Așteaptă o clipă! Ce legătură are toată această „dragoste înmugurită primăvara” cu Biblia? Și ce legătură are asta cu titlul nostru? Nu sună foarte biblic. O, da, Biblia are multe de spus despre dragostea dintre cele două sexe – inclusiv despre „dragostea romantică care se naște”. De fapt, întreaga carte Cântarea Cântărilor are legătură cu dragostea romantică. Din titlu se poate observa că textul este preluat din Biblie. Și vom vedea mai jos că expresia „a prinde vulpile mici” are un sens figurat foarte interesant în ceea ce privește o relație de dragoste. De altfel, această expresie nu are nimic de-a face cu „a alerga după sexul opus”! Dar înainte de a merge mai departe pentru a vedea sensul expresiei „prinderea vulpilor mici”, să facem câteva considerații generale despre Cântarea Cântărilor.
Interpretări diferite
Unii creștini credincioși în creștere nu au citit niciodată Cântarea Cântărilor, iar mulți sunt incapabili să o înțeleagă. Alți creștini credincioși, însă, care au citit-o și studiat-o, știu că nu toți exegeții biblici și comentatorii sunt una cu privire la interpretarea acestei cărți. Unii comentatori spun că povestea este despre doi îndrăgostiți, în timp ce alții cred că este vorba despre trei îndrăgostiți. Teoria „celor trei îndrăgostiți” a apărut pentru prima dată la sfârșitul secolului al XVIII-lea și, prin urmare, nu este veche în istoria Bisericii. În această teorie, adevărata poveste de dragoste nu este cea dintre împăratul Solomon și fata sunamită, ci cea dintre o tânără și un băiat cioban. Fata sunamită (poate din zona Sunam, în nordul Israelului) și păstorul fac parte din poporul de rând, se îndrăgostesc și plănuiesc să se căsătorească. Dar apoi vine „răufăcătorul” din această „melodramă”, este împăratul Solomon. Când pune ochii pe frumoasa fată, o râvnește și o duce în marele său harem împărătesc (Cântarea Cântărilor 6.8). Dar, în ciuda curteniei și a posesiunilor sale, Solomon nu poate cuceri inima fetei. Ea îi rămâne credincioasă iubitului ei, băiatul cioban, vorbind mereu despre el și visând mereu la el. Între timp, iubitul păstor vine la Ierusalim pentru a vedea cum ar putea să-și elibereze fata iubită din mâna împăratului Solomon. În cele din urmă, Solomon îi redă fetei libertatea. Ea și prietenul ei cioban se întorc în țara lor, fericiți că în curând vor auzi clopotele de nuntă sunând.
În teoria tradițională a „celor doi îndrăgostiți” din Cântarea Cântărilor, avem relatarea istorică a iubirii adevărate a împăratului Solomon pentru țărăncuța din Sunam. Solomon o văzuse pe această fată minunată în timpul unei călătorii în nordul regatului său – poate în timpul unei vizite la moșia sau la podgoria sa regală. Sunamita lucra lângă viile familiei sale (Cântarea Cântărilor 1.6) când Solomon a văzut-o. Habar nu avea că în curând avea să devină o „Cenușăreasă”. În loc ca Solomon să-și folosească puterea de împărat pentru a o aduce pe această fată frumoasă în haremul său, el a decis să se deghizeze în păstor pentru a cuceri treptat-treptat inima acestei fete. Planul a funcționat! Mai târziu, Solomon i-a dezvăluit fetei adevărata sa identitate și, la scurt timp, cuplul s-a căsătorit. Desigur, împăratul Solomon nu a precupețit nicio cheltuială pentru această nuntă. Procesiunea de nuntă, cu tot fastul ei, este descrisă până la sfârșitul capitolului 3; nunta propriu-zisă are loc în capitolul 4; și este încheiată în primul verset al capitolului 5. Alături de palatul împărătesc și sub ochii publicului, dragostea dintre împărat și mireasa sa continuă, se adâncește și crește până la sfârșitul cărții. Acest lucru nu înseamnă că povestea s-a încheiat cu: „Și dacă nu au murit, atunci …”.
Nu, această relatare nu este un basm, ci o poveste de viață adevărată – în ciuda formei poetice în care este scrisă. În capitolul 5, de exemplu, citim despre o neînțelegere între cei doi îndrăgostiți. Iar la sfârșitul capitolului 7 și la începutul capitolului 8, sunamita pare puțin nervoasă în legătură cu toate îndatoririle reprezentative ale vieții publice de la palatul împărătesc. Ar fi preferat să-l ducă pe Solomon înapoi în satul ei simplu în care crescuse. Oh, ea dorea să fie liberă de toate constrângerile și tabuurile sociale și să-și arate afecțiunea în public, astfel încât să aibă ocazia să-și sărute soțul în public – ca un frate (Cântarea Cântărilor 8.1). Dar, în ciuda acestor valuri, dragostea dintre soț și soție a putut continua să crească. Dragostea lor a triumfat asupra tuturor neînțelegerilor. Nici măcar micile dezamăgiri nu au putut distruge relația lor de dragoste.
Dacă am lucra la relațiile noastre în același mod – în relația noastră de dragoste cu Domnul, în dragostea noastră pentru persoana pe care Dumnezeu a pus-o sau o va pune lângă noi și în dragostea noastră reciprocă! Tocmai aici devine importantă munca de „prindere a vulpilor mici”.
Lucrul la relație
Remarca despre vulpi apare în cântare în momentul în care ea descrie sfârșitul unei plimbări glorioase de primăvară prin natura abia trezită (Cântarea Cântărilor 2.10-13). Cei îndrăgostiți s-au decis să lucreze la relația lor și să nu lase să intervină nimic care ar putea să o distrugă. Ei compară potențialele zone cu probleme în romantismul lor înfloritor cu niște vulpi mici. La fel cum vulpile mici pot ruina via doar rozând vița de vie fragedă, tot așa și micile probleme care vor apărea într-o relație de dragoste în creștere pot distruge acea relație de dragoste. Aceste „vulpi mici” trebuie să fie prinse înainte de a face alte pagube.
„Vulpile mici” par să apară întotdeauna când totul merge foarte bine în relația noastră de dragoste – când „viile sunt în floare”. Să luăm, de exemplu, relația noastră de dragoste cu Domnul. Ori de câte ori totul pare să meargă bine, apare „vulpea cea mică” a nepăsării, nepăsarea în citirea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu sau nepăsarea în rugăciunea permanentă. Și cum rămâne cu relația noastră de dragoste cu persoana pe care Dumnezeu ne-a destinat-o? Cât de des „vulpile mici” de cuvinte vătămătoare produc discordie inutilă în relația care ar putea fi atât de frumoasă. Și mai sunt și „vulpile mici” ale micilor invidii și ale micilor neînțelegeri care vor să ne distrugă dragostea reciprocă. Ce păcat! Fără niște acțiuni hotărâte de „prindere” din partea noastră, vulpile mici vor continua să mănânce până când vor deveni vulpi mari!
Sexul este în regulă.
Indiferent de interpretarea pe care o dăm Cântării Cântărilor, se pot face multe aplicații ale acestei istorisiri. Această istorie este o istorie plină de învățăminte pentru noi. Asta pentru că este o poveste de dragoste. În fiecare poveste de dragoste din Biblie găsim multe lecții valoroase pe care le putem aplica în propriile noastre relații de dragoste. Probabil că cea mai mare lecție pe care o putem învăța din Cântarea Cântărilor este că sexul este în regulă. Sexul nu este un „nicidecum – nicidecum” sau doar cu scopul de a crește rasa umană! Nu, dragostea fizică între un bărbat și o femeie este un dar minunat de la Dumnezeu. Atâta timp cât se încadrează în limitele stabilite de Dumnezeu (iar Biblia arată limite foarte clare), sexul este un lucru minunat. Unii dintre rabinii antici nu permiteau unui băiat evreu să citească Cântarea Cântărilor înainte de a împlini 30 de ani, pentru ca mintea lui să fie protejată de „fantezii nesănătoase”. Dar, în realitate, Cântarea Cântărilor a lui Solomon arată o viziune sănătoasă asupra sexului și ne învață sfințenia dragostei și a căsătoriei.
Hristos și Biserica Sa
Pentru că această Cântare a Cântărilor arată dragostea profundă și minunată dintre un bărbat și o femeie, această povestire capătă, în mod natural, o semnificație mai profundă. Astfel, ea este și o frumoasă ilustrare a relației de dragoste dintre Hristos și poporul Său. Dumnezeu a vrut ca relația de dragoste dintre un bărbat și mireasa sa să fie o imagine în oglindă a relației de dragoste dintre Hristos și mireasa Sa, Biserica (Efeseni 5.31,32). Ce mărturie extraordinară pentru Domnul dacă îți propui ca de la început ea să reflecte taina minunată a dragostei Domnului pentru noi! Acest lucru necesită o muncă grea, pentru că trebuie prinse multe „vulpi mici”. Nu lăsa „vulpile mici” să strice mesajul pe care Dumnezeu vrea să-l răspândească prin căsătoria voastră.
Vulpile mici și șirete nu sunt întotdeauna ușor de prins, dar nici nu este imposibil. Problemele care vor apărea în orice relație de dragoste în creștere nu sunt întotdeauna ușor de „prins”, dar cu un efort sârguincios și cu ajutor divin, aceste sarcini nu sunt de nebiruit.
Titlul original: „Catch the Foxes“
Sursa: www.growingchristians.org
////////////////////////////////////////
Alegerea partenerului: jugul nepotrivit – Stephan Isenberg
Relații de dragoste între credincioși și necredincioși
Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 6.14-16
2 Corinteni 6.14-16: Nu vă înjugați nepotrivit cu cei necredincioși; pentru că ce legătură este între dreptate și fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? și ce înțelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Și ce înțelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii?
Introducere
Ca și creștini credincioși, suntem înconjurați de oameni care nu cred în Isus Hristos. Domnul Isus nu a vrut ca noi să fim răpiți în cer imediat după convertire, dar El are, deși nu mai suntem „din lume”, o sarcină pentru noi în lume: trebuie să fim lumina lumii, adică să aducem lumina lui Dumnezeu în mediul nostru. Dar nu numai atât, ci trebuie să fim și sarea pământului, adică, așa cum sarea contracarează stricăciunea și dă gust mâncării, tot așa și noi, creștinii, trebuie să fim „sarea din supă” și să contracarăm stricăciunea (de exemplu, declinul moral al valorilor). Nu putem face acest lucru prin forțele noastre; de aceea Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt, pentru ca noi să putem fi lumină și sare în puterea Sa.
Să ne limităm acum la întrebarea dacă un creștin credincios ar trebui să intre într-o relație de dragoste cu un necredincios. Deoarece suntem încă „în lume”, cunoaștem și oameni care nu-L cunosc pe Hristos și care, totuși, pot fi foarte prietenoși, amabili și drăguți. Dacă la aceasta se adaugă aspectul fizic sau alte atracții exterioare, se poate ajunge rapid la întrebarea: De ce să nu intri într-o relație cu un creștin necredincios? S-ar putea chiar să-l pot conduce la Domnul. În scurt timp, sentimentele noastre devin standardul și ne întunecă vederea clară a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin urmare, ar trebui să tratăm acest subiect atunci când încă ne putem gândi „cu luciditate” la această chestiune, pentru a putea apoi să rezistăm și să biruim în fața unei ispite. Odată ce „focul” arde, se aplică proverbul lui Shakespeare: Dragostea orbește! Este mult mai dificil să stingi un incendiu decât să îl declanșezi. Apropo, nu mă înțelegeți greșit: nu am nimic împotriva acestui „foc al dragostei”, dar pe cât de frumos este focul dintr-un șemineu, pe atât de periculos este focul într-o pădure. „Focul dragostei” are nevoie de un cadru potrivit. Așadar, citește liniștit mai departe, chiar dacă acest subiect probabil nu te preocupă în acest moment.
Un verset biblic ar fi suficient
Faptul că un astfel de articol trebuie să fie scris, arată că trăim într-o cultură creștină care s-a îndepărtat mult de Cuvântul lui Dumnezeu în multe domenii. La urma urmei, cei „veșnic învechiți” sunt cei care încă se agață de reguli „de modă veche”, atunci când vine vorba de alegerea unui partener. Dacă se citește Biblia, nu există nicio îndoială că o relație de dragoste între un creștin credincios și un creștin necredincios este de neconceput. Un creștin credincios, care recunoaște cu adevărat domnia lui Hristos asupra vieții sale și crede că Biblia este Cuvântul viu al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, nu va vrea niciodată să intre într-o relație cu un necredincios.
Un singur verset ar fi suficient pentru a arăta clar că Biblia respinge o relație între un creștin credincios și un creștin necredincios. Să presupunem că Dumnezeu ne-ar fi dat doar un singur verset din Biblie, atunci tot ar fi clar că o relație cu un necreștin nu poate fi decât dăunătoare. Epistola 2 Corinteni ne lămurește foarte clar în capitolul 6: „Nu vă înjugați nepotrivit cu cei necredincioși; pentru că ce legătură este între dreptate și fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? și ce înțelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Și ce înțelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii?” (2 Corinteni 6.14-16).
Un principiu fundamental la Dumnezeu
Deși acest pasaj ar trebui să șteargă deja toate îndoielile cu privire la faptul că cineva poate avea un prieten/o prietenă necredincios/necredincioasă, haideți să urmărim întrebarea de mai sus un pic mai îndeaproape. Bineînțeles că este necesar ca un creștin credincios să asculte (am fost eliberați spre ascultarea credinței; compară cu Romani 1.5; 16.26), și dacă am avea doar acest verset biblic, tot ar trebui să ne supunem – pur și simplu pentru că așa spune Dumnezeu. Dar Dumnezeu este Tatăl nostru iubitor, care nu cere pur și simplu o ascultare oarbă. De asemenea, dorește să ne instruiască pe noi, ca fii și fiice ale Sale, și să ne explice de ce astfel de legături sunt dăunătoare.
Cu siguranță că este foarte înduioșător faptul că, imediat după versetele pe care le-am citit mai sus din Corinteni 2, Dumnezeu are o promisiune pentru cei care Îl ascultă în această privință: „De aceea, «ieșiți din mijlocul lor și fiți despărțiți … și Eu vă voi primi; și vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice», spune Domnul Cel Atotputernic” (2 Corinteni 6.17,18). Poate exista ceva mai de dorit decât să fii într-o relație de tată și fiu sau fiică cu Dumnezeu, Cel Atotputernic? Ar putea vreo legătură pământească să ne ofere mai mult decât atunci când Dumnezeu ne primește și vrea să fie Tatăl nostru? Cât de proști suntem uneori să credem că o relație sau o prietenie lumească ne-ar putea aduce mai multă binecuvântare, fericire și pace decât părtășia cu Tatăl nostru ceresc!
Pentru a afla gândurile lui Dumnezeu cu privire la un anumit subiect, trebuie să ne uităm în Vechiul și Noul Testament. Chiar dacă unele lucruri s-au schimbat de la Vechiul Testament la Noul Testament, Dumnezeu Însuși nu s-a schimbat, iar ceea ce a fost păcat atunci, nu este astăzi dintr-o dată acceptabil. Dumnezeu nu-Și schimbă niciodată părerea despre păcat. Chiar dacă modul în care este tratată problema „asocierii cu necredincioșii” și unele consecințe practice diferă adesea foarte mult în Vechiul și Noul Testament, Dumnezeu nu-Și schimbă niciodată părerea despre păcat. În Vechiul Testament, de exemplu, adulterii erau uciși cu pietre, pentru a îndepărta răul din mijlocul poporului. În Noul Testament, dimpotrivă, răul este înlăturat prin excluderea din părtășia sfinților (vezi 1 Corinteni 5.13). Dar lucrul în sine (și anume, asocierea cu un necredincios) este un lucru rău atât în Vechiul, cât și în Noul Testament.
Sunt puține lucruri care să fie atât de clare în tot Vechiul Testament, precum este imposibilitatea unei legături de parteneriat între cineva din poporul lui Dumnezeu și cineva din popoarele păgâne:
- Deja în Geneza 24.3, Avraam îi spune celui mai bătrân rob din casă, care trebuia să plece să caute o soție pentru Isaac: „Și te voi face să juri pe Domnul, Dumnezeul cerului și Dumnezeul pământului, că nu vei lua soție fiului meu dintre fiicele canaaniţilor printre care locuiesc”.
- În Geneza 27.46, Rebeca este foarte preocupată de fiul ei, Iacov, în ceea ce privește alegerea partenerului: „Și Rebeca a zis lui Isaac: „M-am săturat de viață din cauza fiicelor lui Het! Dacă Iacov își va lua soție dintre fiicele lui Het, ca acestea, dintre fiicele țării, la ce bun îmi va fi viața?“
- Atunci când Dina, fiica lui Iacov, pornește pe o cale greșită, iar Sihem, un bărbat din neamurile păgâne, se îndrăgostește nebunește de Dina, frații acesteia spun: „Nu putem face lucrul acesta, să dăm pe sora noastră unuia care este necircumcis, pentru că aceasta ar fi o rușine pentru noi” (Geneza 34.14). Ei învățaseră de la tatăl lor, Iacov (așa cum Iacov, la rândul său, învățase de la părinții săi) că un membru al poporului lui Dumnezeu nu are voie să se căsătorească cu cineva dintr-un popor păgân; cu toate acestea, acest lucru nu scuză, desigur, comportamentul lor total greșit de după aceea (vezi Geneza 34). În plus, dorința lui Sihem de a fi circumcis este o capcană majoră, deoarece Sihem dorea să fie circumcis de dragul Dinei. În mod evident, el nu era interesat de Dumnezeul lui Israel, ci de un semn exterior, astfel încât să poată obține ceea ce dorea: Dina.
Câți s-au convertit doar pentru aparențe, adică nu cu adevărat, ci doar pentru a se putea căsători cu cineva care era creștin. Apoi, deodată, s-a spus: „Acum vine mereu la biserică (adunare)”, sau ceva de genul acesta. Partenerul credincios a fost mulțumit de schimbările externe vizibile, pentru că acum putea să mențină relația „fără griji”.
- În Geneza 36.2 se spune despre Esau, cel neevlavios, că și-a luat soțiile dintre fiicele lui Canaan. El a ales o cale fără Dumnezeu și, prin urmare, comportamentul său nu a fost condamnat. Cine merge pe drumul său fără Dumnezeu își va căuta întotdeauna un partener, care este și el necredincios. Nu ar trebui ca acest lucru să dea de gândit fiecărui creștin credincios, care se confruntă cu o astfel de alegere?
- Când copiii lui Israel s-au aflat în fața Țării Făgăduinței, Dumnezeu le-a dat instrucțiuni importante: „Când te va aduce Domnul Dumnezeul tău în țara în care intri, ca s-o stăpânești, și va da afară dinaintea ta multe națiuni: … șapte națiuni mai mari și mai tari decât tine, și când ți le va da Domnul Dumnezeul tău înaintea ta și le vei bate, atunci să le nimicești cu desăvârșire: să nu faci legământ cu ele și să nu te înduri de ele. Și să nu te încuscrești cu ele; să nu dai pe fiica ta fiului său și să nu iei pe fiica lui pentru fiul tău; pentru că ele ar abate pe fiul tău de la a Mă urma și ar sluji altor dumnezei; și mânia Domnului s-ar aprinde împotriva voastră și te-ar nimici îndată.” (Deuteronomul 7.1-4).
- Mai târziu, când regele Solomon a condus poporul lui Dumnezeu, soțiile sale de la națiunile păgâne vecine au jucat un rol important în declinul poporului lui Dumnezeu: „Și împăratul Solomon a iubit multe femei străine, pe lângă fiica lui Faraon: moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, dintre popoarele despre care Domnul zisese fiilor lui Israel: «Să nu intrați la ele și ele să nu intre la voi; ele v-ar abate negreșit inima după dumnezeii lor». Solomon s-a alipit de acestea din iubire. … Și a fost așa: când a îmbătrânit Solomon, soțiile lui i-au abătut inima după alți dumnezei și inima lui n-a fost în totul cu Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său. … Și Solomon a făcut rău înaintea Domnului și n-a urmat deplin pe Domnul, ca David, tatăl său. Atunci Solomon a construit o înălțime lui Chemoş, urâciunea Moabului, pe dealul care este în fața Ierusalimului, și lui Moloh, urâciunea fiilor lui Amon. Și la fel a făcut pentru toate soțiile lui străine, care ardeau tămâie și jertfeau dumnezeilor lor.” (1 Împărați 11.1-8). Ce decădere în viața lui Solomon! Și totuși, începuse atât de bine! Încet-încet, însă, simțurile sale au fost atât de zăpăcite de femeile necredincioase, încât nu a mai putut găsi calea cea bună.
- Când, sub Ezra, a avut loc o întoarcere din captivitatea babiloniană în țara lui Israel și mulți israeliți au fost treziți să-L urmeze pe Dumnezeu cu credincioșie, poporul lui Israel și-a mărturisit vina și a alungat femeile străine pe care le adusese cu el din captivitatea babiloniană (vezi Ezra 8; 9). Găsim ceva asemănător în timpul lui Neemia (Neemia 13.23-27). Și din aceste întâmplări putem învăța cum gândește Dumnezeu despre unirea unui copil al lui Dumnezeu cu un necredincios. Nu este un lucru mărunt, care ar putea fi ușor de trecut cu vederea.
Când Israel, poporul lui Dumnezeu, se unea cu oameni din popoarele din jur, era întotdeauna un semn sigur de declin și decădere în poporul lui Dumnezeu. La fel se întâmplă și astăzi: când auzim că un creștin credincios se leagă cu un necredincios și în adunare nu se face nimic împotrivă, putem vedea și din acest lucru cât de departe a progresat deja declinul poporului lui Dumnezeu în zilele noastre.
Dacă vom lăsa aceste pasaje biblice din Vechiul Testament să ne vorbească, cu siguranță vom înțelege mult mai bine când apostolul Pavel spune: „și ce înțelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” Apostolul cunoștea foarte bine Vechiul Testament și știa că aceste lucruri au fost scrise ca exemple pentru biserică și ca învățătură pentru creștinii credincioși (1 Corinteni 10; Romani 15.4). Când scrie: „Nu vă înjugați nepotrivit cu cei necredincioși”, el se referă la un pasaj din Deuteronomul 22.10 care spune: „Să nu ari cu un bou și cu un măgar împreună”; în Leviticul 19.19 se spune în plus: „Să nu lași animalele tale să se împerecheze cu unul de alt fel”, iar în versetele 9 și 11 din Deuteronomul 22 se spune în continuare: „Să nu-ți semeni via cu două feluri de sămânță. … Să nu porți o haină din material amestecat, din lână și in împreună”.
Înapoia acestor rânduieli se află un principiu important: lumina și întunericul, dreptatea și nelegiuirea, viața și moartea, binele și răul, templul lui Dumnezeu și templul idolilor, Hristos și satan, credinciosul și necredinciosul nu pot fi unite. Nu numai că omul nu trebuie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit, dar nici noi nu trebuie să unim ceea ce Dumnezeu a separat. Pavel ne indică aceste principii din Vechiul Testament, căci avertismentul său împotriva jugului nepotrivit este în mod clar o aluzie la exemplul boului și al măgarului din Deuteronomul 22.10. Când vine vorba de principiile lui Dumnezeu, Pavel face frecvente aluzii la Lege (compară Deuteronomul 25.4 cu 1 Corinteni 9.9,10).
2 Corinteni 6 nu se referă în primul rând la legătura cu sexul opus sau la o posibilă căsătorie între un creștin și un necreștin. Dar ceea ce este adevărat în ceea ce privește legătura cu necreștinii în general este, desigur, și mai adevărat atunci când este vorba de cea mai intensă formă de relație dintre un bărbat și o femeie. A intra într-o relație de dragoste cu un necredincios ar fi, în cele din urmă, același lucru cu a pune pe același plan pe cel neprihănit și pe cel fără de lege, lumina și întunericul, Hristos și satan, templul lui Dumnezeu și templul idolilor. S-ar șterge orice diferență. Totul ar fi la fel de „valabil”.
O condiție pentru alegerea partenerului
Singura condiție referitoare la alegerea partenerului, pe care o găsim în Biblie, este aceasta: „O soție este legată atât timp cât trăiește soțul ei; dar, dacă soțul a murit, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai în Domnul” (1 Corinteni 7.39). Acest lucru merge mult mai departe decât faptul că partenerul este un credincios. „În Domnul” înseamnă a-L sluji împreună pe Domnul, de exemplu, a crește probabil copii pentru Domnul (Efeseni 6.4). Înseamnă că ambii parteneri recunosc domnia lui Hristos în viața lor și au zis un da conștient pentru Hristos ca Domn. Dacă ai îndoieli că potențialul tău partener recunoaște domnia lui Hristos în viața lui (sau cel puțin nu o dorește măcar din inimă), chiar dacă se declară creștin, atunci mai bine întrerupe această legătură. Cum se poate menține pe termen lung o legătură/căsătorie dacă unul dintre parteneri este complet absorbit de plăcerile pământești (ceea ce ar fi de înțeles pentru partea necredincioasă), iar celălalt ar dori să se bucure de binecuvântările cerești; dacă unul își crește copiii ca pe niște copii ai lumii, iar celălalt ar dori să îi învețe valorile biblice de bază; dacă unul merge duminica la biserică, iar celălalt pe terenul de fotbal sau pur și simplu dorește să rezerve această zi pentru familie.
O piatră de încercare pentru creștin
Adesea – mai ales pentru tinerii credincioși care au crescut într-un cămin creștin – o legătură cu un necredincios devine un test pentru un creștin pentru a vedea dacă este cu adevărat în credință și devine o piatră de încercare pentru a vedea dacă „convertirea”, care are loc de cele mai multe ori în copilărie, a fost cu adevărat autentică. În viața fiecărui credincios, la un moment dat va veni momentul în care va trebui să „dovedească” dacă L-a primit pe Domnul Isus ca Domn pentru viața sa, sau dacă pur și simplu nu a vrut să ajungă în iad și, prin urmare, s-a „convertit” ca măsură de precauție. Prin urmare, oricine intră într-o relație de dragoste strânsă cu un necredincios nu trebuie să fie surprins dacă ceilalți își exprimă îndoiala că el însuși este cu adevărat „în Domnul”, deși rămâne adevărat că Domnul îi cunoaște pe cei care sunt ai Lui și noi trebuie doar să judecăm dacă cineva s-a depărtat de nedreptate (2 Timotei 2.19). Nu este vorba de a putea contribui cu ceva la propria mântuire, ci dacă cineva este cu adevărat convertit, acest lucru se vede mai ales prin roade. Chiar dacă cineva rupe o relație cu un necreștin doar de frica mâniei lui Dumnezeu, rămâne întrebarea dacă este în credință. În orice caz, o astfel de persoană trăiește foarte periculos în ceea ce privește mântuirea sa veșnică.
Adevărata convertire se arată prin aceea că spun împreună cu Iosif, din dragoste pentru Cel care a murit pentru mine: „Cum să fac eu răutatea aceasta mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39.9). Atunci urăsc păcatul, pentru că este împotriva lui Dumnezeu și nu sunt în secret încă supărat că Dumnezeu nu-mi permite să am „ceva atât de frumos”. Dacă am o astfel de atitudine a inimii și la început poate doar resping o astfel de ispită din teamă, satan va reveni constant, pentru că vede că inima mea tânjește după o astfel de relație, pe care Biblia nu o aprobă, și își va repeta atacurile până când voi fi prins în corzile lui. Prin urmare, depinde întotdeauna de faptul dacă trăiesc cu o inimă adevărată pentru Domnul. Atunci voi putea să resping ispitele lui satan cu bucurie și deloc forțat.
Nu întreba de o cale cunoscută
Ici și colo am auzit tineri credincioși spunând sincer: „Nu știu exact ce spune Dumnezeu despre asta”, deși cunoșteau foarte bine pasajul din 2 Corinteni 6. Recent am auzit chiar de un caz în care o tânără ar fi auzit în vis că trebuie să se căsătorească cu un bărbat necredincios. Sunt conștient că Dumnezeu a putut adesea să vorbească oamenilor prin intermediul viselor, dar ce trebuie să facem dacă Dumnezeu vorbește într-un fel în Cuvântul Său și în alt fel într-un vis? Asta ar fi același lucru cu a spune că Dumnezeu se contrazice pe Sine. Atunci când auzim astfel de lucruri, este echivalent cu a întreba de o cale cunoscută. Știm exact ce spune Dumnezeu despre o anumită situație, dar ne dorim cu disperare să facem cum vrem noi. Un exemplu teribil de a cere o cale cunoscută este Balaam, care a primit o instrucțiune clară de la Dumnezeu și totuși a continuat să-L întrebe pe Dumnezeu și în cele din urmă a obținut ceea ce voia. El este menționat de mai multe ori în Noul Testament ca un exemplu de avertizare.
Un necreștin aparține lumii
Un alt pasaj biblic este foarte serios: „Nu iubiți lumea, nici cele din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume: pofta cărnii și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1 Ioan 2.15-17). Prin „lume”, Ioan înțelege sistemul condus de satan însuși, căci el este dumnezeul și stăpânitorul acestei lumi (compară cu Ioan 12.31; 16.11; Efeseni 2.2; 6.12; 2 Corinteni 4.4). Oricine nu este de partea lui Hristos este de partea acestui stăpânitor rău (adesea fără să știe, desigur). Domnul Isus spune: „Dar cel care nu crede a și fost judecat, pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu … dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.18,36).
Și Pavel ne descrie oamenii, ca fiind prin natură „copii ai mâniei”. Iar Iacov spune: „Oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaș al lui Dumnezeu” (Iacov 4.4). Dumnezeu nu este vrăjmașul necredinciosului, ci necredinciosul este vrăjmaș al lui Dumnezeu. Tu ai putea spune: „Dar prietenul meu / prietena mea, el/ea nu este deloc ostil(ă) față de credința mea, de fapt el/ea este foarte deschis(ă), el/ea nu este un vrăjmaș al lui Dumnezeu!”. Dar acest lucru nu schimbă sentința lui Dumnezeu: oricine nu a venit la Dumnezeu cu pocăință și nu a acceptat lucrarea lui Hristos prin credință este un vrăjmaș al lui Dumnezeu, oricât de apropiat ar fi de credința creștină.
Nu înseamnă oare chiar și acest fapt că o legătură între un credincios și un necredincios este imposibilă – chiar dacă nu ar exista niciun pasaj pe această temă în Scriptură? Gândește-te la părinții tăi. Nu ar fi o insultă teribilă pentru ei dacă le-ai spune că cel care le este vrăjmaș este cel pe care îl iubești cel mai mult pe lume și cu care vrei să-ți împarți viața? Iar pentru Dumnezeu, Tatăl nostru, acest lucru este și mai rău, pentru că El L-a dat pe Fiul Său pentru tine, în moarte și judecată, ca să te salveze din lumea cu care ești pe cale să te asociezi.
Necreștinul poate se va converti …
S-ar putea să gândești: „Ei bine, cealaltă persoană se va converti când vom locui împreună.” Dar nu ai nicio promisiune în acest sens în Biblie. Mai degrabă, ea te va atrage spre lume, pentru că lumea are un punct de legătură în tine, prin aceea că noi toți avem încă în noi carnea păcătoasă (firea veche). Dar chiar dacă acest lucru nu se va întâmpla, prin harul lui Dumnezeu, ce crezi că vei simți când vei realiza că cea care îți este cea mai dragă persoană din lume va fi despărțită de tine pentru totdeauna în veșnicie și chiar va suferi chinuri veșnice? Vei mai putea avea o căsnicie fericită cu acest gând?
Desigur, ne este milă de oamenii din această lume care aleargă spre pierzarea veșnică și ar trebui să facem tot ce putem pentru a-i opri. Dar când vine vorba de întrebarea cu cine vrea cineva să își împartă viața, este cu siguranță de neconceput ca un creștin credincios să vrea să facă acest lucru cu cineva care este un vrăjmaș al lui Dumnezeu (Iacov 4.4) și asupra căruia mânia lui Dumnezeu încă se odihnește din această cauză (Ioan 3.36). Cum aș putea să doresc să-mi împart viața cu cineva care este încă sub mânia lui Dumnezeu?! În loc să construim o relație de „dragoste” din motive egoiste, ar fi o dragoste adevărată să-i spunem unei astfel de persoane despre Hristos. „Cunoscând, deci, frica de Domnul, îi înduplecăm pe oameni … îi rugăm, pentru [în locul lui] Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.11,20). Cât de egoist este adesea conceptul nostru despre dragoste! De multe ori nu este vorba atât de mult de „Dar îl/o iubesc atât de mult pe acesta sau pe aceasta”, ci dragostea noastră este adesea foarte egoistă. În realitate, ar trebui să spunem: „Dar eu mă iubesc atât de mult”! Cât de des diavolul ne orbește privirea, astfel încât încercăm să ne justificăm purtarea greșită chiar și prin declarații onorabile.
Prietenia cu lumea
Se obișnuiește printre tinerii să se spună: „Acesta este prietenul meu”. Deci nu este vorba de „un prieten de-al meu”, ci indică legătura de dragoste dintre doi tineri. Atunci când spunem „un prieten de-al meu” înseamnă adesea o cunoștință bună. Desigur, ca și creștini credincioși, avem voie să încheiem și să întreținem astfel de „prietenii” cu necredincioșii, altfel cum ar trebui să fie câștigați necreștinii pentru Hristos. (Și Domnul Isus a mâncat cu vameșii și păcătoșii pentru a le spune vestea cea bună. De aceea a fost numit „Prietenul vameșilor și al păcătoșilor”). Dar aceste „prietenii” sau, mai bine zis, aceste cunoștințe sunt de o calitate complet diferită de cea pe care o avem atunci când stabilim o relație de dragoste cu un necreștin. Prietenia normală cu un necredincios va avea întotdeauna ca scop să îl conducă la Hristos.
„Exact”, vei spune tu, „asta intenționez să fac”. – De multe ori suntem atât de proști când ne judecăm pe noi înșine. Ne spunem nouă înșine că „prietenul”, ”prietena” este doar o „cunoștință” de sex opus și că noi suntem cu cealaltă persoană doar pentru a o conduce la Domnul; și că o relație mai strânsă este posibilă doar atunci când ea/el se convertește. Câți au căzut deja în această capcană a autoamăgirii și au trebuit să-și dea seama că deodată s-au îndrăgostit „de moarte”. Sau cealaltă persoană are probleme mari și nu are cu cine să vorbească, nu are pe nimeni care să o înțeleagă și așa mai departe. În acest caz am de făcut ceva, nu-i așa? O, câți au ajuns în timpul „îngrijirii pastorale” și al „misiunii” pentru sexul opus la gânduri complet diferite de cele pe care nu au vrut să le recunoască înainte.
Dar cu „prietenul meu” sau „prietena mea” (așa cum se spune) doresc să mă căsătoresc probabil mai târziu și să-mi împart viața cu el/ea. Și astfel putem înțelege, când Iacov spune: „Adulteri și adultere! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie față de Dumnezeu? Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaș al lui Dumnezeu” (Iacov 4.4). Este interesant faptul că versetul începe cu cuvintele „adulteri și adultere”. De fapt, este de asemenea așa, că prietenia cu lumea este o infidelitate (asemănătoare adulterului) față de Dumnezeu. Fie că ne place sau nu, prin legătura cu lumea, rupem legătura cu Dumnezeu. O legătură falsă cu lumea ne întrerupe părtășia cu Dumnezeu, dacă a existat vreodată, și din ce în ce mai mult vom pierde gustul pentru lucrurile spirituale, bucuria lui Dumnezeu și părtășia credincioșilor pe care Ioan ne-a promis-o în prima sa scrisoare, când a scris: „Ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă, ca și voi să aveți comuniune cu noi; și comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Și vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină” (1 Ioan 1.3,4).
Vrei să experimentezi (din nou) această părtășie și bucurie deplină? Atât părtășia cu credincioșii, cât și părtășia cu Dumnezeu Tatăl și cu Fiul Său? Întreabă-te dacă nu cumva o legătură egoistă cu lumea nu te împiedică să trăiești această bucurie. Toți cei care tânjesc după această comuniune cu Tatăl și cu Fiul vor fi avut cu siguranță această experiență, că lumea înconjurătoare i-a împiedicat să se bucure de această comuniune. Cât de emoționant este faptul că Ioan ne spune doar câteva versete mai departe: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate. … Copiii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel drept” (1 Ioan 1.9; 2.1). Slavă Domnului, ușa este întotdeauna larg deschisă la Tatăl!
Ce trebuie făcut?
Ai intrat tu deja într-o relație atât de strânsă cu un necreștin și te simțiți pus în lumina lui Dumnezeu când te gândești la aceste afirmații clare ale Bibliei? Simțiți deja că trebuie să schimbați ceva, dar nu găsești puterea de a schimba această situație? Te întrebi cum să-i spui prietenului tău necredincios, sau prietenei tale necredincioase? Iubești așa de mult această persoană, pentru a-i produce durere? Toate acestea le înțeleg foarte bine, iar dacă te afli în acest punct, primul lucru este să te duci la Tatăl tău ceresc și să-ți mărturisești vina, să-I spui că ai acționat prostește, că ai fost complet orb la acest lucru, dar că acum nu știi cum să ieși din el, fără să faci rău altora. Aș dori să le recomand tinerilor să caute în special să ia legătura cu părinții lor, dacă este posibil. Dacă și ei Îl iubesc pe Domnul și doresc să-L urmeze, ei ar fi primul loc de pornire. Dacă, din anumite motive, acest lucru nu este posibil, ar fi foarte bine ca un pastor, un bătrân sau un lider de tineret să se roage împreună cu tine și să găsească o soluție bună. Am constatat că nu toate cazurile sunt la fel și că, într-un caz, partea necredincioasă este foarte deschisă la Evanghelie, iar în alt caz nu.
Un sfat, printre altele, pentru pastor
Există un lucru pe care l-aș recomanda cu tărie tuturor celor care se ocupă de astfel de cazuri: există o mare responsabilitate și față de partenerul necredincios. Dacă este posibil, ar trebui să se încerce, pe cât posibil, să se câștige partenerul necredincios pentru Evanghelie. Ar fi foarte de dorit ca cei responsabili să se ocupe pastoral și de necredincioși, atâta timp cât acest lucru este posibil.
Cei care au un prieten/prietenă necredincios(ă) nu trebuie să se înșele atunci când citesc acest sfat către pastor și să gândească: „Îi voi lăsa pe pastori să se ocupe puțin de partener, apoi el se va converti deja și atunci nimic nu va mai sta în calea unei legături”. Nu, Dumnezeu nu binecuvântează căile rele ale unui credincios. Așadar, dacă te afli într-un astfel de „jug nepotrivit” (2 Corinteni 6) și vrei o cale de ieșire, atunci adresează-te Domnului Isus?
Privește cât de mult îi iubește Domnul Isus tocmai pe cei care vin la El cu îngrijorarea lor, cu nevoia lor (compară cu Marcu 10.21,22): un tânăr bogat a venit la Isus cu toată sinceritatea și L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a fi mântuit. Și, deși la început se spune că Isus l-a iubit, auzim un răspuns care la prima vedere poate părea foarte surprinzător și pentru unii foarte dur: „Și Isus, uitându-Se la el, l-a iubit și i-a spus: «Un singur lucru îți lipsește: mergi, vinde ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer; și vino, urmează-Mă»” (Marcu 10.21). S-ar putea ca nu bogăția să te împiedice să fi discipol consecvent, ci poate prietenul necredincios sau prietena necredincioasă. Care este răspunsul tău? Despre tânărul bogat se spune: „Dar el, întristat de acest cuvânt, a plecat mâhnit, pentru că avea multe proprietăți” (Marcu 10.22). Nu pleca întristat! Întoarce-te la Cel care te-a iubit atât de mult, a cărui dragoste este mai bună decât vinul (Cântarea cântărilor 1.2) și mult mai mult decât dragostea omenească (Galateni 2.20).
Ce este de făcut, dacă cineva nu recunoaște calea sa greșită?
În cele din urmă, rămâne întrebarea cum ar trebui să se comporte creștinii care vor să-L urmeze pe Domnul Isus cu cei care au luat o astfel de cale fatală. Am văzut mai sus că aceasta nu este o „contravenție de iertat”, ci că trebuie chiar să avem îndoieli că cineva este cu adevărat convertit, dacă nu vrea să rupă o astfel de legătură cu lumea (și aici este valabil: „Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui”; 2 Timotei 2).
Desigur, nu trebuie să tratăm fiecare caz la fel; există o diferență între cineva care tocmai a venit la credință din lume și cineva care a cunoscut din copilărie cerințele divine. Ambele cazuri vor trebui, cu siguranță, să fie luate foarte în serios, dar modul în care vor fi tratate va fi diferit. Dar ce se întâmplă dacă, în ciuda tuturor eforturilor, nu există recunoaștere (fie într-un caz, fie în celălalt)? Dacă s-a încercat să mențină problema într-un cerc restrâns? Dacă s-a luat apoi unul sau doi pentru a vorbi cu persoana în cauză (compară cu Matei 18.15,16)? Matei ne spune: „Apoi spune-l adunării” (Matei 18.17). Așadar, este sarcina adunării să se ocupe de acest caz din punct de vedere pastoral, dar acest lucru nu înseamnă că următorul pas ar fi imediat excluderea. În primul rând, trebuie epuizate toate posibilitățile pentru a-l conduce înapoi de pe calea greșită pe credinciosul care greșește.
Dacă toate pârghiile au fost cu adevărat folosite pentru a-l îndepărta pe credincios de pe o astfel de cale greșită, fiecare creștin credincios este chemat personal: „Feriți-vă [țineți-vă departe] de orice formă a răului” (1 Tesaloniceni 5.22). Despre cel care „umblă în neorânduială”, Scriptura spune: „Vă poruncim dar, fraților, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, să vă îndepărtați de orice frate care umblă în neorânduială și nu după învățătura pe care a primit-o de la noi” (2 Tesaloniceni 3.6). În a doua epistolă către Timotei suntem solicitați să ne despărțim de cei care sunt spre dezonoarea Domnului – acest lucru nu este deloc lipsit de dragoste, dar dacă toți creștinii credincioși ar acționa cu adevărat într-un mod atât de consecvent, poate că persoana care acționează greșit ar ajunge mai repede la pocăință. Dar aș dori să repet din nou: distanțarea de persoană nu este primul pas – distanțarea de păcat, însă, este.
La urma urmei, s-ar putea să fim nevoiți să ne îndepărtăm de o persoană, dacă aceasta își recunoaște păcatul, dar tot nu vrea să se despartă de partenerul său necredincios. Atunci păcatul ei a devenit evident pentru toată lumea, iar această persoană știe și ea că acționează greșit. Acest lucru face ca o astfel de persoană să fie nepotrivită pentru părtășie. Atunci când ne îndepărtăm de o astfel de persoană, nu ar trebui să o facem niciodată pentru că ne credem că suntem mult mai buni. Să ne amintim mereu: „Așa că cel care gândește că stă în picioare să fie atent să nu cadă” (1 Corinteni 10.12) și: „Fraților, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greșeală, voi, cei spirituali, îndreptați pe unul ca acesta cu duhul blândeții, fiind atent la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu. Purtați-vă poverile unii altora și împliniți astfel legea lui Hristos. Pentru că, dacă se socotește cineva a fi ceva, nefiind nimic, se înșală pe sine însuși” (Galateni 6.1-3).
Remarca frecvent auzită: „Dar el/ea nu participă nici măcar la frângerea pâinii” nu este deloc o justificare pentru menținerea părtășiei. Părtășia merge mai departe de frângerea pâinii; vedem acest lucru destul de clar în 1 Corinteni 5, de exemplu. Chiar dacă cineva nu participă la frângerea pâinii, dar este totuși credincios, prin mărturisire, se aplică aceleași principii – să observăm că în niciunul dintre cazurile (poate cu excepția lui 1 Corinteni 10) în care citim ceva în Scriptură despre comportamentul care împiedică părtășia nu este menționată frângerea pâinii.
Persoanele responsabile, cum ar fi pastorii, bătrânii sau liderii de tineret, care au de-a face cu cei aflați într-un jug nepotrivit, ar trebui să se roage întotdeauna ca amândoi (creștini și necreștini) să fie câștigați pentru Hristos. Niciodată nu ar trebui să credem că nu avem nimic de-a face cu necreștinul și că trebuie doar să îl aducem înapoi pe credinciosul necredincios.
Să ținem întotdeauna ușa deschisă pentru cel care a luat-o pe calea greșită, odată ce a ajuns să recunoască. Să-i explicăm bine persoanei respective că, deși trebuie să ne îndepărtăm de ea, suntem disponibili la cel mai mic semn de pocăință pentru a-i netezi calea de întoarcere. Orice pretenție arogantă este complet deplasată aici. Adunarea, precum și cei responsabili de tratarea acestor cazuri, sunt uneori la fel de vinovați pentru faptul că s-a ajuns în acest punct, că cineva s-a putut îndepărta de Dumnezeu în acest fel.
Sursa: https://www.soundwords.de/partnerwahl-ein-ungleiches-joch-a6215.html
////////////////////////////////////////////
Descoperă frumusețea numelor lui Isus: Meditații de Advent
https://www.poartabucuriei.ro/produs/descopera-frumusetea-numelor-lui-isus-meditatii-de-advent/
Autor: Asheritah Ciuciu
DescriereInformații suplimentare
SĂRBĂTOREȘTE CRĂCIUNUL AȘA CUM NU L-AI MAI SĂRBĂTORIT NICIODATĂ
Descoperă noi bucurii cu ocazia acestui Advent cu ajutorul cărții Descoperă frumusețea numelor lui Isus.
Majoritatea creștinilor sunt de acord că semnificația acestei sărbători este nașterea lui Cristos, dar cu toate acestea cei mai mulți dintre noi petrecem prea puțin timp pregătindu-ne inima pentru a-L sărbători pe El. De ce este așa? Unul dintre motive este că nu știm cum să facem acest lucru.
În Descoperă frumusețea numelor lui Isus, Asheritah Ciuciu conduce cititorii de-a lungul celor patru săptămâni de Advent (Speranță, Pregătire, Bucurie și Dragoste). Fiecare săptămână:
Începe cu un timp interactiv de închinare în familie, echipând astfel cititorii pentru a sărbători Adventul împreună
Oferă cinci meditații zilnice care se concentrează asupra numelui lui Isus studiat în timpul săptămânii
Include sugestii pentru activități distractive împreună cu familia sau proiecte de slujire
Această carte de meditații poate fi folosită de cititori la timpul personal de închinare sau ca unealtă pentru momentele de închinare în familie în perioada aglomerată a sărbătorilor. În oricare dintre cazuri, participanții vor dobândi un sentiment mai profund de uimire și admirație față de persoana lui Isus.
Concentrându-se asupra persoanei și caracterului lui Isus pe tot parcursul perioadei de Advent, cititorii își vor pregăti inima astfel încât atunci când admiră dramatizarea scenei nașterii Domnului, când stau la lumina lumânărilor în timpul serviciului de biserică și când se trezesc în dimineața zilei de Crăciun, să se poată alătura credincioșilor care cântă din toată inima: „Veniți să ne-nchinăm Lui, El este Domn.”
Despre autoare
ASHERITAH CIUCIU este autoare și speaker, fiind soția lui Flaviu – iubitul ei din liceu – și mamă a trei copilași zglobii. Ea a crescut în România, făcând parte din familia unor misionari, și a studiat Limba engleză și Lucrarea de slujire a femeilor la Universitatea Cedarville. Pasiunea sa este să ajute femeile să-și găsească bucuria în Isus prin intermediul unui timp creativ și consecvent petrecut în Cuvântul lui Dumnezeu. Descoperă-ți personalitatea creativă în ce privește timpul de părtășie cu Dumnezeu vizitând site-ul www.onethingalone.com.
Aprecieri la adresa cărții Descoperă frumusețea numelor lui Isus:
Crescând într-o familie creștină, dar într-o religie în care nu se sărbătorea Adventul, de când am auzit pentru prima dată de această tradiție în urmă cu câțiva ani, am fost în căutarea unui ghid biblic de închinare pentru perioada premergătoare Crăciunului. În cele din urmă, Asheritah Ciuciu a scris cartea de meditații după care tânjeam. Descoperă frumusețea numelor lui Isus va fi o carte pe care o voi reciti în fiecare an în perioada Crăciunului și va fi o emblemă a acestei sărbători mulți ani de acum înainte.
Erin Odom, autoare a cărților: More Than Just Making It și You Can Stay Home With Your Kids
Adevărata bucurie a Crăciunului vine atunci când despachetăm fără grabă marele cadou al lui Dumnezeu pentru noi, Isus Cristos. Cu ajutorul unor frumoase meditații și al unor rugăciuni inspirate din Scriptură, în cartea sa, Descoperă frumusețea numelor lui Isus, Asheritah înlesnește această savurare a lui Cristos. Abia aștept să citesc această carte împreună cu copiii mei!
Christine Hoover, autoare a cărților: Searching for Spring: How God Makes All Things Beautiful in Time și Messy Beautiful Friendship
Într-o vreme în care atât de mulți creștini au tendința să piardă din vedere frumusețea motivului pentru care sărbătorim Crăciunul, pierduți în învălmășeala de așteptări și activități, Asheritah ne amintește cu profunzime și claritate de Acela care a venit ca să aducă bucuria mântuirii. Această carte este o desfătare pe care să o împarți cu familia în perioada Adventului, când vă pregătiți inima pentru Crăciun.
Mike Castelli, pastor principal, The Chapel in Green
Cartea Descoperă frumusețea numelor lui Isus este un cadou pentru cititori. Printr-o minunată finețe intelectuală și atenție la detalii, fiecare meditație ne ajută să înțelegem mai profund cine este Isus și de ce Îl sărbătorim nu numai în perioada Adventului, ci în fiecare perioadă din viața noastră. Aceasta va fi o carte indispensabilă în perioada Adventului, una pe care o vom citi an de an. Este o carte care ne invită să redescoperim profunzimea dragostei lui Isus pentru noi prin înțelegerea numeroaselor Sale nume încărcate de semnificație, toate aceste nume îndreptându-ne atenția spre dragostea lui Dumnezeu Tatăl, arătată prin Fiul Său, Isus, Lumina lumii, Domnul păcii, Mielul lui Dumnezeu.
Kris Camealy, autoare a cărții Come, Lord Jesus: The Weight Of Waiting
Am văzut multe materiale devoționale pentru perioada Adventului, dar cartea Descoperă frumusețea numelor lui Isus se distinge în mod deosebit între ele. Aducând laolaltă adevăruri teologice esențiale, idei creative și căldură personală, Asheritah Ciuciu își invită cititorii să i se alăture în a sărbători perioada de Advent, îndreptându-și gândurile și inima spre Isus. Recomand cu căldură această carte!
Daniel J. Estes, profesor de Vechiul Testament, Universitatea Cedarville
Ce cadou minunat! Dragostea Asheritei pentru Isus fiind evidentă în aceste minunate meditații de Advent, cartea Descoperă frumusețea numelor lui Isus călăuzește cu dragoste cititorii, atât ca familie, cât și individual, înspre a-L celebra pe El, a I se închina și a-L adora.
Carmen Beasley, coordonatoare a lucrării cu femeile, The Chapel in Green
Descoperă frumusețea numelor lui Isus este ușor de urmărit și de folosit, dar transmite o profunzime a adevărului care cu siguranță va avea impact asupra fiecărui membru al familiei tale. Dacă ești în căutarea a ceva nou de studiat în această perioadă de Advent, nu mai este nevoie să cauți; cumpără această carte excelentă. Apoi descoperă unul după altul numele lui Isus împreună cu familia ta și sărbătoriți cel mai mare cadou de Crăciun din întreaga istorie – Mântuitorul nostru!
Marty Machowski, pastor și autor al cărților: Dragon Seed (o alegorie biblică pentru adolescenți), The Ology: Ancient Truths, Ever New și al altor materiale creștine pentru familii
Nu există un moment mai bun pentru a studia personalitatea multifațetată a Mântuitorului nostru decât zilele dinaintea Crăciunului. Asheritah Ciuciu descoperă strat după strat personalitatea Lui și scopul Lui, scoțând la iveală caracterul și bunătatea Lui, pe măsură ce analizează unul după altul numele lui Isus.
Wendy Speake, coautoare a cărților: Triggers și Life Creative, scriind despre credinţă şi familie pe wendyspeake.com
https://www.poartabucuriei.ro/produs/descopera-frumusetea-numelor-lui-isus-meditatii-de-advent/
//////////////////////////////////////////
CARTEA E O VIAȚĂ-„Nobleţea suferinţei“ de Sabina Wurmbrand;
Astăzi vă aduc în atenţie o altă autobiografie scrisă de o femeie deosebită, soţia unui pastor renumit. Este vorba despre Nobleţea suferinţei, scrisă de Sabina Wurmbrand, soţia celebrului pastor, Richard Wurmbrand.
Publicată pentru prima dată în America în 1970 sub titlul Soţia pastorului, ea descrie evenimentele istorice care au condus la arestarea lui Richard, iar apoi a Sabinei, anii de detenţie petrecuţi de Sabina la Jilava, la Canal şi la Târgşor, încheindu-se cu activitatea sa intensă în cadrul Bisericii Subterane după eliberare şi cu plecarea din ţară în 1965.
Cartea începe, aşadar, cu relatarea evenimentelor de la încheierea Celui De-Al Doilea Război Mondial, şi anume, venirea trupelor sovietice în august 1944 şi instaurarea comunismului în 1948. În aceste prime capitole este remarcabil felul în care soţii Wurmbrand caută tot felul de metode de a-i ajuta pe toţi oamenii – fie că sunt evrei întorşi din lagăre, foşti nazişti, care sunt acum hăituiţi de noua conducere, fie că sunt soldaţi sovietici – organizând cantine sociale, ajutoare pentru săraci şi campanii de evanghelizare şi distribuire de Biblii şi deschizându-şi propria lor casă pentru a găzdui copii fără familie şi întâlniri între credincioşi.
Odată cu instaurarea noului regim comunist, Teroarea începe. Richard dispare fără urmă la 29 februarie 1948, iar Sabina şi fiul lor, Mihai, rămân singuri şi fără nicio veste de la el timp de doi ani.
După doi ani, însă, în 1950, este arestată şi Sabina, iar după săptămâni la rând de anchete şi torturi îşi primeşte sentinţa: 24 de luni de muncă forţată, dar după trecerea acestei perioade, o nouă sentinţă mi-a fost impusă fără să fiu anunţată de lucrul acesta, mărturiseşte ea.
Lagăre noi de muncă au fost înfiinţate peste tot şi în ele erau trimişi toţi cei care nu se puteau încadra în noua societate […]. Nu mai puţin de 20.000 de sclavi, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii formau populaţia acestor lagăre. Erau acolo copii de 12 ani împreună cu bătrâni de 70 de ani şi chiar peste această vârstă.
Înainte de a ajunge într-un lagăr de muncă, însă, Sabina va trece mai întâi pe la temuta închisoare Jilava, unde-şi va petrece detenţia în renumita celulă 4, despre a cărei grozăvie auzise de la alţi deţinuţi. Iată cum descrie ea această închisoare:
Jilava e aşa cum îi spune numele: plină de umezeală. Această fortăreaţă este înconjurată de un canal deschis în permanenţă, plin cu apă. La ora 5 dimineaţa suna deşteptarea. Imediat se forma o coadă lungă pentru folosirea toaletei, iar celula se umplea deodată de vorbărie şi ciorovăieli.
În condiţiile acelea din închisoare şi din timpul anchetelor nesfârşite, aşa cum au descoperit mulţi alţi creştini întemniţaţi, şi Sabina observă că numai cu ajutorul rugăciunii am putut lupta împotriva nebuniei. Iar în această situaţie, femeile care nu erau credincioase erau mult mai deschise să audă ceva din partea celor credincioase şi erau avide după poveşti. Într-una dintre aceste ocazii în care ele s-au arătat interesate de viaţa Sabinei şi de felul în care a devenit ea soţie de pastor, Sabina le spune povestea convertirii ei şi a lui Richard.
După Jilava, urmează munca forţată în lagărul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care deja avea o reputaţie ce dăduse naştere la tot felul de zvonuri. La 6 ianuarie 1951, ziua de naştere a lui Mihai, Sabina este urcată în tren spre Cernavodă, trecând prin închisoarea de tranzit de la Ghencea.
Iată ce scrie ea despre Canal: Canalul era un proiect de mare amploare discutat deja de mai multă vreme de către mai marii ţării şi care va costa milioane de lei. Urma să aibă o lungime de 70 de km şi va lega Dunărea cu Marea Neagră în partea de sud a ţării. […] Mâncarea – un sfert de pâine la prânz cu puţină supă de cereale – era desigur ceva mai bună ca la Jilava, dar cu această hrană trebuia să munceşti din greu până la sfârşitul zilei. Era greu să deosebeşti o persoană de cealaltă, toţi fiind în zdrenţe şi petice, având aceeaşi privire plină de frică, teroare şi suspiciune. Se aflau printre noi mulţi profesori universitari, editori de ziare, preoţi, oameni de afaceri şi funcţionari superiori din vechiul regim, puşi laolaltă cu hoţi, pungaşi de buzunare şi proxeneţi. Toţi munceau acum laolaltă din răsputeri şi era greu să deosebeşti pe unul de altul. După prânz, încă patru ore continuam munca, până la căderea serii.
Munca se făcea însă în condiţii îngrozitoare, fără echipament adecvat, cu bătăi şi batjocuri la tot pasul, condiţii în urma cărora mulţi deţinuţi au şi murit.
Urmează apoi descrierea Lagărului Km 4 în două ipostaze: iarna şi vara. Iarna pe frig, vânt şi umezeală de la apa Dunării, îngheţau hainele pe ei, degetele li se crăpau şi se culcau cu hainele ude sub cap, pentru că dacă le-ar fi pus la uscat nu le-ar mai fi găsit a doua zi.
Într-o zi din timpul acelei ierni, gardienii îşi bat joc de Sabina şi o aruncă în Dunărea cu ape reci ca gheaţa – După eliberarea mea, alţi doctori m-au diagnosticat: aveam două coaste rupte. Dar Domnul mi le-a vindecat. Multe minuni de acestea ne-a fost dat să experimentăm în anii de închisoare…
Nici vara atmosfera Lagărului K4 nu era mai veselă. Acum aveau de înfruntat căldura înăbuşitoare a Dobrogei şi lipsa de apă.
Numai cei mai ingenioşi supravieţuiau sau cei mai descurcăreţi. Tot ce se mişca era devorat. „Carnea de câine nu-i tocmai rea, îmi spuse un preot care tocmai supravieţuise acestui regim. Dar şoareci n-aş recomanda nimănui să mănânce.“ De asemenea, Sabina descrie felul în care ajungeau să mănânce până şi iarba de pe jos atunci când o găseau.
După detenţia de la Canal, Sabina descrie în imagini foarte vii chinul în care ea şi alte deţinute sunt transportate cu trenul timp de multe zile, neştiind încotro se duc şi ce le aşteaptă, pentru a ajunge în final la închisoarea Târgşor, renumită pentru a-i avea închişi acolo pe cei mai periculoşi criminali ai ţării.
Acolo va lucra în ture la maşina de cusut, după care vor urma din nou anchete, iar apoi va ajunge la o crescătorie de porci. Acolo se îmbolnăveşte de scorbut şi este dusă la spital la Văcăreşti, unde dă de un deţinut care îl întâlnise pe Richard la Târgul Ocna în celula muribunzilor.
Întoarsă înapoi la crescătoria de porci, Sabina ne relatează despre perioada cea mai dificilă a acestor ani de detenţie: Cu timpul pierdusem noţiunea lucrurilor, vedeam moartea în faţă în fiece zi; lumea toată mi se părea acum un imens ocean de lacrimi şi disperare, mai mult ca oricând înainte. De la o vreme simţeam că alunec şi eu din ce în ce în mreaja disperării, şi un glas mi se ridica în inimă mereu: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Curăţatul cocinilor se făcea stând ude, flămânde şi pe jumătate goale în lichidul murdar, cărând cu roaba munţi întregi de murdărie, pentru a le găsi iar pline a doua zi la fel ca înainte. Pierdusem orice nădejde, atât pentru mine, cât şi pentru lume în general, şi îmi aşteptam moartea. Şi poate chiar că nici n-aş fi putut supravieţui multă vreme în acele condiţii.
Din fericire însă, nu după multe săptămâni, suferinţa aceasta s-a curmat. Domnul mi-a auzit strigătul şi m-a izbăvit de acolo după planul Său. A fost nevoie doar să învăţ o nouă lecţie la şcoala Sa, să sorb paharul amărăciunii până la fund. Astăzi sunt recunoscătoare Lui că m-a trecut şi prin faza aceasta, pentru ca să mă înveţe dragostea supremă pentru Dumnezeu, o dragoste necondiţionată chiar şi atunci când El nu-ţi dă altceva decât suferinţă.
Nici după ce a fost eliberată în martie 1953 viaţa nu a fost uşoară pentru Sabina şi fiul ei, Mihai. În primul rând, s-a găsit în dificultatea de a găsi o locuinţă şi mobilă. Au ajuns să stea într-o mansardă mică, în care locuiau la un moment dat împreună cu o prietenă, Marieta cea epileptică şi soţul ei, Petru cel mut şi invalid şi aveau seară de seară musafiri. Ţi se frânge inima când citeşti despre toate felurile în care se chinuiau să muncească pentru a se întreţine, în condiţiile în care Sabina nu avea dreptul la cartelă pentru alimente şi Mihai era încă student. Cresc viermi de mătase, tricotează, dau meditaţii, acordează instrumente… Şi totuşi, în ciuda greutăţilor materiale, ea spune: Totuşi, subterfugiile la care eram siliţi să recurgem pentru a ne menţine în viaţă nu erau cele mai importante lucruri. Scopul important pentru noi era acela de a menţine o viaţă de rugăciune, să încurajăm şi să întărim pe fraţii noştri de credinţă, să ajutăm şi să sprijinim familiile celor întemniţaţi. Aceasta a devenit principala mea activitate… în timpul şederii lui Richard în închisoare.
Sabina a considerat că una dintre datoriile ei faţă de membrii bisericii subterane era să le mărturisească faptul că deşi aveau parte de suferinţă, Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată şi ne putem încrede în El pe deplin. A înţeles, de asemenea, că trebuie să-şi cunoască locul şi să nu-i lase pe fraţi să o transforme în idol.
Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai grele, Securitatea făcea presiuni asupra ei să divorţeze, încercând să o momească cu diferite beneficii şi să-i sugereze că Richard ar fi mort. Dumnezeu însă o ajută să reziste şi acestor ispite şi îngăduie să ajungă până la ea o carte poştală semnată Vasile Georgescu, pe care ea recunoaşte scrisul lui Richard: Timpul şi distanţele pot stinge doar o dragoste superficială, dar o dragoste adevărată e şi mai întărită prin ele…
În iunie 1956 Richard este în sfârşit eliberat. Această perioadă în care vor fi împreună nu va dura însă decât 3 ani, pentru că Richard va fi din nou arestat în 1959, pentru a dispărea iar din viaţa lor timp de 6 ani. Scena despărţirii este foarte emoţionantă: Întoarsă în locuinţă, unde uşa rămăsese deschisă larg, am căzut pe podea şi, printre lacrimi, am spus: „Doamne, încredinţez pe soţul meu în mâinile Tale. Eu nu mai pot face nimic, dar Tu poţi trece chiar prin uşi încuiate, poţi trimite îngerii Tăi să-l ocrotească. Tu poţi, de asemenea, să mi-l aduci înapoi!“.
Dumnezeu i l-a adus într-adevăr înapoi şi i-a ajutat ca, împreună, să poată părăsi ţara în 1965, pentru a deveni o voce pentru martirii creştini de pretutindeni.
Mi-a plăcut foarte mult să citesc cartea Sabinei Wurmbrand, mai ales pentru că citisem înainte cartea lui Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, în care el istoriseşte propria experienţă din închisoare, şi a fost interesant să văd şi partea cealaltă a poveştii – ce s-a întâmplat cu cei pe care el i-a lăsat în urmă. În timp ce memoriile lui Richard descriu multe dialoguri cu diferiţi deţinuţi, activităţile de răspândire a Evangheliei, propriile lupte interioare, în cartea Sabinei întâlnim şi multe explicaţii ale contextului, descrieri ale închisorilor şi condiţiilor, avem perspectiva femeilor închise, cu preocupările specifice – de exemplu, cea de mamă care nu ştie ce se va întâmpla cu copiii ei, fapt ce le va duce pe multe femei la nebunie. Desigur, prezenţa detaliilor istorico-geografice se explică şi prin faptul că, atunci când a scris cartea, Sabina se adresa unui public nefamiliarizat cu contextul românesc, dar acestea sunt cu atât mai utile generaţiilor tinere, poate la fel de nefamiliarizate cu acea epocă. Am apreciat foarte mult la Sabina faptul că după eliberare şi-a reluat activitatea în biserică cu aceeaşi râvnă, fără să ţină seama de pericolul unei noi arestări şi faptul că în ciuda propriei situaţii precare, avea casa la fel de deschisă pentru oricine. Vă recomand din toată inima cartea Nobleţea suferinţei de Sabina Wurmbrand, pentru a descoperi un alt model demn de urmat!
PS: Vezi şi postarea „Cu Dumnezeu în subterană“ de Richard Wurmbrand.
https://carteaeoviata.com/2015/09/07/nobletea-suferintei-de-sabina-wurmbrand/
/////////////////////////////////////////
„Cu Dumnezeu în subterană“ de Richard Wurmbrand
https://carteaeoviata.com/2015/01/12/cu-dumnezeu-in-subterana-de-richard-wurmbrand/
Pentru că în lista-O carte pe lună – am recomandat cartea lui Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, o carte autobiografică în care autorul relatează experienţele pe care le-a avut în cei 14 ani petrecuţi în închisorile comuniste, m-am gândit să vă ofer astăzi mai multe detalii.
Richard Wurmbrand a fost un pastor luteran născut din părinţi evrei în România, care a trăit între 1909-2001. Din cauza activităţilor religioase în care era implicat ca pastor, Wurmbrand a fost arestat de comunişti şi închis între 1948-1956 şi 1959-1964.
Să fi stat în închisoare nu e o nenorocire, declară el. Dar e o nenorocire să fi stat ani lungi în închisoare şi să nu fi învăţat din asta. Eu am învăţat. Am învăţat să-L iubesc pe Dumnezeu mult, chiar când trec prin suferinţă şi să-i iubesc pe toţi oamenii.
Wurmbrand începe prima parte a cărţii cu câteva informaţii despre perioada dinaintea convertirii sale, despre convertire şi despre cum a ajuns prima oară în închisoare. M-a impresionat una dintre rugăciunile pe care le-a făcut Wurmbrand în ziua convertirii sale: „Doamne, am fost ateu. Acum, fă să ajung în Rusia ca misionar printre atei şi nu mă voi plânge dacă, după aceea, va trebui să-mi petrec restul vieţii în închisoare.“ Dar Dumnezeu nu m-a trimis pe mine într-o lungă călătorie în Rusia. În schimb, au venit ruşii la mine, spune autorul.
Cum a ajuns să fie misionar printre ruşi? După război, colabora cu misiunile bisericilor occidentale şi împărţea broşuri creştine cu Marx pe frontispiciu şi câteva pagini introductive cu argumentele lui Lenin împotriva religiei. Cenzorii nu se uitau mai departe şi astfel Evanghelia a putut fi dusă mai departe şi în acele condiţii.
În 1945 a fost convocat un congres al cultelor în clădirea Parlamentului, eveniment ce avea să contribuie la grăbirea arestării lui Wurmbrand. Am cerut cuvântul şi am spus că datoria slujitorului lui Dumnezeu era de a-L slăvi pe El şi pe Isus Cristos, şi nu puterea trecătoare, pământească. Noi avem a sprijini eterna Împărăţie a iubirii împotriva vanităţilor efemere.
În data de 29 februarie 1948 va fi arestat pentru prima oară şi dus la închisoarea Rahova. Ce m-a surprins pe mine este că Wurmbrand reuşeşte să-şi împărtăşească experienţele fără să creeze o atmosferă deprimantă, ci dimpotrivă, să ne încurajeze în credinţă pe noi, cititorii, care poate suferim sau care poate chiar nici nu avem nicio problemă, fie prin faptul că ne spune că suferinţa are un rost, fie prin istorisirea discuţiilor apologetice pe care le purta în închisoare cu alţi deţinuţi sau chiar cu superiorii.
La un moment dat, Wurmbrand este închis singur într-o celulă mică timp de doi ani. Celula nu îngăduia decât trei paşi, în orice direcţie, astfel că m-am întins cu ochii ţintă la bec, spune el. În tot acest timp stătea treaz noaptea şi ţinea slujba ca şi când ar fi fost la biserică, predica, se ruga şi vorbea cu ai săi în gând, îşi spunea anecdote, se juca şah cu sine însuşi. Este impresionant felul în care, în condiţii foarte grele, mai grele decât cele în care de multe ori noi cedăm amărăciunii şi apatiei, Wurmbrand a reuşit să răscumpere timpul, să se agaţe de Dumnezeu şi să nu se lase cuprins de disperare şi depresie.
Apoi, într-o zi, aude o bătaie în perete dinspre celula alăturată şi aşa începe să comunice cu vecinul său. Ne-am împrietenit prin alfabetul morse, aşa cum alţii se împrietenesc prin scrisori. L-am învăţat versete din Biblie. Făceam schimb de anecdote, jucam şah, transmiţându-ne mişcările prin bătăi. I-am spus multe despre Isus Cristos, predicând prin codul nostru. El va continua să comunice prin acest sistem cu toţi vecinii săi de celulă, împărtăşindu-le tuturor Evanghelia.
În partea a doua a cărţii, el istoriseşte despre perioada în care, fiind bolnav de tuberculoză, ajunge la spitalul închisorii Văcăreşti şi apoi la Târgu Ocna în temuta cameră 4, în care erau duşi numai cei pe moarte, în situaţii disperate. Nici acolo, în ciuda bolii, Wurmbrand nu stă degeaba, ci le vorbeşte despre Isus tuturor celor dispuşi să asculte. Şi când omul e pe moarte, e mult mai dispus să asculte.
În partea a cincea a cărţii sale Wurmbrand ne spune cum a ajuns în 1955 în închisoarea de la Craiova, apoi din nou la Văcăreşti, ca apoi să ajungă în temuta închisoare Jilava, de unde va fi eliberat în 1956.
În partea a şasea, Wurmbrand povesteşte despre scurta perioadă de libertate înainte de fi închis din nou. Este impresionant modul în care se ruga: Doamne, dacă ştii că sunt închişi oameni pe care-i pot ajuta, suflete pe care le pot aduce la mântuire, trimite-mă înapoi în închisoare. O voi îndura bucuros. Şi Dumnezeu l-a trimis. Securitatea a venit să mă ridice la ora 1 noaptea, pe data de 15 ianuarie 1959, mărturiseşte Wurmbrand, după o perioadă scurtă de timp de când fusese eliberat.
Partea a opta prezintă ultimii ani de închisoare, printre care şi cei de la închisoarea Gherla în care deţinuţii erau puşi pe categorii, aşa că Wurmbrand a fost pus alături de preoţi şi pastori din toate confesiunile creştine şi nu numai, fapt care a dat naştere la multe discuţii interesante, dar şi la dezbinări.
În luna iunie a anului 1964, după ce cumulase în total vreo 14 ani de închisoare, Richard Wurmbrand este eliberat, pentru ca, un an mai târziu, să părăsească ţara şi să înceapă o lucrare de ajutorare a tuturor creştinilor persecutaţi de pretutindeni, Vocea martirilor.
În finalul cărţii Wurmbrand spune: Această carte conţine episoade din viaţa unui om şi a celor care au fost cu el în închisoare. În spatele tuturor stă o fiinţă nevăzută: Isus Cristos, care ne-a ţinut în credinţă şi ne-a dat forţa de a birui.
Fie ca această carte să fie şi pentru voi o încurajare şi să vă întărească această credinţă că Dumnezeu este cu noi întotdeauna şi ne va da puterea de a ne păstra credinţa, dacă ne încredem în El şi facem totul pentru slava Lui şi pentru a le spune altora despre El.
https://carteaeoviata.com/2015/01/12/cu-dumnezeu-in-subterana-de-richard-wurmbrand/
/////////////////////////////////////
Si El a locuit printre noi.
Invataturi din Evanghelia dupa Ioan
- Tozer
„Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi. […] si noi am privit slava Lui…” (Ioan 1:14)
In aceasta vreme a internetului si a barfelor pe seama celebritatilor, avem mult prea putine ocazii de a ne retrage din agitatia vietii cotidiene si a contempla cu adevarat tainele adanci ale lui Dumnezeu. Dar iata un asemenea gand: „Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi.”
Daca aceasta concisa (dar consistenta) afirmatie a lui Ioan, ce descrie intruparea lui Dumnezeu, nu va misca, trezind in voi uimirea si veneratia, atunci ganditi-va la urmatorul lucru: cum a putut Divinitatea — cea fara de inceput si fara de sfarsit — sa treaca prapastia ce desparte ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu? Cum a putut infinitul sa devina finit? Cum a putut ceea ce nu are limita sa Isi impuna limite? Mare e taina Intruparii!
„Si El a locuit printre noi” prezinta glasul Dr. Tozer intr-un mod unic — ca un mare invatator ce apreciaza natura mistica a Evangheliei dupa Ioan, ramanand totusi cu picioarele pe pamant doctrinal solid. Explicatiile sale calauzite de Duhul Sfant va vor avanta gandul spre atmosfera rarefiata a adorarii Celui care S-a facut trup pentru ca noi sa-L putem cunoaste, sa devenim ai Lui si sa ne inchinam Lui pe vecie.
- W. TOZER a fost din 1919 pana in 1963 slujitor al evangheliei in Alianta Crestina si Misionara, iar din 1950 pana in 1963 redactor al revistei Alliance Witness (acum Alliance Life). A scris numeroase carti, cea mai cunoscuta fiind „Urmarirea lui Dumnezeu”. Este de asemenea si autorul a numeroase eseuri aparute in principalele publicatii crestine ale vremii.
Cuprins
Introducere: Pasiune pentru cei pierduti
- Dumnezeu a pus vesnicia in sufletul nostru
- Timpul dinaintea inceputului timpului
- Lumea de o frumusete rapitoare creata de El
- Aspectul tragic al intruparii lui Hristos
- Taina Cuvantului facut trup
- Mesia din Vechiul Testament si Hristosul Noului Testament
- Ce conteaza cu adevarat pentru Dumnezeu?
- Cum ne afecteaza personal venirea lui Hristos in lume
- Desavarsita armonie si unitate in cadrul Sfintei Treimi
- Hristosul cel vesnic este si Judecator si Mantuitor
- Minunatia si taina identificarii Hristosului vesnic cu omul
- Viata victorioasa in doua imparatii
- Importanta unei conceptii corecte despre Dumnezeu
https://www.kerigma.ro/si-el-a-locuit-printre-noi-invataturi-din-evanghelia-dupa-ioan.html
///////////////////////////////////////
Hudson Taylor | Când munţii se dau la o parte
Adrian Neagu
Hudson Taylor a întreprins unsprezece călătorii între Europa și China, iar misiunea sa a prosperat, având una dintre cele mai complexe viziuni de evanghelizare.
Corabia plutea liniștită pe întinderea nesfârșită de ape, oferind echipajului ocazia unui răgaz după lungile confruntări cu valurile. Vasul plecase din Liverpool pe 19 septembrie 1853 și, după 5 luni, încă nu ajunsese la destinaţie. În depărtare începeau să se vadă stâncile din jurul ţărmului și căpitanul aștepta să treacă repede prin nordul Noii Guinee pentru a ajunge în sfârșit la destinaţie.
Deodată însă, vântul se domoli cu totul, iar corabia începu să fie dusă de curenţi spre ţărm, într-un dans macabru, din care toată priceperea echipajului nu reușea să o oprească. Focurile localnicilor de pe ţărm erau de rău augur, iar căpitanul, îngrijorat, stătea de vorbă cu singurul pasager al corabiei, un tânăr uscăţiv de nici 22 de ani, mărturisindu-i neputinţa sa și iminenţa dezastrului. Tânărul îl privi hotărât în ochi și îi ceru permisiunea de a se retrage împreună cu ceilalţi 3 creștini de pe vas pentru câteva momente de rugăciune. Ceea ce a urmat a fost ultima confirmare că trebuiau sa ajungă la destinaţie.
Vântul a revenit în mod neașteptat, și, pe 1 martie 1854, corabia a ajuns în portul Shanghai. Tânărul pasager era Hudson Taylor, despre care se va spune mai târziu că „niciun misionar din secolul al XIX-lea, până la Apostolul Pavel, nu a mai avut o viziune atât de largă și nu a conceput un plan de evanghelizare a unei zone atât de extinse ca Hudson Taylor“.
Hudson Taylor s-a născut pe 21 mai 1832, în familia lui James Taylor. James, care locuia în Barnsley, un mic orășel industrial din centrul Angliei, o cunoscuse pe viitoarea sa soţie, Amelia, în 1824, când s-au și logodit, dar a așteptat până și-a putut deschide propria farmacie și abia apoi s-a căsătorit, în 1831. După nuntă s-au rugat în mod special lui Dumnezeu pentru un fiu și au promis că îl vor încredinţa Domnului pentru a fi misionar. Micuţul Hudson s-a dovedit a fi un copil inteligent și cuminte, reușind să înveţe să citească de la vârsta de 4 ani și uimindu-i pe cei din jurul său cu un vis neobișnuit – să devină misionar în China. În mare parte, visul acesta era rodul discuţiilor din familie și al unei cărţi despre China scrise de Peter Parley (Tales about China and Chinese), pe care familia lui James Taylor o învăţase aproape pe de rost.
Fire destul de bolnăvicioasă, Hudson Taylor a învăţat carte mai mult de la mama sa. Abia la vârsta de 11 ani a mers la o școală publică și, pentru prima dată, și-a pus semne de întrebare legate de credinţă și de Dumnezeu. Mulţi ani, gândurile acestea aveau să se lupte cu consecvenţă în mintea lui, până când, uimit de minunea iertării lui Dumnezeu și de dragostea Sa, descoperite într-o mică scriere din biblioteca lui James Taylor, Hudson a hotărât să își pună viaţa la dispoziţia acestui Dumnezeu iubitor și să se pregătească pentru a fi misionar în China. Avea 17 ani, și pentru prima dată știa sigur ce avea să facă în viaţă.
Visul însă părea copleșitor de mare pentru copilul unui farmacist provincial, fără o sănătate de invidiat și fără mijloace financiare care să îi asigure un viitor confortabil. Dar nu și pentru Dumnezeul său. Hudson a decis să își facă partea lui, lăsând neputinţele în seama lui Dumnezeu.
„Înainte de a avea copii, mă gândeam că Dumnezeu nu mă va uita. De când am devenit tată, am învăţat că Dumnezeu nu poate să mă uite.” Hudson Taylor
Din 1851, a început să studieze medicina și să exerseze dependenţa de Dumnezeu așa cum văzuse în viaţa lui George Müller – pe vremea aceea Müller întreţinea 100 de orfani și se ruga lui Dumnezeu să poată ajuta 1000. Când a auzit că la Londra este un misionar proaspăt întors din China, Hudson a plecat împreună cu sora lui să îl cunoască personal și să afle mai multe despre teritoriul unde spera sa ajungă și el cât mai curând. Misionarul i-a răspuns cu plăcere la întrebări, dar a fost sceptic în privinţa succesului evanghelistic printre chinezi al unui european cu ochi albaștri și păr blond.
Hudson însă nu se îndoia de chemarea sa. În 1852 și 1853 a continuat studiile medicale la Londra și, cu sprijinul unei societăţi misionare, a decis ca, în toamna anului 1853, să plece în sfârșit spre China. Astfel, pe 19 septembrie 1853 (la 21 de ani), Hudson Taylor se îmbarca împreună cu echipajul vasului Dumfries și pornea în cea mai mare provocare a credinţei de până acum.
Misionar în China
Odată ajuns în Shanghai, Hudson s-a descoperit singur pe străzile unui oraș necunoscut, măcinat de răscoale, în căutarea persoanelor pentru care avea scrisori de recomandaţie de la Londra. A fost șocat să afl e că misionarul pe care îl căuta tocmai plecase în America, iar un altul, unul dintre foarte puţinii creștini din oraș, murise înainte de sosirea lui. A găsit totuși sprijin și găzduire la o misiune britanică, unde a fost primit de doctorul Lockhart. Se simţea neașteptat de singur, într-o lume rece, predicator fără autorizaţie, medic fără diplomă universitară, mistuit de gândul unei misiuni necunoscute, înconjurat de o limbă necunoscută și de o cultură neînţeleasă.
Mai întâi a învăţat limba chineză. În fiecare zi, după cum mărturisește în jurnal, timp de 7 ore studia limba ţării pe care spera să o câștige pentru Dumnezeu. A reușit să facă progrese serioase și, în toamna anului 1854, a început să colinde în jurul orașului, vorbindu-le oamenilor și alinându-le durerile. Pe 16 decembrie 1854, a pornit prima călătorie în interiorul Chinei. În călătoriilor sale misionare, de obicei Hudson mergea împreună cu un coleg misionar și căuta să aline cât mai mult durerile localnicilor, fără a atrage atenţia și fără a aduna grupuri mari în jurul lor. Aveau cu ei mici extrase din Biblie în limba chineză, pe care le ofereau cu plăcere celor interesaţi. Corespondenţa cu familia și cu societăţile misionare din Londra era singura legătură cu lumea pe care o lăsaseră. O lume care îi privea cu uimire și preocupare.
Veștile primite din Europa că aveau să vină și alţi misionari l-au făcut pe Hudson și pe colaboratorii săi să se gândească la un centru misionar cu școală și dispensar, un loc ce se putea apoi multiplica pretutindeni în interiorul ţării. Era iarăși un vis al credinţei; banii pe care îi primeau de la Londra o dată pe trimestru nu ajungeau nici pentru hrana de fiecare zi, astfel că hainele le erau uzate și mijloacele de trai, foarte reduse. Dar nu era prima dată când plănuiau prin credinţă și nici ultima când Dumnezeu avea să îi ajute.
În august 1855, după mai multe călătorii misionare în interiorul Chinei, Hudson Taylor a luat o decizie radicală – seara a chemat un frizer, care i-a ras părul, lăsându-i doar un smoc ce avea să fie împletit asemenea portului local, și-a schimbat hainele, iar dimineaţa era de nerecunoscut pentru colegii săi misionari. Se identifica astfel cu poporul în mijlocul căruia venise, și efectele au fost uimitoare. Totuși schimbarea aceasta nu a fost privită cu ochi buni de tovarășii săi europeni, care vedeau în gestul lui Hudson o abdicare de la demnitatea englezească specifică. Dar schimbarea în bine a atitudinii chinezilor faţă de el însemna o bucurie ce întrecea cu mult neajunsurile. Mai târziu, unii dintre colaboratorii săi aveau să adopte şi ei portul chinezesc, așa cum s-a întâmplat cu Burns, celebrul predicator scoţian, cu care Hudson a plecat în decembrie 1855 spre satele din centrul Chinei.
Hudson s-a căsătorit cu Maria Jane Dyer, orfana unui pastor misionar din Penang, una dintre cele mai mari insule din Malaezia. Primul copil al noii familii, care s-a născut la sfârșitul anului 1858, a murit imediat după naștere, iar în 1859 s-a născut Grace, fiica ce le va readuce bucuria în casă și speranţa în inimi.
În 1860, Hudson a hotărât să se întoarcă împreună cu familia în Anglia, unde va reuși să traducă Noul Testament într-un dialect chinez, își va lua diploma la Royal London Hospital, va scrie o carte despre China și va călători prin toată Anglia pentru a povesti despre misiunea chineză. Cu această ocazie, îl cunoaște pe Spurgeon, vestitul predicator din Londra, care îi va deveni prieten și susţinător pentru tot restul vieţii.
Înapoi spre China
Pentru că nu putea sta prea mult departe de locul misiunii sale, în 1866, Hudson a plecat din nou spre China, împreună cu familia sa. Vasul a ajuns în 4 luni, ceea ce era fără îndoială un record de viteză pentru acel timp. Bucuria de a vedea un interes tot mai mare din partea localnicilor pentru lucrarea lor avea să fi e umbrită de două mari pierderi – Grace a murit de meningită în 1868, iar doi ani mai târziu Hudson s-a despărţit și de soţia sa și de ultimul lor copil, Noel. Moartea Mariei și cea a copilului l-au descurajat pe Hudson, care a simţit nevoia să se întoarcă pentru o vreme la Londra. Nu era totuși un sfârșit de drum. Hudson Tayler nu era un învins. În 1871 s-a recăsătorit cu Jennie Faulding, și ea multă vreme misionară în China, și împreună au dus visul mai departe.
„Dumnezeu ne trimite un adevărat val al încercării. Poate ne-am umfla de mândrie sau am fi în pericol să ne pierdem viaţa spirituală și puterea, dacă succesul n-ar fi însoţit de încercări.” Hudson Taylor
În 1872 s-au întors în China. De-a lungul vieţii, Hudson Taylor a întreprins unsprezece călătorii între Europa și China, iar misiunea sa a prosperat. În 1885, în Misiunea Chineză lucrau 225 de misionari, erau 59 de biserici și peste 1.600 de localnici se declarau creștini. În 1887 Hudson Taylor s-a rugat pentru 100 de misionari și 50.000 de dolari. S-au înscris 600 de candidaţi și s-au strâns peste 100.000 de dolari.
În 1888, fiind în Anglia, Hudson se pregătea să se întoarcă în China, însă datorită unei invitaţii din partea faimosului predicator Charles Moody, a ales să facă drumul acesta trecând prin America. Credea că va fi o vizită scurtă, dar predicile și experienţele misionare au stârnit un așa interes încât a rămas acolo pentru aproximativ 3 luni. A primit o mulţime de donaţii pentru Misiunea Chineză, deși nu a cerut niciun dolar de la nimeni. Nu mai puţin de 40 de tineri americani vor pleca împreună cu el ca misionari pentru China.
Întâmplările de felul acesta nu au fost singulare în viaţa sa. Fiecare lună din viaţa lui Hudson Tayler aducea cu ea un eveniment notabil. Anul 1904 l-a găsit în Elveţia. Era alături de soţia sa, bolnavă de cancer, pe patul unui sanatoriu. Jennie Faulding a murit în 1904, iar Hudson Taylor s-a reîntors în China, pentru a unsprezecea călătorie misionară. Pe 3 iunie 1905, în timp ce scria corespondenţa lui nesfârșită, i s-a făcut rău și, după scurt timp, a murit în mod neașteptat. La moartea sa erau în China 205 centre misionare, 800 de misionari activi, 700 de lideri locali instruiţi și peste 125.000 de chinezi se declarau creștini. Astăzi, estimările vorbesc de peste 70 de milioane de creștini în China. Totuși numărul lor exact pare a fi mult mai mare, pentru că datele furnizate oficial îi cuprind doar pe cei din bisericile creștine recunoscute de stat. Totuși, faţă de numărul populaţiei chineze, creștinii sunt o minoritate.
Pe 17 martie 2009, The Gospel Herald anunţa moartea reverendului James Hudson Taylor III, la Hong Kong, și amintea că „fără regrete, dar mânaţi de o dragoste adâncă pentru China, 5 generaţii din familia Taylor și-au dedicat viaţa misiunii lui Christos în China, în ultimii 180 de ani“. O frumoasă împlinire a cuvintelor angajamentului lui Hudson Taylor: „Eu și toată casa mea vom sluji Domnului.“
Citește și: Vechiul Testament și Noul Testament | Unitatea Scripturii
https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/credinta/hudson-taylor-cand-muntii-se-dau-la-o-parte.html
////////////////////////////////////////
Marea persecuţie
Florin Lăiu
O mișcare atât de vie și de deosebită de cultele imperiale, cum era creștinismul, nu putea să nu atragă atenţia slujitorilor de la temple, a intelectualilor și a oficialităţilor.
Aceştia au provocat spiritul superstiţios al mulţimilor, iar cezarii şi reprezentanţii lor interpretau subiectul în sens politic. Din mila lui Dumnezeu, persecuţiile au avut şi suficiente pauze. În mod obişnuit, aceste persecuţii nu au fost generale, ci locale şi zonale. În această perioadă, Biserica din anumite locuri a avut destul timp să se altereze în unele privinţe. Persecuţiile au avut şi un rol purificator (Daniel 11:35; 12:10) şi, în mod paradoxal, un rol misionar. „Sângele creştinilor este o sămânţă“, spuneau episcopii din acele vremuri. Mai jos sunt enumerate doar cele mai cunoscute dintre persecuţii, în ordinea cezarilor care le-au provocat.
Nero (54-68)
În urma incendiului din anul 64, Nero, a cărui soţie, Popeea, era prozelită iudeică, i-a găsit ţapi ispăşitori pe creştini. Ca urmare, i-a condamnat la moarte pe apostolii Petru (64) şi Pavel (67) şi a umplut Colosseumul cu creştini aruncaţi la lei sau îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi sfâşiaţi de câini. I-a transformat în torţe vii, care să-i lumineze grădinile, i-a ţintuit pe cruci, i-a torturat şi i-a ucis în multe feluri, ca să dea satisfacţie mulţimii. Nero a murit într-un suicid josnic în anul 68.
Domiţian (81-96)
Un alt cezar cu pretenţie oficială de „Domn şi Dumnezeu“ a instituit obligaţia de plată a vechii taxe a Templului iudaic în favoarea Templului lui Jupiter. Astfel, evreii, iudaizanţii şi iudeo-creştinii au intrat în conflict cu legea. Monstrul aştepta ca senatul să-i confirme decretul pentru ca, în 30 de zile, toţi evreii şi creştinii din imperiu să fi e ucişi. În acest timp, apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos (95), unde a scris Apocalipsa. Mulţi alţi creștini au fost exilaţi, jefuiţi de averi etc. Domiţian a fost asasinat în anul următor printr-un complot.
Traian Decius (249-251)
Decius a lansat în anul 250 prima mare persecuţie împotriva conducătorilor Bisericii. Persecuţia a fost scurtă, dar feroce. Preoţii păgâni erau îngrijoraţi de prozelitismul creştin şi susţineau că dacă religia aceasta nu este reprimată din timp, ea va cauza căderea statului. Apariţia unei ciumi devastatoare a fost pusă pe seama creştinilor. Împăratul a hotărât ca liderii să fie omorâţi, iar laicii să fie graţiaţi numai dacă satisfac cerinţele cultului imperial, tămâind sau jertfind în faţa statuii cezarului. A fost cea mai crâncenă şi cea mai generală persecuţie de până atunci. Mulţi episcopi au fugit, ceea ce a atras criticile facţiunilor creştine radicale.
În Cartagina şi Alexandria, păgânii au lansat adevărate pogromuri împotriva creştinilor. Dintre cei care n-au reuşit să scape prin fugă, mulţi au apostat, satisfăcând cerinţele autorităţilor, în urma torturilor sau de teama lor. Unii le-au jertfit zeilor, alţii au tămâiat. Cei care-şi permiteau, şi-au „cumpărat“ libellus („cărtică“ = adeverinţă), care dovedea că au satisfăcut ordinul, deşi nu tămâiaseră. Alţii au declarat în scris că nu sunt creştini. Creştinii care evitau persecuţia pe căi necinstite sau prin apostazie se numeau lapsi („căzuţi“). Între timp, ciuma făcea ravagii în Cartagina, iar la Roma, atingând apogeul (251-266), a făcut până la 5.000 de victime pe zi.
Valerian (253-260)
A fost iniţial tolerant, dar a fost determinat de magul sofist Macrian din Egipt să reia măsurile de exterminare a creştinismului. Ciuma şi persecuţia au continuat în paralel. Prin edictul din 257, creştinii erau pedepsiţi cu amenzi grele şi exil, dar în anul 258 s-a revenit la pedeapsa cu moartea (prin biciuire, foc sau sabie). S-a ordonat uciderea clericilor; laicii, de asemenea, să fie executaţi dacă nu părăsesc „superstiţia“ creştină. Creştinilor li se interzicea chiar să-şi viziteze cimitirele. Dar Providenţa i-a rezervat şi lui Valerian o pregustare a dreptăţii viitoare; a fost luat ostatic de perşi şi umilit sistematic, o grea lovitură dată mândriei romane.
După moartea lui Valerian, timp de cincizeci de ani, creştinii au avut linişte ca niciodată. Era însă liniştea dinaintea celei mai mari furtuni.
Marea persecuţie
Cea mai grea persecuţie însă, un adevărat război de exterminare a creştinismului, a avut loc pe o durată de zece ani (303-313), timp în care s-au succedat nouă împăraţi.
În răgazul dintre persecuţii, Biserica se întărise mult. Chiar şi la palatul imperial erau creştini care îşi practicau liber credinţa. Mult timp, Diocleţian (284-305) a fost blând cu creştinii, dar în anul 296, după exemplul persan, a lansat o persecuţie cruntă împotriva maniheilor, o sectă superficial înrudită cu creştinismul. Decretul lui Diocleţian îi condamna pe conducătorii manihei la moarte prin ardere, împreună cu Scripturile lor. Decretul a făcut mulţi martiri în Egipt şi în Africa romană.
Scânteia noii persecuţii anticreştine a fost aprinsă de suspiciunile lui Galeriu (devenit ulterior cezar, între 305 şi 311). Armata romană era împânzită de soldaţi şi chiar ofiţeri creştini; ca atare, Galeriu i-a înlăturat din armată pe toţi creştinii în anul 298. A căutat să-l convingă pe Diocleţian că aceştia complotează împotriva imperiului şi a început să-i persecute pe creştinii din Răsărit. Un incendiu la palatul lui Diocleţian din Nicomedia, provocat de Galeriu, se zice, a fost pus pe seama creştinilor, ceea ce l-a convins pe Diocleţian să ia măsuri urgente.
Au fost date patru edicte succesive împotriva creştinilor, începând cu anul 303. Astfel, a început cea mai vastă operaţie de exterminare a creştinismului în imperiu, un măcel groaznic care a durat zece ani. Cele două împărătese care simpatizau cu creştinii au fost exilate, iar creştinii de la palat, care nu şi-au renegau credinţa, au fost executaţi cu cruzime. Au fost martirizaţi medici, meseriaşi, fecioare, precum şi soldaţi. Creştinii au fost răstigniţi, arşi, tăiaţi, sfâşiaţi şi torturaţi în cele mai „rafinate“ moduri. Sute de mii de creştini au pierit în acest timp. Unii dintre ei sunt cunoscuţi pe nume şi canonizaţi ca sfinţi în calendarele răsăritene şi apusene. De teamă, mulţi şi-au renegat public credinţa, în aceste împrejurări. Pe patul de moarte, lovit de o boală grea, Galeriu a acceptat să revoce edictele de persecuţie, cu condiţia ca toţi creştinii să fie buni cetăţeni şi să se roage Dumnezeului lor pentru stat şi pentru împărat.
Constantin şi Licinius, împăraţi şi cumnaţi, au subscris în 312 la revocarea semnată de Galeriu, dând amândoi un edict de toleranţă. Dar abia în anul 313, în urma Edictului de la Milan, creştinii au primit o deplină libertate a cultului, deplină egalitate. De atunci înainte, creştinismul avea o bază legală pentru libera desfăşurare a existenţei şi vieţii religioase.
Ultimele persecuţii romane
Iulian Apostatul (361-363) a fost ultimul împărat roman necreştin, ultimul supravieţuitor din dinastia constantiniană, care a urcat pe tron cu gândul de a pune capăt „mascaradei“ creştine a lui Constantin cel Mare. A luat măsuri care să reînvie practicile vechi romane, să-i discrimineze pozitiv pe necreştini (politeişti, evrei etc.). Restabilirea păgânismului a fost aplaudată de mulţi care îmbrăţişaseră mai înainte creştinismul de formă sau de nevoie.
Înţelegând că sângele martirilor este o sămânţă, Iulian n-a persecutat sângeros creştinismul, dar a încercat să-i slăbească puterea politică şi nu numai. I-a îndepărtat pe creştini din funcţiile publice şi le-a interzis să se îndeletnicească cu literatura şi filosofia greco-romană, amintindu-le că „înţelepciunea omenească este nebunie“ (1Corinteni 3:19). A desfiinţat toate privilegiile acordate de Constantin Bisericii, a despuiat bisericile de podoabele lor nenaturale, dându-le templelor păgâne, justificându-se cu versetul biblic: „… bogaţii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu.“ Pe creştinii nedreptăţiţi de autorităţile sau gloatele păgâne îi întâmpina cu textul: „Ferice de voi când veţi fi prigoniţi.“
A murit în război împotriva perşilor, străpuns de o săgeată, despre care păgânii au suspectat că fusese lansată de un creştin. Sfârşitul său a pus capăt oricărei încercări de restaurare oficială a păgânismului şi a iudaismului.
Consideraţii finale
Persecuţiile din primele secole pun în evidenţă o problematică filosofică, religioasă, politică şi psihologică deosebit de interesantă. Puterea corupe. Politeişti, creştini şi evrei au fost, pe rând sau alternativ, persecutaţi şi persecutori, după ocazie. Toţi şi-au îmbogăţit patrimoniul spiritual cu eroi şi martiri. Providenţa a permis un loc creştinismului în imperiu şi în lume, începând cu Constantin cel Mare, pentru a se vedea că, dacă este făcut religie de stat, creştinismul nu aduce raiul pe pământ, ci dimpotrivă. Un mileniu şi jumătate de dominaţie creştină, care a urmat, a fost martorul unor grozăvii mai mari şi, spre deosebire de nebuniile lui Nero, cele ale Bisericii au fost făcute în numele lui Christos. Morala care se impune este evidentă, atât în sensul filosofiei politice, cât şi în dreptul bisericesc. În mijlocul acestor abominaţii însă, statornicia şi jertfa martirilor, care învăţaseră să privească la lucrurile de sus, mai mult decât la cele de jos, aşa cum făcuse Iisus, este singurul indicator moral.
Te-ar putea interesa și: Creştinii şi instinctul persecuţiei (I)
https://semneletimpului.ro/religie/libertate-religioasa/persecutie/marea-persecutie.html
/////////////////////////////////////
De ce să ierţi? | „Dreptatea“ pe care n-o lași să moară nu te lasă să trăiești
Lucian Cristescu
https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/credinta/de-ce-sa-ierti-dreptatea-pe-care-n-o-lasi-sa-moara-nu-te-lasa-sa-traiesti.html
În urma unui sondaj, Organizaţia Gallup a scos la iveală o veste bună și una rea. Vestea bună e că 94% din populaţie crede că este foarte important să ierţi. Vestea rea este că 85% recunosc că, prin puterile lor, nu sunt pregătiţi să ierte.
De unde această dihotomie între sistemul de valori la care aderăm și gradul de asimilare personală? Simplu: e destul să revizuim ultimul conflict cu colegul, cu soţia/soţul. „M-a jignit“, „mă dispreţuiește“, „s-a băgat în faţa mea“ etc. Deși este o valoare nobilă, iertarea contrazice totuși o altă valoare, mult mai lipită de inima noastră: dreptatea. Dacă ar fi să identificăm însă categoria de „dreptate“ pe care o apărăm, am descoperi că nu este vorba de „dreptatea“ în sine, ci doar de „dreptatea aplicată unui singur caz: și acela sunt EU“. Asta și explică de ce, în cazul altora, înţelegem de minune și pledăm pentru necesitatea iertării. În dreptul nostru însă, ne este aproape imposibil. Tensiunea emoţională nu se răcorește decât dacă ni se oferă o compensaţie, alias „răzbunarea“.
De vorbă cu Galileeanul
Acesta este contextul tensionat în care ne sosește un mesaj. E din partea Galileeanului:
Atunci, Petru s-a apropiat de El și I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?“ (Matei 18:21)
Era deștept Petru! Ca lider de opinie între tinereii care-L însoţeau pe Iisus, Petru a hotărât să revizuiască în stil hristic sentinţa fariseilor. Așa că a spart limitarea lor la „de trei ori“ și a înlocuit-o cu mirificul „șapte“. Parcă îl văd, cu privirea în jos, așteptând un mare „Bravo!“.
Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte“ (Matei 18:22).
Confratele Petru este năucit. În lipsa unui calculator, nici nu poate estima la câte minute pe zi ar trebui să acorde câte o iertare… În căutarea unui sprijin biblic, memoria îi reactivează un verset îngrozitor, Geneza 4:24, care-i aplică încă o lovitură, cea de graţie. Era vorba de măsura diabolică a răzbunării totale, inventată de unul din urmașii asasinului Cain: „Lameh va fi răzbunat de șaptezeci de ori câte șapte!“ De astă dată, măsura e întoarsă cu 180 de grade.
Un caz absurd
Ca să-i ajute să iasă din derivă, Iisus le dă ucenicilor o pildă (vers. 23-35):
De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala și i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni.
Suntem depășiţi de datele problemei. Statutul de „rob“, lipsit de orice posesiune, este ireconciliabil cu „datoriile financiare“. Care stăpân împrumută robi? Absurd! Cu excepţia cazului în care stăpânul se comportă atipic. Cât privește suma, din nou suntem depășiţi. Preţul aurului variază în istorie. Dar nici măcar nu era vorba de „cocoșei“ sau „ludovici“. Textul original indică „talanţi“. Termenul exprimă nu o valoare monetară, ci un etalon de greutate: peste 35 de kilograme! Și-atunci, cât înseamnă 10.000 de talanţi? Sunt bulversat…
Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui și tot ce avea și să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat și a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă și-ţi voi plăti tot.“ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria.
E culmea! Robul nici măcar nu apelează la clemenţă, pentru că nu crede în așa ceva. Șmecher, el cere doar timp, ca să-l aburească pe stăpânul naiv. Dar stăpânul nu e naiv. Intenţia de manipulare o pune pe seama disperării. Și, împotriva oricăror raţiuni sau cutume, stăpânul îi șterge datoria. Totuși seria absurdului încă n-a atins culmea.
Un revers cinic
Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el și-l strângea de gât, zicând: „Plătește-mi ce-mi ești dator.“ Tovarășul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga și zicea: „Mai îngăduie-mă și-ţi voi plăti.“ Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria.
De ce te miri? Nu e nicio nedreptate. Datornicul merită să facă închisoare. Mirarea însă vine din contrastul maxim: erau doar 100 de dinari, echivalentul plăţii unui necalificat pentru munca a 100 de zile. De fapt, așa este omul. Datoriile mele sunt întotdeauna insignifiante. Ale altora faţă de mine sunt copleșitoare. Cei de pe margine însă te văd. Ei percep inechitatea.
Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci, stăpânul a chemat la el pe robul acesta și i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău cum am avut eu milă de tine?“ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.
Deznodământul e seismic din mai multe puncte de vedere. Dacă, pentru datorie, sentinţa iniţială a stăpânului era vânzarea lui și a familiei, în schimb, pentru atitudine, sentinţa finală este darea „pe mâna chinuitorilor“. Până când? Pe termen nedeterminat. Căci un rob n-are niciun venit. Și nici nu ar putea restitui un sfanţ cât timp zace în butuci sau e tras pe roată.
Mila necondiţionată
Poate că niciuna dintre parabole nu atinge profunzimile abisale ale naturii umane ca această parabolă. Iar geniul Maestrului divin se descoperă în aceea că-Și construiește parabola pe două principii antagonice care ne modelează zilnic atitudinile: dreptatea și mila. Antagonice? Nu sunt oare ambele principii divine? Ba da, dar ele operează în medii diferite: dreptatea operează în cer, între fiinţe imaculate, mila, pe pământ, pentru păcătosul irecuperabil. Oare ce altceva l-ar putea reabilita?
Probabil că nu înţelegem imensitatea „păcatului“. E ca și cu pescarii profesioniști care miros a pește vechi și nici nu-și dau seama de duhoarea lor. În ochii lui Dumnezeu, mărimea păcatului este comparabilă cu expresia numerică cea mai mare din vremea lui Iisus: 10.000. La data aceea nu exista un cuantum superior… Și erau talanţi. Și încă de aur.
Revelator este un lucru: când Dumnezeu iartă, n-o face ca răspuns la cererea cuiva, tot așa cum stăpânul îl iartă unilateral pe ticălos. Când iartă, Dumnezeu acţionează prin milă. Mila este apriorică. Ea există, nu este efectul unui determinism din afară. Decurge din dragoste pentru cel pierdut, indiferent de atitudinea păcătosului. Mila se oferă necondiţionat – iată lecţia ascunsă din parabolă și primul motiv, cel mai important, ca să oferim iertarea.
Mila eliberatoare
Și, ca o cireașă pe tort, exercitarea iertării generate de milă aduce o schimbare radicală. Nu atât în ticălos, cât mai ales în cel care iartă. Asta ne oferă al doilea motiv să iertăm.
Căpitanul Ernest Gordon era un tânăr scoţian ateu, licenţiat în istorie și filosofie. În 1942 s-a înrolat și a fost trimis pe frontul din Singapore. După dezastruoasa înfrângere a britanicilor de către japonezi, în 1942, Gordon este făcut prizonier și internat, împreună cu 60.000 de soldaţi aliaţi și 180.000 de deţinuţi asiatici, în lagărul de muncă din Burma. Obiectivul era construirea unei căi ferate prin jungla tropicală a Indochinei, în vederea invadării ulterioare a Indiei. Traseul urmărea cursul râului Kwai prin jungla ucigătoare. Proiectul, de 412 kilometri lungime, care era planificat să dureze șase ani, a fost realizat în numai 16 luni, cu preţul a peste 80.000 de vieţi. Condiţiile de muncă și tratamentul japonezilor erau dincolo de orice imaginaţie. Cei obosiţi sau bolnavi erau străpunși cu baioneta sau decapitaţi pe loc. Ernest Gordon povestește cum condiţiile de exterminare i-au transformat pe toţi în niște fiare, mânate doar de instinctul de supravieţuire și de ura faţă de torţionari. Furturile de hrană și de efecte între aliaţi erau obișnuite. Fiecare era dușmanul tuturor.
Evenimentul celor trei ani de prizonierat a fost miraculoasa transformare a stării de spirit, declanșată de niște incidente cutremurătoare. Într-o zi, când brigada de englezi se întorcea de pe șantier, la unul din posturile de control s-a constatat că lipsește o sapă. „Cine a furat-o? Vă omor pe toţi!“ Un băiat subţirel a făcut doi pași înainte: „Eu.“ Japonezul l-a copleșit cu lovituri până când l-a lăsat mort. La următoarea numărătoare s-a constatat că, de fapt, nu lipsea nicio sapă. Vestea că băiatul s-a jertfit pentru salvarea celorlalţi i-a zguduit pe toţi. Între timp, s-a mai aflat că un scoţian și-a dat hrana și pătura pentru colegul său bolnav până când acesta s-a însănătoșit, iar el a murit de foame.
Efectul acestor gesturi a fost revoluţionar. Fără vreo propagandă, prizonierii au început să se ajute între ei. Furturile au încetat. Cei sănătoși au început să aibă grijă de camarazii bolnavi. Unul și-a dăruit ceasul japonezului, în schimbul unor medicamente pentru camaradul său. Lagărul, până nu demult un iad, se metamorfoza într-o comunitate de suflet.
Când însuși Ernest Gordon, epuizat și bolnav fără speranţă, a fost dus în casa morţii, între cadavre, doi scoţieni creștini l-au îngrijit zi și noapte. I-au spălat rănile putrede, i-au frecţionat piciorul necrozat, și-au dat propriile porţii de mâncare. Nefirescul lor altruism l-a zdrobit pe fostul ateu, conducându-l fără vorbe la Iisus Hristos. În cele din urmă, spre bucuria tuturor, căpitanul Gordon s-a întors între cei vii. Pentru toată tabăra, acesta a fost semnalul biruinţei.
Curând, un grup de australieni l-a provocat pe ateul Gordon să le vorbească despre creștinism. Așa a luat fiinţă biserica din lagăr, al cărei capelan era chiar Gordon. „Iertaţi-vă unii pe alţii“ și „iubiţi pe vrăjmașii voștri“ deveniseră noua filosofie a taberei. Spontan s-a înfiinţat și o „universitate de junglă“. Cei cu o specializare erau chemaţi s-o împărtășească celorlalţi. Se predau cursuri de istorie, filosofie, economie, matematică, știinţele naturii și cel puţin nouă limbi străine, printre care latina, greaca, rusa și sanscrita. S-au înfiinţat ateliere de pictură și modelaj. Doi botaniști au creat o grădină de plante medicinale. S-a format și o orchestră de suflători pe instrumente din bambus.
Atmosfera de fraternitate a influenţat atitudinea japonezilor, care deveniseră mai umani. În 1945, cu puţin timp înainte de eliberare, când lagărul a fost mutat, convoiul de prizonieri a dat peste un grup de soldaţi japonezi răniţi și abandonaţi. Mila și compasiunea i-au făcut pe prizonieri să rupă rândurile. În ciuda ameninţărilor, s-au aplecat asupra nenorociţilor, arătându-le apă, hrană și empatie.
Când au sosit eliberatorii și când au văzut condiţiile inimaginabile, au vrut să-i sfârtece pe toţi japonezii. Dar deţinuţii au făcut cordon în jurul lor, strigând: „Fără răzbunare! Fără răzbunare!“
Apoteoză
Istoria însă continuă. Între torţionari se afla un tânăr ofiţer pe nume Nagase Takashi. Expert în limba engleză, era traducătorul lagărului. În zilele de după eliberare a fost urmărit de contrastul dintre cruzimea lui și bunătatea prizonierilor. Întors în ţară, n-a avut pace până când nu s-a autodenunţat public pentru tratamentul inuman. El a determinat o campanie de denunţare a politicii de exterminare duse de Japonia în război. Ca profesor de engleză, a câștigat de partea lui generaţii de copii, care au trimis mii de scrisori de iertare către foștii prizonieri sau familiile lor. N-a avut pace până n-a iniţiat campanii de reconciliere între veteranii japonezi și foștii prizonieri.
În 2005, după exact 50 de ani de la sfârșitul războiului, guvernul japonez a cedat. O comisie guvernamentală, alcătuită din veterani japonezi, i-a invitat pe toţi supravieţuitorii lagărului și pe urmașii acestora să se întâlnească pe istoricul pod construit peste râul Kwai. Pornind de la cele două capete, cele două grupuri s-au unit la mijloc, în lacrimi, îmbrăţișări și cereri de iertare.
Mărturia victimelor constituie însă lecţia cea mai puternică: „Ura m-a îmbolnăvit. Gândul răzbunării m-a adus pe marginea mormântului. Acum, că am iertat, sunt vindecat. Mă întorc la viaţă.“
Și Iisus Își încheie parabola cu adagiul: Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.
Citește și: Iertarea care ne vindecă
https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/credinta/de-ce-sa-ierti-dreptatea-pe-care-n-o-lasi-sa-moara-nu-te-lasa-sa-traiesti.html
/////////////////////////////////////////
Cazul Laura Bretan și câteva idei despre Creștinism, Secularism și LGTB
un text de Mișu Croitor
In primul rând creștinii nu pot obliga secularismul să adopte dogme și obiceiuri creștine. Un bun cunoscător al Bibliei nu va face niciodată INCHIZIȚIE RELIGIOASĂ căci știe că Dumnezeu nu obligă pe nimeni să I se închine. Însă societatea prin acele reguli și legi de bun simț AR PUTEA OBLIGA secularismul(„lăsat” în haos) să revină în matca normalului:
LGTB nu face altceva decât să destabilizeze societatea, să o erodeze prin revoluția marxisto-sexistă a unor descreierați cu idei de rahat și care cred că pot să introducă anormalul în societate prin forța coercitivă a legilor: în școli și Instituții în numele libertății de orice fel. Dar omul poate devine mai rău și mai prost decât animalul dacă societatea și bunul simț nu-i va impune chiar niciun frâu. Istoria e mărturie.
Orice ar fi, nu putem accepta ca anormalul să fie impus în locul normalului… ar înțelege asta chiar și animalele.
Astfel, este anormal ca Laura Bretan să fie defavorizată pentru simplul fapt că este adepta ordinii în societate oferind susținere ideii Familiei(celula de bază a unei societăți sănătoase).
Ceea ce trebuie să știm bine este că secularismul, islamul, conunismul, ateismul… toate aceste „isme” sunt un dușman pe față al creștinismului… ușor de identificat căci vin din exteriorul Bisericii, și e vizibil. Nu e nicio taină. Însă „fiul pierzării” Antihristul se află ascuns chiar în interiorul Bisericii Universale a lui Hristos. De aici va veni trădarea… din partea unuia care pretinde că îl urmează pe Hristos, la fel ca Iuda Iscarioteanul care se dădea drept ucenic al lui Hristos, umbla și pretindea că îl urmează pe Mântuitorul dar pe care L-a trădat(cu o sărutare).
Fascinant! Și Antihristul ar putea fi o entitate pretins creștină care se va afișa public că susține valorile Familiei, și care va înșela pe creștini că urmeaza valorile creștine (dar în cele din urmă va comite trădarea)
la fel ca Iuda… o mărturie de unde putem extrage tehnica de lucru a „tainei fărădelegii” care va înseamna o trădare ce va avea loc în sânul Bisericii(în „Templul lui Dumnezeu”). Asta sugerează Pavel prin expresia „fiul pierzării” folosită de două ori în Biblie:
- a) pentru a-l descrie pe Iuda.
(Ioan 17:12)
- b) pentru a-l descrie pe Antihrist.
(2 Tes. 2:3)
TEXTE BIBLICE:
(Ioan 17:12)
„Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, casă se împlinească Scriptura.”
(2 Tesaloniceni 2:3)
„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării,”
Cazul Laura Bretan și câteva idei despre Creștinism, Secularism și LGTB.
////////////////////////////////////
Noua ordine creștină în România
Publicat demisucroitor
MondialeEtichete:secularism Mihail Neamțu Cristian Barbosu
(se conturează noua ordine creștină în România)
Probleme mari creează „goliatul” SECULARIST în Europa. Așadar, trebuie rezistat, dar nu oricum ci în condițiile ecuemnice impuse. Creștinii ortodocși, penticostali, ecumenici și carismatici trebuie sa se unească împotriva „inamicului comun”… Altfel nu pleacă
👉 PITICUL SECULARIST până nu se ecumenizează toată suflarea creștină … înapoi la „rădăcinile creștine” ale Europei …. Chiar și protestantismul trebuie sa se întoarcă cu fața spre Roma.. pe drumul ecumenic, altfel piticul SECULARIST poate deveni Goliat…
Noua ordine creștină în România
//////////////////////////////////////
Cristian Barbosu îl laudă pe Olivier Giroud fotbalistul evanghelic susținător LGTB
Publicat demisucroitor
Din neștiință, sau neatenție pastorul Cristian Barbosu oferă lumii creștine ca exemplu, direct de la amvonul Bisericii sale, un fotbalist evanghelic al nationalei franceze susținător al introducerii agendei LGTB în fotbal
Vezi VIDEO:
https://youtube.com/clip/Ugkxi7FkgzhEp0fcQ2yoAisQU8OMrW-3BcHZ
Prin mai multe declarații fotbalistul vedetă isi exprima dorința ca agenda LGTB-ului să fie tolerată și în lumea fotbalului (așa cum și el o face).
Oliver Giroud și-a tatuat pe braț și un verset dintr-un psalm, la interviuri în media se prezintă creștin neo-protestant. E clar că fobalistul e un creștin confuz care a pierdut noțiunea graniței dintre bine și rău. De aceea pastorii ar trebui să îl vegheze, să îl îndrume înainte să îl laude pe la amvoane.
Nu numai declarațiile, dar și fotografiile din media sunt cu dublu înțeles, atât de ‘interpretabile” încât au devenit virale pe internet iar Olivier Giroud nu s-a arătat deranjat de aceasta.
Qatar s-a confruntat cu cereri de protejare a fanilor LGTB însă guvernul din Qatar a fost rezervat și a anunțat că nu reușește să ofere garanții de siguranță pentru Cupa Mondială fanilor LGBTQ.
https://www.theguardian.com/football/2022/jun/29/qatar-fails-to-offer-world-cup-safety-guarantees-to-lgbtq-fans
Interesant cum necrestinii resping considerând că e lipsit de bun simț amestecarea fotbalului cu agenda LGTB și, ca un paradox, cei care se declară creștini cheamă în favoarea „toleranței”. Poate că pastorii care îl laudă pe Oliver Giroud se vor sesiza și îl vor contacta să îi explice fotbalistului confuz ce înseamnă cu adevatat creștinismul și să îl îndemne la modul cel mai serios să apuce drumul bun.
Întrebarea care apare în această dilemă e care ar fi nivelul de discernământ al pastorilor care își îndeamnă enoriașii să privească la vedetele din fotbalul profesionist ca modele în creștinism.
„…Olivier Giroud , a recunoscut că „înțelege durerea și dificultatea” care îi împiedică pe fotbaliștii profesioniști să devină homosexuali… când am fost la Montpellier am fost implicat în această luptă pozând pentru [revista] Têtu. La Arsenal, când mi-au cerut să port „Rainbow Laces” în sprijinul comunității gay, am făcut-o. Există încă multă muncă în lumea fotbalului pe acest subiect, cel puțin.”
https://www.theguardian.com/football/2018/nov/15/olivier-giroud-impossible-homosexuality-gay-football
Cristian Barbosu îl laudă pe Olivier Giroud fotbalistul evanghelic susținător LGTB.
///////////////////////////////////////
America în profeția biblică?
Publicat de misu croitor
Amazing Fact (preluat și adaptat)
Oare o fi adevărat? America în profetia biblică– absolut!
Când te gândeşti, este normal ca naţiunea cea mai puternică şi cea mai influentă de pe pământ să joace un rol vital în ultimile evenimente uimitoare ale încheierii istoriei acestei lumi. Dar chiar mai multe surprize vă aşteaptă pe când Biblia descoperă cum a ajuns la existenţă şi de ce naţiunea conducătoare a lumii! Înainte de a începe acest ghid de studiu, vă rog să citiţi Apocalipsa 13:11-18, deoarece aceste opt versete vă oferă un tablou profetic despre America în zilele care ne stau în faţă.
Două puteri mondiale sunt simbolizate în Apocalipsa 13.
Fiara cu șapte capete(Apoc. 13:1-10) nu este altcineva decât papalitatea romană.
„rana cea de moarte”(v.3)
Această profeţie s-a împlinit în 1798, când generalul lui Napoleon, Berthier l-a luat prizonier pe papă şi puterea papală a primit o rană de moarte.
„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară,care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur.” Apocalipsa 13:11.
Luarea papei ca prizonier amintită în versetul 10 a avut loc în 1798, iar noua putere (versetul 11) a fost văzută ridicându-se cam în acelaşi timp. Statele Unite şi-au declarat independenţa în 1776, au votat constituţia în 1787, au adoptat Legea Drepturilor Omului în 1791 şi au fost recunoscute ca putere în lume prin 1798. Perioada i se potriveşte evident Americii.
Cornele reprezintă regi şi regate sau guverne (Daniel 7:24 8:21). În acest caz, ele reprezintă cele două principii după care se conduce America: libertate civilă şi religioasă. Aceste două principii de guvernare s-au mai numit „republicanism” (un guvern fără un rege) şi „protestantism”(o biserică fără un papă). Alte naţiuni din vremuri de demult i-au obligat pe oameni să sprijine prin dări religia de stat. Majoritatea au şi asuprit pe disidenţii religioşi, dar America a stabilit ceva cu totul nou: Libertatea de a te închina aşa cum vrei fără ca guvernul să intervină sau să comande cu protecţie guvernamentală. Lipsa cununilor înseamnă o formă republicană de guvernare mai degrabă decât o monarhie. Coarnele asemenea unui miel denotă o naţiune nevinovată, tânără, iubitoare de pace, care nu asupreşte şi spirituală. De 28 de ori se face referire la Domnul Isus în Apocalipsa ca la un miel. Deci, acest guvern nou încerca să-I susţină principiile. Nici o altă putere de pe pământ nu i s-ar fi putut potrivi caracteristicilor şi perioadei de timp fiarei cu coarne de miel, cu excepţia Americii.
Notă specială: Cât ne-am mai dori să putem să ne oprim aici în descrierea făcută de Domnul Isus Americii, dar nu putem, pentru că nici El nu S-a oprit aici. Ceea ce urmează este zdruncinător şi tulburător. America este într-adevăr o ţară mare cu libertatea ei de conştiinţă, presă, vorbire şi întreprindere protecţia pe care o oferă, ocaziile ei de aur, simţământul de fair play, simpatia ei pentru cei asupriţi şi puternica ei orientare creştină. Nu este desăvârşită, dar chiar şi acum nenumăraţi oameni din alte ţări se grăbesc să devină cetăţeni americani în fiecare an. Dacă uşile Americii s-ar deschide larg, o mare parte din populaţia lumii s-ar muta imediat în Statele Unite în „raiul pe pământ” aşa cum îl percep ei. Trist, dar această ţară bogat binecuvântată se va schimba drastic în zilele care urmează, grăbind încercări şi vaiuri fără pereche pentru poporul lui Dumnezeu. Declarăm asta cu reticenţă şi multă îngrijorare.
Ce înseamnă când profeţia din Apocalipsa 13:11 declară că America va vorbi ca un „balaur”?
…balaurul este Satana, care lucrează prin diferite guverne ale pământului ca să-şi instaureze împărăţia lui cea rea şi să zdrobească biserica lui Dumnezeu prin persecutarea şi nimicirea poporului Său. Scopul Satanei a fost din totdeauna să uzurpe puterea şi scunul de domnie al lui Dumnezeu şi să-i silească pe oameni să i se închine şi să asculte de el. (Vezi Ghidul studiului 2 pentru mai multe detalii). Aşa că „vorbea ca un balaur” înseamnă că Statele Unite (sub influenţa Satanei) îi vor sili pe oameni, la timpul sfârşitului, să se închine contrar conştiinţei sau vor fi pedepsiţi.
Ce va face America anume ca să o facă să vorbească asemenea unui balaur ?
- „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei.”
America va deveni o putere persecutoare care îi va sili pe oameni să acţioneze împotriva conştiinţei lor, aşa cum a procedat Roma papală care este zugrăvită în prima jumătate a capitolului 13 din Apocalipsa.
- „Şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată”.(Apocalipsa13:12)
Statele Unite vor conduce naţiunile lumii în a sili închinarea şi credincioşia faţă de antihristul papal. Problema este şi a fost întotdeauna închinarea. Cui i te vei închina şi de cine vei asculta? De Domnul Hristos Creatorul şi Răscumpărătorul tău sau de Antihrist? Orice suflet de pe pământ i se va închina în cele din urmă unuia sau celuilalt. Întreaga abordare va apărea profund spirituală. Vor avea loc minuni incredibile (Apocalipsa 13:14, 15) care vor înşela miliarde (Apocalipsa 13:3).
Aceia care vor refuza să i se alăture acestei mişcări vor fi consideraţi radicali fără de Dumnezeu. Isus numeşte America protestantă din timpul sfârşitului un „prooroc mincinos” (Apocalipsa 19:20 20:10), deoarece va părea demnă de încredere şi spirituală dar în schimb va fi satanică în purtarea ei.
- „Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia.”
(Apocalipsa 13:4)
Statele Unite îi vor face chip fiarei legiferând închinarea religioasă. Vor da o lege care să ceară să te închini şi îi vor sili pe oameni fie să asculte, fie să fie omorâţi. Această acţiune reprezintă o imitaţie sau un chip al alianţei biserică-stat pe care a folosit-o papalitatea în timpul evului mediu, când era în putere, atunci când milioane au fst omorâţi pentru credinţa lor. America va alia guvernul civil şi protestantismul apostaziat într-o „căsătorie” care va sprijini papalitatea. Va influenţa atunci toate naţiunile lumii să-i urmeze exemplul. Astfel, papalitatea va câştiga sprijinul lumii întregi.
- „Şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.” (Apocalipsa 13:15)
Statele Unite, în calitate de lider al acestei mişcări internaţionale, va influenţa toate naţiunile lumii să impună un decret de moarte universal asupra tuturor celor care refuză să se închine fiarei sau chipului ei. Un alt nume pentru această coaliţie mondială este „Babilonul cel mare.” (Ghidul studiului 22 vă va oferi mai multe informaţii.) Această alianţă mondială, în numele lui Hristos, va înlocui convingerea pe care o aduce doar Duhul Sfânt cu puterea poliţienească şi va forţa închinarea.
Punctele finale de controversă vor fi închinarea şi ascultarea de fiară şi primirea semnului ei–duminica drept zi sfântă–în balanţă cu închinarea şi ascultarea de Hristos şi primirea semnului Său–Sabatul Său cel sfânt, ziua a şaptea.
Când problemele vor deveni clare şi oamenii vor fi siliti fie să se închine duminica şi să calce Sabatul sau să fie omorâţi, acei care vor alege duminica în locul Sabatului, în esenţă, se vor închina fiarei. Ei vor fi ales să asculte de cuvântul unei fiinţe create, al unui om, în loc să asculte de cuvântul Creatorului lor, Domnul Isus Hristos.
Iată propria declaraţie a papalităţii: „Biserica a schimbat Sabatul în duminică şi se închină în acestă zi printr-o ascultare tăcută faţă de mandatul Bisericii Catolice.” Hartford Weekly Call, 22 Februarie, 1884.
***** *****
(notă admin.)
Interpretarea de mai sus,dată profetiei din capitolul 13 al Apocalipsei,apartine miscării adventiste ,inspirată din cartea „Tragedia veacurilor”
Ellen G. White,care susține că sistemul religios(și fals) al noii ordini mondiale,unite cu statul, va implementa o lege duminicală obligatorie pentru toată lumea, ca metodă de control ,urmată de sanctiuni economice și în cele din urmă pedeapsa cu moartea.Această interpretare a „semnului fiarei”.. a creeat asteptări ,ba chiar psihoze, în rândurile advente(care asteaptă împlinirea profetiei pe care își fundamentează doctrina)
Numai că, așa după cum se știe ..interpretările cu „semnul fiarei”diferă,cea mai populară și răspândită este varianta cu microcipul implementat conditionat.Dacă vei accepta să te închini sau nu ..unei persoane(antihristul).
Deocamdată este libertate ,o astfel de lege mondială obligatorie nu
s-a dat..dar se aude ici colo vorbindu-se de ea..și că unele tari o promovează,în stadiu incipient.
/////////////////////////////////////////
Semne in Cer – Marea Lupta dintre Hristos si Satana
Apoc. 12:1-4 – In cer s-a aratat un semn mare: o femeie invaluita in soare, cu luna sub picioare si cu o cununa de douasprezece stele pe cap. Ea era insarcinata, tipa in durerile nasterii si avea un mare chin ca sa nasca. In cer s-a mai aratat un alt semn: iata, s-a vazut un mare balaur rosu cu sapte capete, zece coarne si sapte cununi imparatesti pe capete. Cu coada tragea dupa el a treia parte din stelele cerului si le arunca pe pamant. Balaurul a stat inaintea femeii, care statea sa nasca, pentru ca sa-i manance copilul, cand il va naste.
Apoc. 12:5-6 Ea a nascut un fiu, un copil de parte barbateasca. El are sa carmuiasca toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul Lui de domnie. Si femeia a fugit in pustiu, intr-un loc pregatit de Dumnezeu, ca sa fie hranita acolo o mie doua sute saizeci de zile.
Apoc. 12:7-10 Si in cer s-a facut un razboi. Mihail si ingerii lui s-au luptat cu balaurul. Si balaurul cu ingerii lui s-au luptat si ei, dar n-au putut birui; si locul lor nu li s-a mai gasit in cer. Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit diavolul si Satana, acela care insala intreaga lume, a fost aruncat pe pamant; si impreuna cu el au fost aruncati si ingerii lui. Si am auzit in cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mantuirea, puterea si imparatia Dumnezeului nostru si stapanirea Hristosului Lui; pentru ca parasul fratilor nostri, care zi si noaptea ii para inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.
„În Apocalipsa, se întâlnesc și se încheie toate cărţile Bibliei. Aici este încheierea cărţii lui Daniel. Una este o profeţie; cealaltă o descoperire.” – Istoria Faptelor Apostolilor, pag. 585 engl.
Apocalipsa 12 este probabil unul dintre cele mai cuprinzătoare capitole din întreaga Biblie—ducându-ne de la războiul din ceruri până la ultima generaţie de pe pământ. El ne descoperă că adevărata luptă se duce între Hristos şi Satana. În primele şase versete şi în ultimul ni se descoperă: (1) un război care începe în ceruri, (2) lupta dusă între biserică şi şarpe înainte de naşterea lui Hristos, (3) conflictul între Hristos şi Satana atunci când Isus era pe pământ, (4) atacul Satanei împotriva bisericii încă din primele zile ale existenţei ei şi până în Evul Mediu şi (5) atacul Satanei împotriva bisericii rămăşiţei în aceste zile de pe urmă.
Apocalipsa 12 slujeşte şi ca un capitol pivotal care separă partea istorică a Apocalipsei, capitolele 1-11, de partea ei escatologică, capitolele 13-22. Acest capitol cuprinzător serveşte nu numai ca o recapitulare a părţii istorice, ci aşează scena pentru a ne putea concentra asupra bisericii rămăşiţei în aceste evenimente ale zilelor de pe urmă, biruinţa finală a bisericii şi învingerea lui Satana şi a adepţilor săi, mia de ani, moartea a doua şi acel iaz de foc, iar în final pământul făcut nou.
O femeie simbolică: “În cer s-a arătat un semn mare” indică faptul că aici sunt folosite simboluri. Toate eforturile de a face să pară cum că această femeie o reprezintă pe Maria se prăbuşesc în faţa luminii desprinsă din realitatea că această femeie continuă să trăiască timp de 1260 de ani (12:6,14), apoi se şi luptă cu mânia lui Satana în zilele de pe urmă (12:17). De-a lungul Scripturii biserica este reprezentată simbolic de o femeie. Vezi Ieremia 6:2; Isaia 54:5,6; Osea 2:19, 20; Ioan 3:29; 2 Cor. 11:2; Apocalipsa 10:7-9. Chiar şi biserica apostaziată este simbolizată de o femeie. Vezi Apocalipsa 17.
Semn în cer: Unii cercetători rămân blocaţi în faţa faptului că această simbolică femeie reprezentând biserica este văzută “în cer”. În primul rând biserica este de origine cerească, şi prin credinţă ea “trăieşte în locurile cereşti”. Vezi Efes. 2:6; Col. 1:13. În al doilea rând biserica este o parte a marii familii a lui Dumnezeu, care include toate oştirile cereşti. Vezi Efes. 3:14,15; Evr. 12:22,23. În plus, atacul împotriva bisericii lui Dumnezeu începe în realitate în ceruri, nu pe pământ.
Învăluită în soare: Soarele este sursa de lumină şi deci este un simbol pentru Hristos ca “Soarele Neprihănirii”. Mal. 4:2; Ioan 8:12; 9:5. A fi “învăluit în soare” înseamnă a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Hristos. Ca creştini noi trebuie să ne îmbrăcăm cu armura luminii. Vezi Rom. 13:12,14; Gal. 3:27.
Temelia bisericii: În Apocalipsa descoperim cel puţin trei puteri—adică papalitatea, ateismul şi islamul—care ies din “fântâna Adâncului”—simbolizând faptul că ele nu sunt întemeiate pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu. În contrast, adevărata biserică are luna sub picioare. Aici este reprezentat Cuvântul lui Dumnezeu, care este o reflectare a “Soarelui Neprihănirii”.Luna reprezintă permanenţa. Vezi Psalm 89:35-37. Adevărata biserică a stat de-a lungul veacurilor pe o temelie permanentă a lui Isus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Stânca veacurilor. Însă nu numai simpla cunoştinţă a făcut din adevărata biserică o biserică puternică. Aşa după cum luna reflectă soarele, cei adevăraţi şi credincioşi sunt împlinitorii Cuvântului lui Dumnezeu, nefiind destul numai să asculţi. Aici se observă dorinţa lor de a reflecta zilnic imaginea lui Hristos.
Cununa celor doisprezece stele: Din moment ce femeia reprezintă biserica din toate timpurile, cele douăsprezece stele simbolizează pe cei doisprezece patriarhi şi pe cei doisprezece apostoli.Lucrarea va fi sfârşită de către cei 144.000—douăsprezece grupe de câte 12.000.
Copilul de parte bărbătească: Acest copil, odrasla, robul nu este nimeni altcineva decât Isus Hristos. La vremea răstignirii Sale şi chiar şi după înălţarea Sa, Isus era încă numit “Robul Tău cel sfânt Isus” Fapte 4:27,30. Chiar de la căderea omului lumea a fost în aşteptarea lui Mesia. Vezi Gen. 3:15.
Balaurul roşu: Roşul este adesea folosit pentru a simboliza păcatul. Vezi Isaia 1:18. Balaurii din Scripturi sunt folosiţi pentru a simboliza puteri pustiitoare şi persecutoare.
Şapte capete: Şaptele este simbolul desăvârşirii şi de aceea reprezintă o totalitate. În Apocalipsa 17:9-12 ni se spune că aceste capete şi coarnele reprezintă împăraţi sau împărăţii. Balaurul cu şapte capete reprezintă acele puteri descrise în cărţile Daniel şi Apocalipsa pe care Satana le-a folosit pentru a duce la îndeplinire eforturile sale de a-i distruge pe cei neprihăniţi. Aşa cum vom vedea mai târziu cele şapte capete reprezintă: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma, Papalitatea, Statele Unite şi Organizaţia Naţiunilor Unite.
Zece coarne: Prima fiară din Apocalipsa 13 şi fiara de culoare stacojie din Apocalipsa 17 au de asemenea şapte capete şi zece coarne. Aici vedem strânsa legătură dintre Satana şi aceste puteri. “Coarnele”reprezintă de asemenea puteri politice în profeţia Bibliei, însă ele reprezintă nişte puteri mai mici decât cele şapte capete. Spre exemplu, cele “zece coarne” cu zece coroane ale primei fiare din Apocalipsa 13, reprezintă cele zece părţi ale Romei. Coroanele de pe aceste zece coarne indică faptul că vorbim aici despre zece naţiuni separate—fiecare având propria sa coroană.
Balaurul în expectativă: Satana a aşteptat timp de o mie de ani ca Fiul lui Dumnezeu să devină Fiul omului. Atunci când Hristos a fost născut Satana era pregătit pentru a-L distruge. Din moment ce Satana a folosit Roma ca un mijloc de a-L distruge pe Hristos-copil, înseamnă că balaurul reprezintă în plan secund Roma.
Balaurul văzut în cer: Simbolul marelui balaur roşu, asemeni femeii neprihănite este văzut “în cer”. Aici este un adevăr în primul rând pentru că războiul dus între Hristos şi Satana începe în ceruri. În al doilea rând, chiar dacă bătălia s-a relansat în mica noastră lume, războiul pe care îl ducem se poartă de fapt “în locurile cereşti”. Efes. 6:11-13.
Mai mult decât atât, Satana a fost aruncat din ceruri. Descoperim un dublu sens al adevărului. Primul, Satana şi demonii săi au trecut de limita propriei lor perioade de cercetare şi probă. Când a devenit evident faptul că ei nu mai pot fi determinaţi să se supună din nou deplin lui Dumnezeu, au fost aruncaţi afară din ceruri. Un al doilea sens se desprinde de la momentul răstignirii lui Hristos, când Satana s-a descoperit cu adevărat ceea ce este—un ucigaş. Timp de 4.000 de ani, de la Adam la răstignirea lui Hristos, Satana a camuflat adevăratele sale simţiri şi motive. Crucea i-a demascat aceste intenţii nelegiuite. De la acel moment mai departe lumile necăzute nu au mai fost orbite de căile înşelătoare ale lui Satana. A treia parte din stelele cerului: Dâra cozii balaurului reprezintă înşelăciunea care mătură o treime dintre îngeri. Ni se spune că mulţi îngeri au păcătuit, şi “nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa”. Vezi 2 Pet. 2:4; Iuda 6.
Cum a reuşit balaurul să înşele o treime dintre îngeri? În Isaia 9:15 citim că “proorocul care învaţă pe oameni minciuni este coada”. Despre diavol găsim că este “un mincinos şi tatăl minciunii”. Prin minciuni şi falsităţi Satana a înşelat şi a atras o treime dintre îngeri.
Originea păcatului:Fărădelegea împotriva lui Dumnezeu, a guvernului Său, a Legii Sale, a început în ceruri. Cauza primară a păcatului este o taină. Cum se poate ca o fiinţă perfectă într-un mediu perfect să devină imperfectă? Este o taină. Ştim însă cătemelia căderii lui Lucifer s-a numit lăcomie şi mândrie. Vezi Isaia 14:12-14; Ezec. 28:11-17.
Biruinţa şi sărbătorirea ei: Moartea lui Hristos de la cruce a pecetluit soarta Satanei. Victoriosul eveniment al morţii şi învierii lui Hristos au împiedicat accesul Satanei în faţa lui Dumnezeu ca acuzator al sfinţilor. Sărbătorirea a avut loc la momentul în care Isus l-a învins pe Satana la cruce.
Biruinţa noastră: Există biruinţă pentru fiinţele umane căzute prin sângele vărsat şi acoperitor al lui Hristos. Acceptând moartea Sa răscumpărătoare noi suntem îndreptăţiţi. Prin puterea sângelui care ne acoperă, aplicat vieţilor noastre de zi cu zi, noi putem să învingem ispitirile Satanei. Aceeaşi dragoste a sacrificiului de sine care L-a condus pe Isus la cruce trebuie să fie şi principiul nostru călăuzitor în viaţă. Dragostea noastră pentru Hristos trebuie să fie într-atât de puternică încât mai degrabă să murim decât să nu ascultăm de Mântuitorul nostru. Având o mărturie, împărtăşind această mărturie, noi rămânem puternici în Domnul.
Vai de Pământ: Învins fiind în orice bătălie dusă împotriva lui Hristos, Satana ştie că nu mai are nimic altceva de făcut decât să facă de acum război cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ. Satana ştie că vremea lui se apropie de sfârşit, fiind scurtă. El ştie că într-o zi va fi distrus. La cruce el şi-a dat seama de consecinţele biruinţei lui Hristos de la cruce. Gândul privitor la soarta sa este acela care îl face să fie atât de furios. De aceea el vine cu o mare mânie pentru a distruge cât mai mulţi dintre membrii poporului lui Dumnezeu.
Biserica din pustie: Biserica creştină a fugit din faţa furiei lui Satana şi a găsit refugiul în pustie. Sub Roma păgână biserica a experimentat o persecuţie teribilă. Însă în timpul Romei papale biserica adevărată a fost nevoită efectiv să fugă în pustie. Perioada de timp a celor 1260 de ani menţionată în aceste versete reprezintă Evul Întunecat al supremaţiei Papalităţii dintre anii 538 şi 1798.
Pustia devine efectiv un refugiu pentru sfinţi, pentru că credinţa lor a fost atât de mult respinsă şi dispreţuită. Obstacolele şi opoziţia au fost atât de mari încât Dumnezeu a dat bisericii două aripi ca ale unui vultur pentru a putea fugi în pustie. Aici găsim o exprimare a marii nevoi a sfinţilor după o intervenţie divină. Dacă totul ar depinde numai de ei, atunci nu s-ar putea aştepta la nimic altceva decât exterminare. Dumnezeu a fost însă sprijinul lor. El i-a ţinut puternici în vremea “urâciunii pustiitorului”. Daniel 11:31.
Un puternic element de distrugere: “Apa” în profeţia Bibliei reprezintă mase de oameni. “Potopul/Revărsările” reprezintă armate de revoltaţi. Vezi Daniel 9:26; 11:22. O revărsare de ape violentă ar indica deci o forţă copleşitoare, distrugătoare. Vezi Psalmi 90:5; 124:4,5. Atunci când reformatorii au început să proclame cele două doctrine privitoare la neprihănirea prin credinţă şi demascarea Papalităţii ca antichristul din profeţia Bibliei, Vaticanul a tunat şi a fulgerat ca replică cu bule papale, armate, masacre şi inchizitori. Încă o dată Dumnezeu a deschis pământul pentru a oferi ajutor femeii. Sunt mai multe moduri prin care pământul putea ajuta pe femeia neprihănită împotriva potopului forţelor papale. În primul rând au fost pustiurile Europei. În al doilea rând, au fost puteri pământeşti care au început să fie de partea reformatorilor protestanţi. În cele din urmă a mai fost un alt pământ, Lumea Nouă—America.
Atacul final: La început diavolul a fost mâniat pe femeie pentru că el a fost învins la cruce. Ca rezultat sfinţii au învins ispitirile sale prin sângele Mielului, prin împărtăşirea mărturiei lor personale, prin dispoziţia lor de a muri pentru adevăr. În acest ultim verset ni se oferă două motive speciale din pricina cărora Satana urăşte biserica rămăşiţei, sau biserica lui Dumnezeu în zilele de pe urmă. Pare evident faptul că aceste două caracteristici ale bisericii rămăşiţei împiedică încercările Satanei de a pune stăpânire pe întreaga lume. Aceste două caracteristici sunt două motive primare pentru succesul lor împotriva forţelor răului. Care sunt acest două caracteristici? Biblia spune “şi balaurul, mâniat pe femeie [biserica adevărată a lui Dumnezeu], s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei [cei care vor trăi în zilele de pe urmă], care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” (12:17)
Este evident faptul că ultimul conflict se va da în jurul celor Zece Porunci. Un avantaj al rămăşiţei este acela că “ţin mărturia lui Isus.” În partea finală a cărţii ni se spune că “mărturia lui Isus este duhul proorociei.” Apocalipsa 19:10.Darul proorociei este unul dintre darurile Duhului care a fost pus în biserică pentru a aduce “desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Efes. 4:11,12. A avea duhul proorociei înseamnă mai mult decât a avea Biblia, căci până şi creştinii apostaziaţi au Biblia. Ceea ce este indicat aici este darul în sine manifestat în mijlocul poporului lui Dumnezeu, căci numai acest fapt i-ar putea aduce mânia balaurului.
Satana a fost întotdeauna mâniat pe prooroci şi cei ce au ascultat de cuvintele proorocilor. Prin acest dar profetic Domnul Şi-a făcut cunoscută voia către poporul Său, demascând în acelaşi timp vicleniile diavolului. Este numai normal pentru Satana să urască un grup, o mişcare de creştini care:
Au o solie de sigilare pentru lume. Apoc. 7
Sunt ei înşişi sigilaţi de această solie. Apoc. 7
Au mâncat/asimilat cartea lui Daniel. Apoc. 10
Au măsurat templul lui Dumnezeu şi au înţeles lucrarea mijlocitoare a lui Isus din sanctuarul ceresc. Apoc. 11:1
Proclamă iminenta revenire a lui Hristos. Apoc. 10, 11
Păzesc poruncile lui Dumnezeu. Apoc. 12:17
Au mărturia lui Isus. Apoc. 12:17
Refuză să se închine fiarei cu riscul pedepselor civile. Apoc. 13:17
Refuză să se închine fiarei cu riscul morţii. Apoc. 13:15
Proclamă o Evanghelie veşnică. Apoc. 14:6
Se tem de Dumnezeu şi Îi aduc slavă. Apoc. 14:7
Proclamă faptul că a început judecata. Apoc. 14:7
Se închină Creatorului prin păzirea Sabatului zilei a şaptea. Apoc. 14:7
Proclamă faptul că Babilonul spiritual a căzut. Apoc. 14:8
Avertizează împotriva semnului fiarei. Apoc. 14:9
Avertizează împotriva închinării aduse fiarei. Apoc. 14:9
Avertizează împotriva închinării aduse icoanei fiarei. Apoc.14:9
Păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Apoc. 14:12
Cheamă poporul lui Dumnezeu să iasă afară din Babilon. Apoc. 18:1-5
Vor prefera mai degrabă să fie omorâţi decât să se închine fiarei. Apoc. 20:4
Da, dragă cititorule, Satana urăşte rămăşiţa. Iar acest mare conflict dintre Hristos şi Satana, dintre adevăr şi minciună, dintre Legea lui Dumnezeu şi tradiţiile omeneşti—este cu mult mai mare decât ne imaginăm. Dar nu avem a ne teme de nimic, căci Isus deja l-a biruit pe Satana. Responsabilitatea noastră este aceea de a umbla împreună cu Dumnezeu şi de a împărtăşi “cuvântul mărturiei noastre”.
Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos
Marea luptă
Textul de memorat: „Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?»” (Zaharia 3:2)
„Pe paginile Vechiului şi Noului Testament, se găsesc pretutindeni numeroase referiri şi aluzii la un conflict neîntrerupt desfăşurat între Dumnezeu şi Satana, între bine şi rău, atât la nivel cosmic, cât şi la nivel personal. Comparând aceste pasaje şi punând laolaltă perspectivele oferite de fiecare în parte, putem alcătui o vastă fereastră a adevărului prin care să vedem cu o mai mare claritate mesajul general al Scripturii.” – The Handbook of Seventh-day Adventist Theology, p. 969
Tema marii lupte dintre Dumnezeu şi Satana constituie un cadru care ne ajută să înţelegem mai bine mesajul Bibliei în ansamblu şi în special planul de mântuire. Deşi este mai vizibilă în Noul Testament, ea apare şi în Vechiul Testament. Iar în Vechiul Testament, probabil că în nicio altă carte nu este prezentată mai clar decât în cartea lui Iov.
Duminică, 2 octombrie – Un mic colţ de rai pe pământ
Cartea lui Iov începe într-o notă relativ pozitivă. Ea ne face cunoştinţă cu un om binecuvântat din toate punctele de vedere.
1. Citeşte Iov 1:1-4. Ce fel de viaţă ducea Iov? Care erau aspectele pozitive ale vieţii sale?
Iov pare a le avea pe toate, inclusiv un caracter impecabil! Cuvântul redat în Iov 1:1 cu „fără prihană” provine dintr-un cuvânt care poate avea sensul de „desăvârşit” sau „absolut integru”. Cuvântul tradus cu expresia „curat la suflet” înseamnă „drept” şi poate transmite ideea că persoana în cauză merge pe o cale dreaptă. Într-un cuvânt, cartea se deschide cu o scenă aproape edenică, prezentându-ne un bărbat bogat, credincios şi integru, care se bucură de o viaţă deplină pe toate planurile.
2. Ce indicii din următoarele versete ne dovedesc că Iov trăia într-o lume căzută în păcat? Iov 1:5,6
„În toiul ospeţelor pe care le dădeau fiii şi fiicele lui, el tremura la gândul ca nu cumva copii lui să-L fi nemulţumit cu ceva pe Dumnezeu. Fiind un preot credincios al casei sale, el aducea jertfe pentru fiecare dintre ei. Cunoştea caracterul ofensator al păcatului, iar gândul ca nu cumva copiii lui să uite de cerinţele divine l-a condus la Dumnezeu ca mijlocitor în favoarea lor.” – Comentariile lui Ellen G. White, CBAZŞ, vol. 3, p. 1140
Am putea spune că Iov se bucura de un trai bun, atât cât se poate de bun în lumea aceasta. Deşi descrierea introductivă pare a fi desprinsă din lumea edenică – un om plin de viaţă, cu o familie numeroasă, faimos şi bogat –, Iov îşi duce totuşi existenţa pe o planetă decăzută, afundată în păcat şi, ca atare, după cum vom vedea, este expus tuturor pericolelor pe care ea le presupune.
Care sunt aspectele pozitive ale vieţii tale în acest moment? Cum te poţi deprinde să ai mereu o atitudine de recunoştinţă pentru ele?
Luni, 3 octombrie – Conflictul cosmic
Cartea lui Iov ne prezintă în introducerea ei o scenă de pe pământ, un loc liniştit, idilic.
La versetul 6 însă, cadrul se schimbă. Se trece brusc la un cu totul alt aspect al realităţii, perceptibil pentru om doar prin intermediul revelaţiei divine. Şi, fapt interesant, acest alt aspect al realităţii, cerul, nu pare a fi la fel de idilic şi de liniştit precum micul colţ de cer de pe pământ descris anterior.
3. Citeşte Iov 1:6-12. Ce evenimente sunt descrise aici? Ce diferenţe există între situaţia din cer şi situaţia lui Iov de pe pământ?
Pasajul acesta, aşa scurt cum este, abundă în teme demne de explorat. El ne dezvăluie nişte aspecte ale universului nostru pe care nici chiar toate telescoapele ştiinţifice nu le pot detecta şi pe care ştiinţa umană nici măcar nu a început să le sondeze. Ceea ce ne fascinează însă este conflictul cosmic pe care el ni-l dezvăluie. Discuţia la care avem acces aici nu este una calmă, liniştită, aşezată. Dumnezeu se laudă cu Iov (ca să folosim modul de exprimare omenesc), cum se laudă un tată cu fiul lui. Dar Satana Îi dă o replică acidă: „Şi Satana a răspuns Domnului: «Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?»” (Iov 1:9). Parcă-i şi auzim inflexiunile sarcastice ale vocii, tonul zeflemitor.
Textul nu precizează că scena aceasta are loc în cer, dar, în mod sigur, acolo se petrece. Iată aşadar o fiinţă creată, un înger, care stă înaintea lui Dumnezeu şi Îi contestă autoritatea de faţă cu alţi „fii ai lui Dumnezeu”. Este greu de imaginat că ar putea să vorbească cineva pe un asemenea ton în faţa unui conducător pământesc, dar iată o fiinţă care are o astfel de atitudine în faţa lui Dumnezeu. Cum e posibil aşa ceva?
Răspunsul îl găsim într-o temă abordată în Biblie în numeroase locuri şi în diverse moduri. Este vorba despre marea luptă, tema-cadru care ne ajută să înţelegem nu numai cartea lui Iov, ci şi întreaga Biblie şi afirmaţiile ei despre trista istorie a păcatului şi a suferinţei de pe pământ. Mai mult, ea ne ajută să înţelegem mai bine ce a realizat Isus pentru noi pe cruce, cu scopul de a pune capăt păcatului şi suferinţei.
Marţi, 4 octombrie – Conflictul de pe pământ
Cartea lui Iov ne dezvăluie o dimensiune a existenţei pe care nici ochii, nici urechile noastre şi nici filosofiile lumii nu sunt capabile să ne-o descopere. (Ea ar trebui cel puţin să ne convingă că ochii şi urechile noastre şi filosofiile lumii nu ne pot ajuta să percepem imaginea de ansamblu!) Iar pasajul acesta ne arată că între Dumnezeu şi această altă fiinţă, pe nume Satana, există un conflict. Acest conflict se desfăşoară mai întâi în cer, dar coboară instantaneu pe pământ. Peste tot în Biblie găsim texte care ne îndreaptă atenţia spre acest conflict în desfăşurare, în care suntem implicaţi şi noi.
4. Citeşte textele următoare. Ce ne spun ele despre lupta de pe pământ împotriva forţelor supranaturale?
Geneza 3:1-4
Zaharia 3:2
Matei 4:1
1 Petru 5:8
1 Ioan 3:8
Apocalipsa 12:9
Acestea sunt doar câteva texte biblice care arată, direct sau indirect, că Diavolul este o fiinţă supranaturală reală cu intenţii rele. Mulţi sunt de părere că Diavolul ar fi un personaj mitologic din societatea primitivă, însă mărturia Bibliei este prea clară ca să acceptăm această idee.
Ce evenimente actuale dovedesc realitatea lucrării lui Satana pe pământ? Care este singura noastră apărare?
Miercuri, 5 octombrie – Viaţa lui Iov, parte din marea luptă
Primele scene din cartea lui Iov ne dezvăluie câteva idei esenţiale. În primul rând, ele scot la lumină realitatea unei alte dimensiuni, care depăşeşte capacitatea noastră de cunoaştere, o dimensiune supranaturală în care există şi alte fiinţe, în afară de Dumnezeu. În al doilea rând, ne arată că viaţa noastră pe pământ este interconectată cu viaţa fiinţelor din cer. Existenţa pe pământ nu se desfăşoară independent de existenţa fiinţelor cereşti. În al treilea rând, ne relevă existenţa unui conflict moral în cer, care este legat de evenimentele de pe pământ.
Pe scurt, cartea lui Iov ne prezintă un tablou în miniatură al marii lupte. Ea ne arată ce formă a luat marea luptă cosmică în viaţa unui om, pe nume Iov. Şi, după cum vom vedea, mizele conflictului ne privesc pe noi toţi.
5. Cartea lui Iovi îl prezintă pe Satana ca fiind în dispută cu Dumnezeu, dar nu ne spune cum a început disputa. Ce clarificări găsim în următoarele texte? Isaia 14:12-14; Ezechiel 28:12-16; 1 Timotei 3:6
Ellen G. White a arătat că „legea iubirii” constituie fundamentul guvernării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Şi-a dorit „ascultarea forţată” şi, din acest motiv, le-a înzestrat pe toate creaturile Sale morale cu „libertatea voinţei”. De asemenea, ea afirmă: „A fost însă unul care a pervertit libertatea pe care Dumnezeu l-eo acordase creaturilor Sale. Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de Dumnezeu şi care era, printre locuitorii cerurilor, în poziţia cea mai înaltă în ce priveşte puterea şi slava.” Patriarhi şi profeţi, ediţia 2015, p. 21.
Aici, conceptele esenţiale sunt „legea iubirii” şi „libertatea voinţei”. Biblia ne spune că Satana s-a îngâmfat din cauza frumuseţii şi strălucirii lui. Nu ştim de ce s-a întâmplat lucrul acesta; probabil că ţine de „taina fărădelegii”, cum este numită în 2 Tesaloniceni 2:7, o explicaţie absolut logică dacă ne gândim la relaţia strânsă dintre Legea lui Dumnezeu şi guvernarea Sa. Fapt este că, în vremea despre care vorbeşte cartea lui Iov, Satana era deja o fiinţă căzută şi conflictul iniţiat de el era în plină derulare.
Ce decizii importante trebuie să iei în acest moment şi ce făgăduinţe biblice poţi revendica pentru a te asigura că iei decizii corecte?
Joi, 6 octombrie – Răspunsurile date la Golgota
Cartea lui Iov pune în discuţie multe probleme importante, dar nu dă răspuns la toate. De aceea avem nevoie de restul Bibliei. Dar chiar şi aşa nu vedem decât „ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1 Corinteni 13:12).
De pildă, cartea lui Iov nu ne spune nimic despre declanşarea răzvrătirii lui Satana. Nu ne spune nimic nici despre înfrângerea lui definitivă. Ea îi aminteşte doar de două ori la început (Iov 1:6-12; 2:1-7), după care îl abandonează complet. Satana dispare din relatare, cu toate că are un rol major în evenimentele ulterioare şi cu toate că rezultatele dezastrului pe care l-a produs persistă. Restul cărţii nu mai face nicio referire la el în schimb, aproape pretutindeni este menţionat Dumnezeu. Şi este normal să fie aşa, întrucât cartea lui Iov este despre Dumnezeu şi despre adevăratul Lui caracter.
Totuşi Biblia nu ne lasă fără răspuns la întrebarea despre înfrângerea lui Satana. Şi elementul determinant al acestei înfrângeri este moartea lui Isus.
6. Ce ne spun următoarele texte că a făcut Isus pentru a pune capăt marii lupte? Ioan 12:31,32; Apocalipsa 12:10-12; Romani 3:26; Evrei 25,14.
Când Isus a murit pe Golgota, universul a înţeles cine era Satana în realitate: un criminal. Cei care-L cunoscuseră pe Isus în postura de Împărat al cerului trebuie să fi privit cu stupoare scena înjosirii Sale de către micii agenţi ai lui Satana. La această „judecată” sa referit Isus în Ioan 12. Abia atunci când Mântuitorul a murit pentru „păcatele… întregii lumi” (1 Ioan 2:2), a putut Cerul să proclame: Acum a venit mântuirea! Abia atunci s-a împlinit făgăduinţa făcută de Dumnezeu înainte de crearea lumii (2 Timotei 1:9). „Fiindcă Şi-a dat viaţa pentru noi, Hristos putea „să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26). Cu alte cuvinte, prin jertfa Sa, El a respins acuzaţiile Diavolului că Dumnezeu nu putea să susţină Legea Sa („să fie neprihănit”) şi, concomitent, să-i lase nepedepsiţi pe călcătorii Legii („să socotească neprihănit”). După Calvar destinul lui Satana a fost pecetluit.
Cum ne putem forma obiceiul de a ne bucura de lucrarea făcută de Hristos la cruce pentru noi, în pofida încercărilor prin care trecem acum?
Vineri, 7 octombrie – Un gând de încheiere
Ideea luptei dintre bine şi rău este prezentă în multe culturi. De multe ori, ea s-a transmis de la o generaţie la alta prin intermediul miturilor. Astăzi, sub influenta înaltei critici şi a raţionalismului modernist, mulţi creştini nu mai cred că Diavolul şi îngerii răi sunt nişte fiinţe reale. Ei susţin că aceştia n-ar fi decât nişte simboluri primitive ale răului înnăscut din oameni. Totuşi noi considerăm că nu ai cum să înţelegi Biblia dacă nu crezi că îngerii răi sunt nişte fiinţe reale.
Dar nu toţi creştinii au acceptat teoria care neagă conflictul cosmic dintre forţele supranaturale ale binelui şi răului. De exemplu, Gregory Boyd, un cercetător evanghelic, a scris mult despre realitatea luptei de secole (dar nu eterne) dintre Dumnezeu şi Satana. În introducerea cărţii sale God at War (Dumnezeu la război), notează: „De la începutul şi până la sfârşitul ei, Biblia porneşte de la presupunerea că există nişte fiinţe spirituale de rang «intermediar», între om şi Dumnezeu, al căror comportament afectează în mod semnificativ existenta umană, fie în bine, fie în rău. Şi, într-adevăr, după cum voi argumenta în volumul de faţă, exact concepţia aceasta se poziţionează în centrul concepţiei biblice despre lume şi viaţă.” – Gregory Boyd, God at War (Downer’s Grove, III.: InterVarsity Press, 1997), p. 11. Câtă dreptate are!
BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND
Biblia: Iov 4-10
1. Ce credea Elifaz despre scopul pentru care se naşte omul?
2. Cu ce anume compară Iov soarta omului pe pământ?
3. La câte lucruri dintr-o mie ar putea răspunde cel care ar voi să se certe cu Dumnezeu?
4. De ce anume se dezgustase Iov, în suferinţa sa?
Calea către Hristos, capitolul 6 (Ascultă de aici)
5. Care este lecţia pe care a dat-o Hristos când a fost pe pământ, cu privire la darurile făgăduite?
Se ascute lupta dintre Hristos si satan – De ce exista raul? suferinta? moartea? De unde vin toate acestea?
Lumea noastră este o lume plină de necazuri, o lume frământată de războaie, foamete şi sărăcie, paralizată de boală, suferinţă şi necaz. In faţa acestei realităţi apare în mod firesc întrebarea: de unde vin suferinţa, bolile şi moartea, care cuprind întregul pământ?
De ce trebuie să sufere cel bun împreună cu cel rău? De ce există cancer şi copii handicapaţi din naştere? De ce sunt cutremure, foamete şi uragane care provoacă mii de victime nevinovate? Cine se află în spatele răutăţii, violenţei şi războiului?
Chiar dacă le ignorăm, aceste întrebări nu dispar. Ele cer un răspuns.
1. Este cumva Dumnezeu autorul suferinţei umane? Ieremia 29,11; 31,3.
BIBLIA SPUNE: „Căci Eu ştiu gândurile, pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”
2. Dacă nu este Dumnezeu responsabil de suferinţa umană, atunci cum şi de unde a apărut ea? Matei 13,24-28.
BIBLIA SPUNE: „Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta’.”
3. Cine este acest vrăjmaş? Matei 13,39
BIBLIA SPUNE: „Vrăjmaşul, care a sămănat-o, este Diavolul.”
4. De unde a venit această fiinţă diabolică? Luca 10,18.
BIBLIA SPUNE: „Isus le-a zis: ‘Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer,”
5. A creat oare Dumnezeu un diavol? Ezechiel28,12-15.
BIBLIA SPUNE: „Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu… Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine”
Dumnezeu 1-a creat pe Lucifer ca pe un înger frumos şi desăvârşit. Dumnezeu însă 1-a creat cu capacitatea de a alege. A lua cuiva posibilitatea să aleagă înseamnă a-i lua posibilitatea să iubească. Iubirea biblică nu forţează şi nu sileşte. Libertatea de a alege izvorăşte din dragostea divină, iar dragostea nu o poate forţa.
6. Ce s-a produs în mintea ingerului , încât a ajuns conducătorul răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu? Isaia 14,12-14.
BIBLIA SPUNE: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!-… Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu, ” Voi fi ca Cel Prea înalt”
Satana râvnea la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Astfel el a încercat să instituie o guvernare rivală.
7. Unde a dus această răzvrătire şi ce s-a întâmplat, în final, cu Satana(Lucifer)?Apocalipsa 12,7-9.
BIBLIA SPUNE: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii Lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui … Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”
Fiecare înger a avut de ales între răzvrătire şi localitate faţă de Dumnezeu. Aceeaşi alternativă a avut-o şi omul. Nu sunt decât două căi: calea credinciosiei sau calea răzvrătirii faţă de Dumnezeu.
8. Cum a ajuns planeta noastră implicată în acest conflict dintre bine şi rău?Romani 5,12.
BIBLIA SPUNE: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea; şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit’
Prin neascultarea sa deliberată, Adam, părintele familiei omeneşti, a deschis o uşă pe care Dumnezeu ar fi dorit să o ştie pe veci închisă. Această alegere deliberată de a nu asculta 1-a separat pe om de Dumnezeu şi a avut ca urmare moartea. Această lume nu a fost creată să fie groapa de gunoi a lui Satana. Ea a fost creată perfectă (Genesa 1,14). Prin alegerea sa, Adam a oferit conducerea planetei noastre diavolului. însă nu ar trebui să aruncăm toată răspunderea pentru existenţa păcatului pe primii noştri părinţi .Apostolul Pavel scrie: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23). Trăim pe o planetă răzvrătită.
9. Ce pretinde acum Satana, ca urmare a căderii omului? Luca 4,5.6.
BIBLIA SPUNE: „Diavolul… i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: …Toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii… mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc.”
10. Ce a făcut Dumnezeu pentru a răscumpăra această planetă care a cedat ispitelor lui Satana? Ioan 3,16; 1 Petru 1,18.19.
BIBLIA SPUNE: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în E1, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.’ „…căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi…, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fară prihană.”
Cu o dragoste infinită şi statornică, Dumnezeu a decis să plătească El însuşi preţul păcatului. Isus Hristos, Fiul Cel veşnic al Tatălui, a coborât în această lume păcătoasă. El a păşit în arena problemelor omeneşti pentru a ne răscumpăra din blestemul păcatului.
11. Care va fi soarta finală a ingerilor cazuti? Ezechiel 28,16-19
BIBLIA SPUNE: „…te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu… Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta… de aceea, scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ… eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!
In curând, Raul va fi învins şi distrus. Prin crucea Golgotei s-a demonstrat că Satan este un mincinos, iar Dumnezeu este iubire. Principiile guvernării Sale vor asigura, de-a lungul veşniciei, fericirea creaturilor Sale. Poţi fi de partea învingătorilor. Poţi spune şi tu lui Isus: Doamne, aleg să stau de partea Ta. Te aleg ca Domn şi Mântuitor. Te invit să fii Regele vieţii mele”.
12. In final, ce va face Dumnezeu cu această planetă? 2 Petru 3,10.13.
BIBLIA SPUNE: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. In ziua aceea, …pământul, cu tot ce este pe el, va arde… Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi si un pământ nou, în care va locui neprihânirea.
Semnele falsilor profeti-” Veti cunoaste adevarul, si adevarul vă va face liberi ” Ioan 8: 32
In 1978 , peste 9oo membri ai grupării Templul Poporului l-au urmat pe liderul lor, Jim Jones, în jungla din Guyana, până la moarte. Mult mai mulţi îşi urmează liderii religioşi spre moarte sigură. Nu neapărat moarte fizică, ci moarte spirituală.
In jurul nostru răsar mereu secte noi şi mii de oameni sunt înşelaţi. Cum putem identifica prompt o sectă? Cum ar fi putut urmaşii lui Jim Jones să descopere că liderul lor era un impostor? Pe ce căi ar fi putut ei să fie avertizaţi? Acest studiu ne oferă cinci trăsături caracteristice oricărei secte, pentru ca nimeni să nu fie înşelat.
Ce a profetizat Isus despre starea de lucruri din lumea religiei, în timpul sfârşitului?Matei 24,24.
BIBLIA SPUNE: „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”
Care e singura cale prin care putem fi păziţi de puterea amăgitoare a vrăjmaşului? loan 8,32.
BIBLIA SPUNE: „.,. veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi.”
Caracteristica nr. 1. Sectele de regulă au un singur conducător, cu puteri absolute, care devine un fel de Mesia al sectei.
Ce spune Scriptura despre faptul de a ne pune încrederea în oameni, în vederea mântuirii? Psalmul 146,3.
BIBLIA SPUNE: „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.”
Cine reprezintă singura sursă a mântuirii? Isaia 45,22.
BIBLIA SPUNE: „întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.”
Caracteristica nr. 2. Cuvântul liderului sectei, sau învăţătura sectei, devine adevăr absolut, umbrind sau înlocuind învăţăturile Scripturii.
Ce a spus Isus despre aprecierea învăţăturilor omeneşti mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu?Marcu 7,7.
BIBLIA SPUNE: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături cari nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”
Caracteristica nr. 3. Fiecare sectă foloseşte tehnici de constrângere pentru a-i determina pe membrii săi la ascultare şi supunere.
Cum subliniază Biblia necesitatea libertăţii de alegere?Iosua 24,15;
BIBLIA SPUNE: „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri din-colo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.”
„Şi Duhul şi Mireasa zic: ,Vino! Şi cine aude, să zică: ,Vino!’ Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”Apocalipsa 22,17.
Caracteristica nr. 4. Fiecare sectă tăgăduieşte adevărul central al Evangheliei, pe Isus Hristos Dumnezeu întrupat, Jertfa divină pentru răscumpărarea lumii .
Cum prezintă Scriptura obţinerea mântuirii?
Efeseni 2,8; BIBLIA SPUNE: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă (mântuirea) este darul lui Dumnezeu.’ «… darul fără plată al lui Dumnezeu este Viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”Romani 6,23
Sectele ignoră moartea si Invierea Domnului Hristos, prin care se oferă mântuirea tuturor oamenilor. Ca urmare, ei promit o mântuire câştigată prin aderarea la învăţăturile sectei si prin fapte de propagare a acestor învăţături, şi nu prin acceptarea Domnului Hristos şi supunere din dragoste faţă de El
Caracteristica nr. 5: Sectele îi preseaza pe adepţi să-şi părăsească familiile şi să se înstrăineze faţă de societate
Izolarea simpatizanţilor sectei de familiile şi prietenii lor este o condiţie importantă pentru a li se putea aplica tehnicile de spălarea creierului. Creştinismul biblic îi cheamă pe oameni să-L urmeze pe Isus şi să stea de partea adevărului, dar nu le cere să-şi părăsească familiile.
Din ce cauză mulţi oameni din lumea de azi vor fi înşelaţi de sectele tot mai numeroase? 2Tesaloniceni 2,10-12.
BIBLIA SPUNE: … şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi”
Trăim într-o epocă idolatră. Prin intermediul massmediei, mulţi din oamenii lipsiţi de dragoste şi acceptare se pot uşor lega de un orator, de un actor sau de un cântăreţ, ca să-l urmeze entuziast şi gata de orice sacrificiu.
S-a întâmplat ceva cu omul. Treptat, el s-a înstrăinat tot mai mult de reperele de bun simţ, zidite pe cunoştinţa simplă a adevărului lui Dumnezeu, izvorâtă din dragoste. Ignorând adevărul, omul a ajuns să găsească plăcere în nelegiuire.
Dumnezeu caută oameni care să fie sensibili la apelurile Duhului Sfant, care să asculte de vocea Sa şi să-L urmeze în ciuda obstacolelor, oameni care să nu fie devotaţi semenilor lor mai mult decât lui Dumnezeu. El caută oameni care să asculte de conştiinţa lor, indiferent de cât i-ar costa aceasta.
Cea mai mare nevoie a lumii este nevoia de oameni care să nu poată fi vânduţi sau cumpăraţi, oameni care să fie sinceri şi cinstiţi până în adâncul sufletului, oameni care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, oameni cu conştiinţa curată , oameni care să stea de partea adevărului cu orice pret
Religia falsa a fricii si a compromisului- frica de Dumnezeu? Sau respect si ascultare de Dumnezeu?
Multa lume laicizata, atei, liber cugetatori si in general toti cei care ar fi poate dispusi sa cunoasca , sa inteleaga mesajul si chemarea lui Dumnezeu(pentru ca El doreste salvarea fiecarui om) se poticnesc in ratiunea lor de versetele in care ni se cere sa avem ‘’teama ‘’ de Dumnezeu.
Mirarea lor e mare cand privesc la crestinii care ii indeamna sa creada de frica” Tie chiar nu ti-e frica de Dumnezeu? Ai sa vezi tu daca nu te intorci la Dumnezeu, daca nu te lasi de pacatele tale..” .. In astfel de conditii, cum sa isi doreasca sa se apropie de Dumnezeu, daca frica este motivatia principala?
Cum sa crezi de frica? Cum sa iubesti pe Dumnezeu de frica? Dumnezeu este dragoste, dreptate si adevar, iar oamenii pe drept cuvant se intreaba de ce aceasta contradictie: daca avem libera alegere , de ce ni se cere sa ascultam de frica?
Nicaieri in Cuvantul lui Dumnezeu nu se cere oamenilor sa creada de frica. Este o eroare ce continua de mii de ani, dezvoltand o falsa religie si o falsa credinta ce nu are nici o legatura cu Dumnezeu, ci doar cu sistemele religioase care doresc sa controleze si sa manipuleze oamenii, inca din antichitate.
Ca sa intelegem mai bine , ne intoarcem citeva mii de ani in urma, si citim despre forma de religie falsa care se nastea atunci si continua pina astazi.
Dupa ce Assiria a cucerit Israelul si a deportat majoritatea populatiei , in locul lor a adus captivi din alte tari sa traiasca in Samaria, principala provincie a Israelului din acea vreme (2 Imparati 17:24 : Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria şi au locuit în cetăţile ei.’’
Religia celor stramutati cu forta pe teritoriul Samariei este descrisa pe larg in carte.Sunt citeva caracteristici ale religiei lor asupra carora ne vom opri atentia.Este necesar sa parcurgem urmatorul text biblic pentru ca fiecare verset contine informatii importante despre trecutul,prezentul si viitorul formei de religie falsa, o religie a fricii si a compromisului , o religie care prinde in gheare sute de milioane de oameni :
’’ 24. Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria şi au locuit în cetăţile ei. 25. Când au început să locuiască aici, nu se temeau de Domnul, şi Domnul a trimis împotriva lor nişte lei care-i omorau. 26. Atunci au spus împăratului Asiriei: „Neamurile pe care le-ai strămutat şi le-ai aşezat în cetăţile Samariei nu cunosc felul în care să slujească Dumnezeului ţării, şi El a trimis împotriva lor nişte lei care le omoară, pentru că nu cunosc felul în care trebuie să slujească Dumnezeului ţării.” 27. Împăratul Asiriei a dat următoarea poruncă: „Trimiteţi pe unul din preoţii pe care i-aţi luat de acolo în robie; să plece să se aşeze acolo şi să le înveţe felul în care să slujească Dumnezeului ţării.” 28. Unul din preoţii care fuseseră luaţi robi din Samaria a venit de s-a aşezat la Betel şi le-a învăţat cum să se teamă de Domnul. 29. Dar neamurile şi-au făcut fiecare dumnezeii săi în cetăţile pe care le locuiau şi i-au aşezat în templele idoleşti din înălţimile zidite de samariteni. 30. Oamenii din Babilon au făcut pe Sucot-Benot, oamenii din Cut au făcut pe Nergal, cei din Hamat au făcut pe Aşima, 31. cei din Ava au făcut pe Nibhaz şi Tartac; cei din Sefarvaim îşi ardeau copiii în foc în cinstea lui Adramelec şi Anamelec, dumnezeii din Sefarvaim. 32. Totodată se închinau şi Domnului şi şi-au făcut preoţi ai înălţimilor, luaţi din tot poporul: preoţii aceştia aduceau pentru ei jertfe în templele din înălţimi. 33. Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaşi timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi. 34. Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului şi nu se ţin nici de legile şi rânduielile lor, nici de legile şi poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel. 35. Domnul făcuse legământ cu ei şi le dăduse porunca aceasta: „Să nu vă temeţi de alţi dumnezei; să nu vă închinaţi înaintea lor, să nu le slujiţi şi să nu le aduceţi jertfe. 36. Ci să vă temeţi de Domnul, care v-a scos din ţara Egiptului cu o mare putere şi cu braţul întins; înaintea Lui să vă închinaţi şi Lui să-I aduceţi jertfe. 37. Să păziţi şi să împliniţi întotdeauna învăţăturile, rânduielile, Legea şi poruncile pe care vi le-a scris El şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei. 38. Să nu uitaţi legământul pe care l-am făcut cu voi şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei. 39. Ci să vă temeţi de Domnul Dumnezeul vostru; şi El vă va izbăvi din mâna tuturor vrăjmaşilor voştri.” 40. Ei n-au ascultat şi au urmat obiceiurile lor de la început. 41. Neamurile acestea se temeau de Domnul, şi slujeau şi chipurilor lor cioplite; şi copiii lor şi copiii copiilor lor fac până în ziua de azi ce au făcut părinţii lor.’’
Cat de asemanatoare sunt forma de credinta , religia si obiceiurile samaritenilor cu credinta din zilele noastre?
‘’Credinta’’ samaritenilor , ca si astazi, este o credinta a ‘’FRICII ‘’
Faptul ca aveau un fel gresit de a se ‘’teme’’ de Dumnezeu este aratat clar in versetul 34:’’Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului şi nu se ţin nici de legile şi rânduielile lor, nici de legile şi poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel.’’
Este oare o contradictie intre versete? Nicidecum.
Exista o ‘’teama’’ corespunzatoare fata de Dumnezeu, ce implica respect si ascultare , nicidecum ‘’frica’’ de El:
1)Asa cum Isus Hristos le-a spus apostolilor:Matei10:28’’ Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.’’
2)Asa cum apostolul Petru spune sutasului roman Corneliu Fapte 10:34’’ Atunci Petru a început să vorbească şi a zis: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor,ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.’’
3)Asa cum apostolul Pavel le spunea ‘’sfintilor in Isus Hristos care sunt in Filipi’’ Filipeni 2:12’’Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea.’’
4)Asa cum Solomon spunea in Proverbe 1:7’’ Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.’’ Proverbe 14:26-” Cine se teme de Domnul are un sprijin tare în El, şi copiii lui au un loc de adăpost la El. Frica de Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte de cursele morţii.’’ Eclesiastul 8:12-13:’’ Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu.’’ Eclesiastul 12:13-14’’Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.’’
Aceasta ‘’teama ‘’de Dumnezeu este o reverenta sincera inaintea Lui, de respect si ascultare, ce ne motiveaza sa ne intoarcem de la pacatele si caile noastre rele si de a-I sluji lui Dumnezeu cu credinta.
Nicidecum nu este teama celor care nu se gandesc la Dumnezeu cand totul le merge bine si isi vad de treburile lor, dar tremura gandindu-se la perspectiva de a da ochii cu El.
I. Samaritenii aveau un fel gresit de a se ‘’teme’’ de Dumnezeu, la fel ca in zilele noastre:
1)Ei nu s-ar fi temut niciodata de Dumnezeu, daca n-ar fi fost leii care ii atacau(2 Imparati 17:25-26:’’ Când au început să locuiască aici, nu se temeau de Domnul, şi Domnul a trimis împotriva lor nişte lei care-i omorau. Atunci au spus împăratului Asiriei: „Neamurile pe care le-ai strămutat şi le-ai aşezat în cetăţile Samariei nu cunosc felul în care să slujească Dumnezeului ţării, şi El a trimis împotriva lor nişte lei care le omoară, pentru că nu cunosc felul în care trebuie să slujească Dumnezeului ţării.”
Tot astfel se intimpla si in zilele noastre, oamenii se gandesc si se cutremura inaintea Lui Dumnezeu doar :
1)Cand oamenii sunt bolnavi, sau cineva apropiat este bolnav
2)In timpul calamitatilor, inundatiilor, cutremurelor si altor dezastre naturale
3)Cand oamenii dau de probleme ,de necazuri.
Intocmai ca si marinarii ce in vreme de furtuni puternice pe mare se roaga fervent la Dumnezeu sa ii scape si fac tot felul de promisiuni de ‘’ascultare’’pe viitor, dar apoi uita ce au promis si se dedau la aceleasi pacate placute indata ce se vad scosi la liman.
Daca ne ‘’intoarcem’’ spre Dumnezeu doar atunci cand ne este rau si avem probleme, atunci ‘’credinta’’noastra este identica cu cea a samaritenilor! O credinta falsa si gresita, fara baza , fundament si esenta, o credinta formala inutila, o ofensa adusa Dumnezeirii.
Dar cu respect si reverenta ne apropiem de Dumnezeu prin ascultare; si cand facem aceasta , vom descoperi ca Dumnezeu este atat de iubitor si milostiv, incat Ii vom sluji din dragoste , il vom asculta cu placere, si nu de teama unei judecati viitoare!
II. Credinta samaritenilor,ca si credinta din ziua de azi a multora este o credinta a FORMEI fara fond, fara substanta:
1)Inima lor nu era legata de slujirea lui Dumnezeu. Aceasta este evident in faptul ca au continuat sa slujeasca imaginilor si chipurilor cioplite, pe care Dumnezeu le detesta. 2Imparati 17:33-34’’ Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaşi timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi. Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului şi nu se ţin nici de legile şi rânduielile lor, nici de legile şi poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel.’’
Aceasta forma de ‘’slujire’’ de ‘’credinta falsa’’ este foarte des intalnita in zilele noastre, oamenii slujesc intr-o zi anume ‘’randuita’’ de biserica lui Dumnezeu, apoi in celelalte 6 zile slujesc poftelor lumesti , idolatriei, viciilor,si oricaror altor lucruri pe care le pun mai presus de Dumnezeu.
Idolatria nu se refera doar la chipuri cioplite, destul de cazute in desuetitudine astazi, ci si la orice pasiune lumeasca pentru ceva care ne ocupa mare parte din timpul vietii, in detrimentul lui Dumnezeu.
Sunt multi cei care se justifica’’trebuie sa alerg, trebuie sa muncesc, sa fac bani, sa am cu ce sa supravietuiesc’’ ca sa isi scuze dezinteresul fata de Dumnezeu si de Cuvantul lui. Acestora Isus Hristos le raspunde: ’’ Matei 6:31-32” Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.’’
III. Credinta samaritenilor, ca si astazi, era o credinta a COMPROMISULUI :
1)In cazul samaritenilor ei ‘’slujeau’’ lui Dumnezeu , dar si celorlalti falsi dumnezei; totusi, ii preferau pe cei din urma: 2Imparati 17:33’’ Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaşi timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi. 34. Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului …’’
Ei slujeau lui Dumnezeu cu buzele, cu vorba, dar cu inima slujeau dumnezeilor falsi
2)In cazul oamenilor de astazi: ei cauta sa-I slujeasca lui Dumnezeu, dar in acelasi timp cauta sa se faca placuti lumii, cauta lucrurile lumesti.
Dar acest lucru este IMPOSIBIL , conform spuselor lui Isus Hristos : Matei 6:24’’ Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (satan) ‘’
Cind oamenii incearca sa-I slujeasca si lui Dumnezeu, si lumii, intotdeauna ajung sa slujeasca lumii. Si aceasta se vede in job-urile lor, in felul in care se recreeaza, timpul acordat acestora este prioritar, si intotdeauna mult mai mare decit timpul acordat lui Dumnezeu. Se vede in felul in care isi justifica ‘’alergarea’’pentru a avea lucrurile lumesti trecatoare.
Dar Dumnezeu NU tolereaza compromisul:
El cere o ascultare totala de El, si o angajare deplina, asa cum scrie in Deuteronom 6:5’’ Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.’’ Sau in Luca 14:33’’ Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.’’
A te compromite cu lumea , in alergarea non stop pentru poftele si lucrurile lumesti, este egal cu a comite adulter spiritual:Iacov 4:1-4’’ De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
Sau cereţi, şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre. Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.’’
Astfel ,avem nevoie sa tinem seama de avertismentul lui Isus: Matei 6:32-33’’ Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. 33. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”
Concluzii:
Este usor de vazut eroarea in care se aflau samaritenii in ‘’credinta ‘’lor: ei aveau o religie a fricii de Dumnezeu (frica sa nu-i pedepseasca),o credinta a formei fara substanta , o credinta a compromisului in care incercau sa slujeasca si lui Dumnezeu, si sa slujeasca si lumii. Dar si in ziua de astazi marea majoritate au o astfel de credinta ,amestecata,compromisa, falsa si inutila.
Daca ne vom analiza cu sinceritate pe noi insine, vom observa cit de asemanatoare este credinta noastra cu cea a samaritenilor.
Ilie ne provoaca sa renuntam la aceasta credinta a compromisului 1Imparati 18:21’’. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” Poporul nu i-a răspuns nimic.’’
Apostolul Pavel ne provoaca sa renuntam la credinta formala, fara substanta si traire Romani 2:28-29’’ Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. 29. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.
Apostolul Ioan ne provoaca sa renuntam la credinta ‘’de frica’’ , la credinta verbala, nepusa in practica, in favoarea unei credinte a adevarului si a dragostei: 1Ioan3:18-19’’Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea Lui’’
3:1:’’ Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!
Şi suntem.
Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.’’
(Martiri ai Poporului Roman, infraţiţi cu Iisus) preot, poet,TRAIAN DORZ- Hristos, mărturia mea
Simeria, 1993
Scurtă şi sfântă povestire a vieţii mele
sau
Istoria unor Cântări Nemuritoare – 70 de ani – din 1914 până în 1984
Cuprins:
Continuare pe http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/hristos-marturia-mea-cuprins.html
Înainte de început
Slăvit să fie Domnul nostru Isus Cristos, acum că am reuşit, dar niciodată nu m-am gândit ca voi scrie cartea aceasta.
Mi-a fost totdeauna neplăcut să-mi povestesc viaţa, nu numai pentru că mi s-au întâmplat prea multe lucruri despre care nici n-aş vrea să mai amintesc, dar şi pentru că totdeauna îmi vine greu să spun rău despre cineva, chiar dacă este foarte adevărat ceea ce trebuie să spun. Mi s-au întâmplat prea multe şi am trăit să văd prea amare lucruri despre care nu-i uşor să vorbeşti.
Mai ales despre casa ta, despre familia ta, despre părinţii tăi şi fraţii tăi, despre viaţa ta cu ei, fie că a fost fericită, fie că a fost nefericită, nu te poţi hotărî decât greu să vorbeşti.
A scrie despre aceasta este şi mai greu. Vorba ţi-o ascultă unul-doi, dar scrisul ţi-l citeşte o lume întreagă. Puţini le vor înţelege bine şi mulţi le vor judeca rău.
Dar unii fraţi foarte apropiaţi ai sufletului meu au stăruit de mine prea mult să scriu despre viaţa mea, susţinând că întâmplările vieţii mele cuprind foarte multe învăţăminte care vor fi de folos pentru limpezirea multor, adevăruri şi pentru îndreptarea multor vieţi, mai ales ale celor mai tineri. M-am îndatorat prea mult faţă de aceşti fraţi iubiţi şi n-am putut să nu-i ascult.
Poate că, aflând tainele vieţii mele, unii – care de multă vreme caută să-mi găsească tot felul de păcate spre a mă cleveti cu vorbe rele – se vor folosi rău de cartea aceasta. Ştiu însă că vor fi mult mai mulţi cei cărora experienţele mele o să le folosească spre bine, trăgând din ele învăţăminte care le vor ajuta mult, pentru a nu mai plăti şi ei atât de dureros aflarea acestor adevăruri, cum a trebuit s-o plătesc eu.
Martor îmi este Viul Dumnezeu, Care ne ştie sufletul fiecăruia, că nu urăsc pe uimeai. Ura este, în ea însăşi, un păcat de moarte şi Domnul mi-a ferit inima de un astfel de simţământ.
Dar dacă m-am hotărât să spun adevărul, trebuie să-l spun aşa cum a fost, fiindcă n-aş putea arăta efectul dacă n-aş spune cauza. N-aş putea spune întâmplările pe care le-am trăit, daca nu aş spune mai întâi pricina din care s-au petrecut aşa aceste întâmplări.
Scopul meu aici nu este să înfăţişez nici oamenii, nici întâmplările decât pentru învăţămintele care eu le-am tras din umblarea cu ei şi prin ele. Fiindcă oamenii se duc, iar întâmplările se uită – dar învăţămintele trase trebuie să rămână, ele fiind singurele adevăruri statornice şi necesare de care avem nevoie cu toţii. Şi cine nu le află la timp, le plăteşte foarte scump mai târziu!
Voi pomeni deci cât mai rar numele oamenilor, străduindu-mă să arăt numai faptele. Dar şi acestea numai în măsura în care vor ajuta la însuşirea învăţământului pe care trebuie să-l tragem spre a nu repeta un rău şi spre a ne însuşi un bine.
Mi-am ales Calea lui Cristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Isus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea – eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pe o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin.
După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o lauda vrednică adusă Scumpului meu Mântuitor Isus Cristos, Salvatorul acestei vieţi.
Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.
Nu ştiu cât am reuşit. Domnul şi Mântuitorul meu Isus o va spune (Matei 10:32-33).
Doamne Isuse, Scumpul şi Dulcele meu Mântuitor, Te rog primeşte şi binecuvântează mărturia care a depus-o viaţa mea pentru Tine în faţa lumii prin care am trecut.
Iartă tot ce a putut fi în ea păgubitor pentru Numele Tău şi pentru semenii mei, dar binecuvântează cu mult folos tot ce a fost în ea bun – spre slava Ta şi spre folosul veşnic al Lucrării Tale în care m-ai chemat să mărturisesc despre Tine. Şi spre mântuirea sufletelor care mi-au primit această mărturisire.
Fă, Doamne Isuse, ca în ziua Judecăţii Tale mărturia vieţii mele să fie vrednică de Tine şi de a înaintaşului meu. Şi tot aşa să fie şi mărturia urmaşului meu. Amin.
1 ianuarie 1975
CAPITOLUL 1
Ce puţine adevăruri putem spune
O Doamne, fericit e-acela care-a putut trăi-nţelept –
Slujind Iubirea şi-Adevărul, să fie-amândurora drept,
Să nu greşească nici Iubirii când apără-Adevărul sfânt –
Nici Adevărul să nu-l calce pentru-al Iubirii lărgământ.
Domnul nostru Isus Cristos este Adevărul – Adevărul Absolut, întreg, Definitiv, Etern şi Infinit.
Acest Adevăr Unic este compus totuşi din mii de adevăruri, cuprinzându-le pe toate cele de Sus, cele de la Mijloc şi cele de Jos. Cele trecute, cele prezente şi cele viitoare. Cele privitoare la Dumnezeu. Cele privitoare la semeni. Şi cele privitoare la noi înşine.
Toate acestea se împart în trei părţi şi anume:
- Adevăruri pe care nu le ştim şi prin urmare nu le putem nici spune. Acestea sunt cea mai mare parte din Adevăr.
- Adevăruri pe care le ştim, dar pe care de asemenea nu le putem spune din felurite cauze. Acestea sunt şi ele o mare parte din Adevăr.
- Şi adevărurile pe care le ştim şi le putem spune. Acestea sunt partea cea mai mică a Adevărului.
Dar partea aceasta cere neapărat o minte sănătoasă şi o inimă curată atât de la cel ce le spune, cât şi de la cel ce le ascultă.
Căci fără înţelepciune şi fără curăţie, cel ce spune Adevărul îl strică, iar cel ce-l aude îl batjocoreşte.
Din genunchi încep să scriu aceste adevăruri care vor alcătui – atâta cât s-a putut spune spre folos – cartea vieţii mele, mărturia mea despre Isus Cristos, Mântuitorul meu, şi despre felul în care a rânduit El să se desfăşoare pentru El slujba mea, despre care vrea să depună mărturia aceasta.
Spun încă o dată că mă cutremur în faţa paginilor albe pe care va trebui să le acopăr cu cele ce va urma să le descopăr.
Dacă nu mi-ar fi fost cerut prea stăruitor şi prea argumentat, de către sufletele pe care nu am putut să le refuz – spun încă o dată că n-aş fi scris multe din cele pe care le veţi citi aici. Pentru că trebuie să spun adevăruri care mă dor, despre cele mai scumpe fiinţe pentru mine, iar apoi pentru că mai cred şi acum că timpul acesta l-aş fi putut folosi mai bine scriind altceva.
Dar nu poţi asculta de voia nimănui până când mai întâi nu-ţi sacrifici voia ta – după cum nu poţi face un bine altuia până când nu accepţi mai întâi să-ţi faci un rău ţie însuţi.
Dacă însă din toate acestea va ieşi un bine pentru cineva – o slujbă pentru Adevăr şi o mărturie spre slava lui Dumnezeu – atunci fie, slăvit să fie Domnul.
Facă Domnul ca acei ce le vor afla, să primească prin ele o lumină şi un ajutor ca să facă binele.
Şi o înştiinţare spre a nu face răul.
Repet încă o dată: vă rog ca aici să nu vedeţi oameni – ci adevăruri! Nu întâmplări – ci învăţăminte.
Oamenii şi întâmplările vor fi numai rama, învăţămintele vor fi tabloul…
Nu vă opriţi la ramă – ci la tablou! Oamenii şi întâmplările se învechesc şi se uită, dar învăţămintele rămân, pentru că ele sunt Adevărul, iar El este Veşnic.
Pentru o cât mai bună înţelegere a acestora, vreau să spun aici o istorisire, o întâmplare despre care nu vă pot da o altă mărturie decât adevărul din ea însăşi. Dar lumina din ea vă va putea ajuta să înţelegeţi multe din cele ce vor urma, pe tot parcursul acestei mărturii.
Se spune în Biblie că atunci când Moise, omul lui Dumnezeu era pe munte pentru primirea Legii şi Poruncilor de la Domnul Dumnezeu, el a stat acolo în faţa Celui Prea-Înalt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi…
Multe adevăruri trebuie să i se fi arătat lui Moise în timpul acesta acolo, dar cele mai multe din ele i-au rămas ascunse, fiindcă nu le-a putut înţelege atunci nici el. Dar şi din câte le-a înţeles, prea puţine a putut spune…Şi el era numai om.
După cum în Noul Testament este adeverit că în afară de cele scrise acolo mai sunt multe altele pe care le-a făcut Domnul, dar care nu s-au scris – tot aşa credem că sunt şi în Vechiul Testament.
Aceste lucruri care nu s-au scris fac parte din adevărurile pe care nu le ştim. Şi despre care nu putem vorbi.
Se spune totuşi că atunci când primele Table ale Legii cu cele Zece Porunci scrise de Degetul Domnului Dumnezeu au fost gata, El le dete lui Moise zicându-i:
— Ia-le! Cunoaşte-le, învăţându-ţi casa ta şi poporul tău.
Moise le-a luat, le-a privit şi iată că cele Două Table erau dintr-aceeaşi piatră străvezie, având înscrisuri şi pe dinafară şi pe dinăuntru.
— Doamne, Dumnezeul Binecuvântat – a îndrăznit să grăiască Moise. Poruncile Tale înscrise pe dinafară eu le descifrez şi le înţeleg, însă eu văd înscrisuri mai multe pe dinăuntru, iar pe acelea nu le pot nici descifra şi nici înţelege.
Cum să vestesc ceea ce nici eu nu ştiu şi nu înţeleg?
— Moise, Moise – i-a răspuns Domnul Dumnezeu – ceea ce cunoşti şi înţelegi tu, este pentru tine. Şi pentru neamul tău. Şi pentru vremea de acum.
Ceea ce nu cunoşti şi nu înţelegi tu, este pentru alţii şi pentru mai târziu, căci orice om şi orice neam şi orice timp este trecător, dar Poruncile Mele sunt Adevărul, iar Adevărul este veşnic.
Fiecare neam îşi are profetul său şi fiecare Timp îşi are profetul său. Şi fiecărui profet i s-a dat să cunoască din Adevăr numai atâta parte câtă este nevoie pentru mântuirea sa şi a celor la care a fost trimis.
— Doamne Dumnezeule, dar cine cunoaşte tot Adevărul?
— Tot Adevărul nu-l cunoaşte decât Fiul şi Cristosul, fiindcă El este Adevărul. Dumnezeu are o mie de profeţi, dar n-are decât un Singur Fiu.
— Şi cum sunt împărţite adevărurile la cei o mie de profeţi ai Săi?
— Când i-a sosit vremea unui adevăr şi mântuirea unui neam, Dumnezeu îl trimite pe profetul acelui neam şi, prin el, adevărul acelui Timp.
Dar şi acelui profet i se descoperă numai acea parte din adevăruri pentru care este ales şi este trimis el. Dacă profetul este credincios şi dacă poporul este ascultător de profetul său, ei se mântuiesc cu toţii prin acel adevăr care le este îndeajuns pentru vremea lor şi pentru trebuinţa lor.
Dacă unul sau altul este necredincios – ori profetul ori poporul – necredinciosul se va pierde, iar adevărul acesta va rămâne zădărnicit.
— Doamne Dumnezeule, dar toate adevărurile sunt mari? Toţi profeţii sunt mari?
— Toate adevărurile sunt mari, fiindcă toate sunt întregirea Adevărului. Dar profeţii nu toţi sunt mari pentru că nu toţi sunt în întregime ai lui Cristos.
Fiecare profet este mare în măsura în care trăieşte nu lângă Cristos, nici cu Cristos, ci în Cristos!
Adevărul nu se coboară la om, ci omul trebuie să se înalţe spre Adevăr. Şi nu toţi profeţii pot să se înalţe îndeajuns şi să rămână acolo. Cei mai mulţi cad, zădărnicindu-şi solia lor şi mântuirea celor la care sunt trimişi. Dar mai adesea neamurile îşi leapădă profeţii, zădărnicindu-şi mântuirea. Şi mântuirea lor odată zădărnicită, nu le mai este trimisă o alta niciodată.
— Doamne Dumnezeule, dar care profeţi sunt mai mari – şi până când va ţine vremea profeţilor?
— Acei profeţi sunt mari care se pot ridica până la înălţimea adevărurilor pentru care sunt trimişi. Iar vremea lor va ţine până la Venirea Fiului, Care va descoperi tot Adevărul – fiindcă El este Adevărul TOT.
— Doamne Dumnezeule, dar eu văd înăuntru ceva ca o Carte Tainică peste care văd şapte peceţi. Iar peste această Carte Tainică văd Chipul unui Miel însângerat. Şi Mielul acesta însângerat seamănă cu mielul pe care l-am junghiat noi la ieşirea din Egipt, prin sângele căruia am fost salvaţi… Nu ştiu ce înseamnă asta!
— Uită-te şi mai bine! Şi spune ce vezi?
— Doamne Dumnezeule, sunt îngrozit şi tremur… Peste Mielul înjunghiat văd un Chip atât de strălucitor – dar atât de Chinuit!
Capul Lui este încununat cu spini iar Ochii Lui înlăcrimaţi sunt plini de o nemărginită bunătate iubitoare. Cine poate fi Acesta?
— Acesta este Adevărul! Acesta este Fiul Meu şi Dragostea Mea!
— O Doamne şi Dumnezeule Veşnic, ce mişcat sunt! O singură dorinţă mai am. Îndură-Te şi fă-mă să văd şi eu măcar odată Faţa Lui şi măcar una din zilele Sale.
— Moise, Moise, tu vei merge şi-ţi vei face lucrarea ta. Iar dacă vei fi credincios soliei tale, vei adormi în pace. În vremea Lui Eu te voi trezi ca să-ţi împlinesc această dorinţă.
Până atunci rămâi credincios Adevărului care ţi s-a descoperit ţie, ca să fii vrednic să ţi se descopere atunci Tatăl.
… Astfel în Ziua Schimbării la Faţă pe Tabor, Moise a cunoscut pe Cristos şi atunci i s-a descoperit tot Adevărul, după cum i se promisese pe Sinai.
Era nevoie să fac acest ocol la început, pentru a vă obişnui cu gândul despre adevăruri şi despre Adevăr.
Numai Cristos este tot Adevărul şi numai El le poate explica pe toate. Noi cunoaştem doar în parte şi ca număr şi ca înţelegere.
Totul este să fim călăuziţi de o minte sănătoasă şi de o inimă curată în cercetarea celor ce le aflăm.
Iar cele aflate şi înţelese, să încercăm să le trăim cu un cuget curat şi cu un suflet smerit, aducând astfel roade vrednice de mântuirea pe care o dorim de la Dumnezeu.
Ceea ce n-am dorit să spun era ceea ce aruncă o umbră tristă şi rece asupra unor nume şi a unor locuri scumpe mie care aş fi vrut mai bucuros să rămână pentru totdeauna ascunse. Dar fără asta n-aş putea explica nimic din chiar cele mai mari cotituri care au schimbat tot cursul vieţii mele.
Sunt mângâiat şi despăgubit însă, până la urmă, că Domnul a făcut ca şi aceste fiinţe şi locuri să fie binecuvântate cu mântuirea Lui.
Nimeni pe lumea asta nu poate spune chiar tot adevărul despre sine însuşi şi cu atât mai puţin nu-l poate spune despre alţii.
Viaţa cea mai curată de pe pământ este aceea despre care acel care a trăit-o poate să spună, sincer, cel mai mult. Dar absolut totul, fără nici o reţinere, numai despre Cristos s-a putut spune… Pentru că numai Viaţa Lui nu a avut nici un fel de umbră peste care s-ar cere mai degrabă să treci decât să te opreşti.
Voi încerca deci să spun despre viaţa mea cât mai mult pot din ce ştiu. Iar despre viaţa altora, cât mai puţin pot din cât ştiu. Pentru ca adevărurile trimise timpului şi neamului nostru, cărora le-am fost şi eu martor, să aibă nu numai solia şi jertfa profetului lor, ci şi mărturia mea, unul dintre cei care-am fost cu el.
Sunt dator cu această mărturie pentru acel adevăr şi pentru profetul lui şi împotriva acelor ce le-au respins ori le-au încălcat. Fiindcă sunt convins că amândouă aceste valori sunt unice. Neamului nostru ştiu că nu-i va mai fi trimis alt profet, nici timpului nostru un alt adevăr, asemenea acelora. Dumnezeu şi Viitorul vor arăta că am dreptate. Şi după cum această mărturie vine acum să judece oamenii şi timpul acesta după adevărul din ei, această mărturie însăşi, va fi judecată odată de Dumnezeu, după adevărul din ea.
O, Dumnezeule şi Doamne al Adevărului, Cunoscătorul gândurilor şi intenţiilor noastre, împrospătează-mi memoria şi îndrumă-mi gândurile în tot ceea ce pot şi trebuie să spun, din ceea ce ştiu şi vrei Tu.
Şi iartă-mă pentru tot ceea ce ar trebui să spun şi n-am spus, pentru ceea ce ar fi trebuit să tac şi n-am tăcut.
Căci numai Singur Tu, Doamne, eşti fără de păcat. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Caută-ntruna Adevărul
Caută-ntruna Adevărul, căci el nu-i uşor de-aflat,
Vorbele, cu cât sunt multe, ţi-l ascund nu ţi-l arat;
Cărţile nu-l spun pe rânduri, ci pe-alături şi pe sub:
Când i-o lebădă ce tace, când e un zglobiu hulub.
Nu dispreţul săracul, căci şi tu eşti un sărac,
Numai Adevărul este bunul ce rămâne-n veac;
Pune-i vorbei tale lacăt, pune-i faptei tale frâu
Şi nu-ţi crede-atinsă ţinta, până treci al morţii râu.
Nu vorbi de-naintaşii sfinţi şi vrednici şi eroi
Până nu-ţi înalţi viaţa mai presus de-orice noroi.
Intră prin înţelepciune unde-i Adevărul zeu
Şi vei descuia chivotul tainelor lui Dumnezeu.
Cât pământ ai sub picioare, atât ai deasupra cer,
Gândurile, amândouă deopotrivă ţi le cer,
Însă Adevărul spune mai întâi de cer s-asculţi.
Dumnezeu împărăteşte prin cei buni, nu prin cei mulţi.
Caută dragostea şi-aleargă după adevăr mereu,
Doar aşa poţi fi prieten şi copil lui Dumnezeu.
Adevărul o să-ţi schimbe-n nimbi ai frunţii spini, curând
Iar iubirea-ţi va răsfrânge slava-n veci crescând, crescând.
CAPITOLUL 2
Fiecare existenţă este o taină
Când m-am născut cu trupul acesta printre voi,
Era şi nor şi noapte şi iarnă şi război…
Actele mele spun că m-am născut în 25 Decembrie 1914, iar mama mea, Maria, mi-a spus că era o noapte noroasă, că ningea şi că era tare frig.
Tatăl meu, Constantin, era atunci plecat pe frontul austro-ungar în războiul ce începuse în luna august a aceluiaşi an, iar acasă cu mama erau numai părinţii tatălui meu. Bunicul meu, tot Constantin – îi zicea lumea Moane. Iar bunica mea, Veselina.
Părinţii mei se căsătoriseră abia în luna februarie 1914. În luna august începuse primul mare război în care au fost duşi îndată toţi tinerii în stare de arme, din toate ţinuturile stăpânite de monarhia austro-ungară, sub robia căreia era pe atunci şi Ardealul, în care se găsea şi judeţul nostru, Bihor. Din el făcea parte satul meu natal – pe atunci Râturi.
Satul meu se găseşte aproape de Beiuş, lângă drumul care duce la Stâna de Vale, dar aşezat pe alt drum care duce la Talpe şi Săliştea de Beiuş.
Acest cătun, în formă de potcoavă, are două uliţe paralele, una care se chema a Dorzeştilor iar cealaltă a Biscăreştilor, după numele primelor familii care le înfiinţaseră aici cândva.
Mult mai târziu, când s-a făcut o nouă arendare, localitatea noastră şi-a primit denumirea de Livada Beiuşului. Şi aşa a rămas şi azi.
Cătunul acesta este aşezat pe o ridicătură mică între două văi, care curg de-o parte şi de alta de el. Cea dinspre miazănoapte se chema Vale şi cea dinspre miazăzi se chema Lunca.
Amândouă aceste văi curgeau numai de toamna până primăvara, căci vara erau seci. Când ploua puternic însă, aproape totdeauna apele lor furioase ieşeau pe afară, luând tot ce întâlneau în cale.
Uneori şi în verile ploioase făceau acelaşi prăpăd, căci albiile lor suit strimte şi cotite, pline de răchiţi şi arini, iar pe de lături sunt dealuri multe până la munţii Bihorului. Toată apa şi zăpada topită de pe coastele acestora se varsă numai în albiile acestor două văi strâmte, luând vara cruci de grâu şi căpiţe de fân, iarna punţi, poduri, lemne. Tot ce întâlneau sloiurile şi lespezile de gheaţă pe care le cărau în spate valurile lor mari şi tulburi.
Amândouă aceste văi se varsă nu departe în apa Crişului Negru, la care mai târziu, când aveam şi eu zece-doisprezece ani, mă duceam vara cu alţi copii să ne scăldăm. Acolo am învăţat să înot scăldându-mă în iazul morii de la Negru – acest sat de pe Criş, care acum se cheamă şi el Grădinari…
La iazul acestei mori, apa era mai înaltă de un stat de om, curgând pe sub roata cea neagră şi mare de lemn. Noi săream în apă de sus de pe stavilă, în mijlocul învolburat, care se învârtea ducându-ne la vale…
Când mi s-a trezit lumina minţii şi a priceperii mele, între unul şi doi ani ai mei, toată lumea cunoştinţei mele o formau mama şi cei patru bunici ai mei: părinţii tatălui meu şi ai mamei mele.
Casa părinţilor mamei era mai încolo, peste drum de casa noastră, iar eu stăteam mai mult pe acolo, fiindcă de acolo am primit primele mele amintiri.
Bunicul după mama a murit în august 1916 iar eu am despre el numai două amintiri, în una mă văd stând la masă pe genunchii lui.
El mânca şi din când în când îmi da şi mie în gură câte un dumicat din ce mânca el. Parcă văd şi acum mâna lui mare şi crăpată de muncă, apropiindu-se de buzele mele…
În a doua amintire mă văd în miheiul (atelierul) lui, un fel de şopru unde avea o nicovală mare de fier şi un ciocan cu care bătea mereu pe nicovala asta. Şi un foale mare-mare cu care sufla într-o grămadă de jăratec roşu, din care tare frumos mai săreau scânteile când sufla taica în el apăsând cu piciorul pe tinga foalelor lui celei mari-mari. „Taica” îi ziceam şi eu, după mama care îi zicea aşa tatălui ei.
Cred că toată ziua stăteam acolo şi mă minunam, căci era atâta mişcare şi frumuseţe. Taica, deşi nu era fierar, veneau la el toţi cei din sătuţul nostru să-şi facă fiecare câte ceva, căci alt fierar nu era, iar el era un meşter iscusit şi priceput la toate.
Pe atunci toţi meşterii erau ţărani. În satele vecine erau ţărani croitori de sumane şi cojoace; făcători de opinci şi cizme; meşteri de roate şi securi. Ţăranii erau şi meseriaşi. Vara lucrau pământul, iarna lucrau meseria…
Acestea două sunt primele mele amintiri de la vârsta când se vede că nu aveam mai mult de un an şi jumătate. Dacă bunicul a murit în august 1916, atâta aveam eu atunci.
Pe tatăl meu, Constantin, nu l-am văzut decât în primăvara anului 1919, după terminarea primului mare război, când cei care mai scăpaseră din prizonieratul rusesc se întorceau acasă. El fusese, din 1916, luat prizonier la ruşi şi dus în Siberia, de unde a scăpat cu mare greu, întorcându-se abia în 1919.
Îmi aduc bine aminte de pocnetele puştilor lor, de chiotele lor de bucurie venind de la gară. Şi de lacrimile fericite ale celor care îi aşteptau de atâţia ani.
Aveam patru ani când ani văzut un militar intrându-ne în casă şi îmbrăţişându-se cu bunicii mei. Cineva mi-a spus:
— Este tatăl tău.
Eu nu-mi amintesc decât că m-am ascuns undeva de frică – şi nu ştiu nimic mai mult despre întâmplarea aceea.
Am crescut mai mult cu mama, care mă învăţase să-i spun „măicuţă”. Aşa i-am zis şi spus până când am văzut că ceilalţi copii încep să râdă de mine, fiindcă ei nici unii nu spuneau la mamele lor aşa.
Le ziceau mamă sau maică.
Pe la zece ani am început să-i zic şi eu maică. Apoi mai târziu am văzut că este mai frumos să-i zic mamă. Şi aşa i-am zis.
Ea nu m-a întrebat niciodată de ce i-am tot schimbat numele ei.
Şi nici eu nu i-am spus.
De tatăl meu am crescut ca un străin, întâi pentru că în primii patru ani nici nu l-am văzut. În anii următori îmi amintesc că nu se înţelegea cu mama. Şi probabil din cauza asta nu m-a luat niciodată în braţele lui şi să-mi spună „dragul tatei” sau „vino la tata”.
Certurile dintre părinţii mei fiind tot mai dese, eu aveam cel mai mult de suferit. Probabil că s-ar fi despărţit dacă nu eram eu, sau dacă aş fi murit.
Eu m-am deprins să-i zic la tatăl meu pe numele lui, cum îi ziceau toţi: Constantin – şi nu tată cum s-ar fi cuvenit.
Şi nimeni nu m-a întrebat vreodată: „De ce îi zici aşa? De ce nu-i zici tată, căci doar este tatăl tău?”
Nici el nu mi-a spus că nu-i bine aşa cum îi zic – niciodată – şi nici mama.
De fapt nici pe mama nu am auzit-o zicându-i pe nume, ci, când vorbea cu el, îi spunea tusau mă. Iar mie nu-mi spunea altfel când vorbeam despre tata decât el. Du-te la el. Unde este el, ce ţi-a spus el. Şi eu ştiam totdeauna despre cine era vorba.
Cu foarte multă greutate şi din îndemnul meu lăuntric, am ajuns eu singur, cam pe la 12-13 ani, să-i zic tată. Înţelesesem, fără să-mi spună nimeni, ce urât îmi şade când mă aud alţii – sau chiar când mă aud eu singur – strigându-l pe tata pe nume.
Ca un străin pe un alt străin.
Iată, acest adevăr îmi este atât de greu că a trebuit să-l spun.
Faptul acesta este ca o impietate adusă chiar acelor fiinţe faţă de care am datoria celui mai mare respect de pe pământ.
Dar învăţământul pe care l-am tras de aici aş vrea să-l strig puternic tuturor părinţilor: Să nu faceţi niciodată aşa!
Înlăturaţi orice neînţelegere dintre voi cu înţelepciune, cu răbdare, cu iertare, cu dragoste – spre a nu-i face pe copiii voştri să sufere durerile şi luptele sufleteşti pe care le-am suferit eu, în tot timpul nefericitei mele copilării, din pricina asta.
Cei patru ani de despărţire dintre părinţii mei, din cauza războiului, i-au înstrăinat de tot unul de celălalt. Iar la întâlnirea lor, n-au făcut nici unul nici un efort spre a se apropia.
Astfel tata s-a dus cu prietenii lui, iar mama cu ai ei. Şi zeci de ani aşa au trăit.
Eu, neavând nici frate nici soră, am trăit şi eu tot ca un despărţit. Trei străini împreună. Aveam atâta nevoie de iubire…
Tânjea sufletul în mine după ea… Plecam singur pe câmp şi plângeam, acoperindu-mi cu palmele faţa şi gura de durere şi de singurătate – să nu mă audă nimeni plângând singur.
Când eşti singur fiindcă n-ai avut pe nimeni, e una – dar când eşti singur avându-i pe toţi, asta e alta.
Munca am cunoscut-o de mic. Părinţii mei aveau mult pământ şi multe vite – şi toate acestea cereau multă muncă. Aveau câte o slugă la diferitele munci grele şi plăteau oameni la seceratul grâului ori la săpatul porumbului, dar mai erau atâtea pe lângă astea la o gospodărie.
Cu vacile sau cu oile la păscut, pe vreme bună sau rea, de la 5-6 ani, a trebuit să mă duc eu.
Cu tata la plug sau la pădure, pe zi sau noapte – eu trebuia să fiu. De muncile pe care le puteam face nimeni nu mă scutea. Şi nu eram iertat dacă nu le făceam.
Niciodată în copilăria mea n-am cunoscut iubirea – dar am cunoscut totdeauna asprimea şi pedeapsa. La cea dintâi greşeală eram pedepsit pe nedrept, dar după ce se vedea asta, nimeni nu repara nimic în sufletul meu, nici măcar cu un cuvânt…
Aşa am crescut, totdeauna cu groază aşteptând pe tata – şi uneori chiar şi pe mama. Fiindcă nu ştiam niciodată cu ce am putut greşi, după care să primesc bătaie sau mustrare. Cred că au fost puţine zilele în care să nu fi fost tras de ureche sau de părul de la ceafa. Ori să nu fi luat cu palma peste cap ori cu nuiaua peste picioarele goale. Nu mi se dădea voie nici să plâng, când eram lovit. Trebuia să-mi strâng buzele, să-mi muşc limba, să-mi bag pumnii în gură şi să-mi înghit lacrimile. Dacă aş fi îndrăznit să plâng când mi se striga „taci” – luam alt rând de bătaie.
De atunci ştiu ce grozav lucru e să poţi plânge când suferi. Câtă uşurare mi-ar fi adus plânsul când mă ustura inima de durere! Dar eu nu aveam voie să plâng, cum îi auzeam pe alţi copii că plângeau chiar fără să-i fi atins nimeni. Şi asta mă durea mai mult decât bătaia şi mă ustura mai tare – până în fundul sufletului. Mi se părea nu numai că bătaia este o înjosire, dar că oprirea plânsului este o nedreptate şi o cruzime de o mie de ori mai mare şi mai grea.
Cred că n-aş fi plâns obraznic sau mânios, nici îndărătnic şi furios, cum i-am văzut pe mulţi copii plângând. Ci aş fi plâns amar şi îndurerat, un plâns singuratec şi uşurător, cum plânge cel ce n-are pe nimeni nici să-l apere, nici să-l înţeleagă – atunci când tocmai mâna care trebuie să-l aline, îl alungă…
Dacă nu mă iubeau cei apropiaţi ai mei, refuzam orice iubire a altora… Îmi amintesc că pe la 3-4 anişori ai mei, când întâi mergeam cu mama cu vitele pe câmp, erau pe acolo multe fete mari la muncă sau la vaci. Unele, cum mă vedeau, alergau după mine să mă prindă şi să mă sărute. Mă zbăteam în braţele lor, dând din mâini şi din picioare strigând şi apărându-mă supărat, până ce scăpăm de la una şi mă prindea alta. Dragostea lor mă îndurera, fiindcă eu nu de acolo aşteptam să primesc dragostea de care aveam nevoie.
Dragi părinţi, nu uitaţi că fiii voştri au nevoie de la voi nu numai de pâine, de haine şi de casă – ci mai întâi de toate au nevoie de dragostea voastră. Dacă nu-i iubiţi voi, cu cât vor fi iubiţi mai mult de alţii, cu atâta vor suferi mai tare. Faceţi pe copiii voştri să simtă dragostea mai tare, fiindcă în primul rând asta le lipseşte în anii fragedei lor copilării.
Mai târziu, chiar dacă le veţi arăta voi iubirea, asta tot nu va putea şterge niciodată pe deplin din amintirea lor durerea anilor când n-au avut-o.
În toate încercările timpurii şi grele prin care a trebuit să trec, eu am văzut mai târziu că tainica înţelepciune a Domnului Dumnezeu lucra la un plan minunat cu mine.
El pregătea prin suferinţele acestea, prin singurătatea mea şi prin tot ce era împrejurul meu şi împotriva mea – pregătea inima mea şi toată fiinţa mea pentru lucrarea care trebuia să se facă în viaţa mea mai târziu. Erau toate acestea ca nişte pluguri ascuţite şi dureroase care trebuiau să are în mine, să taie, să tragă brazde adânci – sfâşiind şi pregătind ogorul fiinţei mele, pentru sămânţa care trebuia să vină în ea, pentru lacrimile care aveau să-i fie semănate, pentru cântările care aveau să-i răsară, să-i crească şi să-i rodească mai târziu.
Din această experienţă şi convingere am spus apoi şi mai spun şi multora dintre cei ce mi-au adus şi mi-au arătat încercările lor poetice, că pentru a scrie ceva care să mişte şi să rămână, se cere mai întâi să citeşti mult, să asculţi mult, să iubeşti mult, să plângi mult – dar, mai ales, să suferi mult.
Fără acestea literele nu strălucesc, corzile nu vibrează, scânteile nu răsar…
O, dragi copii singurateci şi chinuiţi, nu vă plângeţi prea tare şi nu vă pară prea rău de suferinţele prin care trebuie să treceţi, nici nu-i urâţi deloc pe cei care vă provoacă aceste suferinţi.
Nu cârtiţi nici chiar împotriva durerilor care vin din pricina neînţelegerilor dintre părinţii voştri, pe care nu-i mai pot împăca nici amintirile lor frumoase din vremea când se iubeau, nici datoriile lor împreunate de acum, şi nici teama viitorului vostru ameninţat… nici lacrimile voastre, nici mila de nenorocirea în care vă aruncă ei viaţa voastră…
Nu deznădăjduiţi prin toate acestea şi pentru toate acestea. Că nici nu gândiţi voi astăzi pentru ce rod frumos de mai târziu trec acum peste sufletul vostru flăcările acestui pârjol dureros.
Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru părinţii voştri orbiţi de ambiţie ori gelozie şi vinovaţi de nepăsare.
Nădăjduiţi în Domnul Dumnezeu şi vă încredeţi în Harul Domnului Isus Cristos, aşteptând cu milă să le vină şi lor înţelegerea sănătoasă şi să găsească drumul iubirii spre voi şi ei, unul spre celălalt. Pentru a vă reface viaţa voastră şi viaţa lor.
Iar dacă totuşi nu se va putea ajunge la aceasta – să aveţi puternică încredere în Domnul Dumnezeul vostru, Care are neîncetat grijă de voi cu bunătate şi dragoste. Gândiţi-vă că tocmai aceste grele şi dureroase încercări sunt şcoala şi mijlocul prin care El vă pregăteşte pentru cine ştie ce slujbă aleasă şi mântuitoare spre folosul veşnic al vostru şi al multora.
Dacă prima voastră familie v-a fost nefericită, fiţi deplin încredinţaţi că este o dreptate iubitoare la Tatăl Ceresc – şi prin asta El vă poate pregăti vouă o a doua familie în care şi voi veţi gusta o fericire deplină. Dacă naşterea asta v-a fost spre durere, El vă poate da o a doua naştere careva va fi spre minunată şi strălucită slavă – naşterea de sus, familia cerească şi părinţii duhovniceşti, între care chiar din această viaţă puteţi gusta bucuriile Raiului veşnic.
Suferinţele voastre de acum sunt pregătirea pentru primirea şi moştenirea bucuriilor viitoare. Iar împărtăşirea prin credinţă cu harul adus de ele va face să izvorască din inima şi din mintea voastră şuvoaie de binecuvântări pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
Vă rog să credeţi acest adevăr pe care din experienţele mele amare dar strălucite l-am aflat. Orice existenţă este o taină, dar dezlegarea celor mai multe se află numai la sfârşit.
Slăvit să fie Domnul!
N-am avut nimic, Isus
N-am avut nimic Isus,
Când veneam în lume –
Nici cuvânt, nici cunoştinţă,
Nici măcar un nume –
Nici iubire, nici credinţă,
Nici nădejdea-n bine,
Ci numai singurătatea
Mi-aduceam cu mine…
…N-am nimic nici azi în lume
Decât harfa sfântă
Care încă-mi tot mai plânge
Şi-ncă-mi tot mai cântă,
Dar şi-aceasta am, Isuse,
Numai pentru Tine –
Ea e singura avere
Ce-o mai port cu mine.
N-am să duc nimic, Isuse,
Ncând trec din lume
Decât taina peste care
Ţi-ai pus Sfântul Nume,
Şi durerea şi cântarea
Mea nemuritoare –
Doamne, vor ajunge-acestea
Să m-aştepţi Tu, oare?
CAPITOLUL 3
Primii paşi spre Lumină
Astăzi, când din nou, Isuse, mă întorc din căi de jale
Şi văd iarăşi copilaşii împrejurul ieslei Tale,
Îl întreb pe copilaşul care-Ţi stă la căpătâie:
— Cum te cheamă?
El îmi spune: — Dorz Traian, din clasa-ntâie…
Când n-ai nici un îndrumător pe calea vieţii şi eşti nevoit ca tu singur să-ţi desfunzi drumul pas cu pas, răzbind înainte nu numai prin piedicile cele mai mari, ci şi prin locurile cele mai necunoscute – îţi trebuie desigur nu numai o muncă grea dar şi o voinţă tare şi o stăruinţă încrezătoare.
Când ai pe cineva care, luându-te de mână, să-ţi zică: Vino după mine, că eu ştiu calea – este uşor să mergi. Nici nu iei seama pe unde calci, nici nu ai grijă ori teamă ca să cercetezi. Ai siguranţa deplină în cel ce te conduce. Şi te încrezi în el fără nici o îndoială. Ce uşor şi liniştit poţi fi atunci!
Când ai pe cineva care, luându-ţi condeiul din mâna tremurândă, să-ţi spună hotărât: „Uite, scrie aşa! Fă aşa! Trage aici linia asta şi scrie aşa! „- atunci uşor îţi rezolvi problemele, fără să-ţi chinui prea mult mintea ta cu necunoscutele cifrelor, cu tainele literelor, cu răscrucile hotărârilor… Dar când n-ai pe nimeni de la începutul tuturor acestora – sau când îl pierzi îndată după început pe cel care-l aveai – atunci ce faci?
Atunci n-ai altceva de făcut decât să-ţi pleci genunchii, să te uiţi în Sus şi să suspini cu lacrimi: „Doamne Dumnezeule – iată eu n-am pe nimeni altcineva să-mi ajute, decât pe Tine.
Vino, Te rog, şi ajută-mi numai Tu!”
A trebuit să ajung şi eu la şcoala primară, în septembrie 1921, până nici nu împlinisem încă cei şapte ani.
În prima zi de şcoală, dis-de-dimineaţă, mama mi-a zis:
— Iată-ţi trăistuţa cu cartea şi tăbliţa şi hai să te duc la şcoală!
— Cu cine mai mergem, măicuţă?
— Singur mergi. Ceilalţi copii nu vor să meargă nici unul.
— Măicuţă, dar e departe şi singur nu ştiu să mă duc. N-am mai fost niciodată până în sat.
— Merg eu azi cu tine până acolo. Te las la şcoală şi apoi afli tu drumul înapoi. Dacă nu, dormi acolo. De mâine să ştii apoi să mergi şi singur.
Şi zicând asta, mama îmi puse în trăistuţa mea de lână, lângă carte şi tăbliţă, o bucată de pâine şi un măr mare. Aveam pe atunci toată grădina de după casă plină cu nişte meri înalţi, plini de mere roşii şi galbene.
Am mers cu mama până la şcoală. Ea înainte, mai repede, eu înapoia ei, mai încet.
Trebuia să sui dealul şi era un soare tare frumos în dimineaţa aceea. Dar mie mi se părea totul peste măsură de greu şi de ameninţător. Drumul era destul de lung pentru puterile mele. Şi pentru că era necunoscut şi nou, îmi părea nesfârşit.
Bătrânul învăţător m-a luat de lângă mama, s-a uitat la mine peste nişte ochelari cu ramă aurită şi mi-a zis:
— Cum te cheamă pe tine, micuţule?
— Traian mă cheamă.
— Traian şi mai cum?
M-am uitat întrebător la mama, care mă smuci de mână, zicându-mi:
— Nu ţi-am spus eu cum să zici?
— Dorz Traian.
— Aşa, măi micuţule! Şi al cui eşti tu?
— Al lui Costane de la Râturi.
— Bine, vino ici şi stai în banca asta lângă ăştia doi băieţi cu care ai să te împrieteneşti, n-ai grijă. Şi să fii cuminte, să nu te baţi cu ei. Şi voi să nu-l bateţi mă, auziţi?
Apoi, întorcându-se către mama, îi zise:
— Bine, lasă-l aici şi mergi acasă. Avem noi grijă de el.
Am rămas acolo în banca a doua, lângă cei doi copii de care nu mă puteam apropia. Ei erau prieteni între ei şi amândoi priveau la mine ca la un străin.
Ca să mă împrietenesc cu cel de lângă mine, i-am dat mărul meu cel mare şi roşu. Mie mi-a rămas numai pâinea goală. Ei au împărţit împreună mărul între ei, întrebându-mă:
— Voi mai aveţi mere de astea?
— Mai avem multe.
— Să ne mai aduci când vii şi mâine.
— Am să vă aduc în fiecare zi.
Şi le-am tot adus. Aşa mi-am câştigat eu puţinele mele prietenii, dându-le mereu tot ce aveam mai frumos şi mai bun.
Dar îndată ce nu am mai avut mere, nu i-am mai avut nici de prieteni. Până ce au mai văzut din nou altceva la mine şi au avut nevoie să le dau.
Însă de atunci şi în felul acesta, am descoperit eu cât de rare pot fi prieteniile adevărate – aproape cu neputinţă de aflat. Că trebuie mereu, dacă vrei să ţi le câştigi şi să ţi le păstrezi, să ai ce să le dai tot mai frumos şi mai bun. Prietenia bună este tot aşa de rară şi de scumpă în lumea aceasta ca şi credinţa cea sfântă şi ca şi dragostea cea adevărată.
În toată viaţa lui, un om dacă găseşte o inimă-două, în stare să cuprindă în ele aceste virtuţi cereşti şi curate. Cele mai multe fiinţe de pe pământul acesta pot arăta o prietenie sau o credinţă sau iubire numai dacă tot primesc câte ceva văzut în schimbul ei.
Şi ţine atâta vreme cât i se dă ceva. Îndată ce nu mai primeşte nimic astăzi, uită tot ce a primit ieri – şi până ieri.
Cu prietenia faţă de Domnul Dumnezeu şi faţă de Lucrarea Lui sfântă, voi afla mai târziu că tot cam aşa se întâmplă.
Până ce capătă omul ceva, sau până ce nădăjduieşte să capete – mai stă omul cu Domnul, merge şi zice şi promite. Dar îndată ce vede că nu mai capătă nimic – dragostea multora se usucă, vorba se calcă, faţa se schimbă şi legământul se uită…
O, ce schimbătoare, ce nestatornică este biata inimă omenească!
Şi ce urât este acest târg cu Dumnezeu şi cu cele mai scumpe comori pe care le poate avea sufletul omenesc…
Când ai de la începutul şcolii tale un învăţător bun, atunci toată viaţa ai un mare ajutor şi folos pe drumul Cărţii. Dacă de la primul pas o iei bine, îi vei face frumoşi şi pe ceilalţi ce vor urma.
Bătrânul învăţător care m-a primit în şcoală din mâna mamei mele – era un astfel de călăuz bun. Dar am avut parte de el numai până în clasa a treia. Se numea Savu Halbac şi era un om pătruns de o mare credinţă în Domnul Dumnezeu, precum şi de conştiinţa misiunii sale. Ne învăţa cu dragoste, dar şi cu asprime. Când era nevoie folosea şi nuiaua lui de lemn de sânger cu noduri din loc în loc, pe care o avea totdeauna pe masă, lângă catalogul din care ne striga numele şi în care ne punea prezenţa şi notele.
Din prima zi de şcoală am intrat în ordinea şi disciplina impusă de el în cei 25 de ani de când învăţa pe fiii satului Mizieş. La el învăţaseră un timp şi părinţii mei.
Drumul de acasă şi până la şcoală ţinea mai bine de un ceas de mers pe jos. Mergeam mai mult peste câmp decât pe drum. Şi mai mult prin apă, prin noroi şi prin zăpadă, decât pe uscat.
Pe tot drumul de acasă şi până la şcoală trebuia să ne ridicăm căciulile ori de câte ori treceam pe lângă vreun bărbat sau vreo femeie – şi să spunem cu glas tare deodată cu toţii: „Laudă-Se Domnul nostru Isus Cristos”. Iar cel salutat ne răspundea bucuros: „Să creşteţi mari…”
La intrarea în şcoală, tot aşa trebuia să zicem, oricine era acolo.
La ora opt fix, domnul învăţător intra totdeauna în sală. Era numai o singură sală pentru toate cele patru clase.
În clipa când intra el pe uşă, noi toţi săream deodată în picioare şi-i ziceam: „Laudă-Se Domnul nostru Isus Cristos”.
Apoi rămâneam aşa până când el îşi dezbrăca paltonul şi îşi punea pălăria în cuier. Apoi se oprea în picioare făcându-ne semn cu mâna să începem rugăciunea.
Începeam făcându-ne cruce: „În Numele Tatălui şi al Fiului Şi al Sfântului Duh” – şi ziceam în cor cu toţii Tatăl nostru – după care rămâneam în picioare, ascultători şi atenţi, fără nici un zgomot.
Nuiaua cea de sânger cu noduri era acolo gata să ardă orice neascultare. Dar odată ce de la început intrase disciplina asta în toţi, de prea puţine ori era nevoie de nuia.
După „Tatăl nostru”, fără să ne aşezăm în bănci, continuam tot în cor cu aceeaşi evlavie, ca pe o a doua rugăciune, tabla înmulţirii. De la unu ori unu: unu, şi până la zece ori zece: o sută.
Căci şi tabla înmulţirii trebuia fiecare dintre noi s-o ştim cum ştiam Tatăl nostru.
După aceea ne aşezam jos şi începeam lecţiile. Eram aşezaţi în două rânduri de bănci, câte patru într-o bancă, în ordinea claselor. În băncile din dreapta băieţii, în cele din stânga fetele. Ultima bancă din fiecare rând, era banca măgărească, unde erau puşi cei pedepsiţi pentru neascultare sau neînvăţătură. Ce mare ruşine era să fii pus acolo!
Pe mine m-a ferit Bunul Dumnezeu în tot timpul şcolii de ruşinea asta!
Lecţiile începeau de la clasa întâia, apoi cu a doua, cu a treia şi sfârşeau cu a patra.
Mai târziu, cu noi s-au făcut cinci clase, apoi şase, apoi şapte. Şi la atâtea au rămas patruzeci de ani şi după noi. După ce se termina cu lecţiile, domnul învăţător începea cu noi învăţarea şi repetarea cântărilor bisericeşti, pregătindu-ne ca duminica, la biserică, să dăm răspunsurile la Sf. Liturghie.
Şcoala noastră era confesională. Pe atunci aproape toate şcolile erau confesionale, iar învăţătorii erau pregătiţi şi pentru a fi cântăreţi bisericeşti.
Învăţătorul nostru era nelipsit în fiecare duminică de la biserică. De acolo din strana din dreapta, el conducea cântările, cu glasul lui cel frumos şi limpede care umplea toată biserica. În fiecare duminică, el ne ducea pe toţi şcolarii lângă strana lui şi ne aşeza frumos de-o parte băieţii şi de alta fetele. Toţi îmbrăcaţi curaţi cu cămăşuţele albe, cu cojoacele de lână şi cu opincuţele de piele, spălaţi şi pieptănaţi.
De la Unul Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu – şi până la Fie Numele Domnului binecuvântat – noi cântam cu ochii ţintă la gura lui, toate răspunsurile, fără greş.
Glasurile noastre calde şi limpezi răsunau ca nişte clopoţei de argint, înconjurând glasul lui cald şi dulce ca al clopotului cel mare de aramă din turnul bisericii.
Aşa am învăţat eu ordinea şi evlavia în Casa Domnului, din acele zile culţi pe toate le trăiam cu atâta sfântă teamă şi înfiorare, cum aş fi fost nu pe pământ ci undeva lângă Porţile Cereşti.
Atmosfera aceasta mi-a rămas până astăzi întreagă în inima mea şi, ori de câte ori merg în biserică, o trăiesc aievea, cum nu s-ar fi pus nici un fel de depărtare de ani şi de stări între mine cel de atunci şi eu cel de astăzi.
O, câtă putere are Harul Lui Dumnezeu să ne păstreze curaţi în tot ce odată I-am încredinţat, dacă nu mai luăm şi nu mai pierdem niciodată din Chivotul Său Sfânt ceea ce am pus la început acolo.
La marile Sărbători ale Crăciunului sau Paştelor, atmosfera sfântă pe care o trăiam în Casa Domnului era nespus mai strălucită şi mai puternică. Colinzile de Crăciun sau Cântările de înviere erau ceva divin şi de neuitat. Oamenii, copiii, biserica, totul părea undeva în rai. Vedeam parcă aievea îngerii zburând pe sus şi vocile lor împletindu-se cu ale noastre, mai ales atunci când ajungeam la „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este Cerul şi pământul de mărirea Lui, Osana întru cei de Sus…”
Doamne Dumnezeule, ce stări înălţătoare se trăiau atunci!
Ce păcat mare face împotriva a tot ce este mai divin în om şi în afara omului, oricine răpeşte credinţa din sufletele copiilor şi ale oamenilor! Căci cine o pierde, nu mai poate avea apoi niciodată nimic să mai poată pune în locul ei rămas gol pe totdeauna.
În timpul anilor copilăriei, bineînţeles că am putut avea şi eu, ca toţi copiii la vârsta aceea, multe păţanii şi întâmplări, unele mai bune, altele mai rele. Mai grele sau mai uşoare, unele mi le-am mai amintit, altele nu.
Din multe am tras şi eu unele învăţăminte folositoare pentru viaţa mea de după aceea.
Întâmplările au trecut, dar învăţămintele au rămas.
O parte din ele le-am păstrat fie prin cărţile mele de povestiri, fie prin alte însemnări. Fiindcă am crezut că dacă mie mi-au folosit şi altora le vor putea fi de folos.
Slăvit să fie Domnul!
M-am întâlnit cu Tine
M-am întâlnit cu Tine
La un hotar, Isus,
Şi-am ascultat întâiul
Cuvânt ce mi l-ai spus –
La-ntâia Ta chemare
Ţi-am spus cu lacrimi: „DA” –
Şi nu uit pân-la moarte
Îmbrăţişarea Ta.
…Au fost de-atunci necazuri
Cât munţii-ameninţând,
Dar Harul Tău mai mare
A fost de orice rând –
Au năvălit vrăjmaşii
Cumpliţi ca nişte lei,
Dar Tu ai fost, Isuse,
Mai tare decât ei…
Ştiu că şi de-azi ‘nainte,
Pe-oriunde m-ai purta,
Mă va-nsoţi prin toate,
Isus, puterea Ta,
Şi-mi vei întinde Mâna,
Mai repede să vin
Să mă-ntâlnesc cu Tine
La Alt Hotar. Amin!
CAPITOLUL 4
Vrăjmaşul caută viaţa pruncului
Doamne, sunt o luminiţă cât un mugurel de viţă –
Orice val să mă atingă este gata să mă stingă,
Orice vântişor să bată mă-nconvoaie dintr-o dată –
Dacă Mâna-Ţi nu m-ar ţine, n-ar fi-un ceas nimic de mine.
Cu cât Domnul Dumnezeu preţuieşte mai mult o viaţă, cu atâta Satan caută mai mult să o nimicească. Şi cu cât Domnul Cristos caută să ocrotească mai cu dragoste un suflet – cu atâta vrăjmaşul caută mai cu multă ură să-l arunce în tot mai multe primejdii.
Pentru împlinirea planurilor sale, Satan se foloseşte de tot felul de duhuri, de oameni, de mijloace şi de ispite rele, văzute ori nevăzute.
De câte ori în calea unei vieţi apărate de Domnul Dumnezeu vine câte o primejdie din partea celui rău, de atâtea ori Duhul Domnului îl înştiinţează pe cel primejduit fie într-un fel, fie în altul. Când însă noi avem ori înţelegerea prea neştiutoare, ori voinţa prea slabă ca să ne oprim la timp, atunci intervine însăşi Mâna Domnului cea Bună şi Puternică şi ne salvează. Ori direct, cum a fost în viaţa lui Ilie, ori indirect, cum a fost în viaţa lui Moise.
Nu ştiu în ce măsură a găsit Domnul şi Mântuitorul meu, că viaţa mea Îi va fi folositoare în Lucrarea Evangheliei Sale, dar ştiu că în multe rânduri, numai din câte le-am văzut eu – dar din câte nu le-am văzut! – a intervenit în chip minunat bunătatea şi grija Lui şi m-a salvat de la moarte. Satan căuta să-mi ia viaţa: numai viaţa căuta să mi-o ia. Dar Domnul Dumnezeu nu i-a îngăduit – ci, ori într-un fel ori în altul, m-a scăpat de la moarte de fiecare dată…
Desigur, primejdiile de moarte sunt aşezate în calea vieţii noastre în mult mai mare număr decât le putem noi vedea, chiar când luăm bine seama la ele. Dar cea mai mare parte din aceste primejdii noi nici nu le vedem. Trecem prin ele fără să le nici bănuim, căci Domnul Dumnezeul nostru ni le acopere – nici să nu le vedem cu ochii noştri.
Însă pe unele dintre acestea El le lasă ca noi să le vedem, pentru casă ne dăm seama, din cele puţine văzute, cât de multe pot fi celelalte – şi prin urmare cât de multă grijă ne poartă El!
Asta pentru ca totdeauna să învăţăm să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să umblăm cu grijă.
De fiecare dată când Domnul Dumnezeul meu m-a salvat cu viaţă dintr-o primejdie de moarte, eu ar fi trebuit să văd că mai trăiesc numai datorită Milei Sale. Că viaţa mea de după salvarea asta fiind numai un dar al Lui, se cuvine să o mai trăiesc în totul doar spre Slava Sa. Însă eu nu totdeauna am văzut aceasta.
Dar slăvit să fie Domnul pentru clipa când am început să văd.
De atunci întocmai aşa am şi căutat să fac.
Aveam nici patru anişori în vara anului 1918, când, într-o zi de vară, ai mei secerau grâul la Vale. Bunicul tăia grâul cu coasa, culcându-l brazdă pe cel necosit, pentru ca mama să-l poată strânge cu secera, mănunchi, aşezându-l în dreapta ei adunat frumos. Legătorul care venea în urma ei lua câte trei-patru mănunchiuri, strângându-le sub genunchi în snopi şi legându-le în legături făcute din spice.
Lângă un snop aşezat în picioare era olul de pământ cu apă, pus la umbră să nu se încălzească. Eu, în urma lor şi printre snopi mă jucam sărind încoace şi încolo, aşteptând să aflăm vreun cuib de pitpalaci ori de ciocârlie prin grâul cosit.
Cam la jumătatea timpului dintre amiază şi seară, când soarele era de un stânjen bun pe cer, toţi secerătorii de pe câmp lăsau lucrul şi, strânşi roată, se aşezau undeva pe snopi, ca să mănânce de „ojină”… căci flămânziseră de la amiază. Ziua era mare şi lucrul greu. Mă uitam şi cât vedeam cu ochii, întreg hotarul era plin de secerători. Unii cântau pe dealuri şi pe vale, de răsuna până departe.
Ce frumos era totul! În grâu cântau pitpalacii şi cintezii. Pe sus cântau ciocârliile. Prin arini, de-a lungul văii cântau presuri şi grauri.
Oricât de grea era munca atunci, nimeni n-o făcea mânios şi forţat. Toţi o făceau cu drag şi cei mai mulţi cântând. Ce mare binecuvântare de la Domnul Dumnezeu este bucuria muncii!
Lângă lanul de grâu unde secerau ai mei, era o fâşie cu iarbă verde şi moale, prin care alergam eu desculţ încoace şi încolo pe lângă secerători.
Când lăsaseră lucrul pentru a se duce mai încolo ca să-şi ia gustarea lor de ojină şezând pe snopi, bunicul meu lăsase coasa lui proptită în varga ei în iarbă, cu tăişul în sus.
În timp ce ei stăteau pe snopii lor, roată, vorbind şi mâncând, uitându-se în jos la mâncarea lor care era aşezată pe un ştergar la mijloc între snopi, nu m-au văzut pe mine cum fug desculţ, sărind spre coasa care era aşezată în calea mea cu tăişul în sus.
Mai era atâta loc larg şi în altă parte pe unde aş fi putut să fug şi să sar. Mă chemaseră să merg şi eu să mănânc cu ei pâine şi ceapă şi brânză, dar pe mine nu ştiu ce mă mâna şi mă trăgea să merg spre coasă, fugind şi sărind desculţ.
Într-o clipă m-am pomenit călcând cu picioarele goale în tăişul coasei, care m-a pătruns usturător până la os, arzându-mă ca o pleasna de foc.
M-am prăbuşit acolo plângând. Din picioarele mele desculţe curgea vale sângele, înroşind pământul şi iarba.
Mama şi bunicul au venit repede şi m-au ridicat de acolo, cu labele picioarelor scăldate în sânge, tăiate aproape de tot.
Au rupt nişte frunze de varză de pe aproape, căci nu mai ştiau cu ce să-mi oprească sângele, apoi m-au legat cu nişte prosoape şi obiele, care se umpluseră îndată şi ele de sânge.
Aşa, pe sus, m-au dus în braţe până acasă şi m-au aşezat în pat.
Bunica s-a dus repede aducând nişte buruiene de leac – coada şoricelului, şi crestăţele, cu care, zdrobindu-le, mi-a oblojit amândouă picioarele până sus.
Am zăcut aşa nu ştiu câte săptămâni între moarte şi viaţă. Picioarele mi se umflaseră şi rana copsese. Coasa fusese plină de praf şi de zgură din buruienile veninoase de prin grâu.
Singurul meu doctor era bunica. Ea mă lega şi mă dezlega, primenindu-mi ierburile ei de leac, „coada şoricelului” şi „crestăţeaua”, pe care le zdrobea între două pietre şi apoi mi le întindea peste ranele mele dureroase, până ce, într-un târziu, mi s-au vindecat şi am putut să umblu.
De atunci nu m-am mai jucat pe lângă coasă niciodată în viaţa mea. Dar am aflat atunci şi că nu toate ne sunt îngăduite. Că multe jocuri sunt primejdioase şi că totdeauna trebuie să fii cu mare băgare de seamă pe unde umbli.
Dar nici bunicul n-a mai aşezat niciodată coasa în felul acela. De fapt, zicea el după aceea, că nici până atunci n-o mai aşezase aşa. Nici el nu-şi dăduse seama ce l-a făcut atunci s-o pună aşa, cu tăişul în sus – cum nu-mi dădusem seama nici eu ce mă împinsese şi pe mine să fug acolo tocmai atunci…
Dar Domnul nu m-a lăsat să cad acolo cu burta sau cu ochii. Ca să nu mă pierd de tot. Adevărul acesta n-aveam cum să-l ştiu eu atunci, dar mai târziu am aflat că dacă trebuie să trecem prin felurite încercări, Domnul Isus întocmeşte toate lucrurile în aşa fel încât să nu ni se întâmple răul cel mai mare ci cel mai mic, după cum a zis El: „Iată, Eu sunt cu tine ca să te scap…”
În toamna anului următor, după ce abia mă vindecasem de boala picioarelor mele din care am ieşit foarte slăbit – am fost iarăşi împins într-o altă primejdie de moarte.
Era în dimineaţa unei zile de lucru. Toţi oamenii mergeau încoace şi încolo cu boii înjugaţi fie la plug, fie la grapă, căci era vremea semănatului de grâu. Bunicul şi tata înjugaseră boii la plug şi o luară la arat, ieşind prin grădina noastră cu meri să meargă spre Luncă. Mama nu era acasă ci numai bunica era ocupată, pregătind mâncarea. Eu m-am luat în urma plugului până la leasă din gardul grădinii, ca să văd mai bine dacă au plecat cu plugul ori se mai întorc după ceva înapoi. Aveam de gând să merg pe uliţă să mă joc cu ceilalţi copii, şi mă temeam să mă duc câtă vreme tata era pe aproape, că nici tata şi nici mama nu mă lăsau să merg pe uliţă la ceilalţi copii.
Multă bătaie am luat eu de la ei până m-au înţărcat de tot de acest obicei.
Eram copil, eram singur şi pe atunci nimeni nu cumpăra jucării pentru copiii de la ţară. N-aveam cu ce să mă joc decât cioplind cu câte un cuţit la câte ceva. Dar nici cu cuţitul nu aveam voie să umblu. Toate degetele mi-s pline şi astăzi de semnele tăieturilor de atunci.
De data asta, cum nu-i mai vedeam de gard şi de meri – un gând ispititor mă împinse să mă sui pe scară, care era pusă pe căpiţa cea mare de fân, lângă mine.
Scara era foarte înaltă, dar căpiţa era şi mai mare. Aşa că după ce nu mai avui scară, mă urcai ţinându-mă de fân, până la parul din vârf.
Dar când am vrut să cobor înapoi, parcă cineva m-ar fi împins. Fânul de care mă ţineam s-a smuls înainte de a ajunge eu cu picioarele pe scară.
Am alunecat în jos rostogolindu-mă din vârful căpiţei înalte, până m-am izbit jos de pământul tare, lângă grapa care era lăsată acolo la umbra căpiţei.
Nu ştiu cât am zăcut acolo fără cunoştinţă şi cu neputinţă să mă mişc. Când mi-am revenit mi s-a părut că toate oasele îmi sunt zdrobite. Respiraţia îmi era tăiată. Şi nişte junghiuri ca nişte cuie ascuţite simţeam în tot corpul. Capul mă durea şi îmi vuia ca o moară.
Bunica, gândindu-se că sunt pe uliţă la copii, nu mă căutase. Când m-a găsit într-un târziu, îmi revenisem, dar eram galben ca ceara…
Eu nu i-am spus ce-am păţit, iar ea nu s-a gândit din ce mi s-a făcut rău. Mă ştia slăbuţ şi nu voia să mă necăjească. M-a aşezat iarăşi în pat şi m-a lăsat să dorm.
Mă gândeam ce bine totuşi că n-am căzut în grapă. Cu siguranţă că acolo aş fi rămas mort şi zdrobit de tot. Înţelesesem eu că nu trebuia să mă sui acolo şi de aceea n-am mai spus la nimeni ce am păţit. Dar cum să înţeleg atunci ceva despre Mila şi grija Tatălui Ceresc, care m-a izbăvit să nu cad în grapa aşezată cu colţii în sus, chiar lângă locul unde căzusem eu?
În anul următor, tot vara, o altă primejdie mă pândea. Războiul se sfârşise, dar nu se sfârşiseră şi stările de vrăjmăşie dintre oameni!
Ardealul revenise la români, iar judeţul nostru, Bihor, era tăiat în două de graniţa cu Ungaria: jumătate rămăsese dincoace, jumătate dincolo. Acolo, în Ungaria, rămăseseră mulţi români, aici rămăseseră mulţi unguri, între aceste două popoare n-a fost niciodată pace deplină, iar acum ungurii erau şi mai furioşi din cauză că le fusese luat Ardealul pe care îl stăpâniseră aproape o mie de ani.
Peste frontieră veneau noaptea multe bande înarmate şi, în stările acelea tulburi, căutau să mute hotarul cât mai încoace, iar ai noştri îl mutau înapoi. Aveau loc multe lupte şi ura făcea mult rău şi într-o parte şi în alta. Atunci au fost ucişi mulţi nevinovaţi şi dintre ai noştri şi dintre ai lor.
Cu câteva sute de ani mai înainte, nişte domnitori ai Ungariei strămutaseră din inima Ungariei în ţinutul nostru câteva sate întregi cu un mare număr de unguri şi îi aşezaseră în locurile noastre cele mai bune. Ca să fie aici în mijlocul românilor ca un cap de pod al lor. Cea mai puternică dintre aceste localităţi, curat ungurească, era una vecină cu satul nostru. Stăpânirile maghiare le făcuseră lor multe înlesniri pentru a cuprinde prin cumpărare cât mai multe pământuri de la noi. Românii erau în toate privinţele nedreptăţiţi de acele stăpâniri.
Cu timpul hotarul acestor sate ungureşti s-a tot lărgit, cuprinzând ogoarele până aproape de grădina noastră.
Vitele lor păşteau până lângă noi şi plugurile lor arau tot mai mult pământ al nostru. Din pricina asta erau foarte mândri şi dispreţuitori faţă de ai noştri.
Dacă vitele unora dintre ai noştri scăpau în holdele lor, se răzbunau cumplit şi pe vite şi pe oameni. Din pricina asta au avut loc multe încăierări între ai noştri şi ai lor. Ei aveau arme şi trăgeau cu armele după ai noştri, ori veneau cu ciomege şi pari, fugărindu-ne în casele ori în ascunzătorile noastre.
După revenirea Ardealului la români, încă câţiva ani au tot continuat aceste lupte şi ameninţări între ai noştri şi ai lor.
În vara anului de care vorbesc, fiind încă îndată după primul război, aceste lupte erau încă în toi. Ungurii nu se puteau obişnui cu noua stare de lucruri şi căutau pretutindeni provocări şi răzbunare. Mulţi dintre ai noştri au fost atunci atacaţi noaptea sau ziua în ascuns, fiind găsiţi morţi pe câmp ori rămaşi dispăruţi pentru totdeauna.
În vara aceea, într-o zi caldă, nu ştiu ce mi-a venit mie să mă duc singur departe, pe jos, pe Luncă, unde nu mai mersesem decât rar şi cu alţii, la pescuit, ori cu ai noştri la muncă.
Acum era chiar pe la amiază şi pe câmp era pustiu, fiindcă era între sapă şi seceră. Una se terminase, iar cealaltă nu începuse.
Un ungur voinic care era dincolo de Luncă la coasă, îndată ce m-a văzut că sunt singur lângă lunca cea plină de arini şi de răchiţi, iar pe câmp nu-i nimeni, se grăbi să vină şi să mă cheme la el. Avea în mână un cuţit şi se făcea că taie o nuia. Zicea că-mi face o fluieră de răchită şi să merg să prindem peşti în luncă.
Eram foarte aproape când, dintr-o dată, un puternic gând de primejdie mă înspăimântă, zicându-mi: „Fugi că vrea să te omoare! Nu vezi cuţitul la el?”
Am rupt-o numaidecât la fugă spre casă cât puteam. Până ce a ieşit el din luncă să mă prindă, malul dinspre noi fiind destul de înalt, eu eram destul de departe ca el să mai fugă după mine. Era în plină zi şi se temea să nu-l vadă cineva pe câmp.
Aşa am scăpat şi atunci de o moarte sigură, tot prin înştiinţarea şi izbăvirea Bunului Dumnezeu.
În toamna următorului an, murea bunicul după tată. Bunicul care îmi povestise mie acele neuitate povestiri din care mai târziu am tras şi eu multe învăţăminte – fiindcă tocmai pentru asta mi le şi povestise el… Fusese un povestitor neîntrecut, cu un glas plin de bunătate şi de înţelepciune. Multe din cele ce le-am scris mai târziu în cărţile mele de povestiri, de la el le-am ştiut.
Nu avea decât ceva peste cincizeci de ani când a murit. A fost un om foarte muncitor în scurta lui viaţă – şi harnic. A avut mulţi copii, dar nu i-au trăit decât trei: tatăl meu, Constantin, şi două fete, mătuşile mele Ancea şi Catiţa.
Cea mai mare, Ancea, din cauza unei boli din copilărie, rămăsese cu o veşnică durere de cap şi cu un defect de auzire. Din pricina asta a fost tot timpul vieţii foarte năcăjită şi dispreţuită.
A căsătorit-o mai mult zestrea decât celelalte daruri ale ei.
Dar n-a fost mai fericită nici în căsătorie. Foarte curând a murit. Toată viaţa ei mi-a fost milă de ea. N-o ştiu decât plângând.
Cealaltă soră a lui tata, Catiţa, era harnică şi credincioasă. O fire liniştită, tăcută, răbdătoare şi darnică. S-a căsătorit într-un sat mai departe, a avut şi ea trei copii.
N-a trăit nici ea mult şi s-a îmbolnăvit de inimă şi de picioare. Apoi, curând după sora ei, s-a dus şi ea în veşnicie.
E un dar de la Dumnezeu că oamenii cei mai buni şi cei care au suferit mai multe necazuri nu trăiesc prea mult pe pământ. Poate că îi este rânduit fiecărui om o anumită măsură de necazuri în lumea asta.
În ziua înmormântării bunicului meu, eu am prins un moment când în casă, unde era sicriul lui, nu mai era nimeni. M-am dus şi am tras pânza de pe faţa lui – şi atunci o bobiţă de spumă i-a înflorit între buze, spărgându-se. Mi s-a părut că este viu şi că vrea să-mi spună ceva. Dar n-a mai putut să-mi spună nimic.
M-a lovit aşa o jale şi durere în inimă, încât am izbucnit în lacrimi şi nu mă mai puteam opri din plâns.
Ce mult mă iubise pe mine bunicul meu şi ce mult îl iubisem şi eu pe el! Ce multe îmi spusese el când putea vorbi – şi ce multe simţeam că ar avea acum să-mi spună, când nu mai putea.
Ceva foarte adânc am simţit că se rupe în inima mea, când am înţeles că-l pierdusem pentru totdeauna. Şi că tot ce mai avea el să-mi spună mie şi eu aveam să-i spun lui, nu se va mai putea niciodată în lumea asta. Murise şi el tânăr ca şi tatăl său, Daniel, mort tot de inimă şi tot la cincizeci de ani, pe neaşteptate, în capătul grădinii unde mersese să vadă dacă nu vine feciorul său – bunicul meu – cu carul de la pădure.
Cred că este mare nevoie, cât suntem împreună cu părinţii noştri sau cu copiii noştri să ne împărtăşim unii altora cât mai multe şi să ascultăm unii de alţii, mult mai mult decât o facem de obicei. Pentru că, pe neaşteptate, vine despărţirea între noi. Şi atunci nu numai că părerile noastre de rău ne vor umple de amărăciune pe cei rămaşi în viaţă, dar şi multe din cele ce le-ar fi folosit lor de la noi, sau nouă de la ei, le pierdem pentru totdeauna şi noi şi ei.
În prima săptămână după moartea bunicului meu am început să merg la şcoală, după cum am spus în capitolul de mai înainte, începusem să mă obişnuiesc la şcoală şi chiar să-mi placă, fiindcă acolo aveam în sfârşit bucuria să fiu împreună cu mai mulţi copii. Din lunile când începuse frigul şi nu mai mergeau vitele la câmp, veneau şi copiii vecinilor la şcoală, aşa că nu mai mergeam singur şi nici nu mai veneam singur, însă toţi erau mai slăbuţi ca mine.
Ceea ce vreau să vă povestesc acum despre o altă primejdie de moarte prin care am trecut, s-a petrecut în prima vacanţă de Crăciun pe care am primit-o în iarna aceea.
Încă de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheţ puternic, care făcuse peste zăpadă un pod de ne ţinea şi nu se rupea cu noi. Apa în vale îngheţase, că treceau şi căruţele peste ea.
Cu o zi înainte de vacanţă, însă, începuse să plouă şi un vânt cald crăpa gheaţa de pe vale şi topea zăpada de pe toate dealurile, încât începeau să curgă toate şanţurile şi răzoarele, umflând albiile apelor. Valea începuse să iasă pe afară. Apele, umflând gheaţa, o rupeau şi o crăpau în lespezi mari şi groase pe care apoi o cărau grămezi la vale, izbind şi doborând cu ea arinii şi răchiţile care abia se mai vedeau de ape.
Aşa erau apele în ziua când noi primeam vacanţa de Crăciun şi veneam să trecem valea spre casele noastre.
Puntea peste care treceam noi de obicei, era acum luată de ape şi nu te puteai apropia de locul unde fusese.
— Haideţi să mergem în jos până la pod – le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod. Eu fiind cel mai mare dintre ei, toţi mă ascultau.
Am luat-o înainte cu cei 4-5 copii câţi erau după mine. Se însera repede, căci ziua era mică, norii groşi, şi începea să plouă.
Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră şi peste drum şi curgeau mari şi tulburi, rostogolind lespezi de gheaţă.
Podul se vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin şuvoiul acesta care curgea peste drum şi se vărsa mai departe întâlnind valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape, izbind lespezile de gheaţă care se încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător. Parcă şi acum văd apele – ce mari şi ce galbene erau! Şi ce zgomot fioros făcea gheaţa lor rostogolindu-se în grămadă de lespezi încălecate unele peste altele… Nu ştiu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalţi:
— Eu mă bag în apă şi trec până la pod. Mă duc acasă şi vă trimit pe ai voştri după voi. Voi staţi aici până trec eu.
Mi-am ridicat sumanul şi trăistuţa cu cărţile ce le luasem să le citesc în vacanţă – nişte cărţi cu chipuri – şi, aşa, încălţat, am intrat în apă.
Dar n-am făcut decât vreo cinci paşi, până ce am nimerit într-o groapă făcută de ape. O lespede de gheaţă m-a lovit în piept şi m-a răsturnat pe spate, umplându-mi hăinuţele şi traista de apă. M-am ridicat cu greu în picioare, dar apele mă târau la vale printre bucăţile de gheaţă, spre mijlocul lor cel adânc şi învolburat. Încă puţin şi aş fi ajuns în matca cea adâncă în care m-aş fi cufundat pentru totdeauna. N-am putut face nimic decât să strig: „Doamne, scapă-mă!”
Şi înainte cu o clipă de a fi prea târziu, nu ştiu de unde a apărut lângă mine un om cu o prăjină lungă, care mi-a strigat:
— Apucă-te de prăjină cu amândouă mâinile şi ţine-te bine!
Mâinile îmi erau îngheţate şi-mi tremurau, dar m-am prins de prăjina lui – şi aşa m-a scos afară. Apa şiroia de pe mine şi eu tremuram de frig şi de frică. Ceilalţi copii plângeau şi ţipau de spaimă. Omul acela dispăruse nu ştiu unde, lăsându-mă acolo – nu l-am mai văzut. M-am întors la ceilalţi copii şi le-am zis:
— Nu mai putem trece astăzi. Veniţi să mergem înapoi în sat. Am eu o mătuşă acolo şi vom dormi la ea.
Aşa am şi făcut. Când ne-a văzut mătuşa în ce hal eram, ne-a dezbrăcat pe toţi, ne-a pus hăinuţele să se usuce peste tot prin casă şi, aşa goi, ne-am culcat în patul cald, unde am dormit duşi până dimineaţa.
Când ne-am sculat era ziua albă, hainele uscate şi vremea se înseninase frumos. Apele scăzuseră de tot, aşa că am putut trece fără nici o greutate, povestind acasă cu lacrimi tot ce am păţit. Iar eu până în ziua de astăzi nu-mi pot explica altfel salvarea mea de atunci, decât ca pe o minune pe care Domnul şi Mântuitorul meu a făcut-o pentru mine, izbăvindu-mă în ultimul moment de la o moarte sigură. Căci n-am mai văzut pe omul acela nici înainte cu câteva minute de a cădea în apă – şi nici după ce m-a scos din apă.
De unde a venit şi unde s-a dus – nu ştiu. Nu-mi pot explica altfel decât că a fost Domnul meu Isus, Însuşi, luând acest chip, pentru a mă salva.
Acestea au fost doar câteva din minunile prin care Dumnezeul şi Mântuitorul meu m-a salvat în chip tainic şi fericit de la moarte sigură. Dar câte altele ca acestea aveau să urmeze în viaţa mea prin anii ce aveau să vină!
Le-am înfăţişat pe scurt, însă, doar pe acestea din primii mei şapte ani, pentru a arăta cât de mult sunt eu dator Domnului Dumnezeului meu. Şi cât de mult se cuvine să-mi trăiesc eu toată viaţa pe care o mai am, numai pentru slava şi slujba Mântuitorului meu Care mi-a salvat-o.
Le-am mai povestit pe acestea şi pentru ca toţi cei ce s-ar mai afla în vreo primejdie, să capete deplină încredinţare că dragostea Domnului veghează asupra tuturor alor Lui. Şi Puterea Lui are totdeauna la îndemână mijlocul prin care să ne salveze, dacă noi chemăm din toată inima ajutorul Lui cu credinţă, în clipa necazului nostru. Dar după ce ne-a salvat să nu uităm să-I fim recunoscători!
Slăvit să fie Domnul!
Doamne, fă să nu ne temem
Doamne, fă să nu ne temem
Niciodată de acei
Ce ne pot ucide trupul
Cu puterea rea din ei,
Dar nu mai pot după-aceea
Să ne facă nici un rău –
Ci fă, Doamne, să ne temem
Numai de Cuvântul Tău.
Doamne, să ne temem numai
De-ale Tale mari porunci,
Căci doar Tu poţi în pierzare
Sufletul să ni-l arunci.
Doamne, temerea de Tine
Să ne facă treji să fim –
Şi cu trupul şi cu duhul
De păcat să ne ferim…
Doamne-apoi, fă să ne-ncredem
Că Tu-n toate ne ajuţi;
Cum grijeşti cinci vrăbioare
Ce se vând cu doi bănuţi
Şi niciuna nu-i uitată
Înaintea Ta nicicând –
Cum atunci să fim noi oare,
Mult mai mare preţ având!
Doamne, fă-ne să nu ţinem
Prea mult la al lumii preţ,
Ci s-avem mai mult ca toate
Gândul veşnicei vieţi
Căci, să aibă lumea-ntreagă,
Omul moare tot sărac;
Numai cei ce Te-au pe Tine
Fericiţi vor fi în veac.
Acela ce doreşte slava
Acela ce doreşte slava
Să ştie c-are de luptat
Cu eul lui, cu duhul lumii
Şi cu păcatul – ne-ncetat.
Să lupte, să învingă lumea,
‘Nălţându-se mereu mai sus
Şi-acolo-ngenunchiat la Cruce
Să-şi ia putere din Isus.
Orice cădere să-l ridice
Mai hotărât şi înţelept,
Mai veghetor făcându-i duhul,
Mai sfântă flacăra din piept.
Trecând biruitor prin toate,
Mereu cu adevăru-ncins,
Curând ajunge starea-n care
Nimica nu-i de neînvins.
Să poată-odată şi el spune,
Senin, înalt şi fericit,
Precum Isus a spus la urmă:
— Curaj, căci Eu am biruit.
Acel ce caută mântuirea,
Luptând statornic şi aprins,
Ţinându-şi la Cristos privirea
– Ajunge-odată de ne-învins.
CAPITOLUL 5
Binecuvântata muncă grea
Era pustiu pe câmpuri şi-atât de frig mi-era,
În spate, rupt, sumanul de-abia se mai ţinea;
La câine-i era foame, iar mie tot ca lui,
Plângeam în frig şi-n ploaie – şi n-aveam cui să-i spui.
Când omul este sănătos şi în putere – munca desigur este un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare. Dar şi o datorie pe care, dacă ţi-o faci din toată inima şi cu toată priceperea, ea îţi aduce nu numai belşug în casă, ci îţi aduce şi în suflet bucuria ei curată şi sănătoasă, pe care nimic altceva decât ea nu ţi-o poate aduce.
Belşugul muncii te ajută nu numai să ai pentru tine şi pentru ai tăi hrana, îmbrăcămintea şi ajutorul trebuincios, ci te ajută să îl poţi ajuta şi pe semenul tău căzut în nevoie. Sau Lucrarea şi Casa Domnului care au lipsă de ajutor din partea ta.
Hărnicia şi chibzuinţă în muncă am cunoscut-o, încă din copilăria mea, nu numai în casa părinţilor mei, ci şi în viaţa şi în casele vecinilor şi consătenilor între care am crescut.
Nu era în nici o casă şi în nici o familie nimeni care să nu facă nimic. Fiecare muncea la de toate în gospodăria sa munca pentru care avea putere şi pricepere.
Părinţii şi vecinii mei erau plugari şi păstori din moşi strămoşi.
Aceste două clase străvechi trăiau şi munceau tot timpul privind în Sus, cerând ajutorul Domnului Dumnezeu. Şi apoi mulţumindu-I pentru primirea acestui ajutor.
Erau plugari înstăriţi, pentru că erau harnici şi chibzuiţi cu toţii. N-am avut, de când ştiu, între toţi înaintaşii mei, pe nici unul care să se mai fi ocupat cu altceva decât cu plugăria şi cu păstoritul. Şi n-au fost nici unul nici leneş, nici beţiv, nici hoţ, nici risipitor.
Numele nu ştiu de unde ni se trăgea căci un alt nume la fel ca al nostru n-am mai aflat nicăieri. Într-o singură carte, Traco-Dacii, scrisă de I.I. Rusu, am citit acum câţiva ani aceste însemnări (I.I. Rusu. Traco-Dacii, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică. Buc. – 1961):
„Dhor / Dorz – sunt două rădăcini lexicale străvechi care în limba traco-dacă au stat la baza formării diferitelor antroponime (nume de oameni) şi teonime (nume de zei).
Rădăcina dhor în alternanţă cu rădăcina dorz avea semnificaţia de a „ţine strâns, a sprijini… Stăpânitor, drept, puternic, înţelept, demn, autoritar…” (pg. 67, 102 şi 133).
Dacă toate astea au vreo legătură cu numele nostru sau nu, asta nu o ştiu. Cele mai vechi registre de botezaţi ai parohiei noastre ne pomenesc tot aici şi tot aşa, cu acest nume. Nici stăpânirea ungurească n-a avut cum să ni-l schimbe.
Gândind la aceste tainice lucruri – şi la altele – am scris atunci pe o margine a acelei pagini următoarele versuri:
Doamne, uneori ce taine
Într-un nume se ascund!
Câte căi sunt şi ce umbre
Unde gânduri nu pătrund.
Cum se-adună-ntr-o fiinţă
Uneori strămoşi de-un veac
Şi atâtea adevăruri
Ce nu ştii cum se desfac.
Că descoperi dintr-odată
Câte-un mare adevăr
Dar nu-i nimeni să-ţi dezlege
Cum e el, din fir-în-păr.
Afli-adesea-ntr-o clipită
Printr-un fulgerat de gând
Taine cu-nţeles pe care
Nimeni nu-l va şti nicicând…
Dorz e de la Daci, desigur
Şi Traian de la Romani
– Dar cum vin până la mine
Cine-ar ştii – prin mii de ani!
…Ce gând le-a sortit unirea
Şi ce taină-au în ascuns?
– Cine, Doamne, decât Tine
Poate să mai dea răspuns?…
…Aveam o gospodărie dintre cele mai fruntaşe în sat, cu vreo zece hectare de pământ. Cam slab, ce e drept, dar ţineau vite, oi şi porci şi îngrăşau astfel pământul cu gunoiul acestor vite, că producea îndeajuns nu numai pentru nevoile casei, ci şi pentru vândut.
În jurul casei aveam o livadă mare cu tot felul de pomi roditori: meri, peri, cireşi, pruni şi nuci – care de obicei rodeau mult, căci erau mari şi sănătoşi.
Toamna, la culesul lor, tata umplea sacii cu mere şi cu pere, iar apoi cu sacii umplea carul până sus. Peste saci punea fân iar peste fân un coviltir de rogojină şi se pregătea pentru târgul de la Oradea, cale de două nopţi şi două zile…
Acolo vindea merele şi cumpăra haine, lucruri şi cele ce mai era nevoie pentru casă, pentru tot anul.
Am călătorit cu tata şi eu la Oradea de vreo două ori, culcat sus pe fânul boilor, sub coviltirul de rogojină, pe sacii cu mere.
Nu voi uita niciodată ce dulce eram legănat de carul cu boi, îmbătat de toate miresmele merelor şi fânului, privind pe sub streaşină coviltirului frumuseţea cerului alb ca laptele în revărsatul zorilor curaţi. Sau zâmbetul cerului cu lună şi stelele în acele nopţi de toamnă frumoasă.
Începând de primăvara când înceta frigul şi se topea zăpada, tot câmpul, toate grădinile, toate văile şi toate drumurile erau pline de oameni care, ca albinele şi ca furnicile, munceau şi umblau în toate părţile. În tot hotarul vedeai numai pluguri arând, oameni săpând, copii păscând vite, oi, gâşte, porci… În zilele senine, femeile ieşeau cu pânzele ţesute iarna în casă, la luncă şi la vale la albit.
De la ivirea zorilor şi până la răsăritul lunii era o necontenită mişcare şi zumzet de muncă pretutindeni. Şi nu era ceas din zori şi până noaptea târziu să nu auzi pe tot hotarul fete şi feciori cântând. Chiar femei şi bărbaţi mai în vârstă cântau de-ţi fermecau sufletul. În urma plugului ori a oilor, la sapă sau la coasă, mai toţi oamenii cântau.
Ce binecuvântată este munca omului când ea este sfinţită prin rugăciune şi împlinită cu dragoste! Harul ceresc face atunci ca totul să fie fericit şi plin de bucurie şi de mulţumire sufletească.
Pâinea o poţi avea şi numai prin muncă, dar mulţumirea sufletească şi bucuria de rodul muncii tale, nu o poţi avea decât prin binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea pâinea stomacului o pot avea toţi, dar mulţumirea şi bucuria sufletului o au numai cei ce se roagă şi o cer de la Domnul Dumnezeu, rugându-se şi cântând în timpul muncii lor, sau înainte de ea.
De la scularea din pat dimineaţa, toţi oamenii noştri se rugau mulţumind lui Dumnezeu pentru odihnă. Şi cel dintâi lucru, ieşind afară la fântână, să se spele cu apă rece, era să spună „Tatăl nostru” cu vocea tare şi cu toată evlavia, cu faţa spre răsărit. La începutul oricărei munci, făceau cu mare evlavie semnul sfintei cruci zicând cu ochii în sus: „Doamne, ajută-ne”. Şi numai după aceea începeau să dea cu sapa, ori să tragă cu coasa. Nimeni nu începea nici un lucru fără să se roage mai întâi Domnului Dumnezeu.
Între vecinii care-şi lucrau ogoarele, unii pe lângă alţii, era numai prietenie şi vorbe bune, ca între membrii aceleiaşi familii.
Când unii îşi terminau mai devreme lucrul la secerat, ori la sapă, ori la fân, şi era seară sau era vreme de ploaie, cu drag şi cu grabă mergeau să le ajute vecinilor lor, ca să poată isprăvi cu bine şi ei. Fără să aştepte pentru asta nimic, ci numai din bucuria şi dragostea de a se ajuta unii pe alţii. Şi din marea dorinţă de a-şi face bine unii altora.
La muncile mai grele, la coasă, la căratul grâului în stoguri, ori la dus piatră şi lemne pentru casă, de la pădure de departe, cu toţii se întrajutorau, începând de la cel dintâi şi până la cel din urmă. Nici unul nu era lăsat de către ceilalţi să-şi facă lucrul cel mai greu singur. Toţi săreau în ajutorul lui. Aşa trăiau vecinii noştri de pe uliţa Dorzeştilor, atunci. Dar ceea ce mi-a rămas mie mai adânc întipărit în sufletul meu de copil erau trei frumuseţi, şi anume:
1 . Rugăciunea plină de evlavie şi de credinţă pe care cu toţii o înălţau către Cer la începutul zilei, la începutul muncii, la începutul mesei, la începutul odihnei şi la sfârşitul acestora.
Când erau mai mulţi împreună, cel mai bătrân dintre ei se ridica primul în picioare şi zicea: „Să spunem Tatăl nostru!”
Spunea el tare rugăciunea, iar după el spuneau cu toţii de la început şi până la sfârşit. Numai după aceea făceau ce aveau de făcut.
- Bucuria şi cântarea muncii… Nimeni nu făcea nici un fel de muncă înjurând ori izbind, ci cu toată faţa bucuroasă şi, de cele mai multe ori, cântând. Bucuria şi cântarea se vedeau, se auzeau şi se simţeau peste tot şi totdeauna în orice muncă.
- Dragostea şi înţelegerea frumoasă dintre toţi vecinii şi chiar dintre toţi oamenii, întrajutorarea săritoare şi bucuroasă, cu prietenie şi cu părtăşie caldă, arătată oricând şi oricui la nevoie, fără nici un fel de plată sau de împrumut.
Atunci aceste trei frumuseţi nimănui nu i se părea a fi ceva deosebit.
Fiindcă cu toţi simţeau că aşa este normal să fie.
Numai acum, mult mai târziu, când totul a devenit dureros de schimbat – aşa ceva pare de neînchipuit. O, cât de mult şi de amar s-a înrăutăţit totul, din cauza pierderii credinţei şi a dragostei dintre oameni! Totul este astăzi de nerecunoscut şi de nemaiîndreptat. Toate acele trei frumuseţi s-au pierdut parcă pe totdeauna. S-a pierdut întâi prima dintre ele: rugăciunea. Şi după aceasta s-au pierdut şi celelalte două puncte: bucuria şi cântarea muncii. Şi întrajutorarea iubitoare şi prietenoasă dintre oameni.
Cât de mult mi se pare că am trăit în lumea aceasta – şi cât de departe văd că am ajuns! Dacă n-aş fi întors mereu aici, mi s-ar părea că nu mai sunt nici pe locurile care am copilărit, nici printre urmaşii bunilor mei vecini, fiindcă totul este de nerecunoscut astăzi.
Acum nimeni nu se mai roagă la muncă, dar toţi o înjură. Nimeni nu se mai roagă la masă – acest bun obicei este socotit nu numai ceva străin, ci ceva ruşinos şi chiar primejdios să-l faci!
Nu se mai aude nimeni cântând la orice ar munci. Chiar ciocârlii şi pitpalaci nu mai auzi cântând… Mijloacele noi de muncă le-au distrus cuiburile. Prafurile otrăvitoare le-au omorât puişorii. Şi pustietatea le-a alungat. Aşa s-au prăpădit şi iepurii şi potârnichile de care altădată erau pline câmpul şi luncile.
Nu mai sunt nici cosaşii cântând, care duceau brazdele largi şi frumoase unul după celălalt, nici copii jucându-se pe la vaci şi oi. Nici femei albind pânzele lor frumoase la valea curgând limpede şi plină de peştişori jucăuşi, în albia curată.
Nici carul mergând legănat după boii frumoşi şi blânzi, încărcat de grâu galben ca aurul soarelui. Şi cu flori la resteiele jugului.
Nici tinerele secerătoare, întorcându-se seara cântând cu coroniţe de spice cu maci şi albăstrele pe cap, cu feţele îmbujorate de muncă şi de sănătate. Şi, mai ales, de frumuseţea şi de curăţia lor sufletească.
O, ce frumoasă şi ce fericită era binecuvântata lor muncă grea, sfinţită de rugăciunea lor smerită şi sinceră. Şi de sudoarea lor tot aşa de sfântă ca şi rugăciunea lor. Ce plină de mulţumire şi de bucurie sufletească era această muncă a lor. Şi ce dulce şi săţioasă era pâinea lor, deşi uneori era aspră şi uscată, mai mult de mălai decât de grâu. Totuşi ce sănătoşi şi ce frumoşi erau cu toţii, ca nişte bujori şi ca nişte brazi.
Eu, după cum am mai spus, eram singurul copil la părinţii mei şi munceam alături de ei, nefiind scutit de nici un fel de muncă pe care o puteam face, de primăvara până iarna. Atât acasă cât şi pe câmp.
Am cunoscut astfel toată greutatea şi lungimea muncii care nu avea timp anumit, ci te cerea întruna, cu toate puterile şi cu toate ceasurile zilei.
Până n-aveam dragostea şi bucuria muncii, îmi era şi mie nespus de greu tot ce trebuia să fac. De atunci ştiu ce grea este o muncă pe care o faci fără dragoste şi bucurie.
Dacă n-aş fi ştiut de frica bătăii tatălui meu, cred că nimic n-aş fi făcut cumsecade ci numai în batjocură şi în silă. Porumb aş fi cules unul şi aş fi lăsat zece. Vitele le-aş fi legat flămânde undeva, numai să n-am de alergat după ele. Fânul l-aş fi lăsat mai degrabă să-l ploaie, decât să mă obosesc să-l strâng… Cum văd că se face acum peste tot.
Dar din ziua când am căpătat conştiinţa muncii, mulţumirea şi bucuria ei, totul s-a schimbat pentru mine ca de la pământ la cer. Mă aplecam de mii de ori după firele tăiate de porumb şi mă uitam cu grijă să nu rămână nici unul. Şi nu-mi părea urât chiar dacă eram singur – singurel pe tot câmpul, sub soarele cald şi între muştele care zumzăiau a singurătate în jurul meu. Nu-mi era nici prea greu, nici prea departe, nici prea cald.
Nu-mi era nici obositor, să nu pot merge înaintea boilor pe brazdă la plug, ori pe drum spre pădure.
Mă obişnuisem şi desculţ, când opincile îmi erau sparte sau strâmte, ori când se umpleau de pământ sau de apă.
Mă obişnuisem să rabd când picioarele îmi sângerau, ori împunse de mirişte şi spini, ori cu unghiile lovite de pietre, ori vinete de frig.
Vedeam pe tata şi văzusem pe bunicul la fel. De multe ori picioarele lor erau pline de sânge şi crăpate de bătături.
Dar se obişnuiseră să rabde şi după aceea răbdau fără greutate. Aş putea spune că răbdau cu bucurie. Tata se ducea până la munte la boi, cale de o zi dus şi de alta întors, prin pietre şi clenciuri, desculţ.
De multe ori l-au prins pe munte viscolele cu zăpadă ori cu grindină care se aşezase strat de un lat de palmă pe jos – iar el mergea cu picioarele goale prin ea. Obişnuiţi cu suferinţa, nu le era cu neputinţă nimic… Totdeauna m-am minunat de răbdarea lor şi m-am rugat Domnului Dumnezeu să-mi dea şi mie o astfel de răbdare, care mulţumeşte totdeauna pentru toate şi nu cârteşte niciodată pentru nimic.
Nu-mi era greu apoi nici să rabd foamea când lucrul se lungea şi când nu putea să vina nimeni cu mâncarea să ne-o aducă la timp.
După ce trecea vremea mâncării, nu-mi mai era nici foame. După ce trecea vremea apei, nu-mi mai era nici sete. După ce trecea vremea odihnei, nici nu mai simţeam oboseala. Aşa m-am deprins cu răbdarea… Şi ce bine mi-a prins mult mai târziu, când n-am mai avut nici mâncare, nici apă şi nici odihnă… N-am fost silit să-mi calc conştiinţa, dacă am putut să rabd şi să renunţ. Dacă am învăţat din vreme această renunţare, am fost scutit de marile căderi pe care le-au făcut alţii lângă mine….
Vara, cel mai greu chin nu era al meu, ci al animalelor cu care eram la muncă. Şi chinul acesta era mai ales din cauza muştelor care le sugeau sângele şi le însângerau ochii. Bieţii boi înjugaţi la plug ori la carul încărcat, mi se rupea inima când îi vedeam cum sunt chinuiţi de muştele de tot felul, mari şi mici.
Li se băgau în ochi – şi n-aveau cum să se apere. Li se băgau pe sub păr, pe la încheieturile picioarelor, pe sub pântece, pe spate, unde nu le puteau alunga şi le sugeau sângele de era o rană toată pielea lor.
Eu luam câte o crenguţă cu frunze şi mă luptam să le alung din mers, dar ele iarăşi se puneau în altă parte. Şi apoi nu puteam tot mereu să mă opresc şi să le alung. De multe ori muştele alungate de pe boi se repezeau în ochi la mine, ori mă înţepau pe obraz.. Şi chinul acesta ţinea tot timpul verii şi al tuturor verilor. Mă ustură parcă şi acum inima, când îmi aduc aminte câtă suferinţă am văzut îndurând bieţii boi înjugaţi, care trebuiau să tragă şi la greul muncii – şi să rabde fără apărare ca muştele mici şi mari să le sugă sângele în cel mai chinuitor fel.
În astfel de condiţii am crescut eu, învăţat cu munca aspră şi grea a mea şi a celor din jurul meu, atât oameni cât şi animale.
Învăţat cu foamea şi cu frigul, cu căldura şi cu singurătatea, cu suferinţa de orice fel. N-aveam de unde să bănuiesc atunci că toate acele necazuri şi greutăţi îmi erau necesare ca să mă înveţe răbdarea, tăcerea, rugăciunea şi renunţarea, de care voi avea atâta nevoie mai târziu, în urmarea Domnului meu Isus, în lupta şi în Lucrarea Evangheliei Lui, pentru mântuirea mea şi a altora.
Toate condiţiile grele şi dureroase prin care a trebuit să trec pentru Domnul şi pentru Numele Său, n-aş fi fost în stare să le îndur cum le-am îndurat, dacă Domnul nu m-ar fi trecut din copilăria mea prin toate acestea.
Şi dacă n-aş fi avut în înaintaşii mei pildele de răbdare şi de mulţumire în suferinţă, pe care le-am avut.
Slăvit să fie Domnul!
Numai lângă Tine
Numai lângă Tine
Inima din mine
Drag Isuse-ar sta;
Sfintele-Ţi cuvinte
Cu un dor fierbinte
Le-ar tot asculta.
Sfânta juruinţă
De-aţi păstra credinţă
Vreau pe veci s-o ţin,
Grelele-mi suspine
Doar pe Sân la Tine
Să mi le alin.
Lupta mea frumoasă
Tu mi-o faci voioasă
Cu izbânzi cereşti;
Şi sfârşind furtuna
Tu-mi vei da cununa
Care mi-o găteşti.
…O, Isuse Dulce,
Când o să se culce
Şi inima mea,
Tu pe veci mi-o ţine
Lângă Sân la Tine
Să se-aline ea.
CAPITOLUL 6
Strălucita sărbătoare de Rusalii
Era-ntr-o primăvară ca asta de senină
Cu cer de sărbătoare şi strai de Cireşar
– Şi-ai coborât în mine tot raiul de lumină
Şi toată revărsarea belşugului de har.
Când ai viaţa înaintea ta, ţi se pare că timpul vine chinuitor de încet. Oricărui tânăr i se pare că timpul de-abia se mişcă, de-abia vine, ca un melc leneş şi greoi. Că la fiecare pas ar vrea să-i zică: vino, timpule, mai repede!
Vino, timpule cu sfârşitul şcolii, vino timpule cu majoratul, vino timpule cu ocuparea unui serviciu. Vino timpule, odată cu căsătoria…
Şi timpul parcă stă pe loc, aşa grozav de încet vine, de parcă nu mai soseşte odată…
Iar când ai viaţa înapoi, când ziua a trecut de amiaza ei spre seară – ce repede trece atunci acelaşi timp!
Îndată ce melcul te-a ajuns, se preface în iepure. Şi iepurele timpului fuge-fuge de nu-l mai vezi. Îţi vine să strigi mereu: stai mai încet, timpule! Nu fugiţi atât de repede, anii mei! Dar timpul nu te mai aude, anilor nu le mai pasă că tu de-abia te mai ţii după ei. Până când, tot zorind pe cale, te poticneşti dintr-o dată şi cazi undeva în mormântul care te aşteaptă acoperit de ochii tăi, la ceasul pe care nu-l ştii şi pe drumul de care nu-ţi mai poţi feri paşii.
Presărat cu întâmplări din cele descrise în cele de mai înainte, trecea şi timpul meu, când mai blând, când mai aspru, când mai luminos, când mai înnorat. Mă obişnuisem cu viaţa pe care o duceam şi – pentru nivelul meu de atunci, în condiţiile care îmi erau date – nici nu-mi întrevedeam un alt viitor decât cel al unui ţăran sortit să-şi tragă plugul vieţii sale, aşa cum boii săi şi-l trăgeau pe al lor. Aşa fusese şi viaţa strămoşilor mei, a bunicilor mei, aşa a părinţilor mei – şi desigur nici a mea nu va putea fi altfel.
Fiecare din înaintaşii mei avuseră numai câte un singur fiu care le trăise. Ca să nu li se stingă viaţa şi neamul până la mine.
Cine ştie de unde venea şi cine a fost acela care a rostit cel dintâi pe lumea asta numele acesta cu sunet dârz şi dur ca un colţ de piatră, ca un clopot grav, ca un strigăt într-o peşteră.
Dar poate şi de dor… De dor duios şi domol, ca un jăratec acoperit…
Bunicul meu fusese un om foarte harnic, foarte răbdător, foarte singuratic. Îşi făcuse singur cea dintâi casă mare de piatră şi de cărămidă acoperită cu ţiglă, din sătuţul nostru. Ale tuturor celorlalţi erau încă de bârne afumate şi acoperite cu paie. Îşi făcuse singur şi grajdul cel mare, şura cea mare şi altele… Unde îşi adăpostea zece capete de vite mari, oi, porci şi alte vietăţi folositoare.
Îşi săpase singur fântâna adâncă de doisprezece metri din care bem noi apă bună şi astăzi – pe care o zidise el de jos şi până sus, cu piatră lată şi netedă, adusă tot singur de el, cu carul şi cu boii lui, în fiecare noapte câte un car, de la o depărtare de şase ceasuri dus şi alte şase întors.
Apoi gardurile împrejmuitoare ca de cetate, numai din piatră mare şi grea pe care doi-trei oameni abia putea să mişte una. El o încărcase singur şi o aducea aproape numai noaptea, după ce îşi încheia munca zilei la câmp. Când alţii se aşezau în pat să se culce, el prindea boii la car şi, făcându-şi cruce, se suia în car zicând:
— Doamne, ajută-ne! Apoi: Hai Iambor, hai Mojar… Nu primise să-l mai ajute nimeni.
Iambor şi Mojar erau cei doi boi ai lui, care îi luaseră firea şi erau tot aşa de răbdători şi de blânzi ca el. Nu înalţi, dar osoşi şi puternici, aşa cum era şi stăpânul lor. Boii se obişnuiseră cu drumul în aşa fel încât mergeau singuri şi cu carul gol şi cu el plin. Bunicul mai mult dormea în car şi pe drum, decât în pat şi acasă. Şi era un om prietenos cu toţi oamenii. Când mergea ziua de acasă până la pădure, ori până la târg, se oprea cu toţi oamenii pe care îi întâlnea şi vorbea de câte toate. Când venea înapoi de la târg ori de la muncă, boii de mult ajunseseră singuri cu carul şi rumegau la poartă, aşteptând acolo cine ştie cât până sosea şi el în urma lor. Învăţaseră boii drumul şi fereau singuri carele pe care le întâlneau sau gropile şi piedicile de pe drum.
Tata era şi el întocmai cum fusese bunicul, tatăl lui.
De la ei am învăţat nu numai hărnicia, ci şi răbdarea, după cum am mai spus. Pe nici unul nu i-am auzit plângându-se niciodată pentru nimic.
Am văzul cum de multe ori le cădeau la descărcat din car pietrele pe picioarele goale, ori îi loveau lemnele. Ori îi tăia sapa şi securea… Le erau mâinile şi picioarele numai rane şi înţepături căci mai totdeauna umblau desculţi… Şi ranele nici nu şi le legau măcar, lipeau acolo o frunză – şi aşa rămâneau până ce se vindecau singure.
Mă ustura pe mine până la inimă când vedeam pe bunicul meu cum rabdă. Şi nu-mi puteam opri lacrimile, că tare mult îl iubeam pentru bunătatea şi răbdarea lui.
La mâncare nu i-am auzit niciodată pe nici unul cârtind nemulţumiţi. Dacă era ceva gătit, bine. Dacă nu, luau o bucală de pâine cu un măr, se suiau în car şi, făcându-şi cruce, ziceau două cuvinte: „Doamne ajută-ne” şi „Hai Iambor…”
Doamne Dumnezeule, ce vremuri şi ce oameni erau atunci…
Ajunsesem la sfârşitul celor şapte clase primare care se prelungiseră mai mult cu doi ani, în care, după moartea bunului Savu Halbac, nu am avut învăţător deloc.
Examenul de sfârşitul şcolii l-am dat la Beiuş împreună cu alte vreo opt sau zece şcoli fruntaşe din jur, care şi ele nu aveau decât tot cam 4-5 elevi în clasa ultima, fiecare.
Am fost premiat, iar preotul care ne predase Religia, drept răsplată pentru răspunsurile mele, mi-a dat ca premiu din partea lui, cartea „Corabia lui Noe” – scrisă de părintele Iosif Trifa din Sibiu, conducătorul Oastei Domnului.
Momentul acesta a fost cea dintâi întâlnire a mea cu numele acestui om trimis de Dumnezeu. Şi cu numele acestei lucrări a lui Cristos.
M-am uitat la carte, cu sete ca s-o citesc. Undeva, în adâncul fiinţei mele, aveau o rezonanţă atât de adâncă toate cele ce-mi vorbeau despre Dumnezeu. Am privit apoi cu lăcomie la mâna celui ce-mi dăduse cartea, căci mai avea şi altele. Iar lângă ele avea împăturită o gazetă pe care, în grabă citindu-i titlul, mi s-a părut că scrie Lumina Stelelor. Dar după aceea am văzut că scrie Lumina Satelor.
Am mai primit atunci şi alt premiu în bani, câţiva lei. Cu banii aceştia, la întoarcerea spre casă, împreună cu cei patru colegi ai mei de clasă, trecând pe lângă vitrina cofetăriei din Beiuş şi văzând acolo o tavă mare de prăjituri – nu ne-am mai răbdat până ce am intrat cu toţii înăuntru. Am cumpărat pe toţi banii premiului meu numai prăjituri cu cremă şi le-am împărţit frăţeşte între noi. Erau primele prăjituri pe care le mâncam. Până acasă cred că ne-am tot lins degetele cu toţii şi am vorbit numai despre bunătatea lor şi a celorlalte care mai erau acolo.
După despărţirea de ceilalţi colegi, am început, încă de pe drum, să îmi citesc cartea primită premiu. Ce noi erau pentru mine toate cele ce le citeam în cartea asta! Şi ce mişcat îmi era sufletul, citindu-le!
A doua zi ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că după biserică am stat numai acasă citind la cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi.
Era cam pe la ceasul trei după amiază în ziua aceea de Rusalii, când ajunsesem la ultimele pagini ale cărţii, unde scrie despre mişcarea duhovnicească a Oastei Domnului, care începuse în ţara şi în biserica noastră cu şapte ani înainte şi care era o chemare din partea Domnului şi a Mântuitorului nostru Isus Cristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viaţă nouă, predată total lui Dumnezeu. Pentru că numai aşa putem fi mântuiţi din potopul păcatelor de acum şi din potopul pedepsei veşnice care îi aşteaptă pe toţi cei care păcătuiesc dar nu vreau să se întoarcă la Dumnezeu.
Ceea ce m-a zguduit mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemării, care spunea cam aşa:
„Cititorule, ţi-a plăcut cartea aceasta? Poate că ţi-a plăcut. Poate că prin unele locuri ai şi plâns citindu-le. (De unde ştia scriitorul că într-adevăr plânsesem?)
Dar dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului, să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Isus – cu legământ sfânt ca să nu mai păcătuieşti, plăcerea ta trecătoare nu-ţi va folosi la nimic. Tu vei rămâne tot în păcatele tale, până ce, pe neaşteptate va veni şi peste tine potopul pierzării, cum a venit peste cei din vremea lui Noe, care n-au ascultat de chemarea lui Dumnezeu şi de chemarea lui Noe de atunci.
Deci lasă totul şi vino chiar acum şi te predă Domnului, începe o viaţă nouă cu o naştere din nou, intrând chiar astăzi în Oastea Domnului. Apoi trăieşte pentru totdeauna o viaţă cu Domnul şi chemând şi pe alţii la o astfel de viaţă.
În felul acesta – şi numai în felul acesta – vei primi iertarea păcatelor tale şi vei moşteni la sfârşitul vieţii tale Împărăţia cerească.
Sunt numai două stări: ori în corabie, ori afară.
Dacă eşti afară, intră îndată în corabia mântuirii ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea asta – şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El…”
Soarele strălucea puternic pe tot cerul fără nici un nor, căci eram pe prispa casei când citeam aceste cuvinte de foc, cu inima aprinsă de dogoarea lor. Rândunelele cântau în nucul din curte, graurii şi cucul cântau mai departe prin perii şi cireşii grădinii, iar în toată casa şi curtea asta eram numai eu singur.
Simţeam că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu…
Dar unde să mă duc, ca să nu mă vadă nimeni, ca să nu mă tulbure nimeni, ca să nu mă audă nimeni – să fiu numai eu singur cu Mântuitorul meu, Căruia să-I pot spune şi să-I pot da tot, tot, tot…?! Şi să-mi poată şi El spune şi da totul!…
Aproape era numai şura cu fân… Acolo sus, în podul şurii, nu va şti nimeni să vină. Acolo voi putea fi singur să plâng, să mă rog, să-I spun Domnului meu tot ce mă apasă, să-mi descarc inima.
M-am suit acolo şi, pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit şi cu mâinile ridicate, înălţate şi împreunate, am început să strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă cum nu gândisem că se poate niciodată. Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea Căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată dintr-o viaţă poate sta aşa un om.
Toată fiinţa mea era numai flăcări, cuvintele mele erau de foc, lacrimile ardeau şi inima mea părea o vatră de jar aprins.
Din ochii mei şiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci două rânduri neîntrerupte, cum gândesc că n-a mai plâns nimeni, cum gândeam că nici nu se poate plânge. Cum cred că nici n-a mai putut plânge nimeni decât într-o astfel de stare.
M-am rugat şi m-am predat Tatălui, m-am rugat şi m-am predat Fiului, m-am rugat şi m-am predat Sfântului Duh… Fiecărei persoane a Sfintei Treimi, pentru că Fiecăreia îi păcătuisem şi Fiecare trebuia să mă sfinţească.
Apoi m-am predat pentru totdeauna cu cel mai puternic legământ Unicului Dumnezeu întreit, în Numele şi în Jertfa Unicului Mântuitor Isus Cristos, prin Care le făceam toate acestea.
Aşa ştiu că am făcut… dar de unde mi-a venit îndemnul să fac în aşa fel legământul meu – asta nu ştiu. Ştiu numai că aşa am făcut.
Nu ştiu nici câtă vreme m-am rugat – eram cu totul dus din lumea aceasta. Mi se părea că sunt aievea pe Golgota, acolo la picioarele Crucii Mântuitorului meu Isus, numai eu cu El Singur.
Că din mâinile, din picioarele, din fruntea şi din coasta Sa picură aievea peste mine Sângele Lui Sfânt, cald, dulce, uşurător. Că mă spală, mă curăţă, mă înnoieşte, începând cu creierul meu, apoi cu ochii mei, gura mea, inima mea, mâinile mele, picioarele mele, toată fiinţa mea de jos şi până sus.
Că în acelaşi timp mi se ia de peste mine de sus în jos ceva ca o pătură de gheaţă, ceva ca o lespede de piatră, ceva ca un strat de noroi. Şi că devin ceva nou, ceva uşor, ceva fericit, fericit, fericit…
Când m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei fânul era ud de lacrimi. Iar eu simţeam că aş putea să zbor cu atâta uşurinţă, cu câtă păşeam.
Într-adevăr simţeam ca nu mai am pe mine nici un fel de greutate pământească, aşa cum parcă nici n-aş fi avut trup omenesc.
O frică sfântă şi fericită simţii că mă cuprinde, dacă nu cumva am căpătat un alt trup şi dacă nu urmează să mi se întâmple ceva ceresc şi nemaicunoscut. Să fiu răpit de ceva şi dus cine ştie unde, să mi se facă ceva, nu ştiu ce. Nu ştiam că acest ceva mi se şi întâmplase.
O pace luminoasă şi nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul şi cu toată frumuseţea cerului şi a pământului. Cu toată sărbătoarea strălucită din afara mea.
Am ieşit în grădină, dar parcă nu mai ştiam să umblu. Nu mai simţeam pământul sub picioare. Simţeam numai că tot trebuie să mă rog, că tot am nevoie să-I spun încă şi încă Domnului meu Isus Cristos, dragostea mea, mulţumirile mele, fericirea nemărginită a recunoştinţei mele nemărginite…
M-am uitat spre soare… Ştiu şi acum unde era el atunci pe cer.
Era vremea să scot vacile şi boii la câmp, căci nimeni nu mai era acasă. Am mers fericit cu ele la iarbă la luncă. Acolo unde erau mai multe tufişuri crescute pe malul apei şi, în timp ce vitele păşteau, eu am căutat locul cel mai ascuns dintre sălcii şi arini, cu setea de a mă arunca iarăşi în genunchi şi în braţele rugăciunii mele fericite.
În tot timpul, atunci şi după aceea, nu doream mai mult nimic altceva decât să găsesc locuri ascunse şi clipe liniştite unde să mă rog Lui mult-mult şi dulce-dulce. Nemărginit de mult şi nemărginit de dulce…
Pe atunci era obiceiul ca toţi cei ce intrau în Oastea Domnului punând legământul, cum făcusem eu, singuri sau în mijlocul adunărilor frăţeşti – să anunţe asta printr-o scrisoare, la Centrul Oastei din Sibiu. Am scris şi eu despre hotărârea mea, rugându-l pe părintele Iosif Trifa să mă înscrie şi pe mine în rândul celor ce intră în Oastea Domnului şi să mă socotească şi pe mine ca un mic ostaş al Domnului Isus, trimiţându-mi şi mie foaia Oastea Domnului.
Peste o lună de zile am primit foaia Lumina Satelor, în care, printre alţii care ceruseră acest lucru şi ei, ca şi mine – am citit şi numele meu. Ce adânc a tresărit inima mea văzându-mi pentru prima dată şi numele meu înscris cu litere de tipar într-o foaie sfântă, printre atâtea alte nume necunoscute din ţară, dar care însemnau tot atâtea inimi care luaseră acelaşi sfânt legământ ca şi mine…
De acum nu mai eram singur.
Tot anul acela am avut o stare înalt duhovnicească, fiindcă setea şi stâmpărarea rugăciunii mă însoţeau pretutindeni.
Oriunde aş fi ajuns şi oricât de puţin răgaz aş fi avut, priveam îndată în toate părţile căutând cu ochii un locuşor tainic în care aş putea să mă retrag singur şi să mă rog nevăzut de nimeni. Să pot plânge neauzit de nimeni. Doream mereu părtăşia mea în singurătate cu Domnul Isus. Eram îndrăgostit de Domnul cu o putere şi cu o dorinţă nestăpânită şi fierbinte.
De multe ori, găsind şi astfel de locuri şi de clipe, petreceam răpit în rugăciune fără să mă mai gândesc la nimic de pe pământ. Uitasem de toate lucrurile, iar cei ce se aflau fără mine, căutau în toate părţile neştiind ce m-am făcut, până ce cândva mă surprindeau unde eram rugându-mă cu faţa scăldată în lacrimi.
Unii mă întrebau îngrijoraţi ce-i cu mine şi ce mi s-a întâmplat. Alţii clătinau din cap făcând semn cu degetul la frunte că m-am scrântit. Iar alţii râdeau de mine şi mă luau în bătaie de joc, ca pe un prost.
Părinţii mei mi se părea că treceau prin toate aceste trei stări, cu privire la părerea lor despre mine… Dar mie nu-mi păsa de nimeni şi de nimic, ştiind bine că nimeni pe lume nu-i atât de fericit cum sunt eu. Şi din starea asta îmi era milă de toţi cei ce mă batjocoreau şi mă rugam pentru ei să ajungă şi ei aşa ca mine.
Eu îi înţelegeam pe ei, pentru că fusesem ca ei. Dar ei nu mă puteau înţelege, pentru că nu erau ca mine.
Cu timpul, mai târziu, starea aceasta fericită a mea de la început – s-a mai răcit, iar setea mea după rugăciune n-a mai fost chiar tot atât de mare cum era atunci. Dar totdeauna am dorit-o şi de multe ori am plâns rugându-L pe Domnul meu Isus Cristos să-mi mai dea o dată acele stări neuitate şi acea sete mistuitoare de rugăciune, ca atunci.
Dar niciunde în lumea asta, decât în cuptoarele de foc ale încercărilor de mai târziu, n-am mai gustat atât de puternic şi de strălucit Prezenţa fericită a lui Isus cu mine şi în mine, ca atunci la începutul acela neuitat!
Oricine a trecut prin aceste stări mă va crede, fiindcă ştie că este aşa. Dar cine nu le-a trăit, poate va clătina din cap a neîncredere şi a milă, ori ură.
Domnul Dumnezeul Mântuirii, să le dea şi acelora prilejul să se încredinţeze de minunea aceasta.
Slăvit să fie Domnul!
Mi-e dor să plâng
Mi-e dor să plâng, Isuse,
Aşa-nspre Dumnezeu,
Cum am plâns numa-n clipa
De legământul meu;
Să-mi simt o descărcare
A sufletului tot –
– Aşa mi-e dor, Isuse,
A plânge, să mai pot.
Mi-e dor de-o rugăciune
Aşa-nspre Dumnezeu,
Cum a fost numa-n clipa
De legământul meu
– Să-mi simt o înălţare
A sufletului bun –
Aşa mi-e dor, Isuse,
O rugă să mai spun.
Mi-e dor de-o-mbrăţişare
Aşa cu Dumnezeu,
Cum a fost numa-n clipa
De legământul meu –
Să-mi simt fiinţa toată
Înveşmântată-n rai –
Aşa mi-e dor, Isuse,
O dată să-mi mai dai…
CAPITOLUL 7
Furtunile care încep de dimineaţă
Din clipa cea de mângâiere,
În mai mulţi spini am stat apoi,
Dar n-am mai plâns de-a mea durere
Şi nici de-aceste mici nevoi –
Ci-n bucurie şi-n furtună, cu inima şi ochii Sus
Am scos înfiorat din strună
Cântări şi psalmi pentru Isus…
În curând după această hotărâre a mea pentru Domnul, m-am îmbolnăvit greu de friguri şi malarie. Pe atunci boala asta bântuia des şi mulţi zăceau bolnavi de ea. Era în luna august, în toiul marilor călduri, dar mie veşnic îmi era frig.
Mergeam aşa bolnav cu vitele noastre la păscut pe câmp, dar eu de-abia mă târam pe urma lor. Abia aşteptam să ajung undeva să mă trântesc jos pe iarbă la soarele cald, să stau să mă încălzesc. Ceilalţi copii puneau peste mine toate hainele lor, dar eu, galben la faţă, tremuram de frig de-mi clănţăneau dinţii din gură şi zăceam dus.
Alteori mă cuprindeau fierbinţelile, de asudam până îmi puteam stoarce cămaşa de pe mine. Nu puteam să mănânc nimic, capul îmi vuia ca o moară, urechile îmi ţiuiau – şi toate oasele mă dureau ca zdrobite. Slăbisem ca o umbră şi eram palid şi alb ca un mort.
Toţi priveau la mine şi clătinau din cap, ca după unul care se duce cât mai curând…
Nu ştiam ce este cu mine – dar oriunde priveam, mi se năzăreau tot felul de vedenii. Dacă priveam norii pe cer, îndată norii căpătau tot felul de forme de fiinţe vii… Când forme de oameni care merg undeva, când de soldaţi care se bat şi se alungă, când de fiare care se luptă.. Şi câte alte felurite înfăţişări şi chipuri – mai frumoase ori mai înfricoşătoare…
Dacă priveam urmele prin praful drumului sau prin nisipul apelor – la fel vedeam.
Dacă priveam formele de pe pereţi, de pe ziduri, de pe garduri ori crengile pomilor mişcându-se – şi orice altceva aş fi privit, oriunde mi-aş fi mutat privirea şi tot ce aveam înaintea ochilor mei – căpătau pentru mine aceleaşi felurite forme şi contururi vii. Şi în noul peisaj la care priveam, ca în cel la care privisem mai înainte, toate erau – ori se transformau în ciudate forme de groază.
Într-una din zilele acelea eram cu vacile la vale. De obicei acum mă retrăgeam singur, neplăcându-mi să stau cu nimeni.
Ceilalţi copii veneau în jurul meu, dar eu ori îi trimiteam mai departe, ori mă mutam eu de lângă ei. Nu puteam suferi veselia lor zgomotoasă.
În acele stări mă rugam cât puteam şi doream ca ceea ce văd să fie cât mai frumos şi mai plăcut. Vedeam însă numai lucruri care mă îngrozeau. Cred că ispititorul se lupta puternic să-mi facă rău.
Stăm în ziua aceea şi mă uitam la firul apei care curgea liniştit şi limpede printre pietricele şi rădăcini, trecând pe sub podeţul de scânduri lângă care eram. Îmi plăcea să mă uit la mulţimea de pui de peştişori veseli şi micuţi care înotau jucăuşi, grămadă, încoace şi încolo prin apa limpede şi călduţă.
Dintr-o dată am văzut cum pe fundul apei, printre pietricele şi rădăcini se conturează ceva ca un pat alb, pe care, întins şi acoperit pe piept, stătea un tânăr bolnav care mi se părea că sunt eu.
La capătul patului şi al bolnavului stătea Mântuitorul meu Isus – Îl vedeam bine – viu şi mişcând, iar în spatele Lui, mulţimea de peştişori argintii se prefăcuse într-un stol de îngeraşi zburând şi aşteptând. Mi se păru că veniseră împreună cu Domnul Isus, ca să-mi ia sufletul meu şi să-l ducă cu ei în cer.
Dar de cealaltă parte, tot la picioarele patului meu, văzui o făptură neagră şi urâtă, aşteptând, ca şi cum şi aceasta ar fi venit acolo tot să-mi ia sufletul meu şi să-l ducă. În spatele făpturii aceleia negre veneau iarăşi aşteptând un alt stol de fiinţe mai mici, dar tot atât de negre şi de urâte ca şi cea mare.
Eu priveam cutremurat ca să văd ce se întâmplă. Ştiam că este vorba despre mine şi simţeam că acum şi acolo se hotărăşte soarta mea. Mă rugam şi mă încredeam în Domnul meu Isus.
Am văzut atunci cum Domnul Isus, de la capul patului, făcu un semn ameninţător spre fiinţa cea neagră de la picioare, iar aceasta dispăru în acel moment, plecă repede, dispărând cu tot stolul său negru.
Apoi Domnul Se aplecă înspre patul alb, făcând ca un semn de binecuvântare. Şi, întorcându-Se spre îngeraşii din spatele Său, trecu printre ei, dispărând. Îngeraşii îl urmară dispărând şi ei.
În clipa aceea, ceilalţi copii veniră sărind veseli şi se lăsară grămadă pe iarbă lângă mine zicându-mi:
— Ce vezi tu acolo?
— Nimic, nişte peştişori…
Din ceasul acela m-au lăsat frigurile pentru totdeauna şi am început să mă refac.
După vreo săptămână ani scris părintelui Iosif la Sibiu să-mi trimită o fotografie a lui. Doream nespus de mult să văd măcar chipul acelui mare om al lui Dumnezeu care mă adusese pe mine la Domnul şi devenise ca un părinte pentru sufletul meu.
Gândul acesta se născuse în inima mea chiar din ziua legământului meu şi mă rugam Domnului să mi-l împlinească.
Dar în închipuirea mea de atunci Sibiul părea undeva aproape de Ierusalimul ceresc, iar omul acela îmi apărea ca o fiinţă supraomenească, mai aproape de zei decât de oameni… Şi poate că aşa şi era. Am luptat mult cu teama şi cu speranţa, până ce m-am hotărât să-i scriu.
Nu după multă vreme am primit de la Sibiu o revistă „Oastea Domnului”, având pe prima pagină o fotografie, un chip coborât parcă din icoană de mucenic, cu ochii mari şi buni, cu cearcăne de lumină şi de durere în jurul lor… Cu fruntea înaltă şi slabă privind undeva nu într-un gol, ci la o bucurie tainică dar depărtată.
Deasupra fotografiei, un titlu pe toată pagina scria:
„Pentru cei ce-mi cer fotografia…”
Titlul acesta parcă îmi suna numai mie.
Cuprinsul textului de sub titlu şi din jurul fotografiei era ca o blândă mustrare plină de învăţătură pentru toţi cei ce prea mult doresc să vadă faţa omului şi prea puţin se gândesc că singura fotografie pe care trebuie s-o dorim mereu este şi trebuie să fie Chipul Domnului Isus Cel Răstignit din dragoste şi milă pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Apoi spunea că fotografia asta a lui nu-i încă gata. Că trebuie să mai stea în camera întunecoasă a Fotografului Ceresc Care mai are încă mereu de lucru la ea. Adică Domnul Isus Care o tot retuşează prin suferinţă, lucrează încă şi mai are încă de lucru la omul său lăuntric, până când înfăţişarea lui sufletească îi va fi vrednică şi pregătită pentru a se putea arăta înaintea Tatălui Ceresc şi a îngerilor Săi…
Toată pagina aceasta era înconjurată cu creion roşu şi se vedea bine că îmi era trimisă de la redacţie, ca un răspuns la stăruinţa mea după fotografia părintelui.
Dar ce învăţătură adâncă am tras eu din această blândă mustrare şi din privirea acestor doi ochi plini de atâta iubire şi suferinţă!
Nici nu bănuiam atunci că peste puţini ani îmi va fi dat harul de a-i privi aievea şi de a-i odihni pe umărul meu şi lângă ochii mei…
Am văzut că se trimit oricui la cerere cărţi şi Biblii de la Librăria Oastei din Sibiu, pentru desfacere, cu plata după vânzarea lor.
Am comandat acolo un pachet de cărţi, hotărât să lucrez şi eu pentru Domnul răspândind Biblia şi cărţile Oastei, tuturor până unde voi putea ajunge şi pe cine îl voi putea convinge să primească Sfântul Cuvânt al Domnului, aşa cum îl primisem şi eu.
Simţeam ca o neapărată datorie a mea să vorbesc tuturor celor pe care îi întâlnesc şi să-i îndemn să se întoarcă şi ei la Domnul Dumnezeu din toată inima lor.
Înainte de a mă întoarce la Domnul, eu fusesem un copil destul de bătăuş. Crescut mai mult singur şi prea mult pedepsit, în momentele de furie mă răzbunam şi eu pe cine puteam, trântind şi răspunzând cu asprime celor ce mă supărau.
Mă certam repede, fiind nervos şi chiar înjuram cu vorbe urâte pe oricine credeam eu că îmi face vreo nedreptate. Băteam vitele când mergeau în locuri oprite şi boii când nu mă ascultau.
Eram mai nerăbdător ca toţi ceilalţi de seama mea.
Şi eram destul de obraznic şi neastâmpărat, făcând multe rele când eram împreună cu ceilalţi copii, ca să mă arăt mai voinic şi mai ceva ca toţi.
Aşa într-o zi de iarnă, la şcoală, în recreaţie, când toţi copiii se dădeau pe gheaţă în curtea şcolii – eu ca să le arăt că sunt mai ceva ca toţi, le-am zis:
— Să văd eu care mai puteţi face ca mine, uitaţi-vă încoace. Şi aruncându-mi încălţămintea din picioare am început să mă dau desculţ pe gheaţă în uimirea tuturor. Toţi copiii se opriseră şi se uitau la mine.
Cineva s-a dus şi a spus domnului învăţător, care, venind cu o nuia, a pus capăt vitejiei mele, în râsul tuturor, lecuindu-mă pe totdeauna de nebunia mea.
Altă dată am dat foc la nişte uscături care erau adunate lângă gardul unui vecin, iar focul era să-i ardă gardul şi încă mai ceva pe lângă el. Noroc şi atunci că vecinul m-a văzut la timp şi tot aşa cu un bici îndoit mi-a croit câteva peste spinare, învăţându-mă că nici aşa ceva nu trebuie să mai fac niciodată câte zile voi mai trăi pe lumea asta!
Şi mai câte altele de felul acestora am făcut eu!
Am aflat atunci şi după aceea încă un mare adevăr pe care l-am citit şi în Cuvântul Sfânt şi anume că păcatele unora sunt cunoscute şi merg înainte şi imediat la judecată. Acelea se plătesc aici şi mai uşor. Ale altora merg numai apoi şi mai târziu, dar se plătesc mai greu.
De mine Domnul a avut totdeauna o mare şi apropiată milă, prin faptul că, după fiecare rău pe care l-am făcut, mi-a şi venit îndată plata. N-a lăsat Domnul să treacă multă vreme, nici n-a lăsat să se uite nimic. Orice rău făceam, eram pedepsit fără întârziere, potrivit cu fapta mea.
Şi astăzi tot aşa mi se întâmplă… De fiecare dată când greşesc ceva, ştiu că trebuie îndată să mă aştept la ispăşirea greşelii mele.
O, ce mare bine mi-a făcut şi îmi face Domnul în felul acesta.
Faptul acesta nu numai că a restabilit şi restabileşte îndată bunul echilibru al păcii şi al curăţiei în inima mea, dar prin judecarea şi pedepsirea imediată a greşelilor mele, eu am totdeauna marea bucurie a împăcării mele cu Domnul. Şi am trează şi grija de-a mă feri să nu mai păcătuiesc. Spre a nu mai suferi pedeapsa şi spre a nu-L tot supăra pe Domnul, silindu-L să mă tot pedepsească – în loc să-I fac bucurie cu umblarea mea ascultătoare.
Nu ştiu dacă voi aţi luat seama la felul cum se întâmplă cu voi când greşiţi – sau nu. Dar dacă încă nu v-aţi gândit la asta până acum, aveţi grijă.
Sunt unii care păcătuiesc mereu şi nu le vine nici o pedeapsă imediat după păcatul lor. Eu cred că asta trebuie să le fie un motiv de mare îngrijorare, căci atunci, pedeapsa tot amânându-se şi judecata tot amânându-se, când odată vine, poate să fie foarte grea. Poate să fie chiar mortală. Aveţi mare grijă!
De aceea se mirau la întoarcerea mea cu toţii câţi mă vedeau şi mă ştiau, de marea schimbare care se făcuse în viaţa mea – şi de care nu îşi dădeau seama cum se putuse face.
Ajunsesem la anii când tinerii de vârsta mea, începeau să meargă la horă, la clăci, la şezători, la nunţi, la petreceri. Eu nici nu mă apropiam de astfel de lucruri.
Veneau la mine prietenii, vecinii, rudeniile, cunoscuţii. Mă chemau, mă îndemnau, mă trăgeau să merg cu ei.
Eu luptam cu toţi, le vorbeam despre pocăinţă şi mântuire, îi chemam şi eu pe ei cu mine. Dar ei au rămas cu ale lor, iar eu cu ale mele. Până când au pierdut orice speranţă să mă câştige şi apoi m-au lăsat pentru totdeauna în pace.
În foaia mea de la Sibiu citeam despre multe adunări ale Oastei Domnului prin alte părţi – dar pe aproape de noi nu era pe atunci nimeni.
După ce am primit pachetul cu cărţi comandate la Sibiu – punându-le în traistă şi mergând cu ele să le vând prin satele vecine, am aflat că totuşi într-unul din aceste sate mai sunt doi ostaşi ai Domnului şi că ei fac adunări duminica după masă la casa unuia dintre ei, unde mai cheamă şi pe alţii să ia parte.
Într-o duminică, îndată după asta, am mers şi eu să-i văd.
Felul cum chema cel cu casa pe oameni la adunare, era pentru mine nou şi ciudat. Omul îşi procurase de undeva o veche trompetă cum văzuse el pe titlul foii „Oastea Domnului”. Şi ieşind în poarta casei lui, punea goarna la buze şi începea să sune adunarea, cam cum făceau gorniştii la regimente.
Unii râdeau de el, alţii ascultau nepăsători, câte unul mai mergea la adunare o dată, de două ori – şi se lăsa. Pe semne că în afară de goarna lui, omul nu mai avea nimic să-i atragă pe oameni. Aşa am păţit şi eu atunci.
Mie, între oameni străini, totdeauna mi-a fost ruşine din fire.
În duminica aceea, ajungând în faţa casei omului cu goarna, n-am îndrăznit să intru, ci m-am aşezat pe şanţul cu iarbă verde în faţa casei. Omul m-a văzut stând jos acolo şi m-a întrebat de unde sunt şi cum mă cheamă.
I-am spus. El, care era abonat al foilor de la Sibiu, primise foaia cu numele meu printre cei intraţi în Oastea Domnului.
Şi-a adus aminte şi mi-a zis:
— A, tu eşti ăla? Te-ai înscris şi tu la Oaste?
— Da, i-am răspuns eu, cu ochii în jos, oarecum lovit de tonul şi de felul cum mă primise. Cred că m-am roşit tot până în vârful urechilor de ruşine.
El m-a văzut şi, foarte supărat pe purtarea mea, se întoarse să intre în curte zicându-mi:
— Cine se ruşinează, va rămâne cu ruşinea! Apoi a trântit poarta lăsându-mă aşa în faţa celor de pe uliţă, care priveau nu ştiu cum, ca nişte ciori la mine.
Nici nu ştiu cum m-am întors repede şi am luat-o la fugă înapoi. Şi niciodată nu m-am mai dus la adunarea lui.
Nici alţii n-au mai mers, pentru că tot felul lui de a se purta şi a vorbi, nu avea nimic atrăgător, ci rece şi aspru, cum fusese faţă de mine. Şi adunarea lui s-a stins îndată.
Dar eu am învăţat şi din întâmplarea asta amară, că oricine vine în Lucrarea Domnului şi în Numele lui Isus – trebuie să aibă duhul Lui blând, cald, iubitor şi apropiat căci sufletul omenesc este cea mai gingaşă floare, îndată ce-l atingi ceva mai dur, poţi să-l răneşti aşa ca să nu se mai vindece niciodată.
Numai Domnul a avut milă de mine atunci că nu am părăsit Lucrarea Domnului în care primul om pe care-l cunoşteam, mă descumpănea în felul acesta. Dar încercarea a fost destul de grea totuşi pentru mine atunci.
Am luat-o apoi mai îndeaproape numai cu desfacerea cărţilor, uneori din casă în casă prin satele mai depărtate. Alteori la ieşirea din biserici ori pe uliţe în duminici şi sărbători. Căpătasem curaj şi pricepere şi vorbeam fără greutate oamenilor pe care îi întâlneam, despre Domnul, despre păcat şi despre mântuirea sufletului lor, oferindu-le cărţile Oastei şi Biblii.
Unii mă primeau cu bucurie ori cu bunăvoinţă. Alţii mă alungau cu batjocuri şi cu râsete. Dar puţini îmi cumpărau cărţile, spunând că nu au bani. De fapt în anii aceia, 1930-1933, erau vremi de mare criză şi lipsuri băneşti. Locuri de muncă erau foarte puţine şi îndepărtate. Poporul satelor era în întregime numai ţărani care produceau numai cereale şi vite; de astea aveau cu toţii şi nu le cumpăra nimeni.
De aceea oricât de ieftine erau cărţile, oamenii n-aveau bani cu care să le cumpere – decât puţini. Şi puţine cărţi se citeau.
Dar le citeam eu pentru ei. Oriunde mi se întâmplă să aflu mulţimi de oameni adunaţi, mă opream, luam câte o carte şi aşezându-mă la o margine începeam să citesc întâi la unul-doi. După aceea cercul se făcea tot mai larg în jurul meu, până ce ascultau cu toţii. Domnul mă umpluse de mult curaj şi de putere încât citeam cu tot sufletul. Cuprinsul cărţilor era atât de frumos şi de cald, încât din ce în ce tot mai mulţi fuseseră câştigaţi pentru Dumnezeu.
Duminica viitoare mergeam în case şi, încet-încet, se înfiripau una câte una adunări ale Oastei până în satele de sub munţi. Astfel că în fiecare săptămână de sâmbăta de după-amiază şi până luni dimineaţa eu eram dus şi nu eram acasă.
Asta a mers cam uşor cu lipsa mea de acasă, dar în curând lipsurile mele înmulţindu-se şi lungindu-se, au început să vină necazurile din partea părinţilor.
Plecările mele îi supărau din două pricini: întâi pentru că mă făceam de ruşine la lume că numai eu umblam ca un nebun şi ca unul care nu are nici un rost, făcându-mă de râs şi de vorbă la oameni atât pe mine cât şi familia mea – care se bucura de respect în şapte sate.
În al doilea rând pentru că eu îi lăsam acasă cu toate treburile baltă, să se descurce singuri – şi ei aveau mult necaz din asta.
De aceea începură întâi cu vorbele aspre, apoi cu ameninţările grele. Tata a ridicat o dată împotriva mea nu numai glasul ci şi pumnul. Apoi ciomagul şi furca de fier, gata-gata să mă lovească.
— Să mai mergi tu numai o dată aşa – zise el. Şi vezi tu ce păţeşti cu mine. Numai tu ai înnebunit în lumea asta? Pe cine mai vezi tu făcând ce faci tu? Până acum a fost cum a fost, dar de azi înainte, gata. Să ştii! Dacă nu vrei să mă asculţi, du-te în lume, să ştiu că eşti dus şi nu-mi mai faci numai ruşine şi necaz.
Mă gândisem adeseori şi eu să mă duc. Nu mă puteam împăca cu gândul că voi rămânea pe totdeauna la ţară, fără să învăţ nici o şcoală, fără să se aleagă din mine nimic decât un amărât de scurmător în gunoaiele părinteşti şi în sărăcia acestor bieţi oameni atât de mărginiţi în toate…
Zisesem de câteva ori părinţilor mei să mă dea la şcoală şi pe mine, la oraş, cum erau unii din colegii mei care erau acum la liceu ori la meserii. Dar ei au râs spunându-mi:
— Ce, mă, tu eşti nebun? Cine o să rămână pe vatra asta dacă mergi tu în lume? De ce ne muncim noi aci să-ţi facem ţie de toate, ca să te duci şi să ne laşi? Să-ţi iasă nebuniile astea din cap! Vrei să mergi să mori de foame în lume, nu ţi-e bine aci acasă unde ai de toate?
Dar cuvintele lor nu m-au putut face să renunţ de tot. Două gânduri la fel de tari se luptau în mine. Unul zicea să fug de acasă şi să mă înscriu la orice şcoală numai să învăţ, celălalt mă îndemna – ziceam eu că din partea Domnului – să ascult şi să rămân cu părinţii mei… Când erau stările agitate între noi, biruia primul gând. Când se linişteau, biruia al doilea.
În anul următor se înfiinţa la Beiuş o Şcoală de Arte şi Meserii. Câţiva din foştii mei colegi de clasă din familii cu mai mulţi copii, se înscriseseră şi se pregăteau pentru examenele de admitere. Ce rău îmi păru mie că eu sunt singurul la părinţi şi că n-am pe nimeni să rămână acasă, ca să mă duc şi eu cu ceilalţi la şcoală, la oraş, la o meserie.
Într-o zi când doi dintre ei mergeau după acte îmi ziseră şi mie:
— Vino şi tu cu noi! N-ai să stai toată viaţa aici să cureţi gunoiul după vaci!
— Aşteptaţi-mă, că vin!
M-am dus cu ei, mi-am făcut acte pe furiş, şi în zilele examenului eram şi eu printre ei.
Examenul a durat două zile. Reuşisem printre primii pentru meseria de mecanic, când la poarta şcolii l-am văzut pe tata.
Mă căutase peste tot – şi, aflând că sunt acolo la Beiuş, venise după mine. Prin gardul de sârmă de lângă poarta încuiată mi-a strigat furios:
— Vino de acolo acasă! Acum şi imediat!
Poarta era încuiată ca să nu iasă nimeni din curtea şcolii. Dar pe sub poartă era o gaură prin care probabil că ieşea câinele. Şi tata mi-a zis:
— Bagă-te pe aici şi ieşi afară!
M-am băgat pe sub poartă ca un câine bătut. Şi am mers tot drumul înaintea lui tata cu ochii şiroind de lacrimi şi cu capul în jos de ruşine până acasă… Ca un osândit înaintea unui jandarm care îl duce la închisoare.
La puţină vreme după asta, ispita m-a încercat din nou, când, într-o zi, am văzut afişat la primărie un anunţ de la Liceul Militar din Târgul Mureş, pentru înscrieri de elevi, cu condiţii foarte atrăgătoare.
Mi-am făcut din nou actele pe furiş şi le-am trimis prin poştă la Târgul Mureş. Dar când am primit acasă înştiinţarea aprobării şi chemarea să mă prezint, poştaşul a dat-o lui tata, crezând că-i face o mare bucurie.
E uşor de închipuit ce bucurie a avut şi el şi eu, când a rupt-o în faţa mea, odată cu câteva palme peste cap şi pe unde m-a putut ajunge.
În aceste condiţii eu am început s-o duc tot mai greu şi într-un alt fel. Nu puteam să mă duc nicăieri – şi nu putea nici rămâne acasă.
În necazul şi în singurătatea mea am început să caut cărţi să citesc. Să citesc şi să învăţ singur.
Prima mea încercare a fost la biblioteca şcolii din sat. Dar biblioteca avea cărţi puţine, în câteva săptămâni le-am citit pe toate.
Am rugat apoi pe preotul satului nostru, cu care învăţasem religia în şcoală şi care avea o bibliotecă mult mai mare şi cu cărţi mult mai felurite. Preotul mi-a permis cu bucurie să merg în biblioteca lui, oricând şi să iau de acolo orice carte, fiindcă avea încredere în cinstea şi cuvântul meu. De fapt şi eu mi-am respectat vorba mea şi vorba lui păstrându-i curate toate cărţile şi ducându-i-le de fiecare dată cinstit înapoi.
Citeam până seara târziu, dar aveam atât de puţin timp din cauza muncilor grele şi neîntrerupte. Eram fericit când eram cu vitele la păscut, atunci citeam mai liniştit. Dar citeam şi mergând cu carul, citeam şi mergând pe drum, citeam ţinând cu mâna dreaptă cornul plugului iar cu mâna stângă ţineam cartea şi citeam mergând. Mă obişnuisem într-atâta că le făceam bine pe amândouă, şi munca şi cititul. Boii ţineau brazda, rumegând liniştiţi, mulţumiţi şi ei că nu-i grăbeam la muncă.
După ce mă întorsesem la Domnul, nici nu mai luam biciul când mergeam cu boii. Nici nu mai luam bâtă când mergeam cu vacile, cum era obiceiul tuturora. Luam numai cartea, cum nu mai era obiceiul nimănui.
Am avut şi din asta destul necaz, căci boii văzând că n-am biciul, începeau să nu mai asculte. Ieşeau din brazdă şi umblau după iarbă. Vitele, dacă n-aveau frică de bâtă, se repezeau cu îndrăzneală în locurile oprite, fără să le pese de vorbele mele, nici de gesturile mele cu mâna goală, dacă nu vedeau biciul ori nuiaua.
Atunci am înţeles iarăşi un adevăr amar: că fie om, fie animal, nu-i bine să ştie numai de dragoste şi să nu ştie puţin şi de frică. Ascultarea din dragoste ţine atât de puţin şi la atât de puţini, fiindcă ascultarea aceasta o au numai acei care au smerenie şi înţelepciune. Aceştia au şi înţelegerea minţii dar şi înţelegerea inimii.
Însă unde nu este înţelegerea minţii care vine din adevăr şi din înţelepciune, acolo oricâtă dragoste ai arăta, nu prea multă ascultare vei obţine.
Numai temerea, numai frica de ceva, este în măsură să-l convingă pe oricine de datoria supunerii ascultătoare. Ori pentru a face binele, ori pentru a se opri de la rău. Fără acest mijloc, ascultarea se prăbuşeşte în neascultare, ordinea în dezordine şi viaţa în haos.
Cu ascultarea noastră de voia lui Dumnezeu tot aşa stau lucrurile.
De unde sfârşeşte dragostea şi de unde ea nu mai poate face nimic, de acolo trebuie neapărat să înceapă teama şi respectul. Altfel se ajunge cu toate la prăpăd.
Dar unde nu este nici dragoste de Dumnezeu şi unde nu este nici temerea care duce la înţelepciune, cine şi ce să-l mai oprească pe om de la pierzare, sau pe animal de la abator?
În viaţa mea au lucrat folositor atât una cât şi cealaltă.
Domnul Dumnezeu m-a trecut cu milă prin amândouă până astăzi, prin toate luptele şi încercările, ajutându-mă să rămân lângă El.
Slăvit să fie Domnul!
Doamne-n ceasul focului
Doamne-n ceasul focului
Dă-mi tăria locului –
Buzele să-mi sângere
Dar să nu scot plângere,
Mâinile să-mi scapere
Dar să nu se apere,
Să fiu dus mormântului
Credincios Cuvântului,
Să trec pragul Cerului
Cu răbdarea fierului –
Căci în veci de veci voi vrea
Să-mi rămână dragostea.
Doamne, paşii inimii
În iubire ţine-mi-i –
Legământul lacrimii
Treacă-mi focul patimii,
Drumul biruinţilor
Să-l urmez părinţilor,
Frumuseţea paşilor
Să mi-o las urmaşilor
Şi lumina traiului
S-o duc rază raiului
Căci în veac şi-n veac voi vrea
Să-mi rămână dragostea.
Doamne, las trecutului
Aurul avutului – şi las viitorului
Strălucirea zborului;
Plata biruinţilor
Toată-o dă părinţilor;
Slava-ncununaţilor
Dă-o toată fraţilor;
Premiul fruntaşului
Dă-l întreg urmaşului –
Mie-n veci şi-n veci voi vrea
Să-mi dai numai dragostea.
CAPITOLUL 8
Marele necaz salvator
Şi eu m-am dus plângând adesea pe brazda plugului ceresc,
Dar numai semănând cu lacrimi aflai că-s vrednic să trăiesc –
Şi eu am dus atâtea lupte de temeri şi-ndoieli cuprins,
Dar numai când mi-am dat viaţa n-am mai putut să fiu învins.
Ce tainice sunt totuşi căile lui Dumnezeu şi cum ştie înţelepciunea şi puterea Lui să le orânduiască toate lucrurile şi întâmplările – nu numai în istoria lumii şi a popoarelor – ci chiar în viaţa fiecărui om, atunci când El are de făcut un lucru mai mare sau mai ales, cu omul sau cu poporul acela.
De la primele lecturi din cărţile Oastei Domnului şi din foile ei religioase, mi-a venit şi mie pe nesimţite gândul să compun versuri spre slava lui Dumnezeu şi spre exteriorizarea simţămintelor fierbinţi faţă de Domnul Isus, care clocoteau în inima mea.
Redactorul foilor Oastei de la Sibiu făcea mereu apel şi publica mereu concursuri pentru scrierea „celor mai frumoase poezii creştineşti”.
„Noi, românii – scria părintele Iosif Trifa – suntem un popor al cântării. Avem o atât de bogată şi de frumoasă zestre de cântece şi doine, pline de căldură şi de simţire. Şi totuşi ce mirare şi ce pierdere mare este faptul că noi, românii, nu avem o cântare şi o poezie religioasă, duhovnicească, cu adevărat creştină. O poezie şi o cântare pe măsura acestor daruri cu care suntem înzestraţi noi de Dumnezeu.
Şi nu le avem fiindcă nimeni până astăzi nu s-a preocupat de acest lucru. Nimeni n-a îndemnat poporul nostru să cânte Domnului şi să-L laude cu tot talentul său pe Domnul.
Acum noi, cu Oastea Domnului dorim să facem să învie poezia şi cântarea religioasă şi creştinească de care este în stare poporul nostru, căruia Dumnezeu i-a dat atâtea daruri frumoase pe care să le pună în slujba Lui, dar mai ales darul cântării.
Noi vom încuraja şi vom publica orice poezie reuşită, îndemnând la asta şi prin aceste concursuri cu premii pe care din toată sărăcia noastră le vom continua până când Domnul Dumnezeul nostru va face să se nască şi să crească în poporul nostru o poezie şi o cântare care să fie cu adevărat vrednică de slava şi lauda cea mare a lui Dumnezeu…”
Urmăream tot cu mai mult interes lucrarea aceasta de naştere a poeziei şi a cântecului religios – dar vedeam că tot nu mai apare ceva luminos şi deosebit. Tot ce apărea erau doar slăbuţe şi palide versificări şi imitaţii după cântecele noastre naţionale şi patriotice, scrise de condeie foarte simple şi stângace, copilăreşti.
M-am rugat lui Dumnezeu să-mi ajute – şi am început şi eu cu slabele mele unelte să mă adaug corului slăbuţ care încerca să cânte cu noile lui corzi, cântarea cea nouă cu care abia căuta să se obişnuiască şi poporul nostru – cântarea laudei lui Dumnezeu, pe care alte popoare o cunoşteau de atâta vreme.
Încercările mele de fiecare dală le trimiteam plin de timiditate pe câte o carte poştală pe adresa părintelui Iosif, cu simţământul celei mai profunde iubiri şi încrederi. Trecusem de al şaisprezecelea an şi tot ce scriam scoteam numai din inima mea, că din cunoştinţă şi din experienţă nu aveam de unde.
De la primele trimiteri de poezii, am primit încurajări din partea redacţiei. Îmi scria Viorel, nepotul părintelui, care era pe vremea aceea încă în liceu la Sibiu. Prima scrisoare arăta că părintele Iosif a rămas surprins de poezioarele mele şi că doreşte să scriu mereu şi să trimit cât mai multe, fiindcă doreşte să le publice în fiecare număr de foaie.
După publicarea mai multor poezii, am primit şi eu un mic premiu în cărţi şi ilustrate religioase. Mai târziu am primit chiar şi o mică sumă de bani drept încurajare.
Nu scriam mult, fiindcă totdeauna eram nemulţumit de lucrările mele şi le tot corectam.
După un an mi s-a cerut fotografia, pe care au publicat-o la foaie împreună cu o poezie nouă şi cu câteva cuvinte de preţuire din partea redacţiei, scrise chiar de părintele Iosif.
După toate încercările mele nereuşite de a scăpa de acasă spre a merge la vreo şcoală, am început să mă împac cu gândul că eu niciodată nu voi reuşi să fiu altceva decât un plugar chinuit, aici pe pământul acesta unde asudă şi rabdă părinţii mei, legaţi de glia asta, până mă vor îngropa şi pe mine sub ea.
Pentru a mă ţintui definitiv de vatra şi de viaţa asta, ca să nu mai plec niciodată, au hotărât să mă căsătorească cât mai curând, îndată ce voi împlini optsprezece ani. De fapt, aceasta era o regulă pe atunci în toate gospodăriile înstărite care aveau numai unul sau doi copii. Îşi căsătoreau copiii chiar mai tineri de vârsta mea. Fetele se măritau şi ele chiar şi de la patrusprezece ani. Cele ce treceau de nouăsprezece fără să se căsătorească erau socotite fete bătrâne. Şi asta era o mare ruşine pentru ele şi pentru familiile lor.
Căsătoriile acestea se făceau atât pentru a-şi spori numărul braţelor de muncă din gospodărie, cât şi pentru a-şi lega fiii în căsători aranjate după zestrea şi fala familiilor căutate dintre cele mai dintâi din sat.
În cazul meu gândul cel mai puternic era, cum am spus, să mă lege definitiv de sat, spre a fi siguri că n-am să mai plec şi să mă facă să las orice preocupări, pentru a mă robi total muncii acesteia, aici la casa părintească.
Când mă vedeau mereu cu cartea, cu scrisul, cu adunările, cu rugăciunea şi cu plecările mele, părinţii mei îmi spuneau adesea ca o ameninţare pentru mine şi o speranţă pentru ei:
— Lasă că nu mai mergi tu mult aşa. Dacă te însori nu mai ai tu vreme de cărţi şi de drumuri. Atunci are cine să-ţi poruncească. O să stai şi tu acasă să-ţi vezi de lucru, nu să umbli cum nu mai umblă nimeni!
Eu vedeam că sunt împins undeva spre o strâmtoare, dar mă rugam lui Dumnezeu şi mergeam ca o oaie la strungă, căci n-aveam cum să scap. Dragostea Domnului prinsese rădăcini atât de adânci şi de puternice în inima mea, încât încrederea în izbăvirile Lui îmi păstra în sufletul meu o pace liniştită. Mă simţeam atât de legat de cărţile mele şi de fraţii mei, încât eram sigur că nu va mai fi nimeni să mă dezlege. Mergeam spre căsătorie, ce-i drept, cu o oarecare strângere de inimă şi curiozitate, ca înspre ceva nou şi ciudat, dar de neocolit în viaţa mea. Şi mă gândeam că desigur îmi va fi mult mai greu la început, dar după aceea mă voi obişnui şi cu asta. Voi fi mult mai legat, desigur, dar ceva din inima mea mă încredinţa că nimic nu mă va mai putea despărţi de Domnul şi de Mântuitorul meu Isus. Nici nu-mi va birui legământul cu El. Nu ştiam cum va lucra Domnul meu cu mine după aceea, dar presimţeam că El nu mă va lăsa.
În toamna celui de-al optsprezecelea an al vieţii mele s-a întâmplat aşadar ceea ce era hotărât să fie. S-a făcut vorbă de căsătorie cu un vecin din uliţa cealaltă. Fata lui, Maria, era doar cu trei luni mai mare ca mine. Fusesem o vreme colegi la şcoală, iar cu munca eram deseori împreună. Faptul că ne cunoşteam, era ceva care îmi uşura toată apropierea asta şi îmi dădea curaj, nădăjduind că nu-mi va fi greu să o conving şi pe ea să creadă ca mine.
Din clipa când s-a hotărât căsătoria noastră, eu am îndemnat fata şi pe părinţii ei să se hotărască şi ei pentru Domnul şi să se înscrie în Oastea Domnului. Cred că numai pentru a-mi face mie pe voie au şi făcut aceasta îndată.
Eu m-am bucurat atunci mult de graba lor, nădăjduind că nu-mi va fi greu şi mai departe să continuăm aşa.
Nunta, foarte restrânsă şi grăbită, s-a făcut astfel în ianuarie 1933, fără zgomot şi fără muzică. Eu mă împotrivisem cu toată tăria la astea, iar ei cu toţii m-au ascultat, „ca să meargă totul bine”.
Între timp eu scrisesem mereu… Dar spinii între care stăteam continuu şi lacrimile care nu mi se mai uscau din ochi şi din inimă, începuseră să-i dea alt fior şi gust cântării mele.
Rezonanţa ei devenea tot mai gravă şi mai adâncă, pe măsură ce peştera necazurilor mele se adâncea tot mai mult, făcând tot mai rece şi mai întunecos drumul meu.
În Oradea, capitala judeţului nostru, se înfiripase o puternică grupare a Oastei Domnului, sprijinită de toate oficialităţile, atât cele clericale cât şi cele administrative. În condiţiile grele de luptă ale elementului românesc aici, la graniţa de vest a ţării, toţi mai-marii poporului şi ai bisericii înţeleseseră atunci marele şi văditul adevăr că Oastea Domnului este o fericită lucrare de sudură a sufletului nostru, în amândouă părţile lui, atât cea religioasă, cât şi cea naţională.
Şi făceau totul, împreună, ca lucrarea aceasta să crească şi să sporească peste tot. Nici o altă iniţiativă nu dădea roade atât de repede ca ea. De aceea ajutau la promovarea ei atât episcopia, cât şi prefectura, în frunte cu capii acestor instituţii.
Din gruparea constituită cu statute şi comitet, făceau parte mulţi oameni intelectuali de seamă din Oradea şi judeţ, care activau cu hărnicie în toate privinţele, atât la propovăduirea Cuvântului prin adunări, serbări şi servicii religioase cât şi în ajutorări, milostenii, răspândirea de cărţi şi misiuni – şi înăuntrul şi înafara oraşului.
Adunările Oastei se făceau atunci în şapte părţi ale oraşului, în şcolile acestor cartiere şi în biserici. Preoţii bisericilor româneşti şi studenţii Academiei Teologice lucrau cu hărnicie organizând adunări şi serbări religioase cu membrii Oastei, duminică de duminică. Şcolile cu elevi şi chiar grădiniţele de copii activau cu hărnicie în scopul sfânt al ridicării sufletului şi de vieţuire în lumina Evangheliei.
Din cotizaţiile şi darurile adunate se întreţinea în fiecare an o cantină pentru săracii şi bătrânii neputincioşi care primeau hrană caldă de două ori pe zi, 130 de persoane pe tot timpul iernii, din noiembrie până în aprilie.
De asemenea se cumpărau şi împărţeau îmbrăcăminte şi lemne pentru familiile sărace şi cu mulţi copii.
În afară de asta, se organizau serbări cu program religios tipărit şi afişat în tot oraşul, în diferite părţi chiar şi în sala Teatrului Orăşenesc, serbări la care participau familiar şi bucuros mulţi din cei mai de seamă conducători şi cetăţeni ai oraşului.
Din venitul acestor serbări se ajutau acţiunile creştineşti ale Oastei Domnului…
O, ce minunat spor şi rod rămâne totdeauna după o lucrare sfântă, la care participă cu gând curat toţi cei chemaţi, care îşi simt şi care îşi împlinesc cu o conştiinţă trează datoria lor faţă de Dumnezeu şi de semeni.
În urma publicării poeziilor mele prin foile centrale ale Oastei Domnului din Sibiu, Comitetul Oastei din Oradea, oarecum mândru că din judeţul nostru se evidenţiază un talent poetic, a început să se intereseze de mine, prin unul dintre cei mai activi membri ai săi, avocatul Pavel Maliţa, juristconsultul judeţului şi cumnatul prefectului. Prin el am fost înştiinţat acasă că Oastea Domnului din Oradea, drept recompensă şi încurajare pentru lucrările mele, mi-a acordat ca premiu o vioară pentru ca să învăţ să cânt, o bicicletă ca s-o am pentru adunările Domnului şi o sumă de 800 lei, pentru cheltuielile mele. Să merg la Oradea, ca să mă vadă şi ei şi să le primesc.
Primirea mea acolo, în Biroul Oastei Domnului din Casa Naţională, a avut loc într-un cadru sărbătoresc neobişnuit pentru mine. Lucrul acesta m-a umilit nespus de mult. Nu ştiam cum să mă fac mai mic, mai neobservat şi cum să scap mai repede. Eu, un tânăr ţăran, cu opinci şi cojocel, în mijlocul lor, iar în jurul meu o mulţime de domni şi doamne, eleganţi, gravi, în vârstă, unii cărunţi, întrebându-mă şi cercetându-mă ca pe o păpuşă, ca pe o minune.
Stam între ei învârtindu-mi pălăria în mâini şi ştergându-mi broboane mari de sudoare care îmi curgeau şiroaie de pe frunte şi de pe obraji.
Abia am aşteptat să scap şi să ies afară. Simţeam că nu mai pot. Capul îmi vuia şi hainele mă strângeau de nu mai puteam să răsuflu. Cred că trebuie să le fi fost tuturor tare milă de mine, în starea mea şi în încurcătura mea jalnică!
M-am rugat atunci Domnului să nu mă mai lase să ajung niciodată printre cei mari, că nu-i de mine acolo printre ei, ci numai printre fraţii mei cei simpli ca şi mine.
M-am gândit atunci că tot cam aşa trebuie să se fi simţit şi Mântuitorul printre mai-marii din vremea Lui. El, Care crescuse tot aşa, undeva pe la sate, printre ţărani şi săraci. Felul meu de viaţă modestă şi singuratică de la ţară, portul meu, nivelul meu, erau atât de enorm despărţite de ale lor, încât cu toată înfrăţirea noastră sufletească prin Oastea Domnului, nu reuşeam totuşi să mi-i apropiu.
Această depărtare am simţit-o mereu, oricât a mai trebuit şi după aceea să umblu ori să stau printre ei. Era oare aceasta o barieră aievea între categoriile noastre pe care o simt toţi, ori era numai un simţământ aparte, ceva pe care îl aveam numai eu?
Nu ştiu! Poate era şi una şi alta!
A urmat un an aproape mort pentru mine. În acel an soţia s-a îmbolnăvit grav, trebuind ca eu să o duc cu carul când la un doctor când la altul… Să o îngrijesc multe săptămâni ca pe un copil la pat, scoţând-o pe braţe afară, ori întorcând-o de pe o parte pe alta.
Aşa au trecut iarna şi primăvara viitoare.
Necazul acesta a mai domolit un timp stările celelalte, fiindcă trebuia să fiu mereu aproape de patul bolnavei.
Aşa cum fusese de greu, în luna ianuarie îmi făcusem rost şi drum să merg prima dată până la Sibiu, ca să-l văd pe părintele Iosif.
Am ajuns acolo pe la ora unu noaptea. N-am mai putut sta în gară ca să aştept dimineaţa, ci chiar atunci am luat-o, întrebând, în sus spre strada Avram Iancu nr. 5, care nu era departe de gară. Acolo era redacţia şi Librăria Oastei.
Am aflat fără greutate clădirea cu firma cunoscută din foaie, dar totul era cufundat în întuneric şi în frig.
La colţul porţii era o piatră care strălucea de gheaţă, ca şi pereţii şi acoperişurile caselor. Acolo m-am aşezat, pe piatra aceea, fără să mă pot despărţi de locul acesta până dimineaţa la ora opt, când au venit primii să deschidă. Mi-a fost atât de frig, că era o noapte senină de ianuarie. Dar n-am putut pleca nicăieri, atât de legat eram de tot ce era aici.
Aşteptam să-l văd măcar pe Viorel, el singur se interesase de mine. Dar el nu era încă între cei ce veniseră şi deschiseseră. Toţi cei ce erau acolo, mă priveau rece şi indiferenţi, fără a schimba cu mine nici un cuvânt. Astfel de tineri ţărani, se vede că treceau zilnic pe acolo iar ei n-aveau timp să-şi facă vorbă cu toţi…
Ce păcat că n-aveau… timp. Cred că dragoste nu aveau – nu timp! Sau poate obosiseră, fiindcă veneau prea mulţi din cei ca mine.
Părintele Iosif era bolnav undeva la spital, ziceau ei, aşa că nu-l voi putea întâlni. Viorel şi Titus erau şi ei plecaţi, dar spuneau că trebuie să vină.
I-am aşteptat lângă soba caldă încălzindu-mă şi dezmorţindu-mi oasele îngheţate.
Într-un târziu cei doi au venit împreună.
Pe Viorel îl cunoşteam mai bine din corespondenţa noastră şi m-am bucurat că totuşi am aflat pe cineva cunoscut.
Titus era mai rece şi el şi mi s-a părut că-i supărat.
După ce am luat cunoştinţă şi de la Viorel că nu-l voi putea întâlni pe părintele, mi-am umplut iarăşi traista cu cărţi, mi-am luat rămas bun şi am plecat. Singur Viorel m-a sărutat atunci. N-am să uit niciodată ce fericit m-am simţit că cineva mi-a arătat atâta dragoste încât m-a sărutat frăţeşte pe obraji! Se făcuse totuşi un contact puternic şi real între mine şi ei. Acum ne scriam mai des, iar în iulie când se va face adunarea cea mare cu ocazia Târgului de Fete de pe Muntele Găina, din Munţii Apuseni, o să ne întâlnim acolo.
Vremea a trecut din ce în ce mai încărcată de lupte şi de necazuri între mine şi familia mea. Din toate părţile aveam numai lovituri. Singur Domnul mă mângâia prin rugăciune şi prin lucrarea pentru El între fraţi. Aşteptam vara cu sărbătoarea Sfântului Ilie pentru Muntele Găina, ca să mă întâlnesc iarăşi cu cei din Sibiu. Doream să le cer un sfat ce să ştiu face în stările prin care treceam.
Sărbătoarea adunării de pe Găina avea loc în prima duminică după 20 iulie, încă de vineri după-masă am luat-o pe jos cale de vreo 6 ceasuri până la Băiţa, ultimul sat sub munţi, pentru ca să plec de acolo sâmbătă dimineaţa cu fraţii, să ajungem la Găina duminica în zori. Aveam de mers mult pe jos.
Am dormit noaptea la preotul din Băiţa, iar dimineaţa s-au pregătit şi ei de plecare. Am mers prin alt sat, Poiana, de unde s-au mai adăugat la noi şi alţi fraţi şi astfel am lut-o în sus pe coastele munţilor, suind mereu până când seara am trecut pe lângă vârful Bihariei înnoptând undeva într-o pădure de fagi în jurul unui foc mare. Acolo am dormit puţin pe iarbă cu picioarele spre focul din mijlocul grupului.
Odată cu zorile de ziuă ne-am sculat pornind spre vârful Găina, unde trebuia să-i întâlnim pe toţi fraţii aşteptaţi.
Chemarea la adunarea aceasta se publicase în foaie, aşa că vor fi foarte mulţi. Muntele Găina este hotarul dintre cinci judeţe ale Ardealului. Acolo se adunau de obicei moţii lui Horea şi Iancu, pentru marile consfătuiri.
Din toate judeţele acestea cred că vor veni fraţi. Era prima mare adunare frăţească la care voi lua parte. Bucuria mea era nemărginită.
Răsărea soarele de după crucea lui Avram Iancu din vârful Găinii, când vedeam venind pe toate cele cinci căi grupuri-grupuri de oameni în portul lor ţărănesc felurit, bărbaţi şi femei din judeţele Hunedoara, Arad, Turda şi Cluj. Pe câmpul verde care urca spre crucea din vârf, ne întâlneam şi ne îmbrăţişam cu fraţii.
Unii dintre ei se cunoşteau. Pe noi uşor ne vedeau de departe, fiindcă eram mulţi şi mergeam cântând, cu preotul Nica de la Băiţa în fruntea noastră şi cu steagul lor.
În curând tot platoul dealului verde se umplu de oameni.
Pe două rânduri îşi aşezau mulţi tot felul de mărfuri aduse pentru vânzare, haine ţărăneşti, scule de tot felul şi mâncare…
Tineri cu fluiere şi fete cu buciume se vedeau grupuri-grupuri în toate părţile. Caii şi oile, animale aduse spre vânzare, păşteau mai încolo. Şi o mare mişcare voioasă şi pestriţă era peste tot.
Ziua era frumoasă şi tot cerul senin. Va fi foarte frumos?
Noi nu ne-am oprit decât în vârful muntelui, unde era un loc neted cât o arie mare de grâu. Acolo în mijloc era crucea lui Avram Iancu. Până aici se spune că venise împăratul de la Viena ca să-l întâlnească pe Avram Iancu, după ce îl minţise că va da poporului român drepturile pentru care se ridicaseră şi luptaseră moţii sub Avram Iancu. Şi mai înainte sub Horea.
Românii s-au încrezut în împăratul şi au depus armele, dar împăratul i-a înşelat. Îndurerat, Avram Iancu a suferit atât de mult pentru asta, încât şi-a pierdut mintea – şi umbla aşa dintr-o parte în alta a munţilor lui.
Când împăratul i-a trimis vorbă că îl aşteaptă să vină să se întâlnească cu el aici, pe muntele Găina, Avram Iancu a răspuns:
„Împăratul este un mincinos iar eu sunt un nebun. Un nebun şi cu un mincinos n-au ce să vorbească împreună”. Şi nu s-a dus…
Am aflat aici pe fraţii din Sibiu care sosiseră şi ei chiar atunci, odată cu noi. Aduseseră steagul Oastei din Sibiu cu ei. Mi l-au încredinţat mie să-l port eu.
Adunarea a început cu o rugăciune acolo pe vârful muntelui. Niciodată nu mă putusem gândi ce înălţătoare poate fi cu fraţii o rugăciune pe munte! Eu mai trăisem cu câţiva ani în urmă o astfel de rugăciune. Dar atunci fusesem singur. Acum eram cu fraţii. Era altfel.
Dimineaţa era divină… Vârful muntelui era înconjurat de alte şapte şiruri de munţi şi tot cerul parcă lua parte aici la rugăciunea asta cu noi…
Cuvântările înflăcărate şi cântările puternice erau scăldate în lacrimi pe toate feţele noastre. Era ceva unic de frumos şi minunat. Aria locului se umpluse de tot felul de oameni care nu mai văzuseră şi nu mai auziseră aşa ceva. Mulţi plângeau şi se hotărau pentru Dumnezeu, auzind chemările zguduitoare.
După terminarea adunării trebuia să facem o ieşire prin tot târgul, pentru a mărturisi pe Domnul şi celor ce nu-şi lăsaseră mărfurile şi petrecerile lor pentru a veni la adunarea noastră.
Eu am luat-o înainte cu steagul, iar în jurul meu preoţii şi fraţii din Sibiu, apoi toată mulţimea fraţilor şi surorilor cântând. Unii împărţeau cărţi, alţii foile Oastei, stând de vorbă cu toţi despre mântuirea sufletului şi despre intrarea în Oastea Domnului care luptă pentru asta în biserica şi credinţa noastră.
O altă mulţime s-a luat după noi, iar în cealaltă parte a târgului a mai fost nevoie de încă o cuvântare de vestire şi de chemare a Domnului Isus. Un alt număr de suflete s-au mai predat Domnului Isus, cerând să fie înscrişi în Oastea Domnului.
După o frumoasă încheiere cu rugăciune şi cântări, ne-am îmbrăţişat, despărţindu-ne cu hotărârea şi cu promisiunea să venim şi la anul viitor tot aşa.
La întoarcerea mea acasă, furtuna s-a dezlănţuit tare împotriva mea.
M-am dus prin grădină spre câmp cu capul în pământ rugându-mă şi plângând. Nu ştiu ce am aflat de lucru până seara, răbdând de foame şi de sete, tot timpul cu lacrimi şi suspine amare pentru starea lor şi pentru starea mea. Nimic nu mai puteam face altceva.
În seara de 5 septembrie, după o furtună în familie, am ieşit afară, mi-am luat doar unrând de albituri şi, cu ce aveam pe mine, am plecat. Nimeni n-a ieşit din casă după mine să vadă ce fac şi încotro mă duc.
Am luat-o peste vale spre dealul cu via unui bun prieten al meu, anume Vasile, unde ştiam că el stă de pază seara la struguri, cu celălalt bun prieten al nostru, Nicolae – Cula, cum îi ziceam noi. Lor le spusesem de mai multe ori necazul meu şi ei mă înţelegeau. Vasile era student la teologie în Oradea. Cula era student la Bele-Arte în Bucureşti. Ei stăruiseră de multe ori după mine să merg la vreo şcoală. Acum, vâzând starea grea în care mă aflam, doreau să mă ajute să scap cumva.
I-am aflat singuri la vie. Se înserase bine, căci era şi nor.
Le-am spus că sunt hotărât să merg chiar în seara asta cu trenul de ora nouă până la Oradea unde am nişte prieteni cu ajutorul cărora cred că voi putea intra undeva la vreo şcoală să-mi fac alt rost de viaţă.
Povestind noi, s-a făcut târziu. Aveam un bilet pentru întors de la un coleg vecin care venise de la Oradea şi mai stătea acasă.
L-am luat de la el şi trebuia neapărat să merg cu trenul de 9.
Ei mi-au zis:
— Venim şi noi cu tine!
Am plecat spre gară, dar la jumătatea drumului am şi auzit trenul venind.
— Ce facem acum, că nu mai ajungem trenul? le-am zis îndurerat. Şi pierd biletul. Acasă nu mai pot întoarce.
— Fugiţi cât puteţi! zise Cula hotărât. Eu fug mai repede şi nu las să plece trenul până ce ajungeţi şi voi.
Am fugit cu Vasile cât am putut noi, dar Cula fugea de două ori mai tare ca noi. Nu mai aveam nici o nădejde să ajungem trenul că mai era tare mult de mers până la gară.
Nu ştiu cum a făcut Bunul Dumnezeu prin bietul Cula, cum s-a suit el în locomotivă şi l-a convins pe mecanic să nu pornească, dar trenul a aşteptat în gară până ce, gâfâind, am ajuns şi noi.
Când am ajuns noi, toţi se uitau cu mirare după noi ca după o minune. Abia am sărit pe scara vagonului şi trenul a plecat. Cula, fericit, mă saluta cu amândouă mâinile ridicate.
Alături, şeful gării privea la el, mişcat de curajul lui şi de dragostea cu care luptase el pentru ca prietenul lui să nu scape trenul.
O singură dată l-am mai văzut pe Cula după aceea, când venisem după un an şi mai bine acasă. Am fost la el şi mi-a făcut portretul în cărbune, arătând astfel ce talent minunat avea. Portretul meu reuşise deplin.
În primele luni ale războiului fusese luat şi el pe front. A murit ca ofiţer la un asalt împotriva inamicului, în fruntea unităţii sale şi a fost înmormântat acolo departe, în pământ străin.
Domnul Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul tău, drag şi credincios prieten, în Împărăţia Lui, împreună cu sufletele mari şi nobile dintre care ai făcut parte şi tu. Cred că mi-ai fi fost şi un viteaz frate în Oastea Domnului – dacă ai fi trăit.
Zadarnic am fugit noi, însă şi zadarnic luptase prietenul meu să oprească trenul, căci la prima oprire m-a dat jos conductorul trenului, care găsise că biletul meu nu fusese vizat la urcarea mea în tren – şi n-aveam voie să călătoresc cu el aşa.
Am dormit toată noaptea tremurând undeva lângă halta aceasta din câmp, într-o grădină de coceni de porumb. A fost o noapte rece de toamnă şi ploua. Mă udase de-a binelea acolo între coceni.
Ce lupte sufleteşti am dus atunci! Parcă venise însuşi Satan la mine să mă chinuiască cu tot felul de gânduri negre, ca să mă descurajeze să mă leapăd de Calea pe care am pornit, să mă întorc, renunţând la tot ce începusem. Să le dau dreptate la ai mei şi să am astfel pace, lăsându-mă de Domnul şi făcându-mă ca lumea lor.
Numai Domnul Singur ştie cât m-am rugat şi cum mi-am ars sufletul pe jarul lacrimilor în frigurile îndoielilor prin care treceam.
Cu ultimii bănişori pe care îi aveam, am cumpărat alt bilet şi cu trenul de 4 dimineaţa am plecat totuşi la Oradea unde unica mea speranţă o aveam în Dumnezeu şi în fratele Pavel Maliţa, singurul la care îndrăzneam să mă duc.
Ploua din cer o ploaie măruntă, neagră şi rece care îmi pătrunsese până în fundul sufletului.
Nu se putea o vreme mai potrivită cu starea inimii mele de atunci.
Slăvit să fie Domnul!
Doamne, doar Tu ştii
Doamne, doar Tu ştii ce sufăr,
Dar nu pot să spui –
Taina mea n-o pot desface,
Doamne, nimănui;
Focul inimii din mine
Cel adânc şi greu
Nimeni, Doamne, nu mi-l ştie
Decât Tu – şi eu.
Sufletul aş vrea să-mi zboare,
Doamne, da-i legat –
Ard de dorul după Soare,
Da-n noroi mă zbat;
Unde inima mă cheamă
Nu pot să mă duc;
Unde stau legat în flăcări,
Sufletul-mi usuc.
Doamne, numai Tu ştii
Toată starea-n care zac.
Doamne, când să pot odată
Zborul să-mi desfac?
Doamne, când o să se rupă
Lanţul meu de fier
Să mă pot nalţă pe-ntinsul
Slobodului Cer?…
CAPITOLUL 9
Pe drumul crucii mele
Cristos Cel Sfânt te va cunoaşte în sărăcie, nu-n belşug,
Că mulţi au stat cu El la mese, dar prea puţini au tras la jug.
Cristos Cel Sfânt te va cunoaşte odată-n Cerul Lui de Sus
Nu după haina ce-ai purtat-o, ci după sarcina ce-ai dus.
Cristos Cel Sfânt te va cunoaşte nu după numele ce-ţi pui,
Ci după ranele-ndurate sub crucea ta şi Crucea Lui.
Nici o întâmplare nu este întâmplătoare, nici o întâlnire nu este întâmplătoare. Nici o cunoştinţă nu este întâmplătoare.
Tot ce se întâmplă astăzi are o adâncă legătură cu cele de ieri şi cu cele de mâine. Pe oricine întâlneşti, ţi-l scoate înainte Dumnezeu, în vederea unui scop al lui Dumnezeu pentru tine ori pentru el. Şi orice cunoştinţă pe care o dobândeşti este pregătită să-ţi folosească în una dintre împrejurările vieţii tale, ori să-i foloseşti tu ei.
Numai dacă vei lua bine seama la aceste adevăruri vei şti să le vezi şi vei putea să te foloseşti bine de ele, de fiecare, atunci când va fi timpul său şi împrejurarea ta, în vederea căruia ţi-au fost scoase ele înaintea ta Sau tu înaintea lor.
În timpul întâlnirilor mele cu fraţii de la Oradea a fost totuşi între feţele lor şi una mai deosebită, care m-a atras, mai caldă şi mai binevoit oare… În ochii fratelui Pavel Maliţa, avocat şi juristconsultul prefecturii, am văzut blândeţea, bunătatea şi smerenia unui adevărat om al lui Dumnezeu.
Spre el mă îndreptam acum ca înspre un ţărm salvator al naufragiului meu.
Ştiam adresa lui şi de la gara din Oradea am pornit pe jos spre centrul oraşului, spre a-l căuta acolo la serviciul său. Voi merge acolo, îmi ziceam, şi voi spune omului binevoitor toată tragedia în care mă aflu şi cred că Dumnezeul meu îl va face să-mi înţeleagă starea mea şi să mă ajute, îi voi cere sprijin ca să pot intra la vreo şcoală în Oradea. Fie şi aşa târziu.
Şi într-adevăr aşa a fost, cum presimţisem.
Fratele Pavel şi-a lăsat tot lucrul său şi m-a luat cu el să bată pentru mine la cea mai potrivită uşă.
Am trecut mai întâi pe la o prăvălie de încălţăminte de unde mi-a cumpărat o pereche de bocanci în locul opincilor de acasă. Apoi m-a dus la şcoala de cântăreţi bisericeşti, care abia începuse. A vorbit cu directorul care era fratele episcopului vicar de atunci – şi acesta m-a primit în anul întâi, asigurându-mi bursă şi întreţinere pe tot timpul şcolii.
Peste câteva zile acest om binevoitor m-a dus şi la un gimnaziu din localitate, vorbind de asemenea şi cu directorul acestei şcoli să mă înscrie pentru a urma şi aceste cursuri.
A trecut astfel primul trimestru, eu făcând binişor faţă îndatoririlor mele şi într-o parte şi în alta.
De acasă nu s-a mai interesat nimeni de mine, ca şi când nici n-aş fi fost. Dar condiţiile din şcoală fiind foarte grele, de hrană şi cazare, am început să sufăr tot mai tare. Ceilalţi colegi ai mei primeau de acasă pachete cu alimente, pături şi perne groase, nu simţeau nici foamea la masă, nici frigul în dormitorul neîncălzit, dar eu, care nu aveam nimic din acestea, o duceam tot mai rău. Nu aveam decât o singură pătură subţire şi toată noaptea tremuram de frig. Mâncarea fiind puţină, toată ziua răbdam de foame.
Pe lângă asta, în curând am văzut că alţii erau protejaţi, făcându-li-se felurite înlesniri, fie la lecţii, fie la muncă, pe când faţă de mine tot personalul se purta cu asprime.
Nici o greşeală nu mi se ierta. Nici de o greutate nu eram scutit.
Nu uit odată ce mult am suferit şi ce rău am fost certat pentru că, împins de foame, am luat o ceaşcă de cafea rămasă de la cineva care o refuzase şi stătea pe masă, în timp ce eu făceam curăţenie în sala de mese, după ce toţi ieşiseră. Atunci una dintre bucătărese, anume Lena, s-a repezit la mine cu cele mai aspre ocări şi m-a dus îndată să mă pârască la soţia directorului care şi ea mi-a făcut la fel. M-am simţit atât de ruşinat şi de nenorocit, încât am vrut să mă pedepsesc singur cât mai aspru, pentru nerăbdarea şi lăcomia mea.
M-am hotărât să nu mai mănânc nimic o săptămână…
N-am fost la masa de prânz şi mi-am făcut de lucru prin dormitor ca să nu merg nici la masa de seară. Dar cei ce mă certaseră, dându-şi seama că depăşiseră măsura, au stăruit de mine împreună cu directorul şi cu nevasta lui, convingându-mă să mănânc. I-am ascultat, dar n-am mai putut să uit niciodată ce am suferit din partea lor. Aceasta însă m-a făcut să mă simt tot mai străin, mai singur şi mai prigonit – ca un orfan de amândoi părinţii.
Dar şcoala mergea bine. Aveam la muzică un profesor foarte bun, anume Nicolae Firu, om pe cât de capabil, pe atât de aspru.
În scurtul timp petrecut acolo, însă, am învăţat foarte multe de la el. Am regretat mult când a trebuit să părăsesc şcoala, că n-am putut fi mai mult în preajma acestui om.
La începutul lunii decembrie am răcit şi m-am îmbolnăvit de reumatism poliarticular acut. Mi se umflaseră toate încheieturile oaselor, începând cu degetele mâinilor şi ale picioarelor, apoi toate încheieturile corpului în aşa fel că nu mai puteam face absolut nici un fel de mişcare. Zăceam paralizat şi chinuit de cumplite dureri, pe pat, în dormitorul îngheţat, sub păturica mea subţire şi veche.
A treia zi m-au internat în spital, într-o stare foarte gravă şi singurul care mai venea pe le mine era fratele Pavel Maliţa. Două săptămâni am zăcut acolo pe jumătate viu şi pe jumătate mort.
În cele trei luni de când venisem la Oradea, duminica mergeam la adunările Oastei împreună cu fratele Pavel, iar între timp mai compuneam diferite poezioare şi le trimiteam la redacţie, mai informându-i şi despre noua situaţie în care mă aflam.
Despre îmbolnăvirea mea le scrisese îndată fratele Pavel.
După mijlocul lunii decembrie 1934, venind odată la mine la spital, binefăcătorul meu mi-a adus o scrisoare sosită atunci de la Sibiu pe adresa lui, prin care Viorel şi Titus îmi scriau amândoi din partea părintelui Iosif o stăruitoare chemare la Sibiu. Se reorganiza redacţia şi, prin plecarea unora, s-a făcut un loc pe care eram solicitat să merg să-l ocup eu, spre a lucra mai departe acolo, la Centrul Oastei Domnului.
Eram încă destul de bolnav, dar la primirea acestei veşti am simţit dintr-o dată trecând prin toată fiinţa mea un fior atât de puternic şi de fericit, încât chiar în clipa aceea am sărit din pat şi am zis: „Slăvit să fie Domnul – plec imediat.”
Cu ajutorul fratelui Pavel mi-am făcut ieşirea din spital, mi-am luat puţinul bagaj pe care îl aveam şi, cu banii şi urările sale, am luat loc în vagonul de clasa a treia spre Sibiu.
Am mai zăcut apoi la Sibiu, în locuinţa părintelui Iosif din Piaţa Lemnelor, aproape o lună de zile, îngrijit de buna noastră soră Liţa, bucătăreasa noastră. Dar încet-încet mi-am căpătat sănătatea şi puterea de care aveam nevoie aici unde m-a adus – printr-o minune unică – Domnul Dumnezeul meu, Care, singurul ştia în ce stare nefericită eram.
Îndată după sosirea mea la Sibiu am aflat că de data aceasta părintele Iosif se găseşte internat într-un sanatoriu aici. Şi îndată ce mă voi simţi în stare să merg pe picioarele mele, mă voi duce cu Titus la părintele care aşteaptă să mă vadă.
Nu voi mai descrie aici toate stările de har neobişnuit prin care treceam, nu numai de la o zi la alta, ci chiar de la un ceas la altul. Simţeam că, în sfârşit, Domnul Dumnezeu îmi dăruise o nouă familie şi o nouă casă în locul celor din care fusesem alungat atât de dureros. Că aici şi că acesta era rostul meu adevărat. Şi locul unde va trebui să mă dăruiesc lucrului pentru Domnul.
Lăsasem totul şi la Oradea cum lăsasem totul acasă, fără a mai arunca înapoi nici o privire şi nici o părere de rău. Ce distanţă uriaşă făcusem într-un timp aşa de scurt! O, cât de cu putinţă sunt toate la Dumnezeu! Şi ce uşor face El orice minune, atunci când vine vremea ca El să lucreze.
Stările unice şi neuitate prin care am trecut atunci, în timpul zilelor şi împrejurărilor acelora nu le voi mai descrie pe larg acum, deoarece le-am descris în înseninările pentru Istoria Oastei.
Aici voi spune numai că întâlnirea mea cu părintele Iosif a însemnat pentru mine momentul cel mai înalt din viaţa mea pământească. În momentul acela am trăit în focul iubirii până la alb, până la punctul de sudură divină şi eternă, nu numai cu acest mare trimis al lui Dumnezeu, ci şi cu destinul şi cu scopul Oastei Domnului. În aşa fel şi în aşa cadru s-au petrecut atunci cu mine lucrurile, încât pe sufletul şi umărul părintelui Iosif eu am pus, la patul lui de spital, un legământ la fel cu cel din Rusaliile neuitate că nu mă voi mai despărţi de acest om şi de destinul lui niciodată.
La Centrul Oastei Domnului din Sibiu erau atunci tocmai cele mai mari frământări în vâltoarea cărora trebuia să mă arunc şi eu, dar despre care abia acum urma să aflu pentru prima dată.
Sosise răscrucea hotărâtoare de la care Lucrarea Evanghelică a Oastei Domnului avea să-şi înceapă drumul crucii sale.
Să-şi dovedească identitatea ei totală cu Adevărul pentru care fusese trimisă.
Şi să-şi împreune jertfa ei deplină cu Jertfa lui Cristos, pentru răscumpărarea poporului căruia îi fusese dăruită.
Nu problemele de ordin organizatoric şi financiar care au fost invocate de vrăjmaşii Oastei adevărate şi ai părintelui Iosif, erau motivele care au dus la conflictul intervenit la începutul anului 1935 la Centrul Oastei Domnului între mitropolitul Bălan şi părintele Iosif – nu astea au fost adevărata cauză a acestui conflict. Ci adevărata cauză a despărţirii lor a fost Cristos Cel Răstignit, Cristos Cel Viu, Cristos Cel trăit.
Oficialitatea clericală îngrăşată în lenevie, îngâmfată în păcat şi încremenită în îngustime, s-a dovedit că nu poate înţelege şi nici primi suflul înnoitor de viaţă duhovnicească şi de trăire evanghelică pe care Duhul Sfânt îl aducea în poporul nostru şi în Biserica noastră prin Oastea Domnului.
Şi atunci, ca bufniţele furioase, supărate de lumina ce venea să le tulbure ascunzişurile, s-au repezit să zdrobească lumina aceasta incomodă. Şi să-l ucidă pe purtătorul ei.
Aceasta a fost adevărata cauză.
Ce îngrozitoare mentalitate feudală, inchizitorială, criminală au putut avea atunci mentorii şi executorii acestei crime, nu numai împotriva Adevărului lui Dumnezeu ci şi împotriva sufletului acestui neam, a cărui lumină au stins-o şi a cărui salvare au zădărnicit-o pentru cine ştie câte secole. Ori poate pentru totdeauna, odată cu a lor.
Părintele Iosif, conştient fiind de însemnătatea marelui moment al Adevărului care sosise, se gândea la toate pregătirile care trebuia să le ia, spre a face faţă luptelor viitoare, îşi va îmbunătăţi condiţiile continuării muncii de evanghelizare pe care o începuse. Va lupta până la capăt, fără să cedeze nimic din Adevărul lui Dumnezeu.
În acest scop se gândise şi la mine, printre ceilalţi câţiva tineri promiţători pe care îi cunoştea mai îndeaproape. Mai ales pentru condiţiile grele în care aflase că eram şi, după cum mi-a spus-o el, pentru că primise din partea Domnului un îndemn deosebit de a mă aduce lângă el, căci am să-i fiu de mult ajutor.
Viorel, nepotul părintelui, se afla atunci la Sibiu, dar, trebuind să plece la Şcoala Teologică din Chişinău, el primi din partea părintelui îndrumarea să mă iniţieze pe mine cât mai cu grijă, ca să-l pot înlocui cât mai curând la treburile redacţiei.
Astfel începu introducerea mea în tainele scrisului tipărit.
Saltul uriaş pe care îl făcusem de la coarnele plugului până la redacţia unei gazete cu sute de mii de cititori în toată lumea nu m-a îmbătat, ci m-a trezit. M-a trezit la marea conştiinţă a datoriei şi misiunii pe care începusem s-o am. Şi cel dintâi gând pe care l-am avut a fost să învăţ muncind. Şi să muncesc învăţând, cu toată puterea şi dragostea inimii mele. Să câştig printr-o muncă îndoită, timpul pe care l-am pierdut. Şi experienţa pe care trebuia s-o adun.
Munca mea va fi şcoala mea. Rugăciunea şi credinţa mea îmi vor fi însoţitorii mei. Ascultarea şi răbdarea mea îmi vor fi meşterii mei. Mântuitorul meu şi părintele meu îmi vor fi exemplul meu şi controlul meu.
Venisem complet nepregătit. Un tinerel de la ţară în portul lui de sat, trecut doar prin două-trei lecţii secundare, încă neştiind să se folosească bine nici de furculiţă şi de cuţit. Cu un biet vocabular atât de redus, iată-mă în mână cu un condei în faţa unor tipografi care îmi cereau manuscrise pentru o publicaţie răspândită şi citită în lumea întreagă, în directă colaborare cu cel mai vestit dintre scriitorii credincioşi ai ţării noastre – şi cine ştie dacă nu chiar al lumii de astăzi – şi cu cel mai talentat gazetar religios pentru popor; dar mai ales cu marele trimis al lui Dumnezeu – părintele Iosif Trifa!
Simţământul copleşitor al inferiorităţii şi al nepregătirii mele îmi era aproape descurajant. Nu înţelegeam cum marele har al lui Dumnezeu a făcut să ajung acolo tocmai eu, când între cei ce scriau şi treceau atunci prin Sibiu erau sute şi poate mii, mult mai înzestraţi şi mai corespunzători decât mine pentru acel loc şi pentru acel lucru.
Dar cine poate cunoaşte planul tainic al Domnului şi felul cum îşi alege El pe cei de care Se va folosi?
Locuiam împreună cu Viorel şi cu Titus în casa repartizată părintelui din Clădirea Orfelinatului Ortodox din Sibiu – el fiind şi ca director al acestui orfelinat.
În primele zile mai erau aici încă doi tineri, amândoi absolvenţi ai Şcolii Normale, unul Alexandru Moraru şi celălalt Valer Munteanu. Amândoi încercaseră să rămână şi ei aici, dar în curând s-au lăsat de căruţă – şi s-au dus.
În Alexandru Moraru se puseseră mari speranţe fiindcă se dovedise a avea un oarecare talent muzical. Ar fi fost mare nevoie de el la strângerea şi notarea noilor cântări care apăreau prin ţară tot mai frumoase.
Dar această muncă cerea osteneli mari şi promitea venituri mici. Aşa că omul a lăsat plugul acesta în brazdă şi s-a dus. Şi-a aflat o nevastă şi un post undeva – şi în curând n-am mai aflat nimic nici de unul nici de celălalt.
A apărut din nou aici fratele Marini, tânărul învăţător din Săsciori, jud. Alba, despre care auzisem că mai fusese aici şi înainte, dar plecase un timp acasă. Acum revenise şi el, chemat fiind, tot ca mine, pentru o şedere mai îndelungată…
Marini funcţionase doi ani ca învăţător, apoi s-a îmbolnăvit grav de stomac. A zăcut alţi doi ani şi pe urmă a renunţat la profesiunea sa, venind să lucreze aici alături de părintele Iosif.
Era încă foarte slab şi mai tot timpul zăcea pe pat. Munca lui era să citească şi să aleagă de prin ziare şi reviste primite ca schimb la redacţia noastră, unele ştiri şi aricolaşe care se încadrau în profilul gazetei şi cărţilor noastre, care apoi se prelucrau şi se interpretau corespunzător de către părintele şi noi, pentru publicare. După câteva luni, când ne mutasem în altă parte, a apărut şi s-a lipit între noi pentru un timp de un an şi ceva încă un tânăr, Nicolae Vonica, un băiat tot aşa de înalt şi de slab ca fratele Marini.
Acesta fusese student teolog la Sibiu şi era născut în Poiana Sibiului.
Vonica fusese doi ani la Teologie când s-a îmbolnăvit şi el grav. Apoi a zăcut timp de alţi doi ani acasă la Poiană.
Pe tot timpul cât studiase teologia la Sibiu, făcuse şi el cunoştinţă cu Oastea Domnului, de sub îndrumarea părintelui Iosif.
Acum venise aici spre a-i declara că şi dânsul recunoştea că în conflictul cu mitropolitul Bălan dreptatea este de partea părintelui Iosif şi că tot ce face mitropolitul este o samavolnicie şi o nedreptate strigătoare la cer. Pentru a ajuta dreptăţii – zicea el – am venit să mă ataşez şi eu cu toată puterea mea de cauza cea dreaptă a foii Isus Biruitorul… şi să ajut cu tot ce voi putea la răspândirea acestui adevăr în ţara şi biserica noastră.
Stătea şi el mai mult pe pat şi aşa scria şi citea, compunând şi el unele articolaşe şi chiar poezii cu care colabora la foaie.
La Librărie ani găsit atunci, angajaţi cu plată la împachetarea şi expedierea publicaţiilor, ca lucrători permanenţi, doi fraţi şi-o soră. Unul mai în vârstă, anume Simion Butilă. Pe acesta l-am surprins cu mirare de câteva ori fumând în magazie. Mai târziu, trecând la alţii cu ţigară cu tot, părintele l-a concediat, aducând pe fratele Opriş Ioan în locul său.
Altul era Ion Popovici. El se asemăna în totul cu fratele Opriş. Atât la statură cât şi la caracter. Ei au îngrijit foarte mult de părintele Iosif, pansându-i ranele multe şi grele, până în cea mai din urmă zi a suferinţei lui pe pământ. Domnul Dumnezeu să le răsplătească în veşnicie toată grija şi dragostea pe care i-au arătat-o!
Sora era Tilly Bernhardt, o tânără care se lipise şi ea aici şi lucra la registrele de abonaţi. Mai târziu s-a căsătorit cu Viorel Bujoreanu, un teolog din Cernăuţi, cu care s-au dus apoi undeva la o parohie prin Gheorgheni, în secuime – şi i-am pierdut acolo.
După vreo doi ani a mai fost angajat la contabilizarea cărţilor şi foilor un frate abia eliberat din armată, Fulea Ioan din comuna Loamneş, jud. Sibiu.
Ei toţi lucrau cu plată, salariaţi la Librăria Oastei.
La tipografie erau angajaţi şase oameni complet străini de Oaste. Erau trei lucrători tipografi, un maşinist şi doi ucenici. Faţă de aceştia n-am putut avea niciodată decât o atitudine distantă şi numai relaţii strict de lucru. De fapt ei, fiind bine plătiţi, umblau îmbrăcaţi elegant şi, cel puţin faţă de sărăcia mea, aveau o atitudine destul de sfidătoare, mai ales la început.
Cu timpul, însă, muntele lor s-a mai scoborât iar valea mea s-a mai ridicat – astfel că începeam să ne mai vedem de la om la om. Dar prea multe intimităţi nu aveam nici cu ei, fiindcă nici unul nu s-a pătruns niciodată de tot Cuvântul lui Dumnezeu, care le-a trecut ani de zile prin mâini, spre alţii… Erau membri sindicali.
Ce îngrozitor lucru să lucrezi la corabia în care sute de mii de oameni se vor mântui, iar tu însuţi să nu fi pătruns de nici un cui al Cuvântului lui Dumnezeu! Şi să pieri nemântuit, chiar lângă corabia la care şi tu însuţi ai lucrat! Aşa au fost şi au rămas aceşti tipografi.
Librăria Oastei era atunci instalată cu chirie într-o clădire a Mitropoliei pe strada Avram Iancu, la numărul 5. Tipografia era la numărul 16, tot pe aceeaşi stradă cu librăria.
Părintele Iosif, fiind grav bolnav şi foarte slăbit, era internat la sanatoriul Dr. Wachman, în marginea oraşului dinspre Şelimbăr, pe strada Stânca Păcii.
Pe lângă munca mea de iniţiere în ale scrisului pentru lucrurile mărunte ale redacţiei, eu va trebui să fac zilnic navetă de la locuinţa noastră din Piaţa Lemnelor, la poştă, unde voi ridica scrisorile, mandatele şi ziarele sosite din ţară, spre a le duce la sanatoriu părintelui Iosif. Acolo voi mai lucra cu el cât va fi nevoie, apoi cu tot acest lucru voi merge la tipografie, iar de acolo la librărie pentru celelalte treburi. De acolo din nou acasă pentru masă şi altele, iar spre seară din nou la părintele la sanatoriu, pentru a transcrie după dictarea lui, materialul pentru gazetă şi cărţi.
Cam aşa era munca mea obişnuită în fiecare zi obişnuită. În zilele neobişnuite făceam ce se cerea atunci.
Anul 1935 a început deci cu frământările descrise pe larg în volumul al doilea din Istoria Oastei.
Nu voi mai intra în acele amănunte decât în măsura în care va fi nevoie pentru limpezirea unor alte lucruri. Nu voi putea însă nici să le ocolesc de tot întrucât iarăşi viaţa mea s-a împletit total cu această istorie.
După izbucnirea neînţelegerilor cu mitropolia, părintele Iosif a fost înlăturat din toate funcţiile pe care le ocupase, fiindcă mitropolitul Bălan era un om foarte răzbunător şi ranchiunos.
Nu răbda şi nu ierta nimic; pe oricine ar fi îndrăznit să i se împotrivească în vreun fel, se năpustea cu toată furia şi răzbunarea sa nimicitoare.
Retrăgându-i părintelui Iosif conducerea Orfelinatului, mitropolitul l-a dat afară şi din locuinţa avută în clădirea de la orfelinat. Astfel a trebuit să ne mutăm cu toate lucrurile de acolo pe strada Zidarilor, într-o casă mai mică. Şi tot aşa a trebuit apoi să ne mutăm cu librăria, fiind daţi afară şi de acolo.
Ne-am stabilit cu librăria în Strada Turnului nr. 33 la parterul unei clădiri cu trei etaje, proprietatea Băncii Oaşia, al cărei director, om cumsecade, îl cunoştea pe părintele Iosif şi nu i-a cerut un preţ mare. În schimb localul era mai spaţios. La intrare era librăria.
Aici, în sala mare, aveau loc adunările Oastei Domnului din Sibiu de trei ori pe săptămână. Miercuri seara era adunare de şcoală biblică. Vineri seara adunare de rugăciune. Iar duminica după masă, adunare de evanghelizare, cu sala totdeauna plină.
La aceste adunări mai participau şi alţi fraţi care veneau din toată ţara, trecând prin Sibiu cu diferite treburi. Din cauza asta toate adunările de aici erau pline de bucurii noi.
Duminica se făceau totdeauna ieşiri misionare în grupuri mari şi mici. Mai ales tineretul şi fraţii lucrători, îndeosebi prin satele din jurul Sibiului unde se înfiinţaseră multe adunări noi ale Oastei Domnului. Era o bucurie de toată frumuseţea în aceste harnice alergări frăţeşti, care totdeauna se încheiau cu alte suflete câştigate pentru Domnul. O mare mulţime de tineri fraţi şi surioare făceau bucuria adunărilor. Din mijlocul lor s-au ales unii care au devenit mai târziu lucrători binecuvântaţi pentru Dumnezeu.
După despărţirea de părintele Iosif, oficialitatea clericală din Sibiu, în frunte cu mitropolitul Bălan, şi-au creat şi ei Oastea lor, pretinzând că aceea este adevărata Oaste. De fapt ei se numeau mai mult „Oastea Bisericii” decât „Oastea Domnului” pentru a sublinia şi prin aceasta că acei care au rămas alături de părintele Iosif nu ar mai face parte din biserică, ci ar fi ieşit afară din ea.
Cele două gazete pe care le redactase părintele Iosif, Lumină Satelor şi Oastea Domnului, i-au fost luate pe nedrept şi însuşite de către mitropolie. Preotul Secaşi, un om şiret şi linguşitor, care fusese şi el crescut şi ajutat de părintele Iosif, odată cu conflictul devenise vânzătorul binefăcătorului său. Secaşi ajunse unealta cea mai ascuţită de care se folosea mitropolia împotriva Oastei adevărate şi conducătorului ei.
Devenind redactorul principal al gazetelor rurale, Secaşi îşi folosea toată şiretenia şi ura de care era în stare pentru calomnierea părintelui Iosif şi falsificarea adevărului cu privire la el şi la conflictul iscat în Oaste.
La început o mică parte dintre fraţii din ţară, luaţi pe nepregătite şi mai ales siliţi de preoţii care din obligaţie profesională trecură de partea oficialităţii, au aderat şi ei la oastea mitropolitului. Această oaste a reuşit să strângă un oarecare număr de suflete doar în prima parte a conflictului, câtă vreme a durat confuzia pricinuită de răpirea gazetelor şi de interdicţia impusă părintelui Iosif.
Îndată însă ce a apărut noua foaie a părintelui Iosif, Isus Biruitorul – şi mai ales foaia Ostaşul Domnului, cu lămurirea articolului Istoria unei Jertfe – lucrurile s-au lămurit definitiv. Şi cea mai mare parte dintre cei derutaţi la început, s-au desfăcut cu grabă din cursele în care fuseseră prinşi, alăturându-se hotărât şi definitiv de Isus Biruitorul şi de lupta cea curată duhovnicească a Oastei Domnului.
Lupta aceasta dintre noi şi oficialitate era enorm de inegală. Pe de-o parte mitropolitul Bălan – cu toată bogăţia mijloacelor pe care le avea, cu toată forţa stăpânirii politice şi religioase de partea lui şi cu toată mulţimea preoţilor cărora le poruncea ca un tiran… De partea cealaltă părintele Iosif – un om slăbuţ, sărac, bolnav, cu noi – nişte copii slabi şi nepregătiţi atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Eram ca David cel singur şi slab, în faţa lui Goliat cel înarmat şi puternic, însoţit de o armată atât de organizată şi de numeroasă!
Nici Muntele, însă, nici Istoria nu le poţi vedea bine de aproape. Pentru Munte îţi trebuie distanţă, pentru Istorie îţi trebuie timp, spre a le vedea şi a le cunoaşte mărimea şi însemnătatea.
Acum însă, când între noi şi evenimentele istorice de atunci s-au interpus atâţia ani, putem vedea bine că felul de a lucra al lui Dumnezeu a rămas mereu acelaşi: prin lucrurile mici El face de ruşine pe cele mari. Şi prin cele slabe doboară pe cele puternice.
Nedreptatea, oricât de violentă şi de tiranică se dezlănţuie, nu va putea niciodată nimici dreptatea, oricât de fragile şi slabe ar fi mijloacele de luptă şi de apărare ale acesteia.
Nici minciuna nu va putea zdrobi adevărul.
Nici ura nu va putea înmormânta dragostea – fiindcă Dumnezeu este totdeauna de partea dreptăţii, de partea adevărului şi de partea dragostei. Şi ele vor învinge. Numai că Dumnezeu nu lucrează grăbit, nici violent, nici zgomotos ca oamenii.
La oameni unitatea de măsură pentru timp este secunda… De aceea ei se grăbesc, fiindcă secunda vieţii şi stăpânirii lor este scurtă.
La Dumnezeu unitatea de măsură pentru timp este mia de ani. De aceea El nu se grăbeşte, fiindcă anii Lui sunt fără număr, iar stăpânirea Lui este fără sfârşit.
Şi-am mai văzut de atunci şi până astăzi încă un adevăr care se petrece sub soare şi anume că în încleştarea neegală dintre Forţă şi Dreptate, când Ura se năpusteşte cu sălbăticie asupra Iubirii, şi Minciuna şi Silnicia asupra Adevărului – oamenii se împart în două cete: de o parte cei mici şi mulţi dar slabi, care văd adevărul şi dreptatea şi ţin cu cel nevinovat. Iar de cealaltă parte cei mari şi puţini dar tari, care, deşi văd dreptatea de partea celui prigonit, totuşi se alătură de prigonitor, fie prin cuvânt fie prin tăcere, făcându-se astfel părtaşi şi la crima tiranului şi la osânda lui. Fiindcă scaunul lor depinde de acela, iar ei n-au învăţat să fie flămânzi şi smeriţi pentru adevăr, pentru că nu ştiu nici cât cere nici cât dă Adevărul.
Şi am mai învăţat încă ceva: că nu se rătăcesc de la Adevăr şi nu cad de la Credinţă, decât acei ce trăiesc în vreun păcat sau în mai multe.
Dar cei smeriţi şi sinceri nu rătăcesc şi nu cad, fiindcă pe aceştia Duhul Sfânt, Duhul Adevărului nu-i lasă, ci îi întăreşte, îi înştiinţează şi îi ajută. Aşa s-a întâmplat cu cele două oşti. Oastea mitropolitului, întemeiată pe falsitate, pe silnicie, pe nedreptate, s-a nimicit înainte de a se nimici făcătorul ei.
Dar Oastea Domnului, întemeiată pe Isus Cel Răstignit, pe jertfă, pe lacrimi, pe adevăr şi pe iubire, trăieşte şi biruieşte din ce în ce tot mai mare şi mai frumoasă şi astăzi, deşi păstoraşul slăbuţ care era în fruntea ei s-a înălţat în slavă la Domnul de atâtea zeci de ani.
Mormintele lor trupeşti sunt în acelaşi pământ, dar, pe când mormântul tiranului este acoperit cu praf şi uitare, mormântul părintelui Iosif, al sfintei victime, este acoperit neîncetat de flori şi de lacrimile dragostei sincere şi nemuritoare, mereu proaspete şi calde.
Aşa lucrează Dumnezeu şi aşa face dreptate el.
Slăvit să fie Domnul!
Ce cununie strălucită
Ce cununie strălucită
A fost a noastră, Mire Drag,
Pe nici o casă aurită
N-a fost ‘nălţat mai dulce steag;
Pe nici o frunte luminoasă
N-ai pus un mai divin sărut,
Nici o mireasă mai frumoasă
Întreagă lumea n-a avut.
Ce mâini mi-au aşezat cununa,
Ce martori mi-am văzut cântând
Priveau şi soarele şi luna
Ce nu văzuseră nicicând.
Roiau în jurul nostru stele
Şi îngerii erau nuntaşi,
Stăteau în jurul mesei mele
Cei mai frumoşi înaintaşi.
Ce cor ceresc şi ce cântare
Prin şapte centri, răsunând,
Cânta, când sfânta sărutare
Mi-ai dat-o, binecuvântând
Şi când cereştile inele
Mi le-ai schimbat cu Mâna Ta…
– O, Nunta Veşniciei mele
Să nu te pot în veci uita!…
CAPITOLUL 10
Uşor e jugul lui Cristos
Rămâi pe brazda dreaptă cu ochii către Ţel
Şi-apasă plugul Cinstei cât mai adânc să are;
În Dumnezeu te-ncrede, cu tine este EL
– Şi grâul tău va umple cereştile grânare…
În tinereţea mea de la ţară, tatăl meu avea odată un bou, Iambor. Am mai scris undeva nişte întâmplări şi adevăruri despre el.
Iambor se născuse şi crescuse la casa noastră, a devenit un bou blând şi cuminte, puternic şi ascultător, răbdător şi harnic, mai mult ca oricare dintre ceilalţi trăgători la jug. El nu numai că ducea aproape singur toată povara la care era înjugat, dar niciodată n-a lăsat carul la mijlocul drumului, oricât a fost de greu şi de încărcat. Niciodată n-a părăsit munca lui şi n-a fugit de jugul său. A dus cât i s-a încărcat şi a suit până în vârful dealului cu povara pusă, chiar dacă trebuia să tragă în genunchi. I se zdrenţuia pielea pe genunchi, de pietrele prin care suia uneori cu carul încărcat, dar n-a dat înapoi şi nici n-a cotit în altă parte ca să scape.
Frumuseţea purtării lui Iambor începea de la intrarea în jug. Oricât de obosit ori de flămând era, culcat în grajd sau mâncând la iesle, ori la iarbă verde pe câmp, era de-ajuns ca tata să-i arate jugul şi să-l cheme: „Iambor, hai la jugul tău…”, că el se şi scula greoi, dacă era culcat şi obosit, ori lăsa mâncarea, chiar dacă nu se săturase – şi, uitându-se ascultător în ochii stăpânului său, venea încet şi intra cu grumazul lui puternic în jugul ridicat de tata până în dreptul lui.
Apoi, tata punându-i resteul, Iambor rămânea acolo ţinând singur jugul sus până era adus şi celălalt bou, soţul lui, care numai cu greu şi de frică venea la jug.
Acum, ajuns şi eu aici, la jugul Domnului la care trebuia să trag din greu, mi-am adus aminte de ascultarea lui Iambor, de hărnicia lui, de răbdarea lui şi de tăcerea lui în faţa muncii şi a jertfelor grele care i se cereau lui atunci.
Mi-am adus aminte de luarea jugului de bunăvoie, la cea dintâi chemare.
De renunţarea lui la orice drept de mâncare sau odihnă când era nevoie de muncă şi ascultare, fără condiţii şi fără cârtire – şi fără nici o plată, numai de mâncare şi adăpost.
Munca pe care trebuia s-o fac şi eu aici la lucrul Domnului, era cam ca a lui Iambor la casa păruiţilor mei: lungă, obositoare şi destul de grea pentru nivelul puterilor mele.
Şi numai pe mâncare şi adăpost – din cauza lipsurilor materiale.
Mai întâi trebuia să învăţ totul de la început. Luat de la ţară şi strămutat la oraş, trebuia să fiu foarte atent la absolut tot ce aud, tot ce văd, tot ce spun, tot ce fac, pentru a nu face de ruşine locul şi numele sfânt în care lucram. De la cel mai mic gest până la cel mai mare cuvânt.
Trebuia să învăţ să citesc nu atât pe rânduri, ci printre rânduri şi sub rânduri, fiindcă adevărul de cele mai multe ori nu se spune, ci se tace. Şi nu se arată, ci se ascunde. Iar în misiunea pe care o aveam eu, trebuia să învăţ cum dintr-un grăunte se face un lan, dintr-o idee o pagină şi dintr-o lacrimă o cântare. Trebuia să învăţ de la felul cum se ţine în mână un condei, până la felul cum se umple cu el o pagină albă cu litere de aur şi de foc. De la felul cum să te apropii de suflete, până la felul cum să îngenunchi la picioarele mântuitoare ale Crucii lui Cristos.
Toate acestea a trebuit să le învăţ pe viu, lovindu-mă de ele uneori ca de nişte colţuri de stâncă de piatră, cu capul gol, făcând experienţe aspre şi dureroase, ale căror urme le port şi astăzi pe suflet, după cum port pe mâini, pe picioare şi pe spate toate urmele tăieturilor, ale împunsăturilor sau ale loviturilor pe care le-am îndurat de-a lungul anilor mei.
Căutam să ocolesc cât mai mult confruntările cu neştiinţa mea, până când voi ajunge s-o depăşesc singur. Trebuia să-mi însuşesc prin lupta şi prin munca aceasta crâncenă tot ce pierdusem în anii când nu putusem face nimic. Cunoştinţele răvăşite pe care le strânsesem din grămada de cărţi şi reviste pe care le citisem la întâmplare acasă, erau singura mea zestre cu care venisem în lumea asta nouă şi pretenţioasă în care mă aflam, şi unde totul era ordonat.
Nici voinţa mea – puternică, dar săracă, nici memoria mea – atentă, dar slabă nu-mi puteau fi de ajuns pentru tot ce trebuia să ştiu şi să fac, atunci şi acolo unde mi se cereau atât de mari şi de serioase lucruri, în preajma unui atât de mare, dar şi de vulnerabil uriaş al credinţei. Şi în locul atât de înalt, dar şi atât de lovit de la Centrul unei Mişcări Duhovniceşti care era ca o avalanşă pornită din Vârful înalt al Golgotei, trebuind să fie atât de atent şi de competent îndrumată, spre a nu se sfărâma subit de vreo văgăuna, devenind moloz. Părintele Iosif, acest uriaş duhovnicesc, era atât de bolnav şi de slăbit trupeşte, încât numai o minune a Domnului îl ţinea în viaţă. Munca şi hărţuirea aceasta la care era expus pe atâtea planuri de la iniţierea acestei Lucrări Unice, până la organizarea şi alimentarea ei, îi cereau puteri mai mult decât omeneşte te puteai gândi că avea. Şi îi cereau ceasuri mai multe de câte aveau zilele şi nopţile lui. Cele două boli neiertătoare – de plămâni şi de intestin – rodeau necruţător în trupuşorul lui puţin, din care mai rămăseseră doar nişte moaşte chinuite, pe care dragostea Domnului şi ura vrăjmaşului le storceau în aceeaşi măsură.
Este o tactică ştiută a vrăjmaşului oricărei unităţi că, atunci când vrea să nimicească unitatea, îi atacă mai întâi steagul şi pe stegarul acestei unităţi. Vrăjmaşul ştie bine că atunci când a doborât steagul trebuie să fie mai întâi doborât stegarul şi echipa lui. Aşa s-a procedat totdeauna.
Aşa se proceda acum şi cu părintele Iosif, stegarul Oastei Domnului. I-au fost atacaţi în grup sprijinitorii lui, apoi fiecare în parte, spre a-l face să rămână singur. Pe unii i-au înlăturat cu ameninţări, pe alţii i-au atras prin promisiuni, ademeniri şi şantaj.
Căzând ai lui – gândeau prigonitorii – va cădea şi el.
Căzând el, va cădea şi ideea.
Căzând ideea se va zădărnici şi risipi toată înjghebarea din jurul ideii…
Acesta era planul şi calculul vrăjmaşului care lovea.
Şi au căzut într-adevăr cu grămada încă de la primele lovituri, toţi vitejii „ofiţeri” ai Oastei, cum se numeau ei înşişi.
Toţi din aşa-zisa elită a Oastei Domnului, în frunte cu cei din Bucureşti – printre care cei mai lăudaţi erau scriitorii I.G. Oprişan, Al. Lascarov Moldovanu, preoţii Chiricuţă, Gafton, Paschia şi alţii – şi alţii, din multe alte părţi.
Odată ce autoritatea clericală a luat drastică atitudine contra cuiva – pe drept sau pe nedrept, nu conta pentru ei – toţi aceşti aserviţi ai cucerniciei oficiale, direct sau indirect, au fost gata să urmeze cu slugărnicia cea mai dezonorantă poruncile şi exemplul acesteia. Ba chiar depăşind-o uneori în zel şi cruzime.
S-au repetat aidoma şi aici toate cele ce s-au petrecut în cazul Mântuitorului când cărturarii se asociau, josnic de vinovat, cu fariseii, împotriva mântuirii Sale. Deşi cărturarii n-aveau nimic de câştigat, ci numai de pierdut pentru cultură, din această asociere.
Atacurile prin gazetele şi prin circularele oficiale curgeau necruţător asupra părintelui Iosif, a foii sale Isus Biruitorul şi asupra celor ce-l sprijineau şi-i rămâneau ataşaţi. Pe lângă loviturile morale prin insulte, calomnii şi deturnări de tot felul – şi prin măsurile poliţieneşti cu sigilarea tipografiei, cu sistarea foii, cu furarea adreselor, cu confiscarea mandatelor, cu returnarea corespondenţei, cu intimidarea colaboratorilor – nici una din aceste nedreptăţi n-au fost cruţate în lupta pentru doborârea steagului şi nimicirea unităţii.
Dintre cei mulţi care trecuseră şi se opriseră câte un timp în jurul părintelui, abia mai rămăsesem noi, cei câţiva, care n-am plecat. Prin aceştia lucrarea de la Centrul Oastei continua fără oprire şi izvorul se revărsa puternic, făcând să rodească până departe grâul cel curat semănat cu hărnicie în suflete.
În ţară şi peste hotare, marea majoritate a fraţilor simpli stătea unită în jurul stegarului şi steagului Oastei. Dar rândurile intelectualilor s-au prăbuşit sub obligaţiile lor faţă de oameni, crezute pentru ei mai puternice decât obligaţiile lor faţă de Dumnezeu.
Mi-am pus atunci – şi de atunci până astăzi mereu – marea şi dureroasa întrebare la care nici eu nu-i pot găsi un răspuns mulţumitor: de ce oare cărturarii, oamenii culţi, oamenii progresului se unesc mereu cu fariseii, cu oamenii stagnării şi ai interesului egoist? De ce oamenii culturii, în loc să rămână fideli adevărului pe care ei îl cunosc şi îl pătrund mai bine ca oricare, cad mereu în compromisuri şi cedează mereu formalismului bigot şi conservatorist? Şi prin asociere de nivel se unesc cu minciuna care este mereu cu cei culţi, împotriva adevărului care este mereu cu cei desculţi?
În lucrarea lui Dumnezeu am învăţat adevărul amar că nu te poţi bizui aproape niciodată pe cărturari. Domnul a ştiut de la început acest mare adevăr, de aceea nu Şi-a ales printre ucenicii şi trimişii Lui, nici un diplomat şi nici un închipuit dintre cei care îşi au toată valoarea lor în hârtie sau în haină. Ci dintre cei ce-o au în smerenia minţii şi în sinceritatea inimii. Sfântul Pavel a fost o excepţie divină.
Noi însă nu ştim acest adevăr, de aceea ne înşelăm mereu crezând contrariul. Bineînţeles că sunt şi excepţii, căci tocmai prin raritatea lor dovedesc cât de valoroase sunt.
Desigur vin şi cărturari la Domnul. Vin uneori chiar foarte mulţi. Şi poate că rămân şi dintre ei unii un timp mai scurt sau mai lung. Rămân atâta vreme, însă, cât totul le surâde senin şi paşnic, liber şi oarecum avantajos… Dar îndată ce vin vremile de încercare, împrejurările de primejdie, soluţiile de risc, ei – cu teama cea mare – sunt gata să se lepede, să caute compromisul sau umbra. De teamă să nu-şi piardă nimic – sau cât mai puţin, pentru Cristos. Nu pot renunţa aproape niciodată şi aproape nici unii, la situaţiile privilegiate, la condiţiile de confort, la relaţiile de castă.
Fiţi obiectivi, judecaţi drept – şi veţi vedea că aproape sută la sută aşa stau lucrurile.
De ce oare Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul Universului, venind pe pământ nu S-a născut în vreun palat împărătesc, nici din vreo prinţesă imperială, nici nu Şi-a ales ca ucenici ai Săi dintre nişte filozofi? Doar în felul acesta ce uşor I-ar fi fost să-şi răspândească Evanghelia Sa şi să-Şi supună pe toţi oamenii!
Slăvit să fie Domnul Isus Cristos, Cel Sfânt şi smerit – însă – pentru că n-a făcut aşa. Ce străină de inima noastră ne-ar fi fost o astfel de Evanghelie şi ce greu am fi ajuns noi la credinţa ei!
Ce departe de dragostea sufletelor noastre ar fi fost slujirea faţă de un astfel de Cristos – şi niciodată un astfel de Mântuitor n-ar fi putut cuceri iubirea unei inimi sincere, nici fiorul unui sărut dulce, nici lacrima unei cântări dragi. Mulţimile celor ce sufăr I-ar fi rămas străine şi toţi cei săraci, flămânzi, goi şi singuratici, ar fi murit pe totdeauna în nefericirea lor, nemaiîndrăznind nici unul şi niciodată să se apropie de El.
Tocmai ei, cei faţă de care nimeni altcineva nu are nici o milă şi nici o înţelegere, decât Cristos.
Domnul Isus Cristos, din tot ce ne-a lăsat scris în Evanghelia Sa, a dovedit că n-a avut niciodată nici un fel de încredere în acele pături suspuse, nu numai pentru că inimile acestora, grase şi sătule, n-aveau nici o nevoie de mângâierile Lui, dar nici minţile lor îndopate cu tot felul de teorii îngâmfate, nu aveau nici un fel de înţelegere pentru învăţătura Sa. De aceea nici sufletele lor, satisfăcute şi sofisticate n-aveau nevoie de mântuirea pe care o aducea El.
Având tot ce le lipsea în lumea aceasta, ei n-aveau nici o nevoie şi nici o dorinţă după cealaltă. Neconsiderând nimic ca păcat, nu aveau nevoie de nici o mântuire. Şi neiubindu-se decât pe ei înşişi, nu numai că n-ar fi dorit salvarea şi ridicarea nici unuia dintre semenii lor înapoiaţi, ci chiar – urându-i pe aceştia şi fiindu-le silă de ei – ar fi avut tot interesul ca aceştia să le rămână veşnic nişte robi îndatoraţi şi supuşi.
Desigur, Domnul Dumnezeu în bunătatea Sa n-a lepădat nici o tagmă în întregimea ei, numai pentru că mentalitatea obişnuită a membrilor acestei tagme era străină de Evanghelie şi de Voinţa Sa. Ori pentru că trăsăturile acestei tagme o făceau să fie mai împotrivitoare faţă de Cristos.
Dragostea nepărtinitoare a Tatălui Ceresc i-a chemat şi i-a dorit mereu pe toţi oamenii la mântuire, indiferent de tagmele din care făceau ei parte. Şi oricine a primit această dragoste sfântă a fost transformat şi înnoit, devenind dintr-un fiu al tagmei un fiu al lui Cristos – de la orice nivel de cunoştinţă s-ar fi aflat el. Dovadă sunt fariseul Nicodim, Iosif din Arimateia, Saul din Tars…
Dar tot aşa este de adevărat şi că, după ce au venit la Cristos, ei nu au mai avut ce căuta în vechea lor societate şi mentalitate, societatea lor i-a eliminat din mijlocul ei şi, dacă au vrut să rămână cu Cristos, ei au trebuit s-o rupă definitiv cu ea. Dar această rupere, prea puţini au putut-o face.
La Oastea Domnului situaţia a fost întocmai aşa. Dar spre a-şi justifica faptele lor, cărturarii Oastei au invocat fiecare în cazul său o mulţime de dezvinovăţiri. În faţa lui Dumnezeu, însă, şi a legământului sfânt făcut cu El, nici una din aceste motivări nu puteau justifica păcatul trădării lor. Un astfel de act de fapt este păcat şi numai a încerca să-l justifici.
Încă odată Domnul Dumnezeu să binecuvânteze excepţiile dacă sunt. Iar acestea să ne ierte dacă n-am putut să ne stăpânim durerea acestor constatări – şi să le tăcem. Am promis însă că vom spune tot ce am experimentat prin suferinţe şi lupte. Iar acest adevăr este o astfel de experienţă şi nimeni să nu se înşele. Oricine vrea să fie un înţelept în Cristos, spune sfântul Pavel, trebuie să se facă un nebun pentru lumea aceasta. Rog să fiu înţeles bine şi nu rău.
Aşa am intrat eu în jugul meu aici, iubind acest jug de la început din toată fiinţa mea şi purtându-l cu toată bucuria inimii mele.
Timpul petrecut cel mai mult împreună cu părintele Iosif, lucrând împreună sau stând împreună şi ascultând la tot ce-mi spunea el, a fost pentru mine cea mai binecuvântată şcoală. Asta a fost „facultatea” mea. Aici, stând la picioarele Domnului Isus, lângă patul celui ce mi-a fost părinte, învăţător şi prieten trei ani şi jumătate, mi-am adunat şi primit eu, prin Duhul Domnului, zestrea cu care am putut lucra apoi până astăzi – tot ce am făcut, după ce am rămas fără el.
O, ce mare har este să ai de la Dumnezeu un părinte bun, un învăţător sfânt, un îndrumător binecuvântat, de la începutul formării tale! Şi mai ales dacă ştii să preţuieşti harul acesta şi să te ştii folosi de el – şi să-l asculţi în cel mai cu grijă fel, atunci când îl ai şi cât îl ai. Căci foarte curând vine vremea să ţi se ia. Iar după aceea mai ai ceva ce ţi-a mai rămas după ce ai uitat ce te-a învăţat el.
Cel mai important lucru pe care îl aveam de făcut, era întocmirea săptămânală a gazetei Isus Biruitorul şi expedierea ei la timp, pentru a putea fi primită pe sâmbătă seara chiar şi în cel mai îndepărtat colţ de ţară.
Foaia apărea pe atunci în câte 8-10-12 şi chiar 16 pagini. Părintele purta sarcina principală, scriind totdeauna articolul de fond, din prima pagină – apoi cele două sau uneori chiar patru pagini, din mijlocul gazetei.
Pentru aceasta, începând de luni dimineaţa, îşi făcea notiţe în caietul său, iar seara îmi dicta mie şi le scriam. El stătea pe pat cu caietul în mână, eu la măsuţa de lângă patul său.
Munca asta ţinea uneori până după miezul nopţii. După aceea plecam şi eu acasă în cealaltă parte a oraşului…
A doua şi a treia seară lucram la fel. Între timp făceam şi noi cei doi (cu fr. Marini) partea noastră, materialul de umplutură pe care ni-l revizuia şi ni-l corecta părintele. Apoi se întocmea după importanţa materialului, paginaţia gazetei.
Tot acest material îl duceam de câte ori era nevoie la tipografie unde făceam şi corectura paginilor, uneori cu Titus sau cu Marini, alteori le duceam la părintele, alteori le făceam singur.
Părintele Iosif avea o uriaşă putere de muncă şi un neobişnuit dar al scrisului şi al pătrunderii dintr-o dată şi fără greutate în miezul adevărului tuturor lucrurilor. Problemele pe care noi nu le sesizam, ori la care noi lucram muncind din. greu şi îndelung, el le rezolva în câteva clipe prin câteva trăsături de condei, fără nici o greutate şi în cel mai inspirat fel.
De fiecare dată ne învăţa arătându-ne totul cu bunătate veselă şi iubitoare, în aşa fel încât dintr-o dată, cu uşurinţă şi cu bucurie, deprindeam limpezirea tainelor acestora minunate.
Miercuri seara gazeta trebuia să fie gata de tipar. Joi se tipărea, iar joi după-masă şi seara urma împăturarea, adresarea şi expedierea ei.
Fiecare număr de gazetă lucrat şi trimis în lume era pentru noi un mare examen şi o mare bucurie. Luminoasele pagini ale lui Isus Biruitorul duceau multe binecuvântări sutelor de mii de fraţi şi suflete care le citeau, din ţară şi din străinătate – iar nouă ne aduceau nespuse bucurii arătate prin atâtea scrisori de mulţumire venite din toate părţile.
Sutele de mii de suflete care îl aflaseră pe Domnul prin Lucrarea Oastei Domnului şi alimentate mereu cu cea mai aleasă şi dulce hrană a Cuvântului Sfânt, erau pentru noi comoara cea mai scumpă înaintea lui Dumnezeu. De dragul lor nu luam în seamă nici o ameninţare a prigonitorilor noştri şi nu ni se părea prea grea nici un fel de muncă.
De multe ori, cu toată boala şi suferinţa sa, părintele Iosif venea de la spital până jos la compactorie unde se făcea expediţia foii, pentru a supraveghea trimiterea ei la timp…
Uneori când erau prea puţini sau prea obosiţi cei de la administraţie şi compactorie, mai rămâneau o parte din foi netrimise.
— În zadar muncim noi cei de la redacţie şi cei de la tipografie ca gazeta să iasă frumoasă şi la timp – zicea atunci părintele – dacă expedierea ei întârzie şi cititorii n-o au duminica pe masa lor… Voi nu ştiţi cu cât dor şi cu câtă sete sufletească aşteaptă fiecare cititor foaia lui, care este singura lui hrană după ce flămânzeşte o săptămână întreagă. Cu osteneala unei nopţi nedormite, noi putem bucura o ţară şi o lume întreagă de fraţi şi de surori. Hai, daţi-i zor, să prindem ultimele trenuri…
Câteodată, după plecarea părintelui, unii – obosiţi şi somnoroşi – se mai duceau la culcare, lăsând pe ceilalţi să lucreze şi partea lor.
Pe măsură ce se termina împachetarea şi adresarea lor, foile pregătite de expediere erau încărcate într-o căroaie mare cu două roţi care era împinsă manual de unul-doi pe şinele liniei de tramvai până la gară. De obicei asta se făcea noaptea, când tramvaiele nu mai circulau.
Toată munca expediţiei trebuiau să o facă cei de la administraţie şi compactorie. Dar pentru că totul trebuia terminat cât mai repede, mai dam ajutor şi noi, cei de la redacţie – care puteam. De fapt Vonica şi Marini fiind bolnavi, rareori puteau sta pe picioare, ori chiar la masă pentru a ajuta. Mai ajuta uneori câte un frate din oraş sau din ţară, care era în trecere prin Sibiu.
Căratul la gară era foarte greu. Cei de la căroaie, uneori foarte obosiţi, plecau lăsând ultimele pachete nepuse la trenuri. Atunci priveam cu durere la grămada de foi care stătea acolo, parcă plângând şi rugându-mă. Mă înhămam eu la căroaie şi o împingeam singur, uneori în fugă să ajung la timp cu ele ultima ambulanţă.
Cât am asudat şi am gâfâit de atâtea ori şi pentru treaba asta!
Dar eram fericit când, cu mâinile tremurânde şi cu picioarele împleticite, mă întorceam pe la orele 3 dimineaţa – mulţumind că totul s-a împlinit la timp. Ştiam că dimineaţa părintele mă va întreba nerăbdător:
— Dorz dragă, aţi terminat expediţia azi noapte?
Şi ce fericiţi eram amândoi când îi puteam spune cu bucurie şi liniştit:
— Da, părinte, slăvit să fie Domnul! S-au dus toate…
De fapt numai după ce ştiam tot lucrul sfârşit cu bine, puteam să merg şi eu liniştit la odihnă! Ştiam ce mult se întristează părintele când ceva nu se face bine sau nu se termină la timp.
Atunci îşi frământa cu amărăciune buzele, îşi frângea îndurerat mâinile cu vinişoarele vineţii pe sub pielea străvezie. Şi i se iveau lacrimi de întristare în ochii cei cu cearcăne adânci. Pentru puţina noastră râvnă faţă de Domnul şi pentru slaba noastră dragoste de fraţi.
Nimic nu mă durea atât de mult ca atunci când vedeam o astfel de întristare pe faţa lui. Atunci aşa mă vedeam de mic şi de nevrednic, încât îmi părea că toată viaţa n-am fost în stare să fac nimic bun. Că o mie de fapte bune pe care le-aş fi făcut până atunci n-au nici un preţ pe lângă asta una rea.
De aceea făceam tot ce puteam totdeauna, numai ca totul să se termine cu bine, ca niciodată să nu-l văd decât bucuros.
Nu mă cruţam deloc. Eram obişnuit cu munca grea, iar Domnul îmi dăduse un trup tare şi sănătos. La cei douăzeci de ani de atunci – şi dragostea acelora – nimic nu-mi părea nici greu şi nici mult.
Ce frumos şi fericit faci o muncă pe care o iubeşti şi lângă acela pe care îl iubeşti!
Jugul meu cu Domnul şi pentru El îmi era şi fericit şi frumos.
Nimic nu-mi apărea mai fericit şi mai frumos decât când trăgeam la cel mai greu jug, simţindu-L lângă mine pe Dulcele şi Dragul şi Preaiubitul meu Mântuitor Isus Cristos şi pe părintele meu.
Slăvit să fie Domnul!
Doamne, sunt dator-dator
Doamne, sunt dator-dator
Orişicui – şi tuturor:
Şi la soare şi la nor
Şi la câmp şi la izvor…
– Doamne, dar de ce nu pot
Să-mi plătesc acuma tot –
Şi la plug şi la altar
Şi la vină şi la Har
Şi la morţi şi la cei vii
Şi la câţi dator mă ştii?
Doamne, sunt dator-dator
Spre câţi nasc
Şi spre câţi mor:
Şi spre jale şi spre dor
Şi spre-al lacrimei fior…
– Doamne, dar de ce nu ştiu
Să plătesc cât nu-i târziu
Tainelor Cuvântului,
Jertfei legământului,
Arderii durerilor,
Cântului tăcerilor?…
Doamne, sunt dator-dator
La trecut şi viitor:
Gândurilor care dor
Şi iubirilor ce mor…
– Doamne, dar de ce nu vreau
Să plătesc ce pot să dau
Unui cântec ne-ncheiat,
Unui sunet prea uitat,
Unui dor fără mormânt,
Unui cer în două frânt?
CAPITOLUL 11
Răsplata celor nerăsplătiţi
Te-am iubit frumos, Isuse, Ţi-am cântat şi-am plâns cu dor
Ţi-am dat inima întreagă? – Poate, dar eram dator.
Ţi-am urmat cu neclintire şi Te-am ascultat pe plac,
Ţi-am muncit cu râvnă? – Poate, dar eram dator s-o fac!
Adevărata lucrare a Domnului Isus pe pământ a trebuit să fie dusă întotdeauna în cele mai grele condiţii de sărăcie, de lipsuri, de apăsare. Nu numai din cauză că aproape toţi acei ce au fost aleşi de Domnul pentru lucrul Lui au fost săraci ori au devenit săraci – ci mai ales pentru că vrăjmaşul lui Cristos care se laudă că are toate bogăţiile lumii acesteia, le ţine acestea numai pentru sine şi pentru aceia ce vreau să i se închine lui.
Pentru Dumnezeu nu vrea să lase nimic. Deşi tot pământul este al Domnului, după cum este scris, totuşi Satan l-a acaparat pe nedrept, atrăgându-l cu lăcomie şi cu grabă în totul numai în slujba lui.
Al Domnului este tot aurul pământului şi ale Lui sunt toate materiile preţioase de sub pământ – şi totuşi iată cum Satan le-a răpit pe toate şi iată cum le-a pus şi le foloseşte numai în slujba lui, fără a lăsa lui Dumnezeu nimic.
Ale Domnului sunt pădurile şi hârtia care se face din ele şi ale Domnului sunt bogăţiile de deasupra pământului – şi totuşi iată cum vrăjmaşul lui Cristos le-a atras cu viclenie şi silnicie pe toate, folosindu-le numai în slujba sa, fără a lăsa lui Cristos nimic.
Ale Domnului sunt mările lumii, dar tot ce se transportă pe ele Satan caută să atragă numai în slujba sa şi spre împlinirea scopurilor lui.
Al Domnului este Spaţiul deasupra pământului, dar Satan caută cu tot dinadinsul să-l folosească numai pentru împlinirea planurilor lui nimicitoare.
De la Domnul este priceperea şi puterea dată oamenilor pentru invenţii şi descoperiri, pentru construirea de maşini şi de mijloace, dar iată câtă stăpânire a pus cel rău pe toate acestea – şi cum le atrage în slujba lui pentru nefericirea şi nimicirea omului şi a vieţii pe care le-a creat Dumnezeu să fie fericite.
Iată câte tipografii lucrează în lume, câte maşini umblă, câte mijloace produc, câte idei se difuzează, câte persoane muncesc, câte fonduri se risipesc… Şi din toată această uriaşă alergare, a câta parte este pentru Satan şi scopurile sale, şi a câta parte este pentru Dumnezeu?
Câte localuri are Satan în lume, câte cârciumi, câte case de desfrâu, câte fabrici de băuturi sau de armament, câte mijloace şi câţi oameni puşi în slujba lui – şi totuşi nu-i mulţumit.
Vrea tot mai multe şi tot mai mult. Vrea totul şi vrea pe totdeauna numai în folosul său – iar pentru Domnul şi pentru lucrarea Lui umblă să nu lase nimic. Chiar nimic. Până şi puţinul care mai lucrează încă pentru Dumnezeu, Satan vrea cu totul să-l oprească. Chiar şi firicelul de lumină ce se mai strecoară printre zidurile întunecate ridicate de el, umblă să-l piardă. Şi pe cei puţini şi slabi care mai lucrează pentru Cristos – să-i nimicească.
O, cât de nemărginit de bun şi cât de îndelung-răbdător este Domnul Dumnezeu, chiar şi faţă de Satan, răbdându-l aşa!
La toate acestea mă gândeam aproape totdeauna stând de vorbă cu părintele Iosif în acel an 1935, când ne zbăteam în muncă şi în sărăcie cu lucrarea Domnului.
Mitropolitul prigonitor părea atotputernic nu numai la Sibiu ci şi la Bucureşti. Şi nu numai în biserică ci şi în guvern. Şi el folosea toată puterea şi influenţa pe care o avea pentru a nimici nu numai Oastea Domnului, ci şi pe părintele Iosif. Şi nu numai cinstea, ci chiar şi persoana lui.
Cu cenzura supusă lui, a oprit foaia Isus Biruitorul.
Cu poliţia supusă lui, a sigilat tipografia Oastei.
Cu poşta supusă lui, i-a oprit corespondenţa, i-a confiscat mandatele, i-a furat adresele abonaţilor părintelui.
Cu justiţia supusă lui, l-a judecat şi condamnat pe nedrept la caterisire şi confiscarea întregii averi personale.
Cu minciunile gazetarilor lui, i-a ponegrit cinstea, i-a denaturat intenţiile, i-a înjosit numele.
Cu măsurile restrictive, i-a zdrobit sănătatea şi i-a tăiat toate mijloacele de existenţă.
Cu măsurile restrictive şi cu carnetele exagerate pe care i le-a impus, l-a sărăcit şi l-a ruinat.
Şi, cu toate loviturile morale, i-a agravat boala şi i-a grăbit moartea.
Pe cei care căutau să-l ajute, i-a lovit, i-a ameninţat şi i-a îndepărtat de lângă calvarul său. Iar pe cei de care s-a folosit în toată desfăşurarea acestui plan satanic, i-a făcut să se acopere şi ei, din slăbiciune şi servilism, cu aceeaşi vinovăţie şi osândă ca şi el, în faţa lui Dumnezeu şi a judecăţii Lui. Cu toţii încărcându-şi conştiinţa şi sufletul cu una dintre cele mai veşnice şi mai uriaşe crime, nu numai împotriva acestui mare martir al lui Cristos, ci şi mai mult – împotriva întregului neam şi a întregii noastre Biserici, prin împiedicarea şi zădărnicirea acestei Providenţiale Lucrări Mântuitoare, pe care Domnul Dumnezeu a trimis-o în chip deosebit şi binevoitor ţării şi credinţei noastre.
Să fie şi această slabă, dar cutremurătoare mărturie pe care o depun acum şi aici din tot sufletul meu pentru acest adevăr şi pentru această învinuire contra tuturor celor vinovaţi, atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a Istoriei.
Am fost martorul care am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele şi am trăit cu toată fiinţa mea toate acestea, nespus mai crâncen de cum le-am putut înfăţişa, atât aici, cât şi în alte părţi, prin cuvântul sau prin scrisul meu.
De aceea adeveresc acestea, pentru a nu se mai şterge niciodată, până le va confirma şi Judecata lui Cristos însuşi.
Luptam cu o sărăcie cruntă!
Pe lângă nedreptăţile autorităţii răzbunătoare şi crude, ni se adăugau şi nedreptăţile pe care ni le făceau abonaţii şi desfăcătorii neplătitori ai datoriilor făcute.
Părintele Iosif, fiind însufleţit de dorinţa de a da sufletelor nu numai pâinea cea bună, dar şi la preţul cel mai ieftin şi în condiţiile cele mai avantajoase – fixase la cărţile şi foile sale preţul cel mai mic cu putinţă. Acesta, chiar achitat în întregime de cititori, abia ar fi acoperit cheltuielile de tipar, de hârtie, de transport, şi toate celelalte.
Pe lângă asta, spre a încuraja răspândirea lor cât mai largă, nu numai că se da un rabat de 25 şi chiar 30 la sută celui ce le vindea, dar şi se trimiteau pe aşteptare oricui le cerea.
E uşor de înţeles cum s-au îmbulzit atunci mulţi necinstiţi, care, prefăcându-se iubitori de Dumnezeu şi dornici de răspândirea Cuvântului Sfânt, au cerut pe aşteptare şi au vândut transporturi întregi de cărţi, fără a le mai plăti apoi niciodată. Şi nu numai din tipăriturile părintelui Iosif, ci şi zeci de mii de Biblii, pe care el le cumpăra cu bani gata de la Societatea Biblică, iar apoi le trimitea pe încredere celor ce le cereau… Toate acestea, numai şi numai pentru a umple cu cuvântul lui Cristos ţara noastră lipsită şi secătuită cu totul de acest Cuvânt.
Astfel, părintele Iosif plătea înainte ceea ce da apoi pe aşteptare, pentru ca, după aceea, mai mult de jumătate dintre cei ce vânduseră cărţile, să nu le mai achite niciodată. Neputându-i da în judecata lumească – păgubaşul a trebuit să sufere şi să-şi restrângă tot mai mult şi lucrul Domnului, şi trebuinţele sale şi ale celor ce erau cu el.
Jumătatea ce se încasa de la cei ce-şi plăteau cinstit datoriile, abia ajungea să achite cheltuielile absolut necesare şi care nu îngăduiau nici întârziere, nici reducere: plata tipografilor şi întreţinerea tipografiei cu chirii, cu impozite, cu hârtie, cu cerneală, clişee etc; plata celorlalţi salariaţi, celorlalte chirii, celorlalte taxe, impozite, rate şi cambii scadente.
După toate acestea, abia mai ajungea cu ce să plătim spitalizarea şi medicamentele părintelui şi ale fraţilor bolnavi, precum şi sărăcăcioasa noastră bucătărie, la care nu mâncam numai noi, ci mai totdeauna aveam fraţi şi surori veniţi de prin ţară, cu care ne împărţeam porţia noastră de hrană. Prăjituri sau plăcinte nu-mi amintesc să fi avut la masă nici chiar de sărbătorile mari.
Faţă de scumpetea pieţei şi de ieftinătatea cărţilor şi foilor noastre, venitul nostru – înjumătăţii cu neplătitorii – era aşa de puţin, că permanent ne zbăteam în sărăcia cea mai cruntă. Ratele neachitate pentru tipografie, cambiile mereu amânate pentru hârtie, chiriile mereu amânate creşteau carnetele şi ridicau sumele datoriilor care apăsau tot mai greu şi mai greu. Preţurile creşteau, obligaţiile se înmulţeau, cerinţele Evangheliei creşteau şi ele – şi toate acestea se încărcau, apăsând din ce în ce lot mai tare pe sufletul, dar şi pe trupul cel mai slab dintre noi. Părintele scădea mereu de unde putea, pentru a adăuga mereu unde era silit. Un mic ajutor în locul neplătitorilor ni-l mai dădeau cei ce făceau daruri şi colecte pentru sprijinul tipografiei.
Noi, cei de la redacţie – Marini şi eu – eram cei ce lucram permanent lângă părintele. Redacţia era creierul care gândea şi inima care simţea. Ceilalţi erau mâinile care lucrau ori picioarele care alergau, fără a şti, fără a gândi, şi fără a simţi prea mult din toate cele ce apăsau şi ameninţau. Dar nici nu li se putea cere lor asta.
Lucrând alaturi de părintele, noi am fost mereu martorii tuturor frământărilor şi zbuciumului său. Am văzut în ce lipsuri se zbate şi cum renunţă la absolut tot ce ar fi o trebuinţă şi un drept al lui. Trei ani şi jumătate, cât am fost cu el ştiu că nu şi-a cumpărat şi n-a trimis să se cumpere pentru el personal, nimic. Avea un singur pardesiu vechi pentru vară şi un singur palton vechi pentru iarnă. Pălăria, la fel. Celor două-trei cămăşi pe care le avea, sora Liţa le schimba numai gulerul. Altceva ca îmbrăcăminte n-am mai văzut să fi avut la el.
Fratele Marini şi eu am înţeles de la început toată această stare de lucruri, şi am refuzat orice salar. Şi noi amândoi am acceptat cu bucurie aceeaşi soartă a părintelui, în privinţa aceasta. Purtam fiecare doar câte un singur costum, până când nu mai rezista. Abia atunci ne cumpăram altul. În zilele de lucru sau sărbătoare, în lunile de vară sau de iarnă, noi ne purtam aproape tot la fel.
Părintele se jena adeseori, văzându-ne, şi căuta să se scuze, spunând:
— Îmi pare nespus de rău că trebuie să suferiţi şi voi alături de mine, fără ca eu să vă pot asigura măcar un cât de modest salar şi vouă, ca şi celorlalţi. Poate ne va ajuta Domnul şi vom mai ieşi şi noi din sărăcie… O, dacă cei ce ne datorează atâţia bani şi-ar aduce aminte să ne plătească măcar o parte din datorie, ne-am mai uşura şi noi povara asta.
Dar speranţa asta se dovedea tot mai zadarnică. Orice apel prin foaie şi prin poştă către ei nu mai aducea nimic. Cei mai mulţi datornici îşi schimbaseră şi adresele, ori nici nu mai răspundeau.
Ca să vedeţi sărăcia noastră, vă voi povesti că toate drumurile le făceam pe jos, deşi multe căi le aveam pe lângă linia de tramvai.
Dar n-aveam nici măcar atâţia bani în buzunar cât costa un bilet de tramvai. Nici chiar când trebuia să mergem împreună cu părintele Iosif de la sanatoriu până la librărie.
Odată când, fiind cu el pe drum, n-a mai putut merge pe jos, ne-am suit amândoi în tramvai fără să avem nici unul în buzunar bani pentru bilet. Atunci, jenat, părintele s-a dus la conductorul tramvaiului, care îl cunoştea, i-a lăsat amanet ceasul şi i-a zis:
— Te rog ţine-l în loc de bilet, până când vom veni înapoi. Atunci vom achita totul.
Şi aşa am făcut. Când am venit înapoi, i-am achitat cei trei lei pentru bilet. Luasem de la librărie doar cei trei lei – şi am luat ceasul înapoi.
În toamna anului 1935 a venit după mine soţia, ca să mă ia şi să mă ducă acasă. Am dus-o la librărie, la părintele la spital, s-o vadă şi el şi să-l vadă şi ea cât de slăbit şi de bolnav este, pentru a mă înţelege că nu pot să-l las aşa şi să mă duc de lângă el. Marini era şi el internat în alt spital, Vonica plecase acasă la Poiana, Viorel era dus la şcoală, Titus era cu administraţia şi cu grijile casei.
Atunci părintele, slăbit şi bolnav, de-abia vorbind, i-a spus soţiei mele despre marea nevoie pe care o are acolo de ajutorul meu în lucrul Domnului, arătându-i că nu se poate lipsi acum de mine nici măcar o zi .
— Ce fac eu aici fără el, vezi şi tu. El este singurul care merge şi vine pentru noi toţi. E adevărat că nu putem să-i plătim acum cum se cuvine, ca să vă mai trimită şi vouă acasă ceva. Dar nădăjduim că vom mai scăpa cât de curând şi noi din aceste lipsuri, şi atunci vă vom trimite şi acolo, căci ştiu câte nevoi sunt şi la ţară. Acum îţi vom plăti drumul înapoi şi mergi acasă. Lasă-l, căci vezi bine că nu putem acum aici fără el.
Iar mie, după aceea, aparte, îmi zise trist:
— Poţi tu să mergi acum de aici, să mă laşi aşa? Ce să faci acolo, să râneşti gunoiul din poiată de la vaci, iar aici să laşi lucrul Domului pentru care te-a chemat El? Las-o în pace să se ducă acasă, şi tu vezi-ţi de lucrul pentru care ai fost chemat de Dumnezeu. Dar moţii noştri – că mai mult sunt prin ţară ca acasă!
Aşa s-a şi întâmplat. Am condus-o până la gară şi a plecat singură, iar eu am rămas mai departe. Şi n-a mai venit apoi de acasă nimeni după mine niciodată.
Când mi-a apărut primul volum de poezii, La Golgota, am luat şi eu un premiu de câteva sute de lei, pe care l-am trimis lor acasă, soţiei şi părinţilor, care se schimbaseră mult…
Erau primii mei bani încasaţi de la Redacţia foii.
În tot timpul acesta când noi ne zbăteam în această cruntă sărăcie şi lipsuri, despre care mai scriam din când în când şi prin foaie – lucrarea Domnului mergea cu putere şi cu multe biruinţe înainte. Gazeta apărea totuşi regulat, cărţile se tipăreau şi se trimiteau în toate părţile, iar noi ne bucuram cu o bucurie negrăită la primirea scrisorilor zilnice din ţară, scrisori care ne aduceau numai veşti de mari izbânzi şi roade duhovniceşti. Zeci şi sute de scrisori mărturiseau despre minunatele naşteri din nou şi învieri duhovniceşti de pe toate fronturile Oastei Domnului. Mulţimi de noi înscrieri în Oaste, sute de suflete care se întorceau din întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.
Îmi amintesc că într-o dimineaţă ne-au sosit cu poşta mai multe astfel de scrisori. În una, cineva din Bucovina îi scria părintelui Iosif o lungă şi fierbinte mulţumire, că, datorită cărţilor sale, el – care înainte vreme fusese un beţiv şi un pătimaş jucător de cărţi, îşi pierduse casa şi averea prin aceste două mari păcate – citind odată cartea Oglinda inimii omului, s-a întors la Domnul şi, prin naşterea din nou şi-a schimbat cu totul felul de viaţă. După aceea, muncind cinstit, în câţiva ani şi-a recâştigat toată averea şi şi-a ridicat o altă casă, mai frumoasă şi mai mare decât cea dinainte… Omul pusese în plic şi fotografia casei, ca o vilă nouă…
Un altul, colonel în armată de prin Moldova, scria că de când s-a întors la Domnul, prin intrarea lui în Oastea Domnului, a cheltuit din averea sa patru milioane de lei pentru ridicarea a patru biserici. Şi făcuse patru fântâni în patru părţi la drumul mare pentru călători. Şi cumpărase patru vaci cu lapte la patru familii sărace, cu mulţi copii…
Un altul, un frate pensionar şi invalid, scria părintelui că este foarte mişcat văzând anunţat prin foaie cu câte nevoi şi greutăţi luptă lucrarea Domnului şi cum prea mulţi nu-şi plătesc de ani de zile datoriile, fapt pentru care noi ne zbatem în lipsuri. El a strâns din mica lui pensioară de invalid şi trimite pentru ajutorarea Lucrării Domnului, suma de două mii de lei…
— Vezi, dragă Dorz, îmi zise părintele, oftând cu tristeţe şi cu două lacrimi în luminile ochilor încercănaţi, noi cu Lucrarea Domnului ne zbatem în atâtea greutăţi şi lipsuri, cum numai Domnul Singur ştie şi ne crede. Şi iată cum se poartă faţă de greutăţile Evangheliei cei avuţi şi cei săraci. Primul, cu casa, recunoaşte că Lucrarea Oastei Domnului l-a salvat nu numai din pierzare sufletească, dar i-a ajutat să iasă şi din ruină şi sărăcie. El citeşte mereu prin gazetele noastre despre lipsurile şi greutăţile pe care le avem – dar nu se gândeşte că din tot avutul pe care el l-a realizat în urma harului lui Dumnezeu şi a muncii noastre, ar fi dator să ajute şi el cu o parte Lucrarea Domnului care l-a ajutat şi-l ajută mereu pe el. Afacerile lui propăşesc, dar de ale Domnului nu-i pasă…
Al doilea se vede că are multe avuţii, de vreme ce poate cheltui patru milioane în curs de numai câţiva ani pentru zidirea de biserici, pentru săparea de fântâni şi pentru cumpărarea de vaci. Departe de noi gândul să spunem că acestea nu ar fi de folos. Sunt de foarte mare folos toate. Dar astfel de fapte bune mai fac şi alţii, şi pentru asta se mai găsesc fonduri şi din alte părţi. Dar acest frate ostaş, având atâtea posibilităţi, nu-şi aduce totuşi aminte şi nu poate înţelege că Lucrarea aceasta a Oastei Domnului predică de aici Evanghelia în ţara întreagă şi în lumea întreagă, vestind Cuvântul mântuirii la sute de mii de suflete, nu numai la câteva zeci care se adună într-o biserică. Şi că de aici se adapă cu apă vie şi proaspătă mulţimi nesfârşite de suflete, nu numai câţiva călători care trec din când în când pe un drum. Şi că de aici se hrănesc cu laptele duhovnicesc dulce şi bun al Evangheliei, un număr nesfârşit de copii care mulţumesc şi aşteaptă cu sete acest lapte sfânt – şi nu numai câteva case, care poate nici nu-i mulţumesc niciodată.
În înfăptuirea binelui, omul trebuie să aibă grijă în primul rând unde este nevoia cea mai mare să faci binele. Şi unde aduce acest bine folosul cel mai mult. Iar această nevoie şi folos este în primul rând cel sufletesc, apoi cel trupesc.
Dar iată cine se află singurul care să se gândească şi să jertfească ceva şi pentru nevoile Domnului!… Bietul frate nevoiaş şi bolnav. Fratele invalid din pensioara lui mică nu uită să pună ceva de-o parte. Sora văduvă cu bieţii ei doi bănuţi. Copilaşul sărac cu cele cinci pâinişoare şi cei doi peştişori. Sufletele acestea simple şi curate, care din puţinul lor nu uită să dea şi partea Domnului. Prin aceste daruri curate şi sfinte, puse din toată inima la picioarele Domnului, El face minuni. Pentru că în acestea El pune putere şi se ajunge. Le binecuvântează şi ele se înmulţesc. Le sfinţeşte şi ele satură. Şi prin aceasta Domnul îşi va duce Lucrarea Lui înainte şi în viitor – şi n-o va lăsa. Pe Cristos şi pe săraci numai cei săraci îi ajută. Cei bogaţi, prea puţin.
Mă gândesc – continua părintele zâmbind şi întorcând discuţia pe altă faţă, cum făcea de obicei – ce s-ar alege şi de noi, dacă, să zicem, s-ar ivi şi la noi la Oastea Domnului un Mecenate cum au fost la alţii, unul care ar vrea să ne facă un mare dar, cum e acesta cu milioanele… Poate că am fi ispitiţi să zicem şi noi: „Acum, slăvit să fie Domnul, am scăpat. Destul cu sărăcia şi cu munca. Hai, Dorz dragă, să ne mai aşezăm şi noi de acum pe odihnă şi pe trai mai bun. Avem dreptul şi noi să ne îmbrăcăm mai bine, să stăm mai comozi, să ne petrecem mai omeneşte viaţa. Destul cu munca cea aspră, cu lipsurile, cu postul şi jertfa…”
Apoi adăugă vesel:
— Slăvit să fie Domnul că nu este aşa. Ştii ce s-ar alege şi de noi? Ce s-a ales de pârâiaşul cel limpede şi curgător, care şi-a zis şi el într-o zi: „Destul am alergat şi eu toată viaţa la vale printre aceste pietre şi dealuri. Ajunge cât am tot udat câmpii şi grădini. Mă voi opri să mă odihnesc şi eu. Mai ostenească şi alţii.” Dar curgând, apele lui cele limpezi s-au întins într-o baltă stătută, care s-a urâţit, umplându-se de broaşte, de şerpi, de gunoaie şi de noroi.
Şi tot aşa a zis odată şi plugul cel strălucitor: „M-am săturat şi eu să tot ar pământul. A venit vremea să mă mai şi odihnesc.” Şi s-a aşezat pe odihnă în şopru. Dar foarte curând a venit rugina, l-a urâţit şi l-a ros, până ce l-a făcut netrebnic şi urgisit.
Poate că aşa am ajunge şi noi dacă nu ne-ar feri Dumnezeu. Căci şi la noi pot veni câteodată gânduri ispititoare….
Desigur că asta era numai o glumă tristă, un haz de necaz. La noi, totuşi, s-ar fi întâmplat altfel. Dar Domnul ştie mai bine totul.
Mai este încă ceva: oriunde s-au adunat bogăţii, este cu neputinţă să nu se fi făcut şi nedreptăţi. În mod chiar cinstit, nimeni nu poate aduna bogăţie. Tocmai de aceea Mântuitorul a osândit pentru totdeauna bogăţia, când a spus: „Mai uşor ar intra cămila prin urechile acului, decât un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că oriunde este bogăţie, este şi păcat” (Matei 19:24).
Tocmai de aceea Domnul S-a ferit El Însuşi şi a vrut să-Şi ferească şi lucrarea Sa de banii şi de bogăţiile lumeşti, peste care apasă totdeauna osânda nedreptăţilor şi scârba necurăţiei prin care trebuie să se fi adunat, ori să se ţină. Domnul Dumnezeu a vrut mai cu bucurie să Se folosească în lucrul Său sfânt numai de mijloacele smerite ale sărăciei curate şi de puţinul dat cu sinceritate şi duioşie de către nevoiaşii Lui. Pe acestea le-a binecuvântat Domnul, şi prin acestea Şi-a întreţinut El lucrarea Evangheliei Sale vii în lume de-a lungul veacurilor.
Iată, câte lucruri lăudate, subvenţionate, susţinute cu atâta risipă de fonduri, de înlesniri, de mijloace şi bani – s-au nimicit fără să rămână nimic după ele, pe când Lucrarea Oastei Domnului, care, omeneşte vorbind, pare că de-abia îşi trage sufletul de azi pe mâine, trăieşte, rodeşte şi biruieşte totuşi atât de viu şi de puternic, fiindcă ea rezistă şi se bizuieşte numai pe Puterea şi pe Numele Lui Cel Sfânt, iar nu pe subvenţii, fonduri şi cotizaţii băneşti.
Şi aşa va fi şi în viitor. Vei vedea că de toată Lucrarea Oastei false a mitropolitului, asigurată cu atâtea fonduri şi bogăţii pământeşti, în curând nu se va mai alege nimic. Pentru că este întemeiată pe nedreptate, pe violenţă, pe făţărnicie şi pe înşelăciune. Pe când această Lucrare a Oastei cu adevărat a Domnului va dăinui pe totdeauna, trecând prin toate valurile ridicate împotriva ei. Pentru că ea se întemeiază numai pe Numele Domnului Isus. Şi se întreţine cu sudoarea sfântă şi cu lacrimile curate ale săracilor Lui. Iată, chiar şi noi, eu şi voi, ce vase puţine, slabe şi neputincioase suntem pe lângă ei, cei mulţi, sănătoşi, înălţaţi şi puternici, care sunt împotriva noastră!… Şi totuşi ce minuni face Dumnezeu prin sărăcia noastră şi pe câţi îmbogăţim (2 Corinteni 6:10)!
Şi o, câtă dreptate avea părintele Iosif atunci!
Nici zece ani nu mai aveau să treacă după această dată – şi toată înjghebarea aceea şubredă şi artificială, orgolioasă şi falsă se prăbuşea ca o baracă putredă. Şi în curând după ea, s-au prăbuşit pe totdeauna, şi acei care o făcuseră.
Iată nişte învăţăminte grele şi ascuţite pe care va trebui să le aibă cu toată grija în vedere atât unii, cât şi alţii dintre cei îndatoraţi la aceasta, pe tot lungul drumului prin lume al Lucrării lui Dumnezeu, şi a lor, către Judecata Lui.
Dar toate evenimentele acestea din viaţa Oastei Domnului sunt scrise mai pe larg în Istoria Oastei, volumul întâi, cu primii ani ai ei, din 1923 până la 1935. Cine doreşte să le ştie, le poate afla acolo.
Slăvit să fie Domnul!
Iubeşte-ţi crucea ta
Iubeşte-ţi crucea ta şi-o poartă,
Oricât de aspră ţi-ar părea,
Căci şi cea mai amară soartă
Cândva ţi-o îndulceşti cu ea.
Când va veni singurătatea
Şi prea din greu ţi-o vei purta
Ca de-al soţiei sân preadulce
Lipeşte-te de crucea ta.
Când, cu puterile sleite,
Nici s-o târăşti n-ai mai putea,
Prin cele mai fierbinţi ispite,
Mergi apărat de crucea ta.
Când se va năpusti furtuna,
Şi nici un scut nu vei avea,
Cu-ncredere, întotdeauna
Te-adăposteşti sub crucea ta.
Prăpăstii când o să te-nfrunte
Şi nici un pod nu vei avea,
Ea peste ele-ţi va fi punte,
Şi-ai să le treci pe crucea ta.
Iar când vei merge spre cunună,
Cristos ieşi-va-n calea ta,
Spunându-ţi: „Bine, slugă bună”,
Şi-n schimbul crucii ţi-o va da.
CAPITOLUL 12
Fermenţii sunt născuţi să moară
Eu nu vreau să nu mor în lupte
Şi nici să gem, oriunde-aş sta,
Ci vreau cu cât mai multe roade
S-ajung la biruinţa Ta;
Şi nu vreau să nu dau tot preţul
Cu care simt că sunt dator,
Ci vreau senin să-Ţi fiu, Isuse,
În clipa-n care am să mor.
În toate generaţiile, profeţii neamurilor, aducând solii care-şi aveau rădăcina în trecut, tulpina în prezent, iar ramurile în viitor, au avut de întâmpinat şi de luptat întotdeauna cu inerţia celor de jos şi împotrivirea celor de sus. Atât unii, cât şi ceilalţi erau tulburaţi în comoditatea şi în obişnuitul lor.
Neamul nostru şi vremea noastră îşi aveau în părintele Iosif şi în Oastea Domnului profetul lor. Lucrarea aceasta şi omul acesta veniseră cu o solie şi cu un adevăr deosebit de la Dumnezeu. Acest adevăr fusese nedescifrat până acum, fiindcă solia era neobişnuită şi mesajul era divin.
Înţelepciunea Tatălui Ceresc faţă de poporul nostru găsise că a venit vremea să Se îndure de suferinţele de veacuri ale înaintaşilor noştri şi dorea să aducă urmaşilor acestora – odată cu dezrobirea naţională – şi dezrobirea sufletească.
Războiul care se termina în 1918 trebuia să aducă poporului nostru independenţa trupească, iar războiul duhovnicesc care începea îndată după aceea, prin Oastea Domnului, trebuia să ne aducă în final independenţa cea sufletească.
Dar, după cum au trebuit să treacă atâtea veacuri şi lupte, atâţia martiri şi atâtea jertfe până când să se nască şi să se fermenteze în poporul nostru conştiinţa naţională care să-l ducă la independenţa sa, tot aşa se vede că vor mai trebui poate mai multe lupte, mai mulţi martiri şi mai multe jertfe din partea luptătorilor Evangheliei, până când să se ajungă aici şi la trezirea şi formarea conştiinţei naţionale evanghelice.
Marile idei şi adevăruri cer adesea un lung proces de dospire, iar fiii acestor idei şi ai acestor adevăruri sunt aluatul şi fermenţii acestora, puşi în frământătura popoarelor spre a le dospi şi pregăti gloatele lor pentru ceasul şi felul marilor împliniri ale istoriei acestora.
Dar fermenţii acestui aluat, acele suflete vizionare şi nobile care descifrează viitorul cu mult înaintea gloatei, sunt condamnaţi întotdeauna să lupte şi să meargă jertfindu-se pentru dospirea marilor idei şi coacerea acelor gloate, în frământătura cărora sunt.
Oastea Domnului este aluatul evanghelic şi înnoitor pus de Dumnezeu în frământătura rece şi moartă a decăderii noastre sociale şi a formalismului nostru religios. Fiecare ostaş, ca un ferment viu şi lucrător, trebuie să lupte ca să antreneze la viaţă şi la rod grămada cea mare şi moartă din jurul său.
Desigur, soarta noastră este să ne dospim, asemenea fermenţilor vii din aluatul salvator, pentru o cât mai grabnică şi mai deplină dospire a frământăturii în care suntem puşi. Aceasta este şi datoria şi scopul nostru, pentru care ne-a făcut şi ne-a rânduit Dumnezeu.
Dar a ne jertfi total şi frumos nu este până la urmă un merit, deşi este şi aceasta. Ci este rostul şi datoria, sensul şi frumuseţea vieţii noastre de fermenţi.
Conştiinţa misiunii noastre se trezea şi se forma tot mai frumos. Datoria noastră ne-o vedeam din ce în ce tot mai mulţi şi mai clar, dar şi greutatea muncii tot aşa. Pentru că noi avem aici poate că munca cea mai grea, decât a tuturor celor care trebuie să lucreze în alte popoare şi în alte părţi.
Poporul nostru fiind atâtea secole subjugat numai de popoare inferioare din toate punctele de vedere, a avut cel mai greu de îndurat jugul robiei. Şi s-a ales cu cele mai urâte influenţe şi obiceiuri. Obiceiurile păgâneşti de la prilejurile noastre religioase – cu jocuri, băuturi şi figuri sălbatice – de la popoarele păgâne, care ne-au stăpânit, le-am învăţat. Patima fumatului, a minciunii şi a înşelării, la fel. Pentru că stăpânii fiind răi, zgârciţi şi nedrepţi, bieţii robi n-au avut decât atunci când au furat, au minţit şi au înşelat, după cum spune proverbul: „Stăpânul zgârcit îşi învaţă sluga hoţ”.
Iar stările acestea de lucru dăinuind sute de ani, desigur şi deprinderile aduse de ele s-au adâncit şi s-au înrădăcinat peste măsură de puternic în mintea multora. Şi la dezrădăcinarea tuturor acestor rele şi ale altora, eram chemaţi noi să muncim şi să luptăm, prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu şi prin aducerea tuturor sufletelor până la naşterea din nou. Lucrarea aceasta uriaşă şi adâncă trebuie făcută nu numai cu toată societatea noastră, ci cu fiecare ins în parte. Trupul neamului va fi sănătos pe deplin numai atunci când fiecare celulă va fi primenită, însănătoşindu-se.
Acest adevăr necesar îl vedeau mulţi, dar că această însănătoşire nu se poate face decât prin Cristos, prin minunea naşterii din nou în El, aceasta n-o vedeau decât foarte puţini. Şi nu încerca să facă pe viu decât Oastea Domnului şi profetul ei, părintele Iosif Trifa.
Credinţa noastră bună şi străbună avea nevoie de aceeaşi transformare, pentru că aceleaşi stăpâniri nedrepte întunecaseră prin trăirile lor păgâneşti şi bunele şi străbunele noastre obiceiuri creştine.
Strămoşii noştri, colonialiştii romani, fuseseră exilaţi aici tocmai pentru zelul şi dragostea lor creştină. Familiile întemeiate de ei, desigur că la început au fost însufleţite de cea mai sfântă ascultare şi trăire evanghelică în Duhul Sfânt. Dar vrăjmaşii stăpânitori au făcut totul ca bunele lor obiceiuri de la botezuri, de la nunţi, de la aniversări sau înmormântări să fie păgânizate. Şi în cea mai mare parte au reuşit. Astfel că astăzi toate acestea sunt otrăvite cu băuturi şi spurcate cu desfrâuri.
Toată credinţa noastră trebuie încreştinată.
Toată viaţa noastră bisericească trebuie înnoită şi evanghelizată.
Trebuie făcut un salt sfânt peste cei o mie cinci sute de ani, până la vremurile creştine ale primilor noştri părinţi, spre a ne uni cu credinţa lor, spre a ne regăsi adevărata noastră identitate de la naşterea creştină a poporului nostru.
Asta era şi este chemată să o facă Oastea Domnului care este şi trebuie să fie sarea evanghelică a pământului românesc. Lumina cerească a vieţii noastre duhovniceşti.
Primejdiile şi ameninţările de tot felul prin care trebuia să ne facem munca aceasta a noastră atât de frumoasă, dar şi atât de grea, ne împingeau mereu la rugăciunea cea mai fierbinte şi înlăcrimată. Ori de câte ori puteam găsi un răgaz, ne adunam doi-trei pe unde puteam şi îngenunchiam în cele mai puternice rugăciuni şi cereri către Domnul Dumnezeu, pentru ajutorul şi izbânda de care aveam nevoie în mijlocul tuturor marilor frământări şi lupte prin care treceam.
Regăsisem astfel iarăşi fericita mea nevoie de părtăşie şi setea mea după ea, din primii ani ai intimităţii mele cu Domnul în post şi rugăciune. O, ce binefăcătoare sunt încercările pentru credinţa noastră! Cu părintele mă rugam la sanator, dimineaţa şi seara, când ne întâlneam şi ne despărţeam. Cu fratele Marini mă rugam acasă, iar cu ceilalţi, uneori, retraşi prin magazia de tipărituri, printre baloturi şi stive de cărţi şi Biblii – cu genunchii pe cimentul gol. Puterea pe care o primeam, totdeauna era înălţătoare şi liniştită.
Viaţa de post şi rugăciune ne ridica şi ne păstra totdeauna în stări de mare har, de încredere şi inspiraţie, completând toate lipsurile de tot felul pe care le aveam.
Harul lui Dumnezeu a lucrat atunci prin toate aceste mijloace la creşterea, la maturizarea şi la iniţierea noastră, în aşa fel că, deşi eram doar nişte copii în toate privinţele, totuşi lucrul pe care Duhul Sfânt îl făcea prin noi, purta pecetea unei seriozităţi şi vrednicii de care se putea folosi atât de frumos Domnul şi cauza Evangheliei Sale. Din toate părţile primeam multe încurajări în lupta noastră dreaptă şi inegală cu toţi potrivnicii care ne prigoneau. Multe ziare şi reviste din ţară apreciau în felul cel mai înalt eforturile noastre şi ne apărau dreptatea pentru care luptam.
Am văzut atunci un alt mare adevăr – şi anume că în lumea asta mai sunt foarte mulţi oameni şi cinstiţi, care, atunci când văd o nedreptate, nu se lasă înfruntaţi nici de asupritorul prigonitor, nici de relaţiile lui lumeşti, oricât de mari ar fi acestea, ci chiar şi cu riscul de a suferi ceva pentru atitudinea lor, sar în ajutorul celui asuprit şi în apărarea celui drept, osândindu-l pe asupritor.
Ziarul Universul, cel mai mare ziar din ţară, a luat în repetate rânduri apărarea părintelui Iosif, sfătuind la moderaţie şi înţelepciune pe autoritatea bisericească prigonitoare. Un alt ziar de mare tiraj, Credinţa, a scris şi el în cei mai categorici termeni despre „gafa de la Sibiu”, acuzând şi condamnând nedreptatea pe care o făcea mitropolia în numele Credinţei şi Bisericii, tocmai împotriva celei mai curate şi mai frumoase iniţiative duhovniceşti, împotriva celui mai vrednic dintre slujitorii Bisericii. Până şi Unirea, organul oficial al Bisericii Române Unite de la Blaj, îşi ridica în mod repetat glasul, puternic, în apărarea dreptăţii cauzei părintelui Iosif.
Dar mitropolitul furios şi anturajul lui linguşitor şi gelos nu s-au lăsat înduplecaţi de nici un sfat şi nici o înştiinţare, de oriunde ar fi venit, îşi urmăreau cu toată ura şi neruşinarea scopul lor necurat şi crud de-a nimici nu numai moral, ci şi fizic, victima pe care o sugrumau. A trecut astfel anul 1935 şi am intrat în 1936.
Vonica, soţul nostru dejug – căruia de la început îi plăcea să aibă întâietatea între noi cei trei, pe care cineva ne supranumise „Calfele lui Neemia”- Vonica era deci, tot mai bolnav. Din cauza asta stătea mai puţin la noi, şi mai mult la spital. Dar între noi trei, eu eram privit mult inferior celor doi, mai ales din cauza nepregătirii mele şcolare faţă de ei. Din cauza asta mai ales, el, Vonica, pretindea să-l servesc până şi cu cele mai mărunte lucruri personale, pe care şi le putea face şi singur.
Eu tăceam şi făceam, conştient de inferioritatea mea faţă de ei, dar adeseori luptam cu multă revoltă în inima mea. Uneori am fost chiar ispitit să mă plâng la părintele Iosif, pentru asta.
Mulţumesc Domnului din toată inima mea că nu am făcut-o. I-aş fi produs o supărare de care mi-ar fi părut rău până la moarte. Nici fratelui Marini nu i-am spus niciodată nimic din supărarea cu Vonica, din cauza bolii şi suferinţei lui. Nici nu prea discutam cu fratele Marini decât foarte puţin, şi doar relaţiile de lucru dintre noi şi dispoziţii de-ale părintelui. De fapt o oarecare reţinere îmi impunea şi faţă de el diploma lui de învăţător şi felul cum i se adresau cei veniţi din Săsciori, care-i ziceau mereu numai „Frate învăţător”, şi nu „Frate Marini”.
El primea să i se spună în felul acesta, iar asta eu o consideram ca un semn deosebit de atenţie care îl ridica îndată cel puţin cu un cap mai presus de mine.
Simţământul meu de inferioritate a fost foarte bun şi mi-a ajutat foarte mult pentru a nu cădea în uşurătate şi în familiarism cu nici unul dintre ei, deşi lucram împreună…
Şi cred că partea mea de contribuţie nu era cu nimic mai prejos decât a lor în cadrul redacţiei. Ba poate chiar mai presus într-o anumită privinţă. Singurul meu merit era numai munca mea. Dar, nefiind eu însumi niciodată mulţumit de ea, cum puteam să-mi fac din asta un motiv de laudă? Aşa că am tăcut şi m-am privit eu însumi la nivelul unde mă aşezaseră şi ei.
Titus, fiul părintelui, din cauza conflictului cu mitropolia, îşi întrerupse şcoala lui Teologică de la Bucureşti, unde studiase, şi veni acasă, dar Viorel, nepotul, nefiind direct afectat de asta, îşi continua aceeaşi şcoală, dar la Chişinău.
Firile lui Viorel şi-a lui Titus erau complet diferite de-a părintelui Iosif. Îndeosebi Viorel, îndată ce a devenit mai nesupravegheat, şi-a dat drumul firii lui dure, ambiţioase şi încrezute, impunându-se peste tot în felul acesta. Destul de capabil de altfel, a ajuns repede un conducător al studenţilor, colegii săi, apoi uşor a căzut în ispita primejdioasei politici de atunci. Părintele Iosif, când a aflat despre această cotitură necredincioasă a nepotului său, l-a mustrat şi l-a sfătuit să o rupă imediat cu această cale primejdioasă. Dar fiul fratelui său, crescut de el, acum nu mai voia să asculte. Ba mai mult, prin influenţa pe care o câştigase asupra lui Titus, care era cu doi ani mai mic, făcea pe acest fiu să nu mai asculte nici el de tatăl său. Când venea acasă la Sibiu, Viorel îl lua seara şi pe Titus cu el şi se duceau pe ascuns la şedinţe politice şi la mai cine ştie ce întâlniri dubioase.
Cu experienţa câştigată în preajma părintelui Iosif, şi cu ambiţia lui orgolioasă, Viorel a înfiinţat la Chişinău un cerc literar al studenţimii şi a început să editeze o revistă al cărei redactor şef era el. Aşa a început înlăturarea şi prăbuşirea lui Viorel. Părintele Iosif fiind atât de bolnav şi suferind, iar în acelaşi timp atât de absorbit de toată munca duhovnicească, cât şi de luptele potrivnice, atât Viorel cât şi Titus au putut destul timp să se sustragă controlului riguros al părintelui. El era departe în spital iar ei, în rarele răstimpuri când mergeau pe la el, ştiau cum să se comporte în aşa fel încât părintele să nu bănuiască nimic.
Eu şi fratele Marini, care locuiam împreună cu ei, îi vedeam cum ies şi pleacă seara de acasă, ori dintre noi, şi nu mai ştiam când veneau noaptea târziu. Ei nu numai că nu ne spuneau nouă niciodată unde se duc, cum le spusesem noi, când mergeam, dar nici după aceea, când îi întrebam, nu ne spuneau unde au fost. Ba dimpotrivă, se prefăceau supăraţi şi ne dădeau să înţelegem că întrebări de felul acesta din partea noastră sunt o mare îndrăzneală – şi noi nu trebuie să ne uităm poziţia noastră acolo. Îi vedeam tot mai des în tovărăşia unor tineri lumeşti, iar la adunările frăţeşti nu mai veneau.
Cu Viorel eu eram născut în acelaşi an; el din aprilie, iar eu din decembrie. Câtă vreme el nu apucase în cursele lumeşti, noi ne înţelesesem atât de bine, încât ajunsesem să ne spunem dulce „frăchiuţule”, unul altuia, fără ca el să facă deosebire între noi. Dar îndată ce el a ajuns să umble cu străinii, simţeam cum ni se despart sufletele din ce în ce tot mai mult. Ceva rece şi greu se lăsase între noi. Ştiu că prima lovitură pe care am primit-o din partea lui a fost în august 1935, într-o zi când, intrând la redacţie împreună cu Titus, cum umblau ei atunci, avea în mână o revistă în limba franceză, Gringoire. Eu, neavând de unde să ştiu franceza, am pronunţat atunci în faţa lor titlul revistei în limba română, aşa cum era scris – şi nu în franceză, cum s-ar fi cuvenit. Viorel a izbucnit atunci într-un râs dispreţuitor şi distant şi, uitându-se la mine într-un fel pe care n-am să-l uit niciodată, îmi zise:
— Mă, da prost mai poţi fi!
Şi mă lăsă, întorcându-mi spatele şi continuă să vorbească cu Titus, râzând. Eu m-am simţit lovit până în fundul sufletului şi, din clipa aceea, am rupt-o cu toată intimitatea câtă reuşisem s-o am cu el. Din ziua aceea nu i-am mai putut zice niciodată „frăchiuţule”, ca înainte. Pe urmă a tot rărit-o şi el, până ce am ajuns să nu ne mai vedem deloc.
Aşa se poate zdrobi un suflet şi o prietenie pe totdeauna, cu un cuvânt şi cu un gest urât. Am mai avut şi alte experienţe cu el, din care am constatat cum poate lumea să transforme chiar pe sufletul cel mai bun într-un suflet rău. Şi din firea cea mai iubitoare să facă o fire dură, aproape crudă. La el am observat cel mai bine şi cel mai repede transformarea asta.
Locuiam atunci pe strada Ion Creangă, mutaţi din strada Zidarilor, la Ion Munteanu, directorul ziarului Acţiunea, cu care ne împrietenisem. Locuinţa asta era aproape de arena sportivă, în oraşul de jos. Pentru a merge de acolo la tipografie şi la sanatoriul părintelui, trebuia să urcăm destul de mult pe drumul ce duce în oraşul de sus şi dă în piaţa din centrul oraşului.
Într-una din după-amiezele acelea, urcam toţi trei, cu el şi cu Titus, pe stradă (şoseaua spre centru). Titus avea bicicleta şi mergea pe jos, fiindcă urcuşul era greu. Deodată Viorel se opri în loc, se uită la mine şi, râzând, îmi zise:
— Dacă poţi să urci pe bicicletă de douăzeci de ori dealul acesta, de acolo din vale şi până sus, ai de la mine o sută de lei. El avea întotdeauna bani. Şi Titus avea. Lucrau la administraţie şi îşi făceau totdeauna stat de plată, încasând salar şi cheltuind, fără să le prea pese de cele ce se petreceau cu adevărat în jurul lor. Şi mi-a arătat moneda argintie de o sută, zicându-mi râzând:
— Uite, o vezi? Ce zici?
— Pot, am zis eu. Daţi bicicleta încoace şi staţi aici şi număraţi!
Am luat bicicleta lui Titus şi am mers cu ea în jos, ca să încep de acolo urcarea numărul unu. Ei s-au aşezat la cotitura de la mijlocul drumului, de unde se vedea bine şi jos şi sus, şi-au început să se uite după mine, vorbind şi râzând. Eu mă învoisem la aceasta, gândindu-mă că aceşti bani îmi ajung să-mi cumpăr o cămaşă şi îmi mai şi rămâneau. Aveam numai două cămăşi uzate. Am urcat cât puteam de repede, dar distanţa era lungă şi panta grea, iar drumul numai pietre şi gropi, fiindcă treceau sute de căruţe şi de maşini pe el, ziua şi noaptea. După vreo zece urcări, picioarele începură să-mi tremure, iar faţa să mi se umfle de sudoare şi de praf. De la a cincisprezecea urcare, simţeam că nu mai pot şi-mi părea rău că m-am prins, dar acum îmi era ruşine să mă las.
— Îmi daţi voie să mai stau câte cinci minute jos? i-am întrebat eu.
— Poţi să stai, dar numai cinici minte, zise Viorel, uitându-se spre Titus, râzând şi părea bucurându-se că nu mai pot.
Popasurile mele scurte, parcă mă făceau şi mai slab. Picioarele îmi amorţiseră, oasele îmi erau ţepene, de-abia mă mai puteam ridica de jos. Mâinile îmi tremurau, ochii mi se împăienjeniseră, iar urechile îmi vuiau de nu mai auzeam deloc. Tot sângele mi se suise la cap şi la inimă. Un nod mi se pusese în gât, oprindu-mi răsuflarea.
— Ei, hai, dă-i drumul, ai stat prea mult, îmi striga Viorel, râzând şi agitând mâna, în semn să mă scol şi să pornesc.
Treceam pe lângă ei, aproape fără să-i mai văd, gâfâind în sus şi în jos. Ei mă priveau râzând şi mi se părea chiar cu dispreţ, îmi părea aşa rău de asta. Şi, simţindu-mă dintr-odată străin şi batjocorit, nu-mi mai păsa nici de viaţă. Am urcat nespus de greu, aproape fără cunoştinţă a nouăsprezecea şi apoi a douăzecea oară, fără să mă mai uit la ei şi fără să îmi pese dacă îmi vor da suta sau nu. Voiam numai să-mi ţin cuvântul, să nu rămân de ruşine în faţa lor.
Când am terminat, le-am trântit bicicleta la picioare, apoi m-am întins zdrobit pe iarba şanţului şoselei, fără să mă mai uit la ei. Şi am început să plâng…
Eram îngrozitor de singur, de părăsit, şi de dispreţuit. Sărăcia mea voită îmi era dispreţuită atât de mult. De ce sunt atât de naiv? De ce să-mi dau eu viaţa pentru ca cineva care râde de mine să îmi arunce 100 de lei? Voi merge îndată la părintele şi-i voi spune purtarea lor şi prostia mea.
…I-am spus cu lacrimi şi cu durere. El m-a mângâiat pe păr cu duioasă milă şi înţelegere zicându-mi:
— Să nu mai faci asta! Dumnezeu ţi-a dat ţie puterea şi sănătatea pentru altceva şi nu pentru a ţi le primejdui în astfel de lucruri. A avut Dumnezeu milă de noi şi n-a lăsat să ţi se întâmple răul care ţi se putea întâmpla. Când ai nevoie de ceva bani, spune-mi şi scot eu de la ei pentru tine. Să nu mai faci de-astea. Lor ce le pasă!
Într-adevăr, la Viorel n-am văzut nici un strop de părere de rău pentru ce făcuse cu mine! De la Titus nici nu aşteptam.
Nu mult după întâmplarea asta, Viorel şi Titus, continuând drumul lor lumesc, inventară încă ceva pentru a râde de noi ceilalţi. Într-o seară veniră în librărie şi ne spuseră să venim cu toţii la Redacţie că au să ne citească ceva foarte interesant şi neobişnuit. Dar fiecare dintre noi care vrem să ascultăm trebuie să plătim un leu. Ne vor citi o gazetă nou apărută în Sibiu care circulă numai într-un exemplar. Nu se vinde, nici nu se citeşte – ci numai se ascultă; daţi fiecare leul! Am dat fiecare leul. Viorel scoase din buzunar o coală bătută la maşină şi ne-o arată zicând:
— Gazeta costoşilor… apare când poate. Nu se înmânează ci numai se ascultă. Taxa de ascultare un leu. Cei vizaţi n-au dreptul să se supere…
Şi începu să citească pe rând, când el când Titus, tot felul de glume lumeşti pe care ei le scriseseră pe socoteala noastră, a fiecăruia dintre noi ceilalţi, începând cu mine, cu fratele Marini, apoi cu ceilalţi de la administraţie, librărie, compactorie – care o parte eram acolo.
Numele de „costaşi” îl luaseră dintr-o vorbă a părintelui, stând odată cu noi la masă şi privindu-ne cu dragoste, ne numise cu duioşie „costoşii mei”. Costoşii se numeau atunci obişnuit acei oameni care luau masa cu plată sau fără într-o familie la oraş.
Acele glume destul de răutăcioase şi în orice caz lumeşti, pe care mi le-am auzit atunci din gura lor, au mai turnat încă o măsură de amărăciune în inima mea. În foaia Domnului nu mai găseau timp să scrie nimic bun, iar pentru lucruri lumeşti de felul celor publicate prin gazetele umoristice „Bobârnaci” şi „Bazaconii” sau „Calicul” care apăreau pe atunci – văd că aveau vreme.
Ce dureros şi ce repede se prăbuşeşte sufletul când se desprinde de Cristos, când pierde Duhul Sfânt şi când lasă în inima lui să pătrundă duhul lumii acesteia, nu uitaţi asta!
Se apropia data de 1 Aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria „Ordin de chemare”. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.
Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune:
— Deci şi în privinţa asta ne-a înşelat Oprişan. Doar l-am rugat stăruitor încă din toamnă şi mi-a promis solemn că va aranja el la Marele Stat Major din Bucureşti să te strămute ca să faci armata aici la Sibiu, unde te-aş fi avut aproape de mine. Dar iată că n-a făcut nimic. Îmi pare foarte rău că m-am încrezut în el. Dacă aş fi ştiut că nu face nimic, m-aş fi dus eu personal la Bucureşti şi aş fi făcut totul ca să te avem aici. Acum este prea târziu. Domnul să aibă milă de noi, căci rămânem atât de slăbiţi…
Cine mai pleacă acuma la armată dintre tinerii noştri de aici de la Sibiu?
— Numai Roşianu şi Comiza!
Roşianu Vasile lucra ca brutar la spital şi vorbea adeseori la adunare. Părintelui îi plăcea tare mult de el fiindcă era cel mai duhovnicesc dintre tinerii sibieni din adunare.
Comiza era croitor, dar avea un altfel de suflet mai închis, mai distant şi ceva mai plin de importanţa sa. Nu am simţit la el niciodată ceva cald şi apropiat.
Începuse să se încline tot mai mult spre tabăra cealaltă, în care până la urmă a şi ajuns. În afară de prezenţa sa cu trupul printre noi, niciodată nu-mi amintesc să mai fi făcut ceva.
După câteva zile, la sfârşitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă ţinută în sala din strada Turnului 33, părintele Iosif şi fraţii au ţinut să-şi ia rămas bun în felul cel mai frumos de la noi care plecam în armata ţării.
— Voi plecaţi acum la Oastea ţării – ne-a spus părintele în cuvântul său – dar nici acolo să nu uitaţi că voi sunteţi mai întâi de toate ostaşi ai Domnului Isus.
Să daţi şi acolo dovadă că Domnul v-a învăţat să fiţi disciplinaţi, harnici şi destoinici în aşa fel ca toţi să vadă că voi sunteţi cu adevărat nişte oameni credincioşi, exemplu bun şi oameni de nădejde în toate privinţele.
În felul acesta veţi face cinste Domnului şi Oastei Sale în care v-aţi înrolat ca să-I slujiţi.
Şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare dintre noi.
Cu greu m-am despărţit de părintele meu sufletesc şi de munca mea!
Venisem aici un copil, cu un cerc de cunoştinţe atât de îngust, iar acum aveam totuşi un nespus mai mare orizont în toate privinţele. Nu voi merge prea departe, dar voi reveni foarte curând aici. Dar chiar şi numai pentru câteva zile, de-ar fi fost depărtarea aceasta, mă îndurera nespus de mult. De fapt, de toţi ceilalţi uşor mă puteam despărţi, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin şi deosebit de mine, nici unul. Nici eu de ei. Singurul Viorel fusese o excepţie. Dar după experienţele cu el – acum chiar doream să ne despărţim. La plecare ne-am rugat singuri şi-am plâns mult pe umărul părintelui Iosif. Iar el cu mâinile împrejurul grumazului meu.
Ne-am făgăduit încă odată dragoste până la moarte. Şi eu lui şi el mie.
Şi ne-am ţinut de cuvânt amândoi…
Slăvit să fie Domnul!
Vine-o clipă…
Vine-o clipă când pătrunzi
Taina-n care te scufunzi.
Adevărului ce-l crezi
Nu-i mai ceri atunci dovezi
Şi-n Iubirea care-o dai
Numai foc şi lacrimi ai;
– Clipa asta-i un hotar
Între gheaţă şi-între jar.
Vine-o vreme când te dor
Orice umbre pe izvor,
Orice frunze care mor
Şi-orice rane-a tuturor,
Când ai vrea din ochi să-i pui
Foc în sufletul oricui;
– Clipa asta-i sfântul salt
Dintre-un cer şi celălalt.
Vine-o clipă când ţi-e drag
De-orice cale şi-orice prag
Şi-ai dori să le săruţi
Paşii fiilor pierduţi,
Numai să-i întorci plângând
Inimilor aşteptând;
– Clipa asta-i nimb frumos
Sufletului în Cristos.
CAPITOLUL 13
Jugul, sarcina şi crucea
Ce bine o să-ţi pară cândva c-ai plâns acuma,
Ce mult ai să te bucuri de tot ce-ai suferit,
Când toată avuţia o să-ţi rămână numa’
Ce-ai pătimit cu Domnul – şi ce I-ai dăruit…
Jugul este unirea – este împreunarea cu Cristos.
Sarcina este lucrarea împreună cu El.
Iar crucea este suferinţa împreună cu Domnul, pătimirea împreună cu Cristos – cu El şi pentru El.
Aceste trei stări cuprind toată desfăşurarea vieţii noastre cu Cristos, cu El şi pentru El.
Unii credincioşi ajung numai până la prima stare şi rămân pe totdeauna la aceasta. Aceştia se hotărăsc pentru Domnul, se unesc cu El prin credinţă, ajung chiar la naşterea din nou şi se bucură de această stare – dar fără a merge niciodată mai departe de aici.
Stau doar cu jugul, dar stau. Nu păşesc niciodată cu El, nu trag la nici o sarcină pentru Isus. Alţi credincioşi fac un pas mai departe. Ajung la înţelegerea Adevărului că un suflet care a luat jugul lui Cristos trebuie să ţi tragă la acest jug, alături de Domnul. Că trebuie să-şi ia şi ei asupra lor o parte din greutăţile lucrării Domnului, din sarcina lipsurilor Lui, a săracilor şi a lucrătorilor Domnului.
Fac şi aceştia ceva din asta, dar nici ei mai departe nu merg niciodată. De orice suferinţă pentru Domnul, de orice risc pentru cauza Lui, de orice încercare care se iveşte în calea lor cu Cristos se tem, se feresc, se ascund cu grijă şi cu teamă. Şi numai cei puţini sunt aceia care, luând jugul lui Cristos şi înţelegând să tragă la sarcina Lui, sunt gata să poarte şi crucea împreună cu El, primind ocara Lui, prigonirea Lui şi suferinţa împreună cu El. Fără să fugă, fără să se lepede, fără să trădeze.
Desigur, fiecare dintre aceste trei cete de credincioşi îşi va avea răsplata sa, atât pe pământ – în mulţumirea şi bucuria sufletească prin Duhul Domnului, în urma alipirii lor de Cristos – cât şi în ceruri de la El, pentru partea pe care au luat-o la sarcina şi la crucea Lui. Dar răsplata celor ce, prin răbdare, împreună cu Cristos s-au făcut vrednici de a împăraţi împreună cu El, va fi nespus mai strălucită decât a tuturor celorlalţi.
Eu le-am acceptat de la început şi fără nici o teamă sau rezervă pe toate acestea!
Prin cele două dintâi trecusem oarecum uşor… Ceva mai greu a început să-mi fie doar la cea de-a treia.
Cum însă Domnul mă trecuse printr-o oarecare experienţă încă din primii ani cu El, încă din casa mea părintească de la sat – apoi câte ceva şi prin şcoala şi spitalizarea de la Oradea, iar aici câte ceva şi la Sibiu – nu-mi va fi cu neputinţă să trec şi prin cele ce mă vor mai aştepta şi-n viitor. Mai ales în timpul cât voi fi în armată.
După trei zile de şedere acasă la Râturi, în dimineaţa plecării în armată – au trecut pe la mine luându-mă cu ei cei cinci-şase colegi ai mei de contigent de acasă. Cărând în spate marile noastre cufere de lemn pline cu mâncare şi cu de toate cele necesare acolo, am plecat pe jos la gară, unii singuri, alţii mai însoţiţi şi de câte cineva de acasă.
Abia suiţi în tren, colegii mei, mai aflându-şi şi pe alţii ca ei, începură să scoată sticlele de băutură, să bea şi să cânte.
Văzându-mă că stau deoparte şi că tot nu beau nici acum, mă mai luară în râs, dar după aceea mă lăsară în pace cu ale mele şi îşi văzură de ale lor.
Eu am scos cartea mea şi citeam. Ei, luându-se de cap, începură să cânte şi să chiuie de răsuna mai puternic decât zgomotul trenului hodorogit.
Doar unul dintre ei, care nu lua parte la zgomotul celorlalţi, se aşezase şi el lângă fereastra vagonului şi, privind mereu undeva departe, cânta cu lacrimi în ochi. Ţin bine minte şi acum una din doinele pe care poate că le compunea chiar atunci. Avea un glas foarte frumos…
„Sireacele ce regrute,
Când trecură peste munte
Erau şase-şapte sute
– Iar când veniră ‘napoi
Din necazuri şi nevoi
Mai veniră unul-doi…”
…Astăzi când îmi aduc aminte de toţi cei cu care am plecat atunci – un vagon plin – mă gândesc cu amărăciune cum şi-au prezis ei nenorocirea care îi aştepta curând…
Cel care cânta şi cei care se uniseră cu el cântând îşi preziseseră tocmai soarta şi viitorul lor. Într-adevăr din necazurile care au urmat îndată, cu concentrările şi cu războiul cel greu şi lung, când veniră înapoi, mai rămăseseră doar unul-doi dintre cei ce cântau în vagonul care ne ducea spre începutul acestora.
Am fost repartizat pentru instrucţie la un regiment de infanterie din Oradea.
Din prima zi aveam să fac cunoştinţă cu cel mai greu fel de armată care era pe atunci, cea de infanterist. Şi cu cel mai îngrozitor tratament care se aplica atunci în primele săptămâni de instrucţie bieţilor recruţi.
Ofiţerii şi subofiţerii ne-au lăsat pe seama gradaţilor, care la plutonul nostru erau nişte caporali şi nişte fruntaşi foarte înapoiaţi – şi de aceea foarte răi. Aflând din primele vorbe că eu sunt credincios şi văzând la mine în cufăr cartea şi nu sticla şi ţigările, se pregăteau să mă ia în primire cu toată răutatea de care erau în stare încă de la început:
— … Lasă că te învăţăm noi aci carte – zise unul, rânjind la mine şi privindu-mă cu nişte ochi de lup.
La echipare, mi s-au aruncat din magazie nişte haine rupte şi peticite, vestonul lung şi pantalonii scurţi. Capela largă îmi venea până peste urechi, iar bocancii rupţi – abia li se ţinea talpa în câteva cuie, care mă împungeau în degete şi în călcâi.
Ne-am încolonat pe cinci, în frunte cu muzica regimentului care ne asurzea cu trâmbiţele şi tobele şi ne-au scos pe poarta cazarmei spre câmpul de instrucţie de la marginea oraşului.
Îndată ce am ieşit pe poartă, caporalii se ţineau pe lângă noi urlând: Stâng, drept, stânguuu… un-doi, un-doi, un doi, stâng, drept, stânguuu… Şi începeau să lovească înjurând pe cel care nu ştia să ţină cadenţa şi alinierea…
— Pas de defilare, marş! – sună o comandă scurtă şi câteva palme peste capetele celor ce le cădeau la îndemână.
— Sus piciorul, să rupeţi pământul!
Am ridicat şi eu piciorul – dar de la primul pas de defilare, am rămas fără talpa bocancului drept.
Am ieşit din rând şi am arătat caporalului meu piciorul gol şi bocancul fără talpă.
Am primit două palme zdravene şi o înjurătură îngrozitoare, apoi de gât m-a împins spre subofiţerul plutonului zicându-i:
— Ce fac cu el? A rămas desculţ!
— Du-l înapoi la cazarmă să-i dai alţi bocanci.
M-a luat din nou la înjurături şi la ghionturi până la magazie – şi iarăşi tot aşa înapoi până la câmpul de instrucţie.
Dându-mi seama de nivelul lui, de atmosfera anume creată pentru noi printre ei, precum şi de răbdarea ce mi se cerea să o am eu în toată această încercare prin care, cu voia şi planul Domnului, trebuia să trec, mi-am înghiţit lacrimile, mi-am plecat capul şi n-am scos nici un cuvânt.
Îndată ce am sosit înapoi de la instrucţie, rupţi de foame şi de oboseală – cu ochii plini de praf şi de sudoare, cu mâinile murdare de culcări şi de sculări prin praf şi prin noroaie, cu hainele rupte şi tăvălite – a început mizeria din dormitor cu înjurăturile şi bătăile, cu „sub pat fuga marş” – şi cu „drepţi” de sub pat, cu saltelele şi cu păturile în cap.
Tocmai când se apropia rândul meu să merg prin flanc cu tot echipamentul la inspecţie, cu hainele împăturite şi cu bocancii „lună” – pregătit să iau şi eu câteva centuri sau pumni ca şi ceilalţi dinaintea mea, îmi auzii numele strigat de sergentul de la cancelaria companiei, care intrase şi-i oprise din „program”.
— Prezent, am răspuns eu, din faţa caporalului!
— Echipează-te şi vino imediat cu mine la cancelarie! Să-l laşi în pace pe acesta, îi zise el apoi caporalului care era gata să mă judece după legea lui… Şi să nu vă mai atingeţi de el, căci din seara asta după instrucţie el va lucra la cancelarie.
Cu o gură deschisă şi cu nişte ochi miraţi, caporalul n-avu încotro, dar l-am văzut ce rău îi părea că mă scăpase din mâini, tocmai în clipa când credea el că venise mai bine „să mă înveţe”… cum zisese. Sergentul de la cancelarie era omul comandantului şi toţi îi ştiau de respect, îi erau şi inferiori lui toţi gradaţii noştri.
— Vino cu mine, îmi zise el, când eram echipat. Dacă ştii să scrii bine vei lucra de azi înainte cu mine la cancelaria companiei, îndată ce vii de la instrucţie. Măcar nu vei mai fii pe mâna ăstora care nu ştiu altceva decât să bată şi să facă mizerie. Nu scapi de ei numai dacă ai avea să le tot dai să mănânce, să bea şi să fumeze. Eu am văzut din foaia ta matricolă că ai o oarecare pregătire şi nu ştiu ce m-a făcut să vin să te scot de acolo, fiindcă ştiu ce fac şi acum cu bieţii recruţi.
Eu mă bucuram, mulţumind din toată inima Domnului meu, Care mă izbăvise din iadul acela cu urlete şi cu lovituri. Toată cazarma părea o casă de nebuni, în toate dormitoarele răsuna: „Drepţi! Sub pat fuga marş. Afară fuga marş. Culcaţi, drepţi, înapoi fuga marş…” Şi iarăşi lovituri şi urlete şi înjurături.
— Pentru ce fac toate acestea? l-am întrebat într-o zi pe sergent, în timp ce treceam cu el prin faţa dormitoarelor atât de pline de praf că de-abia se vedea om cu om.
— Pentru formarea disciplinei militare, pentru insuflarea fricii de superiori, pentru impunerea autorităţii, pentru anularea oricărui sentiment de personalitate, pentru egalizarea tuturora într-o maşină subordonată fără crâcnire, pentru executarea oarbă şi necondiţionată şi pentru chinuirea drăcească a oamenilor – îmi răspunse el supărat.
— Bine – şi nimeni dintre comandanţi nu ştie ce se face aici? De ce lasă să se facă aceste grozăvii, fără să se ia nici o măsură?
— Ba ştiu toţi… Dar aceasta este metoda. Le convine ca ei să nu aibă nici un fel de probleme cu oamenii. Pentru asta îi lasă pe mâna acestor brute ca să-i îngrozească cu acest tratament până nu mai este nimeni în stare să zică nici un cuvânt în faţa lor. Dacă totuşi se află cineva să zică, ofiţerul se arată şi mai dur decât caporalul. Vei vedea.
Acum stai aici şi liniază la „situaţia” asta. Vom sta aici amândoi până sună stingerea. Atunci mergi să te culci la patul tău în dormitor. Vei face cu grijă ceea ce ţine de program, dar restul nu. Am să mai vorbesc eu cu ei.
Instrucţia recruţilor era foarte grea. Hainele vechi şi peticite ori ne strângeau, ori ne erau prea largi. Bocancii vechi şi grei, la fel. Puşca lungă şi grea, baionetă, lopată, târnăcop, toate atârnate de centură, raniţa cu masca, cu cartuşe, cu grenade, cu pătura legată deasupra, cu altă mulţime de câte toate, gamelă, bidon, ne împiedecau la mers, se încurcau peste cap la culcări, ne loveau peste genunchi, peste mâini, peste ochi… Soarele cald, mişcările grăbite, ţipetele, loviturile, fuga în dreapta şi în stânga… atâtea lucruri fără nici o noimă.
Întoarcerile, prezentările, foamea, culcările, setea, dorul după cei dragi… Drumurile lungi prin soarele aprins şi dogoritor, bocancii care ne rodeau… picioarele – numai băşici sângerânde; foamea care ne-ar fi făcut să mâncăm orice se găsea; ochii usturând de sudorile murdare; mâinile unse de puşcă şi pline de noroi şi de praf…
Toate acestea alcătuiau iadul în care ardeam de vii. Şi de multe ori, în câte o clipă de repaus întins pe spate şi cu ochii plini se lacrimi şi roşii de sudoare, mă uitam în sus şi nu mă rugam pentru nimic altceva decât să mor. Aşa de singur şi de chinuit eram.
Abia după o lună de la încorporare, după depunerea jurământului, ni s-au dat pentru prima dată câteva ceasuri de învoire în oraş.
Mi s-a părut că scap pentru câteva clipe chiar din iad.
Am luat-o întins spre locuinţa fratelui Maliţa. Ardeam de dorinţa de a afla ceva despre părintele Iosif şi despre tot ce lăsasem acolo, de care fusesem rupt ca de o moarte – şi despărţit ca de un mormânt.
El s-a umplut de o mare bucurie când m-a văzut. A scos din buzunar cinici sute de lei şi mi i-a pus în mâna, zicându-mi:
— Sunt din partea părintelui Iosif, care mi-a trimis şi notiţa asta. Ia-o şi o citeşte.
Iau în mâna tremurândă hârtia sfântă şi citesc cu lacrimi scrisul atât de drag şi cunoscut, venit ca din cer, din partea celui mai apropiat de picioarele Tronului lui Cristos, cele câteva rânduri trimise spre iadul meu…
„Preaiubitul nostru luptător, frate Maliţa,
– În numele Domnului îţi mulţumesc pentru toată dragostea şi pentru tot ajutorul cu care ne-ai însoţit de la început. Bunul Dumnezeu, care ştie ostenelile şi jertfele fiecăruia, să vă dea răsplată de Sus.
Vă mulţumesc în special pentru purtarea de grijă pe care o aveţi dragului nostru Traian de la armată. Aveam nădejde să-l pot transmuta aici. Dar Domnul a voit altcum.
Te rog fierbinte, frate, să-i deschizi o rubrică în contul cărţilor noastre de acolo, dându-i totdeauna sumele de bani de care are lipsă pentru ca să nu ducă lipsă de nimic. Îl iubesc foarte mult ca pe un copil al Domnului şi al meu şi doresc să aibă la îndemână totdeauna ajutorul de care are lipsă.
Mulţumindu-ţi pentru toate şi rugându-l pe Domnul să vă dea ajutor şi binecuvântare în toate,
– Am rămas
Pr. Iosif Trifa
N.B. Suntem acum pe o cale bună de înţelegere şi cu mitropolia. De va fi voia Domnului, de Sărbători vom avea mult dorita pace.”
Fratele Maliţa, după ce a văzut c-am terminat de citit scrisoarea părintelui către el, scoase din buzunar altă scrisoare zicând:
— Şi acum iată asta, sosită pe adresa mea, în care, desigur, îţi scrie mai multe.
O deschid la fel cu mâinile încă tremurânde şi cu ochii încă împăienjeniţi de lacrimi:
„Dragă Dorz, adevăratul meu copil în Domnul,
Domnul să te mângâie şi să te păzească acolo departe unde eşti. Nu poţi să-ţi închipui cât de rău îmi pare că m-am încrezut în Oprişan când mi-a promis că va interveni şi va aranja ca tu să faci armata la Sibiu. Ce mult nădăjduiam că te voi avea aici lângă mine, nu ca să te mai pun tot la muncă, ci ca să-mi fii aproape, căci atât de mult simt lipsa ta, mai ales acum când am rămas singur cu toată munca. Niculiţă umblă după căsătorie… Viorel şi Titus sunt acum complet absorbiţi de treburile politicii lor nefaste. Mi s-a dat şi în privinţa asta încă o cruce grea pe lângă cele multe ce le am de dus. Numai Marini este cu mine, dar ştii cât de bolnav este şi el.
Abia acum văd cât de mult îmi lipseşti şi cât de mult te iubesc. Dacă vei primi cumva vreun concediu, caută de vină cât de curând. Doresc atât de mult să te văd şi să mai stai măcar câteva zile la noi.
Am scris preaiubitului nostru frate Maliţa de la Oradea ca din costul cărţilor noastre să-ţi deschidă un cont – şi de la el să iei totdeauna banii de care ai nevoie ca să nu duci lipsă acolo unde sunt atâtea lipsuri, până când Domnul va face să treacă şi asta.
Când mai poţi, trimite-ne câte o poezie nouă, sunt atât degustate şi de dorite poeziile tale. Toţi întreabă de tine şi aşteaptă veşti. Ne gândim să-ţi strângem poeziile cele publicate şi cele mai noi ca să ţi le publicăm în al doilea volum. Primul volum s-a terminat şi ni se cer mereu.
Te îmbrăţişez fierbinte în Domnul şi-ţi doresc tot harul şi ajutorul Scumpului nostru Mântuitor, ca unui copil iubit al meu. Slăvit să fie Domnul.
Pr. Iosif Trifa”
Îmi simţeam inima ca o catapeteasmă sfâşiată de sus şi până jos. Sufeream mai cumplit ca orice durere lipsa şi depărtarea dintre noi. Îmi părea şi mie nespus de rău că fr. Oprişan ne-a înşelat. El era doar director într-un minister, om care se lăuda cu multe relaţii. Desigur că i-ar fi fost uşor să facă treaba asta cum făcea multe altele, dar cine se deprinde să-şi modifice credinţa după interes, îşi preţuieşte şi cuvântul tot după cât avantaj personal are în urma lui.
Omul care îşi poate schimba cuvântul dat lui Dumnezeu, cum să şi-l mai ţină pe cel dat oamenilor? Oprişan aşa făcuse nu numai cu acest cuvânt, ci şi cu altele mult mai mari.
Ce odios este omul făţarnic şi oportunist, care se călăuzeşte numai după vântul interesului său lumesc!
Ceilalţi „ofiţeri” de rangul şi de felul lui Oprişan, de la Bucureşti, se prăbuşiseră şi ei cel puţin de la primul atac. Şi nu se mai ridicaseră. Dar Oprişan, ca un avocat ce era, mai oportunist ca ceilalţi, alerga încă după doi iepuri. Urmărind felurite interese, căuta încă să plutească în amândouă luntrile. Promiţând şi unei tabere şi celeilalte, îşi urmarea de fapt numai scopurile sale. Însă l-a ajuns curând şi pe el, ca şi pe alţii, răsplata lui Dumnezeu, după cum o şi merita.
Nu mă îndurerau atât de mult faptele lui Oprişan, care era totuşi un străin, deşi mi-era încă vie în minte scrisoarea trimisă părintelui Iosif, când şi el ceruse să fie înscris în Oastea Domnului, tot în acelaşi an, 1930, ca şi mine şi ca ceilalţi. Ce legământ solemn îşi luase şi el atunci şi ce promisiuni făcuse în faţa Domnului că va fi credincios şi statornic până la moarte. Şi iată cât şi le ţinuse!…
Ci mă durea cel mai mult ceea ce făcuseră Viorel şi Titus, chiar ei, cei doi la care părintele ţinuse ca la ochii lui…
Şi iată, acum, chiar în ceasurile lui cele mai grele, ei îi mai adăugau o cruce, poate cea mai grea, pe lângă cele multe pe care le avea de dus – cum scria el. Vai de viitorul acestor fii care, în loc de bucurie, fac cea mai mare durere părintelui lor şi martirului lui Cristos!
Am purtat multă vreme scrisoarea aceea dureroasă în buzunarul tunicii mele soioase şi transpirate. Am citit-o de multe ori până ce am învăţat-o pe de rost şi n-am uitat-o nici astăzi. Pe urmă am adăugat-o la toate celelalte scumpe răvaşe ce le-am mai primit de la părintele şi de la alte mâini sfinte, până ce le-am aşezat în locul cel mai de cinste, acasă. Dar toate au căzut în 1950 pradă primului pârjol nimicitor care ne-a pustiit casa împreună cu alte comori care nu vor mai putea fi nici refăcute, nici înlocuite cu nimic pe lumea asta, niciodată.
După încheierea primei perioade de instrucţie, am primit concediul de vară de aproape două luni. Am mers direct la Sibiu lângă părintele pe care l-am aflat doborât de muncă şi de boală. Treburile administraţiei mergeau şi ele din ce în ce mai greu din pricina celor doi fii care, departe de-a se îndrepta, lucrau tot mai nesupuşi părintelui. Vrăjmaşul lucrării Domnului lucra cu putere pentru nimicirea atât dinăuntru, cât şi din afară.
Intrigile şi manevrele mitropolitului şi ale anturajului său nu se fereau nici de cele mai vinovate metode în atingerea scopului lor. Astfel mitropolitul îşi introdusese oameni de-ai săi până şi în mişcările politice extremiste, pentru a-şi avea pretutindeni susţinători şi unelte. Cu ajutorul unor astfel de oameni i-au atras pe Viorel şi pe Titus tot mai adânc în aceste afaceri politice necurate, pentru a-i da în felul acesta părintelui şi Oastei Domnului un colorit politic şi apoi a-i crea greutăţi cu autorităţile.
Aceşti copii nepricepuţi au căzut în cursa aceasta şi într-adevăr ne-au creat mari necazuri din pricina numelui lor pe care îl purtau prin acele locuri urâte.
Pe lângă asta, părintele Iosif fiind dat în judecata instanţei bisericeşti, în prima judecată din 1935 a fost condamnat la caterisire. Nu s-a ţinut seama de nici o apărare a celui acuzat şi de nici o dreptate. Pârâtorul era şi judecător, aşa că se înţelege ce judecată dreaptă a putut face.
În 1936 s-a ţinut a doua judecată după apelul făcut împotriva primei şedinţe de caterisire. Dar şi a doua instanţă, care era tot pârâtorul, a judecat scurt şi repede, menţinând sentinţa de condamnare dată de prima instanţă, tot a lui.
Metoda era profund nedreaptă! De la început procesul trebuia transferat unei alte instanţe de judecată imparţială. Dar victima a fost lăsată deplin în mâinile agresorului care, cu ajutorul legii şi cu complicitatea tuturor celorlalţi mai mari ai clerului, săvârşeau crima fără nici o frică de Dumnezeu şi fără nici o ruşine de lumea care vedea şi striga după ei din toate părţile. Iar prietenii lăudăroşi fugiseră şi se ascunseseră până la urmă ca nişte vrăbii la vederea uliului, lăsând-o pe cea prinsă în ghearele lui să-i facă ce vroia el.
Concediul meu de vară trecu repede. Între timp fratele Marini se mai refăcuse. Şi părintele se simţea ceva mai bine. Vonica nu era acolo, pleca undeva prin judeţul Vlaşca, la o fată cu care începuse corespondenţă de căsătorie. În toamnă s-au şi căsătorit fără voia părinţilor lui, care doreau ca el mai întâi să-şi termine Teologia spre a-şi face un rost, apoi să se căsătorească.
Dar el nu i-a ascultat, iar ei nu l-au mai primit acasă. La marile lor stăruinţe, părintele Iosif i-a primit pe amândoi, făcându-i rost şi soţiei lui de serviciu la administraţie, ajutându-i astfel cu înţelegere şi dragoste să treacă cu bine peste momentul acesta atât de greu pentru ei. Dar în curând femeia aceasta pretenţioasă şi mândră l-a manevrat în aşa fel pe Vonica, încât el a ajuns să intre pe ascuns în legătură cu mitropolitul pentru terminarea teologiei, ca ea să ajungă preoteasă. Preţul care i se cerea lui Vonica era trădarea părintelui şi trecerea lor în tabăra de vrăjmaşi ai Oastei. Şi până la urmă Vonica acolo a ajuns. Dar despre asta vom avea de vorbit mai târziu.
După plecarea mea din concediul de vară, la unitatea mea, aflasem că fusesem transferat cu serviciul la Comandamentul Diviziei, la un birou.
La noua mea muncă eram scutit de unele din necazurile avute în primele luni, dar dădusem şi aici peste altele. Aveam, în schimb, mult mai mult timp liber şi puteam să lucrez mai mult pentru Domnul.
Putem merge zilnic în oraş, ţinând astfel legătura mai îndeaproape atât cu fr. Maliţa, cât şi cu Sibiul.
Aici părintele îmi scria direct şi-n timpul acela am avut o bogată corespondenţă cu el. Nu mai scriam nimănui decât lui şi nu-mi mai scria nimeni altcineva decât el. Mi-a cerut în câteva rânduri ce anume poezii, pe ce subiecte să-i scriu, pentru completarea tâlcuirilor sale din gazetă, ori Calendar ori cărţile ce le scria.
Concediile următoare de iarnă şi vară le-am petrecut în cea mai mare parte tot la Sibiu, ajutând după puterile mele la continuarea lucrului împreună cu părintele şi cu fr. Marini.
În vara anului 1936 părintele mi-a tipărit a doua culegere de poezii, „Pe drumul crucii”, după cum spusese.
Îndată după vestea asta de bucurie am primit din partea părintelui şi vestea tristă a trădării lui Vonica şi a trecerii lui în tabăra mitropolitului, printr-un articol plin de învinuiri josnice, publicat împotriva binefăcătorului său, în gazetele mitropoliei. Acesta era preţul cerut lui.
Astfel, cel ce mâncase cu noi din acelaşi blid, întorcea acum cel mai murdar călcâi împotriva binefăcătorului său, chiar în unul din cele mai grele momente ale vieţii lui şi ale lucrării Domnului Isus. Câtă vreme fusese necăsătorit, rezistase şi Vonica frumos împreună cu noi, la toate chemările şi promisiunile ademenitoare ce ni se făcuseră din partea mitropoliei ca să trecem şi noi de partea lor, părăsindu-l pe părintele nostru şi cauza sfântă. Dar acum nevastă-sa – de care el a ascultat mai mult decât de Dumnezeu – l-a făcut să cedeze, până ce a căzut, primind târgul şi trecând în slujba lor.
Am scris despre Vonica şi trădarea lui pe larg în Istoria Oastei din vremea aceea. Şi nu voi mai stărui mult aici asupra acestui fapt amar. N-aş vrea să închei aceste rânduri înainte de a mă opri adânc asupra unor învăţăminte care trebuiesc neapărat trase din nişte fapte ca şi cele de care am vorbit.
Orice trădare a cauzei lui Cristos, a cuiva care a avut parte de o chemare şi de un loc deosebit în slujba cea sfântă a Lui, aduce după sine o cutremurătoare judecată şi grea pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Este de o mie de ori mai uşor pentru un suflet să nu-L nici cunoască pe Domnul, decât, după ce L-a cunoscut să devină un vânzător al Lui şi al lucrării Sale.
Dacă cineva nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, are o dezvinovăţire. Dar după ce L-a cunoscut, are o mie de învinovăţiri.
După trecerea lui Vonica în tabăra adversarilor părintelui, lui i s-a cerut cel mai murdar preţ de batjocuri şi învinuiri, iar el l-a dat. Ceea ce nici un alt batjocoritor n-a îndrăznit să scrie pe hârtie în văzul lui Dumnezeu şi al lumii – acest om netrebnic a scris.
A şi fost răsplătit cu tot ce a vrut. A fost făcut preot la Catedrală, apoi consilier. I s-a dat locul de redactor al gazetelor mitropoliei, înlocuindu-l pe primul vânzător al părintelui, pe preotul Secaş. Acest al doilea îl întrecuse chiar Şi pe primul, pe Secaş, înaintaşul său în trădare.
Dar toate onorurile şi satisfacţiile acestea nu i-au folosit decât vreo trei ani, după care s-a îmbolnăvit grav, de data aceasta fără vindecare pentru totdeauna.
A zăcut prin diferite spitale, a cerut să fie dus în diferite locuri spre a-şi căpăta liniştea: la Poiana, în locurile natale, la Păltiniş în vilele mitropoliei, la mănăstirea Brâncoveanu de la Făgăraş – dar nicăieri nu şi-a mai aflat nici sănătatea nici liniştea. A murit acolo strigând: „Deschideţi porţile!”.
Nevasta i-a rămas văduvă, iar copiii orfani.
Pe pământ asta i-a fost răsplata lui Vonica. Cea de sub pământ şi-o primeşte acolo.
Ce cutremurătoare concluzie putem trage cu toţii şi din asta.
Slăvit să fie Domnul!
Mai vin şi-ndoieli
Mal vin şi-ndoieli adesea – nu pot să nu vină,
Dar credinţa să ne fie vie şi deplină,
Iar iubirea să ne ardă ‘naltă şi frumoasă,
Căci credinţa şi iubirea, morţii nu ne lasă…
Mai vin şi ispite-adesea – nu pot să nu vie,
Dar prin post şi rugăciune scapi de-a lor urgie;
Rugăciunea cea fierbinte şi-nfrânarea sfântă
Cu lumină şi putere sufletu-nveşmântă.
Mai vin şi vrăjmaşi adesea – au şi ei o vreme,
Dar când eşti deplin cu Domnul, n-ai de ce te teme;
Bizuindu-te puternic pe-al Său Nume Mare,
Harul Lui va fi cu tine şi-ţi va da scăpare.
Mai sunt şi-ncercări adesea – trebuie să fie,
Căci prin ele ni se ţine viaţa-n curăţie
Şi prin ele ni se face dragostea frumoasă;
Fericit cel care-n ele calea nu şi-o lasă…
Vin şi lupte – au şi ele sfânta lor menire
Ca-nvingându-le, s-ajungem sfântă mântuire;
Astfel toate ni-s spre bine şi-nspre-ncununare,
Numai să-L avem pe Domnul Temelia Tare.
CAPITOLUL 14
Atacul împotriva steagului
Prin apele ‘nălţimii văd vulturii de pradă
Rotindu-se cu ură deasupra mea şi azi;
Aşteaptă numai clipa prielnică, să cadă,
Să-mi sfâşie fiinţa s-o-mprâştie prin brazi…
În orice luptă vrăjmaşul caută cel mai dintâi să doboare steagul unităţii cu care se războieşte, ştiind bine că, doborând steagul, unitatea cade sigur în mâinile lui.
De aceea comandantul unităţii îşi alege ca purtător al steagului pe cel mai viteaz şi mai dintâi dintre ostaşii săi. Apoi îi alege acestuia ca ajutoare în garda steagului, tot aşa, pe cei care îi vede el mai vrednici şi mai curajoşi din rândurile unităţii sale. Fiindcă steagul trebuie să fâlfâie sus, totdeauna neclătinat şi biruitor, pentru că ochii tuturor luptătorilor sunt aţintiţi la steag.
Câtă vreme steagul lor stă sus, înălţat la locul său din frunte, atâta vreme toţi ştiu că unitatea lor luptă şi biruie. Inima tuturor ostaşilor este cu steagul şi braţul fiecăruia luptă cu tărie când ochii lor văd culorile scumpe şi sfinte strălucind în fruntea rândurilor luptătoare. Iar pe purtătorul steagului, acolo sus, la locul lui.
Oricât de grea ar fi bătălia şi oricât de mari pierderile, câtă vreme steagul rămâne sus şi purtătorul lui stă în picioare, speranţa nu-i pierdută, credinţa nu-i învinsă, dragostea lor arde, ochii lor strălucesc, mâinile lor luptă.
Câtă vreme steagul rămâne sus, rândurile împrăştiate se refac, luptătorii rătăciţi se adună, răniţii căzuţi se ridică – şi cu toţii au unde să se strângă, îmbărbătându-se. Au de ce să se însufleţească, au în jurul cui să se strângă.
Dar când steagul cade, când purtătorul lui este doborât şi când cei din jurul lui sunt risipiţi, poate fi o oaste cât de multă şi cât de tare, în curând ea va fi nimicită de tot.
Când nu mai este steag şi stegar, nimeni nu mai ştie pe unde s-o ia. Nu mai cunoaşte nici o cale, nu mai vede nici o speranţă şi nu mai are de unde să primească nici o îndrumare.
Atunci se lasă întunericul şi deznădejdea şi dezorientarea peste toţi. Atunci duşmanul poate nimici cum vrea. Mincinosul poate spune ce vrea. Dezbinatorul poate împrăştia cum îi place. Steagul – care reprezintă forţa şi orientarea, fiinţa şi viaţa unei unităţi – odată pierdut, pierdut este totul.
Cristos este, desigur, Steagul Oastei, Puterea voluntariatului ei duhovnicesc.
Dar purtătorul căzut al acestui steag, acel viteaz ales al lui Cristos căruia Duhul Sfânt îi încredinţase solia acestui voluntariat sfânt – era pentru noi părintele Iosif. El era exponentul acestei idei, iniţiatorul şi îndrumătorul acestei frumoase şi minunate mişcări duhovniceşti.
În jurul lui se formase minunata Oaste a Domnului care aducea în poporul nostru şi în biserica noastră acel suflu nou şi viu al Evangheliei trăite. Vântul Ceresc al Duhului Sfânt dăduse acest foc sfânt peste tot în aşa fel încât amploarea lui cuprinse toate straturile din ţara noastră. Ba chiar din primii ani depăşise hotarele ţării întinzându-se aproape în toate colţurile lumii.
Dacă încă zece ani s-ar mai fi bucurat de libertate, saltul ei uriaş s-ar fi făcut până dincolo de barierele care ar mai fi putut s-o oprească.
Dar diavolul a grăbit lucrurile, iar uneltele lui au prins ultimul prilej de care se mai puteau folosi cum s-au folosit, spre a da lovitura nimicitoare.
La începutul lunii septembrie 1937, fiind încă în armată la Oradea, am primit o scrisoare în care părintele Iosif mă înştiinţa ca să fac totul ca pe 12 septembrie să fiu la Sibiu, întrucât va avea loc o consfătuire pe ţară a Oastei Domnului pentru a lua înseninate hotărâri în legătură cu conflictul Oastei şi cu orientarea ei de viitor.
Am luat cu mine pe fr. Maliţa şi Eftimiu Florea şi am mers la Sibiu, unde în seara de 11 şi în ziua de 12 septembrie 1937 am luat parte împreună cu un număr de peste 500 de delegaţi, preoţi şi fraţi, trimişi ai Oastei din toate părţile, la această consfătuire istorică.
A fost ultima Consfătuire Generală a Oastei Domnului la care a participat părintele Iosif, conducătorul ei.
În unanimitate s-a luat hotărârea că:
„Oastea Domnului va rămâne şi va lucra pentru totdeauna pe linia învăţăturii şi credinţei noastre strămoşeşti.”
S-a precizat de asemenea că părintele Iosif este singurul şi adevăratul iniţiator al Oastei Domnului.
Şi s-a adresat o rugăminte stăruitoare şi categorică mitropolitului Bălan pentru a anula sentinţa de caterisire a părintelui Iosif şi a-l repune din nou în toate drepturile din care a fost scos pe nedrept.
Aceste trei puncte s-au consemnat într-o Moţiune adresată mitropolitului Bălan şi semnată în original de către toţi cei prezenţi, peste 500 de fraţi aleşi din Oastea Domnului.
Au fost aleşi zece fraţi dintre cei mai cunoscuţi şi mai imparţiali – şi au fost trimişi s-o înmâneze personal mitropolitului, la reşedinţa sa.
După plecarea delegaţiei frăţeşti, toţi ceilalţi fraţi împreună cu părintele am petrecut aproape tot timpul în rugăciuni către Domnul, pentru rezolvarea favorabilă a cererii noastre şi a problemei Oastei.
Dar timpul trecea… Se apropia vremea despărţirii fraţilor, iar delegaţia trimisă la mitropolie nu mai sosea. În sfârşit, după câteva ore, fraţii trimişi au sosit cu un rezultat trist şi negativ.
După ce îi înmânaseră Moţiunea, mitropolitul i-a lăsat aproape două ore să aştepte în picioare jos în holul clădirii, la scările apartamentului său. În sfârşit, a deschis uşa şi, din vârful scărilor, săgetându-i cu nişte priviri de oţel, le-a spus un singur cuvânt furios:
— Răzvrătiţilor!
Şi a trântit uşa.
Apoi unul din consilierii săi le-a înapoiat Moţiunea, spunând:
„Înalt Prea Sfinţitul nu primeşte condiţii de la voi. Supunerea trebuie să fie necondiţionată. Încetaţi imediat răzvrătirea.”
Bineînţeles că orice cuvânt ar fi fost de prisos.
Deci lupta va continua până la rezultatul pe care îl va decide Dumnezeu.
După o rugăciune fierbinte şi scăldată în lacrimi, ne-am despărţit de fraţi şi de Sibiu.
Când, peste o lună, în octombrie, îmi terminasem la Oradea stagiul militar, eu m-am întors îngrijorat şi nerăbdător lângă părintele Iosif, la Sibiu.
De ce, oare, spre încheierea anilor, şi misiunii lor pe pământ, în jurul marilor oameni ai lui Dumnezeu se creează totdeauna un gol, un vid greu şi apăsător? Doar câte un suflet binecuvântat de Dumnezeu mai rămâne să însoţească această înaltă, dar dureroasă singurătate a lor! Ce trist sună acest adevăr în mărturisirea Sf. Pavel către Timotei: …”Toţi m-au părăsit… Numai Luca este cu mine” (2 Timotei 4:11-16).
Şi astfel de suspine au scos pe rând şi alţii dintre cei mai aleşi trimişi ai lui Cristos spre oameni. Şi ei, ca şi Domnul Isus, au trebuit să cunoască golul şi singurătatea părăsirii acesteia dureroase.
Ce dovedeşte, oare, aceasta?
Dovedeşte că împotriva celor mai mari aleşi ai lui Dumnezeu, Satan dă cele mai puternice lovituri chiar în vremea sfârşitului vieţii lor. Tocmai spre a-i doborî mai ales prin împuţinarea celor din jur. Şi prin însingurarea care le-o creează, să le umple sufletul nu numai de amărăciunea trădării celor mai apropiaţi – ci îndeosebi să le zdrobească încrederea în reuşita propriei lor misiuni, ca plan al lui Dumnezeu.
Însoţitorii marilor oameni ai lui Cristos, care se dovedesc atunci slabi, sunt de-a dreptul colaboratori cu Satan la împlinirea acestui plan mârşav. Dar cei ce atunci se dovedesc tari şi statornici, îşi câştigă o veşnică cinste la Dumnezeu alături de marele trimis lângă care stau, ca un puternic sprijin, atât de necesar atunci. Ca Aaron şi Hur, cei doi sprijinind mâinile obosite ale lui Moise, când lupta devenise cea mai grea (Exod 17:12).
Ultima instanţă în judecarea cazului părintelui Iosif era cel mai înalt for al bisericii, adică Sfântul Sinod de la Bucureşti.
Desigur că măcar această instanţă ar fi trebuit să facă dreptate în această cauză, nu numai pentru că era reprezentantul cel mai înalt al Bisericii şi al credinţei, ci şi pentru că nu mai era subordonat mitropolitului nedrept şi răzbunător de la Sibiu.
Dar s-a dovedit că şi instanţa asta era tot un corb mai mare care nu scotea ochii celor doi corbi mai mici care judecaseră înainte. Judecata ei s-a făcut într-un mod şi mai necrezut de sfidător şi de neruşinat: nici măcar n-a anunţat pe cel judecat, spre a fi prezent.
Nici măcar n-a ţinut seama de recursul lui făcut în întâmpinarea judecăţii.
Cel judecat a aflat numai din ziare despre sentinţa judecăţii lui! Nemaipomenit! Nici pe vremea celor mai tiranice stăpâniri barbare nu s-a procedat chiar aşa!
După rămânerea definitivă a condamnării, mitropolia i-a cerut părintelui Iosif sistarea definitivă şi imediată a foii Isus Biruitorul, în caz contrar urmând excomunicarea sa formală din biserică şi punerea sub anatemă atât a părintelui Iosif, cât şi a noastră, a tuturor colaboratorilor săi!
În aceste condiţii, spre a nu expune acestei măsuri drastice şi răzbunătoare pe mulţi dintre fraţi, părintele a înţeles să se sacrifice singur, renunţând la orice încercare de a-şi apăra cauza sa. Căutând să facă totul numai pentru supravieţuirea Lucrării Oastei Domnului, chiar şi în condiţiile nespus de grele care i se creaseră lui personal.
De aici încolo numele său nu va mai apare pe titlul nici unei gazete, pentru a nu o expune măsurilor restrictive ale răzbunătorului.
La începutul lui septembrie 1937, câteva săptămâni după suspendarea foii Isus Biruitorul, trebuinţele hranei duhovniceşti făceau pe fraţi să stăruiască de părintele pentru editarea unei alte gazete. Atunci a fost trimis la Făgăraş fr. Marini spre a lua legătura cu un om de bine, care ne oferise gazeta lui, Ecoul, spre a o publica cu material religios pentru abonaţii noştri. Acest Cirinean, cum l-a numit părintele, care venea să-i ajute la purtarea crucii sale, era avocatul Octavian Metea.
Astfel au apărut la Făgăraş câteva numere din Ecoul în care a fost publicată pe larg şi darea de seamă despre consfătuirea din 12 septembrie de la Sibiu.
Curând însă răzbunarea necruţătoare a mitropolitului Bălan s-a năpustit şi asupra gazetei Ecoul, înăbuşind-o. O altă gazetă a aceluiaşi Metea, anume Alarma, care urma să apară în continuare la Ecoul, fusese confiscată imediat şi ea din tipografie.
Aceasta era situaţia când, în octombrie 1937, am ajuns şi eu, eliberat din armată, la Sibiu. Trecuseră câteva săptămâni de când în ţară nu se mai putuse trimite nici o gazetă, iar mulţimea fraţilor devenea nerăbdătoare aşteptând hrană şi veşti. Scrisori tot mai insistente cereau; şi fraţi tot mai mulţi ne vizitau curioşi şi dornici. Se apropiau Sărbătorile Crăciunului 1937 şi în aceste săptămâni se pregăteau totdeauna noutăţi importante: Calendarul, Cărţile de cântări, gazetele de sărbători.
Într-o după-masă de la începutul lui decembrie părintele îmi zise:
— Vino să mergem amândoi la avocatul Stoichiţă, să ne înţelegem cu el să ne dea gazeta lui să scoatem numere paralele pentru fraţii şi abonaţii noştri.
Avocatul Stoichiţă îşi avea biroul pe strada Avram Iancu, nu departe de fosta noastră Librărie. El avea o gazetă pe care o scotea doar din când în când în format şi tiraj mic. Numele însă era frumos: Glasul Dreptăţii.
Ne-a dus fratele Popovici, cu maşina veche şi hârbuită pe care o cumpărase Titus în primăvară, mai mult ca o încurajare şi ca o publicitate pentru Librăria Oastei. A fost prima şi ultima dată când am călătorit cu „maşina Oastei”, fiindcă apoi s-a stricat şi nu a mai fost reparată niciodată.
Înţelegerea cu avocatul Stoichiţă şi cu stagiarul acestuia, Cornel Radu, s-a făcut repede şi frumos. Amândoi erau nişte oameni de un caracter superior şi cu un suflet plin de înţelegere şi de bunăvoinţă pentru părintele Iosif şi cauza Oastei, pe care o cunoşteau. De fapt, toţi câţi cunoşteau pe mitropolitul Bălan, îl urau pentru lăcomia şi răutatea lui răzbunătoare, simpatizând cu toate victimele lui.
Astfel, înainte de Crăciunul 1937, apăru Glasul Dreptăţii cu un număr bogat, în 12 pagini, încărcat de o dulce şi frumoasă hrană duhovnicească pentru cititorii noştri.
La fel a apărut un frumos Calendar-carte şi un Calendar de perete, alimentând pe fraţi cu prisosinţă.
O mare bucurie a cuprins mulţimea fraţilor şi prietenilor noştri – şi din toate părţile soseau veşti de mare avânt al luptei Domnului. Se ridicau peste tot rugăciuni de mulţumire către Domnul Dumnezeul nostru, Care ştie să ajute în chip atât de minunat Lucrarea Lui, găsind totdeauna nu numai căile prin care să ne scoată la lumină, ci şi oamenii şi mijloacele prin care să se facă minunile necesare pentru noi.
După pronunţarea şi rămânerea definitivă a sentinţei religioase de condamnare a părintelui Iosif, mitropolitul hrăpăreţ şi-a urmat a doua parte a planului său: intentarea procesului civil pentru confiscarea tipografiei părintelui Iosif în folosul mitropoliei.
Tipografia aceasta a părintelui Iosif era una din cele mai bune, mai noi şi mai moderne tipografii din ţară. O cumpărase în urmă cu 8 ani din Germania, vânzându-şi toată averea sa de la ţară şi mai împrumutând pe cambii o mare sumă de bani.
Gândul părintelui era ca-n felul acesta să poată tipări cât mai mult şi cât mai ieftin Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu. Tipografiile străine ridicau foarte mult costul cărţilor.
Mitropolitul râvnea de multă vreme la această tipografie şi a căutat tot felul de metode să pună mâna pe ea. Costase două milioane de lei. Era frumoasă, modernă, bună… Şi mai ales trebuia împiedecată să mai lucreze pentru Dumnezeu!
Acum se ivise şi prilejul şi conjunctura potrivită pentru aplicarea planului său hrăpăreţ, aşa că, prin acelaşi procedeu ca la judecata religioasă, el a făcut ca şi Judecătoria Civilă din Sibiu să îi dea tot lui câştig de cauză. Motivarea mitropoliei era că părintele Iosif a fost un preot şi salariat al Bisericii şi prin urmare şi proprietăţile lui câştigate în timpul serviciului său şi – prin practicarea acestui serviciu – aparţin de drept Bisericii.
Nici un alt punct de vedere n-a mai fost admis.
Astfel s-a dat şi aici o sentinţă de confiscare totală a Tipografiei în folosul Mitropoliei, ca un drept al ei.
Părintele Iosif şi-a luat ca avocat apărător pe dr. Stoichiţă şi a făcut apel împotriva acestei nemaipomenit de nedrepte sentinţe.
Apelul urma să se judece în ianuarie 1938.
Ce cumplit de nedrepţi sunt oamenii răzbunători şi orbiţi de îngâmfarea ambiţiei în toate judecăţile lor. Şi ce mari nenorociri se abat asupra multora când astfel de oameni pot decide neîmpiedicaţi în marile momente istorice, nu numai de soarta unor oameni ci chiar de soarta unei Lucrări a lui Dumnezeu!
În astfel de vremuri au fost zădărnicite, de către astfel de oameni, acţiuni unice care ar fi putut salva generaţii şi popoare… Dar ei le-au zădărnicit.
Un astfel de mare moment era acela pe care l-a zădărnicit atunci acest mitropolit întunecat de ură, cu ajutorul celor dominaţi de el, orbiţi de uşurătate şi de orgoliu. Cu toţii vor ispăşi veşnic crima pe care au făcut-o nu numai împotriva omului şi Lucrării lui Dumnezeu – ci şi împotriva viitorului acestui popor şi al acestei Biserici.
Sentinţa de confiscare a Tipografiei a fost comunicată părintelui chiar în momentul unor crize acute ale bolii sale.
Lovitura fusese foarte abil calculată spre a avea efectul cel mai nimicitor. Astfel că după răpirea tuturor drepturilor morale, venea acum răpirea întregii sale averi materiale, luându-i-se absolut orice mijloc de existenţă şi de supravieţuire atât lui cât şi Lucrării Duhovniceşti pe care Dumnezeu o adusese prin el pentru ţara noastră.
În felul acesta se vedea bine că măsura suferinţelor părintelui Iosif se umpluse şi că vremea plecării lui din lumea aceasta se apropia grabnic. Trupeşte slăbise atât de mult încât devenise numai un schelet, numai nişte moaşte, pe care uşor le puteam purta pe mâini, când îl luam sau îl aşezam pe pat. Cele două boli grele care rodeau în puţinul său lut – cum spunea el adesea – acum îi grăbeau sfârşitul, topindu-l văzând cu ochii. Cei doi fraţi, Opriş şi Popovici, care de ani de zile aveau grijă să-i schimbe vata în care era înfăşurat permanent, aveau acum tot mai des de făcut lucrul acesta, căci de multe ori sângele din ranele deschise străbătea prin stratul de vată, udând cearceaful patului său.
A şaptea operaţie fusese biruită de boala care îşi întinsese rădăcinile ei mortale tot mai adânc. Ar fi trebuit a opta operaţie pentru a tăia şi mai adânc. Dar doctorul Manta şi Eithel, care îl trataseră, priveau la el clătinând din cap:
— Nu va mai putea suporta altă intervenţie.
Şi ne recomandau să îi dăm calmante în momentele de criză extremă.
Dar n-a fost nevoie de calmante omeneşti. Martirul lui Cristos răbda totul cu o tărie şi o seninătate cerească, privind la răbdarea Mântuitorului său.
Aşa trăiam noi acele zile ale lui februarie 1938, care au rămas neuitate în Istoria Oastei Domnului şi în viaţa noastră, a celor ce am trăit aceste evenimente atât de dramatice şi de sfâşietoare!
Sub mulţimea şi tăria acestor lovituri ucigaşe dezlănţuite împotriva lui, stegarul strălucit al lui Cristos se transforma trupeşte în nişte moaşte sfinte, iar sufleteşte într-un simbol nepieritor, într-un exemplu strălucit de eroism şi jertfă în slujba Cauzei lui Cristos, în slujba Adevărului – în Slujba Mântuirii neamului acestuia românesc.
În Slujba binelui Bisericii acesteia şi Evangheliei lui Dumnezeu.
Am descris cât am putut mai pe larg momentele acestea în Istoria Oastei, partea a doua, adeverind cu martori şi cu documente tot adevărul dureros despre întâmplările acelor zile şi despre oamenii care le-au creat şi care le-au trăit.
Am ţinut să încrestez adânc însemnarea acestor adevăruri aşa cum au fost, pentru că încă mai trăiesc unii dintre acei care au pe conştiinţa lor o mare parte din păcatul crimei săvârşite împotriva acestui sfânt al lui Cristos şi profet al neamului nostru. Aceştia se frământă să ticluiască şi ei un fel de istorie a lor, spre a înfăţişa lumii în chip mincinos lucrurile petrecute atunci, spre a se dezvinovăţi pe ei şi pe complicii lor. Dar Dumnezeu şi Adevărul nu-i vor lăsa nici pe pământ nici sub pământ să se poată spăla pe mâini de sângele nevinovat al profetului pe care ei l-au ucis între templu şi altar, împreunându-şi consimţământul şi pietrele cu ale vinovatului principal de crima aceasta.
În acea parte a descrierii din Istoria Oastei a acestor întâmplări şi zile, am amintit pe larg despre toate cuvintele rostite în ultimele zile şi în ultimele ceasuri ale părintelui nostru duhovnicesc, martirul şi eroul lui Cristos, al credinţei şi neamului nostru.
Am amintit acolo despre cuvintele testamentare rostite de el în ultimele clipe – dar vreau să fie consemnate şi aici pentru ca cei cărora le va cădea în mână cartea aceasta fără să o fi avut şi pe aceea, să cunoască totuşi acele adevăruri, fiindcă ele conţin nişte lucruri de o însemnătate nemuritoare pentru toţi. În viaţa mea clipele şi adevărurile acestea au însemnat cel mai mare hotar, cel mai mare salt, cel mai mare examen.
Iată aici ultimele ceasuri ale vieţii pământeşti a părintelui Iosif – şi ultimele lui cuvinte, citate după cele scrise în acea Istorie a Oastei:
Vineri, 11 Februarie. Azi-noapte n-am dormit deloc, deşi eram atât de obosiţi. Din camera unde dormeam doar eu cu fr. Marini, auzeam adeseori gemetele reţinute ale părintelui suferind. Şi de fiecare dată ne străpungea inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu cumva are nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineaţa a sosit mai liniştită… Dragul nostru bolnav a dormit puţin, iar apoi, ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din timp în timp suiam încet până la uşă, unde ascultam răsuflarea lui liniştită, de după paravanul care era în faţa patului său.
Pe la amiază a luat ceva din mâncarea pe care i-a adus-o sora Liţa, apoi s-a liniştit din nou. În acest timp, noi – Titus, Marini şi cu mine – ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
— Vom face toţi trei cu schimbul lângă el, începând de acum şi până mâine dimineaţă, zise Titus. Care face primul?
— Fac eu primul, răspunsei eu!
— Pe urmă mă scoli pe mine, zise Titus.
— Iar frăţia ta mă scoli pe mine, zise şi fr. Marini.
— Bine.
De cum se apropia spre seară, mă aşezai pe scaun lângă părintele, la măsuţa pe care scriam atunci când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc ceva.
Începu să se întunece afară. Era februarie, dar încă nu ninsese deloc. Era un cer moale..
Părintele deschise ochii, mă privi şi-mi zise:
— Ce faci?
— Cum vă mai simţiţi, părinte? întrebai eu. Văzându-mă foarte îngrijorat îmi zise:
— Acum mă simt ceva mai bine După masă inima îmi este ceva mai întărită. De fapt în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage. Singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate.
Mi-am făcut scaunul mai aproape, zicând:
— Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, dar n-aş vrea să vă obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi mai încet.
— De-acum mi-au mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului, Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge…
S-a oprit un timp, apoi zise, clătinând din cap:
— Dar mi se pare că de acum încolo vremea Adevărului s-a cam dus.
— De ce spuneţi asta, părinte?
— Dă-mi puţin paharul cu ceai. Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce-ţi spun.
Iarăşi stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:
— Pentru că odată venită lumina în lume oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele…
Glasul îi era profund profetic.
— Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea Unică şi vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar conducătorii Bisericii au respins-o de la început. Dacă vor continua să o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia, iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea Adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare, ca să creadă minciuna toţi cei ce n-au crezut Adevărul – şi astfel să fie osândiţi, după cum spune Sf. Apostol Pa vel la Tesaloniceni.
Peste poporul care a respins solia Domnului, pot veni vremi de mari necazuri şi pedepse, fiindcă este un mare păcat a-L înfrunta pe Dumnezeu, luptând împotriva planului Său, cum au făcut conducătorii poporului nostru, contra Oastei Domnului.
Mă gândesc şi la fraţii noştri ostaşi, la conducătorii fraţilor – ce mare răspundere au şi ei în faţa acestei Lucrări duhovniceşti!
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă ne-a descoperit o cale a mântuirii atât de dreaptă şi de dulce cum este cea a Oastei Domnului… Dar dacă vreodată fraţii conducători ai Oastei se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate – drept pedeapsă – să le-o ia pe aceasta şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după încredinţări străine şi pe căi rătăcitoare.
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte pe Biserica noastră şi pe poporul nostru în urma acestei respingeri… Dar şi mai mult mă cutremur ce viitor poate să aştepte o Oaste care va respinge duhul Oastei dintâi.
Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul nu cunoscuse vremea cercetării lui… şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat…
…Ierusalimul Oastei – Sibiul – face acelaşi lucru astăzi, pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu…
Tăcu. În cameră se lăsase întunericul de mult. Stăteam aşa, neîndrăznind să întrerup cu nimic cuvintele profetice pe care le ascultam cutremurat. Ascultam pe întuneric…
— Aprinde lumina – îmi zise el după un timp, încet. Şi mai dă-mi puţin ceai. Aprinsei lumina slabă de pe noptieră – şi mă uitai la el.
Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era adânc şi duioşie şi milă.
Dragă Dorz, continuă el, şoptind rar şi mişcat – după mine va veni rândul vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris.
Dar voi să nu vă temeţi. Nici să nu vă lepădaţi de Domnul şi nici de Lucrarea Oastei Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţă şi la necazuri, după cum a fost Domnul nostru în lumea aceasta.
Să ştiţi că Domnul, Care a fost cu mine, va fi şi cu voi. Acela Care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri, vă va da şi vouă biruinţa, căci El este Acelaşi şi El este veşnic Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus eu şi v-am scris: Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El fiţi siguri că Lucrarea Oastei va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând… Să muriţi crezând în biruinţa lui Isus Biruitorul, aşa cum sunt gata şi cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El.
Întinse mâna spre mine.. I-o luai şi mi-o apăsai pe buze, plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.
— Să păstraţi toate învăţăturile mele întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului. M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul Domnului ci şi o pildă cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul Isus, pe urmele mele, ca pe urmă să ne întâlnim mai fericiţi la sfârşitul luptei noastre lângă Domnul Isus în Canaanul Său cel Ceresc. Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Isus Biruitorul. Să nu trădaţi cauza Evangheliei şi a Bisericii noastre vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Cristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi adevărul ne vor face dreptate şi nouă. Să aveţi neîncetat ochii mereu ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit…
Tăcu din nou. Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească. Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte şi nu aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc…
— Ce mulţi erau cândva şi câţi s-au dus Sus până la El. Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi care spuneau că vor fi statornici până la moarte? Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietre ucigaşe. Cu mine vor sfârşi în curând… dar dacă şi pe voi care rămâneţi vă vor omorî – s-ar putea să nu le mai fie trimişi alţii… Să le fie daţi drept pedeapsă numai lucrători pierzători şi lucrări pierzătoare.
Tăcu iarăşi, suspinând… După un timp urmă:
— Dar Dumnezeu este nespus de Bun, nemărginit de Bun… El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu, chiar şi pentru cei mai împietriţi. O, cât de nemărginit de Bun este Dumnezeu…
Apoi tăcu îndelung cu ochii închişi. Se vedea că îţi sfârşise toată puterea.
— Nu mai vreţi puţin ceai? zisei eu. Dar este prea rece. (Mă uitai spre reşoul care ardea.) Să-l încălzesc puţin?
— Nu.
— Nu încercaţi să dormiţi puţin? Aţi obosit vorbind.
Scoase din nou mâna şi făcu un semn obosit care părea a spune: De-acum am să mă tot odihnesc. Şi o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată este! Numai străvezie şi osciorul subţirel şi topit… Îmi părea mai rece decât era normal să fie.
Nu-mi mai putui stăpâni plânsul: O, mânuţa asta sfântă şi chinuită care s-a topit ţinând în sus făclia luminând, care a scris atâtea litere de foc şi de aur ce vor rămâne veşnic! –
Care a ostenit şi a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi. Care a făcut atât de mult bine mie şi altora. O, inimioara asta care bate tot mai încet…
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, jos, pe mânuţa străvezie şi uscată… care în mâinile mele mi se păru dintr-o dată şi mai nefiresc de rece…
Îmi apăsai din nou, încet şi moale, buzele peste ea şi apoi o dusei iarăşi sub pătura caldă.
Era târziu şi era peste tot o tăcere desăvârşită.
Respira încet şi rar. Se părea că vrea să doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor. Cred că nici el nu dormea. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la faţa părintelui care era mai slabă şi mai uscată ca oricând. Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineaţa se zvârcolea de durere, iar acum ce liniştit odihneşte de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.
Mă uitai din nou. Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi – altădată atât de vioi şi de bucuroşi – priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
— Fereastra! zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide fereastra să vină aer proaspăt!
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa din clipa morţii ei – că ultimele cuvinte i-au fost să-i deschidă fereastra şi să-i vină mult aer proaspăt.
Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi aceea de atunci. Între destinele unora din cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele lor clipe sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vânt cam răcoros.
După ce aerisii puţin, strânsei iarăşi aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăşi crezui că a aţipit. Dar iarăşi deschise ochii.
— Acum, te rog, lasă-mă singur! îmi şopti stins. Vreau să rămân singur! Şi închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat şi fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las – dacă mi-a cerut asta! Stăteam nehotărât – şi mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit.
— Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu! zise el. Glasul îi era stins, dar plin de o milă stăruitoare.
— Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte – stăruii eu încet… Nu mi-e somn!
— Nu mai am nevoie de nimic!
— Nu vi-e frig? încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
— Acum nu mi-e nimic, şopti.
Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe, şoptind ca o liniştire:
— Slăvit să fie Domnul.
Nu vrui să-l mai fac să se obosească stăruind. Şoptii îndurerat şi eu:
— Slăvit să fie Domnul. Şi trecui dincolo, în camera noastră, unde era fr. Marini, îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:
— Ce este?
— Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche (fiindcă fr. Marini nu prea auzea bine). Dar e foarte, foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
— Să-l sculăm şi pe Tit, zise el.
— Mă duc să-l scol, să vedem ce să facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui uşor din nou prin camera părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză din faţa patului său, ieşii la Titus. Nu dormea nici el. Mă întâmpină stând în capul oaselor.
— Mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis să mă culc ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui să mergem după un medic?
— Am auzit totul – zise el, mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur.
Stătu puţin şi ascultarăm spre uşă. Eu lăsasem uşa întredeschisă. Nu se auzi nimic.
— Vino să mergem încet lângă paravan, ca să ascultăm. Păşirăm uşor, ascultând lângă paravanul subţire de lângă pat. Nu se auzea nici o respiraţie!
Trecurăm de după paravan unul de-o parte, celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse la inimă.
— E cald, zise el, la frunte. Apoi la inimă, înspăimântat: nu mai bate! Strigarăm pe fr. Marini.
Îi strigarăm şi lui: „Părinte, părinte!”… Îi mişcarăm capul şi mâinile… Nimic.
Îi aprinseseră o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi îndurerata rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.
Mă simţii ca şi cum un puternic perete care mă apărase s-a prăbuşit dintr-o dată şi m-a lăsat descoperit în bătaia celor mai grele şi mai ucigaşe dintre primejdii.
Era ora unu şi jumătate din noaptea spre dimineaţa de sâmbătă, 12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare, sau ca o mângâiere…
Ce măreţ şi ce liniştit intrase în Veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm, ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră zdrenţuită, dar biruitoare în Portul Fericit şi Salvator.
Însă din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie…
De ce oare a vrut atât de mult să rămână chiar singur în ultima lui clipă?
Nu ştiu!
Poate pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele Isus, Dragul Său Mântuitor, să-i fie deplin slobodă – iar prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă…
Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele – şi nu putea suporta durerea rămânerii noastre plângând.
Poate pentru că, trebuind să plece, prezenţa mea, iubirea noastră îl prea reţinea…
Nu ştiu!
Dar sunt încredinţat că în clipa aceea, după sufletul lui a venit însuşi Scumpul Mântuitor Isus. Şi că dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea şi cu adevărat.
N-am fost vrednic să-L văd.
Cele ce s-au petrecut în vremea aceea au fost nu numai pentru mine, ci pentru tot viitorul, ceva de o intensitate unică şi de o durată care va depăşi mereu tot mai larg şi mai puternic orice cadru şi timp. Există uneori nişte zile care valorează cât mii de ani, după cum există uneori mii de ani care nu valorează cât nişte zile.
Poate că ziua de 12 februarie 1938 era o astfel de zi. Şi numai Domnul Dumnezeu Singur ştie dacă mia de ani de dinaintea ei valora în privinţa evanghelizării ţării noastre cât ea. Sau dacă în viitorii alţi o mie de ani se va mai naşte în Biserica şi în ţara noastră un astfel de om şi o astfel de Lucrare.
Ştie numai Domnul Dumnezeu dacă nu cumva acest om şi această Lucrare au fost ultimul adevăr, ultimul profet şi ultimul har dat poporului nostru de către mila mântuitoare a Duhului Sfânt.
Dacă nu cumva după aceasta să nu mai vină o mie de ani decât întuneric.
Fiecare crimă aduce după săvârşirea ei o pedeapsă proporţională cu valoarea vieţii pe care a distrus-o şi cu însemnătatea adevărului pe care l-a zdrobit.
Crimele împotriva marilor adevăruri se ispăşesc prin prăbuşirea în lungile nopţi ale marilor minciuni. Nopţile acestea trebuie să fie cel puţin egale cu zilele cu epocile luminii pe care au stins-o. Iar urmaşii care vor trebui să ispăşească crima părinţilor lor pot fi de multe generaţii, după cum este scris: „pentru copiii copiilor lor…” Şi după cum s-a mai întâmplat.
Fiindcă sunt unele păcate care nu se pot face decât o dată la o mie de ani.
Dar şi unele minuni tot la fel.
Slăvit să fie Domnul.
În fruntea luptei noastre
În fruntea luptei noastre
E Steagul Tău, Isus,
Mâini tot mai neînvinse
Îl ‘nalţă tot mai sus,
Vieţi tot mai viteze
Îl poartă mai cu drag…
– O, Crucea Ta, Isuse,
Slăvitul nostru Steag!
El arde-n noaptea noastră
Ca focul cel mai viu,
Să ne lumine mersul
Prin orişice pustiu,
Şi ne umbreşte dulce
Al arşiţei meleag…
– O, Crucea Ta, Isuse,
Frumosul nostru Steag!
Cu el în fruntea noastră
Înaintăm mereu
Spre Patria în care
Ne-aşteaptă Dumnezeu,
Cu el vom trece-odată
Al cerurilor Prag…
– O, Crucea Ta, Isuse,
Eternul nostru Steag!
CAPITOLUL 15
Micii contemporani ai marilor oameni
Gândesc cu sufletul durut
La anii ce i-am risipit:
– Cât am trăit din ce-am ştiut,
Cât am ştiut din ce-am trăit?…
Prea arareori în viaţa şi în istoria omenirii, venindu-i vremea împlinirii unui mare adevăr şi arătându-se şi profetul trimis pentru realizarea lui, contemporanii aceluia l-au înţeles şi l-au urmat. De cele mai multe ori şi cei mai mulţi dintre profeţii neamurilor au trebuit să forţeze timpul şi să-şi silească pe contemporanii lor spre a primi binele pentru care veniseră. Iar dacă n-au putut ei să-i împingă pe contemporanii lor înainte înspre viaţă, i-au împins aceştia pe ei spre moarte.
Moise a fost un profet care a reuşit să însufleţească pe contemporanii săi pentru un mare ideal. Dar Ieremia, deşi a fost un profet tot atât de mare ca şi Moise, totuşi n-a reuşit.
Urmarea a fost că după Moise, sute de ani poporul s-a bucurat de libertatea şi binecuvântările ascultării şi supunerii faţă de acest trimis al lui Dumnezeu pentru ei.
Dar după Ieremia, poporul a plătit tot cu sute de ani – de robie şi de suferinţe – neascultarea lor arătată faţă de profetul şi trimisul lui Dumnezeu la ei.
Bineînţeles că atunci când Domnul Dumnezeu trimite un steag de dezrobire în vreun popor sau în vreo generaţie. El îngrijeşte şi de un purtător vrednic al acelui steag, precum şi de nişte vrednici însoţitori şi sprijinitori ai acestuia, însă o mare răspundere rămâne totuşi şi în seama contemporanilor acestui stegar, pentru sprijinul pe care trebuie să-l dea la rândul şi la locul lor şi ei, ideii înnoitoare pe care o reprezintă steagul şi stegarul trimis lor.
Condiţiile şi nevoile care au cerut apariţia acestuia sunt evidente şi cunoscute, mai mult sau mai puţin fiecărui ins, membru al acelui popor, al acelei comunităţi, după cum robia poporului din vremea lui Moise era cunoscută şi suportată cu greu de către fiecare dintre fiii poporului Israel.
Deci ei simţeau cu ardoare şi nevoia izbăvirii de sub ea…
Prin urmare datoria de a se alipi de profetul trimes şi de a-l ajuta cu tot sufletul lor pe Moise, omul lui Dumnezeu cel dovedit în stare a conduce poporul spre dezrobire, o aveau cu toţii în aceeaşi măsură ca Moise, trimisul providenţial ales pentru asta.
Desigur că nu toţi fiii poporului au simţit în aceeaşi măsură dorinţa aceasta în sufletul lor, nici n-au participat în aceeaşi măsură cu Moise la această jertfă. Dar cea mai mare parte a conducătorilor poporului au simţit şi au participat la fel cu el.
De aceea a şi reuşit aşa de frumos planul lui Dumnezeu cu ei.
Cu David, în vremea lui, a fost tot la fel.
Numai David singur – fără de vitejii care l-au sprijinit cu tot sufletul lor – şi fără devotamentul oştirii – ataşată cu toată dragostea şi credincioşia ei faţă de el – nici chiar David, cu toată vitejia lui, nu ar fi reuşit atât de frumos în minunatele lui izbânzi.
Şi cu toţi marii viteji ai lui Cristos a fost la fel.
La venirea Domnului Isus ca Mântuitor pe pământ, El Însuşi a avut nevoie de o puternică echipă de ucenici, cu care să pornească la munca şi lupta Evangheliei. Pentru că oricât de viteaz şi de bine pregătit este un purtător de steag, el are totdeauna nevoie de o grupă de însoţitori hotărâţi şi curajoşi.
La îndrăzneaţa luptă pentru curăţirea templului, când trebuiau alungaţi hoţii şi cămătarii care se înstăpâniseră acolo, Isus mergea în fruntea unei echipe de doisprezece sprijinitori foarte hotărâţi. În faţa atâtora, desigur că n-a mai îndrăznit nimeni să se împotrivească. Dar dacă numai unul singur ar fi fost, poate că totuşi altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile.
Când sfântul apostol Pavel a pornit la marea lucrare de cucerire a lumii pentru Cristos şi Evanghelia Sa, a avut şi el nevoie de nişte împreună-lucrători adânc devotaţi lui Cristos şi Cauzei Sale. Şi Harul lui Dumnezeu i-a dăruit pe acei viteji ostaşi ai lui Isus cu care a putut lucra şi izbuti atât de frumos apostolul Pavel.
Desigur este un mare dar de la Dumnezeu să poţi afla nişte însoţitori înzestraţi de Duhul Sfânt cu înţelepciune şi virtuţi sufleteşti deosebite – şi să fie în acelaşi timp şi nişte oameni de totală încredere şi statornicie în aceeaşi învăţătură şi credinţă. Când sufletele lor sunt sincere şi smerite, harul lui Dumnezeu îi face totdeauna să fie nişte binecuvântaţi biruitori.
Desigur că totdeauna împotrivirile diavolului faţă de o lucrare a lui Dumnezeu vor fi şi ele pe măsura importanţei acestei lucrări. Satan îşi adună împotriva oricărei oştiri a lui Cristos cel puţin tot atâtea puteri ale sale.
Dar în această luptă el şi-i asociază şi pe oamenii lumii acesteia. În inimile inferioare, păcatul de orice fel totdeauna stăpâneşte, iar cel în care stăpâneşte un păcat, devine prin înrudirea păcatului său, un asociat al diavolului împotriva lui Cristos. Fiecare om care trăieşte în păcat este un cap de pod pe unde Satan porneşte totdeauna atacurile lui împotriva lui Dumnezeu.
Frumosul stegar şi viteazul erou al Adevărului de la Oastea Domnului, odată trecut în veşnicie, nici mort ura lor tot nu l-a iertat. N-au vrut să-i facă nici cea mai sumară ceremonie de înmormântare, până ce mai întâi au scos de pe cadavrul său, în a patra zi după moarte, haina sa preoţească în care noi îl îmbrăcasem când l-am aşezat în sicriu.
Ci numai după ce doi ciocli ai primăriei i-au sfâşiat haina cea neagră cu care era îmbrăcat şi a rămas în cămaşa albă, abia atunci protopopul Emilian Cioran a fost învoit de către mitropolitul răzbunător să-i poată face o scurtă slujbă în curtea redacţiei şi să tragă clopotul catedralei o singură dată pentru el.
Aşa s-a răzbunat şi pe cadavrul său, mânia neiertătoare a răzbunătorului mitropolit. Oricât i se ceruse iertare, el n-a iertat.
Acum îşi primeşte şi el undeva răsplata faptelor sale.
După ce a terminat cu părintele Iosif – nemaiavând ce-i face, după cum el însuşi ne profeţise în ultimele lui cuvinte – toată mânia loviturilor celui ce nu cunoştea iertarea, s-a abătut asupra noastră, slabii, puţinii şi neputincioşii urmaşi ai părintelui martirizat.
Doar patru săptămâni am mai putut apărea cu gazeta Glasul Dreptăţii, după înmormântarea părintelui – şi sabia ucigaşă dirijată dintre zidurile mitropoliei a tăiat dintr-o dată şi capul Glasului Dreptăţii – al acestui ales profet curajos şi supărător.
Cu toate că directorul Stoichiţă avea şi el destule relaţii printre înălţimile din Bucureşti, răzbunătorul era dezlănţuit şi nu cruţa nici un mijloc spre a-şi umple măsura nedreptăţilor sale. Şi nimeni nu-l întrecea nici în răutate nici în viclenie, când era vorba de astfel de abuzuri. De fapt numai într-o vreme când domneşte undeva silnicia şi corupţia, se pot săvârşi astfel de crime. Fiindcă atunci de sus şi până jos, nu se găseşte nimeni căruia să-i fie frică de Dumnezeu ori de Lege şi nici ruşine de oameni, ca să aibă respect pentru adevăr şi curaj pentru dreptate.
Când directorul Stoichiţă ne-a arătat ordinul Cenzurii de sistare a gazetei ne-a spus cu neputincioasă revoltă:
— Mitropolitului i-a reuşit încă o crimă… Nimeni nu mai are tăria să-i reziste nicăieri. Tipografia va cădea şi ea în mâinile lui. Nu mai puteţi face nimic. Toate merg din rău în mai rău şi Singur Dumnezeu mai ştie unde se va ajunge. Deocamdată aceasta este situaţia şi noi nu mai putem face nimic.
I-am mulţumit adânc recunoscători acestui nou Cirinean care – ca şi Octavian Metea, cu Ecoul – pusese şi el umărul la o parte de drum sub crucea calvarului nostru, tocmai în momentul când era cea mai mare nevoie.
Slăvit să fie Domnul, Care ne-a dăruit această foaie tocmai atunci când era cel mai necesar. Am avut astfel prin ce să comunicăm cu fraţii şi să consemnăm toată desfăşurarea acelor zguduitoare şi înseninate întâmplări. Dumnezeul răsplătirilor nu-l va uita nici pe el, cum nu-i va uita nici pe ceilalţi de dinainte sau de după – care au mai ajutat în vreun fel această Lucrare a Evangheliei Sale şi a Numelui Său, atât de încercată în toate felurile chiar de la începuturile ei. Şi noi le vom fi totdeauna recunoscători.
Din toate părţile ţării soseau iarăşi scrisori de protest şi cereri să facem din nou tot ce putem pentru a nu înceta alimentarea poporului cu hrana Cuvântului Sfânt.
Am alcătuit iarăşi listele de subscripţii – ca şi în urmă pentru Isus Biruitorul – şi le-am trimis prin ţară şi în străinătate pentru ca fraţii şi cititorii să le semneze şi să le trimită la Guvernul din Bucureşti pentru eliberarea apariţiei publicaţiilor Oastei.
S-au strâns mii de semnături şi s-au trimis multe dosare cu cererile acestea la Bucureşti; în zadar însă. Ce scrisese Pilat, scris rămânea. Nimeni nu mai revenea ca să schimbe nimic. S-au mai păstrat încă multă vreme pe undeva o parte din aceste dosare cu listele de subscripţii de atunci.
Rămaşi fără nici un mijloc de existenţă şi de rezistenţă în Sibiu, eu şi fr. Marini ne-am zis într-o zi:
— Noi doi aici nu mai putem face absolut nimic. Mitropolitul, prin Vonica face tot felul de presiuni pentru intimidarea şi coruperea noastră, spre a lichida definitiv orice continuare a lucrului Oastei.
Fraţii ne cer hrană tipărită, iar Cenzura ne urmăreşte şi împiedică tot ce am putea face.
Viorel şi Titus se ascund de noi şi fac tot felul de fapte slabe, compromiţând numele Oastei şi al părintelui.
Dacă mai rămânem aici nu numai că nu putem face nimic, dar ne punem în primejdia de a fi învinuiţi şi noi de cine ştie ce fapte ale lor. Mai bine să încercăm în altă parte, un mijloc prin care să putem apărea undeva cu o publicaţie pentru fraţii şi cititorii noştri.
Atunci eu am plecat spre Beiuş.
După plecarea mea din Sibiu, fr. Marini a plecat şi el acasă la ai lui, în Săsciori.
De acasă fiecare mergeam în misiuni printre fraţi şi ne preocupam de o nouă gazetă. Contactul personal pe teren cu cititorii noştri, era un mijloc fericit pentru mai adânca apropiere şi cunoaştere între noi. Până acum prea puţin putusem face misiune personală prin ţară, pentru că tot timpul eram solicitaţi de lucrul la redacţie. Acum, nemaiavând cuvântul scris, îl foloseam pe cel vorbit, pe care încă Cenzura nu ni-l putea opri. Aceste prilejuri erau o mare mângâiere şi bucurie pentru noi toţi, fiindcă cei mai mulţi dintre cititorii şi fraţii noştri nu ne văzuseră încă faţa niciodată.
În vara anului 1938 am încercat şi am găsit eu întâi la Oradea posibilitatea unei publicaţii. Era acolo un ziar, Gazeta de Vest, pe al cărei director, George A. Petre, îl cunoşteam. Am convenit cu el să ne acorde tipărirea la ziarul său a unui supliment duminical sub titlul Ogorul Domnului – iar noi în schimb îi ofeream miile noastre de adrese, precum şi o sumă pentru achitarea costului acestui supliment.
Bucuros atât pentru publicitatea pe care şi-o făcea în felul acesta în ţară şi în lume, precum şi de ajutorul material oferit de noi, George A. Petre s-a învoit şi astfel am început colaborarea.
Eu lucram zilnic partea noastră în birourile ziarului său de la Oradea atât cu redacţia, cât şi cu administraţia.
Au apărut astfel trei numere pentru trei duminici, dar al patrulea n-a mai apărut nici din Ogorul Domnului. George A. Petre fiind şi el cleric, a fost chemat şi mustrat drastic la Episcopie, punându-i-se în vedere să sisteze imediat suplimentul duminical pentru noi.
Şi astfel s-a mai adăugat o cruce în cimitirul profeţilor cu glas supărător pentru Irod.
În timpul lucrului la Oradea, ne-am făcut totuşi un prieten, pe directorul întreprinderii Grafica, cea mai mare tipografie de acolo. Cu el am continuat apoi tipărirea mai multor cărţi, calendare şi broşuri cu care am umplut o vreme iarăşi golul cerinţelor frăţeşti. Astfel au apărut atunci două ediţii din cartea de cântări, una cu note, una fără, apoi mai multe cărţi de poezii şi meditaţii de ale noastre, precum şi de ale altor fraţi ca Eftimiu Florea, Ion Tudusciuc, Ion Capătă, Simion Paraschiv şi alţii.
Între timp, căutând mereu, am găsit la Cluj pe părintele Vasile Chindriş, un preot călugăr greco-catolic, care avea la parohia Iris o mică tipografie, precum şi autorizaţia unei gazete, Viaţa Creştină, pe care o scotea din când în când într-un format şi un tiraj foarte mic. El nu prea avea nici darul scrisului şi nici cititori. Dar avea foarte multă voinţă şi dorinţă de a lucra ceva pentru Domnul.
Acest preot foarte zelos şi întreprinzător a fost foarte bucuros când i-am propus o colaborare. El avea tipografie şi autorizaţie, dar n-avea cititori, iar noi aveam ce îi lipsea lui, aşa că repede am convenit să începem să lucrăm noi sub autorizaţia lui, gazeta pentru fraţii noştri.
În felul acesta noi aveam acum un avantaj pe care nu-l avusesem mai înainte. Preotul Chindriş făcând parte dintr-un alt cult creştin, mitropolitul ortodox nu-l mai putea urmări. Suporterii săi greco-catolici aveau oameni până sus în Guvern – şi la caz de nevoie nu era uşor de luptat cu ei. În afară de asta, el nu mai era sub îndrumarea lui Bălan.
Preotul Chindriş din colaborarea cu noi avea un avantaj şi mai mare, întâi material, apoi moral, fiindcă întreprinderea lui mergea din plin. Era adevărat că tipografia lui era doar o maşină veche, acţionată manual de o roată mare la care învârtea uriaşul Ion, servitorul parohiei, ca un adevărat motor.
La caz de nevoie însuşi părintele Chindriş învârtea cu succes, fiind şi el destul de puternic şi tânăr pe atunci.
În Ardeal era ştiut că pe atunci aproape jumătate de populaţie era de confesiune greco-catolică, iar Lucrarea Oastei Domnului încă de la început s-a răspândit într-o mare măsură şi printre credincioşii acestei confesiuni. Părintele Iosif i-a îmbrăţişat cu mare dragoste şi pe fraţii greco-catolici, simţind de la început că mesajul Oastei Domnului, fiind adresat întregului nostru popor, undeva în final prin această Lucrare evanghelică s-ar fi realizat în chipul cel mai fericit şi reunificarea adevărată a celor două confesiuni româneşti.
Deci de la început s-a făcut o puternică sudură sufletească între toţi membrii Oastei din ambele confesiuni.
Superiorii confesiunii greco-catolice de la Blaj, care se ridicaseră în primii ani contra Oastei Domnului, socotind-o şi pe aceasta ca pe un nou instrument al rivalilor lor ortodocşi de la Sibiu, cu care erau în nesfârşite lupte şi certuri, văzând noul curs evanghelic pe care i-l da Oastei părintele Trifa, ei şi-au schimbat întreg acel fel rău şi bănuitor de vedere, începând acum să vadă chiar cu simpatie lupta părintelui Iosif, care detesta orice confesionalism – şi n-au mai împiedecat cu nimic înrolarea credincioşilor lor în Oastea Domnului. Ci, dimpotrivă, au binecuvântat-o.
Cu timpul, întreagă atmosfera din confesiunea greco-catolică devenise chiar favorabilă Oastei Domnului, întrucât între conducătorii lor spirituali erau mulţi oameni luminaţi, de o mare corectitudine şi valoare morală – care vedeau în perspectivă marele rost al acestei cereşti Lucrări în mântuirea şi luminarea întregului nostru popor.
Unul dintre aceştia, Dumitru Neda, profesor, consilier mitropolitan şi redactorul organului oficial al Blajului, Unirea, fusese chiar delegat al Bisericii Greco-Catolice, să aducă salutul lor la sicriul părintelui Iosif, considerat şi de către ei ca un mare sol al lui Cristos în poporul şi în credinţa noastră. El l-a sărutat atunci pe frunte şi a rostit cu ochii plini de lacrimi unul dintre cele mai frumoase şi înălţătoare cuvinte şi cea mai mişcătoare apreciere pentru munca şi jertfa lui.
Ce contrast uriaş între felul cum s-au comportat faţă de acest mare profet al lui Dumnezeu una şi cum cealaltă dintre aceste două confesiuni! Ce frumos s-a comportat cea considerată străină – şi ce urât cea care profitase de toată avuţia lui sufletească şi de cea pământească!
În aceste condiţii am început lucrul la Cluj în toamna anului 1939. Foaia Viaţa Creştinăapărea săptămânal în 4-6 şi chiar 8 pagini mari. De sărbători chiar şi 10-12 pagini. Se mai angajară lucrători la tipografie şi încă un ajutor lui Ion cel care învârtea roata tipografiei. Întreagă familia preotului Chindriş avea acum de lucru.
Noi – fratele Marini şi eu – ne aşezasem cu chirie într-o casă de pe strada Războieni nr. 12, nu departe de biserica Iris şi de tipografia părintelui Chindriş.
Îndată ce foaia începu să apară cu regularitate, fraţii prinseră încredere şi avânt, iar legătura noastră se refăcu deplin. Începurăm iarăşi să primim zilnic zeci de scrisori cu veşti despre mersul lucrului sfânt, cu invitaţii la adunări, la nunţi, la consfătuiri frăţeşti în toată ţara, pentru rezolvarea feluritelor probleme în marea noastră familie duhovnicească.
Noi ne organizasem munca în aşa fel încât să putem face faţă la toate, atât aici la redacţie cât şi la misiune prin ţară. Aceste treburi le împlineam la început mai greu, până ce am putut pune lucrurile la punct în ceea ce privea mersul redacţiei.
După aceea începusem să putem face faţă la redacţie unul singur. Celălalt putea fi liber pentru partea cealaltă a misiunii prin ţară printre fraţi, unde era atâta nevoie şi atâtea cerinţe, pentru reorganizarea şi îmbărbătarea Lucrării Domnului.
Am convenit să facem cu rândul aceste două lucrări. Când eram eu la redacţie, pleca fr. Marini în misiune. Când venea el, plecam eu.
Toate acestea ne costau şi aici multe cheltuieli, cum ne costaseră şi la Sibiu. Împreună cu plătitorii buni prin care se susţinea lucrarea, veniseră şi plătitorii răi care ne creau aceleaşi neajunsuri. Dar eram fericiţi că totuşi puteam respira şi că puteam atâta cât să acoperim treburile imediate ale lucrului. Salariu n-am putut să încasăm nici aici, cum nu putusem nici la Sibiu. Nici nu ne mai gândeam la partea asta.
Ocazional ne vizitau zilnic mulţi fraţi şi colaboratori din ţară şi încăperea redacţiei noastre era mereu plină de fraţi şi surori, cu care petreceam fericite clipe de rugăciune şi consfătuiri. Uneori acestea deveneau frumoase şi fericite adunări frăţeşti, mai ales cu tineretul din loc sau împrejurimi. Una dintre grijile deosebite pe care le aveam fiind chemarea şi încadrarea tineretului în toate muncile Domnului. Tot sufletul meu era înflăcărat de dorinţa de a atrage pe cât mai mulţi tineri mai ales în munca scrisului sfânt. Ştiam câtă însemnătate are cuvântul scris şi vedeam ce puţini scriitori şi poeţi credincioşi avem.
Călăuzit de gândul acesta, publicam în gazetă sute de poezii pe care le primeam din ţară, pe cele mai multe refăcându-le aproape complet, în scopul de a-i încuraja pe toţi să scrie, în speranţa că poate câţiva dintre ei se vor alege şi se vor impune ca excepţii şi talente. Au şi fost unii, într-adevăr, care s-au ales, dar nici unul n-a devenit până la urmă ceea ce speram.
Îmi amintesc bine că în luna august 1939 eram eu de rând la redacţie; fratele Marini plecase pe câteva săptămâni în misiune prin Basarabia, pe la Orhei, unde erau atunci părintele Vladimir şi fratele Romaneco – doi harnici ostenitori ai Domnului care îl invitaseră pentru lucru şi pentru un timp de odihnă acolo.
Fratele Romaneco avea un conac şi o moşie frumoasă la Voinova, iar în jurul lui erau nişte sate cu mulţi fraţi. Luna aceea a fost ultima, pentru că peste câteva zile fratele Romaneco a trecut pe neaşteptate în veşnicie, apoi a început războiul pustiitor care a frânt multe gânduri frumoase, pe totdeauna.
Printre scrisorile pe care le-am primit în una din acele zile, îmi amintesc de o scrisoare care venea din partea unui tinerel, copil de trupă la muzica unui regiment din oraşul Sfântul Gheorghe, jud. Ciuc. Textul scrisorii îl reproduc aici, pentru că acest tinerel ne va da multe speranţe, dar ne va face şi mai multe necazuri:
„Mă numesc Moldoveanu Nicolae – scria el – în vârstă de 17 ani, orfan de tată, născut în comuna Movileni, jud. Tecuci şi sunt copil de trupă la o muzică militară din oraşul Sfântul Gheorghe, jud. Ciuc. Doresc foarte mult să citesc gazeta Dvs. pe care am văzut-o la cineva în comuna mea când am fost în concediu acasă. Dar eu nu am bani ca să plătesc abonamentul, însă voi vinde suplimentul de lapte pe care îl primesc aici şi voi achita preţul gazetei. Deci rog să-mi trimiteţi şi mie foaia Dvs.”
Mi-a tresărit înduioşată inima la cele citite, gândindu-mă cât doream şi eu în urmă cu zece ani şi cât aş fi dat şi eu ca să pot primi o astfel de gazetă. M-am gândit că poate din acest tinerel va ieşi un om de mare folos pentru Lucrarea Domnului şi i-am scris de îndată chiar atunci:
„Dragă frate Niculiţă, am primit scrisoarea ta şi îţi vom îndeplini îndată dorinţa ta. Te rog să nu-ţi vinzi mâncarea ta, ci fii liniştit, căci de aici eu îţi voi trimite săptămânal din fiecare număr de foaie câte cinci exemplare gratuit ca să ai şi să mai dai şi la acei dintre colegii tăi care vor dori să o citească. Scrie-ne dacă vei primi foaia şi dacă mai ai vreo nevoie pe care ţi-am putea-o îndeplini…”
Şi am semnat scrisoarea cu numele meu şi adresa redacţiei.
A răspuns îndată foarte fericit şi recunoscător.
Pe urmă a avut nevoie imediat de toate cărţile noastre, apoi de altele şi altele. Mi-a tot scris, iar eu i-am tot răspuns tot anul acela.
De Crăciun îmi amintesc că-mi scria dorinţa lui să vină o dată la Cluj că n-a fost niciodată şi doreşte să ne vadă.
Va primi permisie până la Anul Nou. Să-i scriu dacă poate să ne afle.
I-am scris să vină. Şi îndată după Crăciun am văzut intrând, într-o zi, în redacţie, un tinerel subţire şi năltuţ, îmbrăcat în haine militare şi cu o trompetă sub braţ.
A salutat respectuos şi stătea în picioare la uşă, timid şi cu şapca în mână.
— Tu eşti Niculiţă Moldoveanu, am sărit eu bucuros, văzând încurcătura lui? Vino mai aproape şi fii mai curajos. Apoi, arătându-l fratelui Marini i-am zis: acesta este tânărul de care ţi-am spus.
Iar lui i-am zis:
— Hai, dă mâna cu fratele Marini, să te cunoască şi el. Acum vei rămâne la noi, iar mâine vom merge cu toţii la nişte adunări frăţeşti pe aici, nu departe: la Ciubanca, Ciubăncuţa şi poate şi în alte părţi.
Îmi amintesc că a plecat cu noi la adunările de care vorbeam. Dar încă de la plecare, am avut cu el un necaz. El ne-a spus să nu-i scoatem bilet de tren, fiindcă el era militar, are bilet de voie şi nu plăteşte trenul. Dar îndată după pornirea trenului, conductorul voia să-l dea jos, fiindcă biletul lui de voie nu era valabil pe ruta asta. A trebuit să plătesc pentru el o amendă în tren.
După două zile, la întoarcere, veneam pe jos şi era noapte.
Treceam tocmai prin satul Olpret şi mergeam cu grijă, pentru că acolo jandarmul ne pândea să ne facă rău. Mergând, fratele Marini era înainte cu încă cineva, iar Niculiţă în urmă cu mine. Îmi amintesc că tot provoca la discuţii despre Împărăţia de o mie de ani, despre rai, despre iad, despre suflet… toate întrebări puse nu ca să afle, ci ca să afirme. Am înţeles îndată şi supărat că lucrurile astea erau nu numai citite de el prin cărţile mileniste, ci chiar şi pătrunseră în inima lui.
Argumentele pentru ele vedeam nu numai că le cunoaşte bine, dar ştie să le şi folosească chiar pe un oarecare ton de contrazicere.
După ce un timp destul de lung am căutat cu răbdare şi cu dragoste să-l conving, iar el tot nu se da bătut, i-am zis o dată supărat, retezându-i-o scurt:
— Auzi, Niculiţă, tu lasă rătăcirile astea cui n-are altceva mai bun de făcut şi ocupă-te de cântare. Cântarea este chemarea ta. Iar dacă nu înţelegi, să ştii că mă supăr pe tine.
Am avut o clipă impresia izbitoare că acest copil este un suflet nesincer, stăpânit de un duh străin. Am avut chiar îndemnul să mă scap de el chiar mâine, trimiţându-l la locul lui, de unde venise, şi să-l las acolo în pace pentru totdeauna…
El, presimţind probabil că va urma ruperea noastră, văzând că m-am supărat, s-a prefăcut că îi pare rău şi pe urmă n-a mai deschis vorba asta deloc, ca să-mi lase impresia că l-am convins.
Un foarte înseninat învăţământ ar fi trebuit să trag eu încă de atunci – şi anume: întâi că nu trebuia să-mi pun cu atâta grabă mâinile peste nimeni, iar în al doilea rând că nu trebuie să neglijez prima impresie, prima înştiinţare pe care mi-o făcusem în inima mea despre acest suflet de om.
În Sfânta Evanghelie se spune cum Mântuitorul a respins odată pe nişte oameni pentru că prima Lui impresie despre ei (din felul cum i-a văzut venind la El) era că ei sunt nesinceri şi nu vin din convingere şi din dragoste, ci vin din anumite interese fireşti (Luca 9:57-62).
O, dacă am asculta şi noi mai cu multă grijă de inima noastră, când Duhul Sfânt din ea ne înştiinţează despre anumiţi oameni şi anumite adevăruri cu care ne întâlnim!
Când am ascultat de primul meu îndemn venit din inimă, de înştiinţarea primei impresii despre un om sau despre o lucrare – nu m-am înşelat niciodată.
Dar când am ascultat de celelalte îndemnuri care au venit apoi îndată să justifice, să lămurească, să argumenteze – atunci totdeauna m-am înşelat.
Cu privire la lucruri te convingi mai repede, fiindcă ele n-au cuvântul cu care să te mintă, ca oamenii. Dar cu privire la oameni trebuiesc uneori treizeci de ani până te încredinţezi că într-adevăr cel cu care ai întins pâinea ta atâţia ani în acelaşi blid, era de fapt un vânzător şi un vrăjmaş, nu un frate.
Sfătuiesc deci pe toţi cei care vor mai vrea să înveţe ceva din tot ce am păţit eu, să ia bine seama la toate aceste amare experienţe.
Nu vă puneţi mâinile cu grabă peste nimeni! Când Sfântul Pavel spune asta lui Timotei, cred că şi el fusese ars destul de usturător de mulţi… Nu toţi cei care vin în mreaja Evangheliei sunt peşti nevinovaţi – mulţi sunt şerpi veninoşi.
Nu credeţi chiar toate văicărelile celor care se prea tânguiesc, nici dragostea celor care vă prea laudă, nici râvna şi prietenia celor care se arată prea zeloşi pentru voi şi pentru Domnul. Aceştia adesea sunt vicleni.
Ţineţi seama bine de prima impresie şi ascultaţi cu atenţie de înştiinţarea inimii, când vă întâlniţi cu cineva.
Şi când vi se înfăţişează ceva.
Fiindcă lumina şi îndemnul care vă vine prima dată în inimă, sunt totdeauna de la Dumnezeu… Eu aşa le-am aflat.
Când asculţi de primul îndemn nu te înşeli niciodată.
Dar când n-am ascultat de acestea, eu am avut să mă căiesc adeseori amar.
Unii – fiindcă nu ascultă de prima impresie – când vine o a doua stau la îndoială. Apoi trag la sorţi, târguindu-se cu încredinţările lor.
Nimic bun nu iese nici din asta. Sorţul niciodată n-a lămurit bine nimic, ci numai a încurcat şi mai rău adeseori.
Dacă umbli prin credinţă, cu un cuget curat, fiind atent şi ascultător la înştiinţările Duhului – atunci nu vei avea nevoie niciodată să tragi nehotărât la sorţi. Duhul te va încredinţa limpede ce ai de făcut.
Când ai mereu nevoie să tragi la sorţi, asta înseamnă că n-ai niciodată o încredinţare adevărată, ci eşti un om nehotărât.
Când ai o adevărată încredere în Dumnezeu, nu mai ai nici nevoie şi nici voie niciodată de tragerea la sorţ, care este un obicei al celor puţin credincioşi (Iacov 1:22-25).
Când asculţi de primul îndemn, n-o să mai faci nici experienţe amare urmate apoi de zadarnice păreri de rău.
Slăvit să fie Domnul.
Să nu-ţi uiţi legământul!
Să nu-ţi uiţi legământul, să nu ţi-l uiţi – îţi spun,
Că-ai să-l regreţi odată plângând ca un nebun
Şi-ai să străbaţi pustiuri topindu-ţi ochii goi;
Dar dragostea zdrobită în veci n-o-nvii ‘napoi.
Să nu-ţi uiţi datoria spre Sfântul Dumnezeu,
Că nu-i o altă vină s-o ispăşeşti mai greu
Şi-ai să boceşti odată cu sufletul arzând;
Dar vremea ta trecută n-o mai întorci nicicând.
Să nu-ţi uiţi aşteptarea acelor ce te plâng,
Că ai s-o simţi ca jarul arzându-ţi sânul stâng
Şi-ai ocoli pământul să poţi mai da de-acel
Ce ţi-ar ierta păcatul, să poţi scăpa de el.
Să nu uiţi niciodată ce-i unic şi divin,
Că toată viaţa-n urmă ţi-o vei ‘neca-n venin,
Dorindu-ţi orice moarte, pe zi de mii de ori –
Nici suportând viaţa – şi nici putând să mori.
…Ci ţine-ţi legământul şi dragostea frumos;
Aşa să mergi cu ele în faţa lui Cristos.
Când mulţi se duc la iadul amarelor mustrări,
Tu ‘nalţă-ţi legământul spre veşnice cântări.
CAPITOLUL 16
Există un echilibru
În veci nu poate fi iertate pentru păcatul nimănui
Când nu-i căinţă pe măsura mărimii şi-adâncimii lui;
Acel ce-şi calcă legământul, nesocotind tot ce-a iubit,
Doar c-o egală suferinţă va ispăşi ce-a săvârşit.
În toate lucrările lui Dumnezeu există un echilibru fără de care viaţa n-ar putea să existe. Fără de care dreptatea nu s-ar putea face şi ordinea nu s-ar putea păstra. Fără de care totul s-ar prăbuşi într-un haos şi o moarte veşnică.
Când păcatul se înmulţeşte, stricând echilibrul şi înclinând cumpăna, atunci ori trebuie să se înmulţească harul care să-l ierte, ori trebuie să vină pedeapsa care să-l ispăşească, ori focul care să-l ardă.
În anii aceia de dinaintea celui de-al doilea război mondial, păcatul se întinsese şi se înmulţise pretutindeni în toate părţile şi de toate felurile.
La redacţia unei gazete şi mai ales religioase, unde se adună zilnic tot felul de ştiri din ţară şi din lume, trec prin faţa sufletelor celor ce lucrează acolo toate evenimentele vieţii. Se derulează ca într-un film oamenii şi lucrurile, stările şi vremurile, din care oricine care cunoaşte adânc tainele Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu îşi poate da uşor şi limpede seama, în lumina acestui Cuvânt, la ce oră din Ceasul Vremii se găseşte lumea atunci.
Din toate cele ce se petreceau de câţiva ani, se vedea cu îngrijorare cum se agravează toate lucrurile în lumea întreagă şi la fel şi în ţara noastră.
Păcatele politice, păcatele sociale, păcatele religioase şi toate celelalte de toate felurile tot mai multe şi mai mari, trăgeau din ce în ce tot mai greu, apăsând în cumpăna dreptăţii şi strâmbând echilibrul lumii spre dezastrul total.
Lumea era ca un butoi plin cu dinamită la care din toate părţile se lucra să i se aprindă fitilul. Un simţământ că se apropie un mare cataclism apăsa pe toate sufletele oamenilor…
În fiecare zi creşteau şi se înmulţeau presimţirile rele.
În toate ţările Europei se făceau mari mişcări de trupe şi intense pregătiri de război. Conducătorii popoarelor rosteau cuvântări războinice şi peste tot se auzea zăngănit de arme.
În ţara noastră, din martie 1939 începuseră concentrările şi construirea de tranşee şi cazemate pe frontiere şi interior.
Fratele Marini, deşi era bolnav şi reformat de armată, totuşi fu chemat şi el pentru o comisie medicală. Dar constatându-se inaptitudinea lui faţă de orice efort militar, după câteva zile i s-a dat drumul, clasat definitiv ca inapt şi eliberându-l astfel total pentru lucrul Domnului.
Cu mine lucrurile erau mai complicate, dar Dumnezeu le simplifica.
Pe la jumătatea lunii martie 1939, am fost chemat la o concentrare la Comandamentul Diviziei din Oradea, unde îmi încheiasem stagiul în 1937. Trimis cu un subofiţer undeva spre munţii Sălajului pentru nişte rechiziţii de cai şi căruţe, m-au surprins nişte vremi cu lapoviţă şi frig, călătorind ud într-o căruţă descoperită zile şi nopţi prin frig.
Am răcit rău de tot şi după câteva zile m-am îmbolnăvit iar, ca şi în 1934, foarte grav, trebuind să fiu adus cu salvarea la spitalul militar din Oradea.
Iarăşi izbucnise vechiul meu reumatism poliarticular acut, ţinându-mă la pat pentru trei săptămâni cu o temperatură şi o stare alarmantă, tot în oraşul unde mai suferisem şi în 1934.
După o slabă ameliorare, am fost lăsat într-un lung concediu medical. Acesta m-a ajutat să merg din nou la lucrul Domnului până în septembrie 1939, când lucrurile s-au agravat cu agresiunea germană care pornise asaltul împotriva Europei.
Atunci am fost concentrat şi eu din nou.
Dar, înainte de plecarea din Cluj, hotărâsem aici cu fraţii o mare adunare. Presimţeam că de mulţi fraţi ne vom despărţi în curând şi pentru totdeauna. Şi doream să răsune încă o dată puternic Cuvântul Domnului în oraşul Cluj, unde lucrasem un an încheiat. Şi să ne mai vedem o dată cu fraţii, înainte de a se agrava situaţia din ţară şi din lume.
Adunarea a fost anunţată prin gazetă pentru 3 septembrie.
Încă din ajun au început să vină mari mulţimi de fraţi din toate părţile, dar mai ales din Nordul Ardealului şi din Maramureş.
După programul mai restrâns din seara de 2 şi dimineaţa de 3 septembrie din biserica Iris, îndată după-masă ne-am încolonat şi, pe jos, am parcurs toată distanţa, încolonaţi într-un şir lung, toţi cei aproape două mii de fraţi şi surori, cu steaguri şi tăbliţe cu numele localităţilor – până în centrul Clujului la Casa Armatei.
Acolo am avut un bogat program, ţinând ore în şir, prin cuvântări, cântări şi rugăciuni înflăcărate şi mişcătoare, ca la un prilej de mare răscruce a vieţii şi a istoriei noastre, după cum s-a dovedit că era.
Deşi timpul era ploios şi rece, totuşi demonstraţia noastră a avut o reuşită deplină. Toţi locuitorii Clujului adunaţi pe străzi şi pe la ferestrele caselor de pe lungul parcurs al coloanelor noastre, au putut avea o bună mărturie despre Lucrarea Oastei Domnului.
Fraţi şi surori au împărţit de-o parte şi de alta multe foi volante, gazete şi cărţi, în tot drumul coloanelor noastre.
Aceasta a fost o ultimă chemare puternică la Domnul, care a răsunat în acel Cluj peste care în curând aveau să vină vremurile grele ale cedării, apoi cele şi mai grele, ale războiului…
Câteodată bunătatea Domnului mai face o ultimă chemare înainte de potop, ca oricine mai are urechi de auzit şi inimă de ascultat să mai intre în ultimul moment în corabia mântuirii, înainte de a se închide definitiv uşa.
Ştie numai Bunul Dumnezeu câţi au prins momentul acela.
A urmat apoi un an din care câte o lună eram concentrat pe diferite zone, iar altă lună în concediu. Toate concediile le-am petrecut în lucrul la redacţia din Cluj sau în misiune prin ţară.
Singuri noi doi eram cei care trebuia să tragem la jugul cel mai greu în privinţa asta, dar Domnul ne-a dat mare putere atunci şi lucrarea Domnului a crescut nu numai în număr, ci şi în putere şi roade.
Ne-am înţeles cu preotul Chindriş ca el să tipărească foaia cu titlul vechi, Viaţa Creştină, iar noi să scoatem o a doua ediţie, ca supliment, sub titlul Misionarismul Vieţii Creştine.
Foile vor apărea tot în patru pagini cu singura diferenţă că la Viaţa Creştină doar pagina întâia va fi schimbată, purtând articole semnate de scriitori de ai lor. Celelalte pagini vor fi cele scrise de noi în Misionarismul Vieţii Creştine.
De fapt ei nu aveau decât doar câteva zeci de abonaţi, pe când noi aveam multe mii. Numai să avem şi noi grijă ca şi celelalte pagini ale noastre să fie oarecum mai accesibile prin conţinutul lor şi celorlalţi cititori.
În afară de gazeta din Cluj, noi am mai continuat să tipărim atât la Oradea, cât şi la Cluj o serie de cărţi şi calendare, făcându-ne un adevărat depozit de literatură în Cluj şi alimentând de aici toată mulţimea fraţilor cu tot ce ne cereau: cărţi, Biblii, calendare, etc.
Astfel că în septembrie 1940, când s-a răspândit cu iuţeala fulgerului vestea cedării Ardealului de Nord către Ungaria, noi aveam în Cluj o mare cantitate din aceste cărţi.
În zilele acelea eram concentrat undeva pe lângă Ocna Mureşului, la Unirea.
Am cerut şi am primit câteva zile de concediu spre a mă duce la Cluj să vedem ce puteam face cu evacuarea celor ce le aveam acolo.
Dar în condiţiile cumplite de atunci n-am putut evacua aproape nimic. Doar câte două călătorii am făcut fiecare cu câte două coşuri, în care ne salvam doar câteva din lucrurile strict personale, nişte corespondenţă şi registrele cu adresele abonaţilor şi desfăcătorilor noştri.
Poşta nu primea nimic.
Calea ferată la fel.
Tot ce puteam noi duce, călătorind permanent pe scările sau tampoanele trenurilor supraaglomerate, era ca nimic.
Aşa că am renunţat, lăsând acolo în seama familiei Chindriş, care rămânea la Cluj, tot avutul nostru adunat acolo. Şi plecând doar cu ce era pe noi, ne-am întors în ţară şi acasă.
În tot răul acesta a fost totuşi şi un bine. Tot depozitul nostru de cărţi şi Biblii rămas acolo la Cluj a fost grânarul de la care s-au alimentat apoi, în toţi cei patru ani cât a durat ocupaţia străină, fraţii noştri din Ardealul cedat şi din Vechea Ungarie.
Când, după cinci ani, noi am revenit la Cluj să mai aflăm ceva din munca noastră – nu mai era nimic. Familia preotului Chindriş ne-a spus că totul a fost devastat şi distrus în timpul războiului şi ocupaţiei. Şi astfel a trebuit să pornim a treia oară cu toate de la început…
În ianuarie 1941 eram concentrat la Comandamentul Diviziei Blindate din Bucureşti.
În timpul acesta am făcut cunoştinţă mai îndeaproape cu Biserica Evreilor Creştini, care pe atunci îşi avea adunările în strada Mihai Bravu, iar ulterior în strada Olteni. Lucra acolo un predicator, anume Richard Wurmbrandt, altul Rozemberg şi altul Magne Solheim.
Auzisem despre aceşti evrei creştini încă din ianuarie 1938 când, pe la patul părintelui Iosif din Sibiu trecuse unul dintre conducătorii evreilor creştini din Iaşi, Isaac Feinstein.
Impresia pe care mi-a lăsat-o atunci acest om care s-a rugat fierbinte la căpătâiul părintelui şi i-a arătat în cel mai mişcător fel admiraţia şi dragostea sa pentru tot ce a lucrat şi a suferit el pentru Numele şi Evanghelia Domnului Isus, m-a făcut să nu-l mai uit niciodată.
Prin această impresie i-am văzut apoi totdeauna şi pe ceilalţi fraţi evrei creştini.
Ce mult contează impresia pe care o lasă un credincios pe unde trece, despre credinţa şi despre fraţii lui! Din pricina acestei impresii, oamenii pot vedea ori bine, ori rău lucrarea Domnului din care suntem noi. Depinde de felul cum ne-am purtat noi acolo, de felul cu s-a purtat primul credincios care i-a vizitat.
Acum, când îi întâlneam eu pe evreii creştini, aievea, aici la Bucureşti, m-am apropiat de ei cu gândurile cele mai bune pe care mi le lăsase exemplul frumos al fratelui Feinstein, atunci, la Sibiu, în simpatia mea faţă de ei, îi vedeam ca pe întregul popor Israel, care va aduce Zorii Fericitei Veşnicii Profeţite.
Dar şi ei, când m-au văzut, mi-au arătat de la început o mare şi sinceră bucurie, fiindcă aveau printre ei, de mult, cunoştinţă despre lucrările mele şi despre numele meu.
Astfel am început să-i cunosc îndeaproape pe unii dintre ei; pentru mine fiind mai deosebiţi şi mai aleşi decât orice alţi credincioşi, fiindcă şi ei aveau parte de aceleaşi suferinţe de la cei din neamul lor, cum aveam noi de la ai noştri. Şi suferinţa te apropie de cel care sufere la fel cu tine, mai puternic de mii de ori decât veselia.
În total am stat în Bucureşti atunci timp de trei ani. În aceşti trei ani am fost dus multe luni şi pe front, dar când am revenit în ţară, tot acolo lucram în serviciul unităţii militare. Astfel că multă vreme am petrecut în adunările şi familiile evreilor creştini, mai ales în a lui Wurmbrandt, şi de aceea i-am cunoscut mai îndeaproape doar pe cei care erau în familia lui.
Pastorul Solheim era norvegian şi avea conducerea misiunii norvegiene din Bucureşti, care avea sub patronajul ei pe evreii creştini. El era un om respectuos, dar tăcut şi distant. Soţia sa şi copiii săi erau cam la fel. N-am simţit niciodată o apropiere caldă a mea faţă de ei şi tot aşa au fost şi ei faţă de mine.
Cu Wurmbrandt şi casa lui era însă altceva. N-am întrebat niciodată de trecutul lor, dar felul în care se arătau acum faţă de mine şi faţă de toţi cei ce veneau în casa lor, m-a impresionat plăcut. Trecuseră şi ei prin multe suferinţe care îi frăgeziseră sufleteşte – şi îi simţeam foarte asemănători cu fraţii din Oaste.
În timpul cât făcusem serviciul militar în Bucureşti – prin natura acestui serviciu umblam adesea pe la Direcţia Presei. Acolo am cunoscut un funcţionar superior cu care, discutând dorinţa mea de a scoate o revistă literară şi de informaţie creştină la Beiuş, i-am cerut ajutorul pentru obţinerea unei astfel de autorizaţii.
Cu ajutorul lui am obţinut autorizaţie pentru editarea revistei Familia Creştină, cu redacţia la Mizieş, în casa părinţilor mei.
Cu ianuarie 1941 am şi început redactarea şi tipărirea acestei reviste. Primul număr în 24 de pagini a fost o biruinţă frumoasă.
L-am lucrat împreună cu fr. Marini, care se stabilise acasă la noi, în Mizieş.
Tipăream această revistă lunar în 16-20 pagini la Tipografia „Doina” din Beiuş, cu proprietarul căreia eram prieten.
De la tipografie revista o aducea tatăl meu, Constantin, încărcată în carul lui tras de cei doi boi frumoşi ai lui, înaintea cărora mergea el pe jos, având toată grija sa nu se întâmple nimic rău. Acum, prin harul lui Dumnezeu, şi tata devenise credincios şi lucra pentru Domnul cu dragă inimă tot ce putea face şi el.
Adusă acasă, revista era împăturită, împachetată şi adresată pentru expediţie. La toată munca asta de obicei luau parte şi câţiva fraţi tineri din Mizieş, care îl ajutau pe fratele Marini.
Când totul era gata, pachetele cu reviste şi cărţi erau iarăşi încărcate în carul cu cei doi boi – înaintea cărora tata mergea şi mai cu grijă. Fratele Marini sus în car, şedea pe pachetele încărcate şi mâna boii, până la poşta din Beiuş, de unde se expediau în toate părţile ţării şi lumii. Mai aveam încă mulţi abonaţi şi în străinătate – în Europa, America şi chiar şi în Australia…
Era o privelişte unică, minunată să vezi cum cei doi boi frumoşi şi curaţi legănau carul încărcat cu revistele şi cărţile Domnului, mergând dimineaţa prin soarele răsărind, abia văzându-se prin lanuri, ducând atâta lumină câtă ne dăruise Dumnezeu, spre cele patru părţi ale lumii, care o aşteptau. Părea carul cu chivotul Legii strălucind, trimis poporului sfânt care îl aştepta…
Aceasta a durat aşa lună de lună până prin anul 1943, când, printr-un ordin al Cenzurii – la insistenţa vechiului nostru vrăjmaş – a fost suspendată şi Familia Creştină.
Războiul cuprinsese toate ţările. Ţara noastră intrase şi ea în război din luna iunie 1941. Unitatea de motorizare şi tancuri la care eram mobilizat şi eu, era printre primele trimise spre front.
Primul contact cu aviaţia inamică l-am luat încă înainte de a ajunge la Prut. După aceea, primejdiile războiului ne-au urmărit în toate felurile zi şi noapte, umblând dintr-o parte în alta de-a lungul sectorului nostru de front. Fiind singura mare unitate de maşini şi blindate, eram într-o continuă mişcare şi luptă când aici, când colo, de-a lungul liniei frontului. Fiind mai tot timpul când în deplasări, când în lupte, am trecut prin mii de primejdii de moarte, din care numai puterea Domnului Isus m-a izbăvit, uneori făcând minuni izbitor de puternic vizibile pentru asta.
Am avut în toată vremea aceea nişte experienţe atât de cutremurătoare cu Dumnezeu. Primejdiile fiind nemăsurate, tot aşa erau şi izbăvirile. Nu mi-ar ajunge nici timpul şi nici locul să le înşir. Nu pot alege una, căci au fost atâtea! Dar din toate şi zilnic se închega tot mai fericită umblarea şi părtăşia mea cu Domnul Isus, în aşa fel încât toate aceste nenumărate izbăviri deveniseră o singură mare izbăvire continuă. Şi toate multele minuni deveniseră o unică şi mare minune. Trecând prin sute de situaţii grele – bombardamente de aviaţie, tiruri de artilerie, ploi de gloanţe – am scăpat totuşi neatins de nici o schijă şi de nici un glonţ.
Trimis într-o delegaţie la Iaşi în iulie 1941, am trecut anume şi pe strada Dancu nr. l, unde ştiam adresa fr. Feinstein cu redacţia revistei sale, Prietenul, la care şi eu colaborasem. Speram să-l găsesc pe el acasă.
Însă am ajuns acolo în momentul cel mai tragic. La Iaşi tocmai avusese loc la sfârşitul lui iunie îngrozitorul pogrom. Mii de evrei fuseseră strânşi în vagoanele unui lung tren marfar, înghesuiţi grămadă unii peste alţii, cu praf de var pe jos, fără apă, fără mâncare, cu uşile şi geamurile legate cu sârmă ghimpată şi acoperite, purtaţi zile şi nopţi dintr-o parte în alta a ţării, urlând de sete de foame, de chinuri – până au murit cu toţii în acest îngrozitor iad…
Şi printre ei fusese şi fr. Isaac Feinstein, acel minunat copil al lui Dumnezeu care făcuse atât de mult bine pentru Numele şi poporul Domnului Isus. Soţia lui şi cei şase copii erau zdrobiţi de durere. I-am mângâiat şi ne-am mângâiat numai cu rugăciunea şi cu lacrimile.
Cât de neînţelese sunt căile îngăduinţei Domnului şi cât de mare este uneori preţul cu care răscumpărăm nu numai răul, ci şi binele pe care îl facem pe pământ.
Am mai cunoscut atunci un grup de tineri evrei creştini în casa fr. Feinstein: Duţu Moscovici, Milan Haimovici, Bianca Bringer, Monica, Malici… Filip, Izi şi alte multe suflete scumpe de fraţi în Isus.
Pe unii i-am mai regăsit după câtva timp la Bucureşti în Biserica lor de pe strada Olteni.
Pe văduva fr. Feinstein şi pe orfanii lor însă nu i-am mai întâlnit. Îndată ce au putut, au plecat în Elveţia. Dar tragedia lor, unită cu a tuturor celorlalţi evrei ucişi şi chinuiţi fără nici o milă de fiara apocaliptică dezlănţuită, m-a înfiorat şi m-a străpuns până în fundul sufletului. Nici până astăzi groaza nu mi-a trecut, nici rana nu mi s-a închis, nici rugăciunea nu mi i-a uitat.
De-a lungul frontului, apoi şi de-a lungul anilor acelora am văzut şi am auzit atâtea grozăvii de acestea încât mi se părea că trec printr-un vis rău, printr-un coşmar cumplit, printr-un iad real… Fiindcă nici cu ochii şi nici cu mintea nu-mi puteam crede că se pot întâmpla astfel de fapte.
Dar iată că s-au putut. De-a lungul frontului, mii de oameni ucişi în luptele la baionetă. Dealurile cu grâu nesecerat până în august, puţind îngrozitor din cauza grămezilor de soldaţi morţi şi rămaşi neîngropaţi, ciuguliţi de roiurile de ciori şi corbi, care se lăsau şi zburau în grămezi negre.. Apoi mâncaţi de roiuri de muşte mari şi negre aproape la fel şi ele de mari şi de negre… Apoi de viermi mişunându-le prin ochi, prin gură, prin maţe…
Sau femei, copii, bătrâni şi tineri nevinovaţi ucişi şi aruncaţi prin şanţuri sau călcaţi de cai, de căruţe, de tancuri, în fuga lor îngrozită din faţa frontului şi a fiarelor. Toţi putrezeau aruncaţi prin şanţurile drumurilor – ca să nu împiedice circulaţia – ca nişte hoituri de câini, amestecaţi cu hoiturile de cai morţi de povară sau de bombardamente. Vara umflaţi, iarna îngheţaţi…
Ceva mai târziu, din caii încă neputreziţi, oamenii înfometaţi începură să taie bucăţi de carne şi să mănânce.
La începutul anului 1942 într-un concediu, trecând de pe front prin Bucureşti, pe la fr. Wurmbrandt, el mi-a încredinţat un manuscris, anume „Păcatele Evreilor”, rugându-mă să-l tipăresc la Beiuş sub numele meu, deoarece sub numele lui evreiesc nu s-ar fi putut tipări. Prigoana împotriva evreilor era necruţătoare. La toate păcatele lor şi ale părinţilor lor le venise o ispăşire îngrozitoare.
În broşurile fratelui Wurmbrandt, se spunea tocmai acest lucru, dar după asta era acolo o chemare către toţi evreii aceştia încercaţi, să se întoarcă la Mântuitorul Cristos, singurul Care îi mai poate salva din nenorocirea de acum… Apoi totul se încheia cu o înştiinţare cutremurătoare despre nişte necazuri şi mai mari care ar putea să vina peste ei dacă nici acum nu vor vrea să asculte glasul şi înştiinţarea Domnului Isus Cristos, Singurul şi Adevăratul Mesia.
— Tipăreşte-o, te rog! îmi zise el. Este de cea mai mare importanţă acum, să le spunem acestor oameni adevărata cauză a îngrozitoarelor suferinţe care au dat peste Israel… Singura lor salvare din aceste necazuri este Cristos. Cei care vor asculta, Dumnezeu va avea milă de ei. Iar cei ce nu vor asculta, cel puţin să ştie. E acum una dintre cele mai mari datorii a voastră, a credincioşilor dintre neamuri, faţă de poporul lui Israel în moştenirea căruia voi aţi intrat acum prin harul pe care ei l-au respins…
Era un foarte bun şi frumos lucru al fratelui Richard.
Ajuns acasă am dat-o imediat la lucru, spre a-i putea face corectura şi a o putea termina şi expedia la ei, înainte de terminarea concediului meu. Nu voiam să las pe fr. Marini riscul publicării acestei cărţi, fiindcă bănuiam că va avea nişte urmări primejdioase… Am scris pe ea: Tipărită de Traian Dorz.
Într-adevăr, la o săptămână după ce trimisesem cu cineva broşura tipărită sub numele meu la Bucureşti, iar fr. Wurmbrandt o expediase în diferite părţi din ţară, m-am pomenit într-o dimineaţă chemat la Poliţia de Siguranţă din Beiuş.
M-am prezentat şi am fost introdus imediat în biroul Şefului – comisarul Borza. Pe masa lui am văzut un pachet cu vreo 50 de exemplare din broşura Păcatele Evreilor, confiscate, zicea el, de la Cernăuţi. Revista, purtând pe ea numele meu şi al Tipografiei, uşor au identificat-o şi cei de acolo o trimiseseră pentru cercetări la Beiuş.
Două ceasuri am fost anchetat pentru asta, fiind interogat asupra tuturor relaţiilor, cunoştinţelor, legăturilor mele cu evreii, despre scopul publicării acestei broşuri, despre numele şi adresele abonaţilor cu care aveam legătură.
Am vorbit cât am putut mai puţin şi am tăcut cât am putut mai mult. Iar la urmă, după declaraţia scrisă şi mai pe scurt, mi s-a dat drumul cu ameninţarea de proces şi alte consecinţe.
Peste trei zile va trebui să mă prezint din nou la poliţie la el.
Dar peste trei zile expira concediul meu – şi plecam pe front. De acolo nu mă mai puteau aduce, fiind la o unitate din prima linie. Iar după câtva timp totul s-a clasat, astfel că pentru acele Păcate eu n-am avut de suferit decât puţin. Deşi, de drept vorbind, parcă nu mi-ar fi părut rău să sufăr şi eu ceva mai mult pentru păcatele evreilor, deoarece atâţia mari fii ai acestui popor, au suferit prea mult pentru păcatele mele. Mai ales Cel mai mare Fiu ieşit din Israel, Isus Cristos – Domnul şi Mântuitorul nostru al tuturor.
Am trecut astfel, în două veri şi două ierni, până în martie 1943, prin toate grozăviile acestui război…
Zile şi nopţi am fost cu unităţi angajate în lupte, deşi eu, fiind gradat, aveam o misiune de lucru la unul din birourile Comandamentului Diviziei. Totuşi treceam mereu prin toate primejdiile morţii, în opriri sau deplasări, expuşi mereu bombardamentelor aviaţiei, tirului artileriei, focului partizanilor, moartea putea fi sigură la orice pas.
Ajunşi în încercuiri, uneori fără mâncare, alteori fără apă, prinşi de ploi şi de furtuni, de zăpadă şi de ger… Îngheţaţi şi flămânzi, nedormiţi de zile şi nopţi, hărţuiţi şi ameninţaţi în toate felurile, departe, pe un pământ străin şi vrăjmaş – numai minunile Bunului Dumnezeu, care mă însoţea necurmat, mi-au salvat viaţa, fără să fi fost nici atins măcar de vreo schijă sau glonte, deşi uneori am trecut printre ele căzând ca grindina în jurul meu. De fapt şi arma cu care am luptat eu tot timpul a fost numai stiloul şi maşina de scris.
Unitatea cu care am fost pe front, trecând prin toată desfăşurarea luptelor crâncene din stepele Donului, prin încercuirile şi retragerile îngrozitoare din noiembrie 1942 până în martie 1943, era doar o ruină când am ajuns retrăgându-ne, până la Nipropetrovsk. Acolo unitatea a fost oprită pentru refacere.
Iar eu, fiindcă lucrasem la Biroul Adjutanturii şi avusesem în grijă memoriile Ofiţerilor Diviziei, precum şi dosarele de avansări şi decoraţii, am fost trimis cu aceste documente secrete şi importante în ţară.
Împachetate în două lăzi mari, am fost îmbarcat cu ele la tren la Nipropetrovsk, ca să le ducem Marelui Cartier General la Bucureşti.
Astfel mi-am luat rămas bun, i-am lăsat acolo pe toţi ceilalţi care mai rămăseseră dintre cei cu care suferisem împreună de-a lungul războiului până aici – şi am plecat numai cu caporalul Rădoi.
În timpul iernii grele prin care trecusem în aceste cumplite retrageri, mă îmbolnăvisem de vechea mea maladie şi zăceam târându-mă pe picioare, deoarece nu voiam să rămân cine ştie pe unde de unitatea mea, până ce vom ajunge cu toţii undeva să ne stabilim în refacere.
Domnul a voit să fiu delegat astfel pentru venirea aceasta în ţară. După îndeplinirea misiunii mele, am mers la o comisie medicală de la Permanenţa Diviziei noastre din Bucureşti.
Această comisie m-a trimis acasă într-un concediu medical de o lună. După luna aceasta, la o altă înfăţişare, m-a clasat inapt pentru serviciul militar, din cauza bolii mele de inimă, care se agravase.
M-am întors de pe front decorat cu „Crucea Serviciului Credincios”, singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.
Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.
M-a mişcat simbolica denumire: „Crucea Serviciului Credincios…”
La terminarea misiunii mele, comandantul Permanenţei de la Bucureşti, privindu-mi decoraţia şi semnându-mi de primire, mi-a dat mâna şi m-a felicitat pentru îndeplinirea credincioasă a misiunii mele până la capăt.
Cu inima bătându-mi puternic, m-am gândit atunci şi m-am rugat ca şi la terminarea misiunii mele de pe pământ în Oastea Domnului meu Ceresc, când mă voi întoarce la Marele Cartier General al Conducătorului meu din Ceruri, să pot avea pe pieptul meu, deasupra inimii mele tot Crucea Serviciului Credincios pentru El şi Cauza Evangheliei Sale.
Atunci Marele meu Comandant şi Dumnezeu Isus Cristos să mă îmbrăţişeze sărutându-mă pe ranele obrajilor mei îndureraţi şi pe lacrimile ochilor mei obosiţi, să-mi spună cu bucurie fericită:
— Bine, slugă bună; intră în bucuria Domnului tău.
Aceasta ar fi toată răsplătirea mea cea foarte mare, după care – am spus şi am scris de atâtea ori – n-aş mai dori o altă răsplătire niciodată.
O Doamne Isuse, ajută-mi Te rog. Amin.
Slăvit să fie Domnul.
Cine-şi pierde…
Cine-şi pierde mâna dreaptă,
Cum mai face-o cruce?
Cine-şi pierde soţul vieţii,
Jugul cum şi-l duce?
Cine-şi pierde ochiul,
Oare lumea cum s-o vadă?
Cine-şi pierde legământul,
Fraţii cum să-l creadă?
Cine-al lui genunchi şi-l pierde,
Cum să se mai roage?
Cine-şi pierde calea sfântă,
Oare unde trage?
Cine-şi pierde părtăşia
Dulce-a rugăciunii,
Cum va mai scăpa de groaza
Iadului minciunii?
Cine-şi pierde limpezimea
Inimii din sine,
Cu ce, Doamne, să mai afle
Calea către Tine?
Cine-şi pierde-aripa sfântă,
Cum o să mai zboare?
– Cine şi le pierde toate,
Doamne, greu mai moare…
CAPITOLUL 17
Mereu prin ape tulburi
Cum strânge rădăcina piatra pe vârful bântuit de vânt,
Aşa mă strâng de Tine, Doamne, aici în locul unde sunt,
Cu toate fibrele fiinţei, întinse, încordat mă ţin,
Să nu mă smulgă să mă ducă rafalele de vânt hain;
Să-mi sângere, să-mi crape faţa, să mă întindă să scrâşnesc,
– Dar să mă ţin, să nu mă smulgă
Acest vrăjmaş de vânt câinesc…
De-a lungul anilor de război, stăpânirea ţării înăsprea din ce în ce tot mai mult măsurile împotriva credincioşilor adevăraţi, urmărind adunările şi activitatea lor cu tot mai multă vrăjmăşie împotriva lui Cristos. Rând pe rând tot mai mulţi fraţi şi surori găsiţi în adunări, erau pârâţi de preoţi sau de alţi slujbaşi – şi luaţi de către jandarmi sau poliţişti care îi băteau, îi amendau ori îi trimiteau în judecata Curţii Marţiale…
Mulţi fraţi şi surori, chiar mame cu copii au avut multe de suferit în anii aceia crânceni, din toate părţile ţării.
Eram încă pe front, nu mult după întâmplarea mea cu „Păcatele Evreilor”, când am aflat că fr. Marini, fiind în misiune prin judeţele Moldovei, a fost găsit pe la nişte adunări şi arestat de jandarmi în mai multe rânduri. În satul Nămoloasa, după ce fusese luat la postul de jandarmi şi anchetat cu brutalitate, şeful postului voia să-l trimită sub escortă pe jos până la Tribunalul Judeţean, cale de multe zeci de km. Şi numai cu mare greutate l-a salvat o soră învăţătoare din localitate, punându-se cu garanţie şi zălog pe ea însăşi în locul lui.
Sosit din nou în altă adunare cu fraţii din Comăneşti, a fost arestat împreună cu alţi fraţi şi surori şi trimişi în judecata Curţii Marţiale care i-a condamnat la 6 luni închisoare şi o mare amendă în bani. Era încă în închisoare când eu am fost demobilizat. Am fost la el şi la fratele cu care mai era închis, vizitându-i în închisoare.
Lucrau undeva la o cancelarie, fiind scutiţi de alte munci, din cauza bolii lor. Acolo s-au putut împrieteni într-un fel cu administratorul închisorii, prin care am obţinut permisiunea directorului să ducă la închisoare cărţi religioase pentru deţinuţi.
Mi-au comunicat aprobarea direcţiunii şi, îndată după ajungerea mea acasă, am trimis prin poştă pe adresa Penitenciarului câteva pachete cu cărţi, reviste şi Biblii.
Într-o vreme apărea la Bucureşti, editată de Direcţia Penitenciarelor, o revistă lunară cu un conţinut foarte bogat moralizator şi educativ pentru deţinuţi, la care colaborasem şi noi înainte. Ne-am bucurat că puteam face ceva pentru cei aflaţi acolo în nenorocire şi am mai făcut astfel de încercări, trimiţând gratuit cărţi religioase şi Biblii şi la alte Penitenciare din ţară. Unele le-au primit şi ne-au răspuns cu mulţumiri. Altele le-au respins. Cred însă că au fost multe suflete care au aflat pe Domnul şi în urma acestor seminţe aruncate acolo.
În toată ţara continuau totuşi adunările, cu toate că gazetele mitropoliei nu încetau săptămână de săptămână să ne împroaşte cu tot felul de învinuiri şi de batjocuri, aţâţând împotriva noastră pe toţi slujbaşii atât ai Bisericii, cât şi ai Statului. Nimeni nu ne mai spunea „ostaşi ai Domnului”, ci numai eretici, schismatici, sectari, trifişti – şi tot felul de numiri batjocoritoare. Eram daţi spre urmărire prin ordine circulare de către poliţie şi jandarmi, care trebuiau să ne împiedice şi să ne pedepsească oriunde am fi găsiţi. Eu şi fr. Marini eram amintiţi cu numele, iar cărţile şi revistele noastre la fel. Cenzura trebuia să împiedice orice tipăritură în care ar fi apărut numele nostru.
Astfel fu oprită şi revista Familia creştină, după aproape trei ani de apariţie, într-o perioadă din cele mai grele. Făcuse şi ea o lucrare frumoasă şi umpluse cu cinste un gol în anii aceia de mari necazuri atât pentru poporul nostru cât şi pentru Lucrarea Domnului.
Războiul ceruse o mare parte de jertfe şi din vieţile fraţilor noştri din Oastea Domnului. Un mare număr dintre cei mai buni fraţi şi luptători ai Domnului Isus au rămas morţi pe câmpurile de luptă sau în prizonierat. Suflete alese de fraţi neuitaţi au trecut la Domnul în împrejurările acelea, cei mai mulţi murind în timp ce căutau să salveze pe alţii.
Adunările frăţeşti au avut de asemenea foarte mult de suferit, mulţi fraţi rămânând în teritoriile ocupate ale Basarabiei, ale Bucovinei de Nord, ale Ardealului de Nord – şi chiar ale Caliacrei şi Durostorului din sudul Dobrogei.
În afară de asta, prigoanele clerului şi ale regimului au făcut mari spărturi. Unii fraţi s-au mutat prin alte părţi ca să scape de prigoană. Alţii au trecut pe la alte crezuri, iar alţii s-au lăsat de adunare, întorcându-se în lume, de unde îi izbăvise cândva mila lui Dumnezeu.
În vara aceluiaşi an 1943, m-am angajat funcţionar la notariatul comunal din Mizieş, făcând zilnic naveta pe jos, cei cinci km dus şi întors de acasă până b serviciu. N-am făcut însă nici măcar un an de serviciu, fiindcă atât din cauza bolii care îmi reizbucnise, cât şi din cauza unor împotriviri ale celor ce nu-mi puteau suferi nici credinţa şi nici numele acolo – a trebuit să plec.
A fost totuşi un bine că am lucrat o vreme acolo, fiindcă în această ultimă parte a războiului, regimul care domnea în ţară înăsprise măsurile nimicitoare împotriva evreilor. Din toate ţările ocupate de Hitler erau duşi spre lagărele de exterminare convoaie de trenuri ale morţii cu sute de mii de evrei, pentru a fii nimiciţi.
În ţară la noi evreii erau strânşi în tabere de muncă şi siliţi să muncească sub pază în diferite părţi. Se formau detaşamente din cei mai apţi de muncă şi se vorbea că vor fi duşi chiar cine ştie unde. Într-o zi fraţii evrei din Bucureşti şi fr. Wurmbrandt mi-au transmis prin cineva un apel stăruitor să le fac rost de nişte imprimate de Buletin de Identitate, semnate şi ştampilate în alb, spre a-şi putea astfel completa acte cu care să scape de sub măsurile prigonitorilor lor.
Le-am procurat şi le-am dus eu însumi treizeci de astfel de acte, dându-le lui Wurmbrandt pentru a le folosi cum vor crede ei.
Într-adevăr un număr dintre ei n-au avut de întâmpinat un timp nici un fel de necaz.
Domnul m-a scăpat şi pe mine, fiindcă nu s-a aflat niciodată de fapta mea.
După oprirea revistei Familia Creştină, s-a făcut iarăşi un gol dureros între noi şi fraţii din ţară, dureros acum cu atât mai mult cu cât stările din ţară erau nespus mai grele ca oricând: populaţia răvăşită de război, iar rândurile fraţilor lucrători împuţinate de morţile de pe front, de plecările din frică, de lepădările de credinţă.
Adunările se împuţinaseră şi ele mult din cauza prigoanei clerului.
Drept răzbunare unii dintre cei ce suferiseră, treceau la alte confesiuni. Răbdarea multora se sfârşise şi n-au mai putut birui ispita asta cu două feţe: o faţă prigoana dinăuntrul Bisericii şi cealaltă faţă ademenirile din afara ei.
Mitropolitul Bălan şi colaboratorii lui, îşi desăvârşeau opera lor distructivă, dărâmând fără cruţare şi fără discernământ.
Nu era slujbă din duminică sau sărbătoare în care mai toţi preoţii din parohii să nu-i denunţe la predică pe ostaşii Domnului ca pe nişte sectari primejdioşi de care lumea trebuie să se ferească. Fraţii şi surorile care toţi erau prezenţi mereu în biserică stăteau liniştiţi şi cu capul plecat rugându-se pentru cei ce îi vorbeau de rău.
În cele mai multe cazuri oamenii străini de Oaste, care erau de faţă, le luau apărarea revoltaţi împotriva minciunilor şi învinuirilor scornite împotriva Ostaşilor Domnului.
În aceste condiţii activitatea noastră misionară era tot mai îngreunată. Fronturile se apropiau de ţara noastră, lipsurile de tot felul, primejdiile călătoriilor, restricţiile adunărilor şi asprimea măsurilor luate împotriva noastră făceau cu neputinţă orice mişcare şi orice legătură între unii şi alţii.
Cenzura ne împiedeca orice tipăritură şi în felul acesta au trecut anii până la terminarea războiului… şi încă mult timp după aceasta când piedicile de tot felul rămase după război apăsau asupra tuturor.
Singurul lucru pe care îl puteam face în acest răstimp erau misiunile restrânse prin apropiere.
După ce frontul a trecut peste ţara noastră către Apus, iar stăpânirea chinuitoare din timpul războiului a fost înlăturată, am putut să ne mişcăm mai liber din pricina jandarmilor – dar preoţimea ne rămăsese tot aşa de potrivnică, fiindcă urmăritorul nostru principal trăia încă şi domnea tot atât de despotic la Sibiu.
Pe tot timpul războiului gazetele mitropoliei n-au avut de suferit nimic, continuând fără întrerupere acţiunea lor de oficializare a adunărilor Oastei încăpute pe mâna lor. Şi de învinuire a frăţietăţii noastre duhovniceşti.
Bunele obiceiuri de mai demult, cu vizitarea de sărbători mari a spitalelor şi închisorilor cu programe religioase, cu cărţi şi daruri de hrană şi îmbrăcăminte – au început iarăşi a fi împlinite după posibilităţi de către fraţi.
La Beiuş multă vreme după trecerea frontului încă mai funcţiona un spital de răniţi, care şi după terminarea războiului mai avea bolnavi nevindecaţi de rănile primite în luptele duse prin aceste părţi.
Printre cei răniţi erau ruşi, români şi vreo câţiva unguri.
De Rusaliile anului 1945, am aranjat, împreună cu fraţii şi surorile din Oastea Domnului, aici, un mic program religios pentru aceşti răniţi. După program le-am distribuit prin saloane alimente şi cărţi.
Răniţilor ruşi le-am împărţit Evanghelii şi o carte: Înapoi la Cristos – tipărite în limba rusă, pe care le procurasem de la Bucureşti.
Programul a fost deosebit de frumos, participând la el mulţi fraţi şi surori veniţi din Beiuş şi din împrejurimi. De asemenea darurile aduse, atât cele trupeşti cât şi cele sufleteşti, au fost atât de binevenite, încât şi răniţii şi medicii şi-au arătat toată recunoştinţa faţă de Oastea Domnului care a făcut acest frumos gest creştinesc pentru aceşti oameni suferinzi…
Cu timpul, după ce lucrurile s-au mai liniştit puţin, am început să edităm lunar la Beiuş o publicaţie continuând revista Familia Creştină, sub forme şi titluri diferite încercând să reluăm legătura cu fraţii, de care fusesem atât de mult despărţiţi.
Dar de la multe adrese, pachetele noastre au venit înapoi – semn că fraţii nu mai erau. Ori se mutaseră.
După recuperarea Ardealului de Nord, am început călătoriile misionare în căutarea fraţilor şi adunărilor. Uneori amândoi împreună, alteori fiecare separat – eram mereu pe drumuri.
Dar ce prăpăd mare făcuse lungul război şi dureroasa înstrăinare care trecuse pe aici!
Trenurile mergeau rău, călătoream mai mult prin vagoane de marfă, fără geamuri şi uşi, pline de oameni care mergeau în toate părţile. Din cauza aglomeraţiei cel mai mult călătoream pe acoperişul vagoanelor în frig, în ploaie, în primejdii de tot felul de accidente.
În acelaşi timp în care făceam misiunile prin ţară, ne străduiam să începem şi munca de tipărire. Anii lungi de război, refugiul şi mutările celor mai mulţi făcuseră să se piardă cărţile, iar venirea altor suflete noi în familia Domnului ne cerea cărţi şi hrană sufletească.
Hârtia se găsea foarte greu, tiparul era foarte scump – iar banii îşi pierdeau valoarea de la o zi la alta.
Am mers la Sibiu, l-am căutat pe Titus, fiul părintelui Iosif – şi am început să ne zbatem ca să putem tipări ceva.
Am încercat să scoatem Isus Biruitorul – serie nouă, dar n-am reuşit să tipărim decât un singur număr. Noii conducători ai oraşului şi ai ţării erau tot dintre cunoştinţele mitropolitului Bălan, cu obligaţii faţă de acesta.
Am tipărit însă cărţi. Cărţile de cântări în ediţii noi, cărţi de ale părintelui Iosif şi cărţi de ale noastre… A fost un mare ajutor şi o mare înviorare a Lucrării Domnului reluarea apariţiei acestora.
În călătoriile noastre prin ţară s-au înfiinţat adunări noi şi au început să se ridice noi lucrători dintre fraţii mai tineri. I-am încurajat cu toate mijloacele noastre ca să înceapă şi ei să lucreze. S-au format astfel un număr foarte frumos de tineri misionari care alergau şi ei tot mai frumos în munca Domnului, împreună cu fraţii care mai rămăseseră dintre cei mai în vârstă.
În vara anului 1946 pe lângă toate nenorocirile lăsate de războiul pustiitor trecut peste ţara noastră, după o secetă cumplită, a început foamea din Moldova…
Chemările dureroase venite din partea fraţilor, ne-au atras acolo. Am cutreierat pe jos dintr-o parte în alta multe adunări şi multe judeţe, în îmbărbătarea şi ajutorarea fraţilor noştri, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Prin revista de la Beiuş am început organizarea ajutorării fraţilor din Moldova făcând un plan prin care câte un judeţ din Ardeal şi Banat, să ajute pe alt judeţ din Moldova. Fraţii dintr-o parte strângeau alimente iar fraţii din cealaltă parte veneau şi le ridicau de la ei.
Când lipsurile au ajuns şi mai mari, a început transportarea copiilor din judeţele lovite de nenorocire, spre cele care le ofereau ajutor. Astfel am ajuns să aducem şi să adăpostim sute de copii moldoveni, pe la familiile de fraţi din Ardeal. Unii dintre aceşti copii au rămas apoi multă vreme pe la familiile care îi adăpostiseră. Se împrieteniseră atât de mult, încât cu greu se mai puteau despărţi.
Cu ocazia unei adunări în Moldova în vara secetei, am găsit prin judeţul Bacău un frate slăbuţ, neputincios trupeşte şi cu faţa plină de bube. Nu avea pe nimeni. La naşterea lui, mama sa – o biată evreică săracă – îl lăsase la uşa unei biserici din Iaşi. A fost dus la orfelinat, iar de acolo l-au luat să-l crească nişte oameni milostivi. Dar nu peste mult, ei au murit, lăsându-l iarăşi orfan.
Aşa a rămas el al nimănui şi al tuturor… Mai târziu l-au aflat bolnav fraţii din Oastea Domnului şi l-au luat la ei. Toţi îi ziceau fratele Faimuţă…
Mergea din loc în loc şi trăia de pe la toţi…
Demult mai erau şi prin alte părţi unii oameni ca Faimuţă, lipsiţi de pricepere, trăind din mila şi dragostea fraţilor.
Ei erau cunoscuţi şi iubiţi cu milă, iar surorile aveau grijă totdeauna de hrana, de îmbrăcămintea şi de adăpostul lor, când veneau ori plecau în drumurile lor, căci nu stăteau nicăieri mai mult de o zi sau două.
Aşa erau prin părţile Sibiului – Culiţă, prin părţile Hunedoarei – Simon. Prin părţile Clujului – Pătruţ şi încă mai câţiva prin alte părţi.
L-am adus şi pe fratele Faimuţă la noi într-un transport de copii. Era şi el un copil… Un copil de patruzeci de ani, rămas cu acelaşi suflet curat şi trist ca la patru ani.
A stat acasă la noi un timp, până ce şi-a revenit din starea nenorocită în care îl adusese foametea şi mizeria.
În Moldova surorile avuseseră grijă de el în vremurile normale, dar când ele nu mai aveau ce să dea de mâncare nici copiilor lor, bietul frate Faimuţă a ajuns până la marginea puterii.
Acum la noi îşi revenise pe cât putea el să-şi revină şi începea iarăşi să cutreiere pe la fraţii din satele apropiate. Toţi îl primeau cu drag şi el venea la oricare ca acasă. Ducea veştile despre adunări de la unii la alţii şi felurite ştiri frăţeşti.
Nenorocirea vieţii lui însă îl făcea să fie uneori foarte trist. Atunci, din sacul pe care totdeauna îl purta cu el, îşi lua cărticica lui de cântări, o deschidea şi cânta: „Eu n-am avut nici mamă, străinii m-au crescut…”
Aceasta era cântarea lui. O cânta şi plângea… Şi plângeau toţi care-l auzeau şi-l ştiau.
Dar el îndată se mângâia iarăşi cu dragostea Domnului şi a fraţilor, care făceau totul ca el să nu-şi simtă prea grea crucea singurătăţii lui.
Prin 1950, după ce eu fusesem din nou închis pentru propagandă religioasă interzisă – a fost aflat şi el pe undeva cântând. Mergea pe drum şi cânta cântarea lui, când un şef de post de miliţie l-a auzit. L-a luat imediat la post şi l-a anchetat cu palme şi cu ce mai ştiau ei să ancheteze, ca să afle cine este şi de unde vine.
Când a aflat şeful că el este din Moldova şi că stă la Traian Dorz, i-a făcut îndată acte de trimitere în judecată şi sub escortă a fost dus la Oradea.
Acolo judecătorul a văzut îndată că bietul om era un debil mintal şi l-a trimis înapoi la domiciliul său.
Fratele Faimuţă, fericit că suferise şi el pentru Domnul, venea bucuros şi spunea peste tot cum Domnul Isus a făcut o minune că l-a scăpat, făcând de ruşine pe vrăjmaşul care căuta să-i facă lui rău…
Cu fratele Faimuţă povestesc numai o întâmplare cu un adânc înţeles sufletesc:
Era iarna la începutul anului 1950 şi eram doar pentru câteva zile acasă. Zăpada era mare şi frigul aspru. Fratele Faimuţă venise de pe la fraţi din alte sate şi trebuia să treacă lunca pe punte.
Puntea era îngheţată şi lunca adâncă. S-a temut să treacă şi stătea dincolo strigând:
— Frate Traian, vino să mă treci puntea!…
Dar lunca era departe, el nu putea striga tare şi pe afară nu prea era nimeni să-l vadă. Se apropia noaptea… era tot mai frig şi el striga tot mai slab. Într-un târziu a venit un vecin şi mi-a zis:
— Faimuţă este dincolo de luncă, nu poate trece puntea.
Am alergat şi l-am găsit tremurând de frig şi de teamă, cu sacul lui mare în spate… Încă puţin şi s-ar fi prăpădit de tot.
— Am să te iau în spate cu sacul tău cu tot, dar să nu te mişti că amândoi cădeam acolo în fundul prăpastiei.
L-am luat în spate, zicându-i:
— Ţine-te bine de mine şi să nu te mişti!
— Nu mă mişc, nu mă mişc, nu mă mişc… repeta el tremurând şi închizând ochii să nu vadă primejdia.
Când l-am lăsat jos dincolo, a izbucnit în lacrimi de bucurie, zicând: Slăvit să fie Domnul! Am scăpat…
Atunci mă gândeam: Iată, aşa a făcut şi Domnul Isus cu mine. Eram în primejdia morţii, strigam şi nimeni nu era să vină în ajutorul meu.
Dar El, Dulcele Mântuitor m-a auzit. A venit şi m-a luat în spatele Său cu bagajul meu cu tot – şi m-a trecut Dincolo, în fericita Lui Împărăţie.
Slavă veşnică Lui.
În primăvara anului 1952, bietul frate Faimuţă s-a îmbolnăvit grav pe când era la fraţii din Beliu în judeţul Bihor. Acolo Domnul l-a luat la mângâierea Lui cea veşnică.
A fost înmormântat cu şapte preoţi şi o mare mulţime de fraţi şi străini care îl cunoşteau l-au petrecut până la mormânt.
După cum am mai spus, îndată după terminarea războiului, în marile schimbări care au venit, noi – fr. Marini şi eu – în acelaşi timp cu reluarea şi strângerea legăturilor noastre frăţeşti înăuntrul Oastei Domnului, am simţit un puternic îndemn pentru o întâlnire cu toţi fraţii credincioşi şi din celelalte grupuri religioase din ţară. Aveam în general şi despre activitatea evanghelică a acestora înţelegerea şi preţuirea care vine din dragostea lui Cristos despre care tot scriem şi vorbim cu toţii… Şi aveam comunitatea idealului de propovăduire a mântuirii tuturor celor ce nu-L cunosc pe Domnul şi nu au naşterea din nou prin credinţa vie şi lucrătoare în El.
Cel dintâi căruia i-am comunicat gândul nostru de a ne întâlni cu toţi fraţii de la conducerile cultelor din Bucureşti, a fost fr. Wurmbrandt. I-am împărtăşit gândul nostru cam în termenii următori:
— Iată, am trecut cu toţii printr-un război cumplit. Am avut de suferit mult, atât unii cât şi alţii. Dar toţi suntem trimişi la oamenii între care suntem ca să le propovăduim pe Cristos şi naşterea din nou. Şi toţi avem în faţa Domnului marea datorie şi marea răspundere de a face acest lucru cu toată puterea şi înţelepciunea, în unitatea deplină şi în dragostea frăţească dintre noi, pentru ca acei la care ne ducem să-i chemăm, să vadă într-adevăr prin aceasta că noi suntem nişte adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu.
Timpul acesta şi prilejul acesta, ziceam, este unic.
Dacă reuşim să ne înţelegem acum, când toţi facem un început nou, atunci noi vom realiza cea mai mare izbândă pentru Evanghelie în ţara noastră – şi poate în lumea întreagă.
Dimpotrivă, dacă din vina noastră acest prilej unic se va pierde şi noi vom continua iarăşi luptele sectare şi confesionaliste dintre noi, Lucrarea Domnului va suferi o pierdere de neînlocuit, iar noi vom fi traşi odată la răspundere în faţa Judecăţii Domnului ca nişte răufăcători ai Evangheliei şi ca nişte vinovaţi pentru pierderea multor suflete.
Fr. Wurmbrandt ne-a înţeles – şi s-a alăturat îndată planului nostru. Am fixat o zi săptămâna aceea şi am luat legătura cu toţi câţi i-am crezut în stare de a primi acest gând bun. De fapt noi îi credeam pe toţi destul de credincioşi şi de înţelepţi pentru a îmbrăţişa iniţiativa noastră, deşi ne dam seama că aplicarea ei pe teren va întâmpina destule greutăţi… Credeam sincer, însă, că, odată luată hotărârea şi lucrând toţi cu o inimă curată la realizarea ei, Harul Domnului ne va da mai curând de cât s-ar crede, o izbândă fericită.
Ce minunat moment era acesta pentru o iniţiativă mare şi binecuvântată ca asta! Eram plini de bucurie în aşteptarea primirii răspunsului celor invitaţi – şi făceam la planuri ce minuni se vor putea realiza în ţara noastră prin toate forţele noastre unite.
Cum va binecuvânta Duhul Sfânt cu participarea Lui eforturile noastre armonioase!
Au venit câţiva de la un cult, câţiva de la alt cult. Restul cei de la Evreii creştini şi noi cei doi, Marini şi eu.
Dar nici de la acele adunări nu veniseră primii îndrumători, ci doar oameni de mâna a doua.
Am văzut cu durere că cei vizaţi nu înţelegeau nici acum marele preţ al momentului şi marea cerinţă a lui Cristos. Totuşi – ne-am zis noi – dacă măcar cei prezenţi vor ajunge cu toţii la acel înalt nivel duhovnicesc din care să apreciem necesitatea şi porunca Evangheliei din momentul de faţă şi vom conlucra împreună, rezultatele fericite vor atrage şi pe ceilalţi – şi nu peste mult se va realiza colaborarea tuturor. Dar bruma s-a aşternut curând şi peste aceste flori.
Dorind totuşi să începem cumva, fr. Wurmbrandt a propus editarea împreună a unei reviste care să poarte mesajul nostru scris către toţi credincioşii, chemându-i la o colaborare interconfesionalistă în slujba şi spre slava lui Cristos.
Revista urma să apară bilunar şi sub conducerea unui grup format din persoane de frunte din toate confesiunile creştine participante.
Scrisul trebuia să fie inspirat numai din Dragostea şi Adevărul Evangheliei, în aşa fel încât să fie acceptabil şi folositor tuturora.
Până ce se va obţine o nouă autorizaţie pentru altă revistă, fr. Wurmbrandt ne-a pus la dispoziţie revista lor, Prietenul, care apărea la Bucureşti.
Cu această propunere au fost de acord cu toţii. Dar când s-a pus problema colaborării – n-am fost prezenţi de fapt decât numai noi trei: fr. Wurmbrandt, Marini şi eu.
Atunci am văzut cu inima zdrobită de durere, cât de puţini credincioşi suntem, credincioşii de azi. Şi că de fapt aproape nimeni nu mai caută foloasele lui Cristos. Ce alt necaz mai mare trebuie, care să mai treacă peste noi, spre a ne trezi?
Şi ce alt moment, oare, va trebui să mai vină, spre a şti să-l folosim? Până ce Domnul nu ne va pune într-un foc şi mai cumplit în care fiecare personal să fim săraţi şi arşi până la alb – se vede că nu vom ajunge la punctul de sudură la care trebuie să ajungem, ca să fim în stare ca Cristos să lucreze prin noi… Nu tot numai noi prin El!…
Ideea însă era atât de frumoasă şi de sfântă încât a anunţat-o şi Mântuitorul că se va realiza, odată, pe veci când a zis:
„Şi va fi o turmă şi un păstor…” (Ioan 10:16).
Acum se pare că încă n-a sosit această vreme. Totuşi nu poate fi departe, dar noi trebuie să o dorim şi să o pregătim.
Atunci însă prea mă grăbeam să vorbesc despre alţii. Va veni în curând vremea când voi vedea că nici chiar în sânul aceleiaşi grupări nu se va mai putea realiza o unitate deplină de gânduri şi o armonioasă colaborare între fraţi, nici chiar în sânul familiei noastre a Oastei Domnului.
Necazurile, în loc să ne apropie, ne depărtează.
Momentele mari, în loc să ne unească, ne dezbină.
Şi furtunile grele, în loc să ne înalţe pe toţi, pe cei mai mulţi îi prăbuşesc.
Comportarea plină de egoism a celor mai mulţi era un semn că acei ce trebuiau să vadă acum, nu vedeau că milioanele de morţi şi mările de sânge şi de lacrimi nu ne învăţaseră nimic.
Trăiam prima mea cutremurătoare dezamăgire – de astă dată din experienţele mele cu „credincioşii” noştri şi ai lor.
…O, câte vom mai vedea!
Am încercat din nou cu foaia la Sibiu. Acum Titus era altul. Tovărăşia lui de acum 10-12 ani cu Viorel care îl dusese la neascultarea sa de tatăl său, o plătise scump iar bietul fiu rătăcit îşi ispăşise prin multe roşcove amare păcatul lui.
O, dacă ne-ar face dragostea să ascultăm înainte – şi nu pedeapsa în urmă! Dar nu ştim de ce, oare, tocmai fiii celor mai înţelepţi oameni cad adeseori în cea mai mare nebunie! Bine este atunci că Domnul foloseşte faţă de ei câte o nuia usturătoare pentru a-i învăţa.
Cu Titus se putea acum lucra… Domnul folosise nuiaua.
Am revenit deci din nou cu gândul să începem o lucrare mai stabilă aici la Sibiu, unde poziţia mitropolitului începuse să slăbească mai ales în privinţa relaţiilor lui cu Autorităţile de Stat, care nu mai erau acum atât de slugarnice şi la dispoziţia lui ca înainte.
Sibiul era totuşi ceva neuitat pentru Oaste. Centrul ei tot aici trebuia să rămână!
În anul 1934 când venisem prima dată la Sibiu, adunarea Oastei de aici era relativ tânără, ca de altfel majoritatea adunărilor din ţară. Întreagă Lucrarea Oastei n-avea decât 12 ani. Dar cei din Sibiu veniseră la Domnul într-un fel mai deosebit decât ceilalţi din ţară. Sibienii veniseră mai mult la cuvântul vorbit al părintelui Iosif şi nu la cuvântul scris, cum veniseră în totalitatea lor fraţii din ţară, care aproape nici unul nici nu-l văzuseră la faţă niciodată pe omul care îi adusese pe ei la Mântuitorul Isus Cristos.
Ostaşii din Sibiu se îndestulau să audă cuvântul părintelui o dată pe săptămână, sau la două săptămâni, sau chiar mult mai rar.
Cărţile sau foile scrise ale părintelui, ei prea puţin şi prea puţini le aveau ca o hrană temeinică şi dorită. Pe când ostaşii din restul ţării şi al lumii cunoscuseră întoarcerea la Domnul şi viaţa trăită cu Cristos numai din cuvântul scris, care era mult mai statornic, mai îndestulător şi mai adânc.
De aceea şi ataşamentul fraţilor din Sibiu era mult mai slab faţă de părintele Iosif decât al celorlalţi din ţară.
Anul 1946, deci, l-am petrecut până toamna în pregătiri pentru reapariţia foii Isus Biruitorul, sub direcţia lui Titus care era moştenitorul formal al părintelui Iosif, iar ca redactor fr. Marini. Între timp am mai tipărit o ediţie din Cartea de cântări, Calendarul pe 1947 şi o serie de alte cărţi.
La Beiuş continua tipărirea lunară a variantelor revistei Familia Creştină. Misiunile prin ţară împreună cu fr. Marini le făceam tot mai rar.
După adunarea de Rusalii 1946, eu a trebuit să mă întorc la lucrarea de la Beiuş, urmând ca fr. Marini să mă anunţe despre mersul şi pregătirile în vederea apariţiei gazetei. La apariţia foii Isus Biruitorul eu trebuia să sistez Familia Creştină, la Beiuş, pentru a nu da impresia unei dezbinări între noi, şi a ne uni la Sibiu toate forţele împreună. Doream mult această apariţie.
Între timp a venit seceta din Moldova despre care am scris, cu necazurile ei, iar aceasta ne-a sustras pentru un timp de la munca noastră cu tipăriturile.
Pe la jumătatea lui ianuarie, după ce primisem acasă primul număr din Isus Biruitorul – mi-a sosit o telegramă fulger: „Vino imediat, sunt grav bolnav. Marini”.
Un fior rece mi-a străpuns inima şi un şuvoi de lacrimi îmi porniră din ochi, scăldându-mi obrajii.
I-am expediat imediat o telegramă fulger cu următorul cuprins:
„Sunt cu tot sufletul alături de tine. Voi veni imediat.”
Dar pentru orice deplasare, atunci eu trebuia să fac o cerere la Poliţie înainte cu 8 zile.
Am făcut imediat cererea şi am dus-o la sediul Poliţiei din Beiuş cerând eliberarea cât mai repede a permisului de a călători, dată fiind gravitatea situaţiei. (După mulţi ani când am ajuns din nou pe acolo, m-am întâlnit şi cu această neînsemnată cerere a mea de atunci, trebuind să mai dau unele amănunte şi în legătură cu asta. Ca dovadă că nimic nu se pierde!…)
Dar n-am primit nici cu un ceas mai devreme de opt zile permisiunea călătoriei. Aşa că am ajuns la Sibiu abia în ziua morţii mamei fr. Marini.
Pe el l-am găsit într-adevăr grav bolnav în casa fr. Titus. Mai multe surori îngrijeau de el.
Mama lui era în sicriu la Săsciori. Fratele lui, Nicolae, zăcea şi el în alt pat, aici la Sibiu. Tatăl lor era grav bolnav şi el în spital la Sebeş, iar sora lor, Mărioara, tot bolnavă, departe, la Sâmbăteni, lângă Arad.
Fratele Marini nu ştia decât de mama şi de Nicolae, dar peste câteva zile va zace şi tatăl său în sicriu alături de el în casa lor de la Săsciori.
Acum, abia sosit aici lângă patul lui, odată cu ştirea morţii mamei sale, mi s-a adresat cu lacrimi în ochi, spunându-mi:
— Te rog să mergi în locul meu la sicriul maniei mele, să o însoţeşti până la mormânt… Noi am fost atât de legaţi prin iubirea lui Dumnezeu…
Nimic nu mai poate să înlocuiască iubirea Domnului şi iubirea mamei…
În curând ne vom întâlni la Domnul Isus…
Am plecat îndată la Săsciori şi am făcut tot ce am putut, dar nimeni altcineva de pe lume nu-l poate înlocui ca şi el însuşi pe un fiu lângă sicriul mamei sale.
După plecarea mea, fr. Marini s-a cerut să fie dus şi el la spitalul din Sebeş, ca să fie mai aproape de Săsciori. Acolo la spital a fost pus pe un pat alături de patul în care zăcea tatăl său bolnav tot atât de grav şi tot de aceeaşi boală.
În ziua de 2 februarie 1947 erau duşi în două sicrie amândoi, acasă la Săsciori.
La înmormântarea lor am luat parte împreună cu o mare mulţime de fraţi.
În foaia Isus Biruitorul, în numerele din februarie 1947, am relatat pe larg despre toate aceste dureroase întâmplări.
Ce tainică şi înţeleaptă este totuşi lucrarea grijii şi iubirii Domnului faţă de mersul şi sorta Oastei Lui!
Atunci am preluat eu toată redacţia foii Isus Biruitorul care a apărut apoi până la sfârşitul anului 1947, când am fost închişi amândoi, Isus Biruitorul la Sibiu, iar eu la Beiuş.
În septembrie 1947 într-o adunare ţinută în casa noastră din Mizieş, s-au predat Domnului cei trei copii ai mei care mai trăiau:
Florica de zece ani, născută în anul 1937, Viorel de 9 ani, născut în 1938 şi Ileana (Nina) de 7 ani, născută în 1940. Ultimul copil, Ecaterina, născută în 1944, murise în acelaşi an, pe când avea numai trei luni.
O, de-ar da Dumnezeu ca ei să-şi ţină legământul pus acum cu El!
Lucrul Domnului înainta. Dumnezeu nu ne-a părăsit chiar niciodată, pe cei care nu L-am părăsit pe El.
Sute de fraţi plecau în misiune în toate părţile. Era o perioadă de mare libertate şi adunările Oastei se înmulţeau cu mare putere. Toţi fraţii lucrau sub îndemnul: într-o dragoste fierbinte pentru Isus.
Multe mii de suflete noi care se predau acum Domnului erau rodul minunat al acestor osteneli făcute pentru Domnul într-un mare elan şi avânt al dragostei de către mii şi mii de fraţi.
Sutele de tineri şi lucrători ai Domnului cereau stăruitor nişte cursuri de şcoală biblică, diferite îndrumări de orientare duhovnicească şi multe sfaturi pentru misiune.
Atunci am organizat, în octombrie 1947, o săptămână de şcoală biblică pentru tineret în Nordul Ardealului, la Chiuieşti.
Am publicat chemarea şi planul acestei şcoli biblice în foaie şi totul s-a desfăşurat fericit. A fost ceva nespus de frumos şi folositor.
Foarte mulţi tineri care au luat parte la cursuri s-au organizat apoi în echipe de misionari, împărţindu-se doi câte doi, în toată ţara pentru călătorii misionare.
Dar şi acest început era să fie ultimul pentru cine ştie câţi ani, căci de atunci şi până azi aşa ceva nu s-a mai putut face la Oastea Domnului, din pricina furtunilor care s-au abătut peste noi îndată după aceea.
Şi nu s-au mai potolit nici astăzi.
Slăvit să fie Domnul.
Isuse-nvaţă-mă
Isuse-n vaţă-mă de-acum
Cântarea viitoare,
Desprinde-mi ochii de pe drum
Să pot privi în soare
Şi scapă-mi sufletul, pe rând,
De orişice povară –
Ca liber să pot fi intrând
În mult dorita-mi Ţară.
Isuse-ajută-mă să-mi pot
Mai larg deschide mintea,
Spre Rugul Sfânt, venind, să-mi scot
Grăbit încălţămintea –
Ca inima să mi-o sfinţesc,
Mai blând plecat sub cruce,
Ca la intrare să primesc
Sărutul Tău cel dulce…
Primeşte-mă, Isus, zâmbind
Cu-o dragoste duioasă,
Cum ai primi-un copil venind
De prea departe-acasă –
Că prea rănit şi obosit
Mă-ntorc din lunga-mi cale,
Primeşte-mă, Isus Iubit,
La Inima Ta moale…
CAPITOLUL 18
La 25 de ani
Eben-Ezer… Ajuns aici
Gândesc cu sufletul durut:
Ce paşi mărunţi, ce urme mici
– Ce-a trebuit – şi ce-am făcut.
…Cât am vorbit din ce făceam,
Cât am făcut din ce-am vorbit –
Cât am iubit din ce aveam,
Cât am avut din ce-am iubit?…
Marile răscruci ale vremurilor şi ale vieţii noastre, ne sunt date de Dumnezeu fiecăruia dintre noi, ca prilejuri de adâncă cercetare lăuntrică, de cutremurător bilanţ, spre a ne da seama în ce măsură ne-am împlinit sau nu, datoria pe care o avem, legământul pe care l-am pus, munca pe care o avem de făcut…
Binecuvântat este sufletul smerit şi tăcut, care, la astfel de răscruci, priveşte cu înţelepciune înapoi spre tot drumul străbătut şi îşi judecă fără părtinire toţi paşii vieţii sale, buni sau răi, drepţi sau nedrepţi, chibzuiţi sau nebuni.
Binecuvântat va fi sufletul cinstit şi drept, care, la aceste necruţătoare judecăţi de sine, trage cele mai folositoare învăţăminte şi ia cele mai sănătoase hotărâri. Apoi, ţinându-le, îşi duce pe viitor viaţa în cel mai chibzuit fel, ca unul care n-a suferit în zadar, care n-a trecut fără folos pe lângă întâmplări şi care n-a trăit degeaba sub soarele acesta minunat al lui Dumnezeu.
Dar vai de acela care trece prin toate ca un orb şi ca un surd care nu judecă nimic, ca un nebun care risipeşte tot ce-au strâns părinţii lui – şi ca un blestemat care face ruşine familiei sale.
Să înţelegeţi bine ce spun, că aici este vorba de lucruri în primul rând duhovniceşti.
De moştenirea lăsată nouă de înaintaşii noştri credincioşi.
Şi de familia noastră cea de la Dumnezeu.
De mii de ori ar fi fost mai bine pentru aceşti fii şi urmaşi risipitori ai adunărilor Domnului, dacă ei nici nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu şi dacă n-ar fi avut în mână niciodată Cuvântul lui Cristos. Să nu fi ajuns niciodată în Lucrarea Oastei lui Isus şi să nu se fi împărtăşit niciodată din Duhul Harului, decât, după ce le-au avut toate acestea, să le batjocorească ta acest fel (Matei 18:6-7; Evrei 10:29).
Se apropia Anul Nou 1948, când aveau să se împlinească 25 de ani de la începutul pământesc al Oastei Domnului din ţara şi Biserica noastră. Şi se apropia împlinirea a zece ani de la sfârşitul pământesc al părintelui Iosif, omul trimis de Dumnezeu pentru începutul acestei sfinte Lucrări.
Lucram la redacţia foii, pentru întocmirea celor două numere de Crăciun şi de Anul Nou, spre a le face gata pentru tipar din vreme, întrucât doream ca de toate sărbătorile care se apropiau, să fiu acasă ta familia mea şi între fraţii mei de la Beiuş.
Obişnuiam să pregătesc astfel tot materialul foii din timp şi să-l las paginat lui Titus, care urma să-l dea în lucru la tipografie în ziua hotărâtă, iar apoi să facă corecturile şi ceea ce s-ar mai fi ivit ta ultima oră, în lipsa mea.
Când rămăsesem la redacţie, cele mai multe din numerele foii le pregăteam mai dinainte, din cauză că adeseori trebuia să plec în misiune prin ţară, cum mergeam şi mai demult, când ne perindam la acestea cu fr. Marini.
Ne împărţisem cu Titus munca fiecăruia. El avea administraţia, iar eu redacţia foii şi misiunile pe la fraţi. De multe ori luam materialul cu mine şi lucram foaia cine ştie pe unde, pe la fraţi. Sau călătorind, prin gări, în ceasurile de aşteptare a trenurilor. Când încheiam paginile, le puneam la poştă pentru Sibiu, şi mergeam mai departe. Redacţia noastră era atunci în strada Turnului nr. 9, jos, la începutul celor două scări lungi, pe sub marea catedrală evanghelică germană, cu ceas. Tipografia era în curtea redacţiei unde era şi locuinţa lui Titus. Aşa că lui îi era foarte uşor, avându-le pe toate la îndemână.
Şi, după cum am mai spus şi în alte rânduri, între fraţii noştri, era de la început obiceiul ca de marile sărbători ale anului, să cercetăm spitalele şi închisorile cu câte un program evanghelic, însoţit de daruri trupeşti şi sufleteşti: hrană, îmbrăcăminte, vorbiri şi cărţi – oricând şi oriunde se putea.
În timpul stăpânirilor aspre de dinainte şi din timpul războiului, nu se putuse face aceasta. Dar acum, mulţumim Domnului, lucrurile se schimbaseră în bine şi, cu cât erau timpuri mai cu multe lipsuri, cu atât era mai nevoie să se facă aceasta.
Fusesem în vară într-o astfel de misiune cu Lily la închisoarea de femei „Văcăreşti” din Bucureşti. Nu avusesem atunci prea multe mijloace de ajutor, dar alimentele pe care le duceam şi de care era atâta nevoie, ne-au deschis fără greutate porţile închisorii şi am putut să mângâiem multe dureri sufleteşti ale bietelor fiinţe chinuite acolo. Câteva zeci dintre ele se şi predaseră atunci Domnului Isus.
Acum publicam în foaie un apel şi o îndrumare către toate adunările frăţeşti din ţară, ca să pregătească în chip deosebit pentru sărbătoarea Naşterii Domnului Isus un program evanghelic urmat de cât mai multe daruri, pentru închisorile şi spitalele cele mai apropiate. Era cu atât mai mare nevoie de asta acum, cu cât lipsurile de hrană, cât şi starea sufletească a celor din suferinţă era mai grea.
Sfătuiam pe fraţi să ia din timp legătură cu Direcţia închisorilor şi a spitalelor, pentru a se face totul cu aprobarea şi concursul acestora.
Noi, la Beiuş, luasem din timp toate aceste măsuri, iar în ziua a treia de Crăciun, după cum hotărâsem cu toţii, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare, la şcoala primară din Beiuş. De acolo ne-am împărţit în două grupuri. Unii cu coşurile lor pline de hrană şi cărţi au luat-o spre spital, unde trebuiau să se împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu fiecare bolnav şi să-i lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească şi alt dar de Biblii şi diferite alte cărţi.
Un alt grup, cel mai mare, urma să mergem în închisoare, fiindcă acolo era o şi mai mare nevoie.
Directorul închisorii cu care luasem din timp legătura, dăduse deja dispoziţia ca toţi deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii, în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi între deţinuţi erau aşezaţi vreo zece gardieni, spre a păstra ordinea.
A început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au însoţit-o cu multe lacrimi – împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieţii oameni nefericiţi se agăţau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor…
O, ce mare nevoie are sufletul oamenilor de Dumnezeu totdeauna, dar în zilele necazului lor El rămâne singura lor nădejde.
Programul a continuat cu mărturisiri puternice despre Cristos şi planul dragostei lui Dumnezeu, Care împlinea la Naşterea Mântuitorului profeţiile făcute de veacuri pentru venirea Răscumpărătorului Care va izbăvi pe om din păcat şi din moarte, zdrobind puterea Satanei care ne ţinea robi prin păcat
Toate cuvântările aveau un conţinut plin de chemare şi de întoarcere la Dumnezeu, mai ales din această cumplită stare de robie atât sufletească cât şi trupească în care erau ei…
Dar nu numai ei…
Mai erau de faţă şi doi preoţi credincioşi, care veniseră şi ei să ia parte la această lucrare a dragostei lui Cristos împreună cu noi.
Copiii şi tineretul nostru au recitat mişcătoare poezii şi cu toţii am cântat multe cântări şi colinzi ascultate cu bucurie şi lacrimi.
La urmă s-a încheiat totul cu o altă rugăciune puternică de mulţumire către Tatăl Ceresc pentru ocazia aceasta şi de chemare a îndurării Sale prin Domnul Isus, pentru îndreptarea şi mântuirea sufletelor acestora care au auzit Cuvântul Său mărturisit în faţa lor.
Directorul închisorii a mulţumit călduros pentru acest frumos gest al Oastei Domnului şi ne-a zis hotărât:
— Uşile închisorii vă vor fi deschise oricând veţi mai dori să aduceţi un cuvânt bun şi o rază de mângâiere acestor oameni ajunşi aici.
Asta a fost ca o profeţie pe care ne-a făcut-o atunci, fără să ştie, acest director, fiindcă într-adevăr de atunci şi până astăzi uşile multor închisori s-au tot deschis pentru noi…
Dar nu în felul în care zicea el atunci.
Între timp se răspândi în tot oraşul vestea că Oastea Domnului este cu o serbare şi cu daruri pentru cei din închisoarea oraşului.
Şi ne-am pomenit că vin şi vin tot felul de doamne şi femei cu coşuri pline, până nu mai încăpeau în locul din faţa sălii unde eram adunaţi. Sufletele milostive rupeau din hrana lor de Sărbători şi veniseră să aducă o bucurie semenilor în suferinţă şi în lipsă.
După terminarea programului duhovnicesc, surorile şi fraţii au adus darurile lor trupeşti… Se pregătiseră trei cazane mari de hrană caldă şi coşuri multe pline de plăcinte, cârnaţi, cozonaci şi altele, ca de sărbători.
Era o zi călduţă şi toate aceste daruri au fost făcute grămezi câte una pentru fiecare om pe lungile mese fixe care erau întinse în curtea închisorii.
Lângă fiecare grămadă de alimente de tot felul, erau şi câteva cărţi religioase pe care am cerut permisiunea să le împărţim.
S-au ajuns din belşug toate nu numai la toţi deţinuţii, dar şi la gardieni, mai rămânând încă şi pentru magazie spre a le fi împărţite în zilele următoare.
O, cum le străluceau ochii şi sufletele bieţilor oameni! Şi ce sărbătoare neuitată a fost asta pentru ei, dar şi pentru noi toţi cei ce luasem parte la ea.
Abia când am ieşit pe poartă în stradă ca să ne împrăştiem fiecare spre casă, am văzut ce mulţi eram. Cei ce plecaseră la spital, terminaseră mai devreme şi veniseră şi ei aici.
Cei ce se adunaseră de prin oraş erau în atât de mare număr încât strada spre centru se umplea de noi, o coloană lungă, ca la o manifestaţie.
Bucuroşi şi fericiţi de ceea ce reuşisem să încheiem cu bine, nici nu ne gândisem atunci că, trecând prin centru, de la geamul partidului fusesem văzuţi şi cineva întrebase:
— Ce manifestaţie este asta?
— Este Oastea Domnului. Vine de la închisoare, unde a făcut o serbare religioasă pentru deţinuţi – a răspuns cine va.
— Aha. Bine!
A treia zi, plutonierul de jandarmi de la postul comunei se opri în faţa casei noastre şi spuse lui tata:
— Spune fiului tău să iasă până afară.
Am ieşit. Plutonierul era călare pe un cal uriaş şi din spinarea calului mi-a zis:
— În cinci minute să fii gata să mergi cu mine la Comisariat la Beiuş.
Am îmbrăcat o haină ceva mai groasă şi, luând în mână o colecţie a foii Isus Biruitorul din anul acesta, spre a o arăta, dacă va fi nevoie undeva că eu lucrez acolo, am ieşit, spunând:
— Sunt gata!
— Vino cu mine. Vom merge pe sus prin sat să-l luăm şi pe popa care a fost cu voi.
Şi o luă înainte la drum, el călare, eu pe jos, înapoia lui.
La preotul acasă nu era nimeni, aşa că, după ce am făcut acest mare ocol, am întors la şoseaua care ducea spre oraş.
Era joi, zi de târg la Beiuş înainte de Anul Nou şi drumul era plin de oameni care veneau de la oraş. Toţi se uitau după mine miraţi şi clătinau din cap. Mă cunoşteau din copilărie ca pe un om credincios şi nu puteau înţelege de ce sunt dus acum de jandarm în acest mod ruşinos.
Unii încercau să mă întrebe, să stea de vorbă cu mine, dar jandarmul furios se răstea la ei:
— Taci şi-ţi vezi de drum! Sau vrei să te iau şi pe tine lângă el? Am ajuns la poarta Comisariatului de Poliţie.
Comisarul de serviciu m-a dus înăuntru în faţa unui bărbat înalt şi voinic, care m-a întrebat răstit:
— Cum te cheamă pe tine?
— Traian Dorz, i-am răspuns liniştit.
— Ce-i aia în mână la tine?
— Colecţia foii Isus Biruitorul la care sunt redactor!
— Bine, las-o aici! De aici înainte ne vom ocupa noi de asta. Tu te-ai ocupat destul. Ce ai prin buzunare? Scoate tot şi pune aici pe masă!
Scoate-ţi şi cureaua şi şireturile, tot ce ai, ceas, stilou, bani, acte… Tot ce ai asupra ta. Tot, tot…
Am scos totul şi le-am depus pe masa lui. Apoi a făcut semn la unul care mai era acolo – iar acesta m-a luat şi m-a dus în fundul coridorului larg unde era o uşă cu cheia pe dinafară.
A descuiat-o şi, împingându-mă, a zis:
— Hai şi tu la ăştialalţi care te aşteaptă, că li-e frig singuri. Vă mai încălziţi dacă sunteţi mai mulţi. Şi, râzând, trânti uşa după mine, răsucind cheia.
M-am uitat la cei trei care mai erau acolo, stând pe trei scaune de trei feluri. Era un avocat, un notar public şi unul dintre cei doi preoţi cu care mă dusesem alaltăieri la serbarea de la închisoare.
— Dar tu ce-ai făcut? – zise avocatul, un om mai în vârstă, pe care îl cunoşteam mai mult după nume. Nu avusesem niciodată nimic deosebit cu el! Noi mai înţeleg să fim luaţi ca oameni primejdioşi pentru regimul acesta, că am mai făcut politică şi am mai avut şi alte păcate – zise el, uitându-se mirat spre ceilalţi – dar acest om pe care îl ştiu de când eram copil, ca pe un sfânt, n-a făcut nimic. De ce-l vor fi luat şi pe el? De ce te-au luat, măi frate?
— Nu ştiu! am zâmbit eu liniştit. Nu mi-au spus absolut nimic. M-au adus aici, mi-au luat tot ce aveam asupra mea şi m-au băgat în magazia asta lângă dumneavoastră. Dar cu dumneavoastră ce-i?
— Nu ştii nimic ce s-a întâmplat la Bucureşti?
— Nu!
— Regele a fost detronat, ţara s-a declarat republică, iar noi, cei care eram mai nu-ştiu-cum, am fost aduşi aici pentru ca nu cumva să primejduim cu ceva procesul înnoitor care a început în ţară. Asta e!
— Fii liniştit, zise notarul zâmbind, peste două, trei zile au să ne dea drumul. Nu suntem noi oameni primejdioşi pentru ţară nici unul – afară, poate, de dumneata, care eşti un aşa de înarmat ostaş al Domnului…
Toţi râseră – apoi începură să povestească altceva din care fuseseră întrerupţi prin venirea mea.
Nu mă interesau poveştile lor lumeşti, la care din când în când le mai răspundea cu câte o observaţie părintească şi preotul. Era şi el din oraş. Mă retrăsesem într-un colţ şi, închizând ochii, mă prefăceam că dorm, spre a nu mă atrage şi pe mine în discuţiile lor.
Gândurile mele zburau departe la lucrul Domnului pe care-l lăsasem, la fraţii faţă de care aveam o mulţime de obligaţii…
La treburile atât de multe care mă aşteptau şi la faptul că nimeni dintre-ai mei şi dintre fraţi nu ştia unde mă aflu şi nici cât voi fi ţinut aici.
Spre seară a mai fost adus şi băgat cu noi încă unul care era acum secretar al primăriei oraşului. Pe acesta îl cunoşteam bine, căci era copilul cel mai mic din cei cinci ai vecinului nostru. Cel mai sărac de lângă noi. Tatăl lui fusese un beţiv şi murise beat când el avea vreo cinci ani. Era mai mic ca mine cu vreo doi ani şi de mână l-am dus eu prima dată la şcoala din sat.
De-a lungul anilor, pentru că ai lui erau săraci, eu îl ajutasem cu de toate. După ce mă întorsesem eu la Domnul, îl duceam cu mine şi pe el pe la adunări şi-i dădeam tot felul de cărţi să citească.
Învăţase bine la şcoală, iar pe urmă am vorbit cu naşul meu care era un preşedinte pe o instituţie din Oradea şi l-am angajat acolo.
Mai târziu a trebuit să-l dea afară fiindcă se ţinea şi el acum aproape numai de beţie şi de furturi. Apoi a ajuns salahor pe la Bucureşti, de unde s-a întors bolnav, spunând că a avut un accident de muncă. A fost un timp slugă pe la nişte unguri, iar pe urmă a intrat angajat ca om de serviciu pe la notariatul din satul nostru.
Învăţând mereu, a cerut să fie angajat funcţionar la acest notariat într-un post care se ivise după plecarea altuia de-acolo.
A trebuit o garanţie materială pentru el, dar ai lui nu aveau.
Atunci tatăl meu l-a luat pe garanţia sa, urmând ca noi să plătim orice sumă în cazul că el va produce vreun fel de pagubă statului.
Aşa a ajuns el funcţionar.
După aceea a făcut armata, unde iarăşi a avut nişte încurcături cu acte false, după care a intrat în închisoare. L-am căutat şi acolo până ce a scăpat. S-a amestecat apoi în politica cea mai primejdioasă, fiindcă era ambiţios şi dorea să facă mereu bravuri. Când politica lui a dat cel mai urât faliment, a căutat îndată să intre în partidul care venise la putere.
Se căsătorise cu o tânără credincioasă. Nunta lor fusese în 1944.
Avea acum doi copii şi locuiau la Beiuş, el fiind secretar al primăriei oraşului. Nu ştiu cum ajunsese şi el pe la sfârşitul programului nostru de la închisoare şi la ieşire fusese văzut printre noi.
Acum era aici, şi protesta mereu să-i dea drumul, fiindcă cheile de la casa primăriei sunt la el.
Mai târziu a fost scos la şeful şi n-a mai venit la noi.
Se descurcase şi aici ca şi în alte locuri.
Se înserase şi vedeam că nu se gândesc să ne lase acasă.
În locul acesta unde stăteam era strâmt şi nu puteam să ne întindem spre a ne culca.
Celor din oraş familiile le-au adus hrană şi pături pentru dormit.
M-am întins şi eu pe lângă fratele preot, dar nimeni dintre noi n-a putut închide ochii…
Era în noaptea de Revelion şi camera unde eram noi era vecină cu camera de primire în care şeful lucra fără întrerupere.
În oraş erau petreceri cu muzică şi chiuituri. Din când în când auzeam uşi trântite şi izbituri, apoi ţipete şi înjurături…
Înţelegeam că erau aduşi de prin oraş diferiţi cheflii, care erau apoi anchetaţi pentru tot felul de fapte rele cu care şeful şi băieţii lui îi învinuiau printre înjurături şi pumni. Iar ei se dezvinovăţeau printre jurăminte şi vaiete.
Numai spre ziuă s-au mai liniştit toate acestea, rămânând acolo numai cineva care scârţâia din când în când un scaun.
Ceilalţi, obosiţi probabil, merseseră la culcare…
Eu, adânc zbuciumat după toate cele ce auzisem, stăm întins cu ochii în tavan şi mă gândeam că într-o noapte ca asta, acum 25 de ani şi tot într-o stare cam ca asta a mea, se ajunsese la o răscruce istorică, de la care în viaţa poporului şi a Bisericii noastre începea un drum nou prin Oastea Domnului, începea drumul tainic al mântuirii, pe care Dumnezeu chema poporul nostru răvăşit de patimi politice şi de păcate sociale. Şi Biserica noastră amorţită de formalism şi superstiţii.
În noaptea Anului Nou 1923, părintele Iosif prin Duhul Sfânt, înfiinţa Oastea Domnului.
Acum eram la o altă răscruce…
Istoria ţării noastre va lua alt drum, iar Istoria Oastei Domnului va avea de trecut prin cerneri şi împrejurări noi.
Eu însumi mă simţeam la cea mai mare răscruce, poate, din viaţa mea.
O etapă zbuciumată se încheia acum, la acest sfârşit de an vechi – şi o alta va începe la acest An Nou.
Cuvintele psalmului 139 îmi veniră în minte – şi lacrimi fierbinţi începură să-mi scalde obrajii, udând colţul de pernă străină pe care îmi sprijineam capul – şi picurau jos pe parchetul gol pe care eram culcat.
„… Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti.
Ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele.
Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă – şi Tu, Doamne, mi-l cunoşti în totul.
Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte – şi Îţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele, este prea înaltă ca s-o pot ajunge.
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?
Dacă mă voi sui la Cer, Tu eşti acolo.
Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo.
Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării – şi acolo mâna Ta mă va călăuzi – şi Dreapta Ta mă va apuca.
Dacă voi zice: cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu – iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea străluceşte ca ziua şi bezna ca lumina.
Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele.
Te laud că sunt o făptură atât de minunată.
Minunate sunt lucrările Tale… şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta…
Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat ca în adâncimile pământului.
Când nu eram decât o fiinţă fără chip, Ochii Tăi mă vedeau şi în Cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele.
Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeul meu – şi cât de mare este numărul lor!
Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip… Când mă trezesc sunt tot cu Tine.
…Cercetează-mă, Dumnezeul meu – şi cunoaşte-mi inima. Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea Veşniciei… Amin.”
Slăvit să fie Domnul.
Cei care se-ntorc
Cei care se-ntorc la Domnul
Trebuie să aibă frică
De la vina cea mai mare
Până la vina cea mai mică,
Trebuie să aibă grijă
Să urmeze cu-ascultare
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Harul Domnului ne spală
Tot păcatul şi-l ridică:
De la vina cea mai mare
Pân-la vina cea mai mică,
Dar tot Harul ne ridică
O viaţă de-ascultare
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Vine Ziua Judecăţii
Când nu e uitat nimică:
De la vina cea mai mare
Pân-la vina cea mai mică
Dar şi Ziua ce-o să zică
Laude pentru-ascultare;
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Suind din nou…
Suind din nou un vechi urcuş, port jertfe noi spre-un vechi altar,
Cu noi răniri de vechi câtuşi ‘nalţ înc-un stâlp pe-un sfânt hotar.
Eben-Ezer! – Ajuns aici, privesc tot lungul drum trecut:
…Ce paşi mărunţi, ce urme mici, ce-a trebuit – şi ce-am făcut!…
Gândesc cu sufletul durut la anii ce i-am risipit,
– Cât am trăit din ce-am ştiut, cât am ştiut din ce-am trăit?
Cât am gândit din ce făceam, cât am făcut din ce-am gândit,
Cât am iubit din ce aveam, cât am avut din ce-am iubit?
Cât am trăit din ce-am crezut, cât am crezut din ce-am trăit,
Cât am vorbit din ce-am făcut, cât am făcut din ce-am vorbit?…
…La stâlpul meu de greu hotar, cad azi cu faţa la pământ:
– Nu-n cântec pun, ci-n plâns amar, Isuse, noul legământ.
Şi-aş vrea de-acum pân-la sfârşit, prin harul Tău dumnezeiesc,
Să pot trăi tot ce-am vorbit, să pot vorbi tot ce trăiesc.
La anii…
La anii răstignirii, când am intrat în beznă
Eroic, dar cu suflet naiv şi neprecis,
Lucea cătuşa pusă la mână şi la gleznă
Dar ochii şi-Adevărul purtau umbriri de vis…
Urcuşul greu şi crâncen, prin anii duri de după,
Mi-au dăltuit un suflet mai matur şi mai clar,
Căci, bând singurătatea cu-o prea amară cupă,
I-am fost deschis iubirii prea slobod stăvilar.
Trăind, prea fără oameni, o lume-nchipuită,
Nu cunoscusem fiara sub zâmbetul senin:
Cum să pricep că poate chiar mâna miluită
Să-ntoarcă bunătăţii, tăişul cu venin?
Dar anii încercării prin foc şi rugăciune
Mi-au ars pe veci perdeaua naivelor vederi
Şi, strâns lângă frumuseţea sfinţeniei străbune,
I-am juruit depline rămasele puteri.
Descoperind Lumina de Dincolo de Fire,
În tainele din duhuri şi inimi am pătruns
– Şi-atunci cărări şi fapte mi-au prins să se deşire
Sub înţelesul tainic ce-n toate zace-ascuns.
…La anii învierii când am ieşit din beznă,
Despovărat de fumuri, de neguri şi-amăgiri,
Cătuşa ruginise la mână şi la gleznă,
Dar ochii şi-Adevărul purtau cereşti luciri…
CAPITOLUL 19
Şi binele trebuie plătit
…Să ştiu s-aştept şi suferinţa,
Căci şi ea are de-mplinit
O mare taină-n viaţa celui
Ce cu Cristos se vrea unit;
Dar orişicare-ar fi cuptorul
Şi-n orice flăcări să mă-ncing,
Nimic nu-mi frângă-ncredinţarea
Că am să-nving, că am să-nving…
Era atunci noaptea Anului Nou 1948… Trecuseră 25 de ani.
Poate adormisem ceva sau poate nu, pentru că şi ceilalţi lângă care stăteam culcat se mişcau şi oftau întruna. Trecusem nu numai într-un an nou, ci într-o eră nouă, într-un ev nou, într-o lume nouă…
Simţeam ceva ca atunci când, într-un război la care mergeam silit, am trecut hotarul apei ce despărţea de veacuri viaţa noastră şi ţara noastră de viaţa străină a străinului care ne-a fost dintotdeauna vrăjmaş. Am simţit atunci că păşesc pe un pământ primejdios unde stăpâneşte răul şi unde la fiecare pas de acum şi până la sfârşit mă pândeşte o ameninţare şi pe faţă şi în ascuns.
Şi mă urmăreşte un vrăjmaş de moarte – şi văzut şi nevăzut…
Pe geamuri se făcuse ziuă, dar în jurul sufletului meu se făcea tot mai noapte şi tot mai întuneric. Intrasem într-un tunel lung, cine ştie cât de lung.
Trenul în care fusesem împins mergea încet, nespus de încet şi razele palide care fulgerau câte o clipă din timp în timp îmi arătau feţe tot mai speriate şi locuri tot mai necunoscute. Trupeşte nu-i vedeam un capăt decât prin vreo minune… Uneori mă gândeam că undeva se va prăbuşi peste noi, înainte de a ieşi din el. Alteori ştiam că se va petrece minunea.
Că dintr-o dată se va face o mare lumină şi că totul se va transforma într-o clipeală din ochi din cea mai neagră noapte în cea mai strălucită zi.
Eram încredinţat că toţi aceştia care sunt acum aici cu mine – şi cele trei femei care sunt închise dincolo, în camera vecină – nu astăzi poate, căci este Anul Nou şi nu se lucrează nici chiar aici, dar mâine – vor fi eliberaţi. Cu ei vrăjmaşul cel nevăzut nu are nimic, iar cel văzut va termina repede.
Cu mine, însă, războiul va dura mult… Eu sunt aici cu Isus Biruitorul, Care a fost luat împreună cu mine. Cu noi vrăjmaşul cel nevăzut nu va termina repede, nu va termina niciodată cât vom fi pe pământ. Războiul a fost declarat în primul rând împotriva lui Isus – nu împotriva noastră, împotriva mea. Întâi a fost luat şi închis El, apoi eu. Deodată am fost amândoi, dar întâi El şi în urmă eu.
Tot aşa gândesc că trebuie să fie şi la ieşire: întâi El şi pe urmă eu… Adică eu nu voi putea ieşi din întunericul acestui tunel decât cândva, când iarăşi Isus Biruitorul Se va elibera pe Sine – apoi mă va elibera şi pe mine. Cum va fi asta, nu ştiu… Când va fi asta, iarăşi nu ştiu… Dacă pe pământ – sau numai în cer, Singur El ştie…
La ceilalţi, ai lor le-au adus de mâncare de acasă. Le-au adus şi pături de învelit şi perne, fiindcă este frig… Afară zăpada este mare şi de sus tot mai cade încă.
Cei ce stau aici povestesc între ei fără prea multe griji. Ei sunt oameni lumeşti care se acomodează repede la orice situaţie şi chiar încep să facă glume şi bancuri, râzând uneori chiar nefiresc de tare pentru locul şi starea aceasta. Ei sunt siguri că mâine vor ieşi. Şi eu sunt sigur de asta.
Şi au şi ieşit…
Întâi secretarul primăriei… Apoi notarul public, apoi preotul, apoi avocatul, în fiecare zi câte unul.
În a cincea zi, seara mi s-a spus să fiu gata că voi pleca la Oradea.
Am fost luat împreună cu o doamnă pe care n-o mai văzusem decât o singură dată în viaţa mea, la adunarea religioasă de la închisoare, din săptămâna trecută. Auzisem că e sora unui fost ministru şi adusese şi ea cu servitoarea ei nişte daruri pentru deţinuţi. Celorlalte două femei le dăduseră drumul, dar ei nu. Probabil aveau altceva şi cu ea.
Fără nici un fel de anchetă, şeful ne-a dat în primire unui poliţist, care – zicea el – va trebui să ne predea la Siguranţa din Oradea. Acolo vor face cu noi ce vor vrea. Va trebui să plătim trenul şi pentru poliţistul care ne va escorta, fiindcă Statul nu are bani să plătească şi pentru duşmanii săi. Destul rău i-am făcut până acum, dar de acum s-a terminat cu noi…
— Frate Dorz, ce va fi cu noi, zise plângând doamna care vorbea cu mine pentru prima dată în viaţa ei?
— Dacă îl avem pe Dumnezeu, doamnă, va fi bine. Dacă nu-L avem, va fi rău, oricine am fi şi oriunde am sta, răspunsei eu, mirat de ce repede ajunsesem fraţi, eu – fiul de ţăran din Mizieş şi ea – fiica unui moşier şi sora unui ministru. Durerea şi umilirea ne nivelează pe toţi într-un ceas, ca într-o mie de ani.
Am tremurat de frig toată noaptea pe trenul hodorogit în îmbrăcămintea mea subţire şi uzată.
La Oradea am fost împins de spate să urc scările unui celular construit în grabă în curtea unei clădiri cu zidurile pe patru străzi. Celularul acesta avea parter şi etaj. Câte opt celule fiecare. Patru de-o parte şi patru de alta. Iar la mijloc, coridorul. Totul era din scândură, aşa că uşor se auzea tot ce se întâmplă, deşi cei doi poliţişti se încruntau neîncetat pe coridor, mai mult prin gesturi decât prin şoapte, la toţi…
Celula a doua din dreapta de la etaj – în care am fost împins fără nici un cuvânt, ci numai prin zmucituri – avea trei priciuri din câte o scândură goală, două pe părţi şi una în fund. Două erau ocupate, pe cea liberă m-am aşezat eu.
Era spre ziuă când am ajuns. Le-am spus bună dimineaţa. Probabil le-am spus destul de tare, căci amândoi au dus în acelaşi timp degetul la buze, îngroziţi şi mi-au spus: „Psst! În şoaptă!”
Pe urmă mi-au explicat plini de frică, mai mult prin gesturi şi ei decât prin şoapte, că n-avem voie să vorbim. Că n-avem voie să ştim cine este lângă noi. Că n-avem voie să întâlnim pe nimeni de acasă. Că n-avem voie să întrebăm şi să spunem nimic nimănui. Că n-avem voie să ieşim decât până la WC de două ori pe zi când suntem scoşi, dimineaţa şi seara, la program, de către gardianul care stă pe coridor zi şi noapte să ne supravegheze pe toţi.
— Dar peste zi, dacă ai nevoie, nu te scoate?
— Cu foarte mare greutate, după ce baţi de nu ştiu câte ori în uşă. Dar mai bine să nu baţi, mai bine să suferi cât poţi.
— Dar de mâncare, dă ceva?
— Dacă îţi aduce familia, îţi dă. Dacă nu ştie familia de tine, sau eşti departe, vine o dată pe zi un deţinut de la penitenciar cu o găleată şi îţi dă. Cine are castron şi lingură de acasă, mănâncă. Cine nu – rabdă!
— De dumneavoastră ştie familia?
— Ştie! Noi suntem de aici din Oradea. Soţiile ştiu de noi şi vin în fiecare zi să ne aducă de mâncare.
Ei erau simpli muncitori de la tramvaiele oraşului. Deci nici cu ei lucrurile nu vor fi prea complicate. Peste câteva zile o să li se dea drumul. Cei ce aveau cu ei nişte mărunte socoteli, o să-i înveţe minte puţin şi apoi o să-i lase în pace.
Nu mâncasem nimic de ieri, nu dormisem toată noaptea, iar acum aşteptam fără grabă şi fără curiozitate ce va veni. Nu ştia nimeni cât ar putea fi ceasul şi numai după foamea pe care o simţeam, bănuiam că trebuie să fie pe la amiază.
Pe sală se făcu mişcare. Uşa se deschise şi gardianul aduse mâncare caldă de acasă celor doi care se şi grăbiră s-o termine ca să dea înapoi cratiţele goale. Nici unul nu-mi oferi nici măcar o bucăţică de pâine, deşi porţia fiecăruia ar fi ajuns pentru doi.
Grozav, cât de lacom şi mult mănâncă omul când nu are. Constatarea aceasta voi face-o de mii de ori în mulţii ani care vor mai urma astfel pentru mine de acum înainte.
Într-un târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:
— Tu ai castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
Pe sală era un om în haine vărgate de penitenciar, cu o găleată până cam la jumătate de fasole în mână şi cu un băţ în vârful căruia era prinsă cu un cui o cutie goală de conservă, cam de 300 de grame – asta era polonicul.
— În ce-ţi iei mâncarea? Repede că n-am timp. Ori rămâi nemâncat până mâine?
M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic – cum îmi era foame – mi-am împreunat mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie de aia de conserve, în căuşul palmelor şi astfel, direct cu gura, cu nasul, cu ochii – am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine. Aşa mi-am luat eu prima mea masă de la stat de când venisem de pe front.
Dar niciodată n-am simţit în inima mea o bucurie mai mare după o masă, ca după asta. Simţeam că Mântuitorul meu este alături şi suferă şi El împreună cu mine. Scriu asta pentru ca cei ce vor mai avea vreodată să treacă prin astfel de stări, să nu se teamă. Prezenţa lui Cristos lângă ei le va da atâta bucurie inimii, încât vor putea suferi totul în felul cel mai demn şi mai frumos.
Uşa noastră se deschidea foarte rar, dar multe uşi de pe coridorul nostru se auzeau deschizându-se des, atât ziua cât şi noaptea. Peste tot însă nu se auzea nici o vorbă, ci numai mişcare şi paşi. După asta bănuiam că suntem mulţi acolo.
Pe sala noastră erau de pază permanent, cu schimbul, doi gardieni maghiari, care ştiau foarte puţin româneşte. Unul dintre ei era bun şi pe omul bun nu prea ţii minte cum îl cheamă…, dar era unul rău. Pe acesta îl chema Zoli-baci. Era totdeauna cu o coadă groasă de mătură în mână. Când ne scotea la „program” dimineaţa şi seara, de multe ori o folosea lovind sau împingând pe cei ce nu se terminau atât de repede cum voia el la WC şi la spălat.
Dacă se întâmpla în afară de seara sau dimineaţa să ai nevoie la WC – fiindcă în celulă nu era nici măcar o oală – trebuia să baţi în uşă foarte încet de trei ori cu degetul. Şi dacă Zoli-baci voia să te lase, ieşiai. Dacă nu, sufereai acolo până ce nu mai puteai.
Când, după lungi şi nemaiîndurate suferinţe, omul, bătea mai des şi mai disperat, auzea uşa deschizându-se, dar şi ciomagul căzând.
Cred însă că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul, loviturile primite nu însemnau aproape nimic.
Astfel de întâmplări se petreceau zilnic cu cei cărora li se aducea mâncarea de acasă, dar mai ales duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai multă, iar cel ce o primea la poartă era mai binevoitor. Lăcomia de mâncare au plătit-o atunci mulţi cu multe chinuri îngrozitoare. Se întâmplau şi lucruri pe care nici nu le poţi descrie aici.
De câteva nopţi, după ora 12, se auzeau mişcări neobişnuite pe sală. La răstimpuri scurte, zăvoare erau trase şi paşi mergeau pe scări fără a mai veni înapoi. Presimţeam ceva rău. Nu mai puteai dormi. Nu înţelegeam ce se întâmpla, dar simţeam că este ceva neobişnuit. Aşteptam în orice clipă să ne deschidă şi zăvorul nostru. Vecinii mei şopteau:
— Duc pe frontieră şi împuşcă.
Într-o noapte cam pe la ora unu, simţirăm că se trage zăvorul nostru dintr-o dată. Şi cineva, care mi se părea având în mână o armă scurtă, împinse degetul arătător înspre mine şi-mi făcu semn să ies, poruncindu-mi încruntat în şoaptă:
— Cu tot bagajul!
N-aveam decât traista cu câteva nimicuri.
Uşa se închise şi în faţa mea un gardian în uniformă, cu un pistol atârnat de umăr, îmi făcu semn cu ţeava spre scări, apoi în şoaptă:
— Coboară!
Lângă scara cu cotituri, un alt pistol întins spre mine, mă împinse:
— Hai, mai repede!
La prima cotitură de scări un alt pistol scrâşni:
— Mai repede, banditule! La a doua cotitură – la fel.
La ieşirea în curte, întuneric şi forfotă nevăzută. Cerul înnorat, nici o lumină, ci numai mişcare.
Cineva din spatele meu, foarte apropiat, îmi proptise ceva tare între spete şi mă împingea:
— Cu faţa la zid şi cu mâinile sus!
M-am întors la dreapta şi m-am aşezat cu faţa la zidul celularului din care coborâsem. Omul care îmi poruncise se aşeză înapoia mea şi-mi porunci din nou:
— Mâinile la ochi. Să nu vezi nimic!
Am pus mâinile la ochi, dar cu toate acestea vedeam la un metru, doi câte ceva lângă mine.
Un alt om înarmat adusese pe un alt prizonier, căruia îi poruncise la fel ca şi mie…
Când a fost împinsă lângă mine, am recunoscut-o pe doamna cu care venisem. Plângea şi se tânguia încet, îngrozită de moarte în timp ce omul din spatele ei o împingea, o smucea şi o ameninţa cu înjurături.
— Ne împuşcă, frate Dorz!
— Fie Voia Domnului.
— Gura bestie, strigă cel din spatele ei!
Apoi lângă ea a fost adus un altul, apoi un altul la rând în linie, cu faţa la zid şi mâinile la ochi. Şi tot aşa până n-am mai ştiut câţi eram.
Dintr-o dată s-a auzit din fundul curţii un şuierat scurt, iar apoi cineva începu să bată des şi puternic, ca într-un covor scuturat de praf.
Nu ţinu mult şi din nou alt fluierat scurt. Bătăile covorului încetară şi cineva spuse încet:
— La comandant!
Aud că unii din spatele nostru pleacă într-acolo. Cel din urma mea şopti:
— Nu mişcă nici unul. Cine mişcă s-a ras!
— Frate Dorz, şopti iarăşi plângând doamna – ne omoară!
— Nu vă temeţi, doamnă! Nu ne lasă Dumnezeu. Rugaţi-vă!
— Cine a vorbit – scrâşni cel din spate, apropiindu-se ameninţător? Tăcurăm amândoi…
După câteva minute, cei plecaţi se întoarseră. Cel de lângă mine îmi comandă în şoaptă:
— La stânga şi dă-i drumul înainte!
Eram primul. Mă întorsei şi-o luai prin întuneric bâjbâind pe lângă zid. La colţ îmi porunci din nou:
— La dreapta!
Nu vedeam nimic, dar mi se păru că intru într-un tunel sau într-un coridor foarte îngust şi întunecos. Nu vedeam pe unde calc…
— Fă-ţi testamentul, banditule, îmi zise satisfăcut cel din urma mea, împingând ceva tare, tot mai puternic sus în spatele meu, aproape de gât, de ceafă…! Acum s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!
În clipa aceea am ştiut sigur că merg la moarte… Dar – ciudat! Vă mărturisesc în faţa Domnului, nu numai că nu am simţit absolut nici un fel de teamă sau de cutremur, ci dintr-o dată un singur gând nespus de fericit şi de curios îmi umplu toată inima şi fiinţa mea: iată clipa când voi întâlni pe Domnul meu Isus. Să văd cum va fi chiar clipa acestei întâlniri!
Să văd, să văd pe Domnul meu Isus, pe Care L-am dorit atât de mult. O, ce bine, ce bine!
Nu mai simţii absolut nici o părere de rău, nici după viaţă, nici după familie, nici după fraţi, după nimic din lumea aceasta. Nu simţii în tot sufletul meu decât un dor plin de nerăbdare după moarte, după trecerea cât mai grabnică la Domnul meu Isus. O singură şi fericită dorinţă curioasă să-L văd, să-L văd pe Isus. Dragul, Dulcele, Scumpul şi Doritul meu Mântuitor. Nimic altceva, nimic, dar absolut nimic altceva.
Fraţii mei şi surorile mele, vă adeveresc cu mâna pe sufletul meu, că acesta este adevărul. Eu am trecut atunci prin moartea mea.
Am fost cu toată fiinţa mea trecut dincolo de hotarul care desparte existenţa aceasta de cealaltă. Dumnezeu m-a trecut spre a face această ultimă experienţă, cea a morţii. Şi să mă încredinţeze atât pe mine, cât şi pe voi că nu trebuie să ne temem niciodată de moarte. De absolut nici un fel de moarte. Fiindcă tocmai în clipa aceea puterea lui Cristos ne va transforma totul într-o aşa de strălucită bucurie, încât nu teama, ci fericirea negrăită va fi simţământul care ne va umple viaţa. Atunci mi-a venit în gând clipa martiriului lui Isaac, care stătea liniştit în faţa cuţitului pe altarul său de jertfă…, sau a sfântului Ştefan care, când curgeau asupra lui bolovanii ucigaşi, striga cu faţa strălucind de bucuria slavei: „Văd cerul deschis şi pe Isus Cristos stând la dreapta Tronului Măririi.”
Ştiam că peste o clipă când se va repeta şi cu mine lucrul acela, voi vedea şi eu priveliştea aceasta – şi cred că faţa mea strălucea atunci de această sfântă siguranţă nerăbdătoare.
Mai trecusem o dată, cu câţiva ani în urmă, pe front, printr-o astfel de împrejurare. Şi atunci eram exact într-o astfel de aşteptare imediată şi sigură a morţii. Şi exact astfel de simţăminte am avut.
Mai târziu, peste câţiva ani, voi mai avea iarăşi să trec printr-o astfel de experienţă… Apoi o alta, câteva deci, nu numai una. Şi de fiecare dată lucrurile s-au petrecut aidoma. Aşa că puteţi crede ce spun: nu mă mai tem de nici un fel de moarte.
Ştiu sigur, nu numai cred sigur: Cristos a biruit moartea cu adevărat pentru noi cei ce credem şi ne încredem în El. Pentru noi nici nu mai există moarte: trecem, cum a zis El, din existenţa aceasta mizerabilă – într-o clipă fericită – la existenţa cealaltă, eternă şi strălucită. Şi aceasta fără nici o zguduire, fără nici o teamă, fără nici un gol. O trecere scurtă – atât!
Nu vă temeţi de moarte! De nici un fel de moarte – voi care sunteţi ai lui Isus şi cu El, moartea nu există pentru noi. Eu ştiu aceasta sigur! Şi aştept clipa aceea când voi vedea pe Domnul meu drag, ca pe clipa celei mai fericite cununi.
Acesta este învăţământul pe care l-am tras din împrejurarea aceasta în care n-am mai văzut apoi nimic dramatic. Era numai o experienţă necesară.
La capătul coridorului întunecos, m-am izbit cu genunchii în ceva.
— Suie, îmi şuieră umbra din spatele meu!
Am pipăit cu mâinile… Ochii mei – orbiţi câteva săptămâni de lumina puternică a becului aprins zi şi noapte – cu greu se puteau deprinde cu lucrurile din jur. Desluşii totuşi că urcam într-o dubă trasă cu uşa chiar în ieşirea coridorului.
Îmi adusei aminte că cei doi din celulă îmi şoptiseră că acei ce sunt scoşi noaptea, sunt încărcaţi în dube care îi duc apoi până la frontieră, cei câţiva kilometri, iar acolo, ca şi cum ar fi vrut să fugă, sunt repede lichidaţi…
— Slăvit să fie Domnul, mi-am zis. Nu mai doresc nimic altceva, decât să fie asta cât mai repede.
— Ne duc să ne împuşte, frate Dorz – o auzii din nou scâncind lângă mine pe doamna, care, profitând de zgomotul paşilor care urcau, credea că nu o mai aude nimeni. Dar omul de lângă ea scrâşni din dinţi şi o trânti pe banca de lemn izbind-o de peretele dubei.
— Gura, bestie!
Ne înşiruirăm pe bănci, fiecare cu însoţitorul lângă el. În urmă se sui cineva singur, probabil un şef.
Uşa se trânti, dar îndată se deschise din nou. O chemare scurtă şi „şeful” sări înapoi jos.
Câteva minute de şoapte jos, apoi şeful urcă, spunând:
— Gata!
Maşina porni smucind. Era un frig de ianuarie. Afară văzusem zăpadă. Un ger tăios ne pătrundea până în inimă şi un frig de ne dârdâiau dinţii în gura. Totul era de gheaţă: banca, pereţii, oamenii – totul.
Nu ştiu cât am mers… Simţeam că trecem peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri… Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam…
Până când odată s-a oprit. „Şeful” ne-a dat jos şi o poartă a scârţâit scurt, apoi am intrat într-o curte.
— Gata, jos!
Când am coborât, era dimineaţa şi am văzut că eram la Penitenciar tot în Oradea. Cum de ne-au trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de paşi câţi aveam de acolo şi până aici? Pe unde ne vor fi dus? Ce vor fi avut de gând să facă cu noi – şi s-au răzgândit?
Numai Dumnezeu ştie.
Am trecut pe rând prin camera de primire, unde ni s-au luat bagajele, numele, actele, lucrurile, amprentele… Noi, bărbaţii, am fost duşi „sus”…
„Sus”: am fost băgaţi într-o încăpere de la etajul doi al acestei clădiri, construită acum vreo 300 de ani, printre cele zidite de împărăteasa Austro-Ungariei, Maria Tereza. Cum vor apăsa acum, de 300 de ani, asupra sufletului ei, acolo în iad unde este ea acum, aceste ziduri!
Gardianul ne-a numărat încă o dată la uşă, eram nouă. Apoi a trântit uşa de fier masiv după noi, izbind peste ea cele două zăvoare uriaşe sus şi jos.
Sus în tavanul înalt şi boltit ardea un bec slăbănog la care nu vedeam pe jos decât o pardoseală de cărămizi, roase din loc în loc de picioarele paturilor de fier ce fuseseră aici, iar prin aceste găuri, băltoace de motorină cu care se dezinfectaseră cândva pentru a se stârpi ploşniţele şi păduchii. Altceva nu era nimic.
Nici măcar o laviţă pe care să poţi sta. Pereţii groşi de un metru străluceau de îngheţaţi. Steluţele groase erau ca o chiciură spânzurând şi pe păianjenii din colţuri, iar prin fereastra fără nici un geam, luminile oraşului ne sfredeleau sufletul cu fiori de frig şi ne îngroşau aburul anemic ce ne ieşea şi pe gură şi pe nări.
Ne-am uitat unii la alţii, cercetându-ne din ochi şi încercând să ne dezmorţim cumva mădularele îngheţate.
Am făcut cunoştinţă: un preot greco-catolic, un învăţător, un grefier de judecătorie rurală, doi ţărani, un profesor de ucenici de la C.F.R., doi muncitori de la tramvaie – şi eu. Nouă.
— Dumneavoastră, părinte, pentru ce aţi fost arestat? – întrebă profesorul, care se dovedi cel mai comunicativ şi mai curios dintre noi.
— Pentru ochii mei cei frumoşi – zise nefiresc de vesel preotul. Aşa mi-a spus şi jandarmul cel care m-a arestat când l-am întrebat şi eu: „Pentru ce mă arestezi pe mine, domnule şef?” Exact aşa mi-a spus, cum vă zic eu acum: „Pentru ochii dumitale cei frumoşi”. Şi pentru asta m-a ţinut zece zile acolo în arestul lui, pe frigul ăsta aşa, cum sunt aici, fără măcar vreo pătură, fără să-mi dea nimic din ce mi-au adus de-acasă, lăsându-mă să-mi zdrobesc de duşumelele lui ilionul, ischionul şi pubisul meu pe care pielea mea s-a făcut o scoarţă ca pe un copac uscat. Apoi m-au adus aici la Oradea, unde la fel nimeni nu mi-a spus şi nimeni nu m-a întrebat nimic. Apoi adăuga zâmbind:
— Acum uitaţi-vă şi voi la mine, fraţilor, dar să spuneţi drept: am eu nişte ochi chiar aşa de frumoşi încât să merite trei săptămâni de astea?
Toţi ne înveselirăm tropăind, zgribulind şi frecându-ne mâinile în care suflam să ne încălzim cu toată căldura care o mai aveam în noi. Dar simţeam că toată puterea ni se sleieşte cu aburul care se ridica drept spre bec, ca un fum chinuit al jertfei noastre care se topea sub el.
Prin fereastră începu să bată un vânt aspru şi tăios dinspre luminile îndepărtate, care se uitau la noi fioros şi reci.
— Dar dumneata, pentru ce ai ajuns aici, îl întrebă cineva pe învăţătorul?
— Pentru …Teţ Vasile din Oşand, zise acesta zâmbind trist.
— Cine-i ăla?
— Un coleg mort acum 10 ani.
— Şi ce-a făcut colegul dumitale cel mort?
— Nimic, a murit într-un accident, iar eu într-o seară, în glumă am făcut spiritism cu încă vreo doi colegi. Şi ce îl voi fi întrebat eu, ce nu, în glumă – nu ştiu. Dar după câteva zile, nişte vii au aflat ce întrebasem eu pe un mort – şi acum iată-mă aici.
— Dar dumneata, pentru ce eşti? îl întrebară pe profesorul de ucenici.
— Eu? Pentru „cele două posibilităţi” – zise şi el tot aşa hazliu ca şi ceilalţi. Am spus şi eu ceva cuiva în glumă, iar el m-a înţeles în serios.
— Cum, cele două posibilităţi?
— Aşa ca acum! Una bună, una rea. Dacă nimereşti în cea bună, e bine, dacă ajungi în cea rea, e rău – dar iarăşi ai două posibilităţi. Să scapi mai curând, ori să scapi mai târziu. Dacă scapi mai curând – e bine. Dacă scapi mai târziu, e rău – dar iarăşi ai două posibilităţi: să ieşi sănătos, ori să ieşi bolnav. Dacă ieşi sănătos e bine, dacă ieşi bolnav e rău – dar iarăşi ai două posibilităţi.
— Să te vindeci sau să mori – râse preotul. Toţi râseră.
— Dacă te vindeci e bine – zisei eu – dacă mori, ei, dacă mori nu mai ai decât ultimele două posibilităţi. Să mergi ori în Împărăţia Cerurilor cu Dumnezeu – dacă ai crezut în El şi ai trăit după Voia Lui – ori să mergi în prăpastia întunericului veşnic cu diavolul, dacă ai trăit în păcat fără Dumnezeu. Acolo nu mai există decât această una îngrozitoare posibilitate pentru vecii vecilor!
Nimeni nu mai râse. Trei voci mă întrebară deodată:
— Dumneata pentru ce ai fost arestat?
— Am fost de Crăciunul trecut cu un program religios la închisoare şi la spital. Am redactat o foaie religioasă şi am scris nişte poezii creştine.
— Dumneata eşti cumva din Oastea Domnului?
— Da!
— Cunoaştem şi noi ceva despre Oastea Domnului – spune-ne mai pe larg cum a fost.
— Să ne găsim cumva un loc mai întâi.
Privirăm cu toţii spre fereastra fără nici un geam. Un suflu de ger aspru ne tăia ochii şi răsuflarea. Ne depărtarăm repede din faţa ei.
— Ce putem pune în fereastra asta să nu ne mai bată vântul chiar aşa?
— Reverenda părintelui – glumi necuviincios profesorul, căutând să facă haz de necaz, pentru a nu cădea cu toţii în descurajarea situaţiei.
— Şi apoi eu în ce mai tremur, răspunse cu un glas de glumă jalnică preotul?
— Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie.
— Nu-l pun că îngheţ fără el.
— Atunci ce punem?
— Dau eu o cămaşă, mai dă altul una. Mai un prosop… Am acoperit astfel fereastra.
— Şi acum unde să stăm, că nu vom putea sta mult aşa? În peştera asta nu-i nimic, numai obiectul acela în colţ. Era tineta, hârdăul de murdării.
Ce bine că este măcar acesta. Ce îngrozitor suferisem dincolo fără el!
— Eu bat la uşă să ne aducă nişte paie sau nişte priciuri – zise profesorul. Şi bătu în uşă o dată, de două ori, de trei ori, tot mai tare.
În uşă se deschise o vizetă cât o gamelă. Văzurăm o jumătate de puşcă şi două mustăţi mari şi încruntate:
— Ce vrei, mă?
— Domnu’ şef, n-avem nimic aici pe ce să ne aşezăm. Daţi-ne măcar nişte priciuri, nişte scaune, nişte paie, orice numai să stăm pe ceva. Murim aici de frig. Ce faceţi cu noi?
— Aşteptaţi! Şi trânti vizeta.
În închisoare încă nu se sunase deşteptarea.
Simţeam că îngheţăm, începând de la picioare. Genunchii ne înţepeniseră. Ne mişcăm tot mai greu încoace şi încolo, suflând în palme şi frecându-ne urechile. Ne lipeam unii de alţii spre a ne încălzi spatele. Ieşea aburul din noi ca din nişte oale golite. Părea totul mort. Părea că în curând vom muri şi noi.
Dar dintr-o dată se auzi un clopoţel undeva în curte. Apoi voci şi mişcare. Zgomote de uşi şi paşi. Curând zăvoarele uşii noastre se izbiră trase, iar marea uşă se deschise, scârţâind ascuţit.
— Mergeţi toţi în colţul cela cu faţa la perete! răsună vocea aspră a gardianului. Şi doi deţinuţi cu haine vărgate intrară cu două braţe de paie pe care le aruncară în partea cealaltă. Apoi ieşiră.
— Le împroşcaţi şi staţi pe ele!
După ce ieşi gardianul, se repeziră fiecare să ia cât mai multe pentru sine, din paiele fărâmiţate. Dar paiele erau puţine. Şi după ce luară primii lacomi, pentru ceilalţi nu mai rămăsese nimic.
— Nu aşa, zise unul dintre cei ce rămăseseră fără paie. Le aşezăm uniform, iar apoi ne aşezăm cu toţii unul lângă celălalt. Bine, rău, cum este, dacă e aşa, e aşa. Trebuie să împărţim totul egal, frăţeşte. Aici suntem fraţi vrând-nevrând.
Abia ne aşezarăm pe paie, când se deschise vizeta de jos.
— Mâncarea!
Nouă porţii de turtoi. Un fel de mămăligă coaptă şi rece. Nu mai văzusem de asta în viaţa mea. Era cam cât o bucată de săpun de rufe. Îmi luai şi eu porţia mea. Era rece şi necoaptă, ni se lipea de degete… Am început s-o mâncăm, lingându-ne degetele năclăite şi îngheţate.
— Staţi că vine şi cafeaua, nu mâncaţi turtoiul gol!
Pe vizeta deschisă intrară nouă gamele aburind cu ceva ca o apă neagră pe fund.
Nu ne-am mai uitat la gamelele turtite, ruginite, cu smalţul sărit. A mea curgea pe la un colţ…
— E caldă, ce bine! zise cel ce luă prima gamelă.
Am pus un deget în gaura prin care picura gamela mea şi, retrăgându-mă într-un colţ, mulţumeam Domnului, încălzindu-mi mâinile pe gamela ruginită pe care o ţineam între palme, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu.
Acesta era darul Lui pentru mine şi jertfa mea pentru El.
…O, Dumnezeul meu, primeşte şi Tu ceea ce-ţi dau eu, cum primesc şi eu ceea ce-mi dai Tu!
Din ochii mei picurau lacrimi liniştite în castronul aburind.
Căldura lor era la fel.
Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că cineva poate simţi atâta mângâiere şi bucurie într-o astfel de stare. De fapt nici nu bănuiam niciodată că pot fi astfel de condiţii undeva pentru om.
Dar acum cred şi caut să mă obişnuiesc cu toate, fără să mă mai mir de nimic. Doresc un singur lucru: să pot suporta totul mulţumind lui Dumnezeu, cu bucurie, sau măcar cu răbdare.
Încă o dată: nu spun asta decât pentru a trage nişte învăţăminte, fiindcă viaţa poate fi uneori mai grea decât moartea, de o mie de ori. Şi pentru că frica morţii fiind mai mare decât frica veşniciei, omul adeseori îşi vinde veşnicia sa pentru a-şi mai amâna cu câteva clipe moartea aceasta.
Niciodată să nu faceţi aşa ceva!
Viaţa de fiecare zi aici este o foamete continuă. Afară de bucăţica de turtoi de dimineaţă se primea la amiază cam tot atâta turtoi şi tinicheaua aia de conservă din vârful băţului cu ciorbă, dar care, fiind legată cu sârmă, se clătina, vărsând jumătate înapoi, ori pe jos. Seara tot atâta ciorbă goală, mai mult fiind numai zeamă în care fusese nişte arpacaş.
Număram firele de arpacaş rămase pe fundul castronului ruginit.
Fiecare aveam între şapte şi cincisprezece boabe. Când primeam cartofi, era norocos acela care afla – prin zeama neagră de cartofi necurăţaţi şi nespălaţi, adeseori aduşi îngheţaţi şi putrezi – câte un sfert sau jumătate de cartof, printre pământul şi nisipul rămas gros pe fundul castronului.
Slăbisem în câteva săptămâni, încât mi se clătinau dinţii în gură şi abia vedeam cu ochii la câţiva paşi…
Într-o dimineaţă gardianul ne-aduse în loc de turtoi şi cafea nouă porţii de hrană rece. Un sfert de pâine şi o bucată de slănină.
— Ce-i cu asta, dom’ şef?
— Hrană rece. Veţi pleca de aici!
— Unde, întrebară vreo trei voci deodată?
Dar uşa se trânti furioasă. Ce îndrăzneală şi ce prostie să întrebi aici aşa ceva! Cine ştie nu-ţi spune niciodată – cine spune, nu ştie.
După câteva ceasuri am fost scoşi afară cu tot bagajul şi doi temniceri ne-au înşirat doi cu doi, împingându-ne şi îngrămădindu-ne să ţinem aproape şi să nu ne uităm decât în jos. Repede, repede…
Jos la poartă ni se dau lucrurile fiecăruia – aici eram mulţi – şi un ofiţer aşteaptă lângă masă, privindu-ne pe fiecare dintre noi încruntat şi sever. Un temnicer vine cu o grămadă de lanţuri, pregătindu-se să ni le pună la mâini sau la picioare.
— Le punem la fiecare, sau la câte doi?
Ofiţerul ne măsură încă o dată pe toţi cu ochi cunoscători şi, văzând probabil că nici unul nu arătam a fi primejdioşi, mai ales în halul în care eram, zise:
— Nu le punem deocamdată. Le luăm cu noi şi… vom vedea. Nu-i putem duce cu lanţuri prin oraş. Dar, întorcându-se spre noi, ne spuse ameninţător:
— Fii atent aici! Mergem prin oraş. Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă şi să faci vreunul vreo mişcare că, uite! (şi scoase de sub manta ţeava ameninţătoare a unui mare pistol şi continuă) asta te aşteaptă. Ai înţeles? Nu-ţi pun lanţurile deocamdată. Dar îndată ce văd că e nevoie, uite-le aici!
— N-aveţi nici o frică domnule locotenent – îl asigurarăm noi toţi. De ce să fugim, ce rău am făcut?
— Acum doi cu doi vă luaţi de mâini şi-i daţi drumul după tovarăşul gardian.
Am ajuns la gară îngheţaţi de tot, lipăind prin gropi şi gunoaie pe străzile pline de apă şi noroaie. Apoi, înghesuiţi cu mai mulţi, aduşi de alţii într-o dubă-vagon, am călătorit, numai Domnul ştie cum, până am auzit pe cineva spunând afară: „Urmează Gherla”. Atunci paznicii noştri, acum mai mulţi, au intrat iarăşi în alarmă:
— Fii atent aici! Coborâm! Nu care cumva să te muşte şarpele de inimă pe vreunul că, uite, – şi iarăşi văzurăm ţeava pistolului uriaş scos de sub manta – ‘nţeles?
— Nu vă temeţi, domnilor, îi asigurarăm noi iarăşi, liniştiţi.
Dar acum am fost încolonaţi pe patru şi, între câte trei pistoale scoase pe dreapta, alte trei pe stânga şi câte unul înainte şi altul înapoi, am luat-o iarăşi prin mijlocul noroaielor şi uliţelor de la gară până la fiorosul penitenciar cu renume istoric şi universal, Gherla, despre care auzisem şi citisem atât de mult. Ştiam că, împreună cu Aiud şi Seghedin, acesta era cel mai temut penitenciar încă de pe vremea cumplitei stăpâniri austro-ungare. Că pe aici au trecut sau au rămas pe veci mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem. Pe aici au trecut marii patrioţi români din vremile monarhiei asupritoare. Aici suferiseră sute de ani marii luptători pentru mântuirea popoarelor subjugate. Aici pieriseră unii dintre cei mai renumiţi haiduci şi răsculaţi, împinşi la aceste acte disperate de către vitregiile vremurilor şi ale stăpânirilor nedrepte.
Acum iată-mă şi pe mine aici, pentru Numele cel Scump al Domnului şi Mântuitorului meu Isus Cristos. Cine ştie mai câţi dintre cei ce trecuseră sau rămăseseră aici vor mai fi suferit necunoscuţi şi ei pentru Numele Domnului Isus? Aici au venit cei mai mulţi aduşi de ură, de lăcomie, de răzbunare, de cruzimi… Dar câţi oare vor mai fi fost aduşi de dragostea pentru Cristos?
Slavă ţie, dragoste a lui Isus Cristos! De acum ai şi tu pe cineva adus numai pentru tine, aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai adus în locul acesta.
Serviciul de la poartă ne luă în primire după felul cunoscut: percheziţie, reţinerea actelor, luarea amprentelor, apoi luaţi în primire de paznici noi, trecuţi prin două curţi şi două porţi până în faţa marii clădiri cu trei rânduri de ferestre la intrarea căreia ne oprim. Cineva se uită în sus şi şopti grav:
„Pe vastul frontispiciu ctitorit,
Inert în vânt şi ruginit cu ploaia,
Un ceas enorm arată-ncremenit
Că timpul nostru şi-a oprit bătaia…”
— Daţi-i drumul sus, la camera 43!
La numărul 43 era atunci o cameră mare cu fereastră înaltă prevăzută cu nişte gratii groase ca mâna, fără obloane şi prin care se vedea până departe peste case, peste grădini, peste Someş, până spre dealurile îndepărtate spre miazăzi.
Şi uşa se închise cu zgomot din nou în urma noastră.
Am stat şi aici trei luni, până în Aprilie, la Paşte.
În toate privinţele atunci aici era mai uşor. Era un regim de lagăr, în cele două colţuri de jos ale clădirii în formă de „U” întors, erau amenajate atunci, la începutul anului 1948, două lăcaşuri de rugăciune, unul pentru ortodocşi, celălalt pentru greco-catolici. Preoţii din oraş şi din lagăr oficiau în fiecare duminică slujbe religioase şi deţinuţii din lagăr puteau participa în voie la aceste rugăciuni. De dimineaţa de la deschidere, până seara la închidere puteai veni să stai uneori să citeşti şi să te rogi aici. Aceasta a fost un mare bine pentru mulţi, dar mai ales pentru mine. În timpul unei rugăciuni mi-a venit aici îndemnul să încep versificarea psalmilor şi a altor părţi din Sfânta Scriptură.
Am şi început lucrul acesta şi multe zile şi ceasuri fericite am avut cu Domnul lucrând la aceste versificări, în singurătatea evlavioasă a acestor lăcaşuri lăsate acolo de Dumnezeu ca nişte oaze binecuvântate în acel pustiu sufletesc. Cu mulţi am putut vorbi atunci despre mântuirea sufletului lor.
Şi unii au aflat-o.
Dar curând pârjolul pustiitor a trecut şi peste aceste oaze, aducând pentru cine ştie câtă vreme şi acolo înstăpânirea vaietelor înăbuşite în lacrimi.
În Săptămâna Patimilor, ca un dar ceresc al suferinţelor lui Cristos pentru oameni, sosiră listele de eliberare. La fiecare două zile sosea o listă de câte 50 de nume. Se formau coloane şi cei închişi erau eliberaţi…
Priveam la bucuria celor eliberaţi şi la durerea celor rămaşi şi mă gândeam la marea alegere din Ziua Judecăţii Divine… Când se vor citi numele celor răscumpăraţi, înscrişi în Cartea Vieţii, iar cei ce-şi vor auzi numele, cum vor ieşi dintre ceilalţi, strigând un fericit „Prezent” – şi trecând de-a Dreapta Tronului Slavei în ceata nenumărată a biruitorilor încununaţi cu strălucirea veşnică… Vai, când se va termina de citit – ce vor face acei ce vor rămâne? Cei al căror nume n-a fost găsit scris acolo? Ce plânsete, ce ţipete, ce vaiete vor mai răsuna atunci…
Atunci nu vor mai fi decât aceste două tabere: a celor mântuiţi şi a celor pierduţi. A celor eliberaţi pe veci. Şi a celor rămaşi în închisoare pe veci.
Am văzut atunci prieteni despărţindu-se foarte greu. Stătuseră timp atât de îndelungat împreună, iar acum unul este strigat iar celălalt nu. Unul trebuia să plece, iar celălalt să rămână. Se despărţeau poate pe veci. O, ce cutremurător învăţământ am tras eu atunci din aceste dureroase despărţiri! Şi cum aş dori să vă fac şi pe voi, dragii mei, să vă gândiţi adânc asupra adevărului mântuirii sau al pierzării cu care veţi fi confruntaţi neapărat şi fără putinţă de înconjor, nu se ştie care şi când – dar sigur, în curând şi cu toţii.
Căci dacă rămânerea noastră într-o închisoare vremelnică poate îndurera atât de mult, ce poate să însemne rămânerea definitivă într-o închisoare eternă? Atunci cum să nu ne folosim chiar acum de unicul prilej pe care îl avem de a-L primi pe Domnul Isus, spre a fi mântuiţi? Spre a fi înscrişi în Cartea Vieţii Eterne?
Pe lista sosită în Vinerea Patimilor, era trecut şi numele meu.
Mi-am căutat din ochi prietenii mei, care în timpul suferinţelor mele veniseră la Domnul aici şi de care eram acum atât de legat sufleteşte. Le-am împărţit celor ce rămâneau tot ce aveam şi am ieşit, despărţindu-mă de ei cu adâncă durere şi multe lacrimi. Suferinţa îndurată împreună, precum şi faptul că ei veniseră la Domnul aici în acest cuptor al încercării, ne legau împreună mai adânc decât orice alte legături. Pe cât de mult îi doresc pe cei de afară, pe atât îmi pare rău de cei dinăuntru. O, dacă n-ar uita ei niciodată lacrimile şi legămintele pe care le-au înălţat atât de cutremurător spre Dumnezeu în clipa predării lor! Lungile seri de citire a Bibliei. Sau frumoasele ceasuri petrecute în rugăciunile din Biserică.
După terminarea citirii listei, şeful de secţie strigă:
— Luaţi pe două rânduri să facem numărul. Ne-au numărat de două ori. Eram mai mult cu unul.
— Nu se poate! Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele strigat de pe listă şi ai venit aici?
— Toţi ni l-am auzit!
— Nu se poate. Ia fiţi atenţi, mai citim odată.
Într-adevăr era unul care intrase printre noi, fără să fi fost înscris în listă. Şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor.
A fost înhăţat şi îmbrâncit înapoi cu ocări şi lovituri.
Mi-am adus aminte atunci de pilda Mântuitorului cu cel intrat în Odaia de Nuntă, fără haina de nuntaş. Şi m-am gândit la mulţi dintre cei ce intră prin adunările credincioşilor Domnului fără naşterea din nou, fără o adevărată întoarcere la Dumnezeu şi transformare a vieţii… Sunt unii dintre aceştia care fac ca omul ce nu fusese scris în lista Conducerii, dar care se înghesuia în fruntea celor eliberaţi… Ce mulţi mai sunt de aceştia şi astăzi prin fruntea adunărilor creştine şi a bisericilor Domnului Isus, dându-se drept conducători şi lăudându-se cu siguranţa mântuirii lor! Dar va veni în curând marea verificare şi atenta numărătoare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori vor fi daţi afară pe faţă înaintea tuturor, apoi aruncaţi aşa cum se cuvine acolo unde merită.
Oare tu unde vei fi atunci?
În Sâmbăta Mare eram acasă, în Duminica învierii, dis-de-dimineaţă, cântam şi eu cu cele mai fericite lacrimi, din tot străfundul recunoştinţei mele, împreună cu toţi cei dragi ai mei, în bisericuţa luminată ca un cer înstelat: „Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…”
Într-adevăr, în ce morminte fusesem – şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată Marele meu Dumnezeu şi Mântuitor, Cristos Cel înviat!
Când ieşeam din Gherla, mi se dăduse o „Foaie de Liberare” cu care trebuia să mă prezint la Poliţia de Siguranţă în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.
După ce au trecut cele trei zile de Paşte, mi-am luat „Foaia” şi m-am dus iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.
— Ei, ai venit?
— Da!
— Cum a fost?
— Aşa şi-aşa!
— Ei, acum îţi pun în vedere ca pe viitor să întrerupi orice activitate cu Oastea aia a Domnului. Altfel să ştii că vei ajunge din nou la noi. Şi atunci nu va mai fi tot aşa de uşor cum a fost acum! Ai înţeles?
— Bine!
După ce îmi scrise numele într-un registru şi mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi întinse foaia şi îmi zise:
— Acum pleacă! Peste două zile te prezinţi din nou la noi. Vei fi aici poimâine la ora 6 dimineaţa.
Peste cele două zile, la ora 6 dimineaţa eram la poarta lor. Poarta era închisă, iar dincolo un paznic poliţist, care, printr-o vizetă din uşă, îmi zise:
— Vino mai târziu, pe la 8 sau 10.
M-am dus în parcul oraşului, m-am plimbat, am stat pe bănci – şi la ora 8 am fost acolo.
Poarta din nou era închisă, iar glasul prin vizetă îmi porunci batjocoritor:
— Vino mâine la ora şase. Tovarăşul şef este ocupat astăzi!
Astfel începură drumurile mele cu şicanări şi amânări ameninţătoare, cu zile, cu nopţi, cu săptămâni pe drum, cei 8-10 km de mers pe jos încolo şi înapoi de fiecare dată.
Toate acestea îmi părură mai grele decât cele din închisoare, fiindcă nu mă chinuiau numai pe mine, ci pe toată familia şi pe toţi fraţii. Nu ştiam niciodată dacă mai vin înapoi, în ceasul când plecam la ei. Motive se puteau găsi destule, iar nesiguranţa este mai grea decât însăşi primejdia pe care o ascunde.
După două săptămâni de drumuri, într-o zi se întâmplă ceea ce presupuneam. Când m-am prezentat în faţa lui, şeful îmi spuse:
— Acum nu mai pleci! Rămâi aici la noi. Mâine vei fi dus iarăşi la Oradea. Eşti arestat din nou.
— Pentru ce, din nou?
— Ţi se va spune acolo! Deocamdată până diseară ai de lucru aici! Şi scoţându-mă afară îmi arătă grădina:
— Vei uda toate straturile astea. Apoi le vei săpa pe celelalte. Iar paznicului poliţist:
— Ai grijă de el! Vezi să lucreze bine!
La plecarea mea de acasă nu mâncasem nimic şi nu-mi luasem nici haine mai groase. Ştiam că de obicei că mă voi întoarce iarăşi după două-trei ceasuri Era luna mai, totuşi noaptea era frig. Ani muncit toată ziua flămând… Apoi am tremurat de frig toată noaptea închis fără nici o învelitoare într-o cameră goală
Dimineaţa, însoţit de paznicul poliţist, am ajuns la Oradea, la locul cunoscut unde mai fusesem şi în ianuarie. Am fost dat din nou în grija lui Zoli-baci, cel cu ciomagul din coadă de mătură.
— Lasă-l aici la mine. Am io grije de el!
O săptămână trecu astfel, fără ca măcar să mă întrebe iarăşi nimeni nimic. În a opta zi fusei scos şi dus în camera unui ofiţer anchetator:
— Spune cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniţi sovietici din Beiuş în 1945?
— N-am făcut decât o serbare de Rusalii cu daruri pentru răniţii români şi ruşi, cum se obişnuia pe atunci. Dar totul a fost făcut cu învoirea şi concursul direcţiunii spitalului. Ce a fost rău în asta?
— Propaganda religioasă pe care aţi făcut-o printre răniţii sovietici! De unde aţi avut cărţile religioase pe care le-aţi distribuit printre ei?
— De la librărie, le-am cumpărat!
— Ce cărţi erau?
— Evanghelii, Testamente şi o carte „Înapoi la Dumnezeu”
— Cine le-a tipărit, tu?
— Nu eu!
— Aici aşa stă scris că tu le-ai tipărit.
— Eu nici nu am avut tipografia mea. Nici condiţii să tipăresc aşa ceva!
— Cine le-a tipărit dacă nu le-ai tipărit tu?
— Nu ştiu ce tipografie de la Bucureşti. Erau în toate librăriile, de vânzare, astfel de cărţi pe atunci.
— Deci nu le-ai tipărit tu?
— Nu!
— Bine, dă aici o declaraţie.
Am scris declaraţia cerută, potrivit cu cele ce făcusem. Apoi am fost dus iarăşi în grija lui Zoli-baci unde am mai stat alte câteva zile aşteptând în celula comună cu tot felul de infractori perindaţi pe aici, gândindu-mă că dacă răul trebuie greu ispăşit în lumea aceasta, iată că şi binele trebuie uneori ispăşit şi mai greu… Că există o compensaţie şi pentru bine ca şi pentru rău.
Şi compensaţia aceasta ţi-o cere răul pe care l-ai păgubit când era ceasul lui şi puterea întunericului. Cum fusese în Săptămână Patimilor pentru Mântuitorul Care trebuia să plătească cum plătea, binele pe care îl făcuse lumii.
În a treia sâmbătă. seara, Zoli-baci, trăgând zăvorul, deschise uşa celulei şi arătând, spre mine, zise:
— Ieşi afară, cu tot bagaj! Repede-repede!
Acest „repede-repede” era totdeauna spus tare şi răstit, pentru ca nici unul dintre cei cu care erai să nu-ţi poată încredinţa nimic pentru ai lor de afară.
Mă luă de mână şi mă conduse numai el singur, prin acelaşi coridor prin care ieşisem în convoiul cu duba, atunci în noaptea cea din ianuarie, când plăteam serbarea de Crăciun de la penitenciarul din Beiuş. Deschise poarta dosnică din zidul gros şi, izbindu-mă afară, îmi zise:
— Liber, mergi acase. Dacă mai vii odate aici, se ştii che nu mai ieşi aşa! Şi trânti uşa de fier în urma mea, cu o înjurătură în limba lui.
Slăvit să fii Tu, Doamne Isuse, – am zis eu cu lacrimi, privind în sus şi respirând cu tot sufletul meu aerul curat şi liber al lui Dumnezeu, din cea mai frumoasă lună pe care o poate avea un an. Şi din cea mai frumoasă zi pe care o poate avea un mai.
Eram ca un om înviat a doua oară…
Slăvit să fie Domnul.
Fără luptă nu-i cunună
Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună,
Căci cununa fără luptă este o minciună
Şi cununa fără luptă grabnic veştejeşte –
Numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.
Fără lacrimi nu-i cântare dulce şi frumoasă,
Căci cântarea fără lacrimi duhul rece-l lasă
Şi cântarea fără lacrimi e numai din gură –
O cântare, doar prin lacrimi poate-avea căldură.
Fără jertfă nu-i iubire, nici n-a fost vreodată,
Căci iubirea fără jertfă piere lepădată
Şi iubirea fără jertfă-i numai amăgire –
Unde nu e nici o jertfă, nu e nici iubire.
Fără moarte legământul nici un preţ nu are,
Legământ e numai cel ce ţine până moare,
Legământ e numai cel ce moare dar nu lasă –
Numai moartea-ncununează dragostea frumoasă.
Fără-acestea nici în ceruri nu-i nici o răsplată,
Căci răsplata cea din ceruri nu oricui e dată,
Ci răsplata cea din ceruri e-o adeverire
C-o iubire şi-a dus crucea pân-la răsplătire.
Să laşi un semn!
Să laşi un semn pe unde treci,
Când ştii că nu mai vii în veci,
Ca cei ce duc solia ta
S-o poată mai uşor purta.
Să laşi un umblet mai frumos
Cu crucea ta după Cristos,
Ca cei ce vin cu crucea lor
S-o poată duce mai uşor.
Să laşi un fel mai ‘nalt adus
De-a suferi pentru Isus,
Ca cei ce-ajung în anii grei
Să sufere frumos şi ei.
Să laşi un drum adevărat
La cei pe care i-ai chemat,
Ca cei ce-au ascultat ce-ai spus
Să meargă drept după Isus.
Să laşi un mai frumos îndemn
În orice grai şi-n orice semn,
Ca fiii şi urmaşii tăi
Să-i vezi mai sfinţi pe-a vieţii căi.
…Atunci, pe urmă-ţi, feliciţi,
Călca-vor mulţi urmaşi iubiţi,
Iar Sus în Cer la Dumnezeu
De toţi vei fi cinstit mereu.
ISUS CRISTOS,
Dumnezeul Adevărat şi Martorul Credincios,
SLAVĂ VEŞNICĂ ŢIE!
Pentru dragostea Ta cea nebănuit de mare
pe care nu voi înceta niciodată a o preamări
şi pentru mărturia cea adevărată şi eternă
căreia totdeauna îi voi fi recunoscător
şi pentru tot ce am primit şi voi primi
prin amândouă, eu şi urmaşii mei
de aici şi din veşnicie,
şi pentru planul Tău cel iubitor şi sfânt
în care ne-ai cuprins mântuitor şi fericit
rânduindu-ne să avem un părinte şi un învăţător
care să ne poarte prin cuvântul şi jertfa lui
pe urmele Tale de lumină şi de umbră
spre suferinţă şi spre slavă
pe noi şi pe urmaşii noştri
de aici şi din veşnicie,
şi pentru minunile izbăvirilor Tale
cu care ne-ai trecut prin atâtea morţi
redându-ne atâtor vieţi
cu care să Te slăvim şi să Te slujim
pe Tine, Domnul şi Dumnezeul nostru
căruia, Singurul, I le datorăm toate –
şi lacrimile
şi cântările noastre
nemuritoare
de aici şi din veşnicie.
SLAVĂ VEŞNICĂ ŢIE,
Martorul Credincios şi Dumnezeul Adevărat,
ISUS CRISTOS
Mărturia mea, Isus
Mărturia mea, Isus,
Este lacrima fierbinte
Care Ţie Ţi-am adus
Lângă orişice cuvinte.
Şi e sângele cel greu
Scris pe inima amară,
Într-un ceas când Dumnezeu
Era-n cea mai grea ocară.
Şi-i sudoarea ce-o cerea
Dureroasa silnicie,
Când iubirea Ta părea
Osândită pe vecie.
Şi e stropul de nectar
Dus la buza Ta uscată,
Când cel mai nedrept calvar
Răstignea Lumina toată.
Şi-i un zvon de cântec drag
Picurat pe-un drum cu stele,
Când spre-al Nemuririi Prag
Se topeau urmele mele.
…Ia-mi-o Tu, Isus iubit,
Şi-adevărul ei mi-l scrie
Celor ce le-ai pregătit
Cea mai dulce Veşnicie.
CELE 13 FAMILII CARE CONDUC LUMEA. (VIDEO DOCUMENTAR)
„Forțele din umbră, din spatele Noii Ordini Mondiale (NOM) urmează un program lent de control total asupra omenirii și a resurselor planetei. David Icke a denumit acest program „Totalitarian Tiptoe„, pentru că „ei” fac pași foarte mici spre sclavia noastră completă și definitivă.
Ca urmare, masele trebuie să rămână relativ conștiente de faptul că libertățile lor sunt eliminate treptat, în timp ce puterea caracatiței NOM crește în mod constant.
Forțele din umbră din spatele agendei Noii Ordini Mondiale
Undeva în apropierea vârfului ierarhic al piramidei, o organizație extrem de elitistă cunoscută sub numele de Consiliul celor 13 Familii orchestrează toate evenimentele majore ale lumii. După cum sugerează și numele, Consiliul este format din top 13 cele mai influente familii de pe Pământ.
Un număr din ce în ce mai mare de oameni devin conștienți de faptul că 99% din populația Pământului este controlată de o „elită” de 1%, dar Consiliul celor 13 Familii constă din mai puțin de 1% din ,,elita” de 1% și nimeni de pe Pământ nu poate obține calitatea de membru. În opinia lor, au dreptul de a se pronunța asupra restului umanității, deoarece aceștia sunt descendenții direcți ai zeilor antici și se consideră ei înșiși regi. Aceste familii sunt:
Rothschild (Bauer or Bower) – Pindar
Bruce
Cavendish (Kennedy)
De Medici
Hanover
Habsburg
Krupp
Plantagenet
Rockefeller
Romanov
Sinclair (St. Clair)
Warburg (del Banco)
Windsor (Saxe-Coburg-Gothe)
Dinastia Rothschild este fără îndoială cea mai puternică – vizibil – genealogic de pe Pământ iar bogăția lor estimată este de aproximativ 500 de trilioane de dolari! (adică 500.000 de miliarde sau 500.000.000.000.000)
Ei își exercită puterea prin imperiul bancar mondial, care este deținut aproape în întregime de aceștia. Fiind niște ezoteriști rafinați, iar construcția lor de dominare planetară și-au realizat-o conform legilor divine, dar întoarse invers, au respectat Trinitatea.
Cele Trei Mari instituții importante care muncesc din greu pentru a stabili NOM și înrobi complet specia noastră, sunt:
City of London (Centrul financiar, controlat de Rothschild) – acesta este entitate de sine stătătoare ce nu face parte din Marea Britanie și nu plătește niciun fel de taxe nimănui;
– Ca filială a acestui centru financiar, în SUA avem US Federal Reserve care este proprietatea dinastiei Rothschild.
Vatican City (Centrul ideologico-spiritual – îndoctrinare, înșelăciune, religie de spălat creiere) – nu face parte din Italia și de asemenea nu plătește taxe nimănui;
Washington DC (Centrul militar și de forță – programe militare negre, administrarea bazelor subterane și depopulare prin expansiune și forță) – nu face parte din SUA și nu plătește taxe;
Toate funcțiile instituțiilor de mai sus, ca state individuale, funcționează în conformitate cu propriile lor legi, prin urmare, nu există nici o instanță de judecată de pe Pământ, care le-ar putea urmări în justiție vreodată. Ele nu dau socoteală nimănui de pe Pământ de acțiunile lor.
Multitudinea Societăților secrete existente în prezent, funcționează ca filiale ale unei megasocietăți, care este deținută de către Consiliul celor 13 Familii. Chiar dacă aceștia sunt răsplătiți cu generozitate pentru munca lor, membrii acestor Societăți secrete nu sunt membri descendenți ai acestei „elite”, ei nu știu cine sunt stăpânii lor și nu au nici o idee despre agenda reală.
Liderul Illuminati al Pământului este numit „Pindar„.Pindar este un membru al uneia dintre cele 13 familii Illuminati de guvernământ și este întotdeauna de sex masculin. Titlul, Pindar, este un termen abreviat pentru „Pinnacle of the Draco„, de asemenea, cunoscut sub numele de „Penisul Dragonului” (acest personaj există – o confirmă fosta mare preoteasă din interviul cu David Icke ….
Simbolic, acesta reprezintă partea de sus a puterii, controlul, crearea, penetrarea, expansiunea, invazia, și frica. Titularul acestui rang raportează liderului Reptilian din Pământul interior.
Adevăratul Pindar este capul familiei Rothschild, cum a fost de câteva sute de ani. El are bază în Germania lângă Frankfurt. La sfârșitul anilor 1970, el a supervizat proiectul soră al proiectului Montauk, numit MALDA este o anagramă pentru Montauk-Alsace-Lorraine-Dimensional-Activation.
Acest proiect a fost situat în apropiere de orașul Strasbourg, Franța, istoric parte a Germaniei. Interesant, există o fabrică de vin la capătul de est a Long Island, nu departe de Montauk Point, numit Pindar Vineyards. Acest vin este în creștere în popularitate, câștigând premii internaționale. Aceasta se potrivește bine în plan, ca acest domeniu să fie o parte a districtului de capital a / Națiunilor Unite ale Pământului în Statul Imperiu!
Vinul roșu este un simbol al sângelui ingerat de Reptilieni. Illuminati aici pe Pământ au stabilit o structură piramidală de comandă identică cu sistemul care există în Imperiul Draco. Piramida cu ochiul reptilian, situat pe bancnota de 1 $ american, este un simbol al acestei structuri de control.
Stratul următor este al doilea comandament, familiile care fac munca de sprijin pentru Pindar și cele 13 familii conducătoare. În timp ce toți membrii celor 13 familii conducătoare își schimbă forma (a se viziona interviul marii preotese postat mai sus – ei la anumite ritualuri își pot schimba forma umană în cea reptiliană, de exemplu regina Marii Britanii la vederea sângelui uman), toți membrii celor 300 de familii de sprijin nu pot face asta. Ei, însă, toți au un procent ridicat de ADN reptilian. Ei sunt cunoscuți instituțional ca Comitetul celor 300.
Aceste familii include nume notabile ca : Agnelli, Balliol, Beale, Bell, Bouvier, Bush, Cameron, Campbell, Carnegie, Carrington, Coolidge, Delano, Douglas, Ford, Gardner, Graham, Hamilton, Harriman, Heinz, Kuhn, Lindsay, Loeb, Mellon, Montgomery, Morgan, Norman, Oppenheimer, Rhodes, Roosevelt, Russell, Savoy, Schiff, Seton, Spencer, Stewart / Stuart, Taft, și Wilson. Si multe altele.
Comitetul celor 300 utilizează multe instituții bine-cunoscute pentru a realiza obiectivele lor, incluzând Consiliul pentru Relații Externe, Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală, Clubul de la Roma, Institutul Regal pentru Afaceri Internaționale, Mafia, CIA, NSA, Mossad, Serviciul Secret (SS) , Fondul Monetar Internațional, Federal Reserve, Internal Revenue Service (fiscul SUA), și Interpol, pentru a numi doar câteva. Toate acestea sunt organizații sau corporații constituite ca dispozitive de serviciu public-privat, dar acest lucru este departe de adevăr.
Structura Illuminati a creat, de asemenea, țări artificiale pentru a continua obiectivele lor. Exemple de acestea sunt: Statele Unite ale Americii, Elveția, Kuwait, Uniunea Sovietică, Panama, Israel, Italia, Iugoslavia, Regatul Unit, cele mai multe din Africa neagră, toate țările arabe, și toată America Centrală și de Sud. Aceste națiuni au fost create pentru a acumula avere pentru familiile de guvernământ și susținătorii lor, pentru a ascunde sau păstra bogăția lor, și de a crea condiții instabile necesare pentru a porni războaie și creșterea bugetelor militare.
Elveția a fost creată ca un centru bancar neutru, astfel încât familiile Illuminati să aibă un loc sigur pentru a păstra fondurile lor fără a se teme de distrugera războaielor și ochii indiscreti. Statele Unite ale Americii au fost înființate cu 13 colonii, una pentru fiecare dintre familiile Illuminati. Drapelul original a avut 13 stele, și încă mai are 13 dungi. Vulturul, simbol al Statelor Unite, are 13 săgeți în gheare. Statele Unite ale Americii este de fapt un activ corporativ al Companiei Virginia, care a fost înființată în 1604, în Anglia, cu implicarea directă a familiei Rothschild. Finanțele familiei Rothschild au fost necesare pentru finanțarea explorarea și exploatarea continentului nord-american.
Activele Companiei Virginia, includ Statele Unite care sunt deținute de Sfântul Imperiu Roman prin Vatican. Acest lucru a avut loc în 1213, când regele James a dat toate activele engleze Papei reptilian. Executor rămâne familia regală britanică, dar dreptul de proprietate reală revine Bisericii Romano-Catolice. Iar America nu a fost numită după Americo Vespuci cum ni se spală nouă creierele, ci :
Am în ebraică înseamnă ,,oameni”
Ame în spaniolă/latină – ,,a iubi”
Eri sau Ari în ebraică – ,,leu”
Rica este forma feminină din spaniolă la – ,,bogat”
Ka este vechi cuvânt egiptean pentru – ,,suflet”
Denumirea ar însemna : Poporul leului cu forță spirituală
Spălarea pe creier
Un puternic instrument al sclaviei în masă pe care-l folosesc împotriva noastră, este așa-numitul sistem de învățământ. Școlile nu sunt folosite pentru educare ci pentru îndoctrinare, copiii învață să memoreze fără a gândi și să se supună fără îndoială. De fapt, acest sistem de învățământ stabilit este extrem de scump pentru a fi menținut operațional, învechit și redundant în epoca internetului. „De ce învechit?” vă puteți întreba. Deoarece Internetul ne oferă acces gratuit la cantități aproape infinite de informații.
Deci, de ce se cheltuiesc sume uriașe de bani pentru educația guvernamentală și cea privată? Deoarece „elita” cere ca copiii noștri să învețe în conformitate și în interiorul unei cutii a gândirii, în șabloane fixate de ideologii lor.
Ce putem face în legătură cu asta ?
Credința omenirii este agățată în echilibru chiar acum, de controlul caracatiței NOM. Pe de o parte, suntem foarte aproape de sclavia noastră completă, în timp ce pe de altă parte, am putea cu ușurință se năruim de la sol piramida lor de putere, prin simpla unire împotriva înșelăciunii printr-o revoluție pașnică a minților, inimilor și sufletelor.
M-am întrebat de ani de zile care este cea mai teribilă armă a lor pentru înrobirea noastră. Este educația slabă combinată cu îndoctrinarea constantă? Este teama generată de religie, război, terorism? Este frica de a fi pedepsit (închiși sau uciși) de sistem, sau este înrobirea invizibilă a sistemului monetar? În opinia mea, toate cele de mai sus combinate au avut un impact enorm asupra societății noastre și modul în care gândim, dar arma lor cea mai mare este controlul sistemului financiar!
Moneda sclaviei
Sistemul financiar a înrobit pe ascuns specia noastră, iar acum suntem folosiți ca sclavi în valută. Lucrăm 9-12 ore în fiecare zi 5 sau chiar 7 zile pe săptămână, în medii plictisitoare și deprimante, nestimulați de nimic creativ sau constructiv. În cele mai multe cazuri, singura motivație pentru a merge la locul de muncă, este salariul următor – și nu contează cât de greu lucrăm, oricum banii par să nu fie suficienți niciodată. V-ați întrebat vreodată de ce mega-corporațiile culeg miliarde $ / an profituri și-și plătesc zeci de milioane de oameni cât mai aproape posibil de salariul minim în timp ce directorii cu milioane?
Acest lucru a fost conceput cu atenție, pentru că o persoană care este în mod constant „pe margine,” nu va avea niciodată timp pentru auto-educare, introspecție și – în cele din urmă – trezire spirituală.
Nu este acesta scopul nostru principal pe Pământ? Pentru a deveni ființe spirituale (și spiritual, evident, nu înseamnă religios) și să finalizăm ciclul încarnării noastre? „Ei” nu au nevoie de oameni educați, care sunt capabili de gândire critică și care au obiective spirituale. Nu, acest fel de oameni sunt periculoși pentru stablishment! „Ei” vor „roboți”, ascultători doar destul de inteligenți pentru a opera mașinile și să păstreze în funcțiune sistemul, dar destul de proști ca să nu pună întrebări.
Banii sunt ochiul ,,dracului”
Toate marile probleme ale lumii își au rădăcinile adânc înrădăcinate în plaga financiară : războaiele sunt profitabile, bolile sunt profitabile, jefuirea Pământului este profitabilă, sclavia umană și condițiile de muncă inumane sunt profitabile. Liderii noștri au fost corupți prin bani și misiunea colectivă omenirii pe Pământ a fost deturnată de bani.
Deci, de ce avem nevoie de sistemul financiar, în primul rând? De fapt, nu avem nevoie de el (sau cel puțin, nu mai avem). Planeta nu ne percepe un cent pentru utilizarea resurselor sale naturale și avem tehnologia pentru a le extrage, fără muncă fizică. Tot ce aparține planetei ne-a fost pus la dispoziție în mod gratuit pentru a folosi și a ne ajuta în evoluția noastră spirituală fiecărui suflet de pe această planetă și atunci vă întreb, ce rol mai au acești hrăpăreți, de ce ascultați de ei și vă supuneți orbește creației lor??
Soluția
Există minți geniale care discută conceptul de economie bazată pe resurse de zeci de ani. Un exemplu este inginerul Jacque Fresco, un designer industrial strălucitor și inginer social, care a petrecut cea mai mare a vieții sale cu proiectarea viitorului. Orașele propuse de Jacque Fresco vor fi construite de roboți autonomi pentru construcție și vor fi eco-friendly și auto-sustenabile. Mai multe despre Proiectul Venus aici: https://www.thevenusproject.com/en/
Alte persoane deja discută despre planul de tranziție spre economia viitorului, unde banii nu mai sunt necesari și tuturor oamenilor le vor fi oferite cele mai bune condiții pentru a ajunge la cele mai înalte potențiale ale lor – toate în beneficiul speciei noastre, ca un întreg. Dar ca să ajungem la acel viitor trebuie să acționăm ACUM.
M-am trezit eu, încerc să-i trezesc și pe alții și trecem la acțiune. La o acțiune nonviolentă ci conștientă prin tot ceea ce facem zi de zi, renunțând ușor la tot ce-i nociv și malefic în acest sistem, schimbându-ne pe noi înșine astfel încât să devenim un pilon demn de urmat de către ceilalți. Meditațiile la unison și gândirea pozitivă referitoare la schimbarea acestui sistem ajută mult.
Deci, întrebarea mea este: suntem gata să îmbrățișăm viitorul și să scăpăm de controlul „elitei” într-o lume fără bani, sau vom permite instaurarea Noii Ordini Mondiale?”
Lista membrilor ILLUMINATI care conduc LUMEA din umbra! Personaje importante din ROMANIA se regasesc pe aceasta lista!
O lista oficiala a membrilor Illuminati nu exista si nu va exista vreodata public, dar sunt destule dovezi care indica faptul ca unii oameni din aceasta lista chiar fac parte din aceasta organizatie care conduce lumea din umbra.
Contrar ideii ca Illuminati ar actiona doar in America sau in Occident, exista membri Illuminati in fiecare tara a lumii. De fapt, aceasta organizatie malefica este asemanatoare unei adevarate caracatite.
Va prezentam mai jos lista cu personalitatile importante:
Jay Z
Dr DRE
Cypress Hill
Chris Brown
Celine Dion
Halley Berry
Eminem
Britney Spears
Aaliyah
Alicia Keys
David Bowie
Madonna
Paris Hilton
Barack Obama
Aretha Franklin
Bob Marley
Angelina Jolie
Jim Carey
Bob Dylan
David Bowie
Michael Jackson (in ultima perioada s-a intors impotriva Illuminati, asa ca a fost omorat)
Justin Bieber
Kanye West
Marilyn Manson
Lady Gaga
Lil Wayne
2Pac (in ultima perioada s-a intors impotriva Illuminati, asa ca a fost omorat)
Nas
Rihanna
P-Diddy
Whitney Houston (in ultima perioada s-a intors impotriva Illuminati, asa ca a fost omorata)
Rihanna
Sa continuam cu lista politicienilor si a bogatilor ce ar face parte din Illuminati:
George H. W. Bush
George W. Bush
Bill Clinton
Hillary Clinton
Al Gore
Gerald Ford
Ronald Reagan
Richard Nixon
Lyndon B. Johnson
John F. Kennedy
Ted Kennedy
Henry Kissinger
Mihail Gorbaciov
Guy de Rothschild
John D. Rockefeller
Mary Astor
Clifford Dupont
Andrew W. Mellon
Dick Cheney
Kris Kristofferson
Boxcar Willie
Bob Hope
Elizabeth II, regina Marii Britanii
Prince Philip, duce de Edinburgh
Charles, print de Wales
Printul Andrew, duce de York
Printesa Anne, ducesa de Calabria
Winston Churchill
Franklin D. Roosevelt
Joseph Stalin
Adolf Hitler
Bill Gates
Barrack Obama
Alan Greenspan
Ben Bernanke
Helmuth Kohl
Manuel Barosso
Lista nu ar fi completa, daca in ea nu s-ar regasi si cateva personaje importante din Romania:
Andreea Balan
Smiley
Inna
Antonia
Mugur Isarescu
Mircea Geoana
Traian Basescu
Mihai Razvan Ungureanu
Dinu Patriciu
Cristian Diaconescu
Neagu Djuvara
regele Mihai
Teodor Melescanu
Adrian Nastase
Ei conduc lumea și dețin mai mult de jumătate din averea lumii
Membrii acestei familii nu apar niciodată în topurile oficiale ale celor mai bogați oameni din lume, dar sunt considerați cei mai puternici oameni de pe planetă, influențând istoria ultimelor secole.Cu banii lui, Ducele de Wellington l-a învins pe Napoleon la Waterloo, schimbând cursul istoriei. Ei au finanțat războiul de secesiune din SUA, consolidând democrația modernă. L-au sprijinit pe aventurierul Cecil Rhodes, cel care a schimbat fața Africii, au finanțat armata britanică în timpul cuceririlor coloniale, au făcut afaceri cu împărații Prusiei și cu țarii Rusiei. La începutul secolului trecut, au pus bazele statului Israel, finanțând achiziția de terenuri în Palestina. Intuind perfect „vremurile”, au construit primele căi ferate din Europa și au finanțat vinovăția. Referințele asupra afacerilor și averii sunt rarisime, nu apar în topurile miliardarilor și se feresc de publicitate, Bineînțeles, vorbim despre familia Rothschild.
Familia Rothschild sau Casa de Rothschild este o dinastie europeană de origine iudaico-germană, care a întemeiat case bancare și financiare europene începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cinci linii din ramura austriacă a familiei au făcut parte din nobilimea austriacă, fiind numiți baroni ereditari ai Imperiului Habsburgic de către împăratul Francisc al II-lea în 1816. O altă linie, din ramura britanică a familiei, a fost ridicată la nivelul nobilimii britanice la cererea reginei Victoria. În anii 1800, familia este considerată a fi de departe posesoarea celei mai mari averi private din lume, precum și detinatoarea celei mai imense avuții din istoria lumii moderne. Astăzi, afacerile familiei Rothschild sunt la o scară mai mică decât cele din timpul secolului al XIX-lea, deși cuprind o gamă diversă de domenii, printre care: gestionarea privată a activelor, consultanță financiară, agricultura mixtă, vinicultură și acțiuni de caritate.
Primul membru al familiei despre care se cunoaște că a folosit numele „Rothschild” a fost Izaak Elchanan Rothschild, care s-a născut în 1577. Numele înseamnă „Scut Roșu” în germana veche. Ascensiunea familiei pe plan internațional a început în 1744, odată cu nașterea lui Mayer Amschel Rothschild în Frankfurt, Germania. El era fiul lui Amschel Moses Rothschild, (n. circa 1710), un schimbător de valută care făcea afaceri cu Prințul de Hesse. Născut în ghetoul (numit „Judengasse” sau Aleea evreiască) din Frankfurt, Mayer a întemeiat o casă de finanțe și și-a extins imperiul prin instalarea tuturor celor cinci fii ai săi în cele mai importante cinci centre europene financiare pentru a conduce afacerea. Stema familiei Rothschild conține un pumn care strânge cinci săgeți simbolizând cele cinci dinastii stabilite de cei cinci fii ai lui Mayer Rothschild, ca o referință la Psalmul 127: „Ca săgețile în mâinile unui războinic”. Motto-ul familiei apare sub scut în latină: Concordia, Integritas, Industria (Armonie, Integritate, Industrie).
Setul de reguli impus de fondatorul dinastiei, respectat și astăzi, este unul dintre secretele succesului și o explicație pentru discreția Rothschild. Toate posturile importante trebuie să fie ocupate de membri ai familiei și doar barbații au voie să facă afaceri. Fiul cel mai mare al celui mai mare fiu este șeful familiei și tot el moștenește toată averea, cu literă de lege lăsată de Mayer, pentru ca averea dobândită în cursul istoriei să nu se dilueze. Pentru ca averea să rămână în familie, membrii trebuie încurajați să se căsătorească între ei, fiind acceptate căsătoriile între verișori primari sau secundari. Amschel a scris în testament: “Niciodată să nu fie făcut un inventariu public, de către tribunale sau oricine altcineva, a averii mele. Interzic publicarea oricărei evaluări a moștenirii mele”.
De la cel mai înalt nivel imaginabil al puterii, acești Illuminati necunoscuți celor mulți, guvernează aproape nestingherit. Ei fac legi și revoluții, ei instaurează guverne, ei hotărăsc ce țări dispar pentru ca altele să le ia locul. Ei “fabrică” noi ideologii și chiar religii. Se spune că ei au creat orânduirea capitalistă, tot ei au creat-o și pe cea comunistă. Ei făuresc tratatele militare și economice internaționale, ei schimbă regimuri politice și președinți de state, ca pe niște simple piese uzate ale unei mașini.
Metoda lor de lucru este simplă dar eficientă și poate fi descrisă în 3 pași: PROBLEMĂ, REACȚIE, SOLUȚIE.
1. În primul rând ei creează o PROBLEMĂ (conflicte, războaie, revoluții, dezastre, etc.) Creează conflicte și războaie în care cele două părți provocate, luptă una împotriva celeilalte și nu contra adevăratului instigator. Tot ei finanțează toate părțile implicate în conflict.
2. Apoi prin intermediul mass-media și a manipulării determină o REACȚIE în rândul populației, care solicită o rezolvare a PROBLEMEI apărute.
3. În final tot ei vin cu SOLUȚIA care aproape întotdeauna se lasă cu efecte dure asupra populației (sărăcie, restrângerea unor drepturi și libertăți, etc. – vezi atentatele din 9/11, armele lui Saddam, criza financiară…) Ei trec întotdeauna drept instanța împăciuitoare care pune capăt conflictelor. Practic scopul lor este să controleze și să conducă întreaga planetă prin crearea unei Noi Ordini Mondiale și a unui Guvern Mondial unic. Acești oameni nu sunt interesați să câștige bani, deoarece “fabrica de bani” este a lor. Ei pot avea oricâți bani doresc. Ce își mai poate dori cineva care are toți banii din lume? PUTERE și CONTROL ! Acesta este scopul lor. Pentru a deține puterea absolută și controlul întregii planete ei intenționează să realizeze următoarele obiective:
1. Stabilirea unui Guvern Mondial unic și a unei Noi Ordini Mondiale.
2. Distrugerea identității naționale a statelor lumii.
3. Distrugerea tuturor religiilor lumii (în special a creștinismului) și înlocuirea lor cu o religie unică de tip New Age.
4. Controlul total al populației globului și a fiecărui individ în parte precum și transformarea lor în “sclavi de tip modern”.
5. Reducerea masivă a populației globului până la o limită ușor de susținut de către mediul și resursele planetei.
6. Promovarea depravării și a obiceiurilor rele pentru îndepărtarea moralei creștine.
7. Distrugerea modelului actual de societate și a celulei ei de bază, familia.
8. Distrugerea libertății de exprimare și restrângerea unor drepturi fundamentale ale indivizilor.
Imperiul financiar creat de Dinastia Rothschild
De peste 200 de ani, banca Rothschild este inima finanţelor mondiale. Are o reţea de 40 de birouri în mai mult de 30 de ţări din Europa, America şi Australia. Edmond de Rothschild (1926-1997) spunea : „Un Rothschild care nu este bogat, evreu, filantrop, bancher şi care nu duce un anume stil de viaţă, nu este un Rothschild”. Istoria este aceeaşi ca a oricărei alte familii de industriaşi din SUA sau din Anglia; numai că trebuie recunoscute circumstanţele puţin favorabile în care s-a produs ascensiunea ei. Familia Rothschild, provenind din evrei din Germania, s-a impus încă din secolul XVI în domeniul bancar şi financiar şi filantropic. La sfârşitul secolului XIX, a susţinut sionismul, pe care Edmond Rothschild îl explica astfel : ” Un evreu american care dă bani unui evreu englez pentru a aduce un evreu polonez în Palestina”.– Fondatorul familiei – „tatăl pieţii financiare internaţionale” – Amschel Mayer Rothschild s-a născut la 23 februarie în 1744 la Franckfurt, ca fiu al lui Moses Amschel Bauer. El a transformat comerţul cu vânzare pe datorie, practicat de tatăl său, într-o bancă. Averea lui Mayer a avut ca punct de plecare afacerile acestuia cu aristocratul Guillaume, care moştenise una dintre cele mai uriaşe averi din Europa şi care i-a cerut lui Mayer să i-o gestioneze. De altfel, Guillaume a şi plecat timp de mai mulţi ani într-un fel de exil, având încredere totală în Rothschild.
Amschel avea 7 copii, din care cinci erau băieţi. Fiecare dintre ei, cum împlinea 25 de ani, a fost trimis să creeze sau să preia conducerea unei filiale a băncii Rothschild din Londra, Paris, Viena, Napoli şi Franckfurt, operă a tatălui lor. Aşa au apărut cele cinci ramuri ale familiei. La 29 septembrie 1822, împăratul Austriei François I-er îi ridică la rangul de baroni pe toţi cei cinci fii ai lui Mayer, astfel că descendenţii lor legitimi pe linie masculină poartă titlul, indiferent de naţionalitate. În 2005, Mayer a ocupat locul 7 pe lista celor mai influenţi oameni din întreaga istorie, potrivit revistei Forbes, care l-a declarat “tatăl pieţii financiare internaţionale”.Căsătoriile dintre ramuri au permis familiei să păstreze controlul asupra averii şi să se dezvolte în mai multe domenii ale activităţii bancare, capacitatea lor de a finanţa, oferind oportunităţi de investiţii. În secolul XIX, au devenit importanţi finanţatori şi acţionari în exploatări miniere şi în dezvoltări de căi ferate, două paliere ale dezvoltării industriale din Europa. Schimbările de guverne şi evenimentele politice au jucat, după împrejurări, un rol pozitiv sau negativ asupra averii Rothschild. Revoluţia din 1848, criza din anii ’30 şi apariţia nazismului au marcat serios istoria clanului.
Putere financiară şi politică
Astăzi, mai există doar ramurile franceză şi engleză ale familiei, celelalte trei- germană, austriacă şi italiană-dispărând. De-a lungul anilor, chiar dacă expansiunea Rothschild era o realitate, decalajul dintre ramuri a început să apară, provocat de viaţa din ce în ce mai decadentă şi plină de snobism şi aroganţă , manifestate de membrii generaţiei a treia de după fondator. Ei şi-au folosit întreaga putere financiară şi politică pentru a-şi învinge concurenţii şi pentru a se instala în noile sectoare industriale create de revoluţia industrială de la mijlocul sec. XIX. Crahul din 1929, cu un impact puternic asupra finanţelor, l-a determinat pe baronul Louis von Rothschild să încerce, fără succes, consolidarea Creditanstalt, prin fuziune cu filiala băncii Rothschild. Aşa că în1938 şi-a abandonat afacerea şi a părăsit Austria. Palatele Rothschild au fost confiscate şi distruse de nazişti. În 1999, guvernul austriac a returnat celebrei familii 250 de opera de artă furate de regimul lui Hitler şi care s-au regăsit în muzeele vieneze. În Italia, odată cu reunificarea ţării din 1861, bănca Rothschild s-a închis. Nici ramura germană n-a fost mai norocoasă. Wilhem Carl von Rothschild (1828-1901) a fost ultimul bancher al familiei la Franckfurt.
Instalat la Londra, Nathan Mayer Rothschild (1777-1836), fondator al băncii londoneze, ar fi făcut avere, fiind informat înaintea tuturor, printr-un porumbel voiajor, de victoria englezilor de la Waterloo, ceea ce i-a permis speculaţii financiare avantajoase. Aceasta, pentru că avusese inspiraţia de a finanţa campania ducelui de Wellington împotriva lui Napoleon.Două titluri de nobleţe au fost create pentru a-i răsplăti pe membrii familiei Rothschild : cel de baronet şi cel de baron. Lionel de Rothschild (1808-1879) va finanţa guvernul britanic pentru participarea la lucrările de la canalul Suez şi se va lansa în dezvoltarea căilor ferate din Franţa, iar fiul său, Alfred, va conduce 20 de ani banca londoneză. Fraţii Rothschild au preluat şi controlul companiei miniere spaniole, Rio Tinto, devenind acţionari principali ai minelor de diamant din Africa de Sud.
Istoria se repetă. Un veritabil Rothschild acumulează averi
După 200 de ani de la înființarea dinastiei, Nathaniel Rothschild, 36 de ani, e pe punctul de a deveni cel mai bogat descendent al renumitei familii.Câștigurile obținute de cel de-al cincilea baron de Rothschild vor atinge în curând pragul de un miliard de dolari. Investițiile din Ucraina, Europa de Est și, cel mai important, acțiunile deținute la Fondul de investiții Atticus Capital, evaluat la 14 miliarde de euro, îi asigură un loc confortabil între miliardarii lumii.Asemeni strămoșilor, Nathaniel preferă să fie o prezență discretă în viața publică. El este principalul consilier al lui Oleg Deripaska, unul dintre cei mai bogați oligarhi din Rusia, proprietarul gigantului de aluminiu Rosal, care a fuzionat recent cu alte două grupuri pentru a crea cea mai mare companie de aluminiu la nivel mondial.
Și ca un Rothschild veritabil, lui Nathaniel îi place să trăiască viața la maximum: schior pasionat, are reședinta principală în Klosters, Elveția, și folosește avionul personal pentru a ajunge la celelalte locuințe din Paris, Moscova, Londra, New York și Grecia. Se întâlnește cu actrițe celebre și cu fotomodele, este membru al CA al Brookings Institution, organizatia de cercetare din Washington, și bea vinuri doar din podgoriile Rothschild. „A face parte din familie înseamnă enorm. Nat știe că își va îndeplini misiunea de baron Rothschild doar dacă va acumula mari averi”, spune Jeffrey Leeds, un apropiat al baronului. De altfel, povara de a fi urmașul dinastiei Rothschild este destul de grea. În 1996, unuia dintre nepoții Rothschild, lui Amschel,41 de ani, i s-a cerut să conducă banca familiei din Londra. A fost găsit spânzurat în camera de hotel… Patru ani mai târziu, Raphael de Rothschild a murit pe o stradă din New York din cauza unei supradoze de heroină.
Bautura medicament pe care o poti prepara acasa; Amestecul care te ajuta sa vezi mai bine;Cum recunoastem infectia urinara a copilului; Legumele care combat cancerul; Ce este și cum scapi de gingivită; De ce sa nu sari peste micul dejun; 10 alimente satioase care te ajuta in timpul dietei; De ce ar trebui să consumi cereale sănătoase; Solutii naturiste pentru pancreatita; Ierburi care stimulează eliminarea grăsimii de pe abdomen; Ierburi care stimulează eliminarea grăsimii de pe abdomen; Așa combați paraziții intestinali! Cum folosim hreanul pentru a pierde in greutate; Cine nu se poate bucura de beneficiile nemaipomenite ale pelinului; Un obicei extrem de comun poate duce la aparitia cancerului si a infertilitatii etc
De ce sa nu sari peste micul dejun
Micul dejun este principala masa a zilei. Toti nutritionistii o spun, iar motivele pentru care nu trebuie sa sari de prima masa a zilei tin de sanatate.
10 alimente satioase care te ajuta in timpul dietei
Senzatia chinuitoare de foame este unul dintre cei mai mari dusmani atunci cand esti la dieta si incerci sa scapi de kilogramele in plus. Din fericire, exista cateva alimente sanatoase si satioase care te pot ajuta sa nu cazi prada tentatiilor.
Iata care sunt cele mai cunoscute alimente pe care te poti baza ca sa ajungi la silueta mult visata, ideala pentru luna ianuarie, cand festinul de sarbatori devine vizibil pe abdomen si pe coapse.
Pentru a te bucura de beneficiile nucilor/semintelor, este ideal sa le consumi crude. Prin prajire, aceste alimente isi vor pierde proprietatile, deoarece multe enzime si vitamine sunt distruse, iar grasimile oxidate cresc cantitatea de substante cancerigene. Evita sa folosesti sare atunci cand mananci nuci, deoarece poti avea probleme cu retentia de apa si hipertensiunea.
Consuma, zilnic, la micul dejun cate o jumatate de cana de cereale (fulgi de ovaz), alaturi de lapte degresat. Astfel, va fi grabita senzatia de satietate si iti va fi mult mai usor sa respecti un regim hipocaloric.
Ouale fierte au un continut caloric scazut, iar galbenusul reduce senzatia de foame. Acest aliment are un continut bogat de grasimi esentiale, lecitina si vitamine.
Fructul de avocado contine grasimi monosaturate, care te vor ajuta sa te bucuri de senzatia de satietate pe o perioada mai mare de timp. Consuma avocado in salate, avand grija sa te limitezi la o jumatate de fruct la o singura masa, deoarece este bogat caloric.
Somonul, tonul si heringul contin acizi grasi Omega 3 si proteine, care te vor ajuta sa te simti satul mai mult timp. Consuma acest aliment la pranz, alaturi de o salata de legume si vei putea evita tentatiile culinare care ti-ar putea da planurile peste cap.
Specialistii in nutritie vorbesc adesea despre nevoia organismului de a consuma vitaminele din legumele sau fructele proaspete. Nu ezita sa incluzi aceste alimente in meniul tau zilnic, deoarece sunt slab calorice si pot fi servite in cantitati mari, fara a exista riscul de ingrasare.
Poti pregati retete delicioase cu dovleac fiert sau copt. Acest aliment contine foarte multe fibre si nu permite caloriilor sa se transforme in depozite grase. Totodata, dovleacul limiteaza retentia de apa, fiind sarac in sare si zaharuri.
Consuma grepfrut inainte de masa, deoarece acest fruct te va ajuta sa digeri mai usor mancarea. Este si un bun aliat impotriva cancerului.
O portie de broccoli crud contine foarte multe fibre, vitamine si antioxidanti, fiind indicat mai ales in dietele fumatorilor.
Ce este și cum scapi de gingivită
E suficient să nu te speli pe dinți câteva zile că gingia și se înroșește și se infl amează. Placa bacteriană este de vină, ne explică Dr. Smaranda Ionescu, medicul care a acceptat să explice, pentru Doctorul zilei, care sunt consecințele nefaste ale igienei precare și cât de grav ne putem îmbolnăvi din această cauză.
Începem cu informația de bază: ce este gingivita? „Gingivita reprezintă o inflamaţie de cauză microbiană a papilei interdentare şi a gingiei care înconjoară dintele. Gingia sănătoasă are culoarea roz pal. În timpul gingivitei această devine mai roşie, mai umflată, foarte sensibilă, sângerând la periaj sau în timpul masticației alimentelor mai dure. Inflamația gingiei cauzează, de asemenea, şi respiraţia urât mirositoare”, ne explică, scurt, dr. Smaranda Ionescu.
Tot ea ne spune că afecțiunea este declanșată, de fapt, de o proastă igienă orală. „S-a constatat că gingivita apare predominant la persoanele care întrerup igienă orală pe o perioadă de 7-8 zile, suficient cât să se creeze placa bacteriană (pelicula de bacterii ce rămâne pe suprafeţele dinţilor nefiind îndepărtată prin periaj) apoi transformânduse în tartru care determină un contact foarte strâns al plăcii bacteriene cu ţesutul gingival”. Alţi factori favorizanți apariţiei gingivitei sunt înghesuirile dentare, coroanele şi punţile dentare neadaptate, obturații coronare în exces sau în contact direct cu gingia, carii de colet, carii secundare ce retenţionează resturi alimentare, fumatul, explică stomatologul.
„Gingivită poate apărea şi la tineri cu vârste între 11 şi 14 ani în perioada pubertară, la femei însărcinate – datorită dereglărilor hormonale, la diabetici, la persoanele care prezintă carenţă de vitamina C, la cei care au leucemie ori anemii”, spune dr. Smaranda Ionescu. Netratarea corespunzătoare a gingivitei sau folosirea „leacurilor băbești” pot duce la parodontită marginală şi la boli parodontale grave, urmate în timp de pierderea dinților.
Gingivita poate fi prevenită având o igienă orală regulată care include periajul dentar efectuat corect de 2 – 3 ori pe zi, folosirea aței dentare sau a duşului bucal şi a apei de gură. „Pentru a efectua un periaj corect şi eficient alegem în primul rând periuţă de dinţi care să se adapteze nevoilor fiecărui pacient în funție de bolile pe care le prezintă. Existenţa problemelor parodontale ne indică folosirea unei periuţe de dinţi medii spre soft pentru evitarea lezării gingiei. Putem opta şi pentru periuţe electrice, periajul fiind mai eficient, acestea fiind indicate şi în cazul pacienţilor cu aparate ortodontice fixe (brackeți)”, spune dr. Smaranda Ionescu. Paşii prin care urmăm periajul trebuie efectuaţi corect, astfel încât să fie îndepărtată toată placă bacteriană.
„Perierea dinţilor trebuie efectuată pentru fiecare dinte în parte sau grup de câte 2-3 dinţi astfel încât să nu lăsăm niciun dinte neperiat. Se înclină periuţă la un unghi de 45 de grade faţă de planul gingiei şi se fac mişcări rotative pentru maxilar din partea de sus înspre partea de jos şi la mandibulă dinspre jos în sus. La nivelul molarilor, mişcările se efectuază rotativ, din spate în faţă, dar şi în lateral, pentru a putea pătrunde cu perii în şanţuri şi fosete. Pentru partea interioară a dinţilor frontali mişcările vor fi de sus în jos cu periuţe ţinute în poziţie verticală. Nu uitaţi de curăţarea limbii şi a mucoasei obrajilor, pentru că şi pe acestea se depun bacterii. Periajul nu trebuie efectuat brutal astfel încât să nu lezăm gingia sau smalţul din- ţilor în timp”. Periuţele interdentare pot fi la fel de utile că şi aţă dentară în eliminarea plăcii bacteriene interdentare.
Duşul bucal poate fi folosit cu apă normală sau cu apă de gură sporind efectul antimicrobian. „Persoanele purtătoare de punţi sau coroane dentare pot igieniza aceste zone mult mai eficient cu ajutorul duşului bucal. De asemenea, implanturile şi aparatele ortodontice pot fi igienizate corect cu ajutorul lui. După folosirea constantă a duşului bucal se observă o scă- dere semnificativă a apariţiei tartrului, a sângerărilor şi a inflamaţiei gingivale”, spune medicul. De asemenea, o alimentaţie corectă, bogată în vitamina C, folosirea pastelor de dinţi cu fluor şi reducerea zaharurilor din alimentaţie contribuie la prevenirea apariţiei gingivitei, atrage atenția stomatologul.
Tratamentul gingivitei în faza incipientă este reprezentat de îndepărtarea factorului cauzator – placă bacteriană. „Primul pas este motivarea pacientului în efectuarea unei igiene orale corecte. Lipsa unei igiene corespunzătoare efectuate zilnic de către pacient, anulează toate celelalte manopere efectuate de medicul dentist în cabinet, iar gingivita va recidiva în scurt timp”, spune dr. Smaranda Ionescu. Igienizarea orală realizată tot de pacient acasă trebuie completată de medicul stomatolog în cabinet. „Detartrajul manual sau cu ultrasunete înlătură tartrul supra şi subgingival ce se formează din placă bacteriană care nu a fost îndepărtată prin periajul executat la domiciliu. (…) Periajul profesional include perierea dinţilor cu paste special destinate cabinetelor stomatologice, cu un conţinut ridicat de fluor şi o granulaţie mai mare decât a celor existente în comerţ”, explică stomatologul.
De ce ar trebui să consumi cereale sănătoase
Orezul alb, brun, porumbul sau quinoa sunt câteva cereale sănătoase pe care ar trebui să le incluzi în dietă. Au puterea de a reduce riscul apariției unor boli grave.
Ideal ar trebui folosite cât mai puțin procesate. Fâina de la moară sau mălaiul sunt cu mult mai hrănitoare și conțin substanțele nutritive corecte.
Echilibrează nivelul de zahăr din sânge – fibrele din cereale scad viteza secreției de glucoză din alimente.
Toate acestea se numesc proteine gluten și are proprietăți mobile și elastice. Boabele de gâu/cerealele integrale sunt bogate în proteine.
O alimentație bogată în cereale integrale și fructe poate să reducă riscul decesului.
Sunt bogate și în enzime. Sănătoase sunt și cerealele germinate.
Dacă suferi de boala celiacă sau sindromul de intestin iritabil ar trebui să le eviți pe cele integrale, căci pot agrava boala.
Legumele care combat cancerul
Solutii naturiste pentru pancreatita
Pancreatita este inflamatia pancreasului ce poate fi produsa de calculi biliari, alcool, diferite medicamente, anumite infectii virale si enzime digestive si este posibil ca în timp, sa se dezvolte insuficienta pancreatica exocrina (diaree si scadere în greutate datorate digestiei necorespunzatoare a alimentelor) sau endocrina (diabetul zaharat).
Se bea o înghititura la fiecare sfert de ora pana in prima zi, apoi cate doua la sfert de ora….etc…pana ajungem sa bem cate 1-2 litri pe zi, ceea ce va coincide cu echilibrarea functiei pancreatice.Ceaiul se poate prepara pentru toata ziua si se pastreaza la loc racoros din care luam cate o cana.
Cum recunoastem infecia urinara a copilului;
Ierburi care stimulează eliminarea grăsimii de pe abdomen
Când vrei să slăbești, cel mai greu este să obții o talie subțire, prin topirea grăsimilor acumulate în regiunea abdomenului inferior. Cu ajutorul unor ierburi care accelerează metabolismul și procesul de eliminare a toxinelor, îți vei atinge acest deziderat.
Sunt cunoscute pentru faptul că stimulează metabolismul. Dintre ele, armurariul detoxifică ficatul și susține eliminarea toxinelor.
Asemenea armurariului, oregano stimulează corpul să elimine toxinele și, în plus, sporește nivelul de serotonină, așa-numitul hormon al fericirii, ceea ce îți aduce o stare de bine de care ai nevoie pe parcursul unei diete de slăbit.
Pentru a elimina stresul, mai ales cel creat de privarea de a mânca anumite alimente, bea ceai de mentă sau adaugă mentă proaspătă în salate, de fiecare dată când ai ocazia. Un alt efect al consumului de mentă este acela de reglare a nivelului de estrogen, hormone care poate duce la acumularea de grăsimi în regiunea abdomenului.
Ceaiul de salvie este util pentru normalizarea nivelului de cortizon, hormon răspunzător de îngrășare, mai ales în zona taliei.
Așa combați paraziții intestinali!
Contra teniei și a ascarizilor, poți lua un amestec de semințe de dovleac cu miere și lapte astfel: zdrobești sau macini un kilogram de semințe de dovleac crude, apoi le amesteci cu o jumătate de kilogram de miere și 100 ml de lapte. Iei aceste leac în 3 reprize în următoarele 3 ore, urmat de 3 lingurițe de ulei de ricin.
Dacă folosești lămâie la gătit, nu arunca semințele sau coaja. Rade coaja unei lămâi și zdrobește-i semințele, apoi lasă-le la macerat 2 ore într-o cană cu apă clocotită. La final, pune 3 lingurițe de miere, amestecă, strecoară și bea maceratul înainte de culcare.
Pentru combatarea teniei și a oxiurilor sunt recomandați morcovi rași. Timp de 7-8 zile, rade în fiecare dimineață un morcov și mănâncă-l pe stomacul gol, cu câteva minute înainte de micul-dejun.
Au efect antiparazitar, calmează iritațiile intestinale și stopează dezvoltarea paraziților intesinali. Aceste efecte se datorează concentrației mari de acizi grași din migdale.
Poți folosi cimbrul și sub formă de tinctură, în combinație cu tinctură de pelin și levănțică, în părți egale. Din acest amestec iei o linguriță diluată cu puțină apă, de 3 ori pe zi, înainte de masă. Pentru a fi eficientă, cura trebuie urmată pe o perioadă de 14 zile.
Uleiul de oregano conține antioxidanți care reduc efectul radicalilor liberi, acționează contra paraziților intestinali, este antiviral, antibacterian și antifungic.
Uleiul esențial de cuișoare este cunoscut pentru capacitatea de a distruge ouăle paraziților intestinali din corp. Cuișoarele au acțiune antibacteriană, antifungică și antivirală.
Coaja copacului de rodie este folosită în bolile digestive ca diareea sau dezinterie. Fructul elimină paraziții intersinali, fiind astringent.
Bautura medicament pe care o poti prepara acasa
Chiar daca ai la îndemana zeci de pastile disponibile în farmaciii, bunicii nostri recomanda un leac tradițional din doua ingrediente puternice.
Leacuri pentru sanatate folosite in Grecia antica
Intorcandu-ne mult în timp, medicamentele si leacurile din perioada în care a trait Iisus s-au aflat cu precadere sub influența medicinei grecesti. Era considerata revoluționara si eficienta în acele timpuri.
Cum folosim hreanul pentru a pierde in greutate
Cu siguranța esti nemulțumita de pernuțele de pe coapse sau de colaceii de pe abdomen. Pentru a scapa rapid de kg în plus îți propunem sa folosesti un produs natural care are efect benefic asupra organismului. Este vorba despre siropul de hrean, pe care îl poți realiza singura acasa. Cu ajutorul lui vei avea o silueta mai subțire, te vei simți mai bine, vei fi mai zvelta si mai vioaie.
De ce nu e sanatos sa dormi in pat cu cainele
E sanatos sa dormi în acelasi pat cu patrupedul tau? La întrebarea asta si-au raspuns cercetatorii de la Mayo Clinic. În urma unui studiu, acestia au descoperit ca locul pe care îl ocupa cainele în dormitor poate influența atat calitatea somnului stapanului, cat si sanatatea acestuia.
Cine nu se poate bucura de beneficiile nemaipomenite ale pelinului
Pelinul prezinta proprietati miraculoase pentru sanatate, fiind de ajutor persoanelor care vor sa renunte la fumat, si are un efect benefic in cazul bolilor de stomac sau in cele de ficat. In plus, planta este utilizata si in detoxifierea organismului.
Un obicei extrem de comun poate duce la aparitia cancerului si a infertilitatii
Departamentul de Sanatate din California avertizeaza ca oamenii ar trebui sa tine smartphone-urile la cativa metri departare pentru a reduce nivelul de radiatii la care sunt expusi.
Amestecul care te ajuta sa vezi mai bine
Un mare dusman al ochilor pare sa fie varsta, cu cat adaugam ani cu atat ochii devin mai vulnerabili, avand nevoie de tot mai multa ingrijire. Odata cu varsta, elasticitatea si transparenta unor structuri oculare tind sa scada, la fel si functiile nervilor optitici si totodata creste considerabil riscul unor boli precum glaucom, cataracta, dar si hipermetropie (vedera buna la distante mari, dar foarte slaba la distante mici). Alte cauze ale afectiunilor oftalmologice: predispozitia genetica, fumatul, alcoolul, sedentarismul, colesterolul, bolile cardiace sau metabolice (diabetul), alte afectiuni cronice, nepurtarea ochelarilor de vedere si de soare etc.
