Versete călăuzitoare: Efeseni 1

Versetul 1

Efeseni 1.1: Pavel, apostol al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii şi credincioşii în Hristos Isus care sunt în Efes:

Duhul Sfânt începe această scrisoare cu amintirea numelui scriitorului ei și slujitorului Lui; căci Pavel era vasul ales de Dumnezeu să fie un apostol al lui Isus Hristos între națiuni (Galateni 2.7-9). El a fost din trupul mamei lui pus deoparte pentru această lucrare. Lucrarea lui apostolică era caracterizată prin aceea, că ea a fost primită de la Domnul Isus, după ce El a fost înălțat la cer și Și-a ocupat locul în slavă la dreapta Tatălui (Faptele apostolilor 9.15; Galateni 1.12-16). El era un apostol „prin voia lui Dumnezeu”. Vedem deci aici izvorul lucrării sale, care a avut ca urmare binecuvântarea și bucuria credincioșilor din toate timpurile. Era planul lui Dumnezeu, ca pe acela, care mai înainte a fost un hulitor și prigonitor al Adunării lui Dumnezeu, să-l facă un vas ales, care să ducă Numele Domnului atât la națiuni cât și la împărații și la fiii lui Israel (Faptele apostolilor 9.15). Deci Pavel era „prin voia lui Dumnezeu” un „apostol al lui Hristos Isus”; de aceea Adunarea lui Dumnezeu trebuia să acorde atenție deosebită adevărurilor dumnezeiești, care i-au fost încredințate lui pentru Adunare. În primul capitol găsim de patru ori expresia „voia lui Dumnezeu”: Efeseni 1.1,5,9,11. Ce minunat, că El a vrut să ne arate voia Sa divină! Ce binecuvântare pentru sufletele noastre să cunoască această voie, s-o afle și să ne bucurăm de ea!

După prezentarea numelui și lucrării scriitorului, Duhul Sfânt ne arată cui i-a fost adresată această scrisoare: „sfinții … care sunt în Efes”. Cu toate că această scrisoare este adresată Adunării, Trupului lui Hristos, Duhul Sfânt se adresează personal credincioșilor – „sfinților”. În Adunarea lui Dumnezeu este deosebit de important pentru fiecare să înțeleagă, că Duhul Sfânt i se adresează lui, deci mie personal, și că aceste adevăruri, care îmi sunt prezentate aici, trebuie să mi le însușesc atât în ce privește valoarea lor de învățătură cât și valoarea lor practică. Eu trebuie să-mi găsesc satisfacția deplină în ele și umblarea mea trebuie să fie în concordanță cu ele.

„… sfinților” – înțelesul propriu-zis al acestui cuvânt este „pus deoparte pentru Dumnezeu”. Aceasta nu înseamnă, că credincioșii devin sfinți pe baza unei sfințenii care este în ei mai mult decât în ceilalți oameni; nici nu se spune că ei pe baza propriei lor sfințenii și evlavii devin sfinți, ci că Domnul Isus prin jertfa Sa desăvârșită i-a sfințit (Evrei 10.10; 13.12). Ei sunt puși deoparte pentru Dumnezeu. Un slujitor prețios al Domnului a prezentat aceasta în felul următor: „Expresia ‚sfânt’ în acest capitol nu înseamnă că noi am fi sfinți pe baza sfințeniei noastre, ci că noi trebuie să trăim o viață sfântă, deoarece am fost sfințiți” (H. A. Ironside).

„… și credincioșii în Hristos Isus”. Înțelesul aici este, că această scrisoare nu a fost adresată simplu acelora care mărturisesc credința lor în Domnul Isus Hristos, ci acelora, care cu toate „împotrivirile” – așa cum și apostolul a avut parte de ele în timpul cât a fost în închisoarea din Roma – prin harul lui Dumnezeu au păstrat cu fidelitate credința care le-a fost transmisă, deoarece ei sunt credincioși adevărați și fideli Domnului Isus. Dacă cineva crede în Isus Hristos, atunci el trebuie să-I fie și fidel.

Versetul 2

 Efeseni 1.2: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos.

Apostolul salută pe credincioșii din Efes așa cum obișnuia și în celelalte scrisori, dorindu-le să fie umpluți cu har, cu pace și cu bucurie. Este un salut dublu – „har și pace” de la „Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul Isus Hristos”. Dumnezeu Tatăl nostru este și „Dumnezeul oricărui har” (1 Petru 5.10) și „Dumnezeul păcii” (Evrei 13.20). În același fel a venit Domnul Isus Hristos la noi „plin de har și de adevăr … și din plinătatea Lui am primit har după har” (Ioan 1.14,16; 2 Corinteni 8.9). Și El, „Domnul păcii”, a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14.27). Tatăl și Fiul preaiubit sunt originea și izvorul oricărui har și al păcii depline. Trebuie să observăm legătura strânsă dintre har și pace. Dumnezeu oferă pace numai pe baza harului Său și este imposibil să te bucuri de harul Său, dacă mai înainte nu ai primit „pacea cu Dumnezeu”. Facă Dumnezeu, ca noi nu numai să cunoaștem harul Său și pacea Sa față de noi, ci și să le savurăm.

Versetul 3

Efeseni 1.3: Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; …

Apostolul vede înaintea sa planul și hotărârile lui Dumnezeu, harul Său care se revarsă față de Adunare și tainele minunate, care mai înainte au fost ascunse, dar acum i-au fost descoperite lui, ca să le facă cunoscut sfinților. Din acest motiv îi este imposibil să înceapă această scrisoare fără această preamărire sublimă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”. Dacă credinciosul înfăptuiește poziția lui cerească și binecuvântările lui în Hristos, atunci și pentru el este imposibil ca inima lui și sentimentele lui să nu se reverse în laudă și adorare. Un creștin care nu cunoaște poziția sa, privilegiile sale și binecuvântările sale spirituale în Hristos, nu se poate apropia de Dumnezeu, Tatăl său, ca un adevărat adorator; el nu poate să cânte lui Dumnezeu și să-L preamărească.

Un rob al Domnului a observat că această cântare spirituală de laudă (Efeseni 1.3-14) se compune din trei strofe :

1. Prima parte ne conduce înapoi în trecutul cel mai îndepărtat – la început – și subiectul ei este Dumnezeu, Tatăl; așa se încheie ea cu cuvintele – „spre lauda slavei harului Său” (Efeseni 1.3-6).
2. Partea a doua ne prezintă timpul actual, și subiectul ei este Dumnezeu, Fiul; de aceea ea se încheie cu cuvintele:”spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1.7-12).
3. Partea a treia se referă la viitor, și subiectul ei este Dumnezeu, Duhul Sfânt; ea se încheie cu cuvintele „spre lauda slavei Lui” (Efeseni 1.13-14).

Toate aceste trei părți sunt legate între ele prin Domnul nostru Isus Hristos – „în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6), „în Hristos” (Efeseni 1.10), „în care” (Efeseni 1.13). „Binecuvântat să fie Dumnezeu!” Da, noi Îl binecuvântăm, și noi Îl adorăm, deoarece El „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cerești”.

Să observăm ce ne este prezentat aici: „Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”. Vedem aici pe Domnul Isus Hristos în relație dublă față de Dumnezeu. El este singurul Om desăvârșit – singurul Om, care a glorificat pe Dumnezeu aici pe pământ atât în viața Sa cât și în moartea Sa – Omul după gândurile lui Dumnezeu, în care Dumnezeu Și-a găsit toată plăcerea. În privința aceasta Dumnezeu era „Dumnezeul Său” (Psalmul 22.1; Matei 27.46; Psalmul 45.7; Evrei 1.9). Dar în același timp El este și Fiul lui Dumnezeu sub două aspecte. El este Fiul veșnic al lui Dumnezeu, Cuvântul – „Cuvântul era Dumnezeu”. Domnul Isus Hristos este singurul, veșnicul Fiu al lui Dumnezeu – „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui”. Acest adevăr divin este clar arătat în toată Sfânta Scriptură (Ioan 1.1,2,14,18; 3.16; 10.30; 17.5,24; 1 Ioan 1.2; Evrei 1.8 și alte locuri). În același fel El este Fiul lui Dumnezeu cu privire la întruparea Sa și nașterea Sa în această lume. „Și răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine și puterea Celui-Prea-Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1.35).

Domnul Însuși a extins acest adevăr dublu, atunci când El după învierea Sa dintre cei morți a trimis prin Maria Magdalena acest mesaj la ucenicii Săi: „Du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Numai pe singurul fundament al morții Sale și învierii Sale ne lasă El să intrăm și noi în această relație dublă, în care El desigur ca „Întâiul născut dintre mai mulți frați” ocupă locul de onoare.

Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cerești”. Ce adevăr minunat! El vrea nu numai să ne binecuvânteze cu toate aceste binecuvântări, El nu vrea să ni le dea numai în viitor, nu! Dumnezeu ne-a binecuvântat realmente! „Binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească” – nu sunt binecuvântări pământești, ca în Vechiul Testament, nu sunt binecuvântări materiale, ci sunt binecuvântări spirituale. Noi suntem binecuvântați cu orice binecuvântare spirituală, și nu mai există altă binecuvântare, pe care Cel Atotputernic ar putea să ne-o dea, deoarece El ne-a binecuvântat deja cu orice binecuvântare. Binecuvântarea nu este de pe pământul acesta, ci ea este cerească – „în locurile cerești”. Binecuvântările lui Israel erau pământești și prin necredință au fost pierdute curând din propria vină; însă binecuvântările Adunării sunt de natură cerească și ce le face să fie și mai minunate este, că ele sunt „în Hristos”. Binecuvântările sunt în Hristos și ele au fost date acelora care sunt în Hristos.

Ce minunat este să ști și să crezi, că noi suntem binecuvântați cu orice binecuvântare! Dar se pune întrebarea deosebit de importantă: ne bucurăm noi cu adevărat de aceste binecuvântări spirituale și cerești? Noi posedăm o bogăție inestimabilă, bogățiile de nepătruns ale lui Hristos. Dar ne bucurăm noi realmente de aceste bogății în experiența noastră practică, sau trăim ca niște oameni săraci? Dacă posedăm privilegii și binecuvântări cerești, atunci să trăim și o viață cerească și să facem experiențe cerești. Dacă fiecare credincios adevărat și-ar însuși această bogăție într-un mod de gândire spiritual și s-ar bucura de ea în mod practic, atunci el ar trăi și ar avea parte de toate aceste binecuvântări spirituale din locurile cerești.

Versetul 4

Efeseni1.4: … după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; …

Problema alegerii este unul din acele adevăruri din Cuvântul lui Dumnezeu, care în mod absolut evident sunt divine; ea este strâns legată cu planul veșnic al lui Dumnezeu. Omul nu contribuie cu nimic la el, deoarece planul lui Dumnezeu a fost alcătuit înainte de crearea omului, da, înainte chiar de crearea lumii. Dumnezeu era de la început; și Cel Atotputernic Și-a propus „să ducă pe mulți fii la slavă”. Dar cum putea să aibă loc aceasta, după ce păcatul venise în lume?

Dacă Dumnezeu voia să ne atragă la inima Sa, atunci era necesar ca noi „să fim sfinți și fără pată înaintea lui în dragoste”. Aceasta însă nu putea avea loc pe baza unei lucrări a omului, ci numai prin lucrarea lui Dumnezeu pe baza răscumpărării prin sângele Fiului Său preaiubit Isus Hristos. „… după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încrețitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără defect” (Efeseni 5.25-27). Aceasta este poziția credinciosului adevărat; el este în Hristos, și Dumnezeu îl vede sfânt și fără pată numai din cauză că el este în Hristos.

Preamărit să-I fie Numele! El este Cel sfânt, Cel desăvârșit. Să vedem noi ceva mai puțin în El decât aceasta? Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva! Dumnezeu vede pe păcătosul stricat, care crede în Hristos și în lucrarea Lui atotsuficientă, așa cum Îl vede pe Hristos; Dumnezeu ne vede deja acum în El „sfinți și fără pată înaintea Lui în dragoste” și noi vom fi ca El, căci „Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3.2). Pentru aceasta ne-a ales Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” și Domnul nostru Isus Hristos este „Fiul dragostei Lui”. El este imaginea Dumnezeului nevăzut, revelarea divină a dragostei Lui desăvârșite. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18). Însă nu faptul că noi vom fi ca El și vom fi sfinți și fără pată ne va preocupa pe noi și ne va ferici în slavă, ci – „dragostea Sa”. Dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, și dragostea Domnului Isus Hristos va fi subiectul bucuriei și fericirii veșnice a sfinților acolo sus, și ele să fie deja și acum aici pe pământ!

Dacă noi suntem priviți deja în această lume ca sfinți și fără pată, aceasta se va arăta în mod practic în slavă înaintea întregii creații la apariția Domnului Isus. „Când se va arăta Hristos, viața noastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3.4). „Vom fi ca El” (1 Ioan 3.2). Ah, și apoi, voi sfinților, Domnul vă va da să stați înaintea Lui în slava Sa fără pată și cu bucurie negrăită. Lui „să fie slavă, măreție, putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii și acum și în veci! Amin” (Iuda 25). Însă deja acum este adevărat cu privire la noi, că potrivit cu poziția noastră suntem sfinți și fără pată înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă în ceea ce privește realizarea practică lipsește aceasta, „căci noi toți greșim” (Iacov 3.2). Da, cât de des greșim și eșuăm! Cât de des ne condamnă inima noastră, cu toate că în ceea ce privește poziția noastră înaintea lui Dumnezeu suntem fără vină (1 Ioan 3.20). Noi trebuie să fim veghetori și atenți, ca să umblăm „așa cum se cuvine unor sfinți” (Efeseni 5.3). „Preaiubiților, dacă nu ne condamnă inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Și orice vom cere, vom primi de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3.21,22).

Deci cu toate că adevărul despre alegerea mai dinainte este arătat clar și învățat în Cuvântul lui Dumnezeu, el nu stă nicidecum în contradicție cu voia lui Dumnezeu referitoare la mântuirea tuturor oamenilor și cu responsabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu, Cel Atotputernic, „care dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștință de adevăr” (1 Timotei 2.4). De aceea „poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele apostolilor 17.30), căci „dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3.9). Deci nu există nici o scuză pentru omul care nu ascultă de chemarea lui Dumnezeu. Domnul cheamă pe toți oamenii la pocăință, și cine vine la El, pe acela El nu îl va alunga afară. De aceea dacă cineva va merge la pierzare, atunci este din cauza propriilor păcate și pentru că el a lepădat pe Hristos. Însă Dumnezeu nu hotărăște pe nimeni pentru judecată, ca să se piardă veșnic.

Versetul 5

Efeseni 1.5: … El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, …

Am văzut în studiul nostru la Efeseni 1.2, că Dumnezeu este Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, dar că El este și Tatăl Său. Ca Dumnezeu al Domnului nostru Isus Hristos, El ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără pată înaintea Lui în dragoste; dar ca Tată ne-a predestinat pentru înfiere. Înainte să înceapă timpul, Tatăl în dragostea Lui duioasă Și-a propus să ducă fii la Sine în slava Sa veșnică. Nu a fost deajuns pentru El, că ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără pată înaintea Lui; El nu voia să ne ducă înaintea Lui ca robi, ci ca fii – fii deja acum, și fii în slava veșnică! Ah, noi nu vom sta înaintea Lui așa cum stau îngerii, „care Îi slujesc”, ci ca fii, care se bucură de dragostea Lui profundă, de Tată.

Aceasta este poziția noastră – noi stăm ca fii înainte lui Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Domnul Însuși este Întâiul-născut dintre mai mulți frați. Cu toate că Domnul Isus este singurul Fiu al Tatălui, El totuși nu se rușinează să ne numească frații Lui. Însă aceasta a putut să devină realitate binecuvântată abia după învierea Domnului dintre cei morți. Odinioară eram robi ai lui satan în această lume stricată prin păcat; dar acum – după ce am crezut în Domnul Isus Hristos și în lucrarea Sa pe deplin valabilă – am părăsit această poziție, ca să intrăm în această legătură minunată și binecuvântată cu Dumnezeu ca fii. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel Întâi-născut dintre mai mulți frați” (Romani 8.29). El ne-a predestinat pentru înfiere prin Isus Hristos „pentru Sine Însuși”. Preamărit să fie Numele Dumnezeului și Tatălui nostru, că El ne-a predestinat „pentru Sine Însuși” și pentru slava Sa.

Expresia „hotărât mai dinainte” se găsește numai în anumite scrisori ale apostolului Pavel. Să observăm, că noi am primit deja Duhul înfierii. „Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!”„ (Romani 8.15) Însă numai pe baza lucrării Domnului Isus, care a murit pentru noi la cruce, am primit înfierea, (compară cu Galateni 4.4,5). Noi am primit Duhul Sfânt, El Însuși fiind Duhul înfierii.

Și acum așteptăm clipa minunată, în care Mântuitorul nostru va veni să elibereze trupul nostru pământesc, „El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului Său de slavă” (Filipeni 3.21). Aceasta este nădejdea credinciosului adevărat; și noi „care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, așteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8.23). Însă aceasta nu înseamnă, că fiecare din noi ar fi în slavă mai mult un fiu decât suntem deja acum! „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3.2); și apostolul mai adaugă; „și ce vom fi nu s-a arătat încă” ; va veni însă timpul – și el este foarte aproape! – când se va descoperii înaintea întregii creații și spre onoarea lui Dumnezeu, că noi suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, căci noi vom fi ca El, ca Hristos.

Tatăl ne-a predestinat pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine Însuși, și anume „după buna plăcere a voii Sale”. Nu a fost numai planul veșnic al lui Dumnezeu să ne aleagă mai dinainte și să ne predestineze pentru înfiere, ci totodată este și bucuria Lui, prin buna plăcere a voii Sale, să ne atragă la Sine ca fii (nu numai ca robi).

Această „bună plăcere a voii Sale” exista din veșnicie, căci Hristos, care este Înțelepciunea veșnică, spune: „Înainte de a fi fost întemeiați munții, înaintea dealurilor, am fost născută, … eram copilașul dragostei Lui și zilnic eram desfătarea Sa, veselindu-mă în partea locuită a pământului Său; desfătările mele erau în fiii oamenilor” (Proverbele 8.25,30,31). Când după aceea El a fost născut în lumea aceasta, oștile cerești au preamărit pe Dumnezeu și au zis: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ, o plăcere între oameni” (Luca 2.14).

De la început a fost buna plăcere atât a Tatălui cât și a Fiului să ne aleagă în El și să ne predestineze pentru înfiere. Nici măcar cel mai deosebit înger din cer nu va avea parte la slava oamenilor de odinioară stricați și păcătoși, care au fost acum salvați prin harul lui Dumnezeu revărsat din belșug.

Plăcuți în Cel Preaiubit

Versetul 6

Efeseni1.6: …spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit; …

Aceste cuvinte sunt strâns legate cu versetele anterioare Efeseni 1.3-5, alcătuind un lanț de aur, prețios, al hotărârilor lui Dumnezeu; toate sunt „spre lauda gloriei harului Său”. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești în Hristos; El ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără pată înaintea Lui în dragoste; El ne-a hotărât mai dinainte pentru înfiere, ca să fim fii pentru El Însuși – da, tot ce Dumnezeu a lucrat în Hristos și prin Hristos este „spre slava harului Său”. S-a apropiat ziua în care Adunarea glorificată va fi subiectul admirației îngerilor și oamenilor. Întreaga creație va privi minunea dragostei nemărginite și a harului revărsat din belșug față de omul păcătos.

În realitate bogățiile harului Său nu sunt acum general cunoscute, ci numai între aceia care au fost aduși la inima Sa. Dar nu va mai dura mult și acest har va fi revelat, „când va veni în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinții Săi și admirat în toți cei care au crezut” (2 Tesaloniceni 1.10).

Slava harului Său va fi atunci tema admirației și adorării de către toate creaturile, când perioada prezenței Adunării pe pământ se va încheia, când ultimul mădular al oștirii acelora care au fost hotărâți mai dinainte pentru viața veșnică va fi adăugat ei. Atunci Adunarea va fi luată în slavă, ca să fie pentru totdeauna la Domnul; și Hristos va fi revelat creației întregi; și atunci orice creatură din cer, de pe pământ și de sub pământ va privi mărimea harului lui Dumnezeu în Adunarea glorificată, care va fi cea mai apropiată dintre toate creaturile de Domnul Isus și de inima Sa. Astfel, întreaga creație va fi plină de admirație și uimire, când va vedea Mireasa, soția Mielului, că are parte de bucuria și slava Sa.

Dumnezeu ne-a dat harul Său „în Preaiubitul”, deoarece dragostea Sa este izvorul harului care se revarsă spre noi. Este demn de remarcat, că nu se spune, că noi am fost făcut plăcuți „în Hristos”, cu toate că aceasta ar fi desigur adevărat, ci se spune: „în Preaiubitul”. Cât de prețios este, că aici găsim un Om, care a satisfăcut în chip desăvârșit inima lui Dumnezeu și dorința Lui cea mai profundă! Singurul, pe care Dumnezeu poate să-L numească „Preaiubitul”, este Hristos. Și noi suntem numai de aceea iubiți, pentru că suntem în Preaiubitul. Cât de preţips, de minunat, este acest har dumnezeiesc! Dumnezeu Și-a descoperit harul Său și dragostea Sa față de noi „în Preaiubitul”: Hristos este etalonul acestei dragoste. Așa a zis Hristos în rugăciunea Sa către Tatăl: „… că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17.23). Noi putem realmente să spunem cu libertate sfântă și adâncă adorare, că Dumnezeu nu putea să facă mai mult decât a făcut, și El nu voia să facă mai puțin, decât a făcut. În dragostea Sa nemărginită și în harul Său nemărginit El ne-a ridicat pe locul cel mai înalt posibil – în Preaiubitul și pentru Sine Însuși! Numele Lui să fie glorificat și adorat!

Răscumpărarea și iertarea

Versetele 7, 8

Efeseni 1.7,8: … în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea, …

Ajungem acum la partea a doua a acestei minunate cântări de laudă (Efeseni1. 7-12). În prima parte (Efeseni 1.3-6) am văzut hotărârile harului lui Dumnezeu, Tatăl, de la început. Partea a doua, dimpotrivă, ne arată căile, pe care Dumnezeu le-a parcurs, ca să realizeze intențiile lui de har în timpul actual prin Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos, „în care avem răscumpărarea”.

Cuvântul „răscumpărare” îl găsim de trei ori în această epistolă. Răscumpărarea amintită în Efeseni 1.7 se referă la iertarea păcatelor noastre. Ea este deja acum partea noastră. În Efeseni 1.14 se vorbește despre răscumpărare în legătură cu luarea în posesiune a părții noastre de moștenire în slava viitoare. Efeseni 4.30 vorbește despre răscumpărarea trupului nostru, când va veni Domnul și noi vom fi făcuți ca El.

„… prin sângele Lui, iertarea greșelilor”. Prin prețul scump al sângelui lui Hristos noi am fost răscumpărați și eliberați din robia îngrozitoare și grea a lui satan și a păcatului. Sentința asupra păcatului este moartea (Geneza 2.17; Romani 6.23). Eliberarea de moarte este posibilă numai prin suplinirea de către altcineva, a unei vieți fără păcat. Deoarece sufletul (sau viața) trupului este în sânge (Leviticul 17.11), așa a venit și Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, în această lume, a devenit Om și S-a dat pe Sine Însuși (viața Sa) ca preț de răscumpărare pentru mulți (Matei 20.28). Fiecare, care acum crede în El și atotsuficiența lucrării Sale, primește certitudinea deplină a răscumpărării și eliberării din robia păcatului și a morții. Sângele Său prețios este temelia răscumpărării. Prin vărsarea sângelui Său, Domnul Isus a satisfăcut și dreptatea lui Dumnezeu, prin aceea că El a plătit vina, pe care noi nicidecum nu puteam s-o plătim (compară cu Luca 7.41,42). Așa cum noi posedăm poziția noastră și binecuvântările noastre în Hristos, tot așa vedem că noi – păcătoșii stricați de odinioară – am putut fi aduși la aceste binecuvântări numai prin răscumpărarea în Hristos Isus. Da, noi am fost păcătoși stricați și oameni fără Dumnezeu și nu puteam arăta nimic altceva decât numai păcatele noastre. Dar binecuvântat să fie Numele Dumnezeului nostru pentru răscumpărarea care ne-a fost dăruită în Hristos Isus.

Este de folos să observăm, că Duhul Sfânt în această epistolă ne conduce mai întâi în poziția cerească în Hristos, și abia după aceea se referă la răscumpărarea și iertarea păcatelor noastre; punctul de plecare al hotărârilor lui Dumnezeu este inima Sa de dragoste. Dumnezeu ne arată, ce gânduri de dragoste erau în inima Sa, înainte să existe vreo problemă a păcatului, înainte să existe omul. Nici oamenii drepți și nici oamenii păcătoși nu au putut să schimbe intențiile veșnice ale lui Dumnezeu. Dar păcătosul are nevoie de răscumpărare, de iertarea păcatelor sale. Când Domnul Isus va veni a doua oară, atunci noi vom primi răscumpărarea trupului nostru și răscumpărarea posesiunii dobândite, partea noastră de moștenire. Răscumpărarea sufletului o posedăm deja acum. În slava viitoare credinciosul nu va poseda iertarea păcatelor mai sigur decât așa cum este deja acum. Este imposibil ca Dumnezeu să facă mai mult pentru înlăturarea păcatului, decât a făcut deja. El a dat pe singurul Lui Fiu, care la cruce Și-a vărsat sângele Lui prețios. Cum ar putea Dumnezeu să facă mai mult, ca să înlăture păcatul dinaintea ochilor Lui? Ce adevăr prețios! El dă odihnă și pace conștiinței și umple sufletul cu bucurie și mângâiere.

Cu regret este însă adevărat și că noi păcătuim deseori (și de aceasta ar trebui să ne ferim foarte mult). Dar aceste înfrângeri, care ni le aduce păcatul, nu trebuie să-l facă pe credincios să se umple de groaza pedepsei veșnice, ci mai degrabă să-l conducă la judecata de sine.

Este deosebit de important ca credinciosul să diferențieze clar următoarele două lucruri:

1. Pedeapsa veșnică pentru păcat.
   Cu privire la aceia care au „răscumpărarea prin sângele Său”, este așa, că păcatele lor au fost judecate în Domnul Isus Hristos răstignit și prin aceasta au fost înlăturate pentru veșnicie.
2. Mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu.
   În ceea ce privește judecata de sine: prima și serioasa datorie a credinciosului este, ca atunci când a căzut în păcat, să se condamne singur și să-și mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu. Însă noi nu ne putem judeca înainte de a fi recunoscut că judecata lui Dumnezeu asupra păcatului L-a lovit deja pe Hristos la cruce în locul nostru.

Gândește-te, ce preț nespus de mare a fost plătit pentru răscumpărarea noastră – „răscumpărarea prin sângele Său”. Nici un alt preț mai mic nu putea fi plătit, dacă este vorba ca noi să fim salvați de blestem și de judecata care amenință. Valoarea lucrării Domnului nostru Isus Hristos la cruce – valoarea sângelui Său prețios – este fără margini. Este suficientă pentru mântuirea oricărui suflet, dacă el își caută refugiul la Dumnezeu și la sângele prețios al lui Hristos. Ar trebui să fie clar pentru oricine, că mântuirea păcătosului are ca bază numai moartea suplinitoare a lui Hristos și vărsarea sângelui Său prețios la cruce. Nimeni nu poate fi mântuit prin imitarea lui Hristos și încercarea de a fi asemenea Lui. Imitarea vieții lui Hristos este privilegiul numai al acelora care au fost răscumpărați prin sângele lui Hristos și prin acest sânge au obținut iertarea păcatelor lor.

Ar trebui să acordăm toată atenția Cuvântului lui Dumnezeu, atunci când el vorbește sub două aspecte despre „iertare”:

1. Iertarea veșnică
   Despre aceasta vorbește apostolul în versetul nostru. Fiecare credincios adevărat a primit iertarea veșnică în același moment în care el a venit la Dumnezeu. El primește această iertare în valoarea lucrării de răscumpărare a lui Hristos la cruce, prin Isus Hristos, care El Însuși „a purtat păcatele noastre în Trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24).

   Judecata asupra fiecărui păcat al credinciosului, de la începutul și până la sfârșitul vieții lui, a fost purtată de Isus Hristos la cruce. Dumnezeu nu-Și mai amintește niciodată de ele. Cum ar putea Dumnezeu să-Și mai amintească de păcatele mele, după ce El le-a rezolvat și le-a pedepsit în Hristos? Ele sunt pentru totdeauna îndepărtate dinaintea ochilor Lui.

2. Iertarea Tatălui față de copiii Lui
   Dumnezeu este, ca Judecător al tuturor oamenilor, totodată și izvorul iertării veșnice. Dar în momentul când responsabilitatea mea ca păcătos înaintea lui Dumnezeu se termină, începe responsabilitatea mea ca fiu față de Tatăl!
   Când eu ca și copil al lui Dumnezeu vin la Tatăl meu cu păcatul meu, eu nu mă rog pentru iertarea veșnică și nici pentru salvarea de la judecată, ci eu vin la El cu mărturisirea păcatului meu, pentru ca părtășia mea ca fiu cu El, Tatăl meu, să fie refăcută. Când un credincios păcătuiește, aceasta nu înseamnă că el a pierdut viața nouă, căci această viață „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Dar păcatele lui întrerup părtășia cu Dumnezeu, Tatăl său – ele îl jefuiesc de ea. Această părtășie nu se va reface înainte ca fiul neascultător să vină la Dumnezeu, Tatăl său și să-I mărturisească păcatele lui. Atunci el obține iertarea și astfel va fi reabilitat în părtășia cu Tatăl. (compară 1 Ioan 1.6-10; 2.1,2).

Observă și diferența între „gloria harului Său” din versetul 6 și „bogăția harului Său”, în versetul 7 (Efeseni 1.6,7). „Gloria” harului Său stă în legătură cu binecuvântările noastre spirituale și cu predestinarea noastră pentru înfiere, cu alte cuvinte: cu toate privilegiile noastre în Hristos Isus, Domnul nostru. Cât de minunat este harul Său, care a adus astfel de păcătoși nedemni la astfel de binecuvântări sublime! Dar „bogăția” harului Său este legată cu ceea ce Dumnezeu – fără să țină seama de prețul pe care El Însuși Îl va plăti – a pregătit pentru noi păcătoșii sărmani: răscumpărarea prin sângele Fiului Său preaiubit, Domnul nostru. Preamărit să-I fie Numele! Nu a fost deajuns pentru El să descopere  față de noi păcătoșii sărmani izvorul harului Său bogat. El a descoperit și slava harului Său. El a vrut să ne arate Persoana Sa minunată, cine este El, Cel Atotputernic – și nu numai cine eram noi.

Dumnezeu ne-a dăruit din belșug bogățiile harului Său, pe care l-a răspândit peste noi „în orice înțelepciune și pricepere”. Preamărit să-I fie Numele! El ne-a dovedit nu numai harul Său, ci El a vrut în bunătatea și dărnicia Lui să ne dăruiască și înțelegere spirituală – înțelepciune și pricepere, pentru ca noi să cunoaștem și să înțelegem  hotărârile dragostei Sale și harul în Hristos Isus și pentru ca noi să ne bucurăm de ele. Cuvântul lui Dumnezeu este revelația desăvârșită și divină a tuturor gândurilor și hotărârilor Sale. Cu cât noi cercetăm mai mult comorile Cuvântului Său divin și medităm asupra lui, cu atât mai mult vom crește în harul și cunoașterea gândurilor și hotărârilor Sale, însă în mod deosebit în cunoașterea Fiului Său preaiubit. Este ca și cum El ne-ar fi zis: „Tu poți intra acum în Locul Preasfânt, poți veni în acest loc, care este cel mai apropiat de Mine, ca să cunoști gândurile Mele cele mai lăuntrice, voința Mea și hotărârea Mea cu privire la Fiul Meu. Eu te-am eliberat de toată frica și de toate păcatele. Folosește-te deci de această libertate desăvârșită, pe care ți-am dat-o, ca să cunoști și să înțelegi voia Mea.” Ah, preamărit să-I fie Numele Său sfânt și minunat!

Taina voii Sale

Versetul 9

Efeseni 1.9: … făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, …

Este minunat, că Dumnezeu, Tatăl nostru, în dragostea Sa și în harul Lui dorește să ne facă cunoscut taina voii Sale, care nu a fost cunoscută de nimeni în tot universul. Este bucuria Lui să facă aceasta! „Ceea ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care Îl iubesc. Iar nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu.” ( 1 Corinteni 2.9,10).

„… care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte generații, cum a fost descoperită acum sfinților Săi apostoli și proroci, prin Duhul. … și să pună în lumină înaintea tuturor, care este administrarea acestei taine ascunse de veacuri în Dumnezeu, care a creat toate” (Efeseni 3.5,9). Este planul voii Sale să aducă toate lucrurile din cer și de pe pământ sub singura autoritate a lui Hristos. Această voie a lui Dumnezeu era o taină ascunsă față de orice ființă.

Este important să se înțeleagă sensul profund al cuvântului „taină”. El se folosește mereu în cărțile Noului Testament și în mod deosebit în această scrisoare. Conținutul acestei taine sunt gândurile și hotărârile divine, care de la început erau în inima lui Dumnezeu, dar care au fost ascunse și necunoscute în timpul Vechiului Testament. Acum însă ele au fost descoperite și explicate pe paginile Noului Testament. Credinciosului i s-a dăruit privilegiul să cunoască aceste taine. De aceea ele nu mai sunt ascunse, ci sunt „taine” descoperite. „Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, iar lor (celor necredincioși) nu le-a fost dat” (Matei 13.11). Însă aceste taine ne-au fost date nu pentru satisfacerea curiozității noastre, ci cu scopul să ne bucurăm de ele și prin aceasta să fim întăriți în sufletele noastre, și astfel să trăim aici jos pe pământ o viață de sfințenie practică. Aproape că nu mai trebuie spus, că noi găsim adevăruri divine binecuvântate și în Vechiul Testament; dar despre acestea nu se spune că ar fi taine.

Cu toate că ar conduce prea departe, să spunem mai mult în privința aceasta, dorim totuși în continuare să prezentăm „tainele” cele mai importante, care ne-au fost revelate în Noul Testament:

1. Taina evlaviei (sau a întrupării lui Hristos):1 Timotei 3.16
2. Taina unirii intime a Adunării cu Hristos: Efeseni 5.32
3. Taina credinței: 1 Timotei 3.9
4. Taina unității credincioșilor dintre iudei și păgâni: Efeseni 3.5,6
5. Taina revenirii Domnului: 1 Corinteni 15.51
6. Taina reabilitării lui Israel pentru Domnul: Romani 11.25
7. Taina Evangheliei: Efeseni 6.19
8. Taina Împărăției lui Dumnezeu: Marcu 4.11; Matei 13.11; Luca 8.10
9. Taina celor șapte stele și a celor șapte sfeșnice de aur: Apocalipsa 1.20
10. Taina fărădelegii: 2 Tesaloniceni 2.7
11. Taina Babilonului, a curvei: Apocalipsa 17.5
12. Taina aducerii tuturor sub un Cap în Hristos: Efeseni 1.9

Dumnezeu ne-a făcut cunoscut taina voii Sale „potrivit bunei Sale plăceri pe care Și-o pusese în gând în Sine Însuși”. Era bucuria Lui, buna Lui plăcere, să ne facă cunoscut slava Fiului Său preaiubit, care umple toată voia Sa și S-a smerit pe Sine Însuși și S-a făcut ascultător „până la moarte, și chiar moarte de cruce”.

Hristos, Cap al tuturor lucrurilor

Versetul 10

Efeseni 1.10: …pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ;

Ce se spune în acest verset este rezumatul scurt „al tainei voii Sale”, aceasta înseamnă că Hristos este Domnul și va avea toată autoritatea asupra lumii acesteia. Guvernarea Lui nu este astăzi general recunoscută. Dar la sfârșitul perioadei actuale se va arăta înaintea întregii creații, că Hristos are autoritate asupra ei. Acum Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dat un Nume, care este mai presus de orice nume. Însă nu mai este mult până când atunci „în Numele lui Isus se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn” (Filipeni 2.9-11).

Expresia „administrarea plinătății timpurilor” înseamnă, că Dumnezeu Își va împlini planurile Sale prin Hristos. El va pune capăt timpurilor, care sunt legate de domnia și cârmuirea omenească – numite și „timpurile națiunilor” – și va preda domnia Împărăției lui Hristos: „Un sceptru de dreptate este sceptrul Împărăției Tale” (Evrei 1.8). Când a venit „împlinirea vremii”, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lumea aceasta, ca să înfăptuiască lucrarea de mântuire; dar la „împlinirea timpurilor” Dumnezeu va trimite a doua oară pe Fiul Său, pentru ca El să aducă toate lucrurile sub domnia Sa, ca și Cap. Atunci toată creația va mărturisii, că Domnul Isus este „Împăratul împăraților și Domnul domnilor”. Este buna plăcere a voii lui Dumnezeu ca noi să avem parte de această slavă a Fiului Său.

Adunarea are marele privilegiu și marea binecuvântare, că ea este unită cu Hristos, și totodată Îi aparține și este în Hristos. De ce binecuvântări se poate bucura Adunarea! Dar la împlinirea timpurilor, aceasta înseamnă în timpul celor 1000 de ani de domnie a lui Hristos, toată creația va avea parte de aceste binecuvântări. Întristarea și durerea creației supuse deșertăciunii (Romani 8), timpul orbirii spirituale a poporului lui Dumnezeu din vechime și timpul guvernărilor neînțelepte ale națiunilor se vor sfârși atunci. Nu va mai fi nici slăbiciunea Adunării, nici sciziunile ei, nici puterea satanei pentru inducerea în eroare a oamenilor.

Creația încă suspină, căci toate aceste lucruri sunt încă prezente la noi. Ca urmare a păcatului această creație a fost supusă la tot felul de suferințe și boli, da, chiar și morții. Dar Dumnezeu va pregăti un sfârșit tuturor acestora, atunci când Hristos va veni să guverneze peste această creație suferindă. În timpul acela satan va fi legat, oamenii vor fi eliberați de robia și ispita lui. Atunci Dumnezeu va binecuvânta pe poporul Său pământesc sub conducerea și împărăția lui Mesia. El va binecuvânta și orice națiune, când El va fi sfințit în mijlocul lor. Nici pământul nu va mai rămâne mult timp în starea lui actuală de sărăcie și nenorocire, ci blestemul va fi înlăturat, și pustia se va bucura și va înflori. Întreaga scenă actuală va fi schimbată, când Hristos va fi făcut Izvorul și Punctul central al oricărei binecuvântări. Hristos, ca „Cel mai tare” va lega pe „cel tare”, și „sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui”. El este Domnul cerului și al pământului, care ca Mesia va domni peste poporul Său pământesc și ca Fiu al Omului va domni peste toate națiunile pământului. Această lume zbuciumată va fi atunci vindecată pe deplin. În încheiere putem spune, că venirea lui Hristos va fi leacul desăvârșit pentru această lume neliniștită, când El va ieși din locul tainic și orice ochi Îl va vedea.

Obținerea unei moșteniri

Versetelle 11,12

Efeseni 1.11,12: … în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care am sperat dinainte în Hristos; …

Apostolul vorbește aici despre sine însuși și despre iudeii, care ca și el au crezut în Isus Hristos, și ca urmare a credinței lor în Domnul Isus au primit o moștenire cerească.

În Efeseni 1.5 am văzut că adevărații credincioși sunt hotărâți de Dumnezeu pentru înfiere. Cu alte cuvinte: prin Isus Hristos ei devin copii ai lui Dumnezeu. Prin această poziție de copil ei sunt totodată moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos (Romani 8.17). Când toate lucrurile vor fi aduse sub un Cap în Hristos și împlinirea timpurilor va fi venit (aceasta are loc după răpirea Adunării), atunci fără îndoială toți credincioșii care vor trăi pe pământ, atât dintre iudei cât și dintre națiuni, se vor bucura de mari binecuvântări pământești. Noi însă am primit în Hristos o moștenire cerească, deoarece binecuvântările noastre nu sunt pământești ci cerești, după „hotărârea Aceluia care lucrează toate după sfatul voii Sale.” Preamărit să fie Numele Dumnezeului și Tatălui nostru! Hotărârea Lui era ca, copiii Lui, uniți prin Fiul Său preaiubit, să primească în El o moștenire cerească, minunată. Preamărit să fie Numele Lui minunat pentru această „hotărâre” și acest „sfat al voii Sale”!

„Ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” Așa cum am remarcat deja, acest „noi” se referă la iudeii, care trebuiau să audă Evanghelia înainte ca ea să fie vestită națiunilor. Dar apostolul Pavel era unul dintre ei, de aceea el spune: „noi am primit o parte cerească”. „Ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos” se referă deci la acei iudei care în timpul lepădării Lui de către națiunea lor în totalitatea ei, au crezut acum în Hristos, și-au pus nădejdea în El. Când însă El va apărea în slavă și orice ochi Îl va vedea (Apocalipsa 1.7; Zaharia 12.10) – chiar și aceia care L-au străpuns – atunci rămășița acestui popor se va întoarce la Domnul cu pocăință și întristare de faptul că L-au lepădat, și ei vor crede în El ca Domnul și Împăratul lor. Astfel cuvântul „noi” din acest verset se referă la iudeii care au crezut în Hristos, în timp ce cuvântul „voi” din Efeseni 1.13 se referă în mod deosebit la credincioșii dintre națiuni. Este ca și cum apostolul ar fi vrut să spună: noi (credincioșii dintre iudei), care „mai dinainte am nădăjduit în Hristos (sau, noi cei care am fost primii care au crezut în Hristos), vom fi spre lauda slavei Sale”, iar restul din Israel nu vor fi spre lauda slavei Sale, deoarece ei au lepădat pe Hristos.

Dar acea rămășiță din Israel, care în viitor vor crede în Mesia cel lepădat, vor vedea pe Împărat în frumusețea Lui și vor auzi cuvintele pe care le citim în Isaia 60.1: „Scoală-te, strălucește! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine”. În zilele acelea ei vor striga: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl așteptam” (Isaia 25.9). Ce mare va fi bucuria acelora, care vor primi pe Hristos, când Îl vor vedea în arătarea slavei Sale! Însă bucuria acelora care nu au văzut și au crezut va fi mai mare (Ioan 20.29)! Ei vor fi „spre lauda slavei Sale” și vor avea parte de toată slava Sa, când El va veni să domnească aici.

Lucrarea Trinității lui Dumnezeu

Am ajuns la partea a treia și ultima a acestei cântări de laudă plăcută, care se extinde de la Efeseni 1.3 până la versetul 13:

1. În prima parte (Efeseni 1.3-6) am văzut planul lui Dumnezeu, Tatăl, și hotărârile harului Său bogat, pe care El le-a întocmit în veșnicia trecută, prin aceea că El ne-a ales înainte de întemeierea lumii să fim sfinți și fără pată înaintea Lui în dragoste; și ne-a hotărât mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos pentru Sine Însuși, ca să fim spre lauda slavei harului Său.
2. În partea a doua (Efeseni 1.7-12) vedem apoi ce a făcut Fiul pentru răscumpărarea noastră şi  pentru iertarea păcatelor noastre, prin aceea că El a vărsat sângele Său preţios acolo la cruce – „spre lauda gloriei Sale”.
3. În partea a treia  (Efeseni 1.13,14) vedem lucrarea Duhului Sfânt prin nașterea din nou a păcătosului și locuirea Lui în el – și aceasta iarăși „spre lauda gloriei Sale”.

A fost planul veșnic al Tatălui, ca să binecuvânteze pe om. Fiul a făcut lucrarea prin care acest plan veșnic al Tatălui putea să se împlinească. După aceea a venit Duhul Sfânt în lumea aceasta, ca să înfăptuiască această lucrare binecuvântată în inimile păcătoșilor care cred în Isus Hristos. Această lucrare a Duhului Sfânt durează până când credincioșii sunt în slavă. În toate acestea vedem pe Dumnezeu Trinitatea lucrând, ca să mântuiască pe oameni și să-i binecuvânteze.

Auzit – crezut – pecetluit

Versetul 13

Efeseni 1.13: … în care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii, …

În Efeseni 1.12 apostolul Pavel a vorbit în mod deosebit despre credincioșii dintre iudei. Începând de aici (versetul 13) cuvintele sale sunt adresate credincioșilor dintre națiuni. Diferența dintre cuvântul „noi” din versetul 12 și cuvântul „voi” din versetul 13 arată clar aceasta.

În acest verset se întâlnesc trei cuvinte remarcabile, importante: „auzit” – „crezut” – „pecetluit”. Oamenii, cărora apostolul le scrie, mai întâi au auzit și apoi au crezut, căci „Credința vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10.17).

Prima lucrare a Duhului Sfânt într-un suflet este, să-i descopere adevărul despre sine însuși; să-l convingă, că ele este mort în păcate și greșeli și că este un sclav al lui satan și al păcatului. El îi arată, că el este pierdut și a meritat să fie condamnat veșnic din cauza păcatelor sale. Când însă el aude Evanghelia mântuirii și o primește, prin aceea că el crede în Domnul Isus și în atotsuficiența lucrării Sale pe cruce, i se iartă, el însuși devine născut din nou, și Dumnezeu îl pecetluiește cu Duhul Său Sfânt, ca răspuns la credința lui. „După ce ați auzit Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței”. În clipa când un om crede în Domnul Isus și Îl primește ca Mântuitor personal, el este pecetluit cu Duhul Sfânt.

Domnul Isus Însuși a fost pecetluit cu Duhul Sfânt (Matei 3.16; Faptele apostolilor 10.38). Însă în privința aceasta El stă unic înaintea noastră. Căci El a fost pecetluit cu Duhul Sfânt înainte – nu după! – ca El să înfăptuiască lucrarea de mântuire; „căci Tatăl, adică Dumnezeu, pe El L-a pecetluit” (Ioan 6.27). Preamăritul nostru Domn a fost pecetluit ca Fiu al Omului cu Duhul, fără să fi avut câtuși de puțin nevoie de vărsare de sânge, deoarece El este Cel sfânt, „care nu a cunoscut niciun păcat”. Dar El a murit și Și-a vărsat sângele pentru noi, pentru ca Duhului Sfânt să-I fie posibil să ne pecetluiască și pe noi, care de la natură am fost total nedemni. Numai pe baza jertfei de ispășire a lui Hristos poate Duhul Sfânt să locuiască în noi.

Domnul a învățat pe ucenicii Săi să roage pe Tatăl pentru darul Duhului Sfânt (Luca 11.43). Răspunsul Tatălui la această dorință a fost dat în ziua de Rusalii, când El a trimis pe Duhul Sfânt din cer, ca El să locuiască în credincioși (Faptele apostolilor 2). „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos nu este al Lui” (Romani 8.9). Dacă știm aceasta, este corect ca credincioșii să se roage pentru coborârea Duhului Sfânt? Căci El i-a pecetluit deja demult și are deja locuința în ei? Nu ar fi fost o necredință îngrozitoare, dacă ucenicii ar fi rugat pe Dumnezeu să le trimită pe Hristos, căci El era deja cu ei? Tot așa este un păcat al necredinței, când credincioșii astăzi se roagă pentru o nouă revărsare a „Duhului Sfânt” sau pentru un al doilea Rusalii, după ce Persoana divină a Duhului Sfânt a coborât și locuiește în credincioșii adevărați. De asemenea este adevărat, că noi nu trebuie să întristăm Duhul Sfânt, ci trebuie să ne rugăm permanent „să fim umpluți cu Duhul” și „întăriți cu putere în omul dinlăuntru” (1 Tesaloniceni 5.19; Efeseni 3.16; 4.30; 5.18).

Dumnezeu Însuși pecetluiește, pe cel care crede, de îndată ce acesta ia pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor personal. „Care ne-a și pecetluit și ne-a pus în inimi arvuna Duhului” (2 Corinteni 1.22). Astfel pecetea este dovada sau semnul vizibil al credinței adevărate, neprefăcute – „Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2 Corinteni 3.3). Prin aceasta credincioșii adevărați sunt epistole ale lui Hristos față de o lume stricată, muribundă.

O scrisoare scrisă descoperă totdeauna gândurile și intențiile scriitorului; așa sunt și copiii lui Dumnezeu o scrisoare a lui Hristos, prin aceea că Duhul Sfânt a scris Cuvântul viu al lui Dumnezeu pe inimile lor și în viața lor, ca să fie cunoscut și citit de toți. Semnul distinctiv dintre un credincios adevărat și un simplu mărturisitor este că primul are pecetea Duhului Sfânt.

Dar o pecete este și o dovadă și un semn de posesiune: „Totuși temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Săi”„ (2 Timotei 2.19). Hristos a spus de asemenea: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu cunosc pe cele ce sunt ale Mele și sunt cunoscut de cele ce sunt ale Mele” (Ioan 10.14).

Proprietarul unei turme de oi „înseamnă” oile sale cu un semn – un semn propriu, o pecete mit Feuer eingebranntes Siegel. Tot așa și Dumnezeu are pecetea Lui proprie, deosebită, pentru marcarea proprietății Sale – pentru a face cunoscut ce este al Lui și cine sunt ai Lui. Această pecete deosebită a lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, care ne-a fost dat și care acum ne mărturisește că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8.15,16; Galateni 4.6).

Pecetea este și dovada siguranței și păstrării până la sfârșit, căci Duhul Sfânt este „arvuna moștenirii noastre” (versetul 14), și prin El am fost „pecetluiți pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4.30). Aceasta este și un răspuns clar al lui Dumnezeu, care înlătură orice îndoială și arată că un credincios adevărat va fi păzit până la sfârșit și nu va mai putea merge la pierzare.

Observă că Duhul Sfânt este numit de trei ori în Noul Testament ca pecete pentru credincios, și anume în Efeseni 1.13; 4.30 și 2 Corinteni 1.22. Duhul Sfânt este numit aici și „Duhul Sfânt al făgăduinței”, deoarece Dumnezeu, Tatăl, a făgăduit, că El va trimite Duhul Sfânt în această lume, pentru ca El pe baza lucrării de mântuire înfăptuite să-Și facă locuință în credincioșii adevărați. (Faptele apostolilor 1.4; Ioan 14.26; 15,26; Efeseni 3.6).

Arvuna moștenirii noastre

Versetul 14

Efeseni 1.14: … care este arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea posesiunii dobândite, spre lauda gloriei Sale.

„Ziua răscumpărării” (Efeseni 4.30) se referă la răscumpărarea trupului nostru, când va veni Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos și „va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului Său de slavă” (Filipeni 3.21). „Pentru răscumpărarea moștenirii” se referă însă la timpul când Domnul va nimici puterea satanei și va începe guvernarea.

Ca „arvună a moștenirii noastre” Duhul Sfânt este pecetea pusă pe harul bogat al lui Dumnezeu, pe care noi l-am primit deja în Hristos; El este însă și arvuna acelei slave pe care noi urmează s-o primim împreună cu Hristos – probabil în scurt timp. Este lucrarea Duhului Sfânt „ca arvună”, să ne umple deja acum în timpul pribegiei noastre cu bucurie pentru slăvile acestei moșteniri, înainte ca noi să fi ajuns la ea, și să ne facă să savurăm deja acum binecuvântările cerești, înainte ca noi să fim în cer. Exprimat prin alte cuvinte, Duhul Sfânt lucrează în noi bucuria și fericirea cu privire la ceea ce noi posedăm în Hristos, înainte ca noi să fim cu El în slavă.

Această parte minunată de moștenire este în realitate moștenirea lui Hristos Însuși, căci pe baza lucrării Sale înfăptuite la cruce Hristos a răscumpărat înapoi pentru Sine toate lucrurile. Curând va veni ziua în care El în puterea și autoritatea Sa Își va revendica drepturile asupra acestei moșteniri. Atunci toate lucrurile, care Îi aparțin, vor avea parte de slava moștenirii Sale: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22).

Ca credincioși nu ar trebui să permitem ca ceva să ne împiedice în viața noastră spirituală în a savura bucuria noastră actuală, satisfacția și fericirea cu privire la moștenirea viitoare, să nu ne răpească bucuria în Domnul, care este „nădejdea slavei” în noi. Chiar și cea mai mică abatere de la Domnul va avea ca urmare pierderea bucuriei pentru moștenirea cerească – da, pierderea părtășiei noastre cu Domnul. Avem mare nevoie să stăruim în poziția de veghetori și oameni ai rugăciunii, pentru ca bucuria noastră să fie permanent așa de deplină, cum va fi la venirea scumpului nostru Domn Isus. Cine ar putea să-și imagineze starea noastră de fericire, când noi vom vedea față către față pe Domnul nostru preaiubit! Atunci nu va mai fi nici o urmă de păcat, de slăbiciune sau delăsare, care acum ne înconjoară încă. „Vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3.2).

Spre lauda gloriei Sale

Să medităm la faptul, că toate acestea vor avea loc „spre lauda slavei Sale”! Fiecare credincios mântuit – aceasta înseamnă, orice păcătos salvat prin harul lui Dumnezeu – va fi pentru totdeauna și veșnic spre slava Dumnezeului și Tatălui nostru și spre satisfacția deplină a inimii Domnului nostru Isus. Tocmai acesta a fost scopul Domnului Isus Hristos, pentru care El a părăsit tronul ceresc și S-a coborât pe acest pământ, ca să moară la cruce pentru păcatele noastre și prin sângele Lui prețios să ne răscumpere, pentru ca noi să devenim proprietate a Lui.

Tatăl ne-a dat Duhul Sfânt, care este arvuna moștenirii noastre, „spre lauda slavei Lui”. Să observăm diferența dintre expresiile „spre lauda gloriei harului Său” în Efeseni 1.6 și „lauda gloriei Sale” din Efeseni 1.12. Slava harului Său a fost realmente descoperită la cruce; când Hristos, viața noastră, Se va arăta, și noi vom fi arătați împreună cu El în slavă (Coloseni 3.4).

Vrem să mai atragem atenția la o altă diferență: Efeseni 1.6 vorbește despre „slava harului Său”, Efeseni 1.7 despre „bogățiile harului Său”. Cu toate că slava harului Său S-a arătat celor credincioși în mod deosebit la cruce, totuși această slavă nu se va arăta în toată desăvârșirea ei înaintea întregii creații, până când noi înșine, cu toată slăbiciunea noastră și lipsa noastră de demnitate, nu vom fi aduși prin harul lui Dumnezeu în slava Sa. Atunci vom fi cu adevărat „spre lauda slavei sale”. Dimpotrivă, noi ne putem deja acum bucura pe deplin de „bogăția harului Său” – fie mai întâi ca păcătoși, apoi ca credincioși, după cum este scris: „… în harul acesta în care suntem, și ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5.2).

Un bărbat al rugăciunii

Atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament găsim o mulțime de rugăciuni, pe care le-au rostit bărbații sfinți ai lui Dumnezeu. Printre rugăciunile cele mai importante, notate pe paginile sfinte ale Bibliei, sunt și rugăciunile rostite de apostolul Pavel ca întemnițat în lanțuri – rugăciuni, care s-au înălțat spre Dumnezeu atât pentru credincioși singulari cât și pentru grupe de credincioși. Chiar dacă forțe și autorități rele au fost în stare să lege cu lanțuri pe marele apostol, totuși duhul lui nu a fost legat. Lanțurile de fier nu au putut să interzică sau să reducă părtășia lui cu Domnul lui și cu Dumnezeul lui. Ce învățături spirituale prețioase ne sunt date în rugăciunile acelor sfinți și în mod deosebit în cele ale apostolului Pavel!

Slujba apostolului Pavel nu consta numai în predicarea Evangheliei, în îndemnare și învățătură; el nu se epuiza în înființarea de adunări și în grijile pentru adunările din diverse locuri. Pavel a fost în primul rând și înainte de toate un om al rugăciunii! Tocmai rugăciunea a fost prima dovadă a întoarcerii lui la Domnul: „Iată, el se roagă” (Faptele apostolilor 9.11). Viața lui a constat în cea mai mare parte din rugăciune. Nu este în aceasta o învățătură profundă pentru noi? Nu ne arată acest bărbat al rugăciunii atât în viața sa cât și în scrisorile sale, că noi trebuie să ne rugăm tot timpul, și aceasta nu numai pentru noi, ci și pentru toți sfinții în parte și în general, da, „pentru toți oamenii” (1 Timotei 2.1,2)?

Scrisoarea care ne stă în față conține două rugăciuni. Prima o găsim în Rfeseni 1.15 până la 23, cea de-a doua în Efeseni 3.14-19. Am observat la studiul versetului 3 al capitolului nostru, că Dumnezeu – preamărit să-I fie Numele! – este „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”, dar totodată și „Tatăl” Domnului nostru Isus Hristos. Aici vedem, că aceste două rugăciuni sunt legate între ele prin această legătură dublă. Prima rugăciune este înălțată spre „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 1.17), cea de-a doua spre „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 3.14). Aceste două rugăciuni sunt adresate lui Dumnezeu, Tatăl, cu care Domnul Isus stă în legătură sub aspect dublu: în prima rugăciune Îl vedem (pe Hristos) ca Fiu al Omului, care vorbește despre Dumnezeu ca „Dumnezeul Meu” (compară cu Matei 27.46; Ioan 20.17); în timp ce în a doua rugăciune Îl vedem ca singurul Fiul veșnic în legătura Lui unică în felul ei cu „Tatăl Său” (compară cu Ioan 20.17; 1.18).

Credință și dragoste

Versetele 15,16

Efeseni 1.15.16: De aceea şi eu, auzind de credinţa în Domnul Isus care este în voi şi de dragostea voastră faţă de toţi sfinţii, nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele, …

Duhul Sfânt l-a călăuzit pe Pavel în legătură cu hotărârile lui Dumnezeu (aceasta înseamnă, ale Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt) să ne facă clar cunoscut în versetele anterioare (Efeseni 1.3,14) adevărurile și gândurile divine referitoare la mântuirea și binecuvântarea omului. Aceste adevăruri minunate au umplut inima apostolului cu mulțumire față de Dumnezeu, în mod deosebit când el a auzit de credința acelor credincioși și de dragostea lor față de toți sfinții. Este desăvârșit de clar și evident, că numai Domnul Isus Hristos este ținta și subiectul credinței. Apostolul a auzit de credința lor în Domnul Isus, și cu toate că credința este o forță care lucrează în ascuns, care leagă inima cu Hristos, ea are totuși un glas audibil.

Despre credincioșii din Tesalonic se spune, că ei au devenit un exemplu pentru toți credincioșii din Macedonia și Ahaia, deoarece în acele localități se vorbea despre credința lor (1 Tesaloniceni 1.7,8). Așa cum Persoana Domnului Isus este subiectul și ținta credinței, tot așa El este și subiectul și ținta dragostei „față de toți sfinții”. Acolo unde găsim credință adevărată în Domnul Isus, acolo găsim și dragoste adevărată față de toți sfinții. Da, dragostea față de sfinți este una din dovezile cele mai deosebite ale credinței adevărate și ale nașterii din nou. Dragostea este rodul divin al credinței adevărate în Hristos; „Știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați” (1 Ioan 3.14).

Este de o deosebită importanță să înțelegem toată dimensiunea expresiei „dragoste față de toți sfinții”, căci există pericolul, ca dragostea noastră să se limiteze numai la frații care au aceleași păreri ca noi, aceleași sentimente și simpatii ca și noi; sau să iubim numai pe aceia care sunt deopotrivă cu inteligența noastră, cu starea noastră socială sau chiar materială. Desigur aceasta nu este dragostea „față de toți sfinții”, este mai degrabă dragoste față de noi înșine decât față de sfinți. Prin natura noastră ne simțim mai mult atrași spre aceia care gândesc la fel ca noi, decât atrași de aceia care au alte obiceiuri decât noi, care dau naștere în noi la încercări și antipatii. Fie ca noi să fim caracterizați de felul de gândire al lui Hristos, prin aceea că iubim pe „toți sfinții”, deoarece și El îi iubește pe toţi.

Deci cu toate că noi ca credincioși în Domnul Isus trebuie să iubim pe toți sfinții, aceasta nu înseamnă însă dragoste cu prețul adevărului lui Dumnezeu. Dacă în mijlocul credincioșilor răul devine vizibil, în învățătură sau în umblarea practică, noi suntem chemați să judecăm acest rău în duhul dragostei și să-l condamnăm. Nicidecum sub pretextul dragostei nu trebuie să-l tolerăm sau să-l bagatelizăm. Dragoste cu prețul adevărului divin aduce pagubă Numelui și gloriei lui Hristos. Chiar și Ioan, apostolul iubirii, care mereu ne îndeamnă să ne iubim unii pe alții și să primim pe toți credincioșii fideli (3 Ioan 8), ne îndeamnă și, să nu primim în casele noastre pe cei care aduc rătăciri și nu rămân în învățătura lui Hristos, și nici măcar să nu-i salutăm, „căci cine îl salută, ia parte la lucrările lui rele” (2 Ioan 9-11). De aceea toți credincioșii trebuie să iubească mai întâi pe Domnul și apoi pe toți sfinții, din pricina Domnului.

Duhul înțelepciunii și descoperirii

Versetul 17

Efeseni 1.17: … ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui, …

Cuvintele acestei rugăciuni sunt adresate „Dumnezeului Domnului nostru Isus Hristos”. Hristos, Fiul lui Dumnezeu din veșnicie, a devenit Om, pentru ca Om să înfăptuiască lucrarea de mântuire prin jertfa Sa pe cruce. Ca Om, Dumnezeu a devenit Dumnezeul „Său”. Însă în același timp El este singurul Fiu al lui Dumnezeu, și Dumnezeu, Tatăl, este Tatăl Lui din veșnicie în veșnicie.

Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos este numit aici „Tatăl gloriei”, deoarece El este originea și izvorul oricărei glorii. Toate binecuvântările noastre cerești își au originea în El, și ele sunt spre „gloria” Sa. Așa cum El este Tatăl gloriei, tot așa El este și „Tatăl luminilor” (Iacov 1.17), „Tatăl duhurilor” (Evrei 12.9) și „Tatăl îndurărilor” (2 Corinteni 1.3). El este și „Dumnezeul oricărei mângâieri” (2 Corinteni 1.3), „Dumnezeul păcii” (Filipeni 4.9; Evrei 13.20; Romani 15.33; 16.20), „Dumnezeul oricărui har” (1 Petru 5.10), „Dumnezeul nădejdii” (Romani 15.13) și „Dumnezeul răbdării și al mângâierii” (Romani 15.5). La fel şi Domnul Isus este „Dumnezeul gloriei” (Faptele apostolilor 8.2), „Domnul gloriei” (Iacov 2.1),  „Domnul păcii” (2 Tesaloniceni 3.16) şi „Domnul domilor” (Apocalipsa 19.16). Ce plinătate de bucurie adevărată ne-a fost dată în Dumnezeu și Tatăl nostru prin preaslăvitul nostru Domn Isus Hristos, în care noi posedăm toate aceste binecuvântări minunate! Numelui Său minunat și binecuvântat să-I fie toată lauda și gloria din veșnicie în veșnicie! Amin.

Deci prima rugăminte, pe care apostolul o amintește în rugăciunea sa, este, „ca El să vă dea Duhul de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui Însuși”. Înțelesul aici nu este ca Dumnezeu să le dea Duhul Sfânt, căci ei Îl posedau deja și au fost pecetluiți cu El pentru ziua răscumpărării ( Efeseni 1.13; 4.30). Orice credincios adevărat a primit darul Duhului Sfânt; dar este dorința lui Dumnezeu, să ne dea înțelepciune prin Duhul Sfânt, pentru ca noi să înțelegem revelațiile divine ale Cuvântului Său sfânt și să le practicăm. Toată Scriptura ne-a fost dată de Dumnezeu, însă omul natural nu este în stare să primească ce ne face cunoscut Duhul lui Dumnezeu în Cuvântul Său (1 Corinteni 2.10,14). Dar credinciosului, în care locuiește Duhul Sfânt, îi este dată înțelepciunea și cunoașterea, pentru ca el să poată înțelege ce îi descopere Cuvântul lui Dumnezeu. Este imposibil să înțelegi Cuvântul lui Dumnezeu; numai dacă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne luminează duhul nostru, atunci Îl vom înțelege. După învierea Sa dintre cei morți, Hristos a dat ucenicilor Săi aceste două lucruri: El „le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile” (Luca 24.45), și El „le-a deschis Scripturile” (Luca 24.32). Așa ne este nouă descoperit prin Duhul „descoperirii” adevărul lui Dumnezeu, Cuvântul Său sfânt, în timp ce prin Duhul înțelepciunii duhul nostru este luminat, ni se deschide mintea, pentru ca noi să putem înțelege acest adevăr divin.

Preamărit să-i fie Numele, că El ne-a dat „Duhul adevărului și descoperirii”, pentru ca noi să obținem o înțelegere mai profundă și să creștem în cunoașterea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului Isus Hristos (compară cu Ioan 16.14)!

Nădejde şi bogăţie

Versetul 18

Efeseni 1.18: … luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi …

Apostolul continuă rugăciunea lui pentru sfinți și spune: „luminând ochii inimii voastre …”. Aceasta înseamnă, că noi, așa cum cu inima am crezut în Hristos („deoarece cu inima se crede spre dreptate”, Romani 10.10), tot așa cu inima trebuie să intrăm în adevărurile și binecuvântările dăruite de Domnul Isus și să ne bucurăm de ele cu inima; căci numai cu mintea nu putem savura nimic din Domnul Isus și nici nu putem avea o părtășie adâncă și vie cu El. Numai cu inima suntem cu adevărat în stare să ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit ca bogății și glorii în Hristos Isus, despre care omul natural nu poate avea nici o înțelegere, oricât de inteligent ar fi el.

Apostolul se roagă să li se lumineze ochii inimii, ca să poată înțelege trei lucruri de bază:

Speranţa chemării Lui

1. „Ca să știți ce este speranța chemării Lui”.

   Dumnezeu – preamărit să-I fie Numele! – ne-a chemat cu o „chemare cerească” (2 Timotei 1.9) și prin harul Său am devenit „tovarăși ai chemării cerești” (Evrei 3.1); aceasta este „chemarea de sus a lui Dumnezeu în Hristos Isus” (Filipeni 3.14). Ah, ce bogăție a harului Său! În această chemare minunată Dumnezeu nu a ales pe cei înțelepți, pe cei puternici, pe cei nobili, ci „lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cei înțelepți” (1 Corinteni 1.27). „Speranța chemării Lui” este, că într-o zi, care nu mai este departe, vom fi ca Domnul Isus Hristos și Îl vom vedea, „așa cum este”. Această chemare ne dă nădejde, care nu poate înșela. Efectul practic al acestei nădejdi minunate, să fim la Isus și să fim ca El, va fi atunci, că inimile noastre se vor despărți de lume și de lucrurile ei, ca să trăim o viață sfântă, „și oricine are speranța aceasta în El se curățește, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3). Aceasta este speranța tuturor copiilor lui Dumnezeu, că El vine curând și va lua la Sine pe toți ai Săi, pentru ca ei să fie pentru totdeauna la El. Amin, vino Doamne Isus!

Bogăţia gloriei moştenirii Lui

2. „Ca să ştiţi ce este bogăția gloriei moștenirii Lui în sfinți”.

   Am vorbit mai înainte de „bogăția harului Său” (Efeseni 1.7), însă aici este vorba de „bogăția gloriei Lui”. În momentul de față ne bucurăm de bogăția harului Său, dar în curând vom primi bogăția gloriei Sale, când ne vom pune mâinile pe moștenirea minunată și ne vom bucura cu o bucurie veșnică. Subiectul acestei părți a rugăciunii apostolului este „moștenirea”. Apostolul dorește, ca credincioșii să cunoască bogăția gloriei moștenirii și să crească în această cunoaștere. Este de importanță mare, să înțelegem ce vrea să spună apostolul, când zice: „bogăția gloriei moștenirii Lui în sfinți”. Unii comentatori cred, că sfinții însăși sunt această moștenire bogată și minunată a lui Dumnezeu. Dar nu acesta este gândul apostolului sau mai bine zis al Duhului Sfânt. Înțelesul acestei expresii este mai degrabă, că Dumnezeu, când toate lucrurile din cer și de pe pământ vor fi aduse sub domnia și autoritatea lui Hristos și a sfinților Lui uniți cu El, va intra atunci în posesiunea moștenirii Sale minunate, și anume în ai Săi, care au fost mântuiți prin harul Său și prin puterea Sa au fost aduși pe culmea cea mai înaltă a gloriei și binecuvântării. Aceasta va fi partea noastră minunată și partea  minunată a lui Dumnezeu – partea noastră, să fim acolo, și partea Lui, să ne aibă acolo.

   Așa cum în zilele de odinioară țara Canaan era moștenirea lui Dumnezeu și El, ca s-o ia în posesiune, nu a apărut personal și cu putere divină, ci a folosit pe vechiul Lui popor al legământului, tot așa în curând El va lua în posesiune moștenirea Sa, la arătarea lui Hristos în sfinții Săi, care vor domni împreună cu El. Cine ar putea să înțeleagă mărimea părții cuvenite nouă în această glorie? Ce bogată, ce minunată va fi partea cuvenită nouă în această moștenire! Când Hristos va reveni, ca să ia în posesiune împărăția Sa minunată, noi vom fi părtași împreună cu El la guvernarea Lui binecuvântată și fericită. Noi vom vedea fața Lui, Îl vom vedea, așa cum este și vom ședea cu El pe tronul Său. – Aceasta este deci bogăția gloriei moștenirii Sale în sfinți, pe care el dorește ca noi s-o cunoaștem. Nu citim niciunde în Noul Testament, că sfinții constituie în ei înșiși moștenirea lui Dumnezeu; dimpotrivă, ei sunt „moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos” (Romani 8.17). Credincioșii nu pot moșteni și în același timp să constituie și moștenirea. Dumnezeu dorește în bunătatea Sa, ca întreaga creație să se bucure de binecuvântările și de fericirea de sub domnia lui Hristos. Însă noi am primit partea cea mai mare la bogăția gloriei moștenirii Lui. Numelui Lui să-I fie lauda, gloria și onoarea!

Nemărginita mărime a puterii Lui

Versetele 19,20

Efeseni 1.19,20: … şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, …

3. Avem aici al treilea subiect al rugăciunii apostolului pentru credincioși: el se roagă, ca ei să poată ști, care este nemărginita mărime a puterii Lui față de noi, care credem, această putere, care s-a văzut în învierea lui Hristos dintre morți. Desigur este adevărat, că puterea lui Dumnezeu se descoperă și în mărimea creației, că puterea Sa s-a văzut și la Marea Roșie, când El a despărțit apele și ei au trecut ca pe uscat, atunci când El a scos poporul Său din Egipt cu mână tare și cu braț puternic. Dar aici Duhul Sfânt nu ne îndreaptă privirea spre ceva de felul acesta, ci El ne îndreaptă toată atenția spre mărimea covârșitoare a puterii Sale, care s-a arătat în învierea lui Hristos dintre morți – în învierea Sa, nu în întruparea Sa, și nici în răstignirea Sa, cu toate că acestea erau desigur absolut necesare. Știm că fără răstignire ar fi fost rămas imposibil pentru Dumnezeu să ne ierte păcatele, să ne dea viața veșnică și să ne binecuvânteze cu tot felul de binecuvântări duhovnicești în locurile cerești în Hristos. Dar mărimea covârșitoare a puterii Sale S-a dovedit în învierea lui Hristos dintre morți. Domnul Isus „a fost răstignit în slăbiciune” (2 Corinteni 13.4). La cruce El a fost sub judecata lui Dumnezeu; acolo El a fost și subiectul disprețului și batjocorii poporului; dar învierea Lui a pus capăt pentru eternitate la toate acestea. Învierea este triumful asupra slăbiciunii, în care El a fost văzut la cruce, când El, Cel curat, Cel fără pată, Cel desăvârșit, a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. Așa cum El a glorificat în chip desăvârșit pe Dumnezeu, tot așa Dumnezeu L-a glorificat, atunci când El L-a înviat dintre morți și L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești.

   Această mărime nemărginită a puterii Sale este „față de noi”, aceasta înseamnă cu privire la noi, credincioșii. Puterea, care ne-a fost descoperită pentru eliberarea și mântuirea noastră din robia lui Satan, care ne-a făcut sfinți și fără cusur înaintea Lui, era aceeași putere, care L-a înviat pe Hristos dintre morți și L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești. I-a venit vreodată vreunui om gândul, că puterea, care s-a descoperit în creație, a fost descoperită spre binele credincioșilor? Poate mintea naturală să înțeleagă aceasta? Și totuși este un fapt, că noi avem o putere care depășește chiar și toate lucrurile descoperite în creație. Cu alte cuvinte, noi avem aceeași putere care s-a văzut în învierea lui Hristos dintre morți „după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morți, și L-a așezat la dreapta Sa, în cele cerești”. Puterea a fost descoperită cu privire la noi și ne-a fost asigurată clar prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă aceasta este realitate, cum se face atunci, că noi suntem încă așa de slabi? De ce ne plângem de indolență spirituală? Numai din cauză că cunoașterea noastră este superficială și nu a prins rădăcini adânci în viața noastră! Noi nu cunoaștem în măsura care trebuie mărimea nemărginită a puterii Sale față de noi, care credem. Mulți copii ai lui Dumnezeu n-au fost învățați niciodată despre această putere uimitoare și nici n-au auzit niciodată ceva despre ea; dar chiar și aceia, care cunosc acest adevăr și au fost învățați în privința aceasta, nu toți și-au însușit-o cu adevărat și nu toți se bucură de ea în mod practic.

   Cunoașterea teoretică a acestui adevăr este una; dar practicarea lui și experiența este cu totul altceva. Însă Dumnezeu dorește, ca noi să avem parte totdeauna de mărimea nemărginită a puterii Sale și să creștem în ea, și aceasta nu numai în zilele cu încercări și greutăți multe, ci întotdeauna și în orice detaliu al vieții noastre zilnice. Realizarea mărimii nemărginite a puterii Sale față de noi, care credem, este cea care umple inimile noastre cu liniște și pace. Era imposibil, ca vreun credincios să poată cunoaște acțiunea acestei puteri înaintea învierii lui Hristos dintre morți; această putere este deci pentru noi credincioșii Noului Testament, cei care am crezut, după moartea și învierea Domnului Isus. O, cititor credincios, gândește-te, că mărimea puterii care ne stă la dispoziție este aceeași care a lucrat și în Hristos, când El a înviat dintre morți și S-a așezat la dreapta Tatălui Său în locurile cerești. Este boala multor credincioși din aceste ultime zile, zilele secetei și indolenței, care face să lipsească realizarea acestui fapt. Cât de deplâns este aceasta! Însă singurul medicament divin de vindecare este Persoana binecuvântată a Domnului Isus. Dacă inimile și sentimentele noastre își găsesc punctul central în El, dacă ochii credinței noastre sunt îndreptați numai spre El, atunci vom experimenta practic „puterea învierii Lui”. În toate împrejurările vieții noastre zilnice vom experimenta aceeași putere, care L-a înviat pe El dintre morți, dacă tot timpul vom umbla și vom înainta în părtășie intimă cu El.

   Domnul a coborât în părțile de jos ale pământului, în mormânt. Părea că Satan și cetele lui au biruit; și ei s-au bucurat, când L-au văzut sub puterea morții. Dar Dumnezeu L-a înviat dintre morți și L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești. Acolo în înălțimea cea mai înaltă a gloriei Își are El acum locul ca Fiu al Omului glorificat. Dar ceea ce apostolul vrea să ne prezinte aici în mod deosebit este, că puterea, care a lucrat toate acestea în Domnul Isus, este aceeași, care lucrează și astăzi în noi, cei care credem, și anume va lucra atâta timp cât noi nu împiedicăm activitatea ei în noi prin simpatie față de lucrurile lumii acesteia. Să fim treji în această privință și să nu începem din nou să ne plângem că nu avem putere să învingem o ispită sau alta, sau un păcat sau altul, care vin asupra noastră.

Înălțat peste toate

Versetul 21

Efeseni 1.21: … mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; …

Minunate realități! Că Dumnezeu L-a înviat prin „nemărginita mărime a puterii Lui”, pe Cel care a murit pe cruce și a coborât în mormânt. El, Cel care mai întâi S-a coborât în părțile cele mai de jos ale pământului, este Același cu Cel care S-a înălțat mai presus de toate cerurile. Ce mare este diferența între mormântul, în care a fost pus Domnul Isus, și gloria la care Dumnezeu L-a ridicat! El este acolo ca Om, ca Omul glorificat. El este mai presus de orice creatură, mai presus decât orice ființă înălțată, fie ea înger sau căpetenii ale îngerilor, care nu s-au întinat ca oamenii păcătoși. Dumnezeu L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești mai presus de orice stăpânire și autoritate. În curând aceasta va deveni pe deplin vizibil, când El ca Fiu al Omului va apărea în gloria Sa și toți sfinții împreună cu El (Matei 25.31).

Hristos a fost ascultător până la moarte de cruce. De aceea Dumnezeu L-a înălțat și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume (Filipeni 2.8-11). Da, Dumnezeu L-a înălțat și L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești ca Om, și anume, ca singurul om. Poziția Lui sublimă peste toate lucrurile ca Dumnezeu nu este nimic nou. El a fost așa de la început. Dar aici Dumnezeu a înălțat Omul peste toate ființele. Preamărit să-I fie Numele! El a fost înviat ca Om dintre morți, ca Om glorificat se află acum la dreapta Tatălui, și ca Om El este înălțat acolo „mai presus de orice stăpânire și autoritate”.

Pare necesar să atragem atenția încă o dată asupra adevărului binecuvântat, că nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu, cu care El a înviat pe Hristos dintre morți și L-a așezat la dreapta Sa mai presus de orice stăpânire și autoritate, este aceeași putere care lucrează în noi, cei care credem. Fie ca cititorul scump să înțeleagă acest adevăr prețios și să se bucure practic de el!

Dat Adunării

Versetele 22,23

Efeseni 1.22,23: … şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi; …

Să stăm liniștiți pentru un moment și să medităm la aceste revelații divine și binecuvântate! Domnului Isus, pe care Dumnezeu L-a așezat în locurile cerești peste orice creatură văzută și nevăzută, Lui – picioarelor Lui – I-a supus Dumnezeu totul. Însă nu numai aceasta, ci El L-a dat, pe El care este Cap peste toate, Adunării. Observă, că aici nu se spune, că El a fost făcut „Cap peste Adunare”, ci că El, ca și Cap peste toate „a fost dat Adunării”. Cu alte cuvinte, Adunarea va avea parte împreună cu El de gloria Sa și poziția Sa peste toate lucrurile, ea va avea parte cu El, ca aceea care este Trupul Său, Mireasa Sa, fără să poată fi vreodată despărțită de El. Dumnezeu a supus toate lucrurile, cele văzute și cele nevăzute, picioarelor Lui. El I-a supus toate, cu o singură excepție, „Adunarea”, al cărei loc nu este „la picioarele Lui”, căci ea este Trupul Lui. Da, este adevărat, El Însuși este partea ei binecuvântată! Și cu toate acestea rămâne marele nostru privilegiu, să ocupăm locul la picioarele Lui. Da, ce onoare, ce privilegiu, să stai la picioarele Domnului nostru demn de adorare, ca să ascultăm Cuvântul Său și să fim învățați de El! (Luca 10.39-42). Însă locul nostru ca Mireasă a Sa nu este la picioarele Lui, deoarece noi suntem mădulare ale Trupului Lui, din carnea Sa și din oasele Sale (Efeseni 5.30).

Preaslăvitul nostru Domn Isus Hristos ocupă ca Omul desăvârșit poziția cea mai înaltă peste toată creația, și El vrea – preamărit să-I fie Numele! – să împartă această glorie cu noi și să ne facă părtași împreună cu El. Aceasta va deveni vizibil realmente înaintea întregii creații. Credinciosul adevărat este un mădular al Trupului lui Hristos. El este deja acum, și nu va fi abia cândva în cer. Deci aceasta ne arată chemarea noastră înaltă, cu care am fost chemați, și ne arată și că Dumnezeu așteaptă din partea noastră o despărțire practică de lumea aceasta, care zace în rău. Noi suntem proprietatea Lui și mădulare ale Trupului Lui; de aceea El dorește și așteaptă, ca noi să ne îndreptăm inima și sentimentele spre lucrurile de sus, și nu spre lucrurile veacului acesta rău.

Plinătatea lui Hristos

Adunarea este plinătatea lui Hristos. Ca Trup al Lui, care constă din mădulare în parte, ea întregește totodată pe Hristos, pe Fiul Omului înviat dintre morți. Ca Fiu al lui Dumnezeu, fără îndoială, El nu are nevoie de nimic. Însă ca Om și Cap al Trupului glorificat El are nevoie de mădularele Sale, are nevoie de Adunare, ca să întregească Trupul. Era hotărârea veșnică a lui Dumnezeu, ca Hristos ca Omul înviat dintre morți și glorificat să facă părtași ai slavei Sale pe toți cei care odinioară erau păcătoși sărmani, dar care prin harul lui Dumnezeu au ieșit din nenorocirea lor și au devenit una cu Hristos spre glorificarea Lui veșnică!

Ah, gândește-te! Noi, cei care odinioară eram păcătoși pierduți și nu am meritat nimic altceva, decât judecata îngrozitoare a lui Dumnezeu, suntem acum eliberați prin harul Său bogat. Preamărit să-I fie Numele! Însă nu numai aceasta, noi am devenit și mădulare ale trupului lui Hristos, ale acestui Trup care este întregirea Lui, plinătatea Lui ca Om, cu toate că în același timp El este Dumnezeu, „care umple totul în toate”. Domnul Isus Hristos ca Dumnezeu, ca Creator al tuturor lucrurilor, „umple totul”, căci prin El au fost create toate lucrurile. „Și El este mai înainte de toate și toate se mențin prin El” (Coloseni 1.17). Și ca atare El este văzut și ca susținătorul întregii creații „în toate lucrurile” și ca Acela care are autoritate asupra ei, așa cum citim în Evrei 1.3. „Susținând toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui”. Cu adevărat, cât de prețios este harul mare, pe care l-am primit noi, și cât de mare este responsabilitatea noastră, să prezentăm pe Hristos în viața noastră în această perioadă de timp. Un gând serios! Noi trebuie să revelăm dragostea Lui, harul Lui, sfințenia Lui și ura Lui împotriva păcatului. În afară de aceasta noi trebuie să facem cunoscut compasiunea Lui față de păcătoși și să năzuim să-i conducem pe aceștia la El și la harul Lui bogat. Fără nici o îndoială, noi am fost de aceea lăsați în lumea aceasta, ca să prezentăm și să revelăm dragostea Sa lumii, care L-a lepădat și la răstignit. Ah, de am fi mișcați și înviorați cu adevărat să înfăptuim așa cum se cuvine marea noastră responsabilitate, atâta timp cât suntem în lumea aceasta, până El va veni!

Privire generală

Cetatea Efes

Din această cetate – situată pe coasta de vest a Asiei Mici și totodată capitala acesteia – a pornit o influență importantă asupra vieții politice și religioase din zilele acelea. Majoritatea locuitorilor acelei cetăți erau de origine greacă, dar se găseau printre ei și mulți iudei care se ocupau cu comerțul (Faptele apostolilor 18.19-24; 19.1,17,34).

În Efes se găsea templul unei zeițe, pe care o venerau atât romanii cât și grecii. Romanii o numeau „Diana”, greci o numeau „Artemis”. Acest templu a fost considerat una din cele șapte minuni ale lumii. El era construit complet din marmoră, măsura o lungime de aproximativ 140 m și o lățime de aproximativ 70 m. Acoperișul lui era susținut de 127 stâlpi din marmoră, fiecare având o înălțime de aproximativ 20 m. Templul a fost construit într-o perioadă de peste 200 de ani. Se pare că Duhul Sfânt a luat acest templu minunat ca prilej ca să aducă pe credincioși la cunoștința „Templului spiritual”, a Casei lui Dumnezeu, în care Isus Hristos Însuși este piatra din capul unghiului, în care »toată clădirea, bine alcătuită, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul« (Efeseni 2.19-21). Templul zeiței Diana a fost distrus în anul 262 după Hristos de către goți; dar Adunarea, Casa lui Dumnezeu, nu va fi biruită nici măcar de porțile iadul.

Efes era în timpul acela un centru important al idolatriei păgâne, stimulată de lucrările impertinente ale vrăjitoriei, în timp ce fiecare din Asia credea că acest chip al zeiței ar fi căzut din cer (Faptele apostolilor 19.35). În cetatea Efes era și o sinagogă iudaică, care însă – legată de anumite prescripții legaliste – nu era în stare să alunge întunericul păgânismului, în care trăiau nu numai locuitorii Efesului ci întreaga Asie.

Dar, preamărit să fie Dumnezeu! Aici s-a petrecut ceva minunat. Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, a fost vestită în Efes, și toți, care locuiau în Asia, au auzit-o. Ea a nimicit pentru totdeauna mărimea acestei zeițe false, căci venerarea ei nu a mai fost reintrodusă. Această Evanghelie a fost în stare să producă în această cetate tocmai ce se temea argintarul Dimitrie. Ea a nimicit templul și divinitatea lui.

Vestirea Evangheliei în Efes

Nu știm exact când și cum a ajuns Evanghelia pentru prima dată în Efes. Dar știm, că în ziua de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât peste credincioșii adunați, în Ierusalim erau prezenți și unii oameni veniți din Asia. Capitala acestei provincii era Efes. Aceștia au auzit deci predicarea Evangheliei, s-au pocăit și au crezut în Hristos (Faptele apostolilor 2.9-14).

Apostolul Pavel a vizitat cetatea Efes pentru prima dată în timpul călătoriei lui de la Corint spre Siria. Aceasta a avut loc în a doua călătorie misionară a lui în jurul anului 54 după Hristos. Acolo el a intrat în sinagogă și s-a întreținut cu iudeii. Însă el nu a rămas mult timp în Efes, ci a lăsat acolo pe Acuila și Priscila (Faptele apostolilor 18.19,20,26). Știm de asemenea, că Domnul a folosit aici pe Apolo, care – născut în Alexandria – era un bărbat puternic în cuvânt și vorbire. Era învățat în căile Domnului, și, cu duhul aprins, vorbea și învăța amănunțit lucrurile despre Isus, cu toate că el cunoștea numai botezul lui Ioan.

Afară de aceasta, ne este cunoscut, că apostolul Pavel a vizitat a doua oară cetatea Efes. De data aceasta a rămas trei ani acolo, noapte și zi neîncetând »să sfătuiască cu lacrimi pe fiecare« (Faptele apostolilor 20.31). Această lucrare a adus mult rod, atât în mântuirea multor oameni cât și în învățarea profundă a credincioșilor.

La sosirea lui în Efes, Pavel a întâlnit acolo doisprezece ucenici, care erau botezați numai cu botezul lui Ioan, dar care erau în necunoștință de tot adevărul Evangheliei harului și despre locuirea Duhului Sfânt în cei credincioși. Deoarece în discuția apostolului cu cei doi el și-a dat seama de aceasta, el le-a pus două întrebări:

1. Ați primit Duhul Sfânt după ce ați crezut?
2. Cu ce botez ați fost botezați?

La prima întrebare el a primit răspunsul; »Nici n-am auzit că există Duhul Sfânt«. Din aceasta se vede că credința lor nu se baza pe lucrarea Domnului Isus, care a murit la cruce și a înviat din morți. Cu privire la Evanghelie erau neștiutori și nu știau că Duhul Sfânt ca Persoană coborâse pe pământ ca să-Și facă locuința în sufletul care ia pe Domnul Isus ca Mântuitor al său. Este un adevăr dumnezeiesc, că locuirea Duhului Sfânt în inima omului este realmente dovada cea mai importantă, că el este un adevărat creștin. »Dar dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui« (Romani 8.9).

Răspunsul acestor oameni la a doua întrebare a apostolului este: »Cu botezul lui Ioan«. Cu siguranță puțina lor înțelegere era urmarea predicii lui Apolo, care însuși nu cunoștea mai mult decât botezul lui Ioan. De aceea ei erau neștiutori cu privire la adevărul despre mântuirea deplină, pe care Domnul nostru Isus Hristos a înfăptuit-o la cruce, despre învierea Sa dintre morți și despre înălțarea Sa la cer.

Fără îndoială Apolo cunoștea botezul pocăinței, care are ca subiect pe Împăratul care va veni. Botezul creștin însă se referă la lucrarea de mântuire înfăptuită, la moartea Sa ca jertfă, la învierea Sa victorioasă, la înălțarea Sa la cer și la ocuparea de către El a locului de la dreapta Tatălui. Botezul creștin este dovada pentru toți copiii lui Dumnezeu de a fi una cu Hristos în moartea Sa, în îngroparea Sa și în învierea Sa. Apostolul Pavel a dat acestor ucenici învățăturile de care aveau nevoie, cu rezultatul, că ei au fost botezați în Numele Domnului Isus (Faptele apostolilor 19.1-7).

Dacă urmărim mai departe pe apostolul Pavel în lucrarea sa în Efes, îl găsim în sinagoga iudaică, unde el trei luni a discutat liber și i-a convins pe iudei de lucrurile referitoare la Împărăția lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 19.8). »Dar, fiindcă unii erau împietriți și necredincioși și vorbeau de rău Calea înaintea mulțimii, Pavel a plecat de la ei, a despărțit pe ucenici de ei, discutând în fiecare zi în școala unuia numit Tiranus« (versetul 9). Pavel a respins să aibă vreun fel de părtășie cu aceia care tăgăduiau pe Domnul lui. »Ce părtășie are lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate să fie între Hristos și Belial?« Porunca lui Dumnezeu este foarte clară: »Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul« (2 Corinteni 6.17). Niciun slujitor credincios al lui Hristos nu va zăbovi să se despartă fără întârziere de aceia care tăgăduiesc Numele Domnului Său sau valoarea lucrării de răscumpărare făcută de El.

Timp de doi ani Pavel a vestit zilnic Cuvântul Domnului în școala lui Tiranus, așa că toți cei din Asia, atât iudei cât și greci, au auzit Cuvântu. Pe lângă aceasta Dumnezeu Și-a dat aprobarea la predica robului Său prin minuni neobișnuite, pe care El le făcea prin mâinile lui Pavel (Faptele apostolilor 19.11,12). Lucrarea harului în inimile acelora care au crezut a adus cu adevărat roade și prin aceasta a devenit clar vizibil că ei s-au îndepărtat de acele lucruri, care mai înainte aveau valoare pentru ei (Faptele apostolilor 19.18,19). »Cu atâta putere se răspândea și biruia Cuvântul Domnului« (Faptele apostolilor 19.20).

Împotrivirea față de vestirea Cuvântului în Efes

Cu toată roada bogată a predicii sale, apostolul a întâlnit o mare împotrivire din partea lui satan și a slujitorilor lui. Această împotrivire a început când unii iudei și-au împietrit inimile și n-au crezut, ci vorbeau de rău calea pe care o propovăduia Pavel. Însă aceasta era neînsemnat în comparație cu ceea ce a avut el parte mai târziu acolo, despre care citim în 1 Corinteni 15.32, »dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu animalele sălbatice în Efes …«. Aceasta este fără îndoială aluzie la împotrivirea mare pe care iudeii i-au adus-o în mod deosebit acolo. În același fel spune el în 1 Corinteni 16.8,9: »Voi mai rămâne totuși în Efes până la Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o ușă mare și largă și sunt mulți împotrivitori«. Citim în continuare în 2 Corinteni 1.8: »Căci nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsați peste măsură de mult, mai presus de puterea noastră, așa că nici nu mai aveam nădejde de viață«.

Satan s-a folosit de unelte diferite, ca să împiedice Cuvântul lui Dumnezeu, imitându-L chiar prin cei șapte fii ai lui Sceva, care era un mare preot iudeu. »Niște exorciști iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme Numele Domnului Isus, peste cei care aveau duhuri rele, zicând: „Vă jur pe Isus, pe care-L predică Pavel!” Cei care făceau lucrul acesta erau șapte fii ai lui Sceva, un mare preot iudeu« (Faptele apostolilor 19.13,14). Acești oameni sărmani și neștiutori au trebuit să afle, că de Numele sfânt și sublim al Domnului Isus nicidecum nu se poate abuza fără să fi pedepsit. Și omul, în care era duhul cel rău, a sărit asupra lor, a pus stăpânire pe amândoi și i-a biruit, în așa fel că au fugit goi și răniți din casa aceea« (Faptele apostolilor 19.16). Succesul din aceasta a fost, că toți cei care locuiau în Efes le-a devenit cunoscut cazul acesta; »pe toți i-a cuprins frica, și Numele Domnului Isus era slăvit« (Faptele apostolilor 19.17). Slăvit să fie Domnul, că Cuvântul Lui – oricât de înverșunat ar fi atacul lui satan și al slujitorilor lui – nu se întoarce gol înapoi la El!

Dar aceasta nu era singura împotrivire, de care a avut parte Pavel în Efes: »Un argintar, cu numele Dimitrie, făcea temple de argint de-ale Dianei și aducea lucrătorilor săi nu puțin câștig din ele. I-a adunat la un loc, împreună cu cei de meserii asemănătoare, și le-a zis: „Bărbați, știți că din acest câștig ne este traiul; și vedeți și auziți că Pavel acesta, nu numai în Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat și a abătut o mare mulțime și zice că zeii făcuți de mâini nu sunt dumnezei. Primejdia care vine din acest fapt nu este numai că meseria noastră cade în dispreț, dar și că templul marei zeițe Diana este socotit ca o nimica și chiar măreția aceleia care este cinstită în toată Asia și în toată lumea este nimicită.” Cuvintele acestea i-au umplut de mânie și au început să strige: „Mare este Diana efesenilor!”« (Faptele apostolilor 19.24-28). Însă Domnul veghea asupra robului Său, mai marele cetății prin vorbirea lui a știut să liniștească mulțimea mânioasă adunată, și s-o facă să meargă înapoi acasă (Faptele apostolilor 19.35-41).

După această întâmplare apostolul a părăsit Efesul, după ce și-a luat rămas bun de la ucenici. În Sfânta Scriptură nu ni se spune că el s-ar mai fi întors vreodată acolo. Cei drept, se știe că el a trimis din Milet la Efes »și a chemat pe bătrânii adunării« ca să-și ia rămas bun de la ei și să le dea îndemnuri importante (Faptele apostolilor 20.17-38).

Rodul activității apostolului în Efes

Rodul activității apostolului Pavel în Efes, sau cu alte cuvinte, victoria Evangheliei nu numai în Efes, ci și în toată Asia, este amintită în Faptele apostolilor 19.10. Ei nu numai au auzit Cuvântul, ci mulți L-au primit în inima lor. În privința aceasta, Dimitrie avea dreptate, când a spus că: »Pavel acesta, nu numai în Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat și a abătut o mare mulțime« (Faptele apostolilor 19.26). Este posibil ca prin lucrarea apostolului să fi luat naștere adunări nu numai în Efes, ci și în alte localități ale Asiei Mici (compară cu apocalipsa 1.11).

Cu regret Pavel a trebuit să constate în a doua sa epistolă adresată lui Timotei un regres în adunarea din Efes, când scrie: »Ști că toți cei ce sunt în Asia m-au părăsit« (2 Timotei 1.15). Și printre acești credincioși, care s-au depărtat de el, se aflau deci și efesenii! Și în prima lui scrisoare adresată lui Timotei, în care îl ruga pe acesta să rămână în Efes, el îi încredințează colaboratorului său misiunea să poruncească unora »să nu învețe pe alții alte învățături și să nu ia aminte la basme și la genealogii fără sfârșit, care aduc mai degrabă certuri de cuvinte decât lucrarea lui Dumnezeu« (1 Timotei 1.3,4). Grija apostolului se vede și din faptul că el trimite din închisoarea din Roma pe Tihic la ei (2 Timotei 4.12).

Introducere generală

Apostolul Pavel a scris această scrisoare, ca și scrisorile către Coloseni, Filipeni și Filimon, în timpul primei lui întemnițări în Roma. Domnul a permis ca guvernatorul roman să arunce în închisoare pe robul Său credincios, dar prin aceasta El i-a dat ocazia minunată să scrie aceste scrisori prețioase prin inspirație dumnezeiască. Aceasta ilustrează cuvintele psalmistului, când el spune în Psalmul 76: »Căci mânia omului Te va lăuda; cu rămășița mâniei Te vei încinge« (Psalmul 76.10). Domnul a făcut ca din mânia omului, care a aruncat pe robul Său în închisoare, să rezulte laudă și onoare pentru Numele Său, oferind robului Său credincios har deosebit să scrie această scrisoare minunată, bogată în adevăruri divine.

În epistola către Efeseni, Duhul Sfânt revelează neîngrădit planul dumnezeiesc – taina dumnezeiască – care în epocile Vechiului Testament era ascunsă în inima lui Dumnezeu. (Efeseni 3.5,9).

Această scrisoare se compune în general din două părți: primele trei capitole constituie partea de învățătură, în care Duhul Sfânt ne arată bogăția harului lui Dumnezeu, în timp ce în partea a doua ea ne dă îndemnuri practice pentru aceia care au primit acest har. Aceasta înseamnă, ea ne arată mai întâi poziția noastră, apoi responsabilitatea noastră; sau privilegiile noastre și obligațiile care rezultă din acestea; sau, poziția cerească și apoi umblarea noastră aici jos în armonie cu această poziție, pe care Dumnezeu ne-o dăruiește în Hristos cel înviat. Aceasta este ordinea lui Dumnezeu în tot Cuvântul Său sfânt. Să ne bucurăm nu numai de ce ne dă harul lui Dumnezeu, ci și să umblăm în adevăr în chip vrednic de harul oferit.

Tema principală a acestei scrisori este »Hristos și Adunarea Sa«, și relația intimă, veșnică, dintre ei. Această relație dintre Hristos și Adunarea Sa ne-o prezintă Duhul Sfânt sub aspecte diferite.

În capitolul 1 Hristos și Adunarea ne sunt prezentate ca »Trupul« Său. Domnul Isus Hristos, Căruia să-I fie slava, este El Însuși Capul acestui Trup; și toți cei care cred, cei născuți din Dumnezeu, sunt mădulare ale Trupului Său.

Prin moartea Sa El, care este Capul Trupului, a înfăptuit lucrarea de mântuire; slava Tatălui L-a înviat dintre cei morți și L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești (Efeseni 1.20). Și deoarece este absolut imposibil ca să fie despărțit capul de trup, Adunarea, care este Trupul Său, este văzută ca fiind așezată împreună cu El în locurile cerești (Efeseni 2.6). Expresia »locurile cerești« se folosește de cinci ori în această epistolă: Efeseni 1.3,20; 2.6; 3.10; 6.12.

Este necesar să atragem aici atenția, că această epistolă are două „cuvinte cheie”. În primul rând găsim expresia »în EL« sau »în HRISTOS«. Deseori ni se spune că Adunarea și binecuvântările ei spirituale sunt »în Hristos«. Orice om, care nu este »în Hristos«, nu are nici parte și nici nu se bucură de vreuna din aceste binecuvântări cerești. Fără Hristos este imposibil să cunoști pe Dumnezeu și să te apropii de El, să te bucuri de El și de binecuvântările minunate, care sunt date acelora care sunt în Hristos. În al doilea rând găsim în această epistolă expresia caracteristică deja amintită »locurile cerești«, în care Adunarea a fost deja acum așezată împreună cu Hristos, așa cum ne arată această epistolă.

Deși Adunarea este văzută în această stare minunată, sublimă, Duhul Sfânt accentuează mereu importanța unei umblări corespunzătoare a credincioșilor în această lume. De șapte ori este amintit și arătat felul nostru de umblare, ce lucruri trebuie să evităm: Efeseni 2.1,10; 4.1,17; 5.1,8,15. Noi suntem un popor ceresc, și umblarea noastră trebuie să fie în armonie cu poziția noastră cerească. Dar cine ar fi în stare prin propria putere să trăiască corespunzător acestui etalon ridicat? Ah, mulțumesc lui Dumnezeu, că El ne-a dat propriul Lui Duh și prin aceasta ne-a făcut capabili să umblăm în chip vrednic de chemarea noastră cerească. Din acest motiv Duhul Sfânt este amintit de treisprezece ori; căci fără îndoială este Duhul Sfânt Însuși care ne dăruiește putere și har să revelăm o comportare cerească în timp ce noi suntem aici pe pământ. De aceea și cuvântul »har« este amintit de douăsprezece ori în această scrisoare.

Verset călăuzitor: Ioan 20.22

Ioan 20.22: Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a spus: „Primiţi Duh Sfânt!”.

Prima comunicare despre „viaţa din belşug”

Ajungem acum la prima comunicare despre „viaţa din belşug”, aceasta înseamnă viaţă în Fiul. Nu este vorba de o a doua aducere la viaţă în sensul unei „duble aduceri la viaţă”, aşa cum presupun unii, care cred că noi posedăm totul deja în primul moment al aducerii la viaţă. Şi ca rezultat al acestor păreri false se afirmă că atunci când Domnul nostru a suflat asupra alor Săi (Ioan 20.22), nu s-a petrecut nimic (numai că El a suflat asupra lor). Dar ce chestiune minunată s-a petrecut realmente acolo?

Bobul de grâu murise (Ioan 12.24); şi acum tocmai în ziua învierii, ziua în care Tulpina înviată în biruinţa asupra judecăţii, asupra iadului şi asupra morţii era răsărită, El a suflat asupra lor şi a zis „Primiţi Duh Sfânt!”. Aceasta nu este primirea darului Duhului la Rusalii. La Rusalii El a venit să locuiască în credincioşi şi să alcătuiască un trup, care era unit cu Capul. Pentru aceasta trebuia mai întâi să aibă loc înălţarea la cer şi glorificarea (Ioan 7.39; Faptele apostolilor 2.32,33). Situaţia din Ioan 20.22 era mai degrabă începutul aducerii de mult rod, asemenea bobului de grâu, care era mort şi a încolţit. Aceasta era facerea cunoscut a „vieţii Sale de înviere”, viaţa tulpinii înviate. Ai Săi au fost aduşi deja la viaţă cu viaţa divină, erau născuţi din nou, dar nu era nici o identificare a vieţii în El şi cu El, deoarece înainte de moarte El a rămas singur (Ioan 12.42). Însă acum ei au fost aduşi în legătură cu El Însuşi, erau una în El şi cu El – aceasta înseamnă identificarea vieţii în El.

W. Kelly a scris:

Aici stă înaintea noastră Domnul înviat … El este Om, şi acum El este Omul înviat. Dar El este şi Domnul Dumnezeu, aşa cum Toma spune imediat după aceea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu.” El este Unul care uneşte în Persoana proprie atât natura divină cât şi adevărata natură umană. El stă acolo, Omul înviat, „Omul al doilea”, în prima zi a săptămânii şi ca Duh înviorător sau Duh dătător de viaţă suflă peste ucenici. Aceasta înseamnă, este Duhul lui Hristos Isus ca Cel înviat dintre morţi. Este vorba de Duhul Sfânt, aşa cum El însoţea această viaţă de înviere, şi de puterea acestei vieţi, pe care Domnul, ca şi Cap al noii familii, o transmite membrilor familiei. Ei au crezut în El … Acum ei aveau viaţa din belşug (Ioan 10.10). Aceasta este deci schimbarea deosebit de importantă, care a avut loc prin acţiunea Domnului nostru Isus Hristos. Îţi poţi imagina pe cineva care se gândeşte la acest fapt şi spune: „Dacă cineva primeşte viaţa veşnică, de ce atunci depinde dacă această viaţă este viaţă de înviere – de ce este aceasta o caracteristică aşa de importantă a acestei vieţi, că trebuie să fie viaţă în înviere împreună cu Hristos?” Este desigur foarte posibil, ca cineva să gândească în felul acesta. Noi însă vrem să ţinem seama, că este deja o diferenţă, dacă

• s-a obţinut biruinţa deplină şi ea ne-a fost dăruită deja în Hristos sau
• viaţa mai luptă încă cu moartea,
• este o viaţă, împotriva căreia stă un înscris, care este împotriva noastră în porunci (acesta este Legea),
• este o viaţă care încă nu a fost eliberată de sub puterea răului, de care ea este înconjurată,
• este o viaţă care caută să facă binele şi cu toate acestea ratează, sau
• este o viaţă care năzuieşte să evite răul, şi cu toate acestea este mereu mânată în această direcţie.

Aceasta este exact starea unui om la care puterea eliberatoare este necunoscută. Însă această stare este terminată pentru cel credincios. Lui i se arată locul nou, pe care el a fost aşezat prin moartea şi învierea Domnului nostru. Viaţa, pe care noi o primim acum în Domnul Isus, nu este o viaţă sub Lege – este o viaţă care nu are nimic a face cu pământul sau cu rânduielile acestuia. Ea este viaţa Aceluia care m-a adus în pace desăvârşită cu Dumnezeu. Ea este viaţa Aceluia care m-a adus în posesiunea propriilor Lui relaţii cu Dumnezeu. Când Domnul Isus Hristos a suflat în felul acesta asupra ucenicilor Săi, prin aceasta a vrut să arate felul semnificativ şi puterea deplină a acestei vieţi, ca să zicem aşa, noul caracter al vieţii, care le-a fost dată – că viaţa, pe care ei o trăiau în carne, era realmente prin credinţa în Fiul Însuşi: „Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Deci aceasta le-a fost dat prin faptul semnificativ, că El a suflat asupra lor. Ei au luat parte la El Însuşi, pe când El sta acolo – parte la ceea ce El era, în mod deosebit la viaţa care era în El, după ce toate întrebările referitoare la bine şi la rău au fost rezolvate şi eliberarea desăvârşită de păcat şi moarte a fost câştigată prin El şi era dăruită lor.

La aceasta se referă apostolul Pavel, când spune: „Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus.” De ce? „pentru că”, spune el, „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” – „Legea Duhului de viaţă” este expresia, pe care apostolul Pavel o foloseşte. Aceasta este exact această viaţă despre care ne relatează Ioan, că a fost dată aici. Dacă la naşterea din nou (Ioan 3) devii născut din apă şi din Duh, cu cât mai mult primesc ei aici Duhul Sfânt; dar era Duhul Sfânt ca Duh al vieţii. Nu era Duhul de putere, care Se manifestă numai prin lucrări de putere şi alte dovezi de putere – lucruri care în ochii oamenilor par mult mai mari. Şi cu atât mai puţin era ceva de felul samavolnic şi arogant, ca şi cum oamenii ar putea acum să preia locul lui Dumnezeu şi ar putea afirma că ei ar putea pe pământ să ierte păcate; nici un apostol nu a făcut aceasta vreodată. Însă aceasta este un privilegiu real, astăzi la fel ca în ziua când Domnul Isus a înviat din moarte. Ce a făcut Duhul Sfânt atunci, era să facă cunoscut viaţa în puterea ei de înviere şi conform caracterului învierii prin Isus Hristos, Omul al doilea, înviat dintre morţi şi totodată o Persoană divină, Fiul, care nu a dat mai puţin viaţă decât Tatăl (Receive Ye the Holy Ghost, pag. 4-7).

Toţi sfinţii Vechiului Testament şi aceia de după timpul de har au avut şi au viaţă din Fiul. Dimpotrivă credincioşii de astăzi (folosesc cuvântul „credincioşi” cu precauţie, ca prin aceasta să caracterizez pe aceia care au crezut Evanghelia mântuirii lor şi astfel ştiu că ei sunt într-o poziţie de iertare înaintea lui Dumnezeu) au viaţa din Fiul şi în Fiul.

Remarcă trei lucruri:

1. „În Fiul” caracterizează relaţia şi caracterul vieţii în cunoaşterea Tatălui.
2. „În Hristos” caracterizează locul şi poziţia.
3. „În Duhul” caracterizează puterea specifică pentru a exprima viaţa la locul ei şi poziţia ei.

Aceste trei lucruri se găsesc în adevărurile caracteristice creştinismului.

Conform caracterului ei de bază, viaţa divină, care se face cunoscut, este întotdeauna aceeaşi. Însă suflarea ultimului Adam a dat naştere la o schimbare mare.

J.A. Trench scrie:

Dacă se cunoaşte adevărul din alte părţi ale Cuvântului, atunci întâmplarea istorică din Ioan 20.22 ne ajută să ilustrăm diferenţa între Duhul ca putere de viaţă în Hristos şi Duhul Sfânt, care locuieşte în noi. În Ioan 20 ultimul Adam a suflat peste ei, aşa cum Dumnezeu odinioară a suflat în nasul lui Adam suflarea de viaţă, şi aceasta arată foarte mult spre această legătură cu viaţa. Era acum viaţa lor (şi aceeaşi viaţă ca mai înainte, dar) într-o poziţie cu totul nouă într-un Hristos înviat. Astăzi nu mai poate avea loc aşa ceva, fără ca Duhul Sfânt să locuiască în noi (An Answer to !Life and the Spirit”, pag. 19).

Trench adaugă imediat poziţia lui, că ar fi o „absurditate” să presupui că această învăţătură ar însemna, că astăzi „oamenii primesc efectiv Duhul de viaţă, înainte ca ei să-L fi primit ca Duh de înfiere locuind în ei”. Începând de la Rusalii acestea două merg împreună.

Comentariile următoare de E. Dennet explică în continuare relaţia între Ioan 20.23,23 şi venirea Duhului la Rusalii ca Duh locuind în cel credincios (Faptele apostolilor 2).

Este o mare diferenţă între aceste două pasaje din Scriptură. Este clar conform cu Ioan 7.39, că Duhul Sfânt nu a fost dat credinciosului şi nu a venit să locuiască în el în sensul din Faptele apostolilor 2, până când Isus nu era glorificat. Este de asemenea clar şi din cuvintele Domnului Însuşi, că El nu intenţiona prin acţiunea Sa din Ioan 20 să anticipeze în vreun fel binecuvântarea specială de la Rusalii (vezi Luca 24.49; Faptele apostolilor 1.4,5). Dacă înţelegem această diferenţă, aceasta ne va ajura să înţelegem sensul cuvintelor Domnului din Ioan 20: „Primiţi Duh Sfânt!”, şi aşa mai departe. Este realmente împlinirea din Ioan 10.10: „Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug.” Înainte de cruce în timpul vieţii Sale aici pe pământ, ucenicii Săi, care cu adevărat au crezut în El, aveau viaţa; dar numai în înviere ei au putut s-o primească în aşa fel ca s-o aibă „din belşug”. Însă faptul că ei au primit-o în felul acesta include poziţia nouă, pe care Domnul, ca Cel înviat dintre morţi, a ocupat-o. Începând de la întruparea Sa El era Omul al doilea. Însă El nu a ocupat locul acesta ca atare şi realmente nu în starea Omului al doilea decât după învierea Sa. [Remarcă a lui R.A.H.: Domnul Isus era personal Omul al doilea prin întrupare. Dar locul ca Omul al doilea – ceea ce înseamnă că primul om este înlăturat – El l-a luat ca urmare a lucrării Sale la cruce şi ca urmare al învierii Sale. Aceasta L-a aşezat pe locul Omului al doilea conform planului lui Dumnezeu.] Faptul acesta dă întreaga însemnătate a scenei din Ioan 20. Isus a revelat deja ucenicilor prin Maria, că Tatăl Lui era acum şi Tatăl lor şi Dumnezeul Lui era şi Dumnezeul lor. El i-a adus astfel în legătură cu Sine Însuşi în propriile Sale relaţii; şi începând de acum El era Capul unei rase noi. De aceea când El a venit în mijloc, acolo unde erau ei adunaţi, după ce le-a dat pace, El le-a arătat mâinile Sale şi coasta Sa, le-a poruncit să iese în puterea păcii pe care El a dobândit-o; El le-a făcut parte de viaţa din belşug, ca să-i facă capabili să intre în poziţia lor nouă şi în relaţiile lor noi: o viaţă al cărei efect deplin va fi asemenea cu poziţia Lui în glorie. Noi putem de asemenea constata, că tocmai forma în care El le face parte de Duhul Sfânt ca putere a vieţii, explică înţelesul ei. „El a suflat asupra lor”; şi dacă ne întoarcem la cartea Geneza, atunci citim că „Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu” (Geneza 2.7). Primul om a fost făcut viu prin primirea divină a suflării, prin aceasta a devenit un „suflet viu”; „Ultimul Adam”, ca Duh dătător de viaţă, a suflat din propria Lui viaţă în înviere asupra ucenicilor Săi, şi ei au trăit în puterea Acestuia prin Duhul Sfânt. Contrastul acesta conţine în afară de aceasta fără îndoială adevărul despre Persoana Domnului; însă aici nu vrem să ne ocupăm mai îndeaproape cu aceasta.

Deci acesta este adevărul acestei scene şi al acestei acţiuni, după cum credem noi. Ceea ce ucenicii au primit în felul acesta, era Duhul Sfânt ca putere a vieţii, paralel cu ceea ce noi găsim în Romani 8.1-11; ca să primească Duhul ca putere, ca ungere, ca arvună, ca pecete şi ca Duh al înfierii, ei au trebuit să aştepte până la Rusalii. Şi de aceea era aşa, că ei nu au fost aduşi în poziţia creştină deplină înainte de Rusalii (Edward Dennett, „John 20:22-23; Acte 2:1-4” în The Christian Friend’s Friend and Instructor, Anul 15, 1888, pag. 49-50).

La aceasta dorim să adăugăm unele comentarii de J.N. Darby:

Adevărul despre viaţa de înviere în Hristos şi despre venirea Duhului Sfânt sunt două lucruri diferite. Însă acum, când ambele s-au împlinit, ordinea divină este următoarea: cunoaşterea referitoare la iertarea păcatelor şi primirea Duhului Sfânt; şi astfel ambele sunt de nedespărţit. După aceea ştiu sau am voie să ştiu, că eu sunt în Hristos. În timp ce iertarea, care a fost cunoscută mai înainte prin Evanghelie, este o iertare a păcatelor din trecut – ceea ce conştiinţa mea avea nevoie. Viaţa, pe care o primim, este în Hristos ca înviat, dar eu nu sunt conştient – şi aceasta este mai mult decât cunoaştere – de adevărul din Ioan 20.22, astăzi, când Duhul Sfânt a venit, până când eu am primit Duhul Sfânt. Romani 8 le leagă de nedespărţit una de alta (Letters of J.N. Darby, vol. 3, pag. 436).

Caracterul vieţii de înviere

Expresia „viaţa de înviere” a fost creată ca să descrie caracterul şi legăturile vieţii precum şi a fi una al vieţii cu El Însuşi, care rezultă din aceea că Domnul nostru a suflat asupra alor Săi, aşa cum aceasta ne este descris în Ioan 20. Când El era înviat dintre morţi, El a devenit prin această acţiune Capul unei creaţii noi. Este bine să ne gândim că noua creaţie a început atunci când Hristos, Capul ei, a înviat. Suflarea Lui peste ei era darul Duhului (nu ca darul de la Rusalii pentru unitatea cu Capul trupului aflat în cer, ci) ca putere a unităţii vieţii în El Însuşi în creaţia nouă. Această unitate a vieţii cu El Însuşi în înviere în legătură cu natura Lui omenească înviată (Ioan 12.24) a fost denumită viaţă de înviere.

W.J. Lowe remarcă:

Ca şi Cap al creaţiei noi şi ca Izvor al vieţii, ca Cel înviat dintre morţi El a suflat asupra lor suflarea vieţii de înviere şi în acelaşi moment a exprimat ce este această viaţă, şi anume „Duhul Sfânt”. (Într-un mod asemănător citim despre „Duhul de viaţă în Hristos Isus” în Romani 8.2.) Nimeni nu va nega, după cum cred eu, că această „perspectivă” spre venirea Duhului, în sensul că Duhul Sfânt va fi în cel credincios, este ceea ce conţine poziţia lui binecuvântată. Ea este poziţia binecuvântată a acelora pe care Domnul urma să-i părăsească şi cărora le-a spus în privinţa aceasta: „Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16.7). Credinciosul ar trebui să primească Duhul Sfânt (Ioan 7.39). Însă era suflarea acestei vieţi noi de înviere, pentru care Domnul foloseşte cuvintele „Duhul Sfânt”, aşa cum spune şi Ioan 20.22. Şi aceasta trebuie s-o diferenţiem de prezenţa Duhului Sfânt cu mărturia personală în credincios – „cu duhul său” (Romani 8.16). Dacă deci pasajul acesta se confundă cu venirea Duhului Sfânt la Rusalii, atunci se întunecă adevărul prezentat în cele două cazuri. Avem aici viaţa nouă în puterea deplină şi acţiunea Duhului Sfânt, aşa cum El acţionează în viaţă şi formează această viaţă. Nu avem Duhul personal, cu această viaţă, aşa cum El locuieşte în credincios. (Aşa cum s-a spus deseori, aceste două adevăruri le găsim în Romani 8.) Şi această viaţă nouă, aşa cum ea a fost revelată, este „în Fiul”. Nu se spune că ea este „în noi”, ca şi cum ea ar putea exista despărţită de El. Şi cu atât mai puţin nu o putem avea independent de lucrarea Sa înfăptuită, o lucrare despre care s-a dat mărturie atât prin apă cât şi prin sânge, care au curs din El, pe când El „murise deja” (Ioan 19.33-55) (Life and Propitiation, pag. 39-40).

Citeşte şi această scrisoare de la J.N. Darby:

„Viaţa de înviere” este o expresie (care poate fi exprimată cât se poate de scurt), care a fost creată de creştini, ca să descrie starea în care suntem noi, dar nu este o expresie care se întâlneşte în Scriptură. În ceea ce priveşte natura ei, viaţa divină este întotdeauna aceeaşi: numai că astăzi Hristos, care devine viaţa noastră, este nu numai un Duh dătător de viaţă, ci El Însuşi a înviat dintre morţi şi de aceea noi posedăm această viaţă după starea în care El Însuşi a intrat ca Om.

Într-un anumit sens El dă viaţă cui vrea El (Ioan 5). În alt sens El a înviat dintre morţi, şi noi am fost făcuţi vii împreună cu El. Şi cu toate că toată această viaţă este în putere divină – Hristos viaţa noastră -, diferenţa este totuşi importantă şi conţine mult. Ea înseamnă nu numai să fi născut, ci să fi născut ca mort faţă de tot ce este trecător, aşa cum este valabil cu privire la Hristos: moartea, păcatul, puterea lui satan şi judecata au trecut, noi posedăm iertarea şi îndreptăţirea (Coloseni 2.13; Efeseni). Ea conduce, chiar dacă nu este acelaşi lucru, la unitatea tuturor sfinţilor în trupul lui Hristos. De aceea legătura vieţii cu învierea lui Hristos este de cea mai mare importanţă, deoarece ea urmează după moartea lui Hristos şi din partea lui Dumnezeu a fost pecetluită eficacitatea acestei lucrări. În afară de aceasta ea ne conduce – după ce întrebarea referitoare la păcat, judecată, puterea cărnii şi puterea lui satan a fost rezolvată – pe locul nou sau în sfera căreia ea îi aparţine. Însă viaţa este în esenţă întotdeauna aceeaşi, căci altfel ea nu ar putea savura pe Dumnezeu. Însă starea vieţii se modifică prin cunoaşterea locului în care ea a fost adusă în toate relaţiile ei – acolo unde este Hristos, prin care este atinsă în toate gândurile şi sentimentele ei, conform cu puterea Duhului Sfânt care este în ea şi cu ea. „Este legea Duhului de viaţă în Hristos” (Romani 8.2). Aceasta atinge întreaga stare în părtăşia cu Dumnezeu şi cu Hristos. Căci din punct de vedere moral viaţa trăieşte în acela în care ea se găseşte. „Cine are pe Fiul, are viaţa”, şi acest Fiu este Omul înviat.

Deci, în ceea ce priveşte viaţa, aceasta este starea aceluia care este creştin credincios, aceasta înseamnă, cel care are Duhul (Romani 8). S-ar putea ca el să nu fi cunoscut încă ce înseamnă aceasta cu adevărat, cu toate că toate sunt ale lui. Şi în Romani 7 vedem pe cineva care a fost făcut viu, aşa că el are bucurie de legea lui Dumnezeu, dar care nu este eliberat, şi prin aceasta nu are locul care aparţine aceluia care cunoaşte puterea învierii lui Hristos. Este unul, care nu are Duhul. Această stare ultimă (posedarea Duhului) este prezentată în Romani 8. Numai acela care este în (adevărata) stare creştină are această viaţă, şi toate acestea aparţin fiecăruia care astăzi este făcut viu. Dar până în momentul când el este pecetluit cu Duhul Sfânt, lui nu-i este cunoscută starea lui ca „viu în Hristos”; el nu a intrat în această stare a relaţiei cu Dumnezeu. Această viaţă este a lui, nu este nici o îndoială în privinţa aceasta, dar el nu a primit-o. Viaţa de înviere este viaţa într-o altă stare. Ea este singura viaţă pe care Dumnezeu o recunoaşte astăzi, dar nu este o viaţă de altă natură în sine. Carbonul şi diamantul sunt din punct de vedere chimic acelaşi lucru, sunt însă foarte diferite. Însă singura stare, care este recunoscută de Dumnezeu astăzi, este viaţa legată cu Hristosul înviat (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, pag. 405-407, 1877).

Printre altele ar trebui să observăm remarca lui, că „în ceea ce priveşte natura ei, viaţa divină este întotdeauna aceeaşi: numai că astăzi …” Aceasta înseamnă, că el era convins că sfinţii Vechiului Testament aveau viaţa veşnică corespunzător naturii ei, însă nu o aveau cu relaţia actuală şi unitatea în Hristos în înviere. Ei nu aveau ce vrea să se spună cu denumirea „viaţă de înviere”, adică viaţă în Fiul.

Viaţa de înviere abia de la învierea lui Hristos

Calea, pe care credinciosul are parte de ceea ce este divin, este următoarea:

„Natura omenească” a lui Hristos înviat şi tot ce noi putem avea parte la această natură umană, este un teren uşor de înţeles pentru fiecare care este spiritual. Aceasta ne păzeşte de ceea ce ne-ar lua de pe locul dependenţei smerite, care ni se cuvine, cu toate că el ne duce în binecuvântare nespus de mare (A.C. Ord: The Teaching of Scripture on the Subject of Spiritual Life, pag. 53).

Domnul nostru a zis: „Cine mănâncă deci carnea Mea şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan 6.56), o chestiune care era imposibilă până în momentul când răscumpărarea a fost realmente înfăptuită.

În felul acesta ar trebui să se trăiască: nu în propria viaţă, ci prin Hristos, prin aceea că te hrăneşti din El (Ioan 6.56). Aici Isus revine iarăşi la propria Persoană, după ce a fost întemeiată credinţa în moartea Sa. În continuare ei ar trebui să rămână în El şi fiind în El să fie înaintea lui Dumnezeu, aşa cum El era plăcut înaintea lui Dumnezeu prin eficacitatea lucrării Sale în moartea Sa. Conform puterii şi harului acestei vieţi, în care Hristos a obţinut biruinţa asupra morţii şi în care El trăieşte acum ca Biruitor, El, Hristos, ar trebui să locuiască în ei. Aşa cum Tatăl cel viu L-a trimis pe El şi El trăia – nu printr-o viaţă independentă, care nu avea pe Tatăl ca subiect sau izvor al Său, ci din pricina Tatălui -, aşa ar trebui şi acela, care L-a mâncat în felul acesta, să trăiască din pricina Lui (Ioan 6.57) (J.N. Darby, Synopsis, vol. 3, pag. 329-330).

J.N. Darby a mai remarcat, că „Hristos ne introduce în savurarea a ceea ce Îi aparţine Lui – propria Lui poziţie înaintea Tatălui”. El se referă la aceasta în legătura cu Fiul în natura Sa umană:

În mod binecuvântat aceasta este valabil în orice privinţă, în afară desigur în ceea ce priveşte Dumnezeirea fiinţei Sale şi unitatea cu Tatăl: în acestea El rămâne divin singur. Dar tot ce El are ca Om şi ca Fiu al Omului, în acestea El ne introduce: „Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Pacea Lui, bucuria Lui, cuvintele, care I le-a dat Tatăl, ni le-a dat nouă. Gloria, pe care El I-a dat-o, El ne-a dat-o nouă; noi suntem iubiţi cu dragostea cu care El a fost iubit de Tatăl. Planurile lui Dumnezeu nu erau numai pentru a ieşi în întâmpinarea responsabilităţii noastre ca şi copii ai lui Adam, ci erau înainte de întemeierea lumii, ca să ne aducă în aceeaşi poziţie cu al doilea Adam, Fiul Său. Şi lucrarea lui Hristos a făcut ca aceasta să fie dreptate (Synopsis, vol. 3, pag. 371).

Acestea sunt unele din trăsăturile de caracter ale vieţii în Fiul:

„Pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi.” Noi Îl vedem pe El, pentru că noi avem viaţa; şi această viaţă este în El şi El în această viaţă. „Această viaţă este în Fiul.” Ea este la fel de sigură ca şi imposibilitatea de a se desface a vieţii Sale. El Însuşi este Izvorul acesteia. Pentru că El trăieşte, şi noi vom trăi. Viaţa noastră este în orice privinţă revelarea Lui Însuşi, Cel care este viaţa noastră, aşa cum exprimă apostolul prin cuvintele: „Pentru ca viaţa lui Isus să fie descoperită în trupul nostru muritor.” Vai!, carnea se împotriveşte acesteia; dar cu nimic mai puţin ea este viaţa noastră în Hristos. Însă aceasta nu este totul. Pentru că Duhul Sfânt locuieşte în noi, noi cunoaştem unirea noastră cu Hristos (J.N. Darby, Synopsis, vol. 3, pag. 371).

Înseamnă aceasta „făcut viu de două ori”?

Înseamnă învăţătura despre o „viaţă în Fiul”, aşa cum ea este prezentată în articolul acesta, experienţa unei „faceri vii de două ori” în viaţa unui credincios? În orice caz, aşa afirmă unii. Probabil felul în care adevărul este prezentat în extrasul următor are tendinţa să sprijine un astfel de gând.

În cazul mântuirii mele, Dumnezeu a folosit Psalmul 71.20 [„Tu, care ne-ai făcut să vedem necazuri multe şi grele, ne vei da din nou viaţa şi ne vei scoate din nou din adâncurile pământului”], nu când eu eram născut din nou, ci după ce eu m-am pocăit şi am fost condus să mă odihnesc în lucrarea făcută de Hristos, ceea ce Duhul Sfânt mi-a arătat din versetul acesta. Era după necazuri mari, că Hristos a fost făcut din nou viu în puterea învierii. Era, după ce Dumnezeu m-a făcut să înţeleg aceste încercări, că El m-a făcut din nou viu şi eu am fost pecetluit cu Duhul Sfânt (A.P. Cecil: A Sequel in Answer to the Tract on „Life in Christ and Sealing with the Spirit“, pag. 14–15).

Însă afirmaţii ceva mai atente exclud gândul unei duble aduceri la viaţă. De exemplu J.N. Darby spune următoarele:

Nu este nici o altă viaţă, decât numai viaţa lui Hristos. Numai astăzi, după ce El a înviat, El o dă potrivit cu puterea şi relaţia în care El a intrat. Însă nu se predică viaţa, ci Hristos – pocăinţa şi iertarea păcatelor: starea relaţiei noastre cu Dumnezeu în noi înşine sau în Hristos. „Trebuie să deveniţi noi” – oricât de adevărat ar fi aceasta, aceasta nu este Evanghelia. Dezvoltarea vieţii în noi va fi conform cu ceea ce credinţa ţine cu tărie cu privire la aceste relaţii. Ordinea normală a Scripturii era, dacă erai convins, iertarea păcatelor şi după aceea urma primirea Duhului Sfânt. Aceasta nu dă o viaţă nouă, ci dă viaţă în relaţiile în care cineva a intrat în felul acesta. Şi aceasta a dat nu numai libertate înaintea lui Dumnezeu în cunoaşterea iertării, ci libertate faţă de legea păcatului şi a morţii. Atunci eu voi şti nu numai că Hristos a murit şi m-a eliberat, m-a aşezat într-un loc nou cu privire la cele din trecut, ci şi că această viaţă pe acest loc nou este identificată cu puterea vieţii şi cu moartea faţă de păcat, aşa cum arată aceasta Romani 8.2,3 (Letters of J.N. Darby, vol. 3, pag. 345).

Când ultimul Adam a suflat peste ucenicii Săi şi a zis: „Primiţi Duh Sfânt!” (Ioan 20.22), viaţa, pe care ei o aveau deja, a fost adusă la identificare cu El Însuşi, „Bobul de grâu” înviat. Era viaţă într-o relaţie nouă – şi anume viaţa Lui de înviere -, şi astfel ei au fost văzuţi ca fiind făcuţi vii împreună cu El. Aceasta nu este ceea ce s-a petrecut la Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât cu scopul deosebit să-i adune laolaltă ca un singur trup (1 Corinteni 12.13) -, pe aceia care au crezut şi aşteptau în Ierusalim (Faptele apostolilor 1.4,5).

J.N. Darby face o diferenţiere în comentariul său la Coloseni 2.13 între „făcut viu” şi „făcut viu împreună cu Hristos”:

Acum eu sunt nu numai „făcut viu”, ci sunt „făcut viu împreună cu El” (Coloseni 2.13); căci dacă eu sunt viu, atunci eu pot fi viu spiritual sau în Romani 7. Oricine este acolo, spune: „Gândesc, Hristos este preţios pentru mine, şi eu iubesc Cuvântul Său şi pe ai Săi”, dar el se cercetează pe sine însuşi, ca să constate dacă este în această creaţie nouă. Ca şi fiul pierdut, el nu a întâlnit încă pe Tatăl său. Însă aceasta nu este poziţia „a-fi-făcut-viu-împreună-cu-Hristos” – el a fost făcut viu, fără îndoială, şi acolo unde eu vorbesc despre „făcut viu” în felul acesta, este acţiunea divină a unei vieţi noi în sufletul meu. Însă „făcut viu împreună cu Hristos” este altceva … Hristos a înviat ca Om dintre morţi. El a murit purtând păcatele noastre – pentru ele; El a mers în moarte pentru noi, şi Dumnezeu L-a înviat; şi să presupunem că eu sunt un credincios (aşa cum spune în Efeseni 1.13), atunci eu am înviat cu El … Este nu numai faptul că eu am viaţă. Eu am viaţă într-o stare nouă, unde este Hristos. Eu am venit pe un loc nou înaintea lui Dumnezeu – pe locul lui Hristos -, şi toate păcatele mele au rămas de partea cealaltă a mormântului lui Hristos. Eu nu recunosc omul vechi, el este lucrul îngrozitor, care m-a înşelat (Collected Writings of J.N. Darby, vol. 3, pag. 227).

Pentru unii apare o greutate în privinţa aceasta, deoarece ei se întreabă, când au fost ei făcuţi vii împreună cu Hristos: atunci când au crezut în Hristos sau într-un alt moment? Dacă a fost la un moment viitor, nu este atunci o a doua „facere vii”? Răspunsul pare să se găsească în primul rând în Efeseni 2.5. Însă întrebarea referitoare la timp („când”) nu este afirmaţia principală a acestui verset. Efeseni 2 arată planul lui Dumnezeu, prin aceea că El în harul Său suveran Se îndreaptă spre păcătoşii morţi spiritual şi lucrează o lucrare de har în sufletele lor. El îi face vii din starea de moarte şi îi strămută împreună cu Hristos într-o poziţie în locurile cereşti. Efeseni 2 nu prezintă detaliile acţiunii lui Dumnezeu cu sufletele şi exerciţiile prin care ele trec, aşa cum găsim aceasta în Romani 7. Acolo sunt descrise detaliat exerciţiile unui suflet, prin care el trece, până ajunge eliberat (Romani 7.24) şi pus în libertate (Romani 8.2). Efeseni 2 descrie acţiunea suverană a lui Dumnezeu, în timp ce Romani 7 tratează experienţele sufletului în căile lui Dumnezeu în timp. Deci Efeseni 2.5 nu răspunde la întrebarea pe care am pus-o la începutul paragrafului acesta.

Răspunsul cu privire la întrebarea referitoare la timp, când am fost noi făcuţi vii împreună cu Hristos, se întemeiază pe faptul că de când Hristos este acolo sus, noi putem spune: „Când a murit Hristos, am murit şi eu”. Realmente noi am fost făcuţi vii împreună cu El şi înviaţi împreună cu El şi aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos Isus. Nimic din aceasta nu vorbeşte despre căile lui Dumnezeu cu noi în timp, ci mai degrabă despre acţiunea Sa puternică cu privire la Hristos şi noi înşine, ca uniţi cu El.

Într-un comentariu la Coloseni 2.13, J.A. Trench a făcut unele remarci utile. Redăm un extras din acesta:

Începând din momentul când noi am fost uniţi la Hristos, noi suntem învăţaţi în harul Său binecuvântat să privim înapoi şi să vedem totul ca acţiune completă a puterii divine, atunci când Hristos a fost înviat. Însă desigur este o cu totul altă întrebare, când am fost introduşi noi personal în aceasta. Pasajul nu spune nimic despre aducerea la viaţă a Duhului sau despre a-deveni-născut-din-Dumnezeu, ci mai degrabă despre a-fi-făcut-viu-împreună-cu-Hristos, ceea ce este un cu totul alt gând, aşa cum oricine poate vedea, care citeşte pentru sine aceste versete. Puterea măreaţă a lui Dumnezeu, care s-a exprimat în învierea lui Hristos, a venit şi ne-a scos din tot ce eram în Adam. Ea ne-a adus în ceea ce este poziţia lui Hristos, aşa cum ea [poziţia] se bazează pe lucrarea înfăptuită la cruce. Şi prin Duhul Sfânt, care Îşi ocupă locul în noi, aceasta devine activă pentru noi personal, dacă credem Evanghelia mântuirii noastre (John Alfred Trench, An Answer to „Life and the Spirit”, pag. 15).

El face în continuare încă o remarcă referitoare la greşeala, pe care noi o facem, dacă introducem aici întrebarea referitoare la timp:

… aşa că, dacă aici se introduce timpul, atât aducerea noastră la viaţă cât şi iertarea noastră au loc înainte ca noi să ne fi născut! Adevărul este, că pasajul nu ne spune nimic cu privire la timp (An Answer to „Life and the Spirit”, pag. 15).

La urmă vrem să privim încă o dată cuvintele primului citat, care l-am redat mai înainte: „Dumnezeu … m-a făcut din nou viu”. Într-o râvnă călăuzită greşit împotriva unei învăţături care nu există despre „dubla aducere la viaţă”, unii au condamnat o astfel de afirmaţie ca fiind „prostie grotescă”.

A.C. Ord a răspuns în felul următor la acest reproş:

Cine respectă Cuvântul lui Dumnezeu nu va fi atins de o aşa furtună de cuvinte. Aici este vorba numai de o întrebare referitoare la folosirea de expresii şi dacă Scriptura aplică exprimarea „a face viu” la o nouă intrare în viaţă. În Psalmi aceasta ne este mereu prezentată aşa, şi aceia care au fost făcuţi deja vii prin Cuvânt, spun: „Înviorează-ne şi vom chema Numele Tău” (Psalmul 80.18). Şi iarăşi: „Sufletul mi se lipeşte de ţărână; fă-mă să trăiesc după Cuvântul Tău” (Psalmul 119.25,40). Chiar şi în natură este aşa, că este o diferenţă între a face viu şi naştere, cu toate că acţiunile naturii sunt ascunse şi originea lor tainică. Apostolul însă merge mai departe …, când spune galatenilor: „Copilaşii mei, pentru care din nou simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4.19). Dacă acela, care caracterizează cuvintele ca fiind „prostie grotescă”, ar fi fost un adversar al apostolului dintre galateni, cât de mult s-ar fi enervat de o aşa „extravaganţă grosolană”. Însă lucrurile naturale, cu toate că ele pot ilustra ceva, nu sunt ca să domine tainele spirituale, pe care le prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, şi cu atât mai puţin să înlocuiască ceea ce Cuvântul învaţă în sens pozitiv (Collected Writings of A.C. Ord, pag. 29, adnotarea 16).

Rezumat

Dacă „Bobul de grâu” înviat (Ioan 12.24) a suflat peste ucenicii Săi (Ioan 20.22), El a suflat peste aceia care erau deja născuţi din Dumnezeu şi aveau viaţa divină. El spune: „Primiţi Duh Sfânt!”. Aceasta era nu numai o expresie care anticipa coborârea Duhului la Rusalii. Dacă ar fi aşa, aceasta ar face din acţiunea Domnului nostru nimic mai mult decât o acţiune simbolică. Ci ei au primit Duhul, încă nu aşa ca la Rusalii, atunci când El personal a venit ca Acela care voia să locuiască în noi, ca să ne unească cu un Cap aflat în cer. Ei L-au primit ca putere a noii intrări la viaţă, viaţă în înviere, la viaţa de înviere a Celui înviat. La Rusalii Duhul a venit ca Acela care locuieşte personal în noi, ca să lucreze unirea cu Capul din cer şi în felul acesta să constituie trupul lui Hristos. Deci, începând de la Rusalii ambele lucruri sunt adevărate pentru credincios, dacă el este pecetluit cu Duhul: aceasta înseamnă, el primeşte Duhul ca putere a vieţii în Fiul şi ca Acela care locuieşte personal în el, ca să-l lege cu Capul din cer. Privit istoric Dumnezeu a făcut aceste două lucruri în timpuri diferite (vezi Ioan 20 şi Faptele apostolilor 2). Aceasta ne ajută să învăţăm aceste lucruri şi să le înţelegem potrivit măsurii noastre de înţelegere.

Ioan vorbeşte despre viaţa în Fiul şi Pavel despre viaţa în Hristos. Una este caracterul vieţii, cealaltă este locul şi poziţia unde noi avem viaţa. Romani 8.2 spune: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” Este binecuvântare să se înţeleagă corect aceste locuri din Biblie. Doresc acum să îndrept scurt atenţia spre faptul că sunt două feluri diferite cum se poate citi Romani 8.2:

• Legea – Duhului de viaţă în Hristos Isus (corect);
• Legea Duhului – de viaţă în Hristos Isus (fals).

Tradus de la: „Empfangt Heiligen Geist”
Din From New Birth to New Creation, pag. 61–66.

Traducere: Ion Simionescu

Carismatica americană Joyce Meyer face parte dintre predicatorii la televiziune cu cel mai mare succes. Ea răspândeşte mesajele ei video şi TV pe plan mondial şi prin aceasta încasează milioane. Secretul succesului ei este simplu: ea predică un mesaj pozitiv al succesului, al realizării de sine, al dragostei de sine, al bunăstării şi prosperităţii. Ea vorbeşte cu mult umor şi foarte personal; cuvintele Bibliei joacă numai un rol secundar, mesajele ei sunt însă pline de anecdote şi glume.

 Şi oamenii iubesc aceasta! Ei ascultă şi privesc mesajele ei cu plăcere şi regulat. În Germania ele sunt transmise de televiziunea „creştină” dominată catolic „Bibel-TV”. Ceea ce este îngrozitor este faptul că un număr mare de creştini din cercurile conservative, fidele Bibliei sunt spectatori regulaţi sau chiar adepţi fideli ai Joyce Meyer.

Predica publică ţinută de o femeie este o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu

„De ce este îngrozitor?”, s-ar putea pune întrebarea. Ce se poate reproşa, dacă această femeie zideşte sufleteşte mulţi oameni prin mesajele ei? Deci, este îngrozitor, că sunt aşa de mulţi creştini care nu-şi fac nici un fel de gânduri, ca să evalueze activitatea acestei femei pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu stă scris foarte clar:

1 Timotei 2.12: Nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte.

Aceasta înseamnă că slujba de vestire publică făcută de o femeie, în mod deosebit înaintea ascultătorilor de genuri diferite, nu este conformă cu voia lui Dumnezeu. O femeie, care totuşi face aceasta, încalcă limitele. Ea acţionează în neascultare faţă de Dumnezeu, şi aceasta înseamnă că binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi peste o astfel de slujire. Aceasta este total independent de faptul că femeile ar putea avea aptitudini deosebite pentru vorbire şi înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu. Pur şi simplu nu este misiunea ei, şi de aceea Dumnezeu nu Se va declara de partea acestei activităţi, chiar dacă aceasta ar putea apărea altfel.

Deseori creştinii justifică manifestarea femeilor ca predicatoare publice cu „binecuvântarea” pe care ei o primesc prin aceste servicii. Însă această apreciere este înşelătoare şi conduce în rătăcire. Dacă eu recunosc Biblia ca fiind Cuvântul revelat al lui Dumnezeu perfect, atunci trebuie totdeauna să accept că Cuvântul lui Dumnezeu are dreptate, chiar dacă experienţa mea vrea să-mi inspire altceva.

Dumnezeu Îşi respectă Cuvântul şi totdeauna Îl va împlini, chiar dacă se crede că ar fi altfel. Dacă Dumnezeu interzice slujba de predicare şi dare de învăţătură din partea femeii, atunci El nu va binecuvânta neascultarea. Adevărata credincioşie faţă de Biblie înseamnă că noi aşezăm Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de părerea noastră, de experienţa noastră şi de simţămintele noastre.

De aceea dacă luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios şi Îl onorăm, atunci noi nici măcar nu vom asculta predica unei femei, indiferent cât de atrăgător şi plăcut ar suna ceea ce spune ea. Aici este vorba de un pragmatism îngrozitor, de o desconsiderare a ordinii lui Dumnezeu, din partea multor credincioşi. „Important este, că mie îmi face bine!” Dar ce fel de mesaje sunt acestea, pe care mulţi ascultători le simt a fi aşa de plăcute şi „ziditoare”?

Mesajul seducător al lui Joyce Meyer

O carte de analiză critică s-a preocupat detaliat cu mesajele lui Joyce Meyer (Thorsten Brenscheidt, Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014). Vrem să redăm ceva din această carte (paginile citatelor se referă la această carte; scoaterea în evidenţă aparţine lui RE).

Deja numele lucrării ei mondiale este program: „Enjoy Life – Savurează viaţa”. Conţinutul mesajelor ei este preponderent ajutor de viaţă. Interesant este, că ea înţelege totuşi că aceasta ar fi misiunea ei dată de Dumnezeu, de a învăţa pe alţii Biblia – în contradicţie obraznică cu Cuvântul lui Dumnezeu (200). Dacă se cercetează mai exact mesajele ei se constată că potrivit etalonului Bibliei Joyce Meyer este o învăţătoare falsă, care răspândeşte în principal învăţătura greşită a „gândirii pozitive”, a doctrinei carismatice şi a falsei evanghelii a bunăstării.

Ca şi ceilalţi învăţători carismatici greşiţi şi profeţi falşi, ea afirmă mereu că ar fi inspirată direct de Dumnezeu. Însă aceasta nu și-o mai poate revendica nimeni după încetarea existenţei apostolilor şi profeţilor în secolul întâi. Însă ea gândeşte: „… vă spun: aici nu este o predică de la Joyce Meyer, ci este un cuvânt de la Dumnezeu! Acesta este un cuvânt de la Dumnezeu!” – „Nu ştiu ce voi spune în curând. Dar orice aş spune: va fi corect, deoarece eu am fost unsă cu Duhul Sfânt!” (202). Ea afirmă, că ea ar putea chiar simţi această „inspirare”: „Simt astăzi stimulentul Duhului Sfânt” (203). „Uneori doresc să pot deschide un fermoar la oameni şi să-i îndop [sic!] cu înţelegerile mele. Simt în seara aceasta focul Duhului Sfânt în oasele mele!” (203).

Însă mesajul ei contrazice total mesajul adevăratului Duh Sfânt, pe care îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Vrem să arătăm clar aceasta în câteva puncte pe baza citatelor. Unii cititori ar putea reproşa că Meyer spune mereu lucruri corecte. Desigur, ea face aşa, căci vrăjmaşul ştie exact, că orice creştin adevărat veghează şi se îndepărtează când mesagerii lui povestesc rătăciri clare.

O predică seducătoare bine alcătuită conţine 70-80% adevăr şi 20-30% rătăcire – atunci cu regret mulţi creştini cad în cursă. Însă noi vrem să ascultăm predici care în totalitate sunt sănătoase; sunt foarte puţini cei care au capacitatea să filtreze amănunţit rătăcirea din mesajele amestecate ale înşelătorilor, şi de aceea ajung vătămaţi şi înşelaţi.

Care sunt deci conţinuturile, care dau de gândit, ale lui Joyce Meyer?

Dezvoltarea capacităţilor proprii şi dragostea de sine în loc de altruism

În timp ce Domnul Isus ne cere să ne lepădăm de noi înşine şi să renunţăm la viaţa noastră păcătoasă, Meyer predică fără scrupule şi fără jenă exact contrariul: „Savuraţi  viaţa voastră! Savuraţi-vă pe voi înşivă!” – „Vă permit să vă fiţi plăcuţi vouă înşivă! Aţi auzit? Vă permit să vă plăceţi vouă înşivă!” (203). „În al doilea rând trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine. Cine nu se iubeşte pe sine însuşi, nu poate iubi nici pe alţii” (204). „Tu eşti deosebit de important pentru Dumnezeu, şi El vrea ca tu să savurezi viaţa ta (…) Dezvoltă-te pe tine însuţi pentru respectul sănătos şi iubeşte-te pe tine însuţi într-un mod stimabil. (…) Dumnezeule, voi sunteţi aşa de minunaţi! Ar trebui să vă serbaţi în fiecare zi!” (205). „Acum câţiva ani m-am hotărât să-mi savurez viaţa, să savurez slujba mea şi să mă savurez pe mine însumi. Îmi place de mine! Şi diavolul devine zăpăcit, când spun aceasta” (209).

Meyer nu se jenează să se refere la inspiraţie personală de la Domnul pentru învăţăturile ei false: „Domnul spune foarte des: ‚Fă ce este în inima ta. Eu sunt cu tine în tot ce faci. Savurează timpul. Ai o zi frumoasă. Lucrul va fi mereu la locul lui, când te vei întoarce’” (236).

„Gândirea pozitivă” în loc de credinţa biblică

Meyer predică erezia „gândirii pozitive”, aşa cum ea a fost predicată mai înainte de alţi înşelători cum ar fi Norman Vincent Peale şi Robert Schuller. „Gândirea pozitivă şi acţionarea pozitivă devine obişnuinţă la oamenii încrezători. De aceea savuraţi viaţa şi obţineţi mult.” – „Dacă avem o gândire pozitivă, devenim oameni pozitivi, care savurează o viaţă de succes” (254). „Da, este bine! Tu primeşti ceea ce gândeşti. Deci gândeşte pozitiv. Ai gânduri de putere. 12 strategii pentru biruinţă pe câmpul de luptă al gândurilor” (201).

Succes, bunăstare şi savurarea vieţii

Meyer predică o evanghelie a succesului şi bunăstării, chiar dacă ea este atentă să nu accentueze prea mult bunăstarea materială şi banii. Ea însăşi mărturiseşte: „Sunt mereu întrebată: ‚Sunteţi o predicatoare a bunăstării?’ Şi eu răspuns: ‚Desigur, în nici un caz nu sunt o predicatoare a sărăciei. Atunci sunt o predicatoare a bunăstării” (206). Ea mărturiseşte: „De aceea vreau neapărat să ajut pe oameni să savureze viaţa, căci pentru aceasta a murit Isus” (207). „Isus a murit deja pentru voi, pentru ca voi să puteţi avea ce este cel mai bun: dreptatea stă gata, pacea stă gata, bucuria, bunăstarea, favoarea” (207). Ea afirmă: „Biblia este manualul nostru pentru o viaţă de succes” (242).

În opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, care pune înaintea ochilor noştri o speranţă cerească, ea amestecă pământescul cu cerescul: „Eu cred în aceasta; ştiu că am în cer un automobil, dar eu doresc să conduc şi aici pe pământ un autoturism luxos. Nu vreau să aştept după toate până voi ajunge în cer şi eu cred că aceasta este biblic” (216). Ea practică consecvent aceasta ; conform relatărilor ziarelor americane averea ei cuprinde printre altele o limuzină Mercedes în valoare de 100.000 de dolari, un avion pentru călătoriile de afaceri, care a costat 10 milioane de dolari, o casă, a cărei valoare este de 2 milioane de dolari, şi venituri anuale în jur de 100 milioane de dolari. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre un astfel de stil de viaţă?

• Filipeni 3.18-20: Pentru că mulţi, despre care v-am spus deseori şi spun şi acum plângând, umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti. Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.
• 1 Timotei 6.5-11: …oameni stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig. Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea. Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.

Meyer predică şi o evanghelie a mântuirii falsă a penticostalilor, conform căreia vindecarea trupească şi sănătatea au fost dobândite pentru fiecare creştin deja în jertfa de ispăşire adusă de Hristos şi care acum ar putea fi cerute de la Dumnezeu: „Se poate definitiv avea ce a promis Dumnezeu cuiva, şi acestea nu sunt posesiuni simple. Unul din lucrurile, pe care El le doreşte pentru voi, este sănătatea. Voi aveţi un drept plătit prin sânge, să vă simţiţi bine” (223).

Rătăciri carismatice extreme

Joyce Meyer se declară ofensiv pentru convingerile ei carismatice; ea vesteşte ca aproape toţi carismaticii şi penticostalii: „Eu cred că noi vom putea duce o viaţă de biruinţă numai atunci când înţelegem şi primim botezul în Duhul Sfânt” (226). În zelul ei carismatic ea merge mult prea departe. Jurnalistul evanghelical Karsten Huhn relatează despre spectacolul ei la conferinţa din Basel 2009:

„Indiferent dacă voi vreţi sau nu această rugăciune , eu mă voi ruga totuşi pentru voi”. – „Mă simt călăuzită de Duhul Sfânt, să fac aceasta”. Mulţimea chiuie. Apoi Joyce Meyer strigă focul Duhului Sfânt să vină peste mulţime. „Fiţi plini! În Numele lui Isus! Din cap şi până la picioare! Din înăuntru spre afară! Umpleţi-vă cu Duhul Sfânt (…)” Meyer stă cu braţele întinse la marginea scenei şi strigă: „Minunat! Minunat! Minunat!” – „Am primit o doză mare de Duh Sfânt! Voi aţi avut multă distracţie aici! Dumnezeul meu! Voi sunteţi cu adevărat deosebiţi aici!” (222).

Meyer merge aşa de departe, să răspândească erezia blasfematoare a lui Kenneth Hagin şi a altora, că Isus Hristos ar fi murit după câte se parte spiritual şi ar fi mers în iad. Ea îndrăzneşte să afirme: „Tu nu poţi merge în cer, numai dacă crezi că Isus a ocupat locul tău în iad.” (212). Aceasta este o inducere în eroare întunecată; Domnul Isus a ocupat locul nostru în judecata lui Dumnezeu pe cruce şi după aceea S-a înălţat la Dumnezeu şi Tatăl Său. Apostolul Petru vorbeşte într-un loc că la un anumit moment El a vestit „în închisoare” (aceasta este Împărăţia morţii şi nu iadul) duhurilor păcătoşilor morţi biruinţa Sa (compară cu 1 Petru 3.19).[1]

Afirmaţii defăimătoare la adresa diavolului

Caracterul carismatic extrem al lui Meyer se arată şi în atitudinea obraznică, curajoasă faţă de împotrivitor, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu ne atenţionează în privinţa aceasta şi denumeşte această atitudine ca fiind o caracteristică a ereziei:

• Iuda 8,9: Totuşi, şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dar arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!”

Unele citate de la Joyce Meyer ar trebui să fie suficiente în această privinţă: „La arme! Împuşcaţi-l pe satan! Sugrumaţi-l! Legaţi-l! Băgaţi-l în temniţă! Noi putem să-l biruim.” – „O, vai! Veniţi odată! Astăzi dăm un şut diavolului!” – „Aceasta înseamnă să stai tare pe poziţie şi să spui cu putere: ascultă, diavole: eu voi savura viaţa mea!” (213).

Neruşinarea obraznică, la care aţâţă duhul seducător carismatic al acestei femei, este îngrozitoare. Ea se adresează deseori direct lui satan şi îl batjocoreşte cu vorbiri obraznice, exact aşa cum epistola lui Iuda a prorocit despre învăţătorii eretici: „Tu nu mă prinzi, diavole! (…) Şi eu cred în fiecare zi din viaţa mea că diavolului îi pare rău că m-a supărat vreodată. În fiecare zi. Eu cred că în iad el spune în fiecare zi: ‚Aş dori s-o fi lăsat în pace.’ Şi acelaşi lucru se poate petrece şi cu tine. (…) Cere răsplata ta: ‚Dumnezeule, aştept o despăgubire dublă pentru dificultăţile mele!’” (211).

Veghetori faţă de ademeniri

Trăim în ultimul timp înainte de revenirea lui Isus Hristos. Biblia ne atenţionează, că în acest timp vor apărea mulţi înşelători şi profeţi falşi, care vor să ne abată de pe calea îngustă a urmării lui Hristos şi să ne ducă pe calea largă nimicitoare. Cuvântul mărturiseşte despre ei:

• Romani 16.18: Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate [naivi].

Să fim veghetori şi să verificăm ce citim şi ce auzim! Ar trebui ca tocmai în astfel de timpuri provocatoare să nu ne umplem inimile cu mesaje banale şi derutante, ci cu vestirea clară, serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu!

• 2 Petru 3.17,18: Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva, fiind abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi, să cădeţi din statornicia voastră, ci creşteţi în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui fie gloria şi acum şi în ziua eternităţii! Amin.
• 2 Timotei 4.1-4: Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi pentru arătarea Sa şi pentru Împărăţia Sa: vesteşte Cuvântul, stăruie la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, încurajează cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Pentru că va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor; şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor abate spre basme.

Sursa: Thorsten Brenscheidt: Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014.

http://jesus-is-savior.com/Wolves/joyce_meyers-you_decide.htm

Adnotare

Versete călăuzitoare: Ioan 1.1-3

Ioan 1.1-3: La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.

Traduceri ale pasajului din Ioan 1.1-3

Mereu se pune întrebarea, dacă din primele versete din evanghelia după Ioan rezultă clar, că Isus este cu adevărat Dumnezeu?

Astfel, aşa-numita traducere Neue-Welt-Übersetzung (NWÜ) (Lumea-nouă) traduce Ioan 1.1-3 cu următoarele cuvinte:

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au venit la existenţă prin El, şi fără El nu a venit nimic la existenţă.

În broşura editată de Watch Tower Bible And Tract Society din New York cu titlul Cunoaşterea care conduce la viaţa veşnică se spune despre acest Isus pe pagina 39: Isus Îşi are originea ca Mesia „din timpurile de demult, din zilele timpului nesfârşit” (Mica 5.2). El Însuşi a vorbit despre faptul că El ar fi venit „din domeniile de sus” (Ioan 8.23; 16.8). Evanghelia după Ioan Îl denumește ca „singurul Fiu născut (Ioan 3.16), deoarece El [Dumnezeu] L-a creat nemijlocit”. În continuare se spune: „Ca Întâiul născut din toată creaţia El a fost folosit apoi de Dumnezeu ca să creeze toate celelalte lucruri (Coloseni 1.15; Apocalipsa 3.14.)” Din Ioan 1.1 rezultă că El înainte de existenţa Lui umană „era la început cu Dumnezeu. Cuvântul era aşadar la Iehova atunci când au fost create cerurile şi pământul.” La crearea pământului „Dumnezeu S-a adresat Cuvântului” (Geneza 1.26), şi acest Cuvânt ar fi fost „maistrul Său preaiubit”, care în Proverbe 8 este „descris ca înţelepciunea personificată”. Şi după aceea se mai spune: „După ce Iehova a făcut Cuvântul, El a trăit multe veacuri la Dumnezeu în cer, înainte să vină ca om pe pământ. Nu este de mirare că Isus este denumit în Coloseni 1.15 ‚chip al Dumnezeului nevăzut’. Prin timpul îndelungat de părtăşie strânsă, Fiul ascultător a devenit exact ca Tatăl Său, Iehova.”

Martorii lui Iehova resping în aceeaşi broşură la pagina 31 cuvântul „Triunitate” şi scriu:

Dumnezeul adevărat este o Persoană în sine, despărţit de Isus Hristos (Ioan 14.28; 1 Corinteni 15.28). Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu este o persoană. Acesta este mai degrabă puterea lui Iehova, pe care El ca Atotputernic o foloseşte, ca să împlinească planurile Sale (Geneza 1.2; Faptele Apostolilor 2.1-4,32; 2 Petru 1.20,21).

Rezumăm pe scurt:

1. Martorii lui Iehova învaţă: Isus este o creatură, care a fost creată de Iehova cu mari perioade de timp în urmă.
2. Martorii lui Iehova învaţă: Isus este „singurul Fiu născut” şi a fost născut ca atare cândva în trecut – înainte de crearea lumii.
3. Martorii lui Iehova învaţă: Isus a putut fi numit „chip al Dumnezeului nevăzut” pe baza ascultării Lui în cer şi a îndelungatei Lui părtăşii cu Tatăl Său.
4. Martorii lui Iehova învaţă: Ca „maistru preaiubit” şi „înţelepciune personificată” El a fost folosit de Dumnezeu ca să creeze lucrurile ca „Întâiul născut al creaţiei”.
5. Martorii lui Iehova învaţă: Nu există Dumnezeu Trinitate (Triunitate).
6. Martorii lui Iehova învaţă: Duhul Sfânt nu este o persoană, ci numai o putere.

Prin aceasta martorii lui Iehova tăgăduiesc cunoştinţe de bază despre Hristos ale creştinilor care îşi sprijină credinţa lor pe Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia.

Dar ce este de fapt corect?

Vrem să ne preocupăm mai exact cu textul din Ioan 1.1-3. Acolo se spune în traducerea Elberfelder revizuită:

Ioan 1.1-3: La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.

La început (en archae)

Este important să se ţină seama că aici nu se spune: „La începutul”, ca şi cum aici accentul s-ar pune pe un anumit început. Nu este vorba de începutul creaţiei sau de un început anumit şi definit din veşnicia trecută, ci de ceva care este cu mult timp în urmă. Ioan nu foloseşte felul de exprimare uzual al lui ap’archae (de la început: Ioan 6.64; 8.44; 15.27; 16.4; 1 Ioan 1.1; 2.7,13,14,24; 3.8,11; 2 Ioan 1,5,6) sau kat’archae ca în epistola către Evrei 1.10 (= „în început”), ci arată clar că trebuie să fie vorba de ceva care are a face cu „originea”. Cuvântul archae este tradus în alte locuri corespunzător contextului cu „autoritate” (Luca 12.11; 20.20) şi „căpetenii” (archai: Romani 8.38; 1 Corinteni 15.24; Efeseni 1.21; 3.10; 6.12; Coloseni 1.16,18; 2.10,15; Tit 3.1) şi înseamnă ceva care stă cu autoritate asupra altora, deci stă la început şi este înainte de toate. De aceea Isus Hristos poate fi numit în Coloseni 1.18 şi hos estin archae (= „care este Început”) şi în Apocalipsa 3.14 hae archaes taes ktiseos tou theou (= „Începutul creaţiei lui Dumnezeu”) sau în Apocalipsa 21.6; 22.13 hae archae kai to telos (= „Începutul şi Sfârşitul”).

Dacă ar fi adevărat, că început aici înseamnă „început temporal”, atunci ar fi pentru Isus Hristos şi un sfârşit temporal. Însă aceasta o neagă şi martorii lui Iehova.

La început era (en archae aen)

Acest verb aen este deosebit de important. aen, persoana a treia singular preteritul de la eimi, arată că acest Cuvânt nu a „devenit” ci „era”. Dacă în Ioan 1.14 se spune: „Cuvântul a devenit carne”, atunci acolo stă scris: kai ho logos sarx egeneto (textual: „şi Cuvântul a devenit carne”).

Aceasta clarifică totul. Chiar dacă începutul din Ioan 1 ar fi un anumit început, totuşi Cuvântul era deja acolo. El era „în început cu Dumnezeu” şi „El era viaţă”, şi prin aceasta era şi „lumina oamenilor” (Ioan 1.4). Ioan spune categoric, că Ioan Botezătorul nu „era lumina”, ci mărturisea despre lumină.

• Ioan 1.9: Aceasta era lumina adevărată, care, venind în lume, luminează pe orice om.

Mai târziu Ioan Botezătorul spune:

• Ioan 1.30: Acesta este Cel despre care spuneam eu: După mine vine un Om care are întâietate faţă de mine, pentru că era mai înainte de mine.

Şi Isus Hristos Însuşi spune în

• Ioan 6.62: Dar dacă L-aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte.

Ne gândim şi la

• Ioan 8.58: Isus le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun: mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt [prin abraam genaesthai ego eimi].

Aici avem afirmaţia existenţei[1], pe care o întâlnim mereu în evanghelia după Ioan şi pe care o întâlnim prima dată în legătură cu Dumnezeu în Septuaginta în Exodul 3.14. Acolo Iehova (Iahve) se revelează ca „Eu sunt” (ego eimi).

De altfel, nu este uimitor, că la acest ego eimi portăreii din Ioan 18 cad la pământ?

Deci această afirmaţie „la începu era” arată foarte clar preexistenţa Cuvântului.

La început era Cuvântul (en archae aen ho logos)

Este deci Logosul o creatură, care a fost creată cu foarte mult timp în urmă? Până aici am văzut, că din context nicidecum nu se poate admite aşa ceva, deoarece aici este vorba de un început nedeterminat, care nu este definit nici prin timp şi nici printr-un moment din veşnicie.

Dar ce înseamnă ho logos?

Din contextul primelor 34 de versete devine clar, că Logosului i se atribuie aici anumite aspecte:

• Preexistenţa: Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.
• Puterea de Creator: „Toate au fost făcute prin El.”
• Viaţă cerească: El era viaţă şi El era viaţa (Ioan 1.4).
• Lumină: El era lumina, lumina adevărată (Ioan 1.5,9).
• El nu a fost cunoscut nici de lume şi nici nu a fost primit de ai Săi.
• Întruparea: El a devenit carne, adică El a devenit Om (Ioan 1.14).
• El a revelat glorie (Ioan 1.14).
• El era unic de acest fel de la Tatăl (Ioan 1.14).
• El era înaintea lui Ioan Botezătorul (Ioan 1.15,30).
• Prin El „au venit harul şi adevărul” (Ioan 1.17).
• El este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1.29 „cunoscut dinainte, înainte de întemeierea lumii”; 1 Petru 1.20).
• El va boteza cu Duhul Sfânt (Ioan 1.33). Ar putea vreo creatură să facă aceasta vreodată?
• El este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1.34).

Din niciunul din aceste aspecte nu rezultă că El ar fi o fiinţă personală creată.

Ce înseamnă expresia logos?

Acest cuvânt este foarte des folosit în Noul Testament şi are următoarele înţelesuri:

1. cuvântul rostit (Coloseni 4.6; 1 Timotei 4.12; 4.15),
2. întruchiparea unei expresii, a unei idei (Matei 22.46; 1 Corinteni 14.9,19),
3. cuvântul vorbit şi auzit al lui Isus sau al unui om (Matei 19.22; Marcu 5.36),
4. totalitatea transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu (Marcu 7.13; Ioan 10.38; Romani 9.28; 13.9),
5. Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul Domnului (Ioan 15.25; Romani 9.9; Galateni 5.14; Evrei 4.12) sau Cuvântul lui Hristos (Matei 24.35; Ioan 2.22; 4.41; 14.23), cuvântul Evangheliei (Faptele apostolilor 6.7; 11.22; 12.24; 13.49; 15.35; 16.32; 17.13; 19.10; Romani 9.9; 1 Corinteni 15.2; Filipeni 1.14),
6. cuvântul, care stă în dezbatere (Faptele apostolilor 15.6; 19.38),
7. învăţătura (Faptele apostolilor 18.11,15; 1 Timotei 4.6; 6.3; 2 Timotei 1.13; 2.15), revelarea tainei (Coloseni 1.25),
8. cuvântul despre cruce (1 Corinteni 1.18); cuvântul lui Hristos (Coloseni 3.16); Cuvântul lui Dumnezeu ca transmitere paulinică referitor la ordinea în Biserică (1 Corinteni 14.36).
9. într-un anumit sens şi un titlu al Persoanei lui Isus, care este „Cuvântul” (ho logos, Ioan 1.1,14), „Cuvântul lui Dumnezeu” (ho logos tou theou, Apocalipsa 19.13) şi „Cuvântul vieţii” (ho logos tou zoaes, 1 Ioan 1.1,2).

Deoarece Dumnezeu este o fiinţă personală şi Lui ca persoană „vorbirea, cuvântul” Îi sunt proprii, Cuvântul niciodată nu poate fi creat, ci aşa cum Dumnezeu este veşnic, la fel şi Cuvântul este veşnic; El aparţine lui Dumneezu aşa cum aparţine lumina (1 Ioan 1.5) şi dragostea (1 Ioan 4.8,16); însă în timp ce lumina, dragostea şi cuvântul, ca şi cuvânt scris sau vorbit, sunt însuşiri, respectiv moduri de exprimare ale lui Dumnezeu, Cuvântul (ho logos) este un titlu sau Numele lui Dumnezeu.

logos în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, în Septuaginta, logos este traducerea cuvintelor ebraice dabar (Judecători 3.20; 2 Samuel 24.11; 1 Împăraţi 12.22; 2 Împăraţi 9.36), emaer (= „vorbire, cuvânt, regulament”, Proverbe 1.2; Psalmul 119.9; 119.42) şi imrah (Psalmul 119.11; Isaia 5.24). Toate aceste cuvinte sunt folosite şi pentru a accentua vorbirea lui Dumnezeu.

Memra în literatura iudaică, în targumim

Mai târziu iudeii au folosit cuvântul memra, care corespunde cuvântului logos. Ei l-au identificat cu Dumnezeu, dar îl şi deosebesc de Dumnezeu. Dumnezeu a creat totodată prin memra; tot ce există ar fi prin memra, de aceea memra poate fi cel care lucrează în creaţie. Dar memra lucrează şi mântuirea şi este totodată revelarea lui Dumnezeu, şehina, gloria lui Dumnezeu.

Iudeul mesianic A. Fruchtenbaum scrie:

Grecii au elenizat cuvântul „şehinah”. Cuvântul grecesc în locul acesta este acum skeinei (Ioan 1.14) şi nu înseamnă a locui sau a trăi într-un loc fix, ci a locui sau a trăi în cort. Exact acesta este înţelesul pe care Ioan îl gândeşte. Căci acest cuvânt îşi are originea în cartea Exodul. Acolo, în capitolul 40, a coborât şehina-gloria în forma unui nor şi a trecut prin Locul Preasfânt şi pentru secolele următoare „şi-a făcut cort” în mijlocul poporului Israel, până când în cele din urmă a părăsit pe Israel în timpurile lui Ezechiel (Ezechiel 8-11). Însă acum „şehina” s-a reîntors. Nu sub forma de nor, foc sau lumină, ci în carne şi din nou Şi-a făcut cort în mijlocul lui Israel. Şi ca şi rabinii, aici trebuie să se şină seama, şi Ioan leagă „şehinah” respectiv skeinei cu gloria lui Dumnezeu: „Şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1.14). (Din Das Leben des Messias.)

Când Dumnezeu S-a revelat omului, atunci aceasta a avut loc prin memra (Evrei 1.1) şi când în Vechiul Testament El a încheiat cele opt legăminte, aceasta a avut loc prin memra.

Într-un loc se spune chiar în Targum Onkelos: „Memra Domnului va fi Dumnezeul meu.”[2]

Deci Logos niciodată nu este o fiinţă creată, ci este o Fiinţă personală şi veşnică, una cu Dumnezeu în ceea ce priveşte fiinţa şi natura, la care este şi era. De aceea Logos este numit şi „Dumnezeu”.

Singurul Fiu

Singurul Fiu, Cel care este în sânul Tatălui (monogenaes hyios ho on eis ton kolpon tou patros ekeinos exaegaesato) a făcut cunoscut pe Tatăl, a povestit despre El (Ioan 1.18).

Acest Fiu posedă o glorie, care este proprie „Singurului de la Tatăl” (Ioan 1.14), da, El este singurul Fiu în sânul Tatălui” (Ioan 1.18). El a văzut pe Tatăl şi L-a făcut cunoscut. El „a fost dat” de Dumnezeul care a iubit lumea (Ioan 3.16), respectiv „trimis” (1 Ioan 4.9). Şi de aceea noi, prin credinţa în El, putem primi viaţa veşnică (Ioan 3.18) şi putem „trăi prin El” (1 Ioan 4.9).

Înseamnă deci „singurul Fiu” că El a fost primul născut? Nu, absolut nu. Lui Avraam i se spune: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti.” În Septuaginta se foloseşte numai expresia ton agapaeton hon aegapaesas (= „preaiubitul, pe care l-ai iubit”). Acest preaiubit este numit în Evrei 11.17 monogenae (= „singurul născut”). Nu este uimitor, că această relaţie de dragoste din Noul Testament este parafrazată cu cuvintele „l-a adus jertfă pe singurul fiu”? El nu era întâiul născut de Avraam, ci era „unic în felul lui”, „preaiubitul”. Întâiul născut era Ismael.

În cartea Judecători 11.34, fiica lui Iefta este privită în Septuaginta ca „singura născută”; în Psalmul 22.20; 35.17 David vorbeşte despre sufletul lui, ca fiind singurul suflet al lui. Şi aici în Septuaginta se foloseşte expresia monogenaes. Desigur David ştia că are numai un suflet şi că acesta nu era născut, însă el îl privea ca „unic în felul lui”. Aşa este Isus ca Fiu al lui Dumnezeu unic în felul Lui. El este Fiul dumnezeiesc, căruia Tatăl I se adresează cu „o, Dumnezeule”. Isus este Dumnezeu.

Dar să privim mai departe:

… şi Cuvântul era cu Dumnezeu (kai ho logos pros ton theon)

Cuvântul în existenţa Lui la început este descris ca fiind diferit de Dumnezeu. Cuvântul era pros ton theon (= „la Dumnezeu, orientat spre Dumnezeu”). Prepoziţia pros cu acuzativul care urmează arată spre o relaţie existentă, o legătură (Ioan 14.12,28; 16.28; „Mă duc la Tatăl”). În 1 Ioan 1.2 citim: „şi viaţa a fost arătată; şi noi am văzut, şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ne-a fost arătată.” Aici Cuvântul este denumit „Viaţa veşnică” şi aceasta era pros ton patera (= „la Tatăl”), şi în 1 Ioan 2.1 este Cuvântul „Mijlocitorul la Tatăl” (pros ton patera).

Dacă Cuvântul nu ar fi mai mult decât o creatură, atunci şi viaţa veşnică ar fi de asemenea o viaţă veşnică creată – ce contradicţie!

… şi Cuvântul era Dumnezeu (kai theos aen ho logos)

Şi Cuvântul era Dumnezeu. Cuvântul era nu numai dumnezeiesc, căci atunci ar fi trebuit aici să stea theios (= „dumnezeiesc”, 2 Petru 1.3,4; Faptele apostolilor 17.29); de asemenea El nu a devenit Dumnezeu, căci atunci ar fi trebuit să stea acolo geneto; nu, El era Dumnezeu.

Acum se reproşează, că cuvântul Dumnezeu nu este însoţit de articolul hotărât, ca în afirmaţia pros ton theon (= „la Dumnezeul”: n. tr. în traducerea românească a Bibliei nu se poate recunoaşte acest detaliu). Aceasta ar trebui să aibă o importanţă, şi afirmaţia ar putea fi tradusă şi cu „un Dumnezeu”, deci ar trebui să se spună: „şi Cuvântul era un dumnezeu.” Într-adevăr această diferenţă fină trebuie să aibă importanţă, dar nu în sensul că din cuvântul „Dumnezeu” fără articol se face o fiinţă creată.

Dar de ce aşa de mulţi traduc „şi Dumnezeu era Cuvântul” respectiv „şi Cuvântul era Dumnezeu”?

Ioan vrea să explice cine sau ce este Cuvântul şi până aici ne-a clarificat, că El era la Dumnezeu [Dumnezeu, cu articol hotărât!]. El era orientat spre Dumnezeul adevărat (pros), într-o relaţie strânsă cu El. Acum el vrea să ne clarifice, prin aceea că el scrie ho logos („Cuvântul”) cu articol hotărât şi theos fără articol, că ho logos este subiectul propoziţiei şi theos aen este predicatul, predicatul pronominal. Ioan vrea să arate foarte clar cititorului că Cuvântul nu este Dumnezeu [Dumnezeu, cu articol hotărât!], căci atunci Duhul Sfânt, de exemplu, ar fi exclus, ci că „Cuvântul era (un) Dumnezeu”.

Deci aici nu este vorba de o propoziţie reciprocă, ca aceasta: „Păcatul este fărădelegea” (hae hamartia estin hae anomia), sau în Matei 6.22: „lumina trupului este ochiul” (hae lychnos tou somatos estin ho ophthalmos), sau: „Căci pâinea (lui) Dumnezeu este cea coborâtă din cer” (ho gar artos tou theou estin ho katabainon ek tou ouranou). În aceste propoziţii s-ar putea simplu schimba reciproc subiectul cu nominativul echivalent, deoarece ambele substantive sunt însoţite de articol şi ambele sunt legate prin verbul ajutător „a fi”.

Înapoi la versetul nostru: gândul exprimat anterior este continuat şi este scoasă în evidenţă diferenţa între „Dumnezeul” şi „Cuvântul” [ambele cu articol hotărât].

Gramatical s-ar putea scrie corect „un” Dumnezeu – cu articol nehotărât -, însă atunci numai pentru a exprima că este o diferenţă între Dumnezeu şi Cuvânt – ambele cu articol hotărât, însă această diferenţă niciodată nu constă în caracterul de a fi creat al Cuvântului, ci în faptul că aşa cum Dumnezeu [cu articol hotărât] era în veşnicie, la fel şi Cuvântul, diferit de Dumnezeu, era de asemenea dumnezeiesc şi veşnic prezent acolo.

Foarte clar exprimă aceasta versetul următor:

„Acesta era la început cu Dumnezeu” (outos aen en archae pros ton theon)

Cuvântul „acesta” (outos) se refă aici la ho logos (= „Cuvântul”) şi ho este de genul masculin; cuvântul „acesta” este însoţit în multe traduceri în limba germană de articol de genul neutru, deoarece substantivul „cuvântul” este de genul neutru. În textele următoare, care se referă la Isus Hristos, acelaşi pronume demonstrativ este redat la genul masculin, deoarece el se referă la „Fiul” (Matei 3.17; 17.5; 21.11,42; Ioan 1.15,30,33,34).

Cuvântul era la început cu Dumnezeu. Este foarte clar: aici se vorbeşte despre un început nedeterminat, care este determinat prin prezent, existenţa Cuvântului. Cuvântul nu a devenit împreună cu începutul, nu, El era la început la Dumnezeu [cu articol hotărât; Dumnezeul), în legătură (părtăşie) cu Dumnezeu [cu articol hotărât; Dumnezeul).

Şi versetul acesta combate orice imaginare despre a fi creat sau caracterul de a fi creat al Cuvântului.

Toate au luat fiinţă prin El (panta di’ autou egeneto)

„Toate au luat fiinţă prin El” este o traducere exactă, căci panta este într-adevăr o formă de plural de la pas şi de aceea poate fi tradus cu „toate lucrurile”, însă aici este limitat prin singularul egeneto (persoana a treia singular aorist 2 de la ginomai).

Traducerea foarte liberă de la egeneto (= „au venit la existenţă”) nici nu este necesară, cu toate că ea corespunde pe deplin sensului.

În Faptele apostolilor 17.24; Romani 11.36; 1 Corinteni 8.6; Efeseni 1.10,22; 3.9; Filipeni 3.21; Coloseni 1.16,17,20; Evrei 1.3 şi Apocalipsa 4.11 panta se referă la toate cele create, la care în cele mai multe texte Fiul stă pe prim plan. Fiul este deci Creatorul, „prin care sunt toate” (1 Corinteni 8.6), care „susţine toate prin Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1.3), „prin care şi pentru care sunt toate” (Coloseni 1.16) şi „toate se menţin prin El” (Coloseni 1.17).

Dacă se studiază textele din Vechiul Testament, care vorbesc despre Creator, atunci de fiecare dată este El, respectiv Elohim, Iahve, şi aşa mai departe:

• Geneza 1.1: La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.
• Psalmul 90.2: Mai înainte de se fi născut munţii şi ca Tu să fi format pământul şi lumea, din eternitate în eternitate Tu eşti Dumnezeu.
• Isaia 42.5: Aşa zice Dumnezeu Domnul, Cel care a creat cerurile şi le-a întins, Cel care a aşternut pământul şi ce produce el, Cel care dă suflare poporului de pe el, şi duh celor care umblă pe el.
• Psalmul 33.6,9: Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. … Pentru că El a spus şi a fost; El a poruncit şi aceea a stat acolo.

În cartea Iov citim despre Creatorul, care este identificat cu Dumnezeu (Iov 32.22; 35.10; 36.3); în Psalmul 149.2 Israel trebuie să se bucure de Creatorul, Împăratul lui; Solomon aminteşte tinerilor în Eclesiastul 12.1 de Creatorul cu cuvintele: „Şi adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale”, şi Isaia strigă: „Nu cunoşti? N-ai auzit că Dumnezeul cel etern, Domnul, Creatorul marginilor pământului, nu oboseşte, nici nu-Şi poate pierde puterea? Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă” (Isaia 40.28), şi: „Eu sunt Domnul, Sfântul vostru, Creatorul lui Israel, Împăratul vostru” (Isaia 43.15), la care el identifică pe Creatorul cu Sfântul şi Împăratul lui Israel.

Acest Creator din Vechiul Testament este Iehova, Elohim şi în Noul Testament este Fiul Isus ca Cuvântul.

Niciodată Isus nu este prezentat în Biblie ca Fiinţă creată. Dumnezeu Îi spune în Evrei 1.8, ca Fiu: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului” (ho thronos sou ho theos eis ton aiona tou aionos).

Dacă se citeşte contextul din Evrei 1.6,7, atunci devine clar, că Dumnezeu are îngeri ca slujitori, care ascultă supuşi de El şi slujesc; dar când El vorbeşte Fiului Său, atunci El vorbeşte despre domnia şi tronul Acestuia. De aceea traducerea din aşa-numita traducere Neue-Welt-Übersetzung (NWÜ) (Lumea-nouă) „Tronul Tău este Dumnezeu” este absolut nepotrivită, deoarece estin (= „este”) nu stă în text şi în afară de aceasta aici este vorba de vocativ şi Fiul este apelat. În Septuaginta se întâlnesc formulări asemănătoare: în Psalmul 25.22; 36.7; 42.1; 43.1; 44.4; 48.9 şi aşa mai departe, şi de asemenea şi în Psalmul 45.6, unde adresarea este redată cu ho theos.

Deci Dumnezeu se adresează Fiului Său cu cuvintele „o, Dumnezeule”.

Alte pasaje, care arată spre dumnezeirea Domnului Isus:

• 2 Tesaloniceni 1.12; Tit 2.13; 2 Petru 1.1: aici de fiecare dată prin construcţia genitiv şi printr-un articol hotărât pentru ambele substantive [Dumnezeului şi Mântuitorului], ambele substantive se pot referi la Hristos.
• În Evrei 1.2 se spune, că Dumnezeu en hyio (= „în sau ca Fiu”); În Evrei 1.5 prin folosirea cuvintelor Fiu şi Tată fără articol hotărât este prezentat mai clar caracterul relaţiei veşnice între cei doi şi nu faptul începutului acestei relaţii.
• În Galateni 4.6 verbul „a trimite” se referă atât la Fiul cât şi la Duhul Sfânt. Aşa cum Duhul Sfânt este „Duhul veşnic” (Evrei 9.14), la fel şi Fiul este „Fiul veşnic”.
• Ioan 17.4 spune că Fiul a posedat o glorie la Tatăl, înainte de a fi lumea; conform cu Ioan 17.24 El era şi Preaiubitul înainte de întemeierea lumii; El a fost cunoscut ca Miel mai înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1.18); conform cu 1 Ioan 1.2 El era viaţa veşnică la Tatăl, da, El este numit în 1 Ioan 5.20 „Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”. De aceea Scriptura poate spune şi că El „a ieşit de la Dumnezeu” (Ioan 16.27,30), dar şi că „a ieşit de la Tatăl” (Ioan 16.28; 17.8). El putea „să iese” numai de acolo, deoarece El era acolo (nu a devenit). De aceea mai citim despre El şi că Dumnezeu L-a trimis şi prin aceasta El putea spune cuvintele lui Dumnezeu (Ioan 3.17,34; 4.34; 6.29) şi că pe de altă parte şi Tatăl L-a trimis (Ioan 5.23,37; 6.44,57; 8.16; 12.49; 14.24; 17.8,18,21,23,25). Hristos a vrut să arate clar, că El ca Fiu era în părtăşie deplină cu Tatăl – în cer şi pe pământ, ca Om.
• Dar tocmai prin faptul că Isus a numit pe Dumnezeu Tată al Său (Ioan 5.18), au vrut să-L omoare, căci iudeii au recunoscut în această afirmaţie că El „a numit Tată al Său” pe Dumnezeu şi prin aceasta „S-a făcut una cu Dumnezeu”. Chiar dacă mai târziu El a accentuat: „Eu şi Tatăl una suntem”, iudeii nu numai au înţeles că El era în părtăşie minunată cu Tatăl, ci şi că El „S-a făcut pe Sine Dumnezeu” (Ioan 10.30-36).
• Isus este numit şi „Salvatorul” (Mântuitorul). Expresia aceasta se aplică în Septuaginta în Isaia 43.3,11; 45.15; 49.26; 60.16; 63.8 la Iehova şi în Noul Testament în Luca 2.11; Faptele apostolilor 13.23; Romani 11.26 la Isus Hristos (compară şi cu Ioan 4.42; Efeseni 5.23; 1 Timotei 4.10, unde de asemenea se foloseşte cuvântul sotaer). În 1 Timotei 1.1; 2.3; Tit 1.3; 2.10; Iuda 25 cuvântul sotaer (= „Salvator”) se referă la „Dumnezeu” şi în 2 Timotei 1.10; Tit 1.4; 2 Petru 2.20; 3.2,18 se referă la „Hristos”.
• Este interesant că expresia „Salvator” din Romani 11.26 descinde din Isaia 59.20,21, unde se foloseşte cuvântul ebraic goel (= „Răscumpărător”). Acest cuvânt este folosit ca participiu de la gahal în Isaia exclusiv pentru Iehova (Isaia 41.14; 43.14; 44.6,24; 47.4; 48.17; 49.7,26; 54.5,8; 59.20; 60.16; 63.16). Iehova ca Răscumpărător este Hristosul preexistent.
• În Matei 22.41-46 se spune: „Şi fariseii fiind adunaţi, Isus i-a întrebat, spunând: «Ce gândiţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?» Ei I-au spus: «Al lui David». El le-a spus: «Cum atunci David, vorbind în Duh, Îl numeşte Domn, spunând: ‚Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale’? Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiu al Lui?» Şi nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt; nici n-a îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.” Aici Hristos explică, că Fiul lui David este într-adevăr Hristos, dar totodată Adonai (= „Domn”). Însă Adonai este şi Iehova.

În 1 Petru 3.15 se spune: „… sfinţiţi-L în inimile voastre pe Hristos ca Domn.” Acest text este preluat din Isaia 8.13: „Pe Domnul oştirilor, pe El să-L sfinţiţi …” Prin urmare Hristos este Iehova.

Alte pasaje din Vechiul Testament şi din Noul Testament arată că Iehova al Vechiului Testament este Isus al Noului Testament:

• Isaia 40.10; 63.1; Daniel 7.13; Mica 2.12,13; Zaharia 9.9,10; 12.10; 14.3-5; compară cu Matei 24.30; 25.31; Marcu 13.26; 14.62; Luca 21.27; 1 Tesaloniceni 3.13.
• Psalmul 102.24-26; compară cu Evrei 1.12; 13.8; „Acelaşi” este Numele lui Dumnezeu (Deuteronomul 32.39)
• Isaia 6.3-5; Ioan 12.37-43.

Hristos, Întâiul născut

În evanghelia după Matei 1.25 şi Luca 2.7 se vorbeşte despre Hristos ca „Fiul ei cel întâi-născut”, al Mariei. Realmente El era primul ei Fiu născut şi în acelaşi timp Fiul care avea un Tată ceresc. În acest sens El era şi Acela care nu numai a fost primul născut în timp, ci şi prototipul tuturor celor întâi-născuţi, al căror nume este scris în cer (Evrei 12). Cuvântul folosit aici prototokos este un titlu de demnitate, care în ordinea de rang redă rangul cel mai înalt.

Evrei 1.5 citează 1 Cronici 17.13; 2 Samuel 7.14 şi se referă la Solomon. Însă în Evrei 1.6 se vorbeşte despre faptul că Dumnezeu „Îl aduce din nou pe Cel întâi-născut în lumea locuită”. Deci, această expresie „Întâi-născut” (prototokos) este aplicată în Psalmul 89.27 de Etan ezrahitul la „cel mai înălţat dintre împăraţii pământului”: „Şi Eu Îl voi face cel întâi-născut, cel mai înălţat dintre împăraţii pământului.” Aici este clar vorba de Mesia. El va fi făcut Cel întâi-născut, cel mai înălţat dintre împăraţii pământului. El nu este cel care a fost primul născut, ci Cel care stă în rangul cel mai înalt. La fel trebuie înţeles şi Evrei 1.5, că aici Fiul stă într-o relaţie deosebită, unică faţă de Dumnezeu, Tatăl Său, şi Fiul ca Om este numit în versetul 6 „Cel întâi-născut”.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru expresia „Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29): El are întâietatea absolută, El, Cel care nu Se ruşinează să numească „fraţi” pe credincioşi.

Ca „Cel întâi-născut din toată creaţia” (Coloseni 1.15), El este Acela care a creat toate, aşa cum arată Coloseni 1.16,17: „Pentru că toate au fost create prin El [en auto = „în El”, adică în puterea Persoanei Sale], cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El [di’ autou = „prin El”, adică, El era mijlocul prin care au fost create acestea] şi pentru El [eis auton = „spre El, în direcţia Lui”]. Şi El este înainte (pro) de toate, şi toate se menţin prin El [en auto].” Deci Coloseni 1.15 nu spune că Hristos este prima creatură creată, ci că El este Creatorul – existent înainte de toate şi ca Omul desăvârşit sublim peste toate.

Şi Hristos este şi „Cel întâi-născut dintre cei morţi” (Coloseni 1.18) şi „Întâiul născut din morţi” (Apocalipsa 1.5). În acest sens El este singurul înviat care trăieşte pentru totdeauna şi nu mai moare din nou şi totodată este Căpetenie peste toţi morţii.

Lucrările lui Hristos Îl dovedesc ca Dumnezeu

Realmente: Hristos putea ierta păcate (Matei 9.5,6); putea atinge leproşi necuraţi, fără să Se întineze, şi i-a vindecat (Matei 8.3); putea domina peste forţele naturii (Matei 8.26,27; 14.32,33); putea învia morţi (Marcu 5.22; Luca 7.11; Ioan 11); putea înmulţi pâini (Marcu 6.41; 8.6-9); putea transforma apa în vin (Ioan 2.1-11) şi dărui vederea orbilor din naştere (Ioan 9.1-17) – toate acestea arată clar: El este Dumnezeu.

Domnul Isus Hristos vorbeşte foarte clar în evanghelia după Ioan despre relaţia intimă între El şi Tatăl ceresc. El poate spune în Ioan 5.17: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez”, în Ioan 5.20: „Pentru că Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi Îi arată toate câte face El; şi Îi va arăta lucrări mai mari decât acestea, pentru ca voi să vă minunaţi”, în Ioan 5.21: „Pentru că, după cum Tatăl înviază morţii şi dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea”, în Ioan 5.22,23: „Pentru că Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis”, în Ioan 14.13: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul”. În textele care urmează Domnul Isus arată clar, că El este în Tatăl şi Tatăl în El: Ioan 14.10,11,20; 17.21. De aceea El putea spune şi: „Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am spus că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut” (Ioan 16.15), şi: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14.9).

Acest Domn minunat a luat chip de rob şi S-a smerit pe Sine Însuşi, prin aceea că a fost ascultător până la moarte pe cruce. El a murit pentru Mine şi m-a făcut un copil al lui Dumnezeu, care învaţă tot mai bine să-L cunoască şi curând să fie la El, ca să-L vadă, aşa cum este El, pe El, Cel care este „chipul Dumnezeului Cel nevăzut”; în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”; care este „strălucirea gloriei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Lui”, da, care „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu”.

Lui să-I fie onoarea, adorarea şi lauda pentru ceea ce este El şi pentru ce a făcut pentru mine la Golgota.

Adnotare

Tradus de la: Ist Jesus Gott?

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.20; 20.10

 Apocalipsa 19.20: Şi fiara a fost prinsă; şi împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.

Apocalipsa 20.10: Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.

Vrem să ne ocupăm cu expresia producătoare de groază „iazul de foc”, în măsura în care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să ne relateze despre ea în Cuvântul Său sfânt.

Expresia „iazul de foc” se întâlneşte numai în cartea Apocalipsa, şi anume în total de şase ori în ultima parte a cărţii. Primii care vor fi aruncaţi în iazul de foc sunt »fiara şi prorocul mincinos« (Apocalipsa 19.20). Fără să treacă prin moartea trupului, ei vor fi daţi de vii chinurilor iazului de foc. Relatările Scripturii nu lasă nici un loc pentru posibilitatea ca cei doi condamnaţi să fie nimiciţi prin foc; căci după domnia de o mie de ani a lui Mesia îi găsim încă în iazul de foc, şi anume în starea de deplină conştienţă; »Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor« (Apocalipsa 20.10). Deci focul nu are caracterul de mistuire, de distrugere, aşa cum îl cunoaştem de la focul natural. Este într-adevăr vorba de focul natural?

Mai întâi trebuie să ne fie clar, că toate, care ne înconjoară în această creaţie, nu a fost create pur şi simplu ca noi să le putem percepe prin organele noastre de simţ. Lucrurile vizibile constituie oarecum numai curtea din faţă. Ca să înţelegem sensul lor profund trebuie să intrăm în Locul preasfânt. Lumina dumnezeiască ne poate învăţa. Întreaga creaţie, începând cu soarele, luna şi stelele până la cele mai mici animale târâtoare, constituie pentru noi o carte plină de taine. Totul din creaţia lui Dumnezeu depune mărturie despre adevăruri spirituale, veşnice. Domnul în timpul vieţii Lui pe pământ ne-a învăţat unele lecţii preţioase din această carte a creaţiei.

Astfel nu ar fi imposibil să se presupună că focul natural a fost creat, deoarece numai în felul acesta s-a putut transmite înţelegerii noastre ceva din lumea invizibilă. Biblia foloseşte noţiuni pământeşti în informaţiile care ni le dă despre lucrurile cereşti, veşnice.

Afirmaţia Domnului, că focul iadului a fost pregătit »diavolului şi îngerilor lui« (Matei 25.41) conţine cel puţin două adevăruri importante. În primul rând nu a fost nicidecum intenţia iniţială a lui Dumnezeu să facă pe oameni să aibă parte de focul iadului. După aceea din acest loc devine clar, că nu este vorba de focul pe care Dumnezeu l-a pus în slujba omului. Focul judecăţii este „pregătit” categoric pentru duhurile căzute; el îşi exercită efectul nu asupra materiei, ci asupra duhului.

În Vechiul Testament găsim tablouri şi simboluri asemănătoare, cu scopul de a ne transmite adevăruri invizibile şi veşnice. Astfel iadul este denumit în ebraică „gheena”, tradus textual „Valea Hinomului”. Acesta era locul din afara Ierusalimului, unde se ardeau gunoaiele cetăţii. În evanghelia după Marcu 9.43 şi versetele următoare, unde Domnul foloseşte cuvântul gheenă (iad), evident El se referă la Isaia 66.24, când vorbeşte despre viermele care nu moare şi despre focul, care nu se stinge: »Şi vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi un dezgust pentru orice făptură.« Cadavrele, viermele şi focul se pot înţelege în primul rând pe deplin textual şi material. Însă cadavrul arată simbolic spre »moartea a doua«; viermele arată spre conştiinţa fiecărui condamnat în parte, care roade, acuză, care niciodată nu poate fi adusă la tăcere; focul arată spre suferirea veşnică a mâniei lui Dumnezeu, un foc care nu poate fi stins prin nimic. Mânia lui Dumnezeu este totdeauna comparată cu focul; citim despre aprinderea mâniei Sale, despre mânia Lui aprinsă şi despre efectul ei mistuitor (compară de exemplu cu Evrei 12.29).

În focul iazului de foc vedem un tablou al mâniei îngrozitoare a lui Dumnezeu, care potrivit planului de mântuire al lui Dumnezeu niciodată nu ar fi trebuit să lovească pe om. Această mânie a lui Dumnezeu a lovit pe Fiul Său preaiubit pe cruce în judecată în timpul acelor trei ore de întuneric. Focul literalmente, prin care era mistuită jertfa pentru păcat în Vechiul Testament, şi-a găsit acolo contraimaginea în judecata mistuitoare, pe care Dumnezeu a executat-o asupra Fiului Său. Nimeni dintre noi nu va tăgădui, că Domnul nostru preaslăvit a gustat pe cruce judecata şi moartea, pe care noi ca păcătoşi am meritat-o (Evrei 9.27). Însă Domnul în acele ore ale judecăţii nu a fost supus focului în sensul lui literar. Deoarece această judecată ar fi fost partea noastră, putem deduce logic că şi judecata noastră ar fi constat în mânia lui Dumnezeu şi nu în foc, în sensul propriu-zis al cuvântului.

De ce denumirea de »iaz«? Ea arată spre o îngrădire, o delimitare. Să ne gândim la Marea Moartă (de fapt un lac); ea ne oferă un exemplu bun. Ea nu are scurgere! »Râul morţii« (Iordanul) se varsă permanent în acest lac, dar nu există nici o scurgere. În felul acesta răul este îngrădit veşnic în iazul de foc, limitat pe toate părţile prin puterea Aceluia care a spus odată: »Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale« (Iov 38.11). Acolo nu este nici un scaun de domnie, căci stăpânirea diavolului s-a sfârşit. El, cel care a căzut de la mare înălţime, se adânceşte mai profund decât toate celelalte creaturi în ocara şi chinul iazului de foc.

Este o realitate faptul că Dumnezeu niciodată nu va restabili starea de odinioară, care a fost stricată prin păcat. El face totdeauna ceva mai bun. Înainte să se găsească răul în satan, creaţia se afla într-o stare caracterizată de Dumnezeu ca »foarte bună«. În starea veşnică este cel puţin într-un loc prezent răul – în iazul de foc; acolo este »plânsul şi scrâşnirea dinţilor« şi acolo se află fiara, prorocul mincinos, satan cu îngerii lui şi în curând şi toţi aceia »care nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii«. Se poate aceasta numi o îmbunătăţire faţă de starea primară a creaţiei, aşa cum a ieşit ea din mâna Creatorului? Nu ar fi mai bine o înlăturare totală a iazului de foc, a acelui bazin de acumulare a tuturor necurăţiilor, aşa cum este prezentat simbolic în „Tofet” în Valea Hinom? Deci, chiar numai faptul că Dumnezeu nu înlătură acest loc al pedepsei, este pentru credinţa copilărească o dovadă suficientă, că nu ar fi mai bine să fie înlăturat; căci El totdeauna a făcut ce este bine. Distrugerea totală a oricărui rău ar diminua glorificarea lui Dumnezeu (compară cu Psalmul 76.10). Este permanent felul Lui ca »din cel ce mănâncă să scoată ce se mănâncă« şi »din cel tare dulceaţă« (Judecători 14.14).

Iazul de foc completează într-o oarecare măsură scena fericirii universale, veşnice. Pe de o parte el arată spre Fiinţa dumnezeiască, care în starea de fericire veşnică nu şi-ar mai găsi expresia. Toate vestesc bunătatea lui Dumnezeu; iazul de foc însă vorbeşte despre severitatea Lui, şi aceasta este tot spre glorificarea Sa (Romani 11.22). În timpul stării lipsite de păcat a primei creaţii a rămas deschisă întrebarea, cum va acţiona Dumnezeu dacă va fi împotrivire faţă de voia Sa şi răul va pătrunde. Îl vor birui sau El nu va putea face altceva, decât să nimicească întreaga creaţie? Căderea în păcat a intervenit şi ea a trebuit să slujească la revelarea lui Dumnezeu în desăvârşirea felului Lui de a acţiona. El iubea. El iubea lumea aşa de mult, că a dat pe singurul Său Fiu la moarte. El a găsit drumul să păstreze legătura cu creaţia Lui decăzută, fără să lezeze sfinţenia Sa. După ce s-au încheiat toate socotelile, a răsunat cântarea de laudă, care în creaţia de la început niciodată nu s-a auzit – »cântarea nouă« a păcătoşilor, care au fost salvaţi prin moartea Fiului Său; şi aceasta este fără îndoială »mult mai bună«.

Astfel crearea şi existenţa lui lucifer, »luceafărul strălucitor de dimineaţă«, care acum este diavolul, satan, balaurul, şarpele cel vechi, Beelzebub, Apolion, leviatan, Abadon – existenţa lui (ca şi a lui faraon, care era un tablou al lui) este îndreptăţită prin aceea, că el rămâne o mărturie veşnică pentru puterea, sfinţenia şi asprimea lui Dumnezeu. Şi genunchii lui se vor pleca, şi limba lui ca contribui la mărturisirea universală, că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu, Tatăl. Totul va justifica căile Lui din veşnicie în veşnicie. Acum însă vedem încă »printr-o oglindă, neclar« (1 Corinteni 13).

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că »fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu« (Romani 14.12). Însă această dare de socoteală nu are loc pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Cu privire la inegalităţile şi nedreptăţile, care aici pe pământ niciodată nu s-au egalizat pe deplin sau corectat, a trebuit deja cel mai înţelept dintre fiii oamenilor să spună: »Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni drepţi cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele; şi sunt răi cărora le merge ca şi celor drepţi, care fac fapte bune« (Eclesiastul 8.14). Deja moartea pare să fie »nedreaptă«, căci cel drept şi cel păcătos sunt »deopotrivă« prada ei (Eclesiastul 9.2-3).

Nu, aici pe pământ nu vedem nici o egalizare, nici un semn al unei domnii morale desăvârşite în soarta oamenilor. Această realitate a pregătit pe parcursul mileniilor bătăi de cap în mod deosebit acelora care în derularea evenimentelor acestui timp au fost conştienţi de existenţa unui Creator şi Dumnezeu atotputernic şi bun. Ei au ajuns la concluzia – făcând abstracţie totală de o revelare – că semănăturii omului din timpul acesta trebuie să-i urmeze o recoltă pe un alt nivel la un alt moment. »Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, … dar să şti că pentru toate acestea Dumnezeu te va chema la judecată« (Eclesiastul 11.9). Dar fără o revelare dumnezeiască specială noi nu mai putem spune că »Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.« (Eclesiastul 12.14). În timpul Vechiului Testament toată omenirea – în măsura în care ea nu se afla în starea de adormire morală sau de moarte – aştepta pe Unul şi Singurul  care putea să aducă »viaţa şi neputrezirea la lumină«; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta, că le-a adus la lumină. Noi trebuie să ne îndreptăm spre Noul Testament pentru a găsi un verset ca bază pentru cercetările noastre în continuare, ca acesta: »Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.« (Galateni 6.7-8).

Dar dacă orice sămânţă semănată aici, orice cuvânt conduce la o recoltă viitoare, atunci soarta veşnică a fiecăruia ar trebui să fie foarte diferită. Căci nimeni nu a semănat numai binele, aşa după cum nimeni nu a semănat numai răul. Şi cum se împacă atunci aceasta cu starea fericirii depline pentru unii şi pedeapsa generală, veşnică în iazul de foc pentru alţii? De aceea noi trebuie să căutăm în Scriptură după un etalon care diferenţiază, care este mai mult decât marea despărţire „fericire-condamnare”; şi acesta îl găsim scris în Scriptură ca principiu important. Dumnezeu nu numai ia cunoştinţă de faptele omului (principiul: semănat şi recoltă), ci şi de ceea ce el este înlăuntrul fiinţei lui. Epistola către Romani se preocupă până la capitolul 5 versetul 11 cu ceea ce am făcut eu, cu fărădelegile mele. După aceea ea se îndreaptă spre rădăcina din care iese păcatul, deci spre starea mea păcătoasă, spre ceea ce eu sunt. Ca să rezolve fărădelegile noastre în chip dumnezeiesc, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre; ca să rezolve problema păcatului care locuieşte înlăuntrul meu, El a fost făcut păcat ( 2 Corinteni 5.21).

Scriptura cunoaşte întrucâtva numai doi oameni diferiţi, pe „primul Adam” şi pe „ultimul Adam”, pe „primul om” şi pe „Omul al doilea”. Natura celui dintâi se arată prin dragostea faţă de păcat, în ura şi duşmănia faţă de Dumnezeu, »căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate« (Romani 8.7). Felul de gândire al celui de-al doilea este exact opusul şi constă din orice bunătate şi părtăşie cu Dumnezeu; »nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 3.9). Vedem aici o linie de despărţire clară. Aceşti doi oameni nu pot petrece veşnicia împreună; unul ar fi ne la locul lui în cer aşa cum ar fi celălalt în iad. Despărţirea lor este pentru Dumnezeu, care »nu este un Dumnezeu al neorânduielii«, o necesitate morală absolută.

În cartea Levitic ne este prezentat leprosul (Leviticul 13). El este tabloul »omului în carne«. Exteriorul lui dă mărturie despre starea lui de necurăţie, cu toate că el s-ar putea să nu fi făcut nimic condamnabil. Era misiunea preotului care făcea cercetarea să dea o sentinţă despre starea lui (nu despre faptele lui). Dacă era găsit că nu este curat, atunci locul lui era în afara taberei. Acolo el nu primea o pedeapsă, ca de exemplu sub forma de bătaie sau ucidere cu pietre; nu, el era acolo nu din cauza unor delicte, ci din cauza stării lui. Prezenţa lui în tabără, în al cărei mijloc locuia Dumnezeu, era incompatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu.

Cu siguranţă în aceasta putem vedea un tablou al acelei zile în care »cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«; şi »El va locui cu ei« (Apocalipsa 21.3). Şi atunci tot ce este necurat va trebui în mod necesar îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu – nu numai în afara taberei, ci să fie exclus de la fericirea veşnică. Căci numai posedarea vieţii dumnezeieşti de la »al doilea Adam« va face pe om capabil să locuiască la Dumnezeul cel viu; dacă această viaţă lipseşte, atunci »moartea a doua« este soarta lui irevocabilă.

Deoarece viaţa dumnezeiască se poate obţine numai prin Hristos şi în Hristos, linia de despărţire clară, pregnantă între oameni decurge potrivit atitudinii lor şi relaţiei lor faţă de Fiul lui Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos: »Cine are pe Fiul are viaţa«; »el nu vine la judecată ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5). Nimeni care posedă pe Hristos, şi prin aceasta viaţa veşnică, nu va gusta »moartea a doua«; pe de altă parte nimeni, care părăseşte scena pământului acesta într-o stare moartă spiritual, nu va putea avea intrare în sfera luminii în prezenţa lui Dumnezeu.

Deci destinaţia veşnică a oamenilor se stabileşte în primul rând prin ceea ce sunt ei, nu prin ceea ce au făcut ei. Dar desigur ambele principii ale judecăţii dumnezeieşti nu se pot contrazice. Dacă un om are în Hristos viaţa dumnezeiască, atunci natura dumnezeiască se va revela la el prin dezvoltarea luminii şi dragostei (1 Ioan 3.7; 4.7,8).

Prin preocuparea noastră cu această temă încă nu am înlăturat toate greutăţile. Căci nu chiar şi credincioşii seamănă »în firea lor«? Nu găsim noi la Petru şi la Ioan cedarea ocazională faţă de fire, şi nu a trebuit preaiubitul nostru apostol Pavel cu regret să primească înapoi ce a strigat înaintea sinedriului: »Dumnezeu te va bate, perete văruit!«? Dacă aceasta s-a putut petrece chiar apostolilor, unde să rămânem noi cu deraierile noastre? Dacă noi trebuie să »culegem stricăciunea« pentru tot ce semănăm în firea noastră păcătoasă (Galateni 6.8), unde rămâne atunci fericirea netulburată a veşniciei?

Cuvântul lui Dumnezeu ne dă şi în privinţa aceasta informaţii clare. Şi cei născuţi din Dumnezeu trebuie mai întâi să fie descoperiţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (potrivit cu locul din Scriptură din 2 Corinteni 5.10), înainte ca ei să poată fi arătaţi împreună cu Hristos în slavă (Coloseni 3.4). În acea lumină dumnezeiască, sfântă, pătrunzătoare se va clarifica, că credincioşii sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Ei vor revela faptele care au fost făcute prin natura dumnezeiască. Fiecare credincios va trebui înaintea scaunului de judecată în mod necesar să prezinte aceste două însuşiri ale naşterii din nou: mărturisirea păcatelor lui şi judecata de sine. Ochiul Marelui Preot, pe baza acestor însuşiri, va declara pe credincios liber de orice bănuială  de „lepră” şi îl va putea declara ca fiind curat (Leviticul 13.37). Toate faptele din viaţa dinainte de întoarcerea la Dumnezeu şi – din păcate – multele din timpul de după întoarcerea la Dumnezeu vor fi recunoscute ca »fapte moarte« şi vor arde. Desigur unora le va merge conform cuvântului Scripturii: »Dar dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc« (1 Corinteni 3,15).

»Va secera din firea păcătoasă stricăciunea« nu este acelaşi lucru cu pedeapsa veşnică în iazul de foc. Este însă clar, că acela care în viaţa lui a semănat spini şi pălămidă, va culege neapărat spini şi pălămidă. Fără discuţii el va suferi pierdere, nu este nici o îndoială în privinţa aceasta.

Deci cele două mari linii călăuzitoare ale pedepsei dumnezeieşti, respectiv ale răsplătiri nu se contrazic nicidecum una cu alta. Căci există nu numai linia de despărţire categorică: aici viaţă – dincolo moarte (despărţire de Dumnezeu). Mai mult chiar, atât în soarta unora cât şi a celorlalţi vor fi o mulţime de diferenţe şi trepte; ele vor corespunde umblării fiecăruia în viaţă, aşa cum recolta corespunde semănăturii.

Să ne îndreptăm spre un cuvânt al Domnului Isus, care se referă nemijlocit la tema noastră: »Robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a făcut voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult.« (Luca 12.47-48). Prin aceasta pedeapsa va fi corespunzătoare luminii spirituale, pe care a primit-o fiecare în parte. Aici Domnul Se referă la Deuteronomul 25.1-3. La o ceartă dintre oameni, cel vinovat putea fi pedepsit cu până la patruzeci de lovituri. Cât de frumos este să vedem grija lui Dumnezeu chiar şi pentru cel vinovat: »… ca nu cumva, dându-i mai multe lovituri decât atât, fratele tău să fie înjosit înaintea ta.« Avem voie să deducem din aceasta, că Dumnezeu nu rânduieşte o pedeapsă nelimitată pentru o vină limitată? Dar cum se poate aduce la unison realitatea unei pedepse limitate cu o judecată care durează veşnic? Răspunsul este simplu. În cadrul unei veşnicii nelimitate în timp măsura de pedeapsă, intensitatea pedepsei nu are voie să fie nelimitată în mărime. Chiar şi într-o perioadă de douăzeci de ani de pedeapsă prin închisoare, împrejurările pedepsei pot fi măsurate foarte diferit. S-ar putea imagina o executare normală a pedepsei, o pedeapsă în lagăr de concentrare cu muncă grea sau chiar cu pedepsiri corporale zilnice, săptămânale sau lunare, şi aşa mai departe, fără ca măsurarea temporală a pedepsei să fie schimbată.

Şederea celor care nu se pocăiesc va fi prin urmare veşnică, însă măsura de pedeapsă va fi în relaţie dreaptă cu lumina respinsă, cu dragostea dumnezeiască lepădată. Cuvintele Domnului ne confirmă, că nimeni nu va primi lovituri pentru necunoaşterea nevinovată. El va fi lovit numai pentru faptele care erau în contradicţie cu lumina pe care el a primit-o prin revelarea ei din partea lui Dumnezeu în creaţia Sa (Romani 1). Conştiinţa lui îl va acuza şi va confirma dreptatea deplină a sentinţei primite.

Vrem să ne amintim şi faptul că descrierile cele mai profunde ale judecăţii drepte ne sunt puse înaintea ochilor din punctul de vedere dumnezeiesc şi prin aceasta din singurul punct de vedere corect. Şederea veşnică în prezenţa Domnului ne este prezentată din punctul de vedere dumnezeiesc ca fiind o fericire netulburată. Dar ce va fi ea pentru un păcătos aflat sub povara vinei neiertate? El va căuta cu o frică de moarte, ca şi acel împărat lepros în Locul preasfânt (2 Cronici 26.20), o ieşire, ca să fugă de prezenţa sfântă a Domnului. Tot aşa despărţirea veşnică de Dumnezeu, blestemul mâniei Sale şi conştiinţa care roade reprezintă din punctul de vedere dumnezeiesc suferinţa cea mai îngrozitoare pentru o creatură, care a fost creată pentru a savura veşnic dragostea Sa. Măsura suferinţelor pe care le îndură un păcătos va fi în orice caz pe deplin corespunzătoare măsurii de lumină şi dragostei dumnezeieşti pe care el le-a respins în timpul vieţii sale.

Flăcările iazului de foc – un tablou al mâniei dumnezeieşti – nu vor produce la toţi aceleaşi suferinţe. »În ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon« decât pentru aceia care au lepădat privilegiile. Cine a cunoscut revelarea deplină a dragostei lui Dumnezeu şi totuşi s-a îndepărtat de ea, va fi expus celor mai mari suferinţe sub judecata mâniei; cine a primit cea mai multă lumină va suferi cel mai mult, în comparaţie cu cei care au fost în întunericul de afară.

Leprosul trebuia să stea în afara taberei »în tot timpul leprei sale«. O graţiere a celor pierduţi ar fi posibilă numai atunci când lepra lor ar putea fi vindecată prin introducerea unei naturi noi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă în nici un loc o speranţă în acest sens.

Satan, odinioară creatura cea mai superioară, va fi atunci cel mai nenorocit dintre toţi. Dar şi el este numai o creatură. Însă este Unul, care nu este o creatură limitată, ci nemărginită: Domnul Isus. Întunericul groaznic de pe Golgota a fost pentru El o suferinţă nesfârşită. Pentru El, Cel care din veşnicie a savurat lumina nesfârşită şi dragostea nesfârşită, valurile şi talazurile judecăţii în ultimele trei ceasuri de pe cruce au fost suferinţe nesfârşite, de nemăsurat de mari. El a fost acolo cu adevărat singur, părăsit de Dumnezeu, asemenea într-un iaz de foc al judecăţii. Când primul om a fost încercat, el a căzut. Dar Omul al doilea nu a căzut, El a rămas statornic. În supunere sfântă El a justificat pe Dumnezeu, cu toate că a fost în necazul cel mai mare: »Totuşi Tu eşti sfânt« (Psalmul 22). »Trei ceasuri« de suferinţe nesfârşite au fost suficiente să-L reveleze pe deplin. Numai El singur este »demn«, în toată veşnicia va fi preamărit.

Versete călăuzitoare: Isaia 52.13 – 53.12

Alcătuirea cărţii:

• Semnificaţia
• Contextul cu Pentateuhul lui Moise
• Prezentarea acestui Pentateuh

În cartea noastră stăm exact la pragul de intrare în Locul Preasfânt, şi vom face bine să intrăm cu veneraţie, pentru ca nici o urmă din cele pământeşti să nu murdărească această Sfântă a Sfintelor. Pereţii ei sunt cu siguranţă mai albi decât un înălbitor de pe pământ ar putea albi. Va fi oare cel puţin un cititor care împreună cu mine să implore, ca Duhul, care este la fel de sfânt ca şi acest text din Scriptură, să ne păzească de rătăcire, să ne călăuzească în adevăr şi să ne aducă în amintire lucrurile referitoare la Hristos, pentru ca inimile noastre nestatornice să fie atrase spre El şi să le ţină pentru totdeauna cu tărie?

Pasajul acesta este centrul cărţii lui Isaia. La reflectarea asupra înţelesului numelui lui Isaia vedem că partea cea mai lăuntrică a „mântuirii Domnului”, inima lui Dumnezeu, se revelează aici credinţei respectoase şi dragostei primitoare a ei. Pe cine altcineva ne-am aştepta să întâlnim aici decât pe Acela a cărui locuinţă era din veşnicie la sânul Său şi care L-a părăsit ca să arate păcătoşilor harul Său şi îndurarea Sa (Ioan 1.18)?

Înainte de a intra vrem să câştigăm o privire de ansamblu a textului: să identificăm turnurile de veghere, să remarcăm întăriturile, să contemplăm palatele lui şi să ne bucurăm de frumuseţea şi tăria stilului arhitectonic. În felul acesta vom fi conduşi la temă: Domnul nostru Însuşi!

Este uşor de constatat că împărţirea pe capitole a cărţii este făcută de mâna omenească; structura ei are în mod clar de suferit din cauza aceasta, însemnătatea ei este voalată. Dar dacă ne gândim că împărţirea în versete în poezia ebraică este la fel de divin inspirată ca şi textul însuşi, la un studiu mai detaliat se constată că următoarele cincisprezece versete se pot subîmpărţi în de cinci ori trei versete. „Trei” şi „cinci” aşa cum s-a remarcat deja, descriu în acest context legătura vitală între Dumnezeu (3) şi om (5). Dar totodată te întrebi, la cine altcineva s-ar putea referi această unire, decât la „Cuvântul, care era la început Dumnezeu” (Ioan 1.1) şi care totuşi „a devenit carne şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Prin aceasta nu este vorba de nimeni altul, decât de Emanuel, ceea ce tradus înseamnă „Dumnezeu cu noi”, sub altă formă, Isus, care tradus înseamnă „Mântuitorul”. De aceea Numele acesta exprimă ambele: Om şi Dumnezeu, care este mai presus de toate şi preamărit să fie în veşnicie, căci Dumnezeu Însuşi spune: „În afară de Mine nu este alt Mântuitor” (Isus).

Aceste cinci pasaje constituie un al doilea Pentateuh, care are asemănare frapantă cu primul Pentateuh din Biblie. De aceea primele trei versete constituie Geneza, facerea, acestei profeţii, căci ca şi prima carte a Bibliei noastre ea constituie începutul a tot ceea ce urmează după aceea.

La studiul acestui text remarcăm întăriturile de neînvins, care se împotrivesc oricărei forme de necredinţă, turnurile de veghere, din care credinţa noastră este apărată, şi încă un turn, care arată cu adevărat brut şi fără podoabă. Însă tocmai aceste însuşiri le găsim atrăgătoare, deoarece numai ele sunt în armonie deplină cu tema noastră importantă. „Sunt numai două texte în care felul de exprimare este mai aspru, mai voalat şi mai important, şi anume în capitolul 53 şi 57. În primul domină impresia tristeţii, în ultimul impresia mâniei” (Delitzsch). Dacă aşa stau lucrurile, nu trebuie să ne aşteptăm aici la tonul de odinioară uniform şi vesel, care se aseamănă cu o compoziţie metrică cu puţine schimbări. Tema rămâne aspră, aşa cum este subiectul ei.

Capitolul 52.13-15

Isaia 52.13-15: Iată, Robul Meu va prospera [va lucra cu înţelepciune]; va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus. După cum mulţi erau uimiţi de Tine (atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om, şi înfăţişarea Lui mai mult decât a fiilor oamenilor), tot aşa El va uimi [1] multe naţiuni; înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, pentru că vor vedea ceea ce nu li se istorisise şi vor înţelege ceea ce nu auziseră.

„Iată” este de la sine înţeles o solicitare din partea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi pământului, aşa cum ni-L prezintă versetele introductive ale primei cărţi a lui Moise – Geneza. El ne cere să acordăm cea mai mare atenţie Unuia, Robului Său. Cine poate fi acest Rob? Unde Îl putem găsi, ca să-I acordăm atenţie? Cuvântul „Rob” din versetul acesta (vezi şi Isaia 42) se poate referi la trei noţiuni diferite: pe de o parte la tot poporul Israel, pe de altă parte la rămăşiţa credincioasă şi în afară de aceasta la Mesia. La cine exact se referă versetul acesta?

Cea mai mare parte a poporului iudeu suferind aflat în împrăştiere a aplicat totdeauna această profeţie la ei înşişi şi au afirmat că Israel ar fi robul menţionat. În cele ce urmează verificăm această ipoteză: „Domnul a făcut să cadă asupra acestui popor nelegiuirea noastră a tuturor.” – „Acest popor a fost scos din asuprire şi din judecată. Şi generaţia lui, cine o va spune?” – „Şi groapa acestui popor a fost rânduită cu cei răi; dar poporul acesta a fost cu cel bogat în moartea lui.” Trebuie să mai continuăm? O negare a acestei teorii nu se merită, ea se contrazice singură.[2]

„Rămăşiţa” modestă nici măcar nu va avea această pretenţie. Prin aceasta se impune adevărul simplu, că prin aceasta nu poate fi nimeni altcineva decât Isus din Nazaret, adevăratul Mesia al lui Israel, Salvatorul nostru. Concordanţa tuturor detaliilor este aşa de clară, aşa de simplă, aşa de minunată, că este inexplicabil cum cineva cu minte sănătoasă poate pune la îndoială înţelesul lor, că un gânditor logic îşi exclude mintea. Un astfel de om care gândeşte carnal se împotriveşte la tot ce este dumnezeiesc şi stă sub stăpânirea unui vrăjmaş puternic şi viclean.

Primele cuvinte ne revelează exact aceea despre care Duhul a vorbit în capitolele anterioare, care conduc la acest punct culminant. El era Acela, ale cărui urechi au fost deschise; El era Acela care a cunoscut cărarea suferinţei şi ruşinii, care era înaintea Lui, şi era pregătit să meargă pe ea. El a învăţat să respingă răul şi să aleagă binele. Aici El este văzut ca Unul care face această alegere cu înţelepciune. El a mers pe drumul acesta, deoarece sulul cărţii I-a arătat clar crucea şi gloria care urma după aceea.

El a acţionat foarte înţelept, ca să asigure succesul Său. Cuvintele „va prospera = va lucra cu înţelepciune” înseamnă „a avea succes”, şi realmente aici se pot vedea ambele noţiuni: cu un singur cuvânt se spune ambele: a acţiona cu înţelepciune şi a avea succes. Acţionarea Lui înţeleaptă L-a dus până la suferinţe nelimitate, şi prin aceasta El a obţinut ţelul Său. Deci primul rând vorbeşte despre acest drum al suferinţei „înţelept”, care s-a sfârşit la cruce.

Următoarele trei rânduri descriu rezultatul întreit al acţionării Lui înţelepte: mai întâi El a fost înălţat din adâncul umilirii, unde L-a condus acest drum al suferinţei: din mormânt. Apoi El a fost ridicat, atunci când picioarele Lui s-au ridicat de pe Muntele Măslinilor şi un nor L-a acoperit, şi în cele din urmă El a primit cel mai înalt loc în univers. Aceste puţine cuvinte descriu tot drumul lui Mesia: El a părăsit tronul ca Fiu al lui Dumnezeu şi apoi l-a reprimit ca Fiu al Omului. Toate acestea sunt prezentate în geneza acestui Pentateuh.

Versetul 14 vorbeşte iarăşi despre adâncimea smeririi Sale: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine …”, urmat de o explicaţie intermediară: „atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om”. Aici trebuie să ne distanţăm cu adevărat de unii comentatori (şi de Delitzsch), căci ei aplică această înfăţişare desfigurată la exteriorul Domnului nostru: ca şi cum în timpul vieţii Lui înfăţişarea Sa ar fi fost aşa de schimonosită, că era de nerecunoscut. O astfel de interpretare trebuie respinsă cu cea mai mare oroare. Copiii mici, ale căror simţăminte erau curate, veneau cu plăcere la El, şedeau pe genunchii Lui sau se rezemau de pieptul Lui. Ei erau atraşi de El, şi nu respinşi, nici de faţa Lui şi nici de înfăţişarea Lui. Cum ar fi putut El în momentul acesta să arate a fi inuman?

Fără îndoială însă aceste cuvinte arată spre adâncimea suferinţelor Sale şi a urmărilor lor asupra exteriorului Lui. Până la bătaia ceasului de ora doisprezece din acea zi fatală de aprilie a anului 32 din era noastră (conform cronologiei aproape sigure a lui Sir Robert Anderson), tâlharii de la dreapta şi de la stânga Lui au suferit în aceeaşi măsură. Probabil suferinţa lui Isus era mai grea din cauza sensibilităţii mărite a corpului Său omenesc fără cusur. Însă timp de trei ceasuri, şi numai trei ceasuri, El a suferit „mai mult decât fiii oamenilor”, aşa că faţa Lui a fost desfigurată peste măsură de mult. Fără îndoială Dumnezeu a tras voalul Său peste chinul acesta, ca să arate solemn că nimeni nu poate „vedea” sau înţelege toată adâncimea acestui martiraj. Însă tăcerea sfântă a evangheliilor este întregită prin descrierea inspirată divin a profetului Isaia. Despre această luptă de moarte incomparabil de grea ne relatează Dumnezeu Însuşi, ce a văzut El în acest întuneric mare. Ce mare trebuie să fi fost durerea Lui proprie, căci Cel suferind pe cruce era Fiul Său preaiubit!

Trebuie să observăm că faţa Lui a fost desfigurată, aceasta înseamnă, că ea nu a fost aşa din naştere. Deci ceva a avut loc, că această faţă a fost desfigurată. Ea era aşa de atrăgătoare pentru copilaşi şi în mod deosebit pentru păcătoşii plini de căinţă. Nu ar fi corect să se limiteze prima parte a versetului 14 şi să se creadă că numai oamenii orbi spiritual, demni de dispreţ, s-ar fi uimit. Şi îngerii, care ardeau să primească o privire în această taină sfântă, cu siguranţă nu au lipsit de la acest eveniment îngrozitor. Cu siguranţă au fost deplin copleşiţi de lupta de moarte de bună voie, suplinitoare a Creatorului lor.

Versetul 15 reia afirmaţia primei părţi a versetului 14: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine” (din cauza smeririi fără asemănare a Aceluia care era aşa de desăvârşit), „tot aşa El va uimi multe naţiuni”. Chiar împăraţii vor amuţi fiind cuprinşi de uimire, căci aşa ceva depăşeşte tot ce a fost până atunci.

Prima parte, sau Geneza, se termină prin prevestirea a ceva minunat pentru aceia care până atunci nu au văzut aşa ceva sau au auzit: celelalte naţiuni, care nu au primit nici o revelaţie şi nici o profeţie de la Dumnezeu, aşa ca Israel. La începutul celei de-a doua părţi a Pentateuhului (Exod) profetul se identifică cu poporul în mărturisirea smerită a păcatelor şi plânge cu amar orbirea şi necredinţa acestuia. De aceea acest text se aseamănă foarte mult atât cu Exodul Vechiului Testament cât şi cu cel al Noului Testament (Faptele Apostolilor). În ambele cărţi este vestită lui Israel salvarea şi în ambele este descrisă şi respingerea acesteia: „Pe acest Moise, pe care ei l-au respins, spunând: Cine te-a pus căpetenie şi judecător?, pe acesta Dumnezeu l-a trimis căpetenie şi salvator.” – „Voi, cu grumazul înţepenit şi necircumcişi în inimă şi în urechi, voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; şi voi, ca şi părinţii voştri” (Faptele Apostolilor 7.35.51). Istoria se repetă. Dar acum profetul stă cu ochii plecaţi, ca şi vameşii sau ca acest celălalt om important, Daniel. El se face una cu poporul Său, mărturiseşte păcatele lor şi se plânge:

Capitolul 53.1-3

Isaia 53.1-3: Cine a crezut vestirea [3] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului? Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă şi ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim. El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor [4] şi obişnuit cu suferinţa şi ca unul de care îţi ascunzi faţa; era dispreţuit şi noi nu L-am preţuit.

Ca să înţelegem afirmaţia copleşitoare, trebuie să ne fie clar că primul pasaj este strâns legat cu finalul capitolului anterior. Acolo ne-iudeii şi împăraţii lor au primit o veste de care ei s-au uimit; însă această profeţie a fost în primul rând pentru noi – aşa spune profetul lui Israel. Ea era destinată pentru noi, trimisă nouă: dar cine dintre noi a crezut-o? Braţul este partea corpului prin care se face o lucrare care necesită putere deosebită. Braţul face ceea ce îi dictează voinţa. Există o imagine mai potrivită pentru Acela care realmente era Braţul lui Dumnezeu? Şi cine a făcut cu bucurie voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut acest Braţ? El a lucrat aşa de puternic, că nimeni nu a putut fi găsit, nici măcar dacă s-ar fi căutat în cer, pe pământ sau în locurile de sub pământ (compară cu Apocalipsa 5.3).

Totuşi, cui i-a fost descoperit acest braţ? Cine a recunoscut în acest Om smerit braţul puternic al lui Dumnezeu? Israel a strigat mereu: „Trezeşte-te, trezeşte-te, tu braţ al Domnului!” Dar când S-a arătat braţul, cine L-a recunoscut? Putea El, care cupă cum se pretindea era Fiul unui tâmplar, să fie braţul Domnului? Putea El, Cel care locuia liniştit şi necunoscut în această casă modestă din Galileea dispreţuită, să fie braţul Domnului? Niciodată nu putea veni ceva bun din Nazaret (Ioan 1.46); putea într-adevăr braţul Domnului să fie de acolo? Şi când El a venit realmente de acolo, El a fost respins de toţi, chiar şi de aceia pe care noi i-am considerat onorabili, înţelepţi, cu vază şi conducători religioşi ai poporului. Este posibil ca El, care a fost dispreţuit de toţi aceştia, să fi fost totuşi braţul Domnului? Noi am aşteptat pe un cu totul altul. Privirea noastră arogantă s-a îndreptat într-o altă direcţie. Noi am sperat să fie unul cu „drapel împărătesc şi cu tot ce aparţine de aceasta, cu prestigiu, cu fastul şi măreţia unui războinic minunat” şi care să conducă oştirile lui Israel aşa cum a făcut căpetenia oştirii Domnului cu mult timp în urmă (Iosua 5.14) şi care în marş triumfal ne va elibera de ocupaţia romană. Aceasta ar fi fost ceva măreţ în ochii noştri! Plini de bucurie ne-am fi strâns în jurul unuia ca acesta! Dar cu aceste aşteptări pompoase ce puteam noi găsi de onoare în acest Bărbat care nu atrage atenţia? El plângea cu cei ce plâng; El era un Om al multor dureri, care S-a bucurat numai puţine momente cu cei care se bucură.

Încet cade voalul de pe ochii inimii noastre şi ne amintim că Mielul de Paști niciodată nu a fost ales şi pus deoparte înainte de ziua a zecea a lunii. În primele zece zile ale anului nostru [anul iudaic începe primăvara; remarca traducătorului] numai Domnul cunoaşte Mielul de Paști, şi numai ochii Lui Se odihnesc cu plăcere pe El. Nimeni altcineva nu ştie! La fel este şi cu Mesia al nostru; şi El era ascuns şi a fost denumit ca Miel al lui Dumnezeu după ce au trecut treizeci de ani. Aşa a crescut El numai înaintea Lui.

Casa lui David se asemăna demult cu un copac tăiat, şi au trecut secole până când un urmaş al lui David a stat pe tronul lui. Dar iată, din rădăcina copacului tăiat creşte o mlădiţă bine dezvoltată, în timp ce toate celelalte sunt vestejite, uscate şi moarte. Aşa a crescut El, o floare omenească, aşa cum mai înainte nici Dumnezeu şi nici oamenii nu au văzut pe pământ. Şi totuşi, când El a apărut public şi a început să lucreze, a făcut ce este bine, a luat parte la durerile oamenilor şi le-a alinat, El a fost dispreţuit de conducătorii noştri. Şi cu regret El a fost desconsiderat şi de noi, cei care acuzăm necredinţa noastră, nici noi nu L-am luat în seamă. Ne-am comportat ca oamenii care se îndepărtează de un lucru pentru care ei nu au nici un interes.

Istoria tristă a omenirii se repetă şi în zilele noastre. Suntem scurt înainte de venirea din nou a Domnului Isus. Şi iarăşi cei onorabili, cei învăţaţi şi oamenii pur religioşi se îndepărtează de Acela care singurul este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”: adevăratul braţ al Domnului.

Ca şi atunci, când numai câţiva, care erau conştienţi de propria lipsă de ajutorare, s-au legat de El, aşa este şi astăzi: istoria se repetă. Relativ puţini sunt mânaţi de povara păcatelor lor la picioarele Sale. Însă pentru aceştia El este mult mai de dorit decât toate comorile lumii. Regretăm însă puţina cunoaştere îndeaproape a Lui. Pot eu presupune, că inimile noastre uscate însetează după El şi doresc să-L cunoască mai bine? Căci numai Lui, Cel care a devenit „braţul Domnului” pentru noi, Îi datorăm mântuirea noastră, trecutul, prezentul şi viitorul.

Prin aceasta ajungem la partea a treia a profeţiei acesteia, a treia carte a Pentateuhului (Levitic), care ne conduce în Locul Preasfânt cu multele jertfe legate de acesta. Vedem aici jertfa unică care înlocuieşte toate aceste imagini simbolice şi prin care noi avem chiar intrare liberă în Locul Preasfânt. Următoarele trei versete dezvăluie taina acestor suferinţe. Ar trebui să ascultăm foarte atenţi, nu indiferenţi, ci cu emoţie, ce se spune despre această revelare. Căci cele descrise aici ne interesează personal în cea mai înaltă dimensiune.

Capitolul 53.4-6

Isaia 53.4-6: Cu siguranţă, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; iar noi, noi L-am socotit pedepsit,[5] lovit de Dumnezeu şi chinuit. Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui; şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Ce copleşitoare sunt aceste versete! Ele aruncă o lumină sfântă pe acele suferinţe care timp de trei ore de întuneric pe Golgota au rămas ascunse de ochiul omenesc. Afirmaţiile sunt aşa de clare şi precise, că nu ne putem imagina că ele au fost scrise cu 700 de ani înainte de împlinirea lor.

Primul cuvânt din versetul 4 este „Amin”, care se întâlneşte şi în Noul Testament şi pe care Domnul nostru îl foloseşte de multe ori. [Rădăcina cuvântului înseamnă „aşa să fie, cu adevărat, realmente, într-adevăr”; remarca traducătorului.] El exprimă cea mai înaltă treaptă de confirmare. Nimeni nu ar trebui să se îndoiască câtuşi de puţin de cauza reală a acestor suferinţe incomparabil de grele. Cu siguranţă acest motiv nu a existat în viaţa Sa, care era plăcută Tatălui. Nu, numai prin ultimele trei ceasuri de pe cruce aflăm ceva despre ele.

Nici o biciuire, care brăzdează spatele Lui, nici un spin, care străpunge fruntea Lui, nici un cui, care pătrunde prin mâinile şi picioarele Lui nu-l poate determina să geamă de durere. Era nevoie de chinuri mai mari, care să dezlănţuie strigătul „Eli, Eli, lama sabactani?” Care putea să fie motivul pentru chinuri mai mari?

Pe la miezul zilei amuţesc batjocurile oamenilor. Soarele, care de obicei străluceşte, se întunecă. Nici o lumină nu cade pe această scenă sfântă, în timp ce păcatele mele erau pe El. (Doreşti tu să te alături de mine cu capul plecat şi ochii plecaţi?). Dumnezeu Îl părăseşte din cauza aceasta şi loviturile nuielei Sale Îl ating; comparate cu acestea, loviturile de bici romane erau blânde. Sufletul Lui nevinovat s-a îngrozit numai de acestea, aşa că chiar mai dinainte transpiraţia Lui a devenit ca stropii mari de sânge. Şi totuşi ceea ce se petrecea în grădină era numai o umbră a ceea ce Îl aştepta. Cât de insuportabilă trebuie să fi fost realitatea? Dacă am putea să evaluăm numai puţin aceasta, atunci inimile noastre nu ar fi aşa de împărţite. Nu ne-am irosi aşa de egoist viaţa, aşa cum cu regret facem deseori. Vrem să ne facem una cu cuvintele acestui om cu vază din timpurile biblice: „Cu urechile noastre am auzit despre Tine, dar acum ochii noştri Te-au văzut. De aceea ne este scârbă de noi înşine şi ne pocăim în ţărână şi cenuşă.” Dacă priveliştea aceasta nu produce căinţă şi pocăinţă la noi, ce ar putea atunci altceva să ne facă să ne pocăim?

Cu plăcere ne-am fi preocupat mai departe cu acest studiu aprofundat. Este însă de neevitat să analizăm o interpretare ciudată şi falsă a acestor cuvinte. În Matei 8.16,17, prima evanghelie din Noul Testament, citim: „Şi, când s-a făcut seară, au adus la El mulţi demonizaţi. Şi El a scos duhurile prin cuvânt şi i-a vindecat pe toţi care erau bolnavi; ca să se împlinească ce s-a spus prin profetul Isaia, care zice: El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” Din ultima frază unii deduc că Domnul Isus în viaţa Sa pe pământ a purtat bolile altora şi de aceea ai Săi niciodată nu trebuie să se îmbolnăvească! Cu toate acestea El niciodată nu S-a îmbolnăvit sau a fost slab. În felul acesta cu siguranţă El nu a purtat bolile. Atunci când El a vindecat un om cu mâna uscată, aceasta nu a avut nici un efect asupra Lui. Corpul Lui nu a fost supus slăbiciunilor, care sunt partea noastră. Cusururile noastre sunt urmări ale păcatului care a venit în lume. Într-adevăr El S-a supus de bună voie slăbiciunilor nepăcătoase cum este foamea, setea şi oboseala, dar El nu avea nimic comun cu urmările venirii păcatului în lume. El a fost ispitit în toate (pus la probă) la fel ca noi, cu excepţia păcatului (Evrei 4.15).

De ce scrie evanghelistul Matei că El „a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”? Era imposibil să fie numai din compasiune cu oamenii suferinzi. Domnul Isus a întâlnit pretutindeni urmările amare ale păcatului cum ar fi demonizarea, boala, durerea, malformaţii, lacrimi, şi totdeauna a vindecat. Dar cu toate că El avea pe pământ putere şi autoritate să înlăture efectele păcatului sau pedeapsa pentru el (Marcu 2.10), El Însuşi a preluat responsabilitatea pentru cauze. Numai El putea face aceasta, deoarece El va purta „pe trupul Său pe lemn” păcatul [1 Petru 2.24], care a provocat astfel de suferinţe. Niciodată El nu putea, atunci când a venit timpul, să îndepărteze vreo durere fără să poarte şi păcatul care a provocat această durere. Aşa cum cel mai mic suspin sau chiar o singură lacrimă dovedeşte existenţa păcatului, la fel este şi alinarea suspinului şi plânsului o dovadă pentru ispăşirea păcatului. Nimic altceva din universul întreg nu ar fi putut realiza aceasta, decât numai aceste suferinţe pe cruce în timpul celor ultime trei ceasuri. Matei ne relatează că El a purtat suferinţele noastre, pentru ca să se împlinească profeţia lui Isaia. Ceea ce s-a petrecut atunci era numai o imagine (aşa cum botezul Lui era o imagine despre împlinirea dreptăţii), însă pentru împlinirea definitivă noi trebuie să privim numai la cruce.

Deci dacă s-a îndepărtat cauza păcatului, de ce nu au fost înlăturate urmările, cel puţin pentru aceia care prin căinţă şi credinţă au primit împăcarea? De ce credincioşii mai sunt confruntaţi cu boală şi moarte? Deoarece toată acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii depinde de locul pe care Fiul Său preaiubit îl ocupă. El este încă respins şi încă nu primeşte onoarea care I se cuvine. Lucrarea Sa de împăcare este într-adevăr desăvârşită şi încheiată pe deplin cu privire la cerinţele lui Dumnezeu – „El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă” –, aplicarea efectivă la viaţa noastră este însă în viitor. Păcatul încă mai este legat de corpul nostru. Căci altfel de ce am fi îndemnaţi, prin Duhul să omorâm faptele trupului (Romani 8.13)? Noi aşteptăm să fim aşezaţi în poziţia de copii ai lui Dumnezeu (aceasta înseamnă, să aparţinem lui Dumnezeu şi să fim recunoscuţi public ca şi copii ai Săi), atunci când şi trupurile noastre vor fi răscumpărate (Romani 8.23). Până acum Domnul Isus este încă respins, şi Duhul lui Dumnezeu este încă aici pe pământ. De aceea binecuvântarea lui Dumnezeu nu constă în vindecarea bolilor – corpul nostru stă încă sub puterea morţii (Romani 8.10) –, ci „în orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti” (Efeseni 1.3), corespunzător locului pe care Hristos şi Duhul Sfânt îl ocupă acum.

El era fără păcat şi fără cusur; El nu a purtat păcatele noastre în timpul vieţii Sale pe pământ şi de asemenea El nu le-a dus până la cruce – toată viaţa Lui S-a delectat de buna plăcere a Tatălui Său –, ci ca Miel fără pată El S-a jertfit pe Sine Însuşi şi a purtat păcatele noastre numai când a atârnat pe cruce.

În versetul 5 lumina lui Dumnezeu cade peste aceste suferinţe şi în mod impresionant arată clar: noi eram contravenienţii şi El a fost pedepsit; noi am păcătuit şi El a fost lovit pentru aceasta. Noi eram vinovaţi, El a suferit moartea, plata păcatului! Cuvintele noastre trebuie acum să amuţească, căci tăcerea poate exprima mai mult decât cuvintele. Înapoia loviturilor, a rănilor, a morţii bănuim ceva din dragostea Lui pentru noi.

Ce se prezintă acum ochilor noştri, privesc cu uimire adâncă cele mai inteligente dintre creaturi. Cu câtă plăcere ar pătrunde ele mai adânc în aceste adâncimi de nepătruns! Acest Dumnezeu, de care noi toţi ne-am îndepărtat în diferite direcţii, să fi hotărât El ca toate nedreptăţile noastre ca un torent puternic de ape reziduale urât mirositoare să se reverse ca un şuvoi într-un anumit loc – pe El, Cel care era cel mai preţios pentru El? Cum este posibil să rămâi departe de un astfel de Dumnezeu? Pe noi ne aşteaptă nu numai pâine, ci şi o îmbrăţişare; nu rangul unui rob, ci sânul Tatălui; nu haina unui salariat, ci cel mai bun costum. Dacă acestea ar fi suficient cunoscute, care fiu pierdut nu s-ar grăbi să vină acasă? Eu doresc să iau de mână pe cititorii mei şi împreună cu ei să strigăm la acest Dumnezeu: „O, Tatăl meu, ajută-mă să rămân la Tine pentru restul vieţii mele în lumea aceasta, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ mare. O, Dumnezeu, Tatăl meu, fă ca dragostea care nu a cruţat pe singurul ei Fiu pentru mine nedemnul, să lege pentru totdeauna de Tine inima mea nestatornică. Eu m-am îndepărtat de Tine, nu numai atunci pe când nu eram născut din nou, ci chiar şi după ce am cunoscut dragostea Ta. Mă ruşinez şi Te rog fierbinte, ajută-mă să nu mai plec de la Tine. Doamne Isuse, chiar dacă sunt nedescris de slab, eu rămân totuşi oaia Ta, care are nevoie de Tine. Tu eşti Păstorul meu, care chiar Şi-a dat viaţa pentru mine. Te rog fierbinte, ţine-mă aproape de Tine până în ziua în care voi fi pentru totdeauna la Tine!”

În Locul Preasfânt am văzut suferinţele Domnului Isus cu ochii lui Dumnezeu. Dacă revenim la primul Pentateuh al Bibliei, căci după cartea despre Locul Preasfânt, Levitic, urmează cartea Numeri, cartea „în pustiu”, aşa cum este numită ea în Biblia ebraică. În cartea a 4-a este descrisă călătoria prin pustiu a lui Israel, inclusiv încercările cărora a fost supus poporul, şi eşecul lui permanent. Şi în Isaia ajungem tocmai la acest aspect al suferinţelor Mântuitorului: cum El a suferit sub atacurile venite din partea oamenilor şi totuşi a rămas statornic; El niciodată nu a eşuat.

Capitolul 53.7-9

Isaia 53.7-9: El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura. Ca un Miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura. El a fost scos din asuprire şi din judecată; [6] şi generaţia Lui, cine o va spune? [7] Pentru că El a fost şters de pe pământul celor vii. Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit. Şi groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui, pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui.

Aici este vorba de o privire retrospectivă la aceste suferinţe, care acum aparţin trecutului. Aceia care reflectă ruşinaţi şi zdrobiţi la acest pasaj sunt copleşiţi de dăruirea smerită a Celui care sufere. Consimţământul Lui smerit la aceste suferinţe nemeritate impresionează pe de o parte şi pe de altă pare împing la adorare; această stare de lucruri exprimă un element de bază al planului de mântuire. Dacă Cel care suferă ar fi scos chiar şi numai un singur suspin ca protest, caracterul liber consimţit al morţii Sale ca jertfă ar fi fost anihilat şi urmările ar fi fost de neimaginat. Atunci judecătorii nedrepţi ar fi avut probabil un motiv să pedepsească pe cel nevinovat ca pe un vinovat. Ne amintim că Pilat a amuţit, căci în funcţia lui el a avut deseori a face cu oameni care au protestat cu voce tare şi afirmau solemn că sunt nevinovaţi. Însă pe Omul acesta dimpotrivă Îl ameninţa o moarte îngrozitoare şi cu toate acestea El sta înaintea lui tăcut şi liniştit; un Om a cărui simplă prezenţă rostea volume de cărţi, cu toate că nici măcar un singur cuvânt nu Îi ieşea de pe buze. Niciodată tăcerea nu a vorbit aşa de elocvent! Niciodată o gură închisă nu a vestit adevăruri aşa de profunde! Dacă ar fi protestat o singură dată, dacă S-ar fi plâns sau probabil ar fi arătat bucurie cu privire la cruce, unde El trebuia să poarte păcatele, aceasta ar fi ruinat total desăvârşirea Persoanei Sale şi a lucrării de răscumpărare făcută de El. Nici o minte omenească nu ar fi putut să-şi imagineze un astfel de echilibru şi nici o mână omenească nu ar fi putut descrie aşa ceva. Repet: niciodată tăcerea nu a fost aşa de elocventă!

Evident Dumnezeu a creat pe fiecare creatură a Sa de pe pământ ca să facă cunoscut adevăruri divine nevăzute; ce este maiestos, frumos, blând printre animale simbolizează puterea de atracţie morală a Fiului Său. Leul exprimă demnitatea Fiului, boul exprimă slujirea răbdătoare; va rămâne mielul mut? Dacă este aşa, nu va dovedi tocmai tăcerea lui Isus în faţa morţii dragostea Lui, care L-a făcut capabil „să rabde crucea şi să dispreţuiască ruşinea” [Evrei 12.2], pentru ca prin aceasta Dumnezeu să aibă puterea să salveze, şi El Însuşi să aibă bucuria să salveze oameni păcătoşi şi să împărtăşească cu ei bucuria pe care El o savurează la dreapta lui Dumnezeu, pe care El fără suferinţe ar fi putut s-o aibă veşnic singur?

În curtea interioară L-au dezbrăcat şi spre batjocură L-au îmbrăcat cu o manta împărătească. Însă nu s-a auzit nici un cuvânt de ocară ca răspuns la râsetele de batjocură ale soldaţilor romani brutali. După aceea a urmat Golgota; acolo a domnit aceeaşi linişte supusă, pe care profetul a vestit-o cu şapte sute de ani mai înainte şi la care noi astăzi, mii de ani după aceea, medităm. Şi tema aceasta ne va preocupa toată veşnicia!

Versetul 8 ne duce un pas mai departe pe acest drum Via Dolorosa: profetul vede cum Cel suferind după parodia procesului şi dezlegat de cătuşă până este dus în moarte. Genealogia lui Adam o găsim în cartea Geneza 5, dar cine va scrie pe a Lui? Unde sunt urmaşii, care continuă linia Lui şi prin aceasta menţin pretenţia la tronul lui David, a strămoşului Său „după carne”? Linia Lui se va şterge cu El; făgăduinţa, care era valabilă pentru El, dispare odată cu moartea Lui; speranţa poporului pare să se fi şters. Foarte întristaţi sunt şi ucenicii în aceste trei zile întunecate, căci ei „au sperat, că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24.21). Însă speranţa lor zace acum moartă îngropată în mormântul lui Iosif. Cine poate cunoaşte însemnătatea acestor suferinţe şi a acestei vieţi aşa de scurte? Cine înţelege, că El a fost pedepsit nu pentru păcatele Lui, ci pentru păcatele poporului lui Dumnezeu? Şi că judecata a fost făcută nu de oameni, ci de Dumnezeu? Cine a înţeles atunci adâncimea acestor suferinţe? Dar acum încetează durerea: ruşinea a trecut pentru totdeauna. Din momentul în care moartea Lui a fost atestată prin suliţa soldatului roman, Dumnezeu nu mai permite nici o urmă de umilire, ci „începând de acum dragostea aşează la picioarele Lui numai ceea ce vine din plinătatea Lui”!

Oamenii, cărora le-a reuşit să-L omoare, au avut intenţia să-l îngroape împreună cu făcătorii de rele, în rândul cărora El a fost socotit. Cu toate că Dumnezeu a permis această moarte ruşinoasă, deoarece însemna împlinirea planului Său stabilit exact şi a providenţei Sale, El opreşte acum răutatea omenească: până aici, şi nu mai departe! Numai o mână venerabilă, plină de dragoste are voie să atingă corpul sfânt, şi numai un mormânt, care nu a fost murdărit printr-un cadavru, are voie să primească pe acest „Ceva sfânt”. Aşa cum am amintit, Unul născut dintr-o fecioară poate fi pus numai într-un mormânt neatins. De aceea mormântul acestui bărbat bogat va avea onoarea să găzduiască corpul Domnului gloriei. Oriunde se va vesti Evanghelia va fi amintit şi numele acestui bogat. La păşirea pe un astfel de teren sfânt nu pot crede că numele lui poate fi numit fără să fie explicat înţelesul său profund: „Iosif din Arimateea”.

„Iosif” (cu înţelesul plin de speranţă, bucuros, „El va adăuga”) era numele, pe care Rahela l-a dat primului ei născut, căci – aşa întreabă mama fericită – va fi darul acesta preţios ultima dovadă a harului lui Dumnezeu? Nu, căci „Domnul să-mi mai dăruiască un fiu [aceasta înseamnă, Iosif], şi Dumnezeu a făcut aşa. Probabil întrebăm: sunt crucea aceasta, mormântul acesta, finalul? Nu mai poate fi adăugat nimic? Nu este nici un Beniamin, nici „un fiu al dreptei mele”? Numele „Iosif” poate da un răspuns la această întrebare, căci în profeţii el se referă totdeauna la istoria unei salvări, de exemplu în Psalmul 81.5. Sunetul bucuros al trâmbiţei este „aşezat ca o mărturie în Iosif” şi vesteşte urechii deschise, că, aşa cum Israel a fost eliberat din Egipt, la acesta se va adăuga; Israel se va trezi din ţărâna pământului (Daniel 12.2). La fel Dumnezeu „va adăuga” la acea înmormântare lucrarea nespus de puternică; un „Iosif” va trebui, însă fără să-şi dea seama, să vestească aceasta prin numele său. Dar care este lucrarea nespus de puternică? Numele locului de naştere al lui Iosif dă explicaţia: „Arimateea” înseamnă „a fi înălţat” [8] ca în Isaia 52.13, şi aceasta este ceea ce va fi „adăugat”. Cu toate că mormântul nu a fost folosit, el nu-L poate reţine: El va fi „înălţat” din acesta. Acest cel mai preţios adevăr dintre toate va vorbi la fel ca numele şi locul de naştere al acestui ucenic retras, dar adevărat şi membru al sinedriului demn de onoare, al acestui Iosif bogat din Arimateea, şi el va fi auzit de multe urechi ascultătoare.

Sfinţenia Mântuitorului nostru era desăvârşită: El era fără prefăcătorie şi fără violenţă. Dar îngroparea Lui într-un mormânt neatins nu era suficientă să-I ofere recunoştinţa care I se cuvine – ar fi fost cu adevărat fără folos. Monumentele, pe care sunt scrise presupusele virtuţi ale celor care putrezesc sub ele, dovedesc contrariul şi pot fi bune pentru urmaşii lui Adam. Dar sfinţenia Domnului Isus putea fi dovedită numai prin învierea Sa. Când El în umblarea Sa pe pământ „a adus cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi”, El „a fost ascultat datorită evlaviei {sau: temerii sfinte}Lui” [Evrei 5.7]. „Teama” de a fi făcut ca unul din noi L-a îngrozit. Însă ascultarea Lui a dovedit desăvârşirea Sa şi sfinţenia Sa. Învierea Lui a dovedit că El a fost înălţat datorită temerii Lui de Dumnezeu (Evrei 5). În două nume aparent lipsite de importanţă găsim, ca un toporaş mirositor ascuns sub frunze, unul din aceste versete prin care Duhul confirmă învierea: El a fost înviat a treia zi „după Scripturi”. „Iosif din Arimateea” ne învaţă că învierea urma să vină după cruce („adăugată”). În locul acesta te simţi bine, mai ales după furtuna care a plecat Capul preaslăvit, o furtună care acum s-a liniştit pentru totdeauna. Încă se mai vede norul întunecat, însă el se retrage treptat, ca niciodată să nu mai vină asupra Lui. Însă noi stăm în strălucirea soarelui, salvaţi pentru veşnicie. Noi avem voie şi până la revenirea Lui vom privi în urmă din când în când: la frângerea pâini şi când bem din pahar ne amintim de crucea Sa şi de lovitura suliţei, de sentinţa de condamnare şi de moartea pe care El a suferit-o pentru noi.

Tăcuţi mai zăbovim un moment aici, căci cu siguranţă mormântul nu era într-o grădină fără intenţie divină. În duh vizităm prima grădină Eden, pe care Dumnezeu Însuşi a plantat-o. În mod logic acolo domneşte o atmosferă apăsătoare, căci aici a fost rostită sentinţa de moarte asupra înaintaşilor noştri, care au păcătuit. Urmare acestui fapt natura lor păcătoasă a stricat pe toţi urmaşii lor (Romani 5.12). În grădina lui Iosif dimpotrivă în primele zile ale lunii aprilie a anului 32 după Hristos (după cronologia prudentă a lui Sir Robert Anderson) se trezesc păsările şi cântă, aşa cum femeile s-au dus dis-de-dimineaţă acolo (Marcu 16.1). Florile şi pomii fructiferi înmuguresc, un semn că natura se trezeşte la viaţă din somnul iernii. Totul vesteşte vestea îmbucurătoare că atmosfera sumbră a grădinii Eden a fost alungată. Moartea a fost nimicită,[9] dar viaţa şi neputrezirea au fost aduse la lumină (2 Timotei 1.10). Aruncă o privire în mormânt! El este gol, în afară de veşmintele de in. Ele au rămas acolo din două motive: pe de o parte, ca să facă cunoscut puterea supranaturală prin care mormântul a devenit gol. Nici un „jefuitor al morţilor” nu ar fi desfăcut giulgiul şi l-ar fi împăturit aşa grijuliu, că se putea recunoaşte exact unde a fost aşezat mortul. Pe de altă parte, veşmintele rămase trebuiau să arate clar că El niciodată nu va mai avea nevoie de ele (în contrast cu Lazăr, care le-a luat cu sine din mormânt).

Aşa cum un frate în Domnul (C. H. Burchell, din Birmingham, Anglia) a remarcat, în ultima grădină din Biblie, în Apocalipsa 22, nu apare pomul cunoaşterii binelui şi răului, ci numai pomul vieţii, care era în Eden. Dar acesta nu mai este păzit de heruvim cu sabia lui învăpăiată. Intrarea este liberă pentru toţi care nu se laudă cu dreptatea proprie, ci dimpotrivă simbolic şi-au spălat hainele în sângele Mielului, care a stins pentru totdeauna focul.

Ultima frază („pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui”) se aseamănă cu o manta de protecţie suplimentară pentru Sfântul Domnului, însă ea este mai necesară pentru înmormântare decât pentru moarte. Oamenii răi au vrut să-L îngroape împreună cu răufăcătorii – aceasta era permis – şi prin aceasta să-L facă una cu ei. Dar nu ei erau cei care hotărăsc îngroparea Mortului sfânt. Mormântul lui trebuia să adeverească, că în El nu era nici o urmă a celor două elemente; brutalitate şi stricăciune. Ce contează că aceia care leapădă pe Hristos arată cu degetul spre urmaşii Lui inconsecvenţi? Prin aceasta ei încearcă zadarnic să justifice propria lor hotărâre, care conduce la condamnare veşnică, tocmai prin acest caracter contradictoriu. Ei nu vor găsi în El nici un abur de rău. O voinţă mai înaltă, care stă mult deasupra marilor preoţi şi stăpânitori, deasupra cărturarilor şi fariseilor, veghează ca mormântul Lui să mărturisească despre desăvârşirea Lui şi că strigătul dureros „Eli, Eli, lama sabactani?” nu a răsunat pentru El Însuşi. Iubite cititor, tu şi eu, noi ştim care este adevăratul motiv.

Ajungem la ultima partea, la partea deuteronomică a acestui Pentateuh, şi ca şi a cincea carte a lui Moise (Deuteronom) ea este un rezumat al acţiunii lui Dumnezeu cu Israel. Aşa cum ei după călătoria lor prin pustiu stau la graniţa ţării făgăduite, şi privesc partea cealaltă a râului care îi desparte, tot aşa aici este privit încă o dată drumul Robului. Călătoria Lui prin sălbăticie s-a încheiat. Îl vedem aici privind înainte la viaţa lungă, care este înaintea Lui, o viaţă fără sfârşit şi veşnică. Dar nu aceasta o dorea cel mai mult inima Lui iubitoare. El voia spre satisfacţia Lui să împartă cu alţii veşnicia, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.

Capitolul 53.10-12

Isaia 53.10-12: Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească;[10] L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui. Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut. Prin cunoştinţa [11] Lui, Robul Meu cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor. De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că Şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat cu cei fărădelege; şi a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei fărădelege.

Din toate cuvintele care au fost scrise sau rostite vreodată niciunul nu este cu un înţeles mai profund; niciunul nu are o simbolistică aşa de felurită, şi niciunul nu conţine un adevăr care inspiră reverenţă ca acesta: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească”. Tremurând de frică ne apropiem acum de acest cuvânt sfânt şi reflectăm la fiecare noţiune. Cine a fost lovit în felul acesta? Nimeni altul decât Acela a cărui bucurie era să facă voia Aceluia căruia I-a plăcut să-L zdrobească.

Dacă El a fost aşa de smerit şi de ascultător, de ce atunci Domnul L-a lovit? Da, mai mult chiar: Lui I-a plăcut chiar să-L zdrobească. Era El supărat de vre-o greşeală foarte gravă a acestui Rob preaiubit? Nu, Acesta Însuşi a dovedit că El întotdeauna a făcut ce este plăcut lui Dumnezeu (Ioan 8.29). Nimeni nu putea să-L dovedească de vreo slăbiciune, şi cu atât mai puţin de vreun păcat. Cu adevărat, nu. Cerul aproape că ameninţă să plesnească, aşa de fericit este Domnul cu privire la acest Fiu al Omului fără păcat şi fără pată. Acele cuvinte de la botezul Lui şi cele de pe muntele transfigurării dovedesc buna plăcere a lui Dumnezeu, care era netulburată. Şi cu toate acestea aici se spune: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească!” De ce acest braţ atotputernic a lovit aşa de dur şi a provocat durere şi necaz Preaiubitului? Ce L-ar fi putut determina pe Domnul să-Şi provoace aceste suferinţe, aşa cum îl doare pe un tată când el provocă suferinţe fiului preaiubit?

Dragostea Lui pentru păcătoşi era aşa de mare, că El nu a cruţat pe propriul Său Fiu preaiubit. Putem noi înţelege o astfel de dragoste? Nevoile, care ne fac parte de viaţă sau de moarte, am putea să le întâmpinăm cu bucurie, dacă am fi înţeles această dragoste.

Cum poate fi înţeles acest „a face plăcere”? Pentru Fiul era o bucurie să facă voia Tatălui, şi cu toate acestea aceasta L-a dus la chinuri mari. Când sufletul Lui a avut parte numai de o umbră a acestor suferinţe, El S-a rugat cu strigăte tari şi cu lacrimi, ca, dacă este posibil, acest pahar să treacă de la El. De aceea, şi numai de aceea, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească. Dragostea Lui s-a îngrozit dinaintea loviturii, aşa cum Fiul preaiubit S-a îngrozit de suferinţă. Însă dragostea Lui pentru noi păcătoşii sărmani L-a determinat pe Tatăl să exercite pedeapsa, şi L-a determinat pe Fiul să o îndure.

Să observăm că era sufletul Său care a devenit o jertfă pentru păcate. Sufletul este prezentat fizic prin sânge. Sufletul este veriga de legătură între ceresc şi pământesc. Cineva a spus: „Sufletul pare să aibă aceeaşi relaţie cu duhul cum are femeia cu bărbatul: unul este preponderent emoţional şi celălalt este mai ales activ spiritual; ambii se completează reciproc. Aşa cum păcatul a început prin înşelarea Evei, la fel sufletul a căzut pradă păcatului.”

Care era rezultatul? „El va vedea o sămânţă.” Grăuntele de grâu a murit şi acum prin învierea Lui aduce mult rod. El a suferit ca o creatură care naşte. Aceste suferinţe grele ispăşitoare sunt ca durerile naşterii, prin care răsare sămânţa. Nimeni nu putea descrie generaţia Lui, căci El nu avea o sămânţă naturală, dar spirituală avea în număr mare. Psalmistul se alătură de profet şi exclamă: „O sămânţă Îi va sluji” (Psalmul 22.30).

„El Îi va lungi zilele.” – „A cerut de la Tine viaţa: Tu I-ai dat – viaţă lungă pentru totdeauna şi pentru eternitate” (Psalmul 21.4). Deoarece El a primit viaţa de la El, şi sămânţa Lui este acolo unde nu există moarte; niciunul din aceia care au primit această viaţă veşnică nu vor vedea vreodată moartea (Ioan 8.51).

„Plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.” Aceste cuvinte cad ca o rază de soare pe un nor de furtună şi aruncă un arc plin de speranţă. De la evenimentul trist de pe Golgota, unde Domnului I-a plăcut să-L zdrobească, vedem această plăcere încadrată de o îmbrăţişare din care nimic din toată creaţia nu ne poate smulge pe noi păcătoşii sărmani, vinovaţi şi rătăciţi. Ce bucurie trebuie să producă aceasta lui Dumnezeu! Nu era nici o alternativă să ajungă la această bucurie, decât prin zdrobirea Fiului Său. Numai de aceea nu L-a cruţat. Şi această bucurie va dura, până când El va face toate lucrurile noi.

Şi ce este cu Cel care a suferit? „El va vedea sămânţa Sa”, şi prin aceasta „va fi satisfăcut” [sau: Se va sătura]. Ce adâncă este totuşi dragostea despre care vorbesc aceste puţine cuvinte! El ar fi putut în orice moment al vieţii Sale pe pământ să se reîntoarcă la sânul de unde a venit; însă atunci ar fi fost nesatisfăcut. Ar fi fost scutit de ruşinea şi groaza crucii, dar nu ar fi fost fericit. După învierea Sa ar fi putut să se reîntoarcă singur înapoi la dreapta lui Dumnezeu, acolo unde sunt bucurii veşnice; dar chiar şi acolo, la aceste bucurii, I-ar fi lipsit ceva. Priviţi la miriadele de oameni: toţi au făcut cunoştinţă cu păcatul şi urmările Lui: dureri şi suferinţe. Toţi au meritat mânia lui Dumnezeu. Însă acum pe fiecare din ei îi aşteaptă o veşnicie unde domneşte bucuria. Pe toţi aceşti oameni El i-a avut înaintea ochilor Săi, şi de aceea sufletul Său este satisfăcut. Toate acestea le datorăm Lui. Ce privilegiu să cunoşti dragostea care depăşeşte orice înţelegere!

Prin cuvintele „prin cunoştinţa Lui” nu este vorba de înţelepciunea pe care copiii Săi o pot primi de la El. Aici Duhul lui Dumnezeu ne îndreaptă inimile numai spre Domnul Isus. Cuvântul, care Îi atribuie înţelepciune, leagă ultima serie a grupelor de câte trei versete cu prima. Acolo se spune că Robul „va lucra cu înţelepciune”. Prin această înţelepciune sau pricepere, pe care El şi-o însuşeşte „în fiecare dimineaţă”, El cunoaşte drumul pe care îl are de mers. Acesta a atins punctul culminant prin aceea că El a împăcat pe mulţi cu Dumnezeu, prin aceea că le-a purtat păcatele.

Simpla citire a versetului 12 dă naştere cel puţin la întrebări. Nu pare să fie normal că aceia care nici nu au suferit şi nici nu ar fi putut să împărtăşească durerea, să trebuiască să aibă parte de răsplata Aceluia care a avut parte de dureri incomparabil de grele şi de umiliri. Duhul Se împotriveşte puternic oricărei creaturi care ar putea să ocupe un astfel de loc. Dacă cuvintele ebraice permit pe drept contestarea acestei rivalităţi evident aşa de nedrepte, totuşi dorim cu plăcere să fim de acord cu această traducere, în timp ce ne împotrivim celei mai mici abateri de la adevărul Scripturii. Scriptura nu trebuie apărată. Găsim exact aceeaşi structură în Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.” Aici o comparaţie a celor două versete:

Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.”

Isaia 53.12: „De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari …”

La prima vedere aici nu se recunoaşte nici o neclaritate, dar aşa cum Dumnezeu a dat struţului să nu aibă nici o „înţelepciune”, aşa El a dat Robului Său pe aceşti „mulţi”. Struţul nu împarte cu pricepere – aceasta nu ar avea nici un sens –, dar la fel Domnul Isus nu împarte cu cei mulţi. Nu sunt cei mulţi care împart cu acest Rob unic în felul Lui, ci ei sunt obiectele pe care El le primeşte. Prin aceasta este vorba de cei care nu sunt iudei.[12]

Înţelesul acestei a doua frază: „va împărţi prada cu cei puternici”,[13] nu este sigur. Desigur nu putem fi de acord cu aceia care ca şi Luther traduc: „El trebuie să aibă pe cei puternici ca pradă”, căci prepoziţia se schimbă. Pentru aceasta trebuie să ţinem seama de un pasaj asemănător dintr-un alt verset. Proverbe 16.19 este asemănător în structura lui: „… decât să împarţi prada cu [eth] cei mândri.” De aceea m-am simţit obligat să traduc ca mai sus.

Dar cine sunt cei „puternici”? trebuie să fie „poporul Său binevoitor”, ai căror aparţinători asemenea înaintaşilor lor, macabeii, „au fost întăriţi în slăbiciune” [textual: „din slăbiciune au scos putere”] (Evrei 11.34) şi au făcut fapte mari, „s-au dovedit tari şi au acţionat”. El Se identifică cu ei, aşa cum a făcut odată, şi Se aşează în fruntea poporului, cu care El vrea să împartă prada duşmanilor Lui şi ai lor: „Pentru că Mi l-am încordat pe Iuda ca arc şi cu Efraim am umplut arcul; şi voi trezi pe fiii tăi, Sioane, împotriva fiilor tăi, Grecia, şi te voi face ca sabia unui viteaz” (Zaharia 9.13). Şi pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat un exemplu în David, care a incorporat aşa de deplin pe Mesia, că a împărţit prada cu Israel (1 Samuel 30.26-31). Dacă nu mă înşel, prima expresie se referă la vrăjmaşii ne-iudei, şi a doua la Israelul plin de căinţă, rămăşiţa credincioasă. Primii vor deveni prada Lui, pe care El o împarte cu ultimii.

Iarăşi textul ne determină să ne întrebăm singuri: „Pentru ce această înălţare?”, şi iarăşi dăm patru răspunsuri:

• El Şi-a vărsat sufletul în moarte.
• El a fost pus în rândul celor fărădelege.
• El a purtat păcatele multora.
• El S-a rugat pentru păcătoşi.

Cât de mult se aseamănă aceasta cu a cincea cartea a lui Moise: este o privire retrospectivă detaliată la tot ce s-a spus mai înainte. Cât de profund iubeşte totuşi Dumnezeu omenirea sărmană! El înalţă pe Fiul Său, deoarece El prin moartea Acestuia poate revărsa binecuvântările Sale peste omenirea pierdută. Orice revelare a dragostei lui Hristos pentru oameni exprimă şi dragostea inimii Tatălui. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau” (Ioan 10.17). Nu devenim noi impresionaţi prin aceasta? A fost vreodată un moment în care Tatăl să nu se fi îndreptat spre Fiul Său cu dragoste gingaşă, nelimitată? Şi totuşi acest Fiu spune, că nu este dragoste mai mare decât să-Şi dea viaţa pentru oi, pentru ca prin înviere s-o ia din nou. Prin aceasta El putea dărui poporului Său sărman o viaţă eliberată de orice condamnare. De aceea Îl iubeşte Tatăl.

Repet: Dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, este nespus de mare, faţă de copiii oamenilor – da, faţă de noi! Da, faţă de mine! Acesta este imboldul divin pentru adevărata sfinţenie. Să nu Îl dezonorăm prin presupunerea că „a mijlocit pentru cei fărădelege” ar putea îmblânzi pe un Dumnezeu sever. Intervenţia lui Blast (Fap. 12.18-23) la Irod cel „foarte mâniat” nu oferă un exemplu de mijlocire plăcută lui Dumnezeu. Împărăteasa Estera dimpotrivă a obţinut favoarea împăratului prin frumuseţea ei naturală şi pentru că ea era îmbrăcată cu hainele luxoase împărăteşti. Când el i-a întins sceptrul de aur, fiecare aparţinător al poporului ei era la fel de sigur precum era ea (Estera 5). Dar ce este umbra comparată cu realitatea? Cine îşi poate imagina bucuria lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, atunci când El S-a reîntors la El, după ce Şi-a vărsat sufletul în moarte, a fost numărat în rândul celor fărădelege şi a purtat păcatele multora? Trebuie acest Fiu preaiubit să mai stea pe genunchi cu rugăciuni de implorare, ca să determine un Dumnezeu nemulţumit să-Şi schimbe atitudinea? Departe, foarte departe de aşa ceva! Cicatricele Sale au realizat răscumpărarea şi ele vorbesc în favoarea celor mai săraci ai poporului Său, pe care El îi doreşte. Prin aceasta dragostea Lui poate curge neîngrădită. Dacă ar mai fi vreun obstacol, atunci acesta este în inima rece a omului necredincios.

Îl vedem înălţându-Se la cer de pe Muntele Măslinilor, cu mâini binecuvântătoare ridicate, rugându-Se încă pentru aceia ale căror păcate El le-a purtat, şi noi ne despărţim aici de El. Cel care ne face cunoscut toate acestea este profetul care vorbeşte pentru Israel şi „plânge cu amar că a fost iubit aşa de târziu”.

Adnotare