Degeaba ne numim creştini, dacă nu facem fapte Duhovniceşti, inclusiv faţă de vrăjmaşi, (nu pomeni, dări, taxe neimpozitabile, moaşte iconate, idolatrii), ci fapte în care să pulseze Plinătatea Dumnezeirii! Vom fi judecaţi pentru faptele pe care nu le-am facut ,pentru că omul este mântuit prin har, prin credinţă, nu prin fapte, dar primim gratis acest dar, ca să făptuim Voia Lui, nu a noastră, căci noi am fost răstigniţi împreună cu El şi mântuiţi, ca să nu mai facem păcat, căci trupul păcatului a fost dezbrăcat de puterea lui; “Adevărat este cuvântul acesta şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru că cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!” (Tit 3/8) şi…” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Ef.2/8-10)

Indiferent cat de inglodati (ratacim) prin pacate si chiar daca suntem carpiti si zdrentuiti, avem o speranta :«Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați!» A cere iertare este o vindecare, o golire de otravurile care rod pe dinauntru…Ce este mântuirea? Care este voia lui Isus pentru tine? 
Iisus a sangerat ca sa ne dezbrace de caracterul satanic si sa  ne imbrace in Haina țesută la războiul cerului…Pentru ca El este desavarsit si mai bun decat toti la un loc…umblați cârmuiți de Duhul…Numai daca ne facem UNA cu El, primim Biruinţa asupra păcatului…Explicarea credinţei

Mântuirea este numai prin credinţă, sau prin credinţă plus fapte?

 

 

Răspuns: Aceasta este probabil cea mai importantă dintre toate întrebările legate de teologia creştină. Această întrebare reprezintă cauza Reformei – despărţirea între Biserica Protestantă şi Biserica Catolică. Răspunsul la această chestiune reprezintă principala diferenţă între creştinismul biblic şi cele mai multe dintre cultele aşa-zis creştine. Este mântuirea numai prin credinţă, sau prin credinţă însoţită de fapte? Sunt eu mântuit numai prin credinţa în Iisus, sau trebuie atât să cred în Iisus, dar să fac şi anumite lucruri ca să fiu mântuit?

Lămurirea chestiunii legate de mântuirea exclusiv prin credinţă sau mântuirea prin credinţă plus fapte este complicată de o serie de pasaje biblice dificil de pus cap la cap. Comparaţi Romani 3:28, 5:1 şi Galateni 3:24 cu Iacov 2:24. Unii văd o diferenţă între ceea ce spune Pavel (mântuirea numai prin credinţă) şi Iacov (mântuirea prin credinţă plus fapte). În realitate, Pavel şi Iacov nu se contrazic absolut deloc. Singurul punct de contradicţie pe care unii îl reclamă este legat de relaţia dintre credinţă şi fapte. Pavel spune din punct de vedere dogmatic că mântuirea este numai prin credinţă (Efeseni 2:8-9) în timp ce Iacov pare să spună că mântuirea este prin credinţă plus fapte. Răspunsul la această aparentă problemă se găseşte în examinarea a ceea ce spune Iacov. Iacov combate credinţa pe care o poate avea o persoană fără a face fapte bune ca efect al credinţei (Iacov 2:17-18). Iacov atrage astfel atenţia asupra faptului că o credinţă autentică în Hristos va conduce la o viaţă schimbată şi la fapte bune (Iacov 2:20-26). El nu spune că mântuirea este prin credinţă plus fapte, ci mai degrabă că o persoană care este cu adevărat mântuită prin credinţă va face fapte bune ca o consecinţă a mântuirii. Dacă o persoană spune că este credincioasă, dar nu se văd fapte bune în viaţa sa – atunci este posibil ca acea persoană să nu aibă o credinţă autentică în Hristos (Iacov 2:14, 17, 20, 26).

Apostolul Pavel spune acelaşi lucru în epistolele sale. Roadele bune pe care credincioşii trebuie să le aibă în vieţile lor sunt enumerate în Galateni 5:22-23. Imediat după ce ne spune că suntem mântuiţi prin credinţă şi nu prin fapte (Efeseni 2:8-9), Pavel ne informează că am fost creaţi să facem fapte bune (Efeseni 2:10). Apostolul Pavel face referire la aceeaşi schimbare semnificativă în viaţa credinciosului pe care şi Iacov o aştepta de la credincioşii adevăraţi: “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)! Iacov şi Pavel nu se contrazic în învăţătura lor cu privire la mântuire. Ei abordează numai acelaşi subiect din perspective diferite. Pavel se focalizează pe mântuirea numai prin credinţă, în timp ce Iacov atrage atenţia asupra faptului că o credinţă autentică în Hristos are drept consecinţă facerea de fapte bune.

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2, 10)

Dacă temelia este bună, bună trebuie să fie şi zidirea aşezată pe ea. Şi dacă temelia este neclătinată şi tare, tot aşa trebuie să fie şi ceea ce este zidit deasupra.
Oricine a pus o temelie şi a zidit ceva deasupra acestei temelii a făcut aceasta cu un scop şi pentru o destinaţie sigură şi precisă. Marele Meşter şi Ziditor care ne-a pus temelia, Hristos, şi Care lucrează la Clădirea Bisericii Sale, alegând pietrele cele mai scumpe şi mai frumoase, ne-a chemat şi ne-a aşezat în această Lucrare pentru gândul cel minunat pe care L-a avut cu noi de a ne folosi spre Slava Sa şi spre rodirea şi propăşirea binelui pe pământ.

…Am fost zidiţi în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu, mai dinainte, ca noi să umblăm în ele.
Şi cum nici o piatră sau cărămidă nu poate folosi la nimic înainte de a fi zidită într-o clădire, tot aşa nici noi n-am putut face nici o faptă bună înainte de a deveni o lucrare a Domnului în Hristos Iisus.
Dar, după ce am fost zidiţi în El, noi trebuie să fim folositori Stăpânului nostru la orice plan şi trebuinţă a Lui. Să poată să ne folosească în orice scop pe care Îl are El de împlinit în lumea asta pentru Numele Său şi Împărăţia Sa.

Dumnezeu a atâtea fapte bune în care să umblăm noi, atât fiecare în parte, cât şi toţi împreună. A pregătit o biserică şi o adunare la care să mergem, iar acolo, nişte datorii pe care să le împlinim ascultători.
A pregătit săraci pe care să-i ajutăm, bolnavi pe la care să mergem, străini pe care să-i primim…
A pregătit întâlniri frăţeşti la care să mergem, zile de post pe care să le ţinem, binefaceri pe care să le împlinim.
A pregătit fiinţe dragi pe care să le iubim, suflete cărora să le vestim cuvântul mântuirii, drumuri frumoase pe care să le umblăm.
A pregătit răbdarea pe care s-o avem, înţelepciunea pe care s-o dobândim, smerenia după care să umblăm.
A pregătit lupte pe care să le câştigăm, încercări pe care să le biruim, cununa vieţii pe care să o dobândim şi Împărăţia cerească pe care să o cucerim, dând năvală pentru ea…

Cum umblăm noi oare în toate acestea?
Dumnezeul nostru ne-a pregătit tot mai dinainte şi mijloacele prin care să putem împlini aceste fapte bune.
Nimeni nu se poate plânge că nu le are.
Pentru drumurile frăţeşti ne-a pregătit picioare sănătoase, apoi maşini, trenuri, căruţe… şi tot ce este de lipsă, numai să mergem.
Pentru rugăciune, pentru adunare, pentru post, ne-a pregătit ochi care pot să plângă, genunchi care pot să se aplece, buze care pot să se stăpânească.
Pentru iubire, ne-a pregătit inima, cântarea şi sărutările sfinte. Pentru vestire, cuvântul; pentru îmbrăţişare, mâinile; pentru pace, tăcerea; pentru ispitiri, înfrânarea; pentru căderi, pocăinţa; pentru mântuire, sfinţirea…
Cum le folosim noi oare pe toate acestea? Dumnezeu le-a pregătit pe toate, ca noi să umblăm în ele în fiecare zi şi potrivit cu fiecare cerinţă.

Vino, dragul meu, să ne cercetăm pe noi înşine cum am umblat şi cum umblăm în ele! Şi să ne cercetăm fără părtinire şi cu necruţare, căci altfel aşa ne va cerceta mâine Judecata lui Dumnezeu faţă de care va trebui să răspundem fiecare din noi.
Şi dacă până acum n-am umblat în ele, în toate, măcar de azi înainte să facem acest lucru, prin harul şi cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos.

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Ziditor şi Tată Ceresc, Care ne-ai zidit în Hristos tocmai spre a-Ţi fi Ţie nişte unelte şi vase sfinţite şi folositoare!
Te rugăm să ne ierţi că până astăzi am fost nepăsători şi leneşi în orice ascultare de voia Ta şi de Cuvântul Tău! Iartă-ne că n-am umblat aşa cum ar fi trebuit în nici una din faptele bune pe care Tu le-ai pregătit cu atâta dragoste, ca noi să umblăm cu bucurie în ele, spre a fi asta un bine atât pentru noi, cât şi pentru alţii.
Şi iartă-ne că nici mijloacele cu care ne-ai înzestrat pentru a face aceste fapte bune nu le-am folosit cum s-ar fi cuvenit spre slava şi fericirea Ta, ci spre folosul şi bucuria lumii şi a păcatului.
Ne pare rău, Doamne, de toate acestea şi Te rugăm să ne ajuţi ca măcar pe viitor să le punem toate în slujba Ta, făcând tot binele pe care îl ştim şi îl putem.
Spre Slava Ta şi mântuirea noastră.
Amin.

Mântuit prin har sau prin fapte?

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Efeseni 2:8-9.

Har pentru iertare

Putem vedea aceasta în întâmplarea tâlharului care a murit pe cruce împreună cu Isus. El s-a întors la Isus și Isus l-a primit zicând: “Astăzi vei fi cu mine în Paradis” Luca 23:43. Păcatele i-au fost iertate și el a putut să meargă cu Isus în Paradis. El a primit iertarea păcatelor prin har, chiar dacă nu a avut nici o faptă cu care să se laude.

Dar mântuirea este mai mult decât iertarea păcatelor. Pavel scrie în Rom. 5:10 că după ce am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea lui Isus, cu atât mai mult vom fi mântuiți prin viața Lui. Ce înseamnă să fii mântuit prin viața Lui?

Har înseamnă putere de a face voia lui Dumnezeu

După ce am primit iertarea păcatelor și am venit la credință în Isus, devenim capabili sa primim Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că noi am primit puterea (harul) necesar pentru a face voia lui Dumnezeu, exact cum a făcut-o și Isus. Dar noi trebuie să lepădăm voia noastră proprie, după fire. Când facem aceasta, noi ne pierdem viața după fire, dar primim una nouă, după Duh. Despre aceasta vorbește Isus în Luca 9:23,24: “Apoi a zis tuturor: ‘Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui.’”

În acest fel are loc o transformare. Aroganța noastră devine smerenie, duritatea  nostră devine milă, nerăbdarea noastră devine răbdare, etc. Faptele noastre sunt înlocuite cu faptele lui Dumnezeu. Aceasta este mai mult decât numai iertarea păcatelor. Așadar noi vedem că prin a face voia lui Dumnezeu noi putem primi parte în această „mai multă” mântuire.

Aroganța noastră este înlocuită cu smerenie, duritatea cu milă, nerăbdarea cu răbdare…

Mântuirea sufletului

Când noi primim iertarea păcatelor, duhul nostru este mântuit – aceasta este începutul credinței noastre. Dar Petru scrie despre sfârșitul credinței noastre, mântuirea sufletului nostru. Această mântuire despre care întrebau prorocii când proroceau despre harul care urma să vină peste noi. Har care făcea posibilă participarea la suferințele lui Hristos și la slava care urmează – o viață nouă, cerească! 1 Petru 1:9-11. Acestea sunt suferințele pe care le-a avut Isus când S-a lepădat pe sine însuși și și-a luat crucea în fiecare zi. Și acum, odată ce am primit Duhul Sfânt, avem har asupra noastră de a-L urma pe El în aceleași suferințe și să ajungem la aceeași slavă.

Voia noastră omenească zace plantată în sufletul nostru, și el este sursa pentru toată neliniștea și tot conflictul. Sufletul nostru este salvat prin a urma pe Isus și a pierde viața proprie (voia noastră proprie) și astfel noi primim parte într-o viață nouă și cerească – care este în  armonie cu voia bună, plăcută și desăvârșită al lui Dumnezeu. Devenim capabili să facem faptele Lui.

Har care necesită participare activă

Așadar, noi vedem că această „mai multă salvare” înseamnă că suntem mântuiți prin har, dar acesta este un har care necesită participarea noastră activă. Deși credincioșii care au primit Duhul Sfânt pot fi foarte activi când este vorba de lucrurile exterioare, îi poți auzi zicând: „noi nu putem face nimic” când este vorba de a birui păcatul și de a trăi o viață nouă. Ei se consolează cu asta că ei sunt mântuiți prin har, nu prin fapte. Dar Isus spune, „fără Mine nu puteți face nimic”. (Ioan 15:5)

Noi suntem în stare să-L urmăm, putem să ne negăm pe noi înșine și să ne luăm crucea  în fiecare zi

Când am primit Duhul lui Isus, suntem capabili să-L urmăm. Dacă aceasta este dorința noastră, noi ne putem nega pe noi înșine, lua crucea zilnic, și să facem voia lui Dumnezeu. În acest fel putem căpăta noi slava Domnului nostru Isus (2 Tesaloniceni 2:14).

 

Dacă facem așa, atunci nu am primit harul lui Dumnezeu în zadar. 2 Corinteni 6:1-2.

Moartea lui Isus – mai mult decât Golgota?

Efeseni 2-10,Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus…..

 

Image

Efeseni 2-10,Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le -a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.

Ap, Pavel arata cine este lucrarea lui Dumnezeu. Oridecite ori dau peste un astfel de verset care arata categoric ca cel lucrat de Dumnezeu nu este lucrat de om. Cine poate zidi o casa ? decit cel care are cunostinta, un mester.Fara nici-o idee preconceputa apare in atentie cei care sustin ca mintuirea celui lucrat de Dumnezeu se poate pierde.Acestia, sunt convins ca,ori nu citesc Cuvintul la rind ca sa poata ajunge sa citeasca acest verset si multe altele ca acestea care arata ce face Dumnezeu dintrun om.Oras zice in mod tendentios ignora ceia ce Cuvintul ne aduce in atentie.Căci noi sîntem lucrarea Lui, Pavel aduce in atentia efesenilor acest mare adevar.Si in atentia celor ce sunt sinceri cu ei insusi.

Si printre ei ca si printre Galateni se gaseau destui, daca nu chiar marea majoritate care nu pricepeau daca au fost lucrati(transformati) de Dumnezeu sau de oamenii.Si asta din pricina faptului ca nu se uita in vietile lor personale.Nu e de mirare ca si in zilele noastre lucrurile printre cei ce se aduna la olalta sunt la fel ca si pe vremea lui Pavel.CindDumnezeu face o lucrare intrun suflet, se poate vedea evidenta unei schimbari, a unei vieti traite spre slava lui Dumnezeu.Se vede treaba ca Pavel sesizase ca erau si unii care faceau lucrari printre oameni, din moment ce Pavel face aceasta afirmatie.lucrarea Lui,Nu este apsolut niciun dubiu atunci cind se vede schimbare in viata,ca Dumnezeu a fost Cel care a lucrat.

N-mi place sa dau povestiri, dar de data aceasta am sa o fac,am sa aduc inainte ce inseamna lucrarea lui Dumnezeu si cea a omului.Un betiv era cazut in sant. Asa se intimpla pe vremurile copilariei mele. Si trece un credincios si il vede cazut in sant.Credinciosul exclama; “ vai ce faci aici nu te-am intors eu la Dumnezeu?” Cel din sant asa cum era si-a venit in fire si i-a spus; “ asa este, ca tu m-ai intors, daca ma intorcea Dumnezeu nu eram aici”.Vezi  ev, dupa Ioan 1-13, despre cite nasteri sunt.                   In acel om a fost o lucrare omeneasca. Pevel vre sa ii incredinteze pe efeseni ca, numai Dumnezeu poate face o lucrare autentica.Pavel continua si arata ce lucrae a facut Dumnezeu.El face referire la o cladire as zice.Sigur ca este vorba de Biserica Domnului Hritos.şi am fost zidiţi în Hristos Isus.Dumnezeu zideste si acum in continuare pe cei care le da viata.

Nu spune Pavel ca am fost ziditi intr-o Biserica de adunatura sau Adunare fie ea.Aceste tipuri nu au nimic de aface cu lucrarea lui Dumnezeu.Odata zidit, pusa piatra vie in acest trup, templu al Domnului Hritos, este bine pusa si dainuieste la cladire. Cit? cit va dainui cladirea. Domnul Hristos spune despre aceasta Biserica, cladire spirituala, care este din pietre vi cum le numeste ap, Petru in versetul de mai jos ca, Matei 16-18,  voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Cu alte cuvinte Biserica celor inti nascuti va dainui vesnic. Intrebarea se pune din prisma celor care sustin in saracia lor de a intelege Cuvintul,Cine poate lua o piatra vie din cladire?Sigur ca ma refer la un nascut din nou pus, zidit in Trupul(cladirea)Domnului Hritos.

1 Petru 2-5,Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sa fiti o casa duhovniceasca,

Si ap, Pavel continua sa arate motivul acestei zidiri a celor rascumparati in Domnul Hritos.pentru faptele bune, pe cari le -a pregătit Dumnezeu mai dinainte, Unii inteleg ca a face o fapta buna te mintuiesti. Aici intelegem ca, Esti mintuit, zidit si ca faptele sau purtarea pe care o are cel zidit sunt pregatite de Dumnezeu. pentru faptele bune, pe cari le -a pregătit Dumnezeu mai dinainte,Inainte de a mintui, zidi sa folosesc termenul din context,Dumnezeu a planificat si ce au sa faca, cum au sa umble cei pe care i-a zidit(mintuit).As spune ca, este o responsabilitate pentru cel nascut din nou de felul cum traieste, cum umbla, cum se compoarta in viata aceasta vremelnica.Nu am niciun dubiu ca, cel nascut din nou pe care Dumnezeu la zidit in Domnul Hristos este constient ca traieste in prezenta lui Dumnezeu continu.

Si ca va veni un timp cind se v-a infatisa inaintea Celui care i-a pregatit totul in umblarea lui aici in lume. Dece? pentruca Dumnezeu vrea sa fim o priveliste, o marturie a lucrarii Lui pe care a facut-o in noi.Autorul epistolei catre Evrei, il vede pe Dumnezeu ca un mester Evrei 11-10,……al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.Fiind vorba de cetatea eterna care are temeli vesnice.In concluzie, as incheia cu acest adevar de nezdruncinat, ne schimbat.Cel zidit in Domnul Hristos este zidit si este parte componenta din Cladirea cereasca care are temelii tari, Lipsa de cercetare a Cuvintului si fara lumina de sus ne poate duce la concluzii, inteles, eronat. Ce e tris ca sunt unii care invata in felul acesta in Biserica, Adunare.Dumnezeu sa faca El, ca cei care vor sa afle Adevarul sa capete lumina Lui.

John Balarie

Los Angeles California

Biserica pe care o zideşte Hristos – Partea 1
Matei 16:18

Introducere

Centrul textului din Matei 16:13-20 este declaraţia lui Hristos, „Îmi voi zidi biserica” (v. 18). Orice altceva din acest pasaj amplifică această mare declaraţie.

Identificarea ziditorului bisericii

Cu ani în urmă cineva încerca să găsească motivul pentru care anumite biserici experimentau mari creşteri. Acea persoană a vizitat biroul meu şi a spus, „În toată ţara am descoperit că bisericile mari au lideri care doresc să zidească biserica. Vreau să te întreb aceiaşi întrebare pe care le-am pus-o şi lor: Ai o dorinţă mare de a zidi biserica?” I-am răspuns – în mare parte spre surpriza lui – că eu nu aveam nici o dorinţă de a zidi biserică pentru că Hristos a spus că El o va face. Este o mângâiere să ştim că zidirea bisericii nu depinde de oameni, de mecanisme sau de programe. Domnul este singurul Ziditor, şi este bucuria noastră de creştini să fim parte a ceea ce construieşte El.

  1. Descurajarea ucenicilor

Promisiunea lui Hristos de a zidi biserica Sa a apărut atunci când ucenicii se confruntau cu descurajarea. Datorită asocierii lor cu Hristos, ei au ajuns să fie obiecte urâte ale naţiunii Israelului. Ei au realizat că liderii evrei nu aveau să fie încântaţi cu moartea lui Hristos şi că populaţia evreiască era de fapt în căutarea unui Mesia doar politico-militar. Şi în loc să-l vadă pe Hristos domnind în împărăţia slavei şi în măreţie, ucenicii l-au auzit acum pe Hristos „că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât” (Matei 16:21).

  1. Persecutarea ucenicilor

După ce le-a spus acestora despre moartea de care avea să sufere El, Hristos a revelat faptul că ucenicii aveau să poarte o cruce (v. 24-28). Persecutarea poporului lui Dumnezeu nu este ceva nou. În Vechiul Testament poporul lui Dumnezeu era persecutat atât în captivitatea egipteană cât şi în cea babiloniană. Uneori identitatea lor unică drept popor al lui Dumnezeu era în pericol datorită apostaziei şi a căsătoriilor lor mixte cu naţiunile vecine. Întotdeauna au fost vremuri când mulţimea poporului lui Dumnezeu se părea că ajunge la un stop. Şi biserica, din zilele timpurii şi până în cele moderne, a experimentat persecuţia severă.

În mijlocul descurajării ucenicilor Hristos i-a asigurat că programul Său divin avea să meargă înainte. El a făcut-o prin a promite să-şi construiască biserica Sa. Deşi acea promisiune este o scurtă declaraţie, aceasta oferă încurajare pentru toţi ucenicii lui Hristos. Să vedem şi de ce.

Lecţia

  1. CERTITUDINEA EXISTENŢEI BISERICII

Îmi voi zidi biserica”

Este sigur că Hristos îşi va zidi biserica Sa deoarece aceasta este promisiunea Sa divină (cf. Isaia 55:11). Hristos este Dumnezeu şi Dumnezeu nu poate minţii. Timpul verbului accentuează continuarea acţiunii, nu timpul acţiunii. Adică, Hristos a zidit deja în trecut, zideşte în prezent şi va continua să o zidească în viitor.

  1. Datorită Metodei Divine

Hristos îşi va zidi cu certitudine biserica Sa fie că credincioşii trăiesc sau nu în ascultarea dreaptă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Prin a merge în cadrul parametrilor setaţi de Scriptură, credincioşii devin canale prin care Hristos îşi zideşte biserica Sa. Dar Hristos nu va zidi acolo unde găseşte neascultare.

Liderii bisericii caută în mod constant anumite trucuri de comerţ pentru a face biserica să crească. Sunt întrebat adesea, ce metode folosesc eu. Dar Dumnezeu nu-şi clădeşte biserica Sa prin metodologia iscusită, ci doar prin credincioşii dedicaţi faţă de neprihănire. Dacă asculţi Cuvântul lui Dumnezeu, îl vei lăsa pe Hristos să-şi zidească biserica Sa în felul Lui.

  1. Datorită Ziditorului Divin

Scriptura arată în mod clar faptul că Hristos este Ziditorul divin al bisericii.

  1. Fapte 2:39 – „Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”

  1. Ioan 6:37 – „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”

  1. Fapte 2:47 – „Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”

  1. Fapte 5:14 – „Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult”

  1. Fapte 13:48 – „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut”

  1. Fapte 18:10 – „căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate”

Epistolele adaugă un mai mult detaliu cu privire la felul cu Domnul îşi zideşte biserica Sa. De exemplu, suntem instruiţi cu privire la închinare, rugăciune, învăţătură, sfinţenie, disciplina bisericii şi calificativele pentru lideri, diaconi şi diaconiţe. Aceste instrucţiuni indică spre nevoia unei trăiri drepte, care îi caracterizează pe cei pe care-i foloseşte Domnul în clădirea bisericii Lui.

  1. Datorită Ţelului Divin

Biserica există pentru a manifesta slava lui Hristos. Efeseni 5 spune că Hristos zideşte biserica pentru „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (v. 26-27). Într-adevăr, „a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus” (Efeseni 3:21). O astfel de slavă manifestă înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu chiar şi la sfinţii îngeri (3:10).

  1. INTIMITATEA DINTRE HRISTOS ŞI POPORUL SĂU

„Îmi voi zidi biserica mea

Termenul grecesc tradus prin „a mea” arată pe Hristos a fi Proprietarul, Arhitectul şi Ziditorul bisericii. Noi suntem parte a Trupului Său şi una cu El în intimitate sfântă (Efeseni 5:23). Intimitatea este zugrăvită în Scriptură.

  1. În Noul Testament
  2. Fapte 20:28 – „păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”

  1. Fapte 9:4 – Hristos a spus lui Saul, „De ce mă prigoneşti?” Când Saul îi persecuta pe creştini, era acelaşi lucru ca şi când îl persecuta pe Hristos.

  1. 1 Corinteni 6:17 – „cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El”

  1. Ioan 10:27-28 – Isus a spus, „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. . . şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”

  1. În Vechiul Testament

Vechiul Testament se referă la neprihănire ca lumina ochilor lui Dumnezeu (Psalmul 17:8; Zaharia2:8). Acea expresie figurativă se referă la pupilă, cea mai senzitivă parte a ochiului. Dumnezeu spunea, „Dacă bagi degetul în ochiul poporului Meu, e ca şi când l-ai băga la Mine în ochi”. Lui Dumnezeu îi pasă în acest fel pentru că biserica a fost cumpărată cu propriul sânge al lui Hristos (Fapte 20:28). Dumnezeu se apropie de poporul Său şi este ca prietenul care este mai aproape decât un frate (cf. Proverbe 18:24).

Minunea intimităţii cu Hristos

În timp ce se întorcea acasă cu un avion, un pasager m-a întrebat dacă beau.

I-am răspuns, „Nu beau”.

„Niciodată?” a întrebat el.

„Niciodată”, i-am răspuns eu.

„Aveţi cancer?” m-a întrebat.

„Din câte ştiu ei nu”, am răspuns eu.

Îmi spunea aşa de parcă îmi predica, „Eu beau zilnic. Într-o zi o să îmbătrâneşti şi apoi ce o să faci? Toată distracţia o să fie lăsată în urmă. Ar trebui să bei acum cât mai eşti tânăr”.

I-am răspuns, „Nu am nici o dorinţă să beau – deloc”.

Apoi m-a privit şi m-a întrebat, „Da ce ai de nu ai nevoie să bei?”

„Mă bucur că m-aţi întrebat”, i-am răspuns eu. „Am pace şi fericire totală”.

„Da de unde ai aşa ceva?” m-a întrebat el.

Şi eu i-am răspuns, „Îl cunosc pe Isus Hristos”.

Apoi a fost un moment de tăcere. Apoi a întrebat cu necredinţă, „Îl cunoşti pe Isus Hristos?”

I-am spus, „Exact, îl cunosc pe Isus Hristos”.

M-a privit în uluire şi a remarcat, „Am fost şi eu la o şcoală unde ne-au spus despre Isus Hristos, dar nu-L cunosc”.

I-am răspuns, „Ai putea”. Apoi am avut oportunitatea să-i explic evanghelia acestuia.

S-a întors la locul său şi eu mi-am luat locul din spatele lui. Apoi el i-a spus partenerului său de călătorie, „Nu o să-ţi vină să crezi, dar un domn din spatele nostru îl cunoaşte de fapt pe Isus Hristos!” Şi partenerul său, întorcându-se ca să mă privească, a spus, „Glumeşti!” Şi el a fost uimit că cineva putea să-l cunoască pe Isus Hristos în mod personal.

Este o realitate uimitoare că noi în calitate de credincioşi îl cunoaştem pe Isus Hristos. Dar ceea ce este mult mai şocant este că El ne cunoaşte pe noi!

III. IDENTITATEA CELOR DIN BISERICĂ

„Voi zidi biserica mea”

Termenul din greacă tradus prin „biserică” (ekkl[ma]esia) înseamnă „cei chemaţi afară şi se referă la o adunare. În evanghelii cuvântul apare doar aici în matei 18:17. Aici este folosit în sensul său general pentru orice adunare de oameni. Înţelesul original al cuvântului sinagogă se referă şi la o adunare generală de oameni. Din moment ce este probabil că Hristos a vorbit în aramaică, El a folosit probabil termenul general kahal, care înseamnă „congregaţie”, „adunare” sau „mulţime”. Doar mai târziu în epistole găsim ekkl[ma]esia investit cu un înţeles mai deplin. Aşadar Hristos vorbea despre o adunare, congregaţie, sau comunitate de oameni răscumpăraţi. Acel înţeles general este de asemenea evident şi în alte pasaje din Scriptură.

  1. Fapte 7:37-38 – „Acest Moise a zis fiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine: de el să ascultaţi.” El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie, cu îngerul, care i-a vorbit pe muntele Sinai”. Aici cuvântul se referă la poporul evreu adunat în deşert în timpul lui Moise.

  1. Fapte 19:32 – „Unii strigau una, alţii alta, căci adunarea era în învălmăşeală, şi cei mai mulţi nici nu ştiau pentru ce se adunaseră”. Aici ekkl[ma]esia se referă la o mulţime din Efes care respingea mesajul evangheliei.

  1. Evrei 12:22-23 – „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi”. Aici „biserica” se referă la tot poporul lui Dumnezeu.

La fel ca în Evrei 12:23 „biserica” din matei 16 se referă la tot poporul lui Dumnezeu. Şi „împărăţia cerurilor” din Matei 16:19 – folosit în mod sinonim pentru cuvântul biserică – vorbeşte de asemenea de adunarea celor veniţi la Dumnezeu. În timp ce ucenicii mergeau pe drumul prăfuit din Cezarea din Filipi, ei au înţeles deodată ekkl[ma]esia în acelaşi sens general, nu ca o clădire cu clopotniţă. In acele zile nu existau denominaţii, episcopi, diaconi, sau congregaţii aşa cum avem noi astăzi. Deşi Hristos s-a confruntat cu ostilitatea şi respingerea, El avea să continue să adune pe poporul Său răscumpărat, aşa cum a făcut-o tot timpul şi continuă să facă şi acum.

Concluzie

Oamenii se miră adesea de ceea ce s-ar întâmpla cu biserica dacă va cădea America. Dar clădirea bisericii nu depinde de ridicarea sau coborârea Americii pentru că numai Domnul zideşte biserica. Din moment ce Hristos zideşte numai acolo unde găseşte neprihănire, este important ca noi să trăim în mod neprihănit. Fi dedicat faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi permite Duhului Său să schimbe viaţa ta. În acest fel vei manifesta slava Sa în biserică.

Concentrarea asupra faptelor

  1. Ce declaraţie este inima textului din Matei 16:13-20?
  2. Este o _____________ pentru credincios să fie parte a ceea ce zideşte Dumnezeu.
  3. De ce au fost descurajaţi ucenicii lui Hristos?
  4. Care este semnificaţia timpului verbului din Matei 16:18?
  5. Unde îşi clădeşte Hristos cu siguranţă biserica Sa?
  6. Hristos îşi clădeşte biserica Sa prin credincioşii dedicaţi faţă de __________.
  7. Ce arată Fapte 2:39?
  8. _______ adaugă mai multe detalii cu privire la felul cum Hristos îşi zideşte biserica Sa.
  9. De ce există biserica?
  10. Termenul „a mea” în Matei 16:18 revelează credinciosului a fi _____ cu Hristos în sfântă _______.
  11. În Fapte 9:4 pe cine persecuta de fapt Saul?
  12. De ce a numit Domnul pe poporul Său „lumina ochilor săi” (Zaharia 2:8)?
  13. Definiţi „biserica” din Matei 16:18. Susţineţi-vă răspunsul cu Scriptura.

Considerarea principiilor

  1. Ca partea a bisericii creştinii se bucură de intimitate sfântă cu Hristos. Cercetătorul biblic R. B. Kuiper scria, „Cum poate vedea Creatorul simplele creaturi drept prieteni ai Lui defineşte înţelegerea umană. Felul cum Dumnezeul sfânt poate atribui prietenia Sa asupra oamenilor păcătoşi este total incomprehensibil. Este destul să spunem că aici suntem martori ai unei manifestări supreme a bunăvoinţei divine. Şi intimitatea acelei prietenii transmite bunăvoinţa divină cu mult mai măreţ”(The Glorious Body of Christ[Edinburgh:  The Banner of Truth Trust, 1967], pp.  332-33). Te bucuri de intimitatea cu Domnul prin studiul Cuvântului Său şi rugăciune? Citeşte şi studiază Luca 10:38-42, examinează-ţi umblarea ta cu Domnul în lumina acelei Scripturi. Cere-i Domnului să te ajute să ai aceiaşi dorinţă pe care a avut-o apostolul Pavel: „privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8).

  1. Nimic nu poate contrazice promisiunea lui Hristos de a clădi biserica Sa. Pastorul învăţător J. C. Ryle spunea, „Mare este puterea pe care o arată Hristos în zidirea bisericii Sale! El îşi îndeplineşte lucrarea Sa în ciuda opoziţiei din partea lumii, a cărnii şi a diavolului. În furtună, în vijelie, prin vremurile de necaz, de tăcere, fără gălăgie, fără vâlvă, fără încântare, clădirea progresează. . . . Ar trebui să fim profunde de mulţumitori că zidirea adevăratei bisericii este pusă pe umerii Aceluia care este măreţ. Dacă lucrarea depinde de om, aceasta avea să se năruie. Dar, binecuvântat să fie Dumnezeu, lucrarea este în mâinile Ziditorului care nu eşuează niciodată să îşi realizeze proiectele Sale! Hristos este Ziditorul atotputernic. El îşi va îndeplini lucrarea Sa, deşi naţiunile şi bisericile vizibile nu îşi pot cunoaşte datoria lor. Hristos nu va eşua niciodată. Ceea ce El a preluat El va îndeplini cu certitudine”(Holiness[Hertfordshire, England:  Evangelical Press, 1989], p.  214). Ai adus mulţumiri şi laudă Domnului pentru zidirea bisericii Sale? Citeşte Efeseni 1 şi închină-te Domnului pentru măreaţa Sa lucrare.

Adăugat la Colecţia John MacArthur localizată la:

Bible Bulletin Board
Box 314
Columbus, New Jersey, USA, 08022
Websites: www.biblebb.com and www.gospelgems.com
Email: tony@biblebb.com
Online since 1986

  • s-3

El

Biserica – trupul viu al lui Isus Hristos

Biserica secolului 21: se accentueazã relaţia personalã cu Dumnezeu, experimentarea credinţei personale, hotãrârea individualã de a-L urma pe Hristos etc. Acest lucru este esenţial şi absolut necesar pentru o credinţã puternicã şi sincerã, dar nu este suficient. Ea trebuie sã fie însoţitã de o învãţãturã completã şi biblicã despre bisericã, rolul şi poziţia fiecãruia în bisericã şi despre necesitatea de a aparţine unei biserici. Poate cã nouã ne place sã ne considerãm mai mult creştini decât oameni ai bisericii, şi accentuãm faptul cã Isus Hristos a murit „ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege” dar uitãm cã planul lui Dumnezeu este „sã-şi curãţeascã un popor ca sã fie al Lui.”

Domnul Isus iubeşte biserica. Nu ai cum sã-L iubeşti pe Domnul Isus şi sã dispreţuieşti sau sã ignori biserica. Dacã Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti ce iubeşte El, urãşti ce urãşte El. (nu poţi sã-i spui unui om cã-ţi place de el dar cã nu-ţi place de nevasta lui)Efeseni 5:25-27 „…Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţeascã, curãţind-o prin spãlarea cu apã prin Cuvânt, ca sã înfãţişeze înaintea Sa aceastã Bisericã slãvitã, fãrã patã, fãrã încreţiturã sau altceva de felul acesta, ci sfântã şi fãrã defect.” (exemplul negativ: tineri care dispreţuiesc biserica, care considerã cã n-au nevoie de bisericã pentru a fi nişte creştini adevãraţi, care considerã cã credinţa este o chestiune atât de privatã încât nu o mãrturisesc, nu vorbesc despre ea, nu cautã prezenţa celor care la rândul lor cred etc. încât pânã la urmã începi sã te îndoieşti de existenţa ei). Dumnezeu vrea sã iubim biserica, nu sã ne plângem de ea sau sã ne folosim de ea.

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu. Prima referire despre bisericã se gãseşte în Matei 16:18 „Tu eşti Petru şi pe aceastã stâncã voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” Stânca pe care este ziditã biserica este afirmaţia lui Petru „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Hristos este temelia bisericii, sau, în altã metaforã, capul bisericii, iar biserica este, în prima situaţie, clãdirea bisericii, în a doua trupul bisericii. Biserica nu este o instituţie omeneascã aşa cum este o universitate, o bancã, un club. Omul a inventat o arhitecturã pentru bisericã, un stil de închinare…a fãcut multe lucruri reprobabile în numele Bisericii, dar acest lucru nu desfiinţeazã biserica, pentru cã ea nu a fost creatã de om ca sã poatã avea vreo autoritate asupra ei. Biserica în sensul biblic este comunitatea de oameni credincioşi puşi deoparte de Dumnezeu pentru a-L reprezenta în aceastã lume. Faptul cã de-a lungul secolelor Biserica s-a instituţionalizat, cã au intervenit alte motive decât cele spirituale (de exemplu politice, legate de putere sau de bani) sunt lucruri pe care nimeni nu le neagã, dar asta nu desfiinţeazã Biserica aşa cum a creat-o Dumnezeu, şi nu e de competenţa noastrã sã le dezbatem. Noi trebuie sã vedem care este sensul biblic al bisericii, şi sã dorim noi sã fim o bisericã aşa cum vrea Dumnezeu. Biserica este indestructibilã şi va exista veşnic. Ea va supravieţui acestui univers.În F.A. Când fariseii erau strânşi ca sã discute despre crestinii ce începuserã sã propovãduiascã credinţa în Isus, Gamaliel a spus un lucru care este valabil şi pentru bisericã: F.A. 5:38, 39 „Dacã planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacã este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici.”

Biserica este condusã de Domnul Isus: El este capul (biserica ca trup), piatra unghiului (clãdire). Nimeni nu are dreptul de a stãpâni biserica lui Hristos în afarã de El. De aceea metaforele despre bisericã nu sunt o piramidã (care are un vârf şi o bazã), nu este un autobuz unde cineva conduce iar ceilalţi privesc liniştiţi pe geam în cãlãtoria prin aceastã viaţã. (detalii mai tarziu).

Biserica îşi primeşte creşterea de la Hristos. Mlãdiţele primesc creşterea de la viţã. (Ioan 15). Pavel spune: eu am semãnat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a fãcut sã creascã. Noi suntem lucrãtori împreunã cu Dumnezeu, dar lucrarea principalã o face Dumnezeu. Noi facem seminarii, conferinţe, ne gândim la metode de a aduce oameni în bisericã, toate sunt foarte utile, sunt necesare, dar sã nu uitãm cã nu sunt suficiente. Fãrã binecuvântarea lui Dumnezeu totul nu este decât un program care vine şi plecã şi este repede uitat. Noi trebuie sã facem tot ce depinde de noi omeneşte vorbind (1 Corinteni 11, 12 „Cãci nimeni nu poate sã punã o altã temelie decât aceea care este pusã şi care este Isus Hristos. Iar dacã cineva clãdeşte pe aceastã temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecãruia va fi datã pe faţã, ziua o va face cunoscutã, cãci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecãruia.” ) dar nu trebuie sã purtãm asupra noastrã responsabilitatea pe care numai Domnul o poate purta, altfel obosim în lucrare, suntem deznãdãjduiţi şi aşteptãm rezultate pe mãsura efortului nostru. Dar acesta nu este niciodatã o garanţie pentru o trezire spiritualã etc.

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu dintr-un motiv (sau mai multe) cât se poate de clar(e). Dumnezeu nu este niciodatã arbitrar în ceea ce face. Uneori nu cunoaştem toate motivele acţiunilor Sale, dar referitor la bisericã Scriptura este cât se poate de clarã şi putem sã vedem exact de ce existã biserica, de ce avem nevoie de bisericã, de ce biserica are nevoie de noi, de ce viaţa de credinţã nu poate fi trãitã în afara bisericii etc. Dupã ce am vãzut poziţia lui Dumnezeu faţã de bisericã (Dumnezeu iubeşte Biserica) şi autoritatea cu care este investitã Biserica (este creaţia lui Dumnezeu de aceea ea nu poate fi distrusã sau contestatã de om şi nici un este opţionalã pentru credincios), mergem mai departe cercetând mai exact ce este biserica şi care este locul nostru în bisericã.

În Biblie existã douã metafore care denumesc biserica şi care ne ajutã sã înţelegem ce este biserica:
1. Biserica este o familie.
2. Biserica este un trup.

Biserica este o familie

Existã o greşealã destul de frecventã în viaţa de credinţã: oamenii acceptã învãţãtura despre naşterea din nou, chiar se nasc din nou, înţeleg lucrurile fundamentale ale credinţei, legate de mântuirea prin harul Domnului Isus Hristos dar…refuzã sã meargã mai departe, ca şi cum totul începe dar se şi terminã cu naşterea din nou, cu însuşirea unor noţiuni elementare despre credinţã. E ca şi cum un copil nou-nãscut rãmâne nou nãscut tot timpul şi refuzã sã creascã, ceea ce este nenatural şi chiar cumplit de dureros (pentru pãrinţi de ex.). Este contrar legilor naturii. Acelaşi lucru este valabil şi cu rãmânerea la statutul de creştin nou-nãscut: este împotriva legilor spirituale. Oprindu-se din creştere, viaţa nouã a unui creştin începãtor este stopatã, atrofiatã, stinsã şi în final moare. Planul lui Dumnezeu depãşeşte cu mult primii paşi pe care îi face un creştin începãtor, scopul lui este sã ajungem la starea de om matur, la mãsura staturii plinãtãţii lui Hristos. (Efeseni 4:3) Existã o ordine corectã în viaţa de credinţã, ordine pe care o vedem repetându-se de fiecare datã în Biblie atunci când oamenii primesc evanghelia Domnului Isus şi sunt nãscuţi din nou: cred în Isus Hristos, se boteazã şi devin membri ai bisericii, slujesc Domnului şi cresc în credinţã. (credinţa, botezul, creşterea). – citate din Faptele Apostolilor. Rick Warren are un joc de cuvinte legat de acest adevãr: believe, belong, become. Logica e clarã: mai întâi crezi şi te naşti din nou, apoi aparţii familiei spirituale şi prin sprijinul, grija, hrana spiritualã primitã de la bisericã ajungi sã creşti şi sã devii asemenea lui Hristos, scopul ultim al lui Dumnezeu
Primul lucru pe care îl face Dumnezeu în viaţa noastrã este sã ne ierte pãcatele, sã ne ofere astfel mântuirea şi sã ne nascã din nou prin Duhul Sfânt, deci sã ne ofere o viaţã nouã.
Urmãtorul lucru, urmare directã a naşterii din nou, este faptul cã începem sã aparţinem familiei lui Dumnezeu.(aşa cum un nou nãscut aparţine familiei în care s-a nãscut) Tatãl nostru este Dumnezeu (Gal. 3:26 „Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus”), iar Isus este Fratele nostru ( Matei 12:49, 50 „Iatã mama mea şi fraţii mei. Cãci oricine va face voia Tatãlui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, sorã şi mamã”). De asemenea, alţi credincioşi devin fraţii şi surorile noastre şi prin urmare, Biserica devine familia noastrã spiritualã.

BOTEZUL

Este actul prin care te identifici cu familia lui Dumnezeu. El simbolizeazã multe lucruri: declarea publicã a credinţei în Hristos, identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui, moartea vieţii vechi şi începerea unei vieţi noi. Dar este şi un ritual prin care este sãrbãtoritã includerea credinciosului în familia lui Dumnezeu ( )
Botezul nu este o opţiune, este o poruncã (F.a. ) Poţi sã-l amâni, poţi sã te îndoieşti de necesitatea lui, poţi sã eziţi…toate aceste atitudini reflectã o problemã la nivelul credinţei: ruşinea de a mãrturisi public credinţa ta, ruşinea de a te identifica cu fraţii tãi în credinţã, mândria (n-am nevoie de bisericã), ignoranţa etc.
Botezul nu te face membru în bisericã, ci credinţa în Hristos; botezul este semnul vizibil al dedicãrii tale interioare faţã de Hristos şi faţã de biserica pe care Hristos o iubeşte; singura condiţie este credinţa, nu maturitatea.

Familia spiritualã are nişte caracteristici care depãşesc familia trupeascã în importanţã: relaţia noastrã cu fraţii credincioşi va continua în veşnicie, care presupun o legãtura mai durabilã, mai trainicã decât relaţiile de sânge care pot fi distruse prin divorţ, distanţã, îmbãtrânire, moarte. (Matei 12:50 „Cãci oricine va face voia Tatãlui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, sorã şi mamã.”)

Familia spiritualã satisface o nevoie adâncã care existã în fiecare om: nevoia de pãrtãşie, de a fi împreunã cu ceilalţi. Dumnezeu preţuieşte relaţiile, El este dragoste şi natura Lui (Sfânta Treime) este relaţionalã; viaţa unui creştin este definitã prin relaţiile cu ceilalţi creştini (Nu e bine ca omul sã fie singur); în Biblie nu existã exemple de creştini pustnici, izolaţi, care cautã sfinţenia şi maturitatea în afara bisericii; creştinul singur este un copil orfan, fãrã familie, privat de multe beneficii şi binecuvântãri pe care le aduce apartenenţa la o familie.
Relaţia cu Isus este personalã, dar nu privatã.

Pãrtãşia

Pãrtãşia este un cuvânt creştin, vine de la cuvântul a împãrtãşi, adicã a avea o experienţã comunã cu cineva, a face pãrtaş la o emoţie, trãire, experienţã, activitate etc. Dumnezeu ne cheamã la pãrtãşie. Viaţa a fost conceputã pentru a fi împãrtãşitã. Noi nu putem trãi singuri. Existã nevoie de pãrtãşie în familie, altfel nu mai este o familie, ei trebuie sã petreacã timpul împreunã, sã comunice sincer unii cu alţii, sã treacã împreunã prin bucurii sau tristeţi. Din punct de vedere spiritual se întâmplã acelaşi lucru.
Pãrtãşia înseamnã mai mult decât a participa la serviciile divine, a luat ceaiul împreunã sau a schimba trei cuvinte dupã un seminar. Pãrtãşia înseamnã „a experimenta viaţa împreunã” (dragoste altruistã, slujirea practicã, dãrnicia, mângâierea plinã de înţelegere şi toate celelalte porunci care se referã la relaţiile „unii cu alţii”)…..

Principii esenţiale ale unei pãrtãşii reale:

1. numãrul grupului de pãrtãşie (max. 10) Marcu 3:13 „A rânduit dintre ei doisprezece ca sã-i aibã cu Sine.”

2. sinceritatea (a comunica de la inimã la inimã: a fi cinstit în legãturã cu cine eşti, a-ţi exprima sentimentele, îndoielile, temerile, a recunoaşte slãbiciunile, a solicita ajutorul şi rugãciunile celorlalţi; opusul este fãţãrnicia, politeţea superificialã, impresia cã toate sunt bine etc.) 1 Ioan 1:7 „Dar dacã umblãm în luminã, dupã cum El Însuşi este luminã, avem pãrtãşie unii cu alţii.” Întunericul ascunde rãnile, cãderile, temerile, eşecurile şi defectele, lumina scoate totul la ivealã şi recunoaştem cine suntem. E nevoie de curaj şi de smerenie ca sã depãşim frica de fi expuşi, rãniţi, respinşi, judecaţi. Numai aşa putem fi sãnãtoşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Iacov 5:16 „Mãrturisiţi-vã unii altora pãcatele şi rugaţi-vã unii pentru alţii ca sã fiţi vindecaţi.”

3. reciprocitate Reciprocitatea înseamnã a da şi a primi, a împãrţi responsabilitãţile, a purta sarcinile unii altora. Romani 1:12, 13 „..sã fim mângãiaţi laolaltã în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celãlalt, atât a voastrã cât şi a mea.” Biblia porunceşte responsabilitatea reciprocã, încurajarea reciprocã, slujirea reciprocã şi cinstirea reciprocã. Efeseni 6:2 „Purtaţi-vã sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.” (exemplu: evanghelizarea împreunã) Existã foarte multe îndemnuri însoţite de precizarea: unii pentru alţii, unii altora. Tot ce facem trebuie sã fie spre zidirea tuturor.

4. simpatie (empatie) Coloseni 3:12 „…îmbrãcaţi-vã cu o inimã plinã de îndurare, cu bunãtate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungã rãbdare.” Fiecare om are nevoie sã fie înţeles şi sã i se împãrtãşeascã sentimentele. Domnul Isus spune cã noi trebuie sã plângem cu cei care plâng şi sã ne bucurãm cu cei care se bucurã. Este mai mult decât a oferi soluţii facile, reţete imediate care sã rezolve orice problemã. Oamenii au nevoie sã fie ascultaţi, înţeleşi, mângâiaţi, compãtimiţi. De multe ori suntem prea grãbiţi şi nu avem rãbdare sã înţelegem şi sã simpatizãm cu oamenii, sã-i înţelegem. Rick Warren spunea cã cel mai profund nivel al simpatiei este pãrtãşia suferinţei. În momentele de crizã, de necaz, de nesiguranţã avem cel mai mult nevoie unii de alţii doarece în acele momente credinţa noastrã se clatinã, şi avem nevoie de prieteni credincioşi care sã ne susţinã, sã ne încurajeze.

5. iertare, milã Coloseni 3:13 „Îngãduiţi-vã unii pe alţii şi, dacã unul are sã se plângã de altul, iertaţi-vã unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vã şi voi.” Suntem cu toţii oameni imperfecţi, putem sã greşim în multe feluri, şi invitabil acest lucru se întâmplã atunci când petrecem mai mult timp împreunã. Toţi ne poticnim, cãdem şi avem nevoie de ajutor. Resentimentele şi supãrarea distrug pãrtãşia. Iertarea o învãţãm de la Dumnezeu; ceea ce le iertãm celorlalţi nu va fi niciodatã mai mult decât ne-a iertat Dumnezeu nouã. Iertarea trebuie fãcutã imediat, iar rãzbunarea nu are ce cãuta în viaţa unui creştin.

6. înţelegerea diferenţelor 10% din oameni sunt mai dificili decât ceilalţi 90%. Într-o bisericã oamenii pot fi foarte diferiţi în ceea ce priveşte nevoile spirituale şi emoţionale. Au un comportament care ne poate pãrea iritant, sunt nesiguri, plin de îndoialã, nu ştiu sã socializeze sau sã lege prietenii, sunt inconsercvenţi etc. Fiecare dintre noi este unic prin temperament şi educaţie, de aceea nu existã o compatibilitate perfectã. Dificultãţile care apar într-o bisericã sunt o ocazie de creştere şi un test continuu al caracterului nostru, ele sunt spre binecuvântarea noastrã şi a celor care „necesitã un har suplimentar”. Într-o familie relaţiile nu se bazeazã pe simpatie, frumuseţe, inteligenţã, împãrtãşirea gusturilor etc., ci pe natura relaţiilor dintre membri: aparţinem unii altora şi cu toţii aparţinem lui Dumnezeu. Dacã facem efortul de a înţelege oamenii vom vedea cã existã motive pentru care unii oameni sunt altfel: mediul în care au trãit, suferinţele prin care au trecut. Romani 15:1 „Noi care suntem tari suntem datori sã rãbdãm slãbiciunile celor neputincioşi şi sã nu ne plãcem nouã înşine.” Romani 14:1 „Primiţi pe cel slab în credinţã fãrã sã-i judecaţi întrebãrile îndoielnice” Aceste îndemnuri ne feresc de judecatã, dispreţuire, şi ne îndeamnã la dragoste şi acceptare a oricãrui om. Multe din dificultãţile care apar în relaţiile dintre noi nu au legãturã cu pãcatul, ci cu diferenţele de temperament.

7. asumarea responsabilitãţii Dacã ne pasã suficient de mult vom spune adevãrul în dragoste. De multe ori fugim de conflicte şi pãstrãm o pace şi o armonie aparentã. Frica şi lipsa de sinceritate împiedicã pãrtãşia. Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacã un om ar fi prins în vreo greşealã , voi care sunteţi duhovniceşti sã-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca sã nu fi ispitit şi tu.” Sinceritatea este temelia intimitãţii; conflictele muşamalizate creeazã frustrare şi bariere adânci între noi. Noi trebuie sã apreciem mai mult sinceritatea decât mãgulirea sau lauda. Sinceritatea nu-ţi dã însã voie sã spui tot ce vrei si cum vrei sau când vrei. Existã un moment potrivit în care un conflict poate fi rezolvat. Vorbele nechibzuite pot provoca rãni adânci şi în loc sã-l câştigi pe fratele tãu, poţi sã-l pierzi. 1 Timotei 5:1, 2 „Nu mustra cu asprime pe un bãtrân, ci sfãtuieşte-l ca pe un tatã; pe tineri, ca pe nişte fraţi; pe femeile bãtrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toatã curãţia.” Efeseni 4:15 „Spunând adevãrul în dragoste, sã creştem în toate pânã la Cel care este Capul, Hristos.”

8. evitarea bârfei Bârfa submineazã încrederea şi face mult rãu relaţiilor dintre oameni. Existã lucruri pe care nu le putem încredinţa sau mãrturisi altora, şi în loc sã vorbim despre o problemã, Dumnezeu ne îndeamnã sã o rezolvãm direct cu persoana implicatã.

9. regularitatea Pãrtãşia adâncã nesesitã timp, relaţiile adânci se construiesc în timp. Faptul de a ne întâlni cu ceilalţi trebuie sã devinã un obicei, întâlnirile trebuie sã fie frecvente. Acest lucru presupune sã mergi la întâlnire chiar dacã nu ai dipoziţia necesarã. Dacã consideri pãrtãşia şi relaţiile mai importante decât dispoziţia ta, atunci te duci. Creştinii din primele secole se întâlneau zilnic.

Biserica ca trup

Dumnezeu ne cheamã sã credem dar şi sã aparţinem bisericii, familiei spirituale sau trupului lui Hristos. Romani 12:5 „…noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mãdulare unii altora.” Noi suntem aşezaţi împreunã, zidiţi împreunã, moştenitori împreunã, adunaţi împreunã şi vom fi rãpiţi împreunã.

1. Viaţa Trupul ne duce la ideea de organism viu iar fiecare membru este un organ vital, o parte indispensabilã a Trupului, parte legatã de celelalte. Organul nu poate sã funcţioneze dacã nu este legat de trup. El se va usca şi va muri, la fel este şi cu credinţa, fãrã o legãturã vitalã cu biserica, credinţa noastrã se usucã şi moare. O bisericã localã are o putere de viaţã care este trasmisã fiecãrui membru. Persoana care spune cã nu are nevoie de bisericã este ori mândrã, ori ignorantã.

2. Rolul Trupul este cel care dã semnificaţie şi funcţie mãdularului şi nu invers. Fiecare mãdular are un rol specific. Dacã nu facem parte din trupul lui Hristos noi ratãm scopul pe care Dumnezeu l-a dat vieţii noastre.

3. Pãrtãşia 1 Corinteni 12:26 „Dacã un mãdular suferã, toate mãdularele suferã împreunã cu el; dacã un mãdular este cinstit, toate mãdularele se bucurã împreunã cu el.” Nu poţi fi legat de Cap dacã nu eşti legat de tot trupul, şi invers. Eşti unic, dar valoarea ta este completatã de rolul pe care îl ai în raport cu ceilalţi.

Creştinii ca mãdulare:

1. fiecare este indispensabil 1 Cor. 12:21 „Ochiul nu poate sã zicã mâinii „nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate sã zicã piciorelor: „N-am nevoie de voi”” Oamenii au nevoie sã le fie confirmatã valoarea. Tuturor ne place sã fie nevoie de noi. Nu ne place sã ne simţim inutili. Nici nu suntem…Locul nostru nu poate fi luat de altcineva înaintea lui Dumnezeu. Sigur, în bisericã oamenii vin şi pleacã, dar înaintea lui Dumnezeu eşti de neînlocuit.

2. fiecare are importanţã egalã Existã o lege a compensaţiei prin care Dumnezeu are grijã ca nici un mãdular sã nu se simtã desconsiderat. 1 Cor. 12:22, 23 „…mãdularele trupului care par mai slabe sunt necesare. ªi pãrţile trupului care par vrednice de mai puţinã cinste, le îmbrãcãm cu mai multã cinste. ªi pãrţile mai puţin frumoase sunt cele mai împodobite.”

3. fiecare mãdular are un dar (rol, funcţie) 1 Cor. 12: 4, 5 „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn.” Nu existã om care sã nu poatã fi util în lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie sã descoperim darul pe care Dumnezeu ni l-a dat şi sã-l folosim. Nu existã mãdular inutil.

4. fiecare mãdular îşi foloseşte darul pentru zidire Darul nu îţi este dat spre lauda ta şi spre satisfacţia pesonalã, ci pentru zidirea şi creşterea celorlalţi. 1 Cor. 12:7 „ªi fiecãruia i se dã manifestarea Duhului spre folosul tuturor.” Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Unii spun: n-am nici un dar, sunt prea timid sã-mi folosesc darul, în bisericã trebuie sã fim smeriţi şi sã stãm la locul nostru, sã nu ne credem prea importanţi etc. Aceasta este o falsã smerenie (desconsiderarea, sentimentul inutilitãţii) etc. Smerenia înseamnã sã te gândeşti mai mult la cei de lângã tine decât la tine însuţi. Nevalorificându-ne darul pe care Dumnezeu l-a pus noi, îi privãm pe ceilalţi de slujirea, zidirea şi ajutorul nostru. Rolul nostru în bisericã nu are legãturã cu smerenia sau mândria, ci cu mãsura de credinţã pe care ne-o dã Domnul fiecãruia. Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.”

Creşterea spiritualã este imposibilã în izolare şi singurãtate. Nici prezenţa la serviciile divine nu este suficientã. Fiecare membru trebuie sã participe la întreaga viaţã a bisericii locale. Maturitatea realã se manifestã prin relaţii. În singurãtate poţi sã studiezi Biblia, poţi sã asculţi predici, poţi sã te uiţi la filme creştine etc, dar nu vei putea creşte decât interacţionând cu oameni pãcãtoşi ca şi tine. Noul Testament ne porunceşte: sã ne iubim unii pe alţii, sã ne rugãm unii pentru alţii, sã ne încurajãm unii pe alţii, sã ne sfãtuim unii pe alţii, sã ne slujim unii pe alţii, sã ne acceptãm unii pe alţii, sã ne învãţãm unii pe alţii, sã ne cinstim unii pe alţii, sã ne purtãm poverile unii altora, sã ne iertãm unii pe alţii, sã ne supunem unii altora, sã ne dedicãm unii altora.. Pe lângã Biblie, pentru a creşte avem nevoie de alţi credincioşi; creştem mai repede şi mai puternici dacã învãţãm unii de la alţii şi dãm socotealã unii altora. Creşterea ne fereşte de cãderi, oscilãri, îndoieli: Efeseni 4:14 „…ca sã nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi-n colo de orice vânt de învãţãturã, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rãtãcirii.” Caracteristica copilului este imaturitatea, lipsa de dicernãmânt, oscilaţia, sunt instabili (trec de la entuziasm la deprimare, iau o hotãrâre şi nu o duc pânã la capãt) şi uşor de înşelat (un bun orator îi poate convinge, nu au capacitatea de a filtra mesajul, aleargã mereu dupã ultima carte sau ultimul mesaj care le propune spiritualitate instantanee) Creşterea noastrã urmãreşte un scop clar: pregãtirea noastrã pentru slujire. Efeseni 4:12 „Pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Dumnezeu vrea sã slujim, vrea sã ne foloseascã, şi în acest scop de a creşte. Acest lucru nu înseamnã cã încep sã slujesc atunci când sunt perfect pregãtit, ci slujind mã pregãtesc, mã maturizez, pentru ca în final, toate lucrurile care acţioneazã asupra mea (studierea cuvântului lui Dumnezeu, relaţiile cu fraţii, practica mea în slujire) cã conveargã spre o maturizare şi mai mare. Matur nu înseamnã perfect, ci complet.

Dumnezeu ne cere dedicare faţã de bisericã:

Dumnezeu ne cere sã iubim Biserica: dragostea de Dumnezeu este doveditã de dragostea faţã de fraţi. 1 Ioan 4:12 „Nimeni n-a vãzut vreodatã pe Dumnezeu; dacã ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rãmâne în noi şi dragostea Lui este desãvârşitã în noi.”

Dumnezeu ne cere sã ne sacrificãm pentru Bisericã 1 Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea prin aceea cã El ªSi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie sã ne dãm viaţa pentru fraţi.”

Dumnezeu ne cere sã investim în Bisericã. 1 Tim.4:14 „Nu fi nepãsãtor de darul care este în tine…Ocupã-te cu aceste lucruri, fii în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta sã fie evidentã petru toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învãţãturii. Stãruie în aceste lucruri, cãci fãcând aşa, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultã.” Romani 12:7 „Cine este chemat la o slujbã, sã se ţinã de slujba lui. Cine învaţã pe alţii, sã se ţinã de învãţãturã. Cine înseamnã, sã se ţinã de îndemnare. Cine sã, sã dea cu inimã largã. Cine conduce sã fie cu grijã. ..”

Dumnezeu ne cere sã aparţinem unei biserici locale. Toate referirile la bisericã din N.T. sunt la adresa unor biserici locale, cu mici excepţii. Slujirea într-o bisericã, consecvenţa, maturizarea pesonalã şi relaţiilor în timp mã ajutã sã aduc roadã şi sã fiu eficient în slujirea Domnului. Spuneţi stop migrãrilor dintr-o bisericã în alta, investiţi într-un singur loc şi rãmâneţi pe baricadã şi în situaţii dificile pentru cã ele sunt spre creşterea noastrã.

Dumnezeu alege biserica în care sã slujim, nu noi. Dacã o facem noi, cu siguranţã am alege dupã criterii subiective (îmi place, nu-mi place), plec când vreau sau când lucrurile încep sã devinã prea serioase. Suveranitatea lui Dumnezeu vizeazã şi acest lucru. Domnul poate sã ne cheme sã slujim ca misionari, sã întemeiem noi o bisericã, sã ne integrãm în altã bisericã, dar totul dupã voia Lui nu dupã bunul meu plac. El ştie cel mai bine în ce bisericã e bine sã slujesc şi în ce bisericã vrea sã mã creascã.

 Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află. 

Matei 7:13, 14

Pastorul David

Alegerea inteleapta

Viaţa noastră este ca a unui călător care merge pe o cale. Oricine merge pe o cale sau pe mai multe căi în fiecare zi. În fragmentul acesta, Isus spune că în faţa vieţii noastre există doar două căi: una este calea îngustă, alta este calea lată. Isus spune că poarta strâmtă are legătură directă cu calea îngustă şi poarta largă are legătură directă cu calea lată. Dintre cele două căi trebuie să alegem doar una. Omul cu judecată alege calea îngustă. Rezultatul umblării pe cele două căi este foarte diferit de la o cale la alta; una duce la pieire, alta duce la viaţa veşnică. La intersecţia Pieţii Universităţii sunt 4 bulevarde: dacă alegem B-dul Carol I, putem merge spre Constanţa; dacă alegem B-dul Regina Elisabeta, ajungem la Piteşti; dacă alegem B-dul N. Bălcescu, ajungem la Ploieşti; dacă alegem B-dul I. C. Brătianu, ajungem la Giurgiu. Astfel, dacă intrăm pe poarta strâmtă şi mergem pe calea îngustă, ajungem la viaţa veşnică, pe de o altă parte, dacă intrăm pe poarta largă şi mergem pe calea lată, ajungem la pieire. În timpul tinereţii sau în timpul facultăţii, alegerea căii e foarte importantă. Aici calea îngustă se referă la calea credinţei, iar calea lată se referă la calea lumii. Calea îngustă se referă la calea care merge după Isus.  „Poarta strâmtă” este Isus Însuşi. Poarta care ne conduce la viaţa veşnică e strâmtă. Numai Isus este poarta mântuirii. După ce omul a păcătuit, a pierdut calea care duce la pomul vieţii şi a rătăcit. Datorită păcatului, îl aşteaptă moartea veşnică. Dar Isus a venit pe acest pământ ca să mântuiască oamenii păcătoşi. În Ioan 10:9 Isus spune: „Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit, va intra şi va ieşi şi va găsi păşune.” Numai Isus este poarta mântuirii. Cum e uşa lui Isus care duce la viaţă? E foarte strâmtă. Deci Eugen nu poate intra împreună cu Ionatan fiul lui, chiar dacă îl ţine tare de mână, nici cu soţia dragă, deodată. Nu putem intra purtând comorile sau lucrurile lumii. Nici nu putem cumpăra bilet de intrare cu bani. Isus este poarta adevărului şi a mântuirii. Ca noi să intrăm pe poarta strâmtă, mai întâi trebuie să dezbrăcăm povara păcatului. Pe această poartă intră numai cel care s-a născut din nou prin pocăinţă. Poarta strâmtă are legătură directă cu calea îngustă. Această cale presupune multe suferinţe şi persecuţii. Mai ales, puţini sunt cei care o află. De ce intrăm pe poarta strâmtă şi mergem pe calea îngustă? Pentru că ne conduce la viaţă.

În faţa vieţii noastre sunt două căi: una e lată, cealaltă îngustă. Una duce la pieire, cealaltă duce la viaţă. Poarta largă şi calea lată duc la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ele. Calea lată se aseamănă cu o autostradă germană pe care nu este limită de viteză. Pe ea nu se află indicatoare de pericol, radar, nici cele zece porunci. Pe ea nu eşti singur şi mulţi colegi şi prieteni intră împreună cu tine. Cel care merge pe calea largă, trăieşte după mersul lumii şi după bunul plac. Dar pe această cale ne aşteaptă judecata veşnică a Domnului. Dumnezeu ne-a dat libertatea alegerii: putem intra pe poarta strâmtă sau pe poarta largă. Oamenii lui Dumnezeu aleg poarta strâmtă. Omul cu judecată alege desigur poarta strâmtă. Cine este omul cu judecată? Omul cu judecată este cel care face alegerea înţeleaptă. Omul cu judecată este cel care îl urmează pe Isus. Omul cu judecată este cel care urmează calea crucii lui Isus. Omul cu judecată este cel care trăieşte pentru gloria lui Dumnezeu. Omul cu judecată este cel care are o nădejde vie în Împărăţia lui Dumnezeu. Omul cu judecată este cel care intră pe poarta strâmtă a lui Isus. Omul cu judecată alege mereu calea strâmtă. Să te verifici pe tine însuţi. Tu mergi pe calea îngustă sau lată?

Mă numesc David Kim şi sunt pastorul acestei biserici de tineri, Biserica Agape. Eu m-am născut în Coreea de Sud într-o familie săracă, purtând pantaloni rupţi în fund. De aceea mama mea a dorit foarte mult ca eu o să devin un om bogat având 1000 de saci de orez. În timpul acela la mine în sat cel care avea 1000 de saci de orez era considerat un om bogat. La coreeeni ca şi la evrei, numele au semnificaţie. De aceea, mama mi-a dat un nume care înseamnă o mie de saci de orez. Eu mergeam la biserica din copilărie, dar nu L-am cunoscut pe Isus că El este Mântuitor şi că a murit pentru păcatele mele. De aceea am rătăcit şi am umblat după pofta cărnii şi pofta ochilor mult timp. Dar în timpul facultăţii, prin studiul Bibliei, m-am pocăit şi m-am născut din nou. Prin studiul Bibliei, Domnul Isus m-a ajutat să intru pe poarta strâmtă şi să alerg pe calea îngustă. Prin cuvântul lui Dumnezeu, Domnul Isus mi-a deschis ochii spirituali să descopăr semnificaţia vieţii, scopul vieţii şi bucuria cea mare. După câţiva ani, am primit chemare de la Dumnezeu ca împreună cu soţia mea, Rebeca, sa venim în România ca misionari printre studenţii români. Până acum am întâlnit mulţi tineri minunaţi care au dorit să-L cunoască pe Dumnezeu mai profund şi care au devenit colaboratorii noştri în lucrarea Domnului.

Dragi tineri şi studenţi! Timpul tinereţii este timpul potrivit pentru a decide direcţia vieţii. Dacă din timpul tinereţii intrăm pe poarta strâmtă, atunci ne aşteaptă fericire, succes şi viaţă veşnică. În schimb, dacă intrăm pe poarta largă, ne aşteaptă nefericire, eşec şi pieire. Deci în timpul tinereţii trebuie să mergem pe calea îngustă. Timpul tinereţii nu este timpul secerişului, ci perioada în care semănăm harnic. În timpul tinereţii nu se construieşte casa, ci se pune temelia vieţii pe cuvântul lui Isus. În timpul tinereţii trebuie să lucrăm harnic şi să studiem bine. Mai ales, timpul tinereţii este timpul potrivit să găsim adevărul şi viaţa nouă în Isus. Mai presus de toate, zilele tinereţii noastre sunt timpul potrivit în care trebuie să intrăm pe poarta strâmtă şi să mergem pe calea lui Isus. În timpul facultăţii să-L descoperim pe Isus ca Mântuitorul nostru prin Cuvântul lui Dumnezeu!

Mărturisirea vieţii

Mã numesc Batalu Dan şi doresc sã împãrtãşesc cu voi câteva lucruri din viaţa mea. Sper ca prin acestea sã vedeţi marea dragoste a lui Iisus pentru pãcãtoşi şi cât de frumos poate schimba El un om inutil, într-un om util.
M-am nãscut în 1970 în Bucureşti, România. Am avut o copilãrie frumoasã, pânã când pãrinţii mei s-au despãrţit. Dupã aceea am fost crescut de mama, dar am simţit mereu cã ceva nu este în regulã în viaţa mea. Nu m-am simţit niciodatã complet fãrã tatãl meu, dar mai rãu este cã am început o viaţã de pãcat cu prietenii mei. Totuşi, din când în când Dumnezeu a fost atent sã mã menţinã la un anumit nivel, astfel încât sã nu pierd orice şansã pentru a fi salvat. Despre felul meu pot spune cã eram un amestec între un copil drãguţ, dar şi rãuţ, probabil ca orice copil normal. Dar nu am crezut în Dumnezeu, pentru cã nimeni nu mi-a explicat cine este Dumnezeu şi cum ar trebui sã fie relaţia mea cu El. Sistemul educaţional de asemenea nega existenţa Lui, de aceea încercam din greu sã studiez explicaţiile ştiinţifice despre evoluţia lumii şi despre existenţa ei. Totuşi nu am putut înţelege, de exemplu, de ce este pãdurea aşa de frumoasã şi de ce eu, un animal, sunt aşa de impresionat de frumuseţea unei flori. În fine, am primit rãspunsul când aveam 21 de ani, pe când eram un student luptând din greu sã devin inginer. Pentru cã nu am crezut în Dumnezeu, nu am avut nişte principii clare de viaţã, astfel cã am rãnit mulţi oameni şi am pierdut multe oportunitãţi bune. De fapt, eu, creaţia lui Dumnezeu, am trãit ca un animal în întuneric. Am trãit în minciuni, eu însumi minţind ca o parte naturalã a vieţii mele. Dar în adâncul inimii ştiam cã ceva este greşit. Nu vroiam sã trãiesc ca un animal. Nu-mi plãcea sã rãnesc oamenii sau sã trãiesc o viaţã rea, dar era ceva mai puternic decât mine, care nu vroia sã mã lase liber. Nu aveam nicio idee despre faptul cã era un adevãrat rãzboi dincolo de ceea ce vedem cu ochii noştri obişnuiţi.
Acesta este un moment special din viaţã despre care vorbesc rar. Când eram student am fost foarte dezamãgit, când o colegã extrem de frumoasã a respins oferta mea de prietenie. Cred cã mulţi fraţi mã înţeleg. Dar slãvit sã fie Domnul, respingerea era o parte din marele Sãu plan de salvare a sufletului meu. În acea searã, mã plimbam prin parcul Politehnicii. Eram foarte trist şi m-am aşezat lângã un arbust, pe iarbã. Priveam cerul negru şi vedeam mici steluţe luminând pe el. Atunci am deschis gura şi am întrebat “Dumnezeule, unde eşti?” Am pus aceastã întrebare fãrã sã mã gândesc mãcar o secundã cã Dumnezeu îmi va rãspunde. Si ghiciţi? Dupã câteva zile traversam parcul Politehnicii în drum spre orele de Aikido. Pe drum, un bãiat din Coreea m-a oprit şi m-a întrebat dacã vreau sã studiez Biblia. Am rãspuns “Da”, fiind sigur 100 % cã îi voi dovedi cã nu existã Dumnezeu. Cred cã vã daţi seama cine şi ce a dovedit. Dupã primul studiu cu misionarul David, despre creaţia lui Dumnezeu, inima mea s-a umplut cu bucurii şi satisfacţii ireale. Era ca şi cum sufletul meu a primit apã proaspãtã dupã 21 de ani în deşert. Dupã 3 luni de studiu biblic L-am acceptat pe Iisus ca Salvator şi am devenit un creştin. Brusc, toatã natura şi mintea mea s-au schimbat, ca un orb care şi-a primit vederea înapoi. Nu am cuvinte sã exprim bucuria pe care am gustat-o. Am continuat sã studiez Biblia în fiecare sãptãmânã şi nu am lipsit deloc de la slujba de Duminicã. Viaţa mea se schimba pas cu pas, dar foarte clar şi frumos. Am predicat familiei mele despre Iisus şi mama mea L-a acceptat de asemenea. Apoi fratele meu şi tatãl meu. Slãvit sã fie Domnul.

Am decis ca toatã viaţa sã lucrez pentru Iisus şi sã spun şi altor studenţi despre dragostea Lui. Dupã ce am absolvit facultatea îmi amintesc cã am hotãrât sã mã rog pentru toate ţãrile comuniste. M-am rugat pentru China, dar niciodatã nu m-am gândit cã Domnul mã va trimite sã vorbesc personal studenţilor chinezi despre dragostea Lui. Dar asta s-a întâmplat mai târziu. Întâi am început studiile pentru master şi doctorat. În acelaşi timp slujeam misiunii Lui din campus. Am invitat studenţi la studii biblice şi am studiat cu mulţi dintre ei. Apoi Dumnezeu a vãzut cã sunt singur şi cã am nevoie de un ajutor potrivit. Mama obişnuia sã spunã: “Dan, cum crezi cã te vei cãsãtori dacã stai tot timpul în bisericã? Crezi cã soţia ta va bate la uşã şi te va întreba dacã vrei sã te cãsãtoreşti cu ea?” Si am rãspuns “Da”. Astfel, într-o zi, viitoarea mea soţie a sunat la poarta bisericii (nu a bãtut), iar eu m-am dus sã-I deschid uşa. Ei, vedeţi? Aveţi credinţã în Dumnezeu şi EL va avea grijã de toate. Dar credeţi cu adevãrat, nu pretindeţi. Când aveam 28 de ani m-am cãsãtorit. Acest lucru a fost o adevãratã provocare, fiindcã am descoperit cã eram egoist şi nicidecum Domnul Perfecţiune. Dar slãvit sã fie Domnul am învãţat împreunã cum sã avem o relaţie frumoasã, privind la Iisus, a cãrui dragoste este ilustratã perfect pe cruce. Dupã aproape 2 ani de cãsãtorie, am primit o bursã pentru cercetare la Universitatea Tongji. Dumnezeu m-a binecuvântat sã stau 3 ani în China, unii din cei mai frumoşi ani, pe lângã cei de cãsãtorie. Aici i-am întâlnit pe Hai Ying, Wang Hai, Tong Fei, Liu Miao, Hovik, Lucy şi de curând alţi mulţi fraţi. Sunt adânc mulţumitor lui Dumnezeu pentru aceastã binecuvântare. Când m-am întors în România, m-am dus la şeful catedrei de la facultate pentru a clarifica dacã voi lucra sau nu ca profesor. Încercasem de mai multe ori sã primesc o slujbã acolo, dar odatã am fost prea mândru sã accept, altã datã nu puteau ei sã angajeze. Dupã aproape 5 ani am primit prima mea slujbã realã, ca asistent universitar. Curând am fost promovat prin harul Sãu ca lector şi sper ca tot curând sã fiu promovat ca profesor conferenţiar. Dumnezeu a binecuvântat familia mea şi cu un bãieţel, care abia a început şcoala de 3 sãptãmâni. Ne rugãm pentru el sã devinã misionar în China. În prezent mã ocup cu studiul Bibliei în bisericã şi uneori, prin harul Domnului, predic Duminica.

Sper cã voi putea face mai mult prin puterea Lui şi voi fi un slujitor mai bun. Pãstorul meu obişnuia sã spunã cã în viaţã trebuie sã întâlneşti 3 oameni mari: un profesor bun, o soţie bunã şi un pãstor bun. Sunt mulţumitor lui Dumnezeu pentru pãstorul David care mi-a dat direcţii bune în viaţã şi m-a încurajat sã umblu prin credinţã în Iisus. Domnul sã-i binecuvânteze pe el şi pe soţia lui.

Dragi fraţi şi surori. În încheiere vreau sã vã spun cã trãind prin credinţã veţi primi doar satisfacţii frumoase, chiar şi atunci când vi se pare cã viaţa trece prin încercãri extrem de grele. Vreau sã vã asigur cã fiecare secundã petrecutã cu Dumnezeu înseamnã aur. De aceea vã încurajez sã veniţi la fiecare pãrtãşie a bisericii, chiar mai mult de o datã pe sãptãmânã. Nu pierdeţi slujba de duminicã, doar pentru cã vã gândiţi cã nimeni nu observã. Dumnezeu se uitã adânc în inimile noastre totdeauna şi vrea ca noi sã-I aparţinem 100 %. ţineţi continuu direcţia misiunii noastre printre studenţii chinezi (români). Dupã 10 ani, 20 de ani de viaţã sfântã în Iisus veţi putea scrie o nouã istorie a Chinei (României).

Dumnezeu sã vã binecuvânteze sã trãiţi prin credinţã. Amin!

Sin

Marturisire

Ma numesc George si as vrea sa iti zic cate ceva despre mine si mai ales despre cum L-am cunoscut eu pe Dumnezeu, in Biserica Agape.

Eu m-am nascut si am copilarit in Buzau, insa marile schimbari din viata mea s-au petrecut in Bucuresti, chiar in primul meu an de facultate. Aceste lucruri se intamplau in toamna lui 2001. Eu eram cazat in camin impreuna cu alti colegi veniti tot din Buzau, si pentru ca noi cunosteam foarte putin capitala, eram mai tot timpul impreuna. Impreuna si la bine, si la rau, adica atat in facultate si la invatat in camin, cat si la serile de distractie in cluburile din Regie. Daca initial eram intru totul de acord ca studentia este cea mai frumoasa perioada din viata, nu acelasi lucru il mai spuneam cand am inceput sesiunea de partiale si apoi sesiunea din iarna. Situatia mea era dezastruoasa, imi era rusine sa vorbesc despre scoala acasa, iar eu recunosteam in sinea mea ca in acest ritm, nu voi ajunge unde mi-am propus.

Dar iata ca Dumnezeu a ales tocmai acest moment pentru a mi se arata. Asta pentru ca El nu doar planteaza o samanta, ci ii asigura si conditiile prielnice de crestere. Primul contact cu Biserica Maranata s-a facut prin misionarele Rodica si Lidia, care m-au intalnit in facultate, eram in pauza. In acele zile, eu ma tot intrebam: „Doamne, ce este de facut?”, iar ele au zis: „Vino la studiul Bibliei!”. Nu am stiut foarte mult ce inseamna acest lucru, insa nu am putut sa refuz, chiar daca initial am ezitat. Pe drum spre biserica stiu doar ca mi-am zis: multumesc, este cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Dupa cateva studii, am ajuns sa cunosc pe cativa dintre membrii bisericii. In cateva luni petrecute in acest Bucuresti rece, cu colegi indiferenti sau profesori nemilosi, fratii din biserica au fost primii oameni care mi-au aratat dragoste, rabdare si intelegere.

Cum biserica este dedicata studentilor, nu a trebuit sa treaca mult timp pentru a-mi face prieteni de varsta mea, avand aceleasi aspiratii ca si mine, sau aceleasi nedumeriri despre viata de credinta. Partasia lor si toate activitatile din programul bisericii m-au atras mult catre ceea ce urmam sa descopar – lui Dumnezeu ii pasa de mine si vrea sa ma faca un copil al Sau. Am aflat ca a fi crestin nu inseamna numai o viata ascetica de renuntare la tot, ci inseamna a fi pe placul Domnului, iar asta nu exclude o masa impreuna sau un meci de fotbal.

Studiile biblice au continuat, eu am acumulat suficienta informatie incat sa imi pun intrebarea: cum pot pune in practica in viata mea? Aplicarea Cuvantului lui Dumnezeu nu a fost usoara, deoarece eu inca nu renuntasem la lucrurile care ma legau de pacat. Nu renuntasem la viata de noapte sau petrecerile studentesti, insa acest lucru a incetat treptat, odata cu deprinderea unor obiceiuri noi. Prima vacanta de vara a insemnat si prima despartire de lunga durata de biserica, iar acest lucru m-a afectat negativ. Insa in timpul vacantei am participat la Conferinta de vara de la Busteni, organizata de biserica, in care, in fata Cuvantului Domnului, m-am gasit neputincios in fata pacatului si am hotarat sa cer ajutorul Domnului. Pentru mine acest lucru a insemnat si o dedicare, facuta inaintea bisericii, ca viata mea sa fie condusa de Hristos.

Aceasta schimbare a mea nu a avut efecte imediate in plan scolar, dar primele roade au inceput sa se vada. Participarea in activitatile bisericii, din ce in ce mai activa, imi ocupau timpul care altadata era petrecut in pacat. Primele responsabilitati in biserica si prezenta unor frati mai mici decat mine ma obligau sa ma tin de angajamentul luat inaintea lui Dumnezeu. Destul de tarziu din pricina mostenirii mele religioase, a venit si recunoasterea Domnului meu in apa botezului.

Planurile mele nu mai aratau deloc cu cele cu care venisem in Bucuresti. Biserica Maranata are o viziune cu privire la membrii sai: familii crestine si profesori universitari. Eu am fost nu impotriva, ci incompatibil cu acestea. Dar la Domnul am descoperit ca e suficient sa vrei si sa crezi, iar El se va ocupa de restul. Am adoptat asadar aceasta viziune, cu toate ca eu aveam serioase probleme in absolvirea facultatii datorita restantelor. Domnul m-a binecuvantat ca in ultimul an de facultate, sa privesc cu mai multa seriozitate scoala, a fost un an de maturizare atat sociala cat si profesionala, si tot atunci m-am gandit pentru prima data la casatorie. Ii multumesc Domnului Isus pentru sustinerea Sa in realizarea lucrarii de diploma si in terminarea facultatii, pe baza careia am primit si un loc de munca potrivit. Nu a trecut mult timp si am inceput cursurile de masterat care mi-au dat posibilitatea de a ramane in mediul universitar si a sluji in continuare in Biserica Maranata.

Ceea ce imi lipsea acum mie, Domnul mi-a daruit prin copilul Sau, Laura, cu care am intemeiat o familie prin Harul Sau. O noua latura a vietii de credinta – viata de familie – am gasit-o atat minunata prin binecuvatarile ei, cat si necesara in maturizarea unui crestin. In acelasi timp se schimba si slujirea in biserica, care trebuia sa tina cont si sa dea prioritate responsabilitatilor de familie. Dar Domnul a lucrat astfel incat sa nu ne lipseasca partasia, lucrarea, primirea si daruirea de binecuvantari, impreuna cu celelate familii si frati din biserica.

Privind acum in urma, observ evenimente din viata mea si lucrari cu neputinta oamenilor, incepand de la primul studiu biblic si pana la a spune „Da” in fata sotiei mele, a bisericii si a Domnului, si vreau sa Ii aduc slava atat prin cuvintele mele cat si prin viata mea. Ii multumesc Domnului pentru tot ce mi-a dat pana acum, pentru cursurile de doctorat nou incepute, pentru casa noastra si ma rog sa Ii pun la dispozitia Sa tot ce am pentru inaintarea Cuvantului Sau. Ma bucur sa pot face toate aceste lucruri impreuna cu toti colaboratorii in Domnul, nadajduind ca tot impreuna ne vom bucura de slava Domnului ce ne va fi cunoscuta. Amin.

Moartea lui Isus – mai mult decât Golgota?

Cei mai mulți creștini au auzit des despre moartea lui Isus la Golgota, unde El Și-a vărsat sângele și a murit pentru noi ca un miel fără cusur și fără prihană. Sunt doar foarte puțini cei care știu că Isus a murit și că răstignirea a fost o împlinire a mântuirii care a durat 33 de ani.

Cum a fost viața lui Isus de la nașterea lui în Betleem până la răstignirea de la Golgota? A fost El sub o protecție specială a Tatălui în zilele vieții Lui, care Îl apărau de încercări și cădere în păcat? În Evrei 4:15 scrie altceva: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.”

Încercat ca noi

Dacă El a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar a rămas fără păcat, atunci vin multe gânduri imediat: Cum a reușit? Este o astfel de viață posibilă și pentru noi? Dacă da, cum o putem obține? Este posibil pentru noi să nu răspundem când suntem batjocoriți, să nu amenințăm când suferim? (1 Pet. 2:23). Este în vreun fel posibil în ziua de azi să-ți iubești dușmanii așa cum El i-a iubit? (Mat. 5:44). Este posibil să nu poftești, așa cum El nu a poftit? (Mat. 5:28). Cum putem noi să nu mai trăim după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu, în timpul în care trăim în fire? (1 Pet. 4:2).

Isus a avut o armă foarte eficientă cu care a putut birui toate ispitele și El a ieșit biruitor din fiecare încercare. Noi putem vedea cum a folosit această armă când a fost ispitit în pustie. Satan a apelat la natura lui umană și L-a ispitit în lucruri care sunt o slăbiciune pentru oameni, dar Isus i-a refuzat toate propunerile lui dată după dată; El le-a „omorât” folosind Cuvântul lui Dumnezeu. Așa a omorât el toate poftele din fire care au fost trezite în diferite situații.

Mântuit de păcat

El știa că nu putea face aceasta singur și de aceea El a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și a fost ascultat, din pricina evlaviei Lui. (Evr. 5:7) El a fost mântuit, dar nu de moartea de la Golgota, ci de moartea pe care o dă păcatul.

Pavel ne îndeamnă de asemenea în Coloseni 3:5: De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Astfel, cu timpul, tot păcatul esteomorât și noi devenim oameni deplin fericiți.

Pavel numește această moarte asupra poftelor din fire, moartea lui Isus, pentru că Isus a fost primul care a folosit-o. Astfel, El ne-a inaugurat o cale către libertate adevărată. (Ioan 8:36)

Mântuitorul nostru Isus Hristos

Milioane de oameni îl cunosc pe Isus ca pe Mântuitorul lor. Ei se gândesc la El ca la unul care le-a iertat păcatele. Acesta este un adevăr slăvit – El ne-a iertat, dar El poate să devină Mântuitorul nostru într-un grad tot mai mare, aceasta însemnând mult mai mult decât iertarea păcatelor.

În Vechiul Legământ era posibil să obții iertarea păcatelor. În ziua cea mare a ispășirii, ei au fost curățiți de păcatele lor. (Leviticul 16:30) Dar ei au avut bineînțeles mereu, an de an, o dorinţă pentru iertare. Iată cum să intre Aaron în sfântul locaș: să ia un vițel pentru jertfa de ispășire și un berbece pentru arderea de tot. (Leviticul 16:3) Pentru a primi iertarea păcatelor, poporul Israel trebuia să jertfească sânge de tauri și de miei și să aducă berbeci ca jertfă pentru păcat.

Mai mult decât iertare

Isus e venit pentru a ne oferi mai mult decât iertarea păcatelor – El a venit pentru a ne transforma total! El a înțeles că jertfa pentru păcat nu putea niciodată să conducă pe oameni la o viață nouă și transformată. El a venit pentru a ne  mântui de păcatul nostru. Aceasta înseamnă că noi nu suntem nevoiți să continuăm să păcătuim an după an. Sângele taurilor și berbecilor nu putea să ia păcatul, ci doar Isus putea. (Evr. 10:4)

Isus ca înaintaş

Isus a venit jos la noi cu aceeași fire (natură omenească) la fel ca și copiii. (Evr. 2:14-16) El a experimentat aceleași ispite pe care noi le experimentăm, și le-a biruit cât timp a trăit ca om, fără a păcătui, nici măcar o singură dată!  (Evr. 4:15) Cum a reușit El aceasta? Din pricină că a ascultat, Dumnezeu a putut să osândească păcatul în firea Lui cât timp a trăit, şi aceasta, înainte de moartea lui fizică la Golgota. El a murit față de voia lui proprie, cu mult înainte de a fi răstignit pe o cruce de lemn. (Rom. 8:3)

Isus a fost isprăvit prin aceste suferințe zilnice. (Evr. 2:10) El a făcut acest lucru pentru a conduce pe mulți dintre noi la aceeași slavă. El este șeful nostru, și El a fost mântuit pe deplin de tot păcatul din fire, pe care l-a moștenit prin căderea în păcat. Dacă călcăm pe urmele Lui și lăsăm ca duhul să-și facă lucrarea, atunci și păcatul poate fi adus în moarte în firea noastră, și noi putem termina cu păcatul. (1. Pet. 4:1)

Noi putem termina total cu păcatul dacă îl primim pe Isus ca Mântuitor al nostru. Așadar, aceasta înseamnă că este posibil ca eu să termin cu a mă mânia, a mă ofensa și a fi invidios. Nu este nevoie să mai fii legat de «pofta ochilor». (1 Ioan. 2:16) Atunci noi putem fi asemănați cu exemplul lui Isus. (Rom. 8:29) El a fost Cel dintâi născut dintre mai mulți frați. Ce Mântuitor!

Care este voia lui Isus pentru tine?

Scris de: Knut Olav Haukelidsæter

Îi vezi zilnic la știri. Politicieni, oameni cu premii de pace, oameni de știință și oameni care înfăptuiesc acțiuni caritabile, oameni cu o misiune clară în viață, oameni care fac lucruri semnificative pentru omenire sau cel puțin pentru o parte din ea. Este ca și cum ei ar fi fost născuți pentru fapte mari. Dar cum este cu tine? Care este menirea vieții tale?

Dacă L-ai primit pe Isus, atunci poți întreba mai concret: ce vrea Isus ca să fac eu cu viața mea? Ce vrea El cu anii pe care eu îi voi trăi aici pe pământ? Răspunsul este că tu împreună cu Isus ca domn în viața ta, ai o chemare și un viitor care nu se poate măsura cu premiile Nobel sau orice alt lucru de acest gen!

Isus vrea să te salveze pentru Împărăția Cerurilor și să te aibă ca frate!

Isus și-a dorit așa de mult să aibă frați, încât a fost voitor să riște pierderea slavei veșnice pe care o avea la Dumnezeu doar pentru a obține aceasta. Nimeni nu a riscat ceva mai mult decât Isus pentru a obține ceva. Pentru că a iubit oamenii, El a venit în lume și a creat o cale înapoi spre Dumnezeu. Având în vedere acest risc, este normal că voia lui Isus pentru tine este să mergi pe această cale așa ca dorința lui să se împlinească.

A-L urma pe Isus

Că Isus a «creat Calea» poate suna destul de ciudat  dar expresia are o explicație fantastică: Isus a fost primul care a trăit pe pământ fără să păcătuiască vreodată – în ciuda faptului că El a fost ispitit «în toate la fel ca noi…» (Evr. 4:15) și «a trebuit să devină asemeni fraților lui în toate lucrurile…» (Evr. 2:17). Astfel a dovedit El că este posibil și pentru noi să facem același lucru – să-L urmăm biruind păcatul.

O cale are un punct de start și o țintă. Tu care te-ai decis să-L urmezi pe Isus stai la începutul acestei căi. La sfârșitul căii așteaptă o slavă și bogăție veșnică. Dacă îți ridici privirea de la punctul de start și te uiți de-a lungul căii, vezi urmele tututor sfinților care au mers înaintea ta. Cele mai vechi urme sunt ale lui Isus. Aksel J. Smith a spus odată că «pe fiecare dintre urmele pe care Isus le-a lăsat în urmă scrie: Este posibil – este posibil!» Isus a biruit asupra tuturor tendințelor pe care le avea din partea naturii proprii, fără să le fi cedat vreodată. Acum și tu poți face la fel în viața ta zilnică. Situație cu situație – pas cu pas. Atunci tu devii un urmaș al lui Isus – un ucenic.

Unul dintre marile cerințe ale unui ucenic

Ca urmaș al lui Isus, împreună cu cerințe mari există și răspundere mare. Isus le-a dat ucenicilor Lui o misiune: «Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.» (Mat. 28:19) În ultima parte a poruncii este o precizare importantă a misiunii: Tu îi vei învăța să păzească tot ce a poruncit Isus! Cum pot eu să fac asta fără ca eu însumi să trăiesc așa? El nu a vrut ca ucenicii mai întâi să înceapă o școală biblică și să țină ore cu învățătură profundă – nu, ci trebuiau să țină poruncile ei înșiși și prin aceasta să fie buni ambasadori ai lui Isus. Aceasta a intenționat Petru când a scris: «Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.» (1 Pet. 2:9)

Gândește-te că tu poți acum să-ți lași urma ta pe calea care duce înapoi la Dumnezeu. Poate sunt unii în apropierea ta care vor găsi fericire veșnică la Isus tocmai pentru faptul că tu ai fost un ambasador bun al lui Isus? Îți poți dori tu o misiune mai mare în viața ta?

Ești chemat la libertate față de păcat

Pocăință

Scris de: Kåre J. Smith

Chemarea noastră ca ucenici ai lui Isus este de a trăi o viață biruitoare în care stăpânești peste păcat. (Rom. 5:17)

Cel ce biruie!

Isus vrea să ne facă asemeni Lui, și toți cei care privesc slava Domnului sunt transformați în același chip al Lui. Slava lui Isus este bineînțeles viața Lui; o viață în biruință asupra păcatului. Atunci devii un slujitor care este un stâlp în Templul lui Dumnezeu. Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nouApocalipsa 3:2.

Promisiunile aparțin celor ce biruie

Cel ce va birui! Isus a întrebat de cei ce biruie când a scris celor șapte biserici din Asia Mică. Promisiunile aparțin celor ce biruie. Puterea pentru o viață de biruință este în Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu îl dă celor ce ascultă de El. (Fapt. 5:32)

O mântuire mai profundă

Prin ascultarea de lucrările Duhului Sfânt în inima noastră noi vom primi putere să negăm poftele și plăcerile păcătoase care locuiesc în trupul nostru. Isus a creat Calea către o viață de biruință și triumf asupra păcatului. Pavel era atât de captat de aceasta încât că el aproape strigă: Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Romani 6:1-2.

 

Această mântuire care ne este propovăduită prin Evanghelie, depășește cu mult înțelegerea obișnuită a mântuirii, pe care cei mai mulți o cuprind ca fiind iertarea păcatelor. Voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre(1. Pet. 1:8-9)

Isus a creat calea către o viață de biruință și triumf asupra păcatului.

Şi David, după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost îngropat lângă părinţii săi şi a văzut putrezirea. Dar Acela, pe care L-a înviat Dumnezeu, n-a văzut putrezirea. Să ştiţi, dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise. Astfel, luaţi seama să nu vi se întâmple ce se spune în Proroci: Uitaţi-vă, dispreţuitorilor, miraţi-vă şi pieriţi; căci în zilele voastre, am să fac o lucrare pe care n-o veţi crede nicidecum dacă v-ar istorisi-o cineva Faptele apostolilor 13:36-41.

Natură dumnezeiască – e posibil să primesc și eu din ea?

Lucrarea pe care Dumnezeu o face în ucenicii Lui este că cel credincios primește parte la propria natură a lui Dumnezeu. Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. 2. Petru 1:3-4.

Evanghelia nu pune granițe la ce poți obține din viața ta.

Dumnezeu te va întări puternic pe tine care simți că Dumnezeu lucreasă în interiorul tău ca să devii un ucenic cu inima întreagă. Evanghelia nu pune nici o limită la ce tu poți obține de la viața ta. Gândește-te să primești parte la propria natură a lui Dumnezeu, la mila, dragostea, neprihănirea și bunătatea Lui!

Această viață înălțată este menită ucenicilor Lui. Dacă tu auzi chemarea Lui către tine, atunci nu-ți împietri inima, ci întoarce-te către Dumnezeu și leapădă-ți viața ta din această lume. Atunci vei găsi părtășie și frățietate cu alți frați și surori care tânjesc să se dezvolte în aceeași viață!

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! (Matei 5:6).

Fragment din articolul «Devino un ucenic al lui Isus – o viață de biruință!»
septembrie 2006
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

Ce este mântuirea?

Scris de: Tom Harris

Ce este mântuirea? Înțelegerea obișnuită a mântuirii este că noi primim iertarea păcatelor pentru că Isus a murit pentru noi. Acesta este un început, însă mântuirea constă din mult mai mult decât atât.

Cu mult mai mult vom fi mântuiți  prin viața lui

Pavel scrie despre mântuire în Romani 5:10. Pentru că atunci când eram vrăjmași ai lui Dumnezeu, am fost împăcați cu El, prin moartea fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața lui!

Din păcate este puțină înțelegere pentru acest «mult mai multă» mântuire. Ce înseamnă să fii mântuit prin viața lui? Isus a spus, cine rămâne în mine și în cine Eu rămân, aduce multă roadă. (Ioan 15:5). Acestea sunt roadele duhului despre care putem citi în Galateni 5:22-23, care sunt rezultatul răstignirii firii cu poftele și patimile ei. Dacă suntem umpluți cu duhul lui Isus, atunci avem și puterea de a face aceasta.

Pavel ne îndeamnă în Filipeni 2:12 ca să lucrăm la mântuirea nostră cu frică și cutremur. Dar nu încercăm atunci să ne mântuim noi singuri? Departe de asta! Este scris în versetul următor: Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă după plăcerea lui și voința și înfăptuirea. Este harul lui Dumnezeu, căci fără el suntem fără putere.

Toți doresc să fie prietenoși, drăguți și răbdători, dar de ce este așa de greu să trăiești viața aceasta în toate situațiile veieții? Este din cauza păcatului nostru, mândria noastră, voia și pofta noastră proprie. Când Dumnezeu lucrează în noi ca să facem voia Lui, și să răstignim voia noastră proprie și egoismul nostru, este ușor să te împotrivești și să fii indignat. De aceea zice Pavel, «Faceți tot fără cârteli și fără șovăieli».

Mântuire deplină: A lua în stăpânire țara făgăduită

În Biblie putem citi despre poporul Israel care s-au împotrivit atunci când trebuiau să ia în stăpânire țara făgăduită. Prin putrea lui Dumnezeu au fost izbăviți din Egipt, dar când Dumnezeu Le-a cerut să lupte și să ia țara făgăduită, au început să se plângă, să cârtească și să facă zarvă. Dacă Dumnezeu ar fi nimicit dușmanii pentru ei, atunci ei ar fi luat bucuroși țara pentru că au văzut că era un loc bun care aducea roade bogate. Dar ei au refuzat să asculte, au spus că era prea greu, cetatea era prea tare și războinicii care locuiau acolo erau prea mari. În loc de «mântuire deplină» –  și în loc de a intra în țara făgăduită, ei au fost trimiși să umble 40 de ani în pustie.

Dacă ar fi ascultat când Dumnezeul cel Atotputernic a lucrat în ei, ar fi biruit dușmanii așa cum a proorocit Iosua. Când au fost rugați să se întoarcă în pustie, s-au răzgândit și au vrut  toruși să ia țara, dar Dumnezeu nu a mai lucrat în ei. Ei nu au avut har asupra lor și au fost conduși fără speranță. Despre aceasta putem citi în Numeri, capitolul 13 și 14.

Haideți să nu fim mulțimiți cu faptul că am fost izbăviți din Egipt (lumea), și să petrecem restul vieții noastre de creștin prin a umbla în mijlocul pustiei, fără ca vreodată să luăm în stăpânire țara făgăduită – Viața lui Isus cu roadele Duhului. Nu, ci haideți să luăm mai bine parte în această «mai multă» mântuire prin credință și ascultare de călăuzirea lui Dumnezeu, în așa fel încât prin Duhul, să omorâm păcatul care locuiește în firea nostră (Rom. 8:13). Atunci vom trăi!

Aceasta este mântuire adevărată!

Poate un creștin să-și piardă mântuirea?

Când o persoană se întoarce și devine un creștin, ea primește o nouă gândire. Gândirea veche era de a sluji propriului și poftelor proprii – gândirea nouă este de a sluji lui Dumnezeu și de a-I face Lui pe plac. Aici începe mântuirea.

Despre aceasta vorbește Pavel în Efeseni 4:22-24: “cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul”. Omul vechi este gândirea veche, iar omul nou este gândirea nouă.

Similar scrie Pavel în Romani 6:6 “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”. Este foarte important să știi aceasta. Mântuirea nu înseamnă doar că primim iertare pentru păcatele noastre prin moartea lui Isus pentru noi pe cruce, ci și că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El. Aceasa face posibil și pentru noi să trăim o viață nouă

Crucea – puterea către mântuire

Pavel scrie în Filipeni 3:17-19: “Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori, şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele, şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.” Ei nu erau dușmanii ai crucii atâta timp cât aceasta presupunea iertarea păcatelor noastre prin sacrificiul lui Isus, ci erau dușmanii faptului că omul cel vechi a fost răstignit cu Hristos. Ei s-au întors poate și au primit o gândire nouă, dar din păcate, s-au întors la vechea gândire și au început să iubească această lume din nou.

Noi citim de asemenea în 2 Timotei 3:5 despre unii care aveau o formă de evlavie, dar care neagă puterea. Puterea este în cruce, deoarece crucea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire (Romani 1:16). Crucea ține omul nostru cel vechi răstignit pentru ca noi să putem crește în viața cea nouă – virtuțile lui Hristos. Dar o pocăință religioasă a omului cel vechi care iubește lumea și poftele ei, este o scârbă în ochii lui Dumnezeu. Este acea ipocrizie căreia Isus s-a împotrivit atât de puternic.

A-și pierde mântuirea – mântuire sigură

Este clar că dacă o persoană se întoarce la vechea gândire, și începe să iubească lumea și șă-și savureze poftele, atunci ei pierd mântuirea. O asemenea gândire nu se potrivește în Împărăția Cerurilor. Totuși, dacă ei se pocăiesc cu adevărat și se întorc la Dumnezeu, ei pot să-și reprimească mântuirea, dar totuși au pierdut timp prețios în are puteau să crească în virtuți. Așa că haideţi să continuăm în această gândire nouă și să fim stabiliți ferm în ea.
“Astfel, dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă.” Col 2:6-7.

Isus Hristos te poate ajuta!

Isus Hristos te poate ajuta!

Din ceruri, Dumnezeu și Fiul Său au văzut omenirea în nevoie. Inimile lor au ars atunci de dragoste pentru oameni, mai mult decât își poate imagina cineva. Ei au văzut cum oamenii sufereau din pricina căderii în păcat, că nu se supuneau legilor bune ale vieții date de Dumnezeu. Această încăpățânare consta în poftele și plăcerile din noi. Biblia le numește „păcatul din fire” și nici un om nu este destul de puternic să îl controleze.

Mișcat de milă, Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne ajute. Isus S-a născut ca Fiul Omului.

Biblia spune foarte clar că El a fost pe pământ ca un om, exact ca tine și mine, având simțuri și un caracter propriu. Dar mult mai important, El a simțit atunci în Sine puterile josnice și întunecate care se găsesc într-un om din cauza căderii în păcat. Scrie în Biblie că El a fost ispitit sau încercat la fel ca noi (Evr. 4:15). Aceasta nu înseamnă că El a avut aceleași situații ca și noi, ci că El a experimentat aceleași lucruri prin simțurile și gândurile pe care le primea în situații, care se împotriveau legilor lui Dumnezeu. Aceste gânduri și simțuri băteau la ușa inimii Lui în timp ce El trăia pentru Dumnezeu cu toată inima și făcea voia lui Dumnezeu. Biblia numește aceasta ispită. Iar ca El să nu păcătuiască în ispită, trebuia să ducă o luptă. Chiar dacă era Fiul lui Dumnezeu.

Dumnezeu în ceruri era cu El când era ispitit și i-a răspuns rugăciunilor lui, și astfel El nu a păcătuit niciodată. De aceea, moartea nu a primit putere asupra Lui.

De aceea scrie că, în timp ce Isus era pe pământ, El se ruga cu strigăte mari și cu lacrimi la Dumnezeu, Cel care putea să-L salveze de moarte (Evr. 5:7). Și datorită lui Dumnezeu, aceasta s-a întâmplat. În Biblie nu scrie doar că El a fost ispitit, ci și că nu a păcătuit. Dacă ar fi păcătuit, El ar fi murit ca toți ceilalți oameni și nu ar fi înviat. Dar Dumnezeu în ceruri era cu El când era ispitit și I-a răspuns rugăciunilor Lui, și astfel El nu a păcătuit niciodată. De aceea moartea nu a primit putere asupra Lui.

Și de aceea El te poate ajuta pe tine și pe mine! Tu simți lucrurile care îți bat la ușa inimii tale. Tu simți cum ele vor să ia stăpânire asupra ta. Pot fi multe lucruri de care ai fost robit, pentru care a trebuit să primești iertare și împăcare cu Dumnezeu și oamenii. Ele apar în gândurile tale, chiar dacă tu conștient nu mai vrei asta deloc. Și aici Isus poate simți împreună cu tine. Gândește-te la El, cum El a dus războiul împotriva acestor lucruri. Timp de aproximativ 30 de ani, timpul când a fost om, El Și-a folosit zilele pentru a Se război cu păcatul care locuia în El și care Îl putea ispiti.

Tu poți primi putere din ceruri exact când ai nevoie pentru a nu ceda atunci când ești ispitit.

Acum El este în ceruri și te urmărește. El se roagă pentru noi Tatălui, ca să-ți reușească ție, exact cum a reușit Lui. Tocmai pentru că știi aceasta tu te poți ruga îndrăzneț să primești aceeași putere care L-a ajutat pe Isus când a fost om ca mine și tine. Tu poți primi putere din ceruri exact când ai nevoie pentru a nu ceda atunci când ești ispitit, ca tu să poți spune „Nu!” în ispite. Aceasta este o viață nouă în care păcatul nu mai are deloc putere.

(Citește Evr. 4:15-16, și capitolul 5:7-8.)

Pocăință

Scris de: Kari Sundmark

Te simți agitat și simți că viața este fără sens? Nu ai liniște în gânduri și ai multe întrebări?

În Biblie scrie că omul este ca un abur; îl vezi o clipă, și apoi dispare. Când conștientizezi că viața este așa de scurtă, se crează poate o dorință în interiorul tău de a ști menirea vieții. Vrei cu plăcere să experimentezi că Dumnezeu este un Dumnezeu viu, și dorești să crezi în El. Această dorință pe care nu reușești să o exprimi în cuvinte, poate fi primul pas către calea spre pocăință.

O nouă direcție

Pasul următor cere acțiune! Cel care se pocăiește, se întoarce de la ceva către altceva. Până acum ai mers într-o direcție. Tu știi poate că ceva nu este bine în relația ta cu cei din jurul tău. Poate ai spus sau ai făcut ceva care a distrus încrederea celorlalți în tine. Poate ai fost nedrept sau nesincer. Când te întorci, trebuie să mergi în direcția total opusă față de ceea ce-ai făcut tu înainte. Trebuie să recâștigi încrederea și să faci curățenie acolo unde a fost dezordine în viața ta. Crezi că este greu să te întorci 180 de grade? Dar nu este menirea ca tu să faci aceasta singur. Este Unul care vrea să te ajute! Isus ne-a dat o făgăduință: Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Este posibil să schimbăm puțin cuvintele și să ne gândim că Isus spune: Întoarce-te la Mine, tu care tânjești după a fi total fericit!

Cel care se pocăiește, se întoarce de la ceva către altceva.

Dumnezeu crează dorință după pocăință

Această dorință de a schimba cursul în viața ta, este creată de Dumnezeu. În Biblie este pusă întrebarea aceasta: Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Apostolul Petru le-a vorbit odată iudeilor. El le-a spus clar că ei au păcătuit răstignindu-l pe Isus. Când au auzit aceasta, i-a înțepat în inimă. Așa se poate simți când știi că ai făcut ceva rău, și conștiința îți amintește aceasta. Te simți prost, și poate simți părere de rău. Este bunătatea lui Dumnezeu că tu te simți mâhnit! De fapt, te poți bucura dacă experimentezi o astfel de mâhnire. Aceasta îți dă un tânjet după pocăință, și aceasta este dovada că Dumnezeu a început să lucreze în tine!

O hotărâre radicală

Cerința pentru a scăpa de poverile grele și pentru a primi pace, este ca tu să-ți recunoști păcatul. Da, dar ce este păcat, te întrebi tu. Să păcătuiești înseamnă să faci împotriva conștiinței și legilor bune pe care Dumnezeu ni le-a dat, pe care le găsim în Biblie. Isus subliniază că legile pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise sunt încă valabile, iar în plus El spune: Vă dau încă o poruncă: Să vă iubiți unii pe alții. O astfel de poruncă o întâlnești în viața ta când citești ce spune Isus mai departe: Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului. Isus pune reflectorul chiar pe inima și gândurile omului.

Când te pocăiești, înseamnă că tu ești voitor să lași lumina din cuvintele și din viața lui Isus să strălucească asupra vieții tale.

Când te pocăiești, înseamnă că tu ești voitor să lași lumina din cuvintele și din viața lui Isus să strălucească asupra vieții tale. Trebuie să arunci peste bord toate gândurile pe care le-ai avut până acum. Nu mai este nimic ce trebuie să protejezi! Tot ceea ce spui și faci are un punct de pornire total nou. A te pocăi este, fără nici o îndoială, o hotărâre radicală, cum spune Biblia, să te îmbraci cu noul om, care este creat după chipul lui Dumnezeu pentru o viață în neprihănire și sfințire adevărată. Noul dreptar al omului nou nu este ceea ce este cel mai bun pentru mine, ci ce este în folosul aproapelui meu.

Ce țintă ai tu în viață?

În Biblie, Isus are multe nume diferite. «Păstorul cel bun» este unul dintre ele. Păstorul se îngrijește de pășuni bune, are grijă de turmă și o păzește de pericole. Când tu te pocăiești, și alegi ca Isus să fie păstorul tău, vei experimenta că El are cu adevărat grijă de tine. El știe de ce hrană și îndrumare ai tu nevoie pentru a ajunge acolo unde El vrea să te conducă.

Pentru a începe noua viață, nu este necesar doar să te întorci de la vechea ta viață, ci trebuie să și termini cu ea. Poți citi mai mult despre această luptă și la ce poate ea conduce în articolul «Iertarea păcatelor».

 

Iertarea păcatelor

Te-ai găsit vreodată rugându-te pentru ajutor aproape inconștient? Aceasta se întâmplă deseori când experimentezi că ceva este greu și apăsător. Dacă ești sătul de tine însuți și de viața pe care o trăiești, devii mai mult conștient de faptul că ai nevoie să te rogi.

Isus și-a învățat ucenicii că ei trebuie să se roage la Dumnezeu să le ierte vina lor, și a clarificat faptul că pentru a putea primi iertare, trebuie să ierți pe ceilalți. Ei trebuiau să se roage astfel: „Doamne, iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Poți citi întreaga rugăciune în Matei capitolul 6.

Părere de rău și recunoaștere

Când ai o conștiință rea, este Dumnezeu care lucrează, ca tu să realizezi că trebuie să te rogi pentru iertare. Poate că recunoști că ai ales calea greșită într-o intersecție, și dorești să o iei de la capăt. Recunoști că ceea ce-ai făcut a fost greșit. Apostolul Petru le-a zis oamenilor care au realizat că au acționat greșit: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele.” (Fapt. 3:19) Când ai remușcări, simți o nevoie să fii iertat de Dumnezeu și de oameni. După cum spune Biblia, „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu prosperă” (Prov. 28:13) Când ascunzi păcatul tău, tu nu ești voitor să îl recunoști, și nu poți fi iertat și nu primești nici bucurie. Apostolul Ioan scrie: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”(1 Ioan 1:9) Când îți mărturisești păcatul, atunci  vei experimenta doar bucurie!

Baza iertării

Înainte ca Isus să vină pe pământ, Marele Preot aducea o jertfă pe an pentru toate păcatele poporului. Prin aceasta oamenii primeau iertare, totuși acele sacrificii nu aveau efectul ca fiecare om să păstreze o conștiință curată. Omul primea iertare pentru păcat prin jertfă, dar nu avea puterea să îndepărteze răul care era în natura omului. Acest rău îi făcea să păcătuiască. De aceea, jertfa trebuia adusă pe altar din nou și din nou, an după an.

Isus a murit pentru vina oamenilor și  El Și-a dat viața ca jertfă o dată pentru totdeauna. În epistola către Evrei capitolele 9 și 10 poți citi mai mult despre baza iertării. După învierea lui Isus din morți, iertarea a primit o total nouă însemnătate! Este posibil pentru tine să arunci toate acele lucruri care îți împovărează conștiința. Când mergi la Dumnezeu și ceri iertare, ești eliberat de vină pentru că Isus a luat vina asupra Lui. De aceea  poți cere cu încredere iertarea păcatelor pe care le-ai înfăptuit, și vei experimenta că Dumnezeu „va arunca toate păcatele noastre în marea uitării,” cum este scris în Biblie (Mica 7:19).

Iertarea păcatelor este punctul de start, și dacă mergi mai departe, vei primi ajutor să trăiești cu o conștiință curată prin a urma exemplul lui Isus în „a-ți lua crucea zilnic.”

De ce este iertarea păcatelor atât de importantă?

Dumnezeu vrea să-Și arate dragostea Lui față de tine prin această șansă de a uita totul în trecut, ca să începi cu o arcă nouă. Prin jertfirea vieții lui proprii, Isus a deschis o cale nouă care nu a fost accesibilă înainte. Tu poți merge pe ea! Și tu poți să-ți dai viața ca jertfă. Faci aceasta prin lupta împotriva răului – păcatul – care locuiește în natura omenească, și prin a te lepăda pe tine însuți prin puterea Duhului Sfânt. Iertarea păcatelor este punctul de început, și dacă mergi mai departe vei primi ajutor să trăiești cu o conștiință curată prin a urma exemplul lui Isus în „a-ți lua crucea zilnic.”

Viața nouă

Cu cât mergi mai mult pe această cale vie, devii tot mai mulțumitor. Simți că ai primit o altfel de gândire! Nu mai învinuiești pe ceilalți pentru dificultățile tale. Dacă ai fost nedrept în trecut, vrei să fii drept. Vrei să faci voia lui Dumnezeu. Vrei să faci ce este cel mai bine pentru ceilalți. Aceasta din cauză că ai primit o gândire nouă. Bucuria care rezultă din primirea unei gândiri noi începe să te caracterizeze. O lucrare se dezvoltă în tine, și este Dumnezeu cel care îți deschide mintea pentru o viață nouă așa ca tu să devii „o creație nouă”!

O mlădiță în viță

Primirea iertării păcatelor este același lucru cu a spune „da” la a fi altoit ca o mlădiță în viță care este Isus. Isus spune: „După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă.”

Isus vrea ca tu să aduci roadă. Într-un pom, seva trece prin butuc până la ramură. Când tu devii o ramură în via lui Isus Hristos, primești putere în viață. Atunci viața ta devine interesantă și capătă sens!

 

A cere iertare este o vindecare, o golire de otravurile care rod pe dinauntru…

Scris de: Elisabeth Matulke

O conștiință rea face viața grea. Păcatul este o povară care apasă în jos și îndepărtează bucuria vieții. Dar o constiință rea poate vi îndepărtată.

Dacă vrem să primim iertarea păcatelor, trebuie mai întâi să conştientizăm greșelile noastre și să ne pară rau. Dacă suntem sătui de păcat și ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, El este credincios și drept, așa că el ne iartă pacatele și ne curăță de orice nedreptate. (1.Ioan. 1:9) Uneori greşelile noastre sunt de așa natură, că trebuie să le mărturisim oamenilor, și aceasta este de asemenea un punct foarte important. Pentru că, în momentul în care ai jignit oamenii sau i-ai rănit, trebuie să «rezolvi» cu ei – şi să-I ceri iertare şi lui Dumnezeu.

 

A ne ierta unii pe alții

Mai departe este important de asemenea să ne iertăm unii pe alții. Se poate întâmpla să devii ofensat sau rănit de un lucru pe care altcineva l-a spus sau l-a făcut. Dacă nu ne putem ierta unii pe alții din toată inima, atunci noi ne închidem față de cer, pentru că atunci nu vor fi nici greșelile noastre iertate! (Mat. 6:14-15) Primirea iertării este dependentă de aceste condiții pe care noi înșine putem alege dacă le împlinim sau nu.

 

Un Dumnezeu bun

Dar noi avem de a face cu un Dumnezeu milostiv, unul care cu plăcere vrea să arunce păcatele noastre în adâncurile mării și niciodată să nu se mai amintească de ele, Unul care iartă toată vina noastră și vindecă boala noastră. (Psalmi.103:3) Un Dumnezeu care ne iubește și care ne face numai bine!

«Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați!»

Indiferent cat de inglodati in pacate si chiar daca sunteti carpiti si zdrentuiti,«Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați!»

Scris de: Redaksjonen

Aici Isus ne invită cu o inimă caldă. El se adresează celor care sunt sătui de a trăi presați de păcatul propriu, celor care sunt întristați, dar nu de păcatelor celorlalți, ci de păcatele proprii. Acelora care sunt complet sătui de a cădea mereu în aceleași păcate, chiar dacă acestea sunt ascunse.

Tu regreți duritatea ta, și vezi egoismul și aroganța proprie.

Isus a știut că sunt oameni care știu foarte bine că ar trebui să fie total altfel în viața lor. Poate simți și tu aceasta; o neliniște sâcâitoare, o goliciune care nu se poate umple cu ceva din lumea aceasta, o dorință după Dumnezeu pe care tu încă nu o poți exprima în cuvinte.Tu regreți duritatea ta, și vezi egoismul și aroganța proprie. Te simți mânjit sau «murdar» din cauza gândurilor și fantaziilor proprii care vin și pleacă, fără ca tu să ai control asupra lor. De aceea te simți vinovat.

Felul în care oamenii te judecă, dacă văd sau nu lupta ta, dacă ești creștin sau nu, nu schimbă cu nimic faptul că tu realizezi că nu este bine cu tine. Tu știi că sunt puteri în viața ta care sunt mai tari decât tine, care  îndepărtează pe Dumnezeu din gândurile tale și te duc în lucruri care nu sunt bune pentru tine. Aceste lucruri își pot avea sfârșitul într-o spirală a nenorocirii. Dacă ignori aceasta atunci nu mai ești sincer. Dar tu îți dorești să fii sincer până în temelii!

Isus cunoaște dorința ta, și El știe deasemenea și răspunsul: pentru astfel de oameni Eu am un mesaj! El poate să-ți dea ceea ce tu dorești!

Gândul că Dumnezeu și oamenii din jurul tău trebuie să sufere din cauză că ești legat de păcat fac întristarea mai mare. Tu știi: Am nevoie de ajutor!  În nevoia și tânjetul tău după o viață dumnezeiască curată  ai vrea să dai orice ca să devii liber. Tu vrei cu plăcere să te întorci la Dumnezeu!

Isus cunoaște dorința ta și El știe deasemenea și răspunsul: pentru astfel de oameni Eu am eu un mesaj! El poate să-ți dea ceea ce tu dorești! poate să-ți dea o viață total nouă! Fără El nu reușești, dar cu El  este așa cum promite invitația Lui caldă și iubitoare:

”Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” Mat. 11, 28-30

Credință vie

Scris de: Kåre J.Smith
Mulți oameni nu ajung la o eliberare totală de trecut, dar printr-o credință vie în Dumnezeu este posibil să nu te mai lași împovărat de ceea ce a fost.

Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustie și râuri în locuri secetoase. (Is. 43:18-19)

Prin credință vie în Dumnezeu este posibil să nu te mai lași chinuit de lucrurile trecute

Este slăvit să privești înainte. Dacă am pus în ordine lucrurile noastre cu Dumnezeu și cu oamenii unde este necesar, nu ne vom lăsa plăguiți de ceea ce a fost, atunci nu mai trebuie să ne lăsăm împovărați de lucrurile trecute. Iată, eu fac ceva nou, scrie.

Mulți oameni nu ajung să fie eliberați total de trecut. Dar pedeapsa a căzut pe El, ca noi să avem pace. Când ești plăguit și descurajat – mereu descurajat, fără nici o nădejde ș.a.m.d. . – aceasta vine foarte simplu dintr-un singur lucru: nu ai o credință vie în iertarea păcatelor. Cum poți fi descurajat dacă ai o credință vie că la fel cum estul este față de vest așa sunt păcatele nostre față de noi? Ai tu o credință vie în aceasta? Atunci se termină cu descurajarea. Mulțumire, laudă și preamărire! Ai tu o credință vie în aceasta că El a aruncat toate păcatele noastre în marea uitării și nu le mai vede niciodată? Gândește-te la aceasta, tu care citești! Să ai o credință vie în aceasta! Unde este atunci descurajarea? Este departe!

Cum poți fi descurajat dacă ai o credință vie că la fel cum estul este față de vest așa sunt păcatele nostre față de noi?

Trebuie să ajungem la o credință vie. Aceasta este temelia însăși. Temelia începutului este că credem în iertarea păcatelor. Aceasta este introducerea lucrului principal, care este o viață slăvită de biruință în Isus Hristos. Noi vom fi umpluți cu toată plinătatea de înțelepciune, bunătate și milă, astfel încât această blândețe a înțelepciunii să iasă la iveală în trupul nostru. Aceasta este o viață slăvită! În Biserică noi vorbim despre o viață interioară! Nu suntem legiști! Nu-l propovăduim pe Moise și poruncile de pe tablele legii. Noi propovăduim, porunca lui Isus scrisă în inima și gândirea noastră și puterea pe care o primim pentru a asculta prin harul în Isus Hristos. Aceasta devine o lucrare a harului!

Fragment din «Păstor și profet», 2004
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag, Norway

 

Rupe lanțurile despre care nu știai că te leagă

Scris de: Brian Janz

Libertate. O poți gusta? Există alt lucru mai valoros ca libertatea? Oamenii tind să prețuiască libertatea mai mult decât banii, mașinile scumpe sau excelarea în sport, dar suntem noi liberi cu adevărat?

Poți gândi, spune și face ce vrei, este o țară liberă – totul este la decizia ta, corect? Așteaptă numai până când vezi o nouă pereche de pantofi în mall pe care trebuie „neapărat” să o ai. Sau unul dintre colegii tăi spune ceva stupid și tu trebuie neapărat să spui ceva sarcastic. Sau când o persoană atractivă trece pe lângă tine, pe plajă, iar tu trebuie neapărat să întorci privirea și să privești. Deodată lucrurile nu mai sunt cum arătau înainte – pare că nu mai avem atât de multă putere de decizie pe cât credeam.

Este cel mai rău fel de sclavie – sclavia sub păcat. Isus spune în Ioan 8:34: Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.”

Pare că poți obține orice lucru dorești.

Poate că nu ești atât de liber pe cât credeai.

Iar deseori nu pare a fi sclavie, ci ai impresia că faci exact ce-ți dorești, pentru că ceva în tine vrea să cheltuie bani pe acei pantofi din mall; ceva din tine vrea să vină cu o remarcă ofensatoare la spusa colegului tău; ceva din tine vrea să se uite la persoanele atractive care se plimbă pe plajă. Simți ca și cum aceasta înseamnă libertate – ca și cum obții toate lucrurile pe care le dorești.

Dar, ca creștin, tu dorești să trăiești și conform poruncilor din Biblie, sfânt, curat și liber de păcat. (1 Ioan 3:3). Dar acel ceva care dorește să păcătuiască încă este acolo. Și în adâncul tău realizezi că nu este un lucru pe care-l mai dorești. Când simți lanțurile, care te leagă și care te opresc din a face voia lui Dumnezeu, se trezește în tine, dată după dată, o ură pentru păcat.

Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu; Romani 7:21-22.

Doar pentru că te-ai decis să trăiești pentru Isus nu înseamnă că păcatul dispare de la sine.

Tu ai plăcere în legea lui Dumnezeu dar totuși răul este prezent în tine. Doar pentru că te-ai decis să trăiești pentru Isus nu înseamnă că păcatul dispare de la sine, deși voia ta este să faci binele. Dar tu poți cuceri puterea lui asupra ta. Poți să rupi lanțurile care te leagă. Când ura pentru păcat este destul de mare, tu poți nega păcatul care încearcă să te forțeze să faci sau să gândești în feluri care nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Tu poți omorî natura păcătoasă, pentru a deveni liber. (Coloseni 3:5).

Biblia conține puterea de care ai nevoie ca să termini cu păcatul.

Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi. Fapte 1:8. Puterea Duhului Sfânt a fost dată tocmai pentru acest motiv. Prin credință, prin ascultare, prin harul și mila lui Dumnezeu, legăturile păcatului sunt sfărâmate, iar tu devii liber. Biblia conține puterea de care ai nevoie ca să termini cu păcatul – puterea de „a nu face lucrurile pe care nu vrei să le faci.” Ascultarea de voia lui Dumnezeu te va elibera. Ascultarea de adevăr te va face liber. Tu nu-i datorezi nimic lui Satan. Isus te-a răscumpărat din toată vina și tot păcatul.

Iar atunci când păcatul pare să te oblige să faci una și alta, să te uiți aici și colo – și este atât de puternic încât pare că trebuie să-l asculți, poți să-ți amintești de această făgăduință. Amintește-ți că Biblia ne cheamă să fim liberi – total liberi. Noi nu mai suntem legați de cătușele păcatului. Roagă-te la Dumnezeu! Împlinește poruncile Lui! Împotrivește-te dorințelor care se ridică din tine și omoară-le!

„…dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc; umblă, şi nu ostenesc.” Isaia 40:31. Cu alte cuvinte, TU DEVII LIBER!

Deci dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi. Ioan 8:36.

Satan zdrobit sub picioarele tale

Satan zdrobit sub picioarele tale

Scris de: Elias Aslaksen 

«Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre.» Romani 16:20.

Cuvinte mai puternice decât acestea nu există! Cuvinte mai mari ca acestea nu există! Însă cel mai bun lucru este că ele sunt adevărate. Totuși, mi-e teamă că sunt unele dintre cele mai necunoscute și desconsiderate.

Când Satan este zdrobit sub picioarele tale, dragă cititorule, aceasta nu înseamnă că el nu mai există sau că nu mai este liber. El va fi odată legat, și nu va mai avea posibilitatea să abată pe oameni, iar în final va fi aruncat în iazul cu foc, dar acum el este liber și lucrător și înșeală, strică și stăpânește toate lucrurile. El face aceasta la toți acei care se lasă înșelați, stricați și stăpâniți – toți acei care nu au primit harul de a se împotrivi puterii lui.

De aceea, faptul că el este zdrobit sub picioarele tale înseamnă că puterea lui de decepție și de distrugere sunt zdrobite pentru tine, și astfel, el nu te mai poate conduce la cădere; el nu mai are niciun fel de putere asupra ta.

Aceasta va face Dumnezeu!

Posibil pentru noi

Omenește vorbind – și gândit – este de-a dreptul incredibil ca așa ceva extrem de mare să i se întâmple unui om sărman și sărac, care a fost complet un rob al păcatului și al lui Satan. Dar cuvintele Scripturii sunt cuvinte adevărate, cuvinte ale vieții, și, după cum Isus a spus, totul este posibil pentru cel care crede. (Marcu 9:23), așadar, aici este inclus și acest cuvânt care spune că Satan va fi zdrobit sub picioarele noastre.

Totul este posibil pentru cel care crede.

Este mult mai ușor să crezi că Satan este zdrobit sub picioarele lui Isus Hristos! Acest lucru este și o mângâiere și ajutor – că Satan a fost zdrobit sub picioarele lui Isus; dar cât de mult mai slăvit va fi când acest dușman groaznic, care te-a chinuit toate zilele vieții tale, într-o zi minunată, va fi zdrobit sub picioarele tale!

O făgăduință fantastică

Zdrobit este un cuvânt puternic! Un cuvânt slăvit pentru cel ce crede! Aceasta trebuie să însemne că puterea lui de distrugere este scoasă din joc când este vorba de tine.

Nu scrie că „poate.” Dumnezeu va face asta..

Hai să repetăm cuvântul: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” Este vorbire hotărâtă. Se va întâmpla! Fără îndoială. Nu este niciun „poate” aici. Dumnezeu însuși va face asta. Și nu va lua 30 de ani, ci se va întâmpla cu repeziciune, așadar la începutul vieții tale de creștin sau imediat după ce ai citit sau auzit asta. Nu va fi doar un mic ajutor sau un ajutor substanțial în lupta ta cu Satan și cu lucrările lui. Nu, ci Satan va fi zdrobit. Toată propoziția este hotărâtă și clară! Este vorbirea lui Isus, făcută cu putere și nu cu vorbirea neclară a fariseilor cu „da și poate.”

Cum primește Satan puterea asupra oamenilor?

Acum vine întrebarea principală: Cum se va întâmpla asta? Cel mai ușor găsim răspunsul punând întrebarea opusă: Cum capătă el putere asupra unui om? Satan preia puterea într-un om când îl ispitește să păcătuiască, iar când păcatul este înfăptuit, diavolul continuă să pârască pe acel suflet zi și noapte. Atunci omul și-a pierdut pacea, bucuria, puterea și curajul.

Face momeala să fie mare și atractivă în ochii noștri!

Dar cum reușește el să ne convingă să facem un lucru atât de prostesc – să păcătuim? Cum ne poate face să mușcăm momeala lui? Există o singură explicație la acest lucru, și aceasta este că ne face să credem că acel lucru la care suntem ispitiți este mare și valoros. Face momeala să fie mare și atractivă în ochii noștri!

Cum își pierde Satan putearea asupra unui om?

Care este atunci scăparea din această cursă? Cum să procedăm ca Satan să-și piardă puterea în viața noastră? Răspunsul ne stă aproape pe limbă: tocmai prin a primi ochi deschiși pentru a vedea că ispita și momeala lui, împreună cu tot ce el poate oferi sunt foarte mici, nimicuri, da chiar mai rău decât nimic – un minus veșnic, o pieredere veșnică!

Când această lumină a vieții intră în interiorul tău, atunci Satan, în mod automat și-a pierdut puterea asupra ta. Atunci el este, la propriu vorbind, în duh și în adevăr, zdrobit sub picioarele tale! Căci cine poate fi atras și momit, de propria lui poftă (Iacov 1:14), să facă ceva împotriva lui Dumnezeu, doar pentru a obține un mare minus, o pierdere veșnică? Cine dorește să să-și piardă fericirea? Cine dorește durere și chinuri în focul iadului?

Dacă lucrurile la care Satan ne ispitește devin o pierdere veșnică pentru noi, atunci el își pierde toată puterea asupra noastră.

Motivul pentru care un om păcătuiește nu este niciodată altul decât acela că el este atât de orbit, încât vede lucrul la care este ispitit ca ceva mare. În asta constă ispita! Aceeași este metoda prin care noi reușim să obținem pește în cârlig și să prindem șoareci în capcană. Lucrul pe care omul îl admiră are putere asupra sa. Ceea ce este mare în ochii tăi are puterea asupra ta – ești atras în acea direcție.

Dacă lucrurile la care Satan ne ispitește devin o pierdere veșnică pentru noi, atunci el își pierde toată puterea asupra noastră. Da, în aceeași clipă în care se luminează lucrurile pentru ochii noștri, el și-a pierdut puterea. Și astfel ispita „moare” – ea nu mai are acel efect de atracție ispita încetează a mai fi ispită.
Satan este domnitorul întunericului. Imediat cum vine lumina lui Dumnezeu, el și-a pierdut puterea și stăpânirea. Lăudat fie Dumnezeu!

Cuvântul lui Dumnezeu ca lumină

Cuvântul lui Dumnezeu luminează toate lucrurile, și totul și toți își primesc valoarea corectă. Când Satan are putere asupra unui om, motivul este că acel om nu a socotit valoarea corectă a lucrurilor, iar aceasta vine, mai departe, de acolo că omul nu a primit Cuvântul lui Dumnezeu în inima sa, chiar dacă îl are în minte și în gură.

Cuvântul lui Dumnezeu luminează toate lucrurile, și totul și toți își primesc valoarea corectă.

Cuvântul ne arată foarte clar că nimic din această lume nu este mare în sine însuși. Dumnezeu este mare! Mântuirea este mare! Credința, nădejdea și dragostea sunt mari! Înțelepciunea, dreptatea și adevărul sunt mari! „Frica de Dumnezeu însoţită de mulţumire este un mare câştig.!” 1 Timotei 6:6. Așadar: să te mulțumești cu puțin, sau chiar nimic, înseamnă un lucru mare! Complet împotriva la percepțiilor și ideilor oamenilor! De ce nu vede omul astfel lucrurile? Pentru că nu a luat la inimă acest cuvânt, această lumină. Omul este în întuneric, în ce privește acest domeniu, și Satan stăpânește acolo. El vine cu ispita de a primi tot mai mult din cele pământești, pentru că omul, din cauza întunericului său, vede lucrurile ca un câștig, și astfel, el mușcă din momeala diavolului. Acest lucru este foarte simplu și la îndemână de înțeles.

Lumina luminează în inimile noastre

Cel care este ca un copil mic, el este mare – conform cuvintelor lui Isus. Dar cine și-a pus pe inimă acest cuvânt al vieții? Cine l-a primit cu seriozitate profundă? Și tocmai din cauză că această lumină nu există în inimă, se fac o mulțime de păcate: încăpățânare, poftă de a stăpâni, pofta de ceartă, etc. De aceea are Satan putere în lume.

Cuvântul lui Isus luminează ca stelele de pe cerul de seară. Noi trebuie să lăsăm ca aceste cuvinte ale vieții să lumineze în inima noastră – atunci întunericul dispare, și Satan este zdrobit sub picioarele noastre. Despre asta scrie Pavel în Romani 16:20.

Satan își pierde puterea în aceeași secundă în care omul primește și ține tare de lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru.” Matei 2:26. Acest verset este exact opusul la ce Satan zugrăvește în fața oamenilor. Toți păcătoșii vor sus și tot mai sus. Isus a mers în jos – sub toți.

Pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” Luca 16:15. Așadar, este mai puțin decât nimic! Este pe minus!

Când observăm cum stau lucrurile în lumina corectă, atunci Satan își pierde puterea în aceeași secundă în care omul primește și ține tare de lumina Cuvântului lui Dumnezeu.
O, cum Satan a înșelat și continuă să înșele pe oameni; cum a întors pe dos înțelegerea și valorile! Îmi amintește de cum copiii mici aleg moneda de 5 coroane în loc de cea de 10 coroane, pentru că moneda de 5 coroane este mai mare!

Decepția acestei lumi

Nimic din banii, mâncarea, băutura, hainele, casele, mașinile, avioanele, iubitul/iubita, soțul/soția, cinstea de la oameni, jobul prestigios, salariul mare, influența în lume, mulțimile de oameni, puterea fizică, cunoștința, educația sau orice altceva din această lume nu este mare! Toți suntem înșelați chiar din copilărie. Suntem crescuți într-o înșelăciune.

Toți suntem înșelați chiar din copilărie. Suntem crescuți într-o înșelăciune.

Voia și călăuzirea lui Dumnezeu sunt mari. Când un lucru devine un bun mare pentru noi, de exemplu partenerul de viață, atunci acel bărbat sau acea femeie nu sunt mari, ci voia și călăuzirea lui Dumnezeu. Să te căsătorești după voia lui Dumnezeu este mare, dar aceasta nu înseamnă că a fi necăsătorit este un bun mai mic decât a fi căsătorit. Acel bărbat sau acea femeie care se potrivește pentru tine, după considerația lui Dumnezeu, devine un bun mare, dar să te căsătorești împotriva voii lui Dumnezeu, să nu mai vorbim despre a cădea de la Dumnezeu pentru a-ți găsi un bărbat, este un mare minus pentru timp și veșnicie.

Puterea lui Satan zdrobită

Rezultatul acestei lumini este că nu te mai lași momit și speriat. Ceea ce trebuia să te ademenească și să te sperie își pierde valoarea și, implicit, și puterea. Este un nimic. Nu are nicio valoare! Este cenușă. Nu primești bucurie adevărată dacă obții acel lucru! Nu este o pierdere mare dacă pierzi acel lucru. Nu te face nici mai sărac, dar nici mai bogat. Nu câștigi nimic și nu pierzi nimic. Doar ceea ce este mare în ochii noștri are putere asupra noastră.

Imediat cum această lumină a vieții intră în inima ta, el și-a pierdut puterea asupra ta!

Satan își pierde puterea asupra ta prin faptul că tu primești ochi deschiși să vezi că momeala lui este un mare nimic. Satan stăpânește asupra împărăției întunericului. Imediat cum această lumină a vieții intră în inima ta, el și-a pierdut puterea asupra ta!

Satan este zdrobit sub picioarele tale!
Amin!

Acesta este un fragment dintr-o broșură publicată în 1942 în Stiftelsen Skjulte Skatters (Comori Ascunse).
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag | brunstad.org

Ce putem învăța din psalmul 18

Scris de: G. Gangsø 

Psalmul este plin de învățături și foarte clar. Psalmul prezintă un Dumnezeu foarte activ în ceruri și un om, de pe pământ, care este cu toată inima și arzător de a împlini voia și lucrarea lui Dumnezeu.

Psalmul începe, foarte captivant, cu o declarație inechivocă și din toată inima: „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!” Și, ca și cum nu era suficient, el continuă: Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea!” Psalm 18:2-3.

Pe un astfel de fundament se poate zidi și face ceva. Pe acest fundament a stat David în ziua necazului, când legăturile și capcanele morții l-au copleșit.

A fost rugăciunea unui om drept, curat și liber de orice idolatrie.

Atunci a strigat el la Dumnezeul său, iar strigătul său a ajuns până în templul Lui. A fost rugăciunea unui om drept, curat și liber de orice idolatrie.

Rezultatele nu s-au lăsat așteptate: Atunci s-a zguduit pământul şi s-a cutremurat, temeliile munţilor s-au mişcat şi s-au clătinat. Din nările Lui se ridica fum, şi un foc mistuitor ieşea din gura Lui: cărbuni aprinşi ţâşneau din ea.” (Psalm 18:8-9)
A fost o reacție și o acțiune excepțională din partea lui Dumnezeu: Și-a întins mâna…, m-a apucat, m-a scos… m-a eliberat… Ce activitate și putere de acțiune! A fost o biruință răsunătoare!

Tot psalmul este o lovitură împotriva harului cel fals și propovăduirii false – acea propovăduire care înlătură responsabilitatea noastră și partea noastră din legământ. Mesajul care spune că ceea ce noi facem înseamnă prea puțin, căci „totul este din har,” este o falsificare a Cuvântului lui Dumnezeu. Harul cel adevărat duce la activitate și acțiune. Ceea ce Dumnezeu face este, deseori, o reacție la acțiunea și voia noastră. Astfel, cinstea merge către Dumnezeu, căci El a fost cel care a provocat voia și acțiunea la noi, dar El nu poate face nimic fără ascultarea noastră.

Harul cel adevărat duce la activitate și acțiune. Ceea ce Dumnezeu face este, deseori, o reacție la acțiunea și voia noastră.

David a înțele asta și când a analizat intervențiile și minunile lui Dumnezeu, a spus: Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăţia mâinilor mele.” Psalm 18:21. Pentru David, răspunsul lui Dumnezeu a fost o răsplată pentru un efort din toată inima. El păzise căile Domnului, toate legile Lui le-a avut mereu în fața ochilor și s-a păzit de păcatul propriu. Ce bărbat, ce războinic al lui Dumnezeu din Vechiul Testament!

El repetă aceasta – că Domnul a răsplătit curăția sa în fața ochilor Săi. Cu cel bun Tu Te arăţi bun, cu omul neprihănit Te arăţi neprihănit, cu cel curat Te arăţi curat.” În următoarele cuvinte este o seriozitate mare: Cu cel stricat Te porţi după stricăciunea lui,”, sau cum scrie în altă traducere: „Celui stricat îi ascunzi cărările.” (Psalm 18:26-27) Așadar ești înșelat în gândirea ta, începi să bănuiești și să tragi concluzii proaste. Din aceste concluzii începi să măsori și să cântărești lucrurile și pierzi binecuvântarea Lui asupra ta, și nu ajungi niciodată să-L cunoști pe Dumnezeul lui David.

Totul era clar ca ziua pentru David. Cum vedem noi situațiile noastre, compania noastră, frații, Biserica sau chiar pe Dumnezeu însuși? Acea pată întunecată pe care noi o vedem în situațiile noastre se oglindește, deseori, într-o pată întunecată în inima noastră. Dar nu era așa în inima lui David, de aceea Dumnezeu Se putea uni cu el în puterea Lui mare.

Dumnezeu nu s-a schimbat un milimetru în toți acești ani. Așa cum a fost cu David, așa este și cu tine și mine, căci El nu se uită la fața omului.

El a fost condus de la biruință la biruință: Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite.” Psalm 18:31. Așadar nici o plângere, nici o nemulțumire.

Restul psalmului este o mărturie specială despre o biruință neoprită, despre o eradicare totală a dușmanului. Se folosesc unele dintre cele mai puternice expresii: mă năpustesc asupra unei oști înarmate, sar peste un zid întărit, nimicesc, zdrobesc… Tot ce se numește dușman este redus la zero, iar psalmul se încheie cu o cântare de laudă către Dumnezeu care a arătat îndurare alesului Său, lui David. Nu s-a pus problema unei medalii de victorie pentru propria persoană.

Dumnezeu nu s-a schimbat un milimetru în toți acești ani. Așa cum a fost cu David, așa este și cu tine și mine, căci El nu se uită la fața omului.

Singurul lucru relevant este cum este în inima noastră.

Biruința începe cu aceasta: Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! Dacă asta este adevărat, atunci Dumnezeu pune în mișcare cerul și pământul pentru tine și mine.

Fragment dintr-un articol publicat în revista bisericii «Skjulte Skatter» (Comori Ascunse) în februarie 2009, sub titlul «Psalmul 18».
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag | brunstad.org

 

Îl iubești pe Isus destul de mult pentru a da share la acest articol?

Scris de: Nellie Owens

„Dă share la acest mesaj dacă-L iubești pe Isus.” „Dă Like la această imagine dacă ești recunoscător pentru ce Isus a făcut pentru tine.” „Dă tag cuiva dacă Isus te-a salvat!”

Internetul este plin de astfel de expresii. Apar ca reclame, ca imagini pe platformele de socializare și sunt promovate de anumite site-uri. Ele atrag cititorii creștini să comenteze, să dea share sau like, astfel împrăștiind evanghelia „dragostei” și „iertării.”

Personal, Îl iubesc pe Isus. Îl iubesc din toată inima mea. El m-a salvat cu adevărat și sunt extrem de recunoscător pentru acest lucru. Dar simt de parcă ceva lipsește în astfel de expresii și provocări.

Țineți poruncile Mele

Foarte interesant – Isus însuși ne spune exact ce trebuie să facem pentru a dovedi că-L iubim. Și nu implică niciun „share” sau „like”, sau lucruri de acest gen, ci El spune „Dacă mă iubiți, țineți poruncile Mele.” Ioan 14:15. Să ținem poruncile lui Isus înseamnă să fim ascultători de Cuvântul Lui și să facem exact cum spune El. Când Isus spune, de exemplu: „Nu judecați!” (Matei 7:1), noi trebuie să facem exact asta – să nu mai judecăm! Dragostea pentru Hristos nu este dovedită atunci când mă abțin să nu spun un cuvânt sau două de judecată, ci este dovedită atunci când noi luăm o hotărâre conștientă să încetăm complet cu a mai judeca pe alții, atât în inimă cât și în minte!

La fel, când Isus ne spune că trebuie să ne păzim inima curată cu toată râvna (Matei 5:21-30), atunci trebuie să punem preț pe Cuvântul Lui! Nu putem fi cu o jumătate de inimă când este vorba de pofte sexuale, ură, judecată sau orice altceva ce ne separă de Dumnezeu. Trebuie să începem o luptă – trebuie să luptăm pentru a ține poruncile lui Isus în viața noastră. Aceasta înseamnă că un puternic „Nu!” trebuie să sune în inimile noastre împotriva la orice este necurat.

Nu toți vor intra în Împărăția cerurilor

Isus spune că „Nu oricine-mi spune Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerului, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7:21.

Când mă gândesc la semnificația acestor cuvinte în contextul zilelor noastre, în multe feluri, creștinismul pare că s-a „diluat.” Mulți oameni strigă „Doamne, Doamne!”, își actualizează religia pe facebook în creștinism, se abonează la aplicații cu versete biblice zilnice și poate chiar menționează numele lui Isus o dată sau de două ori în pauza de masă.

Dar câți oameni au interes viu de a împlini voia lui Dumnezeu cu viețile lor? Câți oameni, de fapt, țin poruncile Lui? Unde este dragostea adevărată pentru Hristos, acea dragoste care sacrifică viața proprie?

Mai mult decât un „like”

În ce mă privește, văd că adevăratul creștinism și adevărata dragoste pentru Hristos necesită ceva mai mult decât simpla recunoaștere că Isus a fost „un tip special.” Pentru că, adevărul este că Isus Și-a dat viața pentru mine. El a vărsat propriul sânge ca eu să fiu salvat de păcat. Nu ajută să spun că Îl iubesc pe Isus dacă disprețuiesc Cuvântul Lui și nu-I urmez exemplul, sacrificându-mi propria voie. Aceasta ar fi doar ipocrizie.

Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui. 2 Ioan 1:6.

Noi nu ne dovedim dragostea pentru Isus prin faptul că apăsăm de două ori pe ecran când expirăm un „da…” și „amin” la o imagine cu un mesaj de încurajare. Noi ne dovedim dragostea pentru Hristos când ținem poruncile Lui, când suntem ascultători de Cuvântul și Duhul Lui în viețile noastre și în situațiile zilnice. Aceasta este dragoste adevărată și este singura admirație și dragoste pe care o dorește Isus.

Decreștinare la creștini

Scris de: Arild Tombre

Când te uiți la societatea în care trăim, nu este greu să constați că are loc o decreștinare într-un ritm accelerat. Iar cel mai îngrijorător dintre toate este faptul că aceasta are loc și în rândurile creștinilor într-un asemenea grad, încât creștinii nu mai au aceeași strălucire în societate.

Isus îi descrie pe ucenicii lui ca fiind lumina lumii și sarea pământului. Când această lumină și această sare îşi pierd puterea, și creștinii devin o pradă ușoară pentru lume, da, pentru decreștinare.

Autoritatea Scripturii pierdută

Reformatorii au propovăduit în timpul lor: Sola Scriptura («Doar Scriptura»), dar bisericile care astăzi se dau a fi moștenitorii reformatorilor au părăsit credincioșia față de Cuvântul lui Dumnezeu, da, chiar și învățătura bisericii care o consacră. Biblia se numește Sfânta Scriptură, dar pentru creștinii de astăzi, aceasta nu mai are nici o autoritate.

«Iertarea păcatelor» aproape că a devenit «permiterea păcatelor» și justificarea păcătosului aproape că a devenit «justificarea păcatului».

Teologii moderni au fost pionieri în acest proces de decreștinare și au furat autoritatea Sfintei Scripturi. Duhul vremii este cel care domnește, și acesta este rezultatul unui proces de omogenizare cu lumea în viața creștinului. «Iertarea păcatelor» aproape că a devenit «permiterea păcatelor» și justificarea păcătosului aproape că a devenit «justificarea păcatului».

Ascultarea credinței

Apostolul Pavel scrie în epistola către Romani în primul capitol, despre slujba de apostol și că menirea acesteia era ca să lucreze ascultarea credinței printre toate popoarele spre cinstea Numelui lui Dumnezeu (Rom.1: 5). El încheie aceeași epistolă cu a vorbi despre «ascultarea credinței». Exact acest mesaj lipseşte în grad alarmant din adunări și casele de rugăciune. Nu se propovăduiește «ucenicie» și nici «ascultarea credinței». Doar cei ascultători cred cu adevărat. Și numai ucenicii experimentează ceea ce Pavel spune: Credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Ef. 4: 15.

Un mesaj pentru tineri?

În adunări și case de rugăciune toți se tem să nu-i piardă pe tineri, iar duhul vremii predomină pe pământ. Dar noi avem experiență bună și de lungă durată că mesajul despre ascultarea credinței îi captează chiar pe tinerii ucenici.
Cuvântul crucii este o putere a lui Dumnezeu, scrie Pavel în 1. Cor. 1: 18. De aceea el se temea ca nu cumva propovăduirea lui să ducă acolo ca crucea să-și piardă puterea. Vezi și versetul 17. În Gal. 2: 20 vedem un exemplu în care Pavel a propovăduit cuvântul crucii: Eu sunt răstignit cu Hristos. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. (trad. norv.) Bisericile și casele de rugăciune care pierd cuvântul crucii, pierd și tinerii, sau experimentează că generațiile viitoare devin tot mai lumești și înstrăinate de viața în Dumnezeu.

Bisericile și casele de rugăciune care pierd cuvântul crucii, pierd și tinerii, sau experimentează că generațiile viitoare devin tot mai lumești și înstrăinate de viața în Dumnezeu.

Fie ca fiecare care citește aceasta, să ia îndemnul apostolului Pavel din Rom. 12: 2 la inimă: Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.

Cea bună. Cea în care Domnul are plăcere. Cea desăvârșită. Acel suflet de ucenic care are această dorință și această rugăciune din inimă, va avea o dezvoltare total diferită, faţă de cel care doreşte o potrivire cu lumea în viața sa.

 

Când Arild Tombre a împlinit 80 ani, s-a sărbătorit cu un festin al bisericii la Brunstad, înainte de conferința de Paște.

Când Arild Tombre a împlinit 80 ani, s-a sărbătorit cu un festin al bisericii la Brunstad, înainte de conferința de Paște.

Arild Tombre – simplu și convingător

Scris de: Trond Eivind Johnsen

Arild Tombre, acum la 80 ani, este cunoscut prin ființa lui blândă și calmă și zâmbetul lui cald. La amvom este cunoscut printr-o vorbire clară și simplă despre cum putem noi să sfârşim cu tot răul care este în natura noastră omenească. Și el a trăit după această convingere.

Aici poți auzi puțin din propovăduirea simplă și convingătoare a lui Arild Tombre

În copilărie, Tombre a venit în contact cu oameni total speciali. El îi numește «oameni cu frică de Dumnezeu», și privește înapoi la aceasta ca fiind motivul principal pentru care restul vieții lui a avut o astfel de formare.

El se referă în cea mai mare parte la învățătorul școlii duminicale. O doamnă simplă din Drøbak care învăța copiii să creadă în Dumnezeu.

În prisma întâlnirii lui cu acești oameni, Tombre, în tinerețea lui, a fost captat de a trăi total pentru Dumnezeu, și astfel a trăit toți acești ani până astăzi. Aceasta l-a făcut și un misionar activ al Bisericii Creștine Brunstad, și a călătorit în țări din toate părțile lumii. În 1963, el s-a mutat cu familia în Franța, și de atunci a avut răspundere pentru bisericile de acolo. Acum când Tombre a împlinit 80 de ani, aceast eveniment a fost sărbătorit cu un festin mare înainte de conferința de Paște din Brunstad, și peste 4000 prieteni au fost prezenți.

Încins în gândire și minte

Kåre J. Smith begynte festen, og sa om Tombre at nåden over hans liv ikke hadde vært forgjeves.

Kåre J. Smith begynte festen, og sa om Tombre at nåden over hans liv ikke hadde vært forgjeves.

Kåre J. Smith a vorbit la festul de 80 ani pentru Arild Tombre, și a spus că Tombre a primit un har mare de la Dumnezeu – «și acesta nu a fost în zadar», explică el. «El a avut o dorință după Dumnezeu în inima lui, și el a avut o gândire păzită chiar din copilăria și tinerețea lui.»

Smith a continuat prin a citi din 1 Petru 1: 13: «De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos.» Aceasta îl descrie cel mai bine pe Tombre – un bărbat cu o gândire de a sluji lui Hristos, și care întotdeauna a fost pregătit în gândire și minte.

Harald Tombre kunne fortelle om foreldre som ofte viste sin kjærlighet til hverandre.

Harald Tombre kunne fortelle om foreldre som ofte viste sin kjærlighet til hverandre.

Un tată și un soț bun

Tombre s-a căsătorit cu Mirjam Boldvik din Trondheim, și împreună, ei au primit 12 copii. Copiii povestesc despre o copilărie sănătoasă, naturală și plină de viață unde tata și mama și-au arătat dragoste unul față de altul. Într-o ocazie, Tombre i-a spus fiului său «mult din educația de acasă constă în dragostea arătată de părinți, unul față de celălalt!»

«El este foarte bun și atent. Eu întotdeauna l-am iubit și îl iubesc. Noi suntem foarte fericiți împreună», spune Mirjam.

Arild Tombre a scris mai multe articole pentru www.brunstad.org despre viața de familie. Citește Așteptările unui copilCăsătoria să fie ţinută în toată cinstea

Un expert în a explica simplu și cald

Jaap Littooij fra Nederland fortalte hvordan Tombre hadde ført ham fra fjellet Sinai til fjellet Sion – fra slavekristendom til levende kristendom.

Jaap Littooij fra Nederland fortalte hvordan Tombre hadde ført ham fra fjellet Sinai til fjellet Sion – fra slavekristendom til levende kristendom.

În ciuda anilor lui mulți în slujba propovăduirii evangheliei, Tombre vorbește surprinzător de necomplicat. Atât copiii, tinerii, cât și cei mai în vârstă pot înțelege mesajul lui clar, care explică deslușit fiecăruia ce trebuie să facă atunci când părăsește adunarea. Pentru a reuși aceasta, el leagă Cuvântul lui Dumnezeu cu întâmplările zilnice, el explică expresii, subliniază cuvintele și le impregnează. Din nou și din nou.

În una din cântările din cartea Căile Domnului, scrie: «spune-o cât de simplu și cât de cald poți tu». Arild Tombre a scris un articol despre această temă în revista  Skjulte Skatter în 1981: «Simplitatea și căldura aparțin una de alta. Lucrurile complicate și aprofundate alungă devotamentul și căldura inimii pe ușă afară.».

 

Salvat de Salvator

Cine este cel mai vrednic de cinste? Salvatorul sau cel salvat?

La sărbătorirea lui Tombre, nu a fost greu să se umple rândul celor care voiau să-și exprime mulțumirea pentru grija lui față fiecare individ în parte.

Au fost multe naționalități, din America, Africa, Asia și din aproape toate țările din Europa au fost oameni care au simțit că Tombre a avut o inimă total specială pentru ei.

Și Arild Tombre însuși a fost recunoscător pentru toate cuvintele bune pe care le-a primit, și o mare parte din vorbirea lui de mulțumire a folosit-o pentru a vorbi despre Isus – Salvatorul are l-a salvat din moarte și l-a pus în slujbă. «Cine este cel mai vrednic de cinste? Salvatorul sau cel salvat?» a întrebat Tombre adunarea, și a făcut-o foarte clar că lui Isus îi aparține toată cinstea.

Totodată el a folosit ocazia de a da îndemnuri bune și binecuvântate aducătoare de fericire prietenilor care au călătorit mult pentru a ajunge la festul lui. Inima lui arzătoare pentru țări precum India și Camerun s-a evidențiat când el i-a condus pe prietenii de acolo să continue cu lucrarea de a construi biserici pline de viață acolo unde sunt.

Ascultă-l pe Marc Auchet din Franța cum povestește despre impresia lui cu privire la Arild Tombre, când l-a întâlnit pentru prima dată.

Fratele X

Ceva din felul lui simplu de a scoate la iveală mesajul poate fi văzut într-un fragment dintr-o istorioară pe care a scris-o în 1959. Despre fratele X:

Fratele X este tratat cu cuvinte aspre de către un om. Este vorbit de rău de un altul. Unui al treilea nici nu-i pasă de el. Un al patrulea îl tratează prost și nedrept. De al cincilea este batjocorit și făcut de râs. De la șeful de la lucru primește întotdeauna treburile cele mai «simple» de făcut. Într-o zi își pierde serviciul. Apoi devine bolnav. Toate acestea sunt pentru fratele X încercări. Și nu este nici o rușine în aceasta, atâta timp cât el rezistă în încercare.

Dar de ce lucrează aceasta și cealaltă ca încercări pentru el? Pentru că fratele X are o natură rea, adică din cauză că în firea lui nu locuiește nimic bun.

Așadar motivul încercării este răul care locuiește în natura fratelui X. Circumstanțele exterioare, întâmplările și situațiile au declanșat încercarea și i-au dat fratelui X posibilități excelente de a trata cauza, tocmai răul din el însuși. Și se pune întrebarea dacă fratele X este smerit și iubește adevărul destul încât să recunoască aceasta și să folosească ocazia spre mântuire.

Creația așteaptă cu tânjet pe copiii lui Dumnezeu

VIDEO DE ARILD TOMBRE

«În fiecare zi, în fiecare săptămână, în fiecare lună, este un pământ care este în nevoie și plânge» povestește Tombre gânditor. «În epistola către Romani scrie că toată creația suspină, tânjește și așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu și libertatea fiilor lui Dumnezeu. Este important să te gândești și să vorbești de lucruri precum război, foamete și nevoie – lucruri de care pământul este plin, nu doar d.p.d.v. material, dar și spiritual. Acestea sunt câteva cuvinte care ar trebui să ne dea un duh de luptă!»

Este clar că bătrânul de optzeci de ani nu se dă bătut ușor.

 

A fugi de poftele tinereții

Scris de: Redaksjonen

Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.  (2. Tim. 2,22)

Există mai multe tendinţe diferite într-un tânăr. De exemplu: poți disprețui pe tatăl și pe mama ta fără respect pentru vârsta înaintată. Dar Biblia ne învață cu totul altceva. Lui Timotei, conlucrătorul lui Dumnezeu, i s-a spus să îndemne pe cei bătrâni așa cum un fiu îndemnă pe tatăl său. Altfel spus, nu repede și apăsător, căci atunci este nedrept față de ceilalți oameni. De aceea stă scris: Fugi de poftele tinereții și aleargă după neprihanire. Fii drept în purtarea ta și în ceea ce faci pentru toți. Acesta este doar unul dintre exemple.

Urmarește credința

În epistola lui Iacov stă scris că îndoiala înseamnă gândire dubla. Vrei una, dar și pe cealaltă. Vrei să crezi, dar vrei să ai și avantaje lumești. Esti împărțit! Nu ești cu toată inima, ci te clatini și esti confuz în toate căile tale, precum valurile mării. Nu sunt oare multe pofte ale tinereții aici?

Urmărește pacea

Când ești tânăr vrei cu plăcere să concurezi, și ai opinii puternice, în loc să urmărești pacea. Și aici există tendințe la un tânăr.

Urmărește dragostea

Și sunt bineînțeles pofte puternice în relația dintre băieți și fete. De ce lucru trebuie să fugi aici? Trebuie să fugi de egoism!

Dumnezeu a creat totul frumos. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei.(Ecl. 3:11) Tu ai un har mare peste viața ta pentru că poți auzi ceea ce trebuie să faci, așa ca totul să devină frumos!

Este oribil când se acționează în egoism. De exemplu pofta ochilor: Te uiți puțin aici și puțin acolo, flirtezi aici și acolo. Nu este aceasta dragoste? Urmăreste dragostea. Poți citi despre dragoste în 1. Cor. 13. Este dragostea dintre bărbat și femeie un alt tip de dragoste? Este deodată egoism? Nu, și aceea este dragoste. Dragoste care poate să jertfească, să dea, care simte răspundere și obligații.

Atragerea reciprocă dintre bărbat și femeie va continua la ceea ce este frumos, adică dragostea și viața, în cadrul unei căsnicii frumoase. Aceasta trebuie să fie relația, și nu într-un egoism jalnic unde doar folosești și arunci.

Fugi de poftele tinereții!

Caută sarcini! Fii angajat! Ceea ce tu semeni, vei secera. Te vei bucura, mai târziu în viață de lucrurile bune pe care le-ai făcut în timpul tinereții tale.

Extras dintr-o vorbire a lui Arild Tombre, Hessenhöfe, Germania, 1999.

© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

 

Cum primim Duhul Sfânt?

Scris de: Arild Tombre

Cum putem primi Duhul Sfânt? Da, toți cei care vor să trăiescă o viață fericită, plăcută lui Dumnezeu, curată și biruitoare, ar trebui să aibă tot interesul în acest aspect.

Apostolul Pavel îi întreabă pe Galateni cu privire la primirea Duhului Sfânt: Prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Gal. 3:2. El a înțeles bine că ei urmau să răspundă că au primit Duhul Sfânt «prin auzirea credinței».

A primi Duhul Sfânt prin «a bea» din Cuvântul credinței

Trăiește în Duhul, crede în Duhul, roagă-te în Duhul, luptă împotriva firii în Duhul și fii întotdeauna ascultător Duhului, da, atunci ai Duhul.

Cuvântul și Duhul nu se pot despărți. Pavel amintește de aceasta când scrie în Rom. 10, că Hristos ne este aproape, când Cuvântul ne este aproape, în inima noastră, în gura noastră. Și de asemenea când el spune: Cuvântul lui Dumnezeu lucrează putere în cel care crede.

Apostolul spune mai departe: Și toţi am băut dintr-un singur Duh. (1 Cor. 12:13) Bea! – un mod simplu și ușor de înțeles de a exprima aceasta: bea. Da, exact aceasta se întâmplă când noi auzim cuvântul propovăduit. Dar noi trebuie să «bem» conștient.

Să ne gândim la un exemplu de a primi Duhul Sfânt prin a «bea» Cuvântul credinței. Doi tineri stau la o adunare unde se propovăduiește credința în adevăr. Unul stă și se gândește la cum poate să se amuze după adunare. Celălalt stă cu urechile bine deschise, atât cele naturale, cât și urechile inimii. Este evident că primul dintre ei nu bea din Duhul care-l are Cuvântul. Celălalt dimpotrivă, devine apucat de ceea ce el  aude, și se umple cu Duhul credinței, cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

A primi Duhul Sfânt prin ascultarea credinței

Mulţi se aşteaptă aproape să simtă ceva în corp atunci când se gândesc de a fi umplut cu Duhul. Dar Dumnezeu dă Duhul Sfânt celor care-L ascultă, spune Scriptura (Fapt. Ap. 5:32). Deci este vorba mai întâi de ascultare, ascultarea credinței. Johan Oscar Smith (fondatorul Brunstad Cristian Church, preciz. edit.) scrie unuia care înțelegea greu aceasta: «Trăiește în Duhul, crede în Duhul, roagă-te în Duhul, luptă împotriva firii în Duhul și în fii întotdeauna ascultător Duhului, da, atunci ai Duhul.» Aceasta a fost un semnal clar de a primi Duhul Sfânt! Trăiește, crede, roagă-te, luptă și fii ascultător. Hai să bem din Duhul acesta și să ne umplem cu el atunci când credința este propovăduită!

«Hai să și umblăm în Duhul!»

«Hai să și umblăm în Duhul!»

Scris de: Jan-Hein Staal

«Dacă trăim în Duhul, hai să și umblăm în Duhul!» În acest comentar, Jan-Hein Staal luminează însemnătatea rusaliilor, ziua rusaliilor, și nu mai puțin duhul rusaliilor într-un mod diferit și interesant.

Ziua rusaliilor a trecut. Este foarte diferit ce obțin oamenii în ziua rusaliilor. Pentru mulți este doar o zi liberă, și speră la vreme frumoasă.
Sunt mulți creștini care se strâng împreună de rusalii și au un timp edificator împreună. Ei au, mai mult sau mai puțin, o dorință de a avea o experiență sau o inspirație care să fie asemănătoare cu ceea ce au trăit primii ucenici la Ierusalim.

Duhul Sfânt.  Mulți se gândesc în special la minunile și vindecările sau darurile pe care le poate da Duhul Sfânt. Și Duhul Sfânt poate face aceste lucruri și în zilele noastre. Dar este mult mai important ca Cuvântul lui Dumnezeu să ne dea gânduri clare despre lucrarea Duhului Sfânt în viața zilnică de creștin în anul 2010.

Să umblăm în Duhul înseamnă să folosim această putere pentru a arunca răul care locuiește în firea noastră, și să alegem să îndeplinim voia lui Dumnezeu.

Ceea ce locuiește în om. «Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu?» scrie Pavel creștinilor din vechiul Corint. Corpul tău și al meu sunt de asemenea temple în care Duhul Sfânt vrea să decidă tot. Biblia ne spune că există și alte puteri în trupurile noastre – puteri ale răutății, mânie, deznădejde și necurăție. Acestea sunt puteri mai puternice decât noi. Este clar că noi, ca și creștini nu putem face ce vrem, și nu putem trăi așa «la întâmplare», deși poate avem experiențe cu Duhul Sfânt.

Zilnic, luptă interioară. Când Duhul Sfânt locuiește în noi și  în același timp și aceste puteri păcătoase, devine necesară în fiecare zi o luptă între aceste puteri și o alegere în interiorul nostru.  Aceste puteri păcătoase, aceleași pe care Pavel  le numește «poftele firii», când citim în Galateni 5: «Umblați călăuziți de Duhul, și nu îndepliniți poftele firii pământești. Căci firea și Duhul sunt lucruri potrivnice.»

Prin a umbla în Duhul, cresc fructe slăvite în interiorul nostru; roade ale duhului ca bucurie, pace, dragoste și credicioșie.

Fructele și puterea motoare a Duhului. Unul care esincer, știe foarte bine unde conduc aceste pofte. Duhul Sfânt vrea cu plăcere ca noi niciodată să nu cedăm acestor puteri ale păcatului care locuiesc în noi. Duhul Sfânt este ca un învățător, care ne învață adevărul, ne învață să facem ceea ce este plăcut în fața lui Dumnezeu. Hai nu numai să trăim în Duhul, spune Pavel mai departe, ci hai să și umblăm în Duhul. Să umblăm în Duhul înseamnă să folosim această putere pentru a arunca răul care locuiește în firea noastră, și să alegem să împlinim voia lui Dumnezeu. (Citește capitolul 5 din Galateni.)  Și cel mai slăvit este că prin a umbla în Duhul cresc fructe slăvite în interiorul nostru: bucurie, pace, dragoste și credincioșie.

Ziua rusaliilor a trecut. Hai acum, în 2010, tu și eu, să fim oameni în care Duhul Sfânt  în fiecare zi să-și poată  face lucrarea pe care El vrea să o facă cu plăcere.

 

Care este rolul Duhului Sfânt?

Scris de: Jan-Hein Staal

Pentru mulți oameni, persoana Duhului Sfânt poate ridica multe întrebări: Cine este Duhul Sfânt? De ce avem nevoie de El? Care este rolul Duhului Sfânt?

Biblia explică clar cine este Duhul Sfânt și ce rol poate juca el în viețile noastre.

Duhul Sfânt vrea să ne vorbească, în special prin Cuvântul lui Dumnezeu

Când Domnul Isus i-a părăsit pe ucenici, spune că El se va ruga la Tatăl ca să le trimită Duhul Sfânt. „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Ioan 14:26. Așadar, ucenicii aveau nevoie de Duhul Sfânt ca să le amintească de lucrurile care le-a spus Isus în timpul Lui pe pământ. În zilele noastre, rolul Duhului Sfânt este să ne vorbească prin Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu – exact în același fel. De aceea, este atât de important să citim Biblia. Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem ce citim. Și mai târziu, în multe situații, Duhul Sfânt ne va învăța în special prin a ne aduce aminte exact de acele cuvinte din Biblie.

Duhul Sfânt vrea să ne învețe cine este Isus cu adevărat

“Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. ” Ioan 16:12-14.

În timpul lui Isus pe pământ, a avut loc o lucrare mare de mântuire în El. El a deschis o cale nouă și vie pentru noi. El este Marele nostru Preot, înaintașul nostru, care poate să ne înțeleagă și să ne ajute în lupta noastră. Poți citi despre aceasta în epistola către Evrei; ia-ți timp să citești și să te rogi ca Duhul Sfânt să îți vorbească și ceea ce tu citeşti să devină viu. Duhul Sfânt are multe lucruri să ne spună despre cine este Isus și însemnătatea faptului că el a trăit aici pe pământ ca om.

Rolul Duhului Sfânt: să ne dea putere și ajutor în lupta noastră împotriva păcatului

Înainte de a se întoarce în cer, Domnul Isus a spus: „…veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt … Dar veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.” (Fapt. Ap. 1:5-8). În firea noastră (natura noastră umană) sunt puteri care sunt mult mai puternice decât noi. Pavel spune: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu veți împliniţi poftele firii pământeşti … cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim  prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” (Gal. 5:16-25). Duhul Sfânt ne va întări în așa fel ca de fiecare dată când suntem ispitiți, să nu cedăm poftelor din firea noastră.

“Să nu întristaţi Duhul Sfânt …” Efeseni 4:30

Duhul Sfânt dorește să trăiască în inimile noastre. El vrea să ne vorbească prin Biblie. Dar cine citește Biblia cu o dorință arzătoare? Duhul Sfânt vrea să ne conducă, dar cine vrea să folosească puterea pentru a lupta împotriva păcatului, firii cu poftele și plăcerile ei? Rolul Duhului Sfânt este să ne ajute, de aceea, haideţi să nu Îl întristăm, ci să-L ascultăm și să ne supunem Lui.

Duhul Sfânt—un motor puternic

Scris de: Svein Gilbu

«Înainte ca un creștin să primească Duhul Sfânt, el poate fi asemănat cu o mașină căreia îi lipsește motorul.» Citește ce Svein Gilbu scrie despre sărbătoarea Rusaliilor și despre puterea motoare a Duhului Sfânt, în acest comentariu.

În aceste zile, milioane de creștini de pe tot pământul sărbătoresc Rusaliile. De ce sărbătorim noi Rusaliile? Deoarece ne amintim amintim de ziua când Duhul Sfânt a venit pe pământ.

După Paște, ucenicii s-au adunat într-o casă mare în Ierusalim. Deodată, ei au auzit un sunet puternic din cer. S-a auzit ca și cum ar fi fost o furtună care a umplut toată casa. Atunci ucenicii au fost umpluți cu Duhul Sfânt și au primit o putere mare în ei. Gândește-te numai la Petru care de Paști s-a lepădat de Isus, iar acum el vorbea în Ierusalim cu îndrăzneală despre Isus. A fost atât de convingător încât 3000 de oameni s-au pocăit în ziua aceea.

Din ziua aceea, Petru a devenit un om nou, deodată îndrăzneț, și Duhul Sfânt a devenit un motor puternic în interiorul lui. “Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Dacă ne gândim la o mașină, ea are un motor care o pune în mișcare – nu numai pe drum drept ci și pe pante abrupte. Așa este și cu Duhul Sfânt, el este ca un motor puternic. Înainte ca un creștin să fi primit Duhul Sfânt, el poate fi asemănat cu o mașină căreia îi lipsește motorul. Este greu să fie îndrăzneț înaintea oamenlior și să le mărturisească numele lui Isus. Deoarece îi lipsește progresul din viața de creștin. Iar deseori, ceilalți trebuie să-l împingă de la spate.

Dacă vrei să primești un motor puternic în interiorul tău, urmează instrucțiunile lui Petru. El spune în Fapt. 5:32 că Duhul Sfânt este dat celor care-L ascultă pe Dumnezeu. Încearcă aceasta tu care dorești să trăiești o viață de creștin plină de îndrăzneală și să ai biruință asupra păcatului. Fii ascultător de cuvintele lui Dumnezeu pe care le știi, atunci ești umplut cu Duhul Sfânt. Chiar dacă întâlnești astfel de pante în viața ta, acest motor puternic poate să tragă mașina în sus peste dealuri. Va merge înainte și tu devii de neoprit.

Știi tu cine este Isus?

Știi tu cine este Isus?

Scris de: Jaap G. Littooij

Isus a întrebat pe ucenicii săi: Cine zic oamenii că sunt eu? S-a dovedit că oamenii nu Îl cunoșteau. Și acum este la fel, în mare parte.

Apoi i-a întrebat: Dar voi, le-a zis El, cine ziceţi că sunt? Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu! Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. (Mat. 16:16-17)

Un om în carne și sânge

Isus era acolo ca un om obișnuit din sămânța lui David. (Rom. 1:3) Un om nesemnificativ și neatractiv. (Isaia 53:2) Nici măcar ucenicii lui nu-L cunoșteau. Ei nu au văzut că El deja își purtase crucea în interior timp de treizeci de ani, biruind tot păcatul la care a fost încercat. (Evr. 4:15; Apoc. 3:21).

Dumnezeu putea să se descopere fără limită în Isus în acel timp. Cu mult înainte de crucificarea de la Golgota, pentru că El deja era schimbat, a avut loc o crucificare și o moarte interioară (Luc. 9:23), astfel încât Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup și locuia printre ei. (Ioan 1:14) «Dumnezeu cu  noi» a devenit literalmente adevărat.

În timp ce pentru ceilalți era ascuns, Petru a primit o descoperire din cer; el a văzut că acest om era Fiul Dumnezeului celui viu, Hristos, Mesia, cel promis. Isus L-a numit pe Petru fericit. Toți cei cărora Isus li se descoperă, devin nespus de fericiți.

Descoperire despre Isus

Petru era neînvățat. El nu aparținea celor care cunoșteau Scriptura. Cu Pavel a fost însă total altfel la început. Dar Pavel a spus de asemenea, mai târziu, că el a primit Evanghelia lui Dumnezeu, și Fiul descoperit în trupul său omenesc, deoarece aceasta era plăcut lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu se poate uni cu carne și sânge. (Gal. 1:16) Nu are nici o însemnătate cât de învățați suntem, căci fără descoperire de la Tatăl ceresc, Isus rămâne necunoscut pentru noi, cu toate că suntem educați ca creștini, care știm că Isus a fost răstignit la Golgota.

Dar de ce nu primesc toți descoperire despre Isus, și se găsesc atât de multe opinii greșite despre El? Cine primește descoperire de la Tatăl din cer? Unul dintre ucenicii lui a întrebat odată:  Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii? Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi ne vom descoperi lui.(tr. norv.) (Ioan. 14:22-23)

Isus nu S-a descoperit lumii, deși ei se numesc religioși și cântă despre El. Ci celor care nu aparțin lumii și care vor să îndeplinească  poruncile lui Isus dintr-o dragoste mare pentru El. Aceasta înseamnă să crezi cum spune Scriptura. Atunci fugi de lume și de puterea ei, iar astfel intri în dezvoltare până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. (Ef. 4:13).

Isus - Fiul Omului

Isus – Fiul Omului

Scris de: Tony Jackson

Isus Își spunea Fiul Omului în loc de Fiul lui Dumnezeu. De ce?

Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. (Rom. 5:19)

Primul om a fost Adam. El a fost pus în grădina Eden pentru a se îngriji de ea, și avea libertate de a mânca orice voia, cu excepția fructului din „pomul cunoașterii binelui și răului”. Adam a fost neascultător față de această poruncă. Rezultatul a fost că păcatul a intrat în el și astfel în toată omenirea. Dumnezeu le-a dat oamenilor Legea pentru a-i ajuta să își recunoască păcatul și să găsească iertare. Dar nu exista nici un ajutor pentru a încheia cu a mai păcătui.

Omul al doilea a fost Isus. Și El a fost născut cu o fire (o natură omenească), despre care putem citi în Rom. 1:3: … născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul… Aceasta înseamnă că El putea fi ispitit exact ca și noi în situațiile zilnice; și de aceea El își spunea Fiul Omului, decât Fiul lui Dumnezeu. În loc să păcătuiască precum toți oamenii dinaintea lui, Isus a căutat ajutor la Tatăl Lui când a fost ispitit. În Rom. 8:3 citim: … Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.

Isus a simțit că era ceva care crea neliniște interioară la El. Atunci El S-a îndreptat către Tatăl Său, iar Dumnezeu i-a arătat păcatul care voia să iasă din trupul lui. Dacă Isus ar fi cedat păcatului, atunci calea către salvare de păcate ar fi fost pierdută pentru totdeauna. Noi putem de aceea citi în Evr. 5: 7,8 că Isus S-a rugat cu strigăte mari și cu lacrimi, și a fost condus la biruință datorită ascultării lui.

Când Isus a fost răstignit la Golgota, strigătul lui de victorie a fost: S-a terminat! Nu mai era nici un păcat care trebuia judecat. El avea biruință desăvârșită asupra a tot ce venise în om prin căderea în păcat. Satan, domnitorul lumii, era acum biruit!

Îndemnul lui Isus pentru tânărul bogat a fost: Vrei să fii desăvârșit, atunci du-te și vinde ce ai… Apoi vino și urmează-Mă! (Mat. 19:21) Să avem noi aceeași gândire ca Petru în v. 27: Iată noi am lăsat tot și Te-am urmat. Pentru astfel de oameni există făgăduințe colosale, atât pentru viața de pe pământ, cât și mai târziu, pentru toată veșnicia.

Cum întristez Duhul Sfânt?

Scris de: Helen Simons

Când realizez că nu pot trăi o viață de biruință asupra păcatului fără ajutorul Duhului Sfânt, devine foarte important pentru mine cum răspund eu când Duhul Sfânt îmi vorbește. Mai întâi de toate, trebuie să ascult vocea Lui!

Noi trăim într-o societate aglomerată, și cei mai mulți dintre noi ducem şi o viață agitată, cu călătorii scurte, comunicații rapide, acces ușor la multă informație, etc. Dacă în mijlocul la toate acestea, eu conștient nu „îmi îndrept gândirea mea spre lucrurile Duhului”, nu voi putea să-i aud vocea liniștită și calmă când El vorbeşte în interiorul inimii mele. Eu întristez Duhul Sfânt când nu ascult – Duhul este atunci dezamăgit, căci El are foarte multe să îmi zică, lucruri ce îmi vor da bucurie și fericire, și care mă vor conduce la libertate de păcat și față de mine însumi.

Neascultarea întristează Duhul Sfânt

Isus a numit Duhul Sfânt ‹‹Ajutorul››, și a spus: ‹‹Când va veni Duhul adevărului, El vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.››. Ioan 16:13. Toți creștinii sunt chemați să meargă pe urmele lui Isus, care nu a făcut păcat. Dar eu trebuie să fiu condus pas cu pas pentru că nu știu singur drumul.

Dumnezeu trimite Duhul Sfânt celor care Îl ascultă.

Duhul nu mă forțează – ci dorește să mă conducă la o viață în biruință, cea mai fericită viață pe care o poate trăi un om. Duhul Sfânt mă va conduce pe calea smereniei, deoarece aceasta este singura cale către o viață de biruinţă.
Când eu nu mă las condus, ci aleg să îmi urmez propria cale, întristez Duhul Sfânt.

Dumnezeu trimite Duhul Sfânt celor care Îl ascultă. Biblia explică foarte clar că Duhul Sfânt și firea, natura noastră omenească – sunt total opuse. Eu nu pot să trăiesc după înclinațiile mele naturale și în același timp să ascult Duhul. De aceea citim în Efeseni 4:30-31: ‹‹Să nu întristaţi Duhul Sfânt…Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.›› Eu întristez Duhul Sfânt când nu ascult.

Biruiește păcatul prin Duhul Sfânt

Duhul Sfânt este totodată și Cel care îmi dă putere de a asculta și putere pentru a birui toate aceste înclinații din natura mea omenească. Când Dumnezeu vede că eu doresc în sinceritate să-L ascult, El trimite Duhul Sfânt să mă ajute. Isus Le-a povestit ucenicilor că ei vor fi umpluți cu putere când Duhul Sfânt va veni peste ei. Exact cum un om  bea în pustie dintr-un izvor cu apă curată, aşa trebuie eu să beau din abundenţă  din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu și să mă umplu cu El, dacă vreau să trăiesc o viață de creștin bogată.

Când Dumnezeu vede că eu doresc în sinceritate să-L ascult, El trimite Duhul Sfânt să mă ajute.

Duhul lui Dumnezeu este în Cuvântul Lui. Când eu beau din belșug din acest izvor și din duhul credinței care este în Cuvânt, atunci voi avea putere să biruiesc păcatul atunci când sunt ispitit și să fac voia lui Dumnezeu în locul voii mele proprii. Eu întristez Duhul Sfânt când umblu în această pustie care sunt gândurile și căile mele proprii, prea ocupat sau leneș ca să beau din credința și puterea care este în Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar noi nu trebuie să întristăm Duhul Sfânt! El știe că noi suntem slabi și că noi nu știm nici să ne rugăm corect. Dar El este acolo ca să ne ajute în nevoia noastră și se roagă pentru noi ca să putem vedea voia lui Dumnezeu și să o împlinim. Rom 8:26-27. Atunci vom experimenta mângâierea și puterea Duhului Sfânt.

 

Care este rolul Duhului Sfânt?

Scris de: Jan-Hein Staal

Pentru mulți oameni, persoana Duhului Sfânt poate ridica multe întrebări: Cine este Duhul Sfânt? De ce avem nevoie de El? Care este rolul Duhului Sfânt?

Biblia explică clar cine este Duhul Sfânt și ce rol poate juca el în viețile noastre.

Duhul Sfânt vrea să ne vorbească, în special prin Cuvântul lui Dumnezeu

Când Domnul Isus i-a părăsit pe ucenici, spune că El se va ruga la Tatăl ca să le trimită Duhul Sfânt. „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Ioan 14:26. Așadar, ucenicii aveau nevoie de Duhul Sfânt ca să le amintească de lucrurile care le-a spus Isus în timpul Lui pe pământ. În zilele noastre, rolul Duhului Sfânt este să ne vorbească prin Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu – exact în același fel. De aceea, este atât de important să citim Biblia. Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem ce citim. Și mai târziu, în multe situații, Duhul Sfânt ne va învăța în special prin a ne aduce aminte exact de acele cuvinte din Biblie.

Duhul Sfânt vrea să ne învețe cine este Isus cu adevărat

“Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. ” Ioan 16:12-14.

În timpul lui Isus pe pământ, a avut loc o lucrare mare de mântuire în El. El a deschis o cale nouă și vie pentru noi. El este Marele nostru Preot, înaintașul nostru, care poate să ne înțeleagă și să ne ajute în lupta noastră. Poți citi despre aceasta în epistola către Evrei; ia-ți timp să citești și să te rogi ca Duhul Sfânt să îți vorbească și ceea ce tu citeşti să devină viu. Duhul Sfânt are multe lucruri să ne spună despre cine este Isus și însemnătatea faptului că el a trăit aici pe pământ ca om.

Rolul Duhului Sfânt: să ne dea putere și ajutor în lupta noastră împotriva păcatului

Înainte de a se întoarce în cer, Domnul Isus a spus: „…veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt … Dar veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.” (Fapt. Ap. 1:5-8). În firea noastră (natura noastră umană) sunt puteri care sunt mult mai puternice decât noi. Pavel spune: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu veți împliniţi poftele firii pământeşti … cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim  prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” (Gal. 5:16-25). Duhul Sfânt ne va întări în așa fel ca de fiecare dată când suntem ispitiți, să nu cedăm poftelor din firea noastră.

“Să nu întristaţi Duhul Sfânt …” Efeseni 4:30

Duhul Sfânt dorește să trăiască în inimile noastre. El vrea să ne vorbească prin Biblie. Dar cine citește Biblia cu o dorință arzătoare? Duhul Sfânt vrea să ne conducă, dar cine vrea să folosească puterea pentru a lupta împotriva păcatului, firii cu poftele și plăcerile ei? Rolul Duhului Sfânt este să ne ajute, de aceea, haideţi să nu Îl întristăm, ci să-L ascultăm și să ne supunem Lui.

Introducere la cartea Faptele apostolilor

Noul Testament – Manual pentru învăţătorul de la seminar

De ce studiem această carte?

Cartea Faptele apostolilor creează o punte între cronica despre viaţa şi învăţăturile lui Isus Hristos din cele patru Evanghelii şi scrierile şi lucrările apostolilor Săi. Cartea Faptele apostolilor ilustrează felul în care Salvatorul a continuat să-Şi îndrume Biserica prin inspiraţia primită de la Duhul Sfânt de către cei care deţineau cheile preoţiei. Duhul Sfânt a revelat adevăruri apostolilor care conduceau şi predau atunci în Biserică. De asemenea, apostolii au înfăptuit miracole în numele lui Isus Hristos. Prin studiul acestei cărţi, cursanţii vor învăţa cum a început Biserica să se extindă „până la marginile pământului” (Faptele apostolilor 1:8). De asemenea, studierea acestei cărţi îi poate ajuta pe cursanţi să vadă înţelepciunea faptului de a urma profeţi şi apostoli moderni şi îi poate inspira să fie, cu îndrăzneală, martori ai lui Isus Hristos.

Cine a scris această carte?

Luca a scris Faptele apostolilor, „a doua dintr-o lucrare în două părţi… Prima parte este cunoscută ca Evanghelia după Luca” (Ghidul pentru scripturi, „Faptele apostolilor” ,scriptures.lds.org; vezi, de asemenea, Luca 1:1-4; Faptele apostolilor 1:1).

Când şi unde a fost scrisă?

Cartea Faptele apostolilor a fost scrisă după Evanghelia după Luca (vezi Faptele apostolilor 1:1), care, probabil, a fost scrisă în prima jumătate a primului secol d.Hr. Nu ştim unde a fost scrisă.

Pentru cine a fost scrisă această carte şi de ce?

Luca a adresat cartea Faptele apostolilor unui bărbat pe nume Teofil (vezi Faptele apostolilor 1:1).

Care sunt unele dintre trăsăturile distinctive ale acestei cărţi?

Cartea Faptele apostolilor relatează ascensiunea şi expansiunea creştinismului începând din Ierusalim, capitala provinciei iudaice, şi încheindu-se în Roma, măreaţa capitală a imperiului. Evenimentele descrise în Faptele apostolilor s-au petrecut pe parcursul unei perioade de circa 30 de ani (aproximativ între 30 şi 62 d.Hr.) şi, în principal, se concentrează asupra slujirii lui Petru (vezi Faptele apostolilor 1-12) şi a lui Pavel (vezi Faptele apostolilor 13-28). Fără cartea Faptele apostolilor, cunoaşterea noastră despre istoria de la începutul Bisericii ar fi limitată la volumul mic de informaţii oferit de epistolele din Noul Testament. Pe lângă aceasta, Faptele apostolilor oferă un context istoric valoros pentru epistolele lui Pavel.

Vitale pentru creşterea Bisericii de la început au fost convertirea lui Pavel (Faptele apostolilor 9) şi misiunile sale ulterioare; viziunea avută de Petru referitoare la acceptarea în Biserică a neamurilor, care nu se convertiseră înainte la iudaism (Faptele apostolilor 10:9-16, 34–35) şi doctrinele predicate la conferinţa din Ierusalim (Faptele apostolilor 15).

După cum este consemnat în Luca 24:49, Salvatorul i-a instruit pe apostoli să-şi înceapă slujirea doar după ce urmau să fie „îmbrăcaţi cu putere de sus”. Faptele apostolilor consemnează înzestrarea cu această putere de către Duhul Sfânt şi descrie rezultatele sale imediate, începând cu convertirea a mii de oameni în ziua Cincizecimii (vezi Faptele apostolilor 2). Prin Faptele apostolilor, Luca a accentuat lucrările Duhul Sfânt asupra fiecărei persoane în parte şi asupra congregaţiilor. Este, de asemenea, probabil ca expresia „îmbrăcaţi cu putere de sus” să fi însemnat că „apostolii au primit anumită cunoaştere, anumite puteri şi binecuvântări speciale, acordate în mod normal doar în templul Domnului” (Bruce R. McConkie, Doctrinal New Testament Commentary, 3 volume [1965-1973], 1:859).

Rezumat

Faptele apostolilor 1-2 Isus Hristos le slujeşte ucenicilor Săi timp de 40 de zile după învierea Sa şi, apoi, Se înalţă la cer. Prin inspiraţie, apostolii l-au chemat pe Matia pentru a ocupa locul liber în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. Duhul Sfânt Se revarsă în ziua Cincizecimii. Petru depune mărturie cu îndrăzneală despre Salvatorul înviat şi aproximativ trei mii de oameni se convertesc.

Faptele apostolilor 3-8 Petru şi Ioan vindecă un olog din naştere. Petru şi Ioan sunt arestaţi pentru că propovăduiesc şi vindecă în numele lui Isus Hristos şi sunt eliberaţi din închisoare. Apostolii cheamă şapte bărbaţi să-i ajute în slujirea lor; unul dintre acei bărbaţi, Ştefan, depune mărturie înaintea soborului (consiliul iudeilor), iar membrii acestuia poruncesc să fie ucis. Filip propovăduieşte în Samaria.

Faptele apostolilor 9-12 Saul este convertit şi îşi începe slujirea. Printr-o viziune, Petru află că Evanghelia trebuie să fie propovăduită neamurilor. Irod Agripa porunceşte ca Iacov (fratele lui Ioan) să fie ucis şi îl închide în temniţă pe Petru.

Faptele apostolilor 13-15 Saul şi Barnaba sunt chemaţi să fie misionari. Au parte de opoziţie din partea iudeilor şi sunt acceptaţi de unii din rândul neamurilor. Conducătorii Bisericii se întâlnesc în Ierusalim şi hotărăsc că nu este nevoie ca neamurile care se convertesc şi se alătură Bisericii să fie tăiate împrejur sau circumcise (sau să continue să ţină legea lui Moise). Pavel (aşa cum este numit acum Saul) pleacă în a doua sa călătorie misionară împreună cu Sila.

Faptele apostolilor 16-20 Pavel şi Sila întăresc mai multe biserici care fuseseră stabilite mai înainte. În Areopagul din Atena, Pavel propovăduieşte că „suntem de neam din Dumnezeu” (Faptele apostolilor 17:29). Pavel îşi încheie cea de-a doua misiune şi pleacă în cea de-a treia misiune prin toate ţinuturile Asiei Mici. Pavel hotărăşte să se întoarcă la Ierusalim.

Faptele apostolilor 21-28 În Ierusalim, Pavel este arestat şi continuă să depună mărturie despre Isus Hristos. Domnul i Se arată din nou lui Pavel. Mulţi iudei complotează să-l ucidă pe Pavel. În Cezarea, el depune mărturie înaintea lui Felix, Festus şi Agripa. Corabia lui Pavel naufragiază în drum spre Roma. Pavel propovăduieşte Evanghelia în timp ce află sub arest la domiciliu, în Roma.

Mă laud cu crucea lui Hristos

Text de memorat: ..în ce mă priveste, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, si eu, faţă de lume'” (Galateni 6,14)

Studiul Epistolei către galateni a fost solicitant, deoarece epistola însăşi este condensată. Ştiind ce chemare are, ştiind adevărul mesajului pe care îl predica (în definitiv, adevărul acesta venea de la Domnul), Pavel a scris cu înflăcărare a profeţilor din Vechiul Testament, procedând la fel ca Isaia, Ieremia sau Osea. El stăruie ca poporul lui Dumnezeu din vremea lui să se întoarcă de la greşelile lui tot aşa cum stăruiau profeţii pe lângă poporul lui Dumnezeu din vremea lor.

Deşi circumstanţele erau altele, cuvintele lui Ieremia sunt tot atât de valabile pentru galateni, ca şi pentru poporul din vremea lui: „Aşa vorbeşte Domnul: «Inţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice Domnul” (Ier. 9,23.24).

Înţelepciunea omenească „strălucită”, bogăţiile noastre şi puterea noastră se văd aşa cum sunt ele în realitate numai înaintea crucii lui Hristos, înaintea jertfei Sale – punctul central al epistolei lui Pavel către turma lui rătăcită din Galatia.

„V-am scris cu mana mea”

1. Ce deosebiri şi ce asemănări există Între finalul Epistolei către galateni şi finalul altor epistole ale lui Pavel? Compară Gal. 6,11-18 cu finalul altor epistole: Romani, 1 şi 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 1 şi 2 Tesaloniceni.

Finalul diferă destul de mult de la o epistolă la alta, însă ele au câteva elemente comune: (1) salutul adresat anumitor persoane, (2) un îndemn final, (3) semnătura personală şi (4) o binecuvântare finală. Dacă vom compara aceste caracteristici comune cu finalul Epistolei către galateni, vom descoperi două deosebiri importante.

În primul rând, spre deosebire de alte epistole, Epistola către galateni nu conţine salutul personal, adresat anumitor persoane. De ce? Ca şi în cazul absenţei cuvântului tradiţional de mulţumire de la începutul scri­sorii, avem şi aici un indiciu în plus că relaţia dintre Pavel şi galateni era încordată. Pavel era politicos, dar rezervat.

În al doilea rând, după cum ştim, Pavel avea obiceiul de a dicta scriso­rile unui scrib (Rom. 16,22). Apoi, la încheiere, scria cu mâna lui câteva cuvinte de final (1 Cor. 16,21). Însă, în Galateni, se abate de la acest obicei. Pavel este încă atât de frământat de situaţia din Galatia, încât ajunge să scrie în final mai mult decât obişnuia. Pur şi simplu nu poate încheia până când nu-i mai imploră încă o dată pe galateni să renunţe la nesăbuinţa lor.

In Galateni 6,11, Pavel spune că a scris epistola cu litere mari. Nu se ştie cu exactitate motivul pentru care a scris aşa. Unii speculează că el nu se referă la dimensiune a literelor, ci la aspectul lor diform. Ei presupun că mâinile lui erau atât de afectate din cauza persecuţiei îndurate sau din cauza confecţionării de corturi, încât nu mai putea să dea literelor forma corespunzătoare. Alţii găsesc în aceste cuvinte o dovadă în plus că Pavel avea vederea slabă. Deşi ambele interpretări sunt posibile, o interpretare mai puţin speculativă ar fi aceea că Pavel a intenţionat să scrie cu litere mari pentru a sublinia şi accentua mesajul, aşa cum procedăm astăzi atunci când subliniem cu o linie un cuvânt important sau atunci când îl scriem cu litere cursive ori cu majuscule pentru a-l evidenţia.

Oricare a fost motivaţia sa, avem certitudine a că Pavel şi-a dorit ca cititorii lui să fie atenţi la avertizarea şi îndemnurile sale.

Sa se laude cu trupul vostru

2. Citeşte Gal. 6,12.13. Ce spune Pavel În aceste versete?

Desi Pavel a mai făcut aluzie la intentiile si motivatiile adversarilor săi (vezi Gal. 1,7; 4,17), remarcile sale din Gal. 6,12.13 sunt primele afirmaţii explicite referitoare la ei. El declară că ei „umblă după plăcerea oameni­ lor”. Versetul 12 este redat astfel în Noua Traducere a Bibliei: „Toţi cei ce doresc să dea o impresie bună în ceea ce priveşte trupul lor, vă obligă să fiti circumcisi, numai ca să nu fie ei persecutati pentru crucea lui Hristos.” În greacă, expresia „a da o impresie bună” are sensul literal de „a afişa o faţă bună”. Mai mult, cuvântul „faţă” din limba greacă are şi sensul de „mască a unui actor”; în sens figurat, el însemna rolul interpretat de un actor. Cu alte cuvinte, Pavel spune că oamenii aceştia erau ca nişte actori care căutau aprobarea spectatorilor. Într-o cultură bazată pe onoare şi ruşine, conformarea era esenţială şi se pare că susţinătorii erorilor încer­ cau să-şi consolideze prestigiul înaintea fraţilor lor de credinţă iudei din Galatia şi înaintea celorlalţi iudei creştini din Ierusalim.

Pavel face o observaţie importantă privitoare la motivaţiile lor – dorinţa de a evita persecuţia. Persecuţia poate lua forma mai dură a abuzului fizic sau forma mai „blândă” a hărţuirii şi marginalizării, dar ambele forme sunt la fel de distructive. Odinioară, Pavel şi ceilalţi fanatici religioşi din Iudeea conduseseră prima formă de persecuţie (Gal. 1,13), însă creştinii erau afectaţi şi de cealaltă formă.

Conducătorii religioşi iudei exercitau încă o influenţă politică destul de mare în multe aspecte. Ei aveau aprobarea oficială a Romei şi, prin ur­mare, mulţi credincioşi iudei doreau să păstreze relaţiile bune cu ei. Insti-gatorii din Galatia îi îndemnau pe credincioşii dintre neamuri să accepte circumcizia şi să respecte Tora, gândind că, în felul acesta, ar putea găsi un punct comun cu iudeii. Soluţia aceasta le dădea şansa de a păstra bunele relaţii cu sinagogile şi, mai mult, ea ajuta la consolidarea legăturilor cu credinciosii iudei din Ierusalim, care aveau tot mai multe suspiciuni în privinţa lucrării cu neamurile (Fapte 21,20.21). În plus, în felul acesta, lucrarea lor cu iudeii ar fi fost mai eficientă.

Indiferent de tipul de persecuţie la care se referă Pavel aici, ideea lui este clară: „Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3,12).

Motivaţia adversarilor lui Pavel pare destul de rezonabilă, dacă ţinem cont de context. Este suficient să avem motivaţii bune? Când ţi s-a întâmplat ultima oară să faci un lucru greşit, deşi motivaţiile tale erau bune?

” Ma laud cu… crucea…”

3. De ce este crucea lui Hristos un motiv de laudă pentru Pavel? Gal. 6,14

După ce dezvăluie motivaţiile celor care puneau accent pe circumci­zie, Pavel le prezintă galatenilor, pentru ultima oară, mesajul Evangheliei sale într-o formă concisă. Pentru el, Evanghelia are la bază două doctrine fundamentale: (1) crucea Domnului (vers. 14) şi (2) doctrina îndreptăţirii (vers. 15). In secţiune a de astăzi, ne vom opri asupra primei doctrine.

Nouă, celor din secolul XXI, ne este greu să ne imaginăm ce şoc pro­ duceau afirmaţiile lui Pavel despre cruce (Gal. 6,14) la data când au fost scrise. Astăzi, crucea lui Hristos este un simbol familiar respectat, care trezeşte în general sentimente pozitive. Însă, pe vremea lui Pavel, cru­cea nu era un lucru cu care să te lauzi, ci un lucru vrednic de dispreţ. Iudeii considerau ofensatoare ideea unui Mesia răstignit, iar romanilor, răstignirea le stârnea o repulsie atât de mare, încât nu era inclusă între sancţiunile potrivite pentru un cetăţean roman.

Faptul că lumea antică privea crucea lui Hristos cu dispreţ este clar dovedit de cea mai veche inscripţie cunoscută, care înfăţişează răstignirea. Datând de la începutul secolului al II-lea, acest desen înfăţişează răstig­ nirea unui om cu cap de măgar. Lângă cruce este înfăţişat un alt om care are braţele ridicate în semn de închinare, iar dedesubt sunt scrise urmă­ toarele cuvinte: „Alexamenos se închină dumnezeului lui”. Ideea este clară: crucea lui Hristos era pentru ei ridicolă. În acest context, Pavel declară că el nu se poate lăuda decât cu crucea lui Hristos!

4. Cum a schimbat crucea lui Hristos modul lui Pavel de a se raporta la lume? Gal. 6,14; Rom. 6,1-6; 12,1-8; FiI. 3,8.

Crucea lui Hristos schimbă totul în viaţa credinciosului. Ea ne deter­ mină să ne reevaluăm concepţia despre noi înşine şi modul în care ne raportăm la lume. Lumea – acest veac rău cu tot ce presupune el (1 Ioan 2,16) – I se împotriveşte lui Dumnezeu. Noi am murit odată cu Hristos şi, prin urmare, lumea nu mai exercită asupra noastră acea putere care ne înrobea. Vechea viaţă pe care o trăiam odată pentru lume nu mai există. Pavel aseamănă despărţirea credinciosului de lume cu moartea faţă de ea.

Cum ţi-a schimbat crucea Domnului Hristos modul în care te raportezi la lume? Ce lucruri noi a adus în viata ta? Ce deosebiri există între viata ta actuală şi viaţa pe care o duceai înainte de a te preda Domnului?

O faptura noua

După ce subliniază locul central al crucii lui Hristos în viaţa creştină, Pavel trece la sublinierea celei de-a doua doctrine fundamentale a Evan­ gheliei sale: îndreptăţirea prin credinţă.

După cum am văzut pe parcursul acestui trimestru, Pavel pune în con­trast circumcizia cu Evanghelia. Totuşi, el nu se opune acestei practici în sine. Deşi face câteva afirmaţii tranşante în legătură cu circumcizia (vezi Gal. 5,2-4), dorinţa lui nu este ca galatenii să tragă concluzia că a fi ne cir­ cumcis este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât a fi circumcis. Nu aceasta este ideea pe care el vrea să o transmită, întrucât omul poate avea o atitudine legalistă atât faţă de un lucru pe care îl face, cât şi faţă de un lucru pe care nu îl face. Spiritual vorbind, problema circumciziei este irelevantă în sine. Religia adevărată nu se bazează pe comportamentul exterior, ci pe starea inimii. Isus Însuşi a afirmat că un om poate arăta extraordinar de frumos pe dinafară, dar să fie mort din punct de vedere spiritual (Mat. 23,27).

5. Ce Înseamnă „a fi o făptură nouă”? Gal. 6,15; 2 Cor. 5,17 Ai Înţeles din propria ta viaţă ce Înseamnă această experienţă?

Kiisis este cuvântul grecesc tradus prin „făptură”. El poate avea sensul de „creatură” (Evr. 4~13) sau de „creaţie” în general (Rom. 8,22 – în trad. Cornilescu: „firea”). In ambele cazuri, cuvântul presupune acţiunea unui creator. Tocmai acest gând vrea Pavel să-I sublinieze. Nu putem deveni o făptură nouă prin efortul omenesc – prin circumcizie sau prin alt mijloc. Isus denumeşte acest proces „naşterea din nou” (Ioan 3,5-8). El este actul divin în care Dumnezeu îi dă viaţă spirituală omului care este mort din punct de vedere spiritual. Aceasta este o altă imagine prin intermediul căreia este descris actul mântuitor numit „îndreptăţire prin credinţă”.

Pavel descrie în detaliu experienţa naşterii din nou, în 2 Cor. 5,17. În acest verset, el arată că a deveni o făptură nouă înseamnă mai mult decât a trece la un nou statut în cărţile cereşti; experienţa aceasta presupune o schimbare a vieţii. Timothy George notează că ea „cuprinde întregul proces de convertire: lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt, care duce la pocăinţă şi credinţă, procesul zilnic de răstignire a eului şi de înviere la o viaţă nouă cu Hristos, creşterea continuă în sfinţenie care, împreună, duc în final la asemănarea cu chipul lui Hristos.” – Galatians, pag. 438

Totuşi, nu experienţa aceasta ne îndreptăţeşte. Această schimbare radicală este dovada palpabilă că am fost îndreptăţiţi.

Finalul epistolei

6. La ce „dreptar” se refera Pavel in Galateni 6,16?

Cuvântul tradus cu „dreptar” are sensul propriu de băţ sau vergea pe care zidarii sau tâmplarii o foloseau ca instrument de măsurat. El a dobândit cu timpul sensul figurat de „regulă” sau „etalon” pentru evalu­area unui lucru. De exemplu, atunci când vorbim despre Canonul Noului Testament, ne gândim la cele 27 de cărţi cuprinse în Noul Testament, care stau la baza convingerilor şi a practicilor bisericii. De aceea, dacă o învăţătură nu „corespunde” cu învăţăturile din aceste cărţi, atunci ea nu este acceptată.

7. Care sunt „semnele Domnului Isus” pe care Pavel spune că le poartă pe trupul lui? Ce înseamnă cererea lui ca nimeni să nu-I mai „necăjească” pentru că poartă aceste semne? Ne poate ajuta Gal. 6,14 să răspundem la această întrebare? Gal. 6,17; 2 Cor. 4,10; 11,23-29.

Cuvântul semn provine din cuvântul grecesc stigmata care a ajuns la noi prin filiera latină sub forma stigmat. Probabil că Pavel se referă la prac­tica răspândită la data aceea de a înfiera sclavii cu însemnul stăpânului lor pentru a fi identificaţi sau la obiceiul adepţilor unor religii mistice de a-şi face un astfel de semn ca simbol al devotamentului lor. Oricare sens am lua, „prin «semnele Domnului Isus» Pavel se referă în mod cert la cicatricile care i-au rămas pe trup în urma persecuţiei şi a dificultăţilor îndurate (vezi 2 Cor. 4,10; 11,24-27). Adversarii lui insistau să-i convingă pe credinciosii dintre neamuri să accepte semnul circumciziei ca simbol al supunerii ior faţă de iudaism. Însă Pavel are nişte semne care arată al cui rob devenise, iar pentru el nu exista altă loialitate decât cea faţă de Hristos … Cicatricile pe care Pavel le avea, ca urmare a persecuţiei din partea dusmanilor lui în timpul lucrării sale pentru Domnul său, demon­strau clar cât de devotat Îi era el lui Hristos.” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, voI. 6, pag. 989

Ce semne (fizice sau de altă natură) porţi ca dovadă a loialităţii talefaţă de Hristos? Altfel spus, ce te-a costat credinţa?

Studiu suplimentar

„Crucea de pe Calvar conte stă şi, în final, va înfrânge orice putere pământească sau demonică. Toată puterea se concentrează la cruce şi toată puterea emană din ea. Ea este marele punct de atracţie, pentru că, pe ea, Hristos Şi-a dat viaţa pentru omenire. Jertfa aceasta a fost adusă cu scopul readucerii omului la starea lui iniţială de desăvârşire. Şi, chiar mai mult, ea a fost adusă pentru a-i oferi o transformare completă a caracteru­ lui, pentru a-l face mai mult decât biruitor.

Aceia care, prin puterea lui Hristos, îl biruiesc pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului vor avea în curţile cereşti o poziţie mai înaltă decât îngerii care nu au căzut niciodată.

Hristos declară: «După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.» Dacă nu găseşte o influenţă în favoarea ei, crucea creează o influenţă. De la o generaţie la alta, adevărul pentru acest timp este revelat ca fiind adevărul prezent. Hristos pe cruce a fost mijlocul prin care bunătatea şi credincioşia s-au întâlnit şi prin care dreptatea şi pacea s-au sărutat. Acesta este mijlocul care va mişca lumea (MS 56,1899).” ­ Idem, pag. 1113

Întrebări pentru discuţie

1. Ce înseamnă pentru tine faptul că Pavel vorbeşte despre harul lui Dumnezeu atât în introducerea, cât şi în încheierea acestei epistole? Compară Galateni 1,3 cu 6,18.

2. În lumina declaraţiei lui Pavel că el a fost „răstignit” faţă de lume (Gal. 6,14), care ar trebui să fie relaţia creştinilor de astăzi cu lumea? Cum ar trebui să se raporteze creştinii la teme precum mediul, rasismul, avortul etc., în condiţiile în care ei au murit faţă de lume?

3. Cum poate cineva să-şi dea seama dacă este sau nu o făptură nouă?

4. Pornind de la cele învăţate în studiul de pe trimestrul acesta, fă o scurtă prezentare a concepţiei lui Pavel despre următoarele subiecte: Legea, faptele Legii, îndreptăţirea prin credinţă, vechiul şi noul legământ, lu­ crarea lui Hristos şi natura vieţii creştine.

Rezumat: Religia adevărată nu stă în comportamentul exterior, ci în starea inimii. Atunci când inima este predată lui Dumnezeu, viaţa omului va reflecta din ce în ce mai mult caracterul lui Hristos, pe măsură ce el creşte în credinţă. Inima trebuie supusă lui Hristos; atunci toate celelalte transformări vor urma.

PROSLÃVIREA CRUCII

        Dupã ce au petrecut un timp lucrând în Antiohia, Pavel a propus conlucrãtorului sãu sã porneascã într-o nouã cãlãtorie misionarã. „Sã ne întoarcem”, a zis el lui Barnaba, „si sã mergem pe la fratii din toate cetãtile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca sã vedem ce mai fac”.

Atât Pavel, cât si Barnaba erau plini de iubire fatã de aceia care primiserã de curând solia Evangheliei prin lucrarea lor si doreau sã-i mai vadã o datã. Pavel n-a pãrãsit niciodatã aceastã grijã iubitoare. Chiar si când se gãsea în îndepãrtate câmpuri misionare, departe de locul unde lucrase mai înainte, el continua sã poarte pe inimã povara de a îndemna pe acesti convertiti sã rãmânã credinciosi, ducându-si „sfintirea pânã la capãt, în frica de Dumnezeu” (2 Cor. 7,1). Continuu, el cãuta sã-i ajute sã devinã crestini de sine stãtãtori, care se dezvoltã, tari în credintã, plini de zel si cu inima întreagã în consacrarea lor lui Dumnezeu si a lucrãrii de înaintare a Împãrãtiei Sale.

Barnaba era gata sã meargã cu Pavel, însã dorea sã-l ia cu ei si pe Marcu, care se hotãrâse din nou sã se consacre lucrãrii. Pavel însã n-a fost de acord cu aceasta. El „socotea cã nu este bine sã ia cu ei pe acela” care, în timpul primei lor cãlãtorii misionare, îi pãrãsise într-o vreme de nevoie. El nu era dispus sã scuze slãbiciunea lui Marcu de a fi pãrãsit lucrarea în schimbul sigurantei si odihnei cãminului. El a sustinut cã cineva cu atât de putinã statornicie nu era potrivit pentru o lucrare care cerea rãbdare, sacrificiu de sine, curaj, devotament, credintã, un spirit gata de sacrificiu si, dacã ar fi fost nevoie, chiar viata. Atât de aprinsã a fost neîntelegerea, încât Pavel si Barnaba s-au despãrtit, ultimul rãmânând la pãrerile sale si luând cu sine pe Marcu. Astfel, „Barnaba a luat cu el pe Marcu si a plecat cu corabia la Cipru. Pavel si-a ales pe Sila, si a plecat, dupã ce a fost încredintat de frati în grija harului Domnului”.

Cãlãtorind prin Siria si Cilicia, unde au întãrit bisericile, în cele din urmã, Pavel si Sila au ajuns la Derbe si Listra, în provincia Licaonia. La Listra, Pavel fusese împroscat cu pietre; cu toate acestea, îl gãsim din nou la locul primei sale primejdii. El era nerãbdãtor sã vadã cum rãbdau proba cercãrii aceia care primiserã Evanghelia prin lucrarea sa. El nu a fost dezamãgit, cãci credinciosii din Listra rãmãseserã tari în fata violentei împotriviri.

Aici, Pavel l-a întâlnit din nou pe Timotei, care fusese martor al suferintelor lui, la sfârsitul primei sale vizite la Listra, si, în mintea cãruia, impresia fãcutã atunci s-a adâncit cu trecerea vremii, pânã când s-a convins cã era de datoria lui sã se dedice lucrãrii de slujire. Inima lui era strâns legatã de aceea a lui Pavel si el dorea mult sã se împãrtãseascã de lucrarea apostolului, ajutând la deschiderea de noi drumuri.

Sila, tovarãsul de lucru al lui Pavel, era un lucrãtor încercat, dotat cu darul profetiei; dar lucrarea ce trebuia fãcutã era asa de mare, încât se cerea sã fie formati mai multi lucrãtori pentru o slujire activã. În Timotei, Pavel a vãzut pe unul care aprecia sfintenia lucrãrii unui slujitor al Evangheliei; care nu se speria de perspectiva suferintei si a prigoanei; si care era dispus sã se lase învãtat. Totusi, apostolul nu s-a avântat sã-si ia rãspunderea de a instrui pe Timotei, un tânãr neîncercat în ce priveste lucrarea Evangheliei, fãrã ca mai întâi el însusi sã fi fost multumit în ce priveste caracterul si trecutul vietii lui Timotei.

Tatãl lui Timotei era grec, iar mama sa iudeicã. Încã de copil, Timotei cunoscuse Scripturile. Evlavia pe care a vãzut-o în viata cãminului sãu era sãnãtoasã si înteleaptã. Credinta mamei si a bunicii sale în profetiile divine era pentru el o continuã amintire a binecuvântãrilor ce decurg din împlinirea voii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu era regula dupã care aceste douã femei cucernice îl cãlãuziserã pe Timotei. Puterea spiritualã a învãtãturilor pe care le primise de la ele l-au pãzit curat în vorbire si nemânjit de influentele rele care îl înconjurau. În felul acesta, îndrumãtorii lui din familie au conlucrat cu Dumnezeu în pregãtirea lui de a purta sarcini.

Pavel a vãzut cã Timotei era credincios, statornic si sincer si l-a ales ca tovarãs de lucru si cãlãtorie. Acelea care l-au învãtat pe Timotei în copilãria lui erau acum rãsplãtite prin aceea cã vedeau pe fiul grijii lor într-o strânsã pãrtãsie cu marele apostol. Timotei era un simplu tânãr atunci când Dumnezeu l-a ales sã fie învãtãtor, însã principiile lui fuseserã atât de bine întemeiate prin educatia primitã din fragedã copilãrie, încât era pregãtit sã-si ocupe locul de ajutor al lui Pavel. Si, desi tânãr, el si-a purtat rãspunderile ca un crestin smerit.

Ca o mãsurã de prevedere, în mod întelept Pavel l-a sfãtuit pe Timotei sã se circumcidã – nu cã Dumnezeu cerea aceasta, ci spre a înlãtura din mintea iudeilor orice ar fi putut alcãtui o obiectiune fatã de lucrarea lui Timotei. În lucrarea sa, Pavel avea sã cãlãtoreascã din cetate în cetate, prin multe locuri si, deseori, avea ocazie sã-L predice pe Hristos în sinagogile iudeilor, ca si în alte locuri de adunare. Dacã s-ar fi stiut cã unul din tovarãsii lui de lucru era necircumcis, lucrarea lui ar fi putut fi mult împiedicatã din cauza prejudecãtii si bigotismului iudeilor. Pretutindeni, apostolul a întâmpinat o dârzã împotrivire si o asprã prigonire. El dorea sã ducã fratilor sãi iudei, cum si Neamurilor, cunostinta Evangheliei si de aceea cãutã ca, în mãsura în care era în armonie cu credinta, sã înlãture orice pricinã de împotrivire. Cu toate cã a îngãduit aceasta mai mult din cauza prejudecãtii iudaice, totusi el credea si învãta cã nici circumciziunea si nici necircumciziunea nu erau nimic, ci totul era Evanghelia lui Hristos.

Pavel îl iubea pe Timotei, „adevãratul meu copil în credintã” (1 Tim. 1,2). Deseori, marele apostol îl lua deoparte pe tânãrul ucenic si-i punea întrebãri în legãturã cu istoria biblicã, astfel cã, în timp ce cãlãtoreau din loc în loc, cu multã grijã el l-a învãtat cum sã lucreze cu succes. Atât Pavel, cât si Sila, în toate legãturile lor cu Timotei, au cãutat sã adânceascã impresia care deja fusese fãcutã asupra mintii lui cu privire la natura sfântã si serioasã a lucrãrii servului Evangheliei.

În lucrarea sa, Timotei a cãutat mereu sfatul si îndrumarea lui Pavel. El nu fãcea nimic din impuls, ci dãdea pe fatã judecatã si gândire linistitã, întrebând la fiecare pas: Este aceasta calea Domnului? Duhul Sfânt a gãsit în el pe unul care putea fi format si modelat ca templu în care sã locuiascã Prezenta divinã.

Când învãtãturile Bibliei sunt aduse în viata zilnicã, ele au o influentã profundã asupra caracterului. Învãtãturile acestea Timotei le-a învãtat si le-a pus în practicã. El nu avea talente deosebit de strãlucitoare, însã lucrarea lui era de pret pentru cã însusirile date lui de Dumnezeu le folosea în slujba Învãtãtorului. Faptul cã el cunostea din practicã evlavia îl deosebea de alti credinciosi si-l fãcea sã aibã influentã.

Cei care lucreazã pentru suflete trebuie sã atingã o mai adâncã, mai deplinã si mai lãmuritã cunoastere de Dumnezeu decât se poate dobândi printr-o preocupare obisnuitã. Ei trebuie sã foloseascã toate energiile lor în lucrarea Învãtãtorului. Ei sunt prinsi într-o chemare înaltã si sfântã si, dacã drept platã câstigã suflete, ei trebuie sã se prindã tare de Dumnezeu, primind zilnic har si putere de la Izvorul oricãrei binecuvântãri. „Cãci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toti oamenii, a fost arãtat si ne învatã s-o rupem cu pãgânãtatea si cu poftele lumesti, si sã trãim în veacul de acum cu cumpãtare, dreptate si evlavie, asteptând fericita noastrã nãdejde si arãtarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mântuitor – Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însusi pentru noi, ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege si sã-Si curãteascã un norod care sã fie al Lui, plin de râvnã pentru fapte bune” (Tit 2,11-14).

Înainte de a pãtrunde într-un tinut nou, Pavel si tovarãsii lui au vizitat bisericile care fuseserã întemeiate în Pisidia si în locurile din împrejurimi. „Pe când treceau prin cetãti, învãta pe frati sã pãzeascã hotãrârile apostolilor si prezbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întãreau în credintã si sporeau la numãr din zi în zi”.

Apostolul Pavel simtea o adâncã rãspundere pentru cei care au fost convertiti prin lucrarea sa. Mai presus de toate lucrurile, el dorea ca ei sã fie credinciosi, „ca în ziua lui Hristos”, spunea el, „sã mã pot lãuda cã n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar” (Filip. 2, 16). El se cutremura gândindu-se la rezultatul lucrãrii sale. El simtea cã însãsi propria sa mântuire ar fi putut fi primejduitã dacã ar fi dat gres în a-si împlini datoria si bisericile nu ar fi ajuns sã conlucreze cu el în lucrarea de salvare a sufletelor. El stia cã numai predicarea nu era îndestulãtoare pentru formarea credinciosilor pentru a tine sus cuvântul vietii. Stia, de asemenea, cã, rând cu rând, învãtãturã dupã învãtãturã, putin ici si putin dincolo, ei trebuia sã fie învãtati sã ducã mai departe lucrarea lui Hristos.

Este un principiu universal acela ca oricând cineva refuzã sã foloseascã puterile date lui de Dumnezeu, aceste puteri slãbesc si dispar. Adevãrul care nu este trãit, care nu este împãrtãsit si altora îsi pierde puterea lui dãtãtoare de viatã si însusirea lui vindecãtoare. De aici si temerea apostolului ca nu cumva el sã nu izbuteascã sã înfãtiseze pe fiecare om desãvârsit în Hristos. La Pavel, nãdejdea de a fi în cer scãdea când se gândea cã s-ar putea ca vreo lipsã din partea sa sã aibã drept urmare modelarea bisericii dupã chip omenesc, în loc de a fi modelatã dupã chipul dumnezeiesc. Cunostinta sa, elocventa sa, minunile sale, viziunea scenelor vesnice atunci când a fost rãpit în al treilea cer – toate ar fi fost fãrã folos dacã, prin necredinciosie în lucrarea sa, aceia pentru care el a lucrat ar fi fost lipsiti de harul lui Dumnezeu. Si astfel, prin viu grai si prin scris, el a stãruit pe lângã aceia care Îl primiserã pe Hristos sã aibã o umblare care sã-i facã în stare a fi „fãrã prihanã si curati, copii ai lui Dumnezeu, fãrã vinã, în mijlocul unui neam ticãlos si stricat, „ca niste lumini în lume, tinând sus Cuvântul vietii” (Filip. 2,15.16).

Fiecare adevãrat slujitor al Evangheliei simte o grea rãspundere pentru cresterea spiritualã a credinciosilor încredintati grijii lui, o dorintã arzãtoare ca ei sã fie împreunã lucrãtori cu Dumnezeu. El îsi dã seama cã de credincioasa împlinire a lucrãrii date lui de Dumnezeu depinde în mare mãsurã bunãstarea bisericii. Sârguincios si neobosit, el cautã sã inspire credinciosilor dorinta de a câstiga suflete pentru Hristos, amintindu-si cã fiecare nou suflet adãugat bisericii va fi încã o unealtã pentru împlinirea planului mântuirii.

Dupã ce au vizitat bisericile din Pisidia si din regiunile învecinate, Pavel si Sila împreunã cu Timotei au trecut în „tinutul Frigiei si Galatiei”, unde au propovãduit cu mare putere vestea cea bunã a mântuirii. Galatenii obisnuiau sã se închine la idoli, dar, când apostolii le-au predicat, ei s-au bucurat de solia care le fãgãduia eliberare din robia pãcatului. Pavel si conlucrãtorii lui au proclamat învãtãtura neprihãnirii prin credinta în jertfa ispãsitoare a lui Hristos. Ei L-au prezentat pe Hristos ca fiind Acela care, vãzând starea lipsitã de ajutor a neamului omenesc cãzut, a venit sã rãscumpere pe bãrbati si pe femei, trãind o viatã de ascultare fatã de Legea lui Dumnezeu si plãtind pretul vinovãtiei neascultãrii. Si, în lumina crucii, multi care înainte n-au cunoscut nimic despre adevãratul Dumnezeu au început sã înteleagã mãretia iubirii Tatãlui.

În felul acesta, Galatenii au fost învãtati adevãrurile fundamentale cu privire la „Dumnezeu Tatãl” si „Domnul nostru Isus Hristos”, care „S-a dat pe Sine Însusi pentru pãcatele noastre, ca sã ne smulgã din acest veac rãu, dupã voia Dumnezeului nostru si Tatãl”. „Prin auzirea credintei”, ei au primit Duhul lui Dumnezeu si au devenit „fii ai lui Dumnezeu, prin credinta în Hristos Isus” (Gal. 1,3.4; 3,2.26).

Felul de vietuire al lui Pavel în mijlocul galatenilor a fost în asa fel, încât mai târziu a putut spune: „Vã rog sã fiti ca mine” (Gal. 4,12). Buzele lui au fost atinse cu un cãrbune aprins de pe altar si a fost fãcut în stare sã se ridice deasupra nedesãvârsirilor trupesti si sã-L prezinte pe Isus ca singura nãdejde a pãcãtosului. Cei care l-au auzit stiau cã el fusese cu Isus. Înzestrat cu putere de sus, el era în stare sã compare lucrurile spirituale cu cele spirituale si sã doboare la pãmânt întãriturile lui Satana. Inimile erau zdrobite atunci când prezenta iubirea lui Dumnezeu, descoperitã în jertfirea singurului Sãu Fiu, unul nãscut, si multi erau adusi sã întrebe: Ce trebuie sã fac spre a fi mântuit?

Acest fel de a prezenta Evanghelia a caracterizat activitatea apostolului în toatã lucrarea lui printre Neamuri. Totdeauna el înãlta înaintea lor crucea Golgotei. „Noi nu ne propovãduim pe noi însine”, spunea el în anii de mai târziu ai experientei sale, „ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii vostri, pentru Isus. Cãci Dumnezeu, care a zis: ‘Sã lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile pentru ca sã facem sã strãluceascã lumina cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos” (2Cor.4,5.6).

Solii cei consacrati, care în primele zile ale crestinismului au dus unei lumi pierdute vestea cea bunã a mântuirii, nu au îngãduit ca vreun gând de înãltare de sine sã mânjeascã lucrarea lor de prezentare a lui Hristos si El rãstignit. Ei nu au râvnit nici autoritatea, nici întâietatea. Ascunzându-se în Mântuitorul, ei au proslãvit marele plan al mântuirii si viata lui Hristos, Autorul si Desãvârsitorul acestui plan. Hristos, care este acelasi ieri, azi si pentru vecie, alcãtuia miezul învãtãturii lor.

Dacã aceia care astãzi propovãduiesc Cuvântul lui Dumnezeu ar ridica crucea lui Hristos mai sus si tot mai sus, lucrarea lor ar fi mult mai plinã de succes. Dacã pãcãtosii ar putea fi adusi sã priveascã la cruce cu o inimã deschisã, dacã ei ar putea dobândi o imagine deplinã a Mântuitorului rãstignit, atunci ei ar putea întelege profunzimile îndurãrii lui Dumnezeu si pãcãtosenia pãcatului.

Moartea lui Hristos dovedeste iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru om. Ea este garantia ce ne este datã în privinta mântuirii. A lua crestinului crucea este la fel cu a sterge soarele de pe cer. Crucea ne apropie de Dumnezeu, împãcându-ne cu El. Cu duioasã îndurare a iubirii de tatã, Iehova priveste asupra suferintei îndurate de Fiul Sãu pentru a salva omenirea de la moarte vesnicã si ne primeste în Cel Preaiubit.

Fãrã cruce, omul nu ar putea avea nici o legãturã cu Tatãl. De ea depinde nãdejdea noastrã. De la ea strãluceste lumina iubirii Mântuitorului si, când la piciorul crucii pãcãtosul priveste în sus la Acela care a murit spre a-l salva, este plin de o bucurie nespusã, cãci pãcatele îi sunt iertate. Îngenunchind în credintã la cruce, el ajunge în locul cel mai înalt la care poate ajunge omul.

Prin cruce, învãtãm cã Tatãl ceresc ne iubeste cu o iubire nemãrginitã. Si atunci ne mai putem mira cã Pavel a exclamat: „Departe de mine gândul sã mã laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Gal. 6,14)? De asemenea, este privilegiul nostru acela de a ne bucura prin cruce si la fel avem privilegiul sã ne consacrãm cu totul Celui care S-a dat pe Sine pentru noi. Apoi, cu lumina izvorând de la Golgota si strãlucind pe fetele noastre, putem porni sã descoperim aceastã luminã celor care sunt în întuneric.

PLANUL LUI DUMNEZEU CU BISERICA SA

        Biserica este instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea a fost organizatã pentru slujire, iar misiunea ei este aceea de a duce lumii Evanghelia. De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, sã descopere lumii plinãtatea si desãvârsirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunatã, au datoria sã facã cunoscut mãrirea Sa. Biserica este depozitara bogãtiilor harului lui Hristos; si, prin bisericã, se va descoperi, în cele din urmã, chiar domniile si „stãpânirile din locurile ceresti”, ultima si deplina desfãsurare a iubirii lui Dumnezeu (Efeseni 3,10).

Multe si minunate sunt fãgãduintele raportate în Scripturi cu privire la bisericã. „Casa Mea se va numi o casã de rugãciune pentru toate popoarele” (Isaia 56,7). „Le voi face pe ele si împrejurimile dealului Meu o pricinã de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme si aceasta va fi o ploaie binecuvântatã!” „Le voi pune un rãsad cãruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în tarã si nu vor mai purta ocara neamurilor. Si vor sti astfel cã Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele, si cã ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu. Voi sunteti oile Mele, oile pãsunei Mele, si Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu” (Ezechiel 34,26.29-31).

„Voi sunteti martorii Mei, zice Domnul, voi si Robul Meu pe care L-am ales, ca sã stiti, ca sã Mã credeti si sã întelegeti cã Eu sunt; înainte de Mine n-a fost fãcut nici un Dumnezeu, si dupã Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul, si afarã de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu sunt strãin între voi; voi Îmi sunteti martori, zice Domnul, cã Eu sunt Dumnezeu.” „Eu, Domnul, Te-am chemat ca sã dai mântuire, si Te voi lua de mânã, Te voi pãzi si Te voi pune ca legãmânt al poporului, ca sã fii Lumina neamurilor, sã deschizi ochii orbilor, sã scoti din temnitã pe cei legati, si din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric” (Isaia 43,10-12; 42,6.7).

„La vremea îndurãrii Te voi asculta, si în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi pãzi si Te voi pune sã faci legãmânt cu poporul, sã ridici tara si sã împarti mostenirile pustiite; sã spui prinsilor de rãzboi: ‘Iesiti!’ si celor ce sunt în întuneric: ‘Arãtati-vã!’. Ei vor paste pe drumuri si vor gãsi locuri de pãsune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arsita, nici soarele; cãci Cel ce are milã de ei îi va cãlãuzi si-i va duce la izvoare de apã. Voi preface toti muntii Mei în drumuri si drumurile Mele vor fi bine croite”

Bucurati-vã ceruri! Veseleste-te pãmântule! Izbucniti în strigãte de bucurie, muntilor! Cãci Domnul mângâie pe poporul Sãu, si are milã de nenorocitii Lui. Sionul zicea: ‘M-a pãrãsit Domnul, si m-a uitat Domnul!’ Poate o femeie sã uite copilul pe care-l alãpteazã, si sã n-aibã milã de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacã l-ar uita, totusi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iatã cã te-am sãpat pe mâinile Mele, si zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei” (Isaia 49,8-16).

Biserica este cetãtuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scãpare, pe care o are într-o lume rãzvrãtitã. Orice trãdare a bisericii Sale înseamnã trãdare fatã de El, care a rãscumpãrat omenirea cu sângele singurului Sãu Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcãtuit biserica de pe pãmânt. În fiecare veac, Domnul Si-a avut veghetori, care au dat o mãrturie credincioasã generatiei în care au trãit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; si, atunci când au fost chemati sã-si depunã armura, altii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe acesti martori într-o legãturã de legãmânt cu Sine, unind astfel biserica de pe pãmânt cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Sãi sã slujeascã bisericii Sale, si portile iadului nu au fost în stare sã biruie pe poporul Sãu.

În cursul secolelor de prigoanã, de luptã si întuneric, Dumnezeu a sustinut biserica Sa. Nici un nor nu s-a abãtut asupra ei, fãrã ca El sã n-o pregãteascã; nici o putere prigonitoare nu s-a ridicat împotriva lucrãrii Sale, fãrã ca El sã nu fi prevãzut acest lucru. Totul s-a întâmplat dupã cum a profetizat El. El nu Si-a lãsat biserica în pãrãsire, ci, prin declaratii profetice, a arãtat ce avea sã se întâmple si ceea ce Duhul Sãu i-a inspirat pe profeti sã profetizeze, aceea s-a si întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legatã de tronul Sãu si nici o putere a rãului nu o poate nimici. Adevãrul este inspirat si pãzit de Dumnezeu si va triumfa împotriva oricãrei împotriviri.

În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate asezatã pe un munte. Din veac în veac, în cursul generatiilor care au urmat unele dupã altele, învãtãturile curate ale cerului au fost descoperite înãuntrul ei. Slabã si cu defecte, dupã cum ar pãrea, biserica este singurul obiect asupra cãruia Dumnezeu Îsi îndreaptã atentia, într-un chip deosebit. Ea este locul descoperirii harului Sãu, în care gãseste plãcere sã dea pe fatã puterea Sa de a transforma inimi. Domnul Hristos întreabã: „Cu ce vom asemãna Împãrãtia lui Dumnezeu sau prin ce pildã o vom înfãtisa?” (Marcu 4,30). El nu poate folosi împãrãtiile lumii ca model. În societatea omeneascã, El nu a gãsit nimic cu care sã o asemene. Împãrãtiile pãmântesti stãpânesc datoritã puterii fizice; dar din Împãrãtia lui Hristos este datã la o parte orice armã omeneascã, orice mijloc de constrângere. Împãrãtia aceasta urmãreste sã înalte si sã înnobileze omenirea. Biserica lui Dumnezeu este locul trãirii unei vieti sfinte, pline de diferite daruri si înzestratã cu Spiritul Sfânt. Membrii ei trebuie sã-si gãseascã fericirea în fericirea acelora pe care îi ajutã si îi binecuvânteazã.

Minunatã este lucrarea pe care Domnul doreste sã o aducã la îndeplinire prin biserica Sa, pentru ca Numele Sãu sã fie proslãvit. Un tablou al acestei lucrãri este dat în viziunea lui Ezechiel despre râul cu ape tãmãduitoare: „Apa aceasta curge spre tinutul de rãsãrit, se pogoarã în câmpie, si se varsã în mare si vãrsându-se în mare, apele mãrii se vor vindeca. Orice fãpturã vie, care se miscã, va trãi pretutindeni pe unde va curge râul si vor fi o multime de pesti; cãci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sãnãtoase, si pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viatã” dar lângã râul acesta, pe malurile lui de amândouã pãrtile, vor creste tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, si roadele lor nu se vor sfârsi; în fiecare lunã vor face roade noi, pentru cã apele vor iesi din Sfântul Locas. Roadele lor vor sluji ca hranã si frunzele ca leac” (Ezechiel 47,8-12).

De la început, Dumnezeu a lucrat prin poporul Sãu ca sã aducã binecuvântare lumii. Pentru strãvechea natiune egipteanã, Dumnezeu l-a fãcut pe Iosif o fântânã a vietii. Prin integritatea lui Iosif, a fost ocrotitã viata întregului popor. Prin Daniel, Dumnezeu a salvat viata tuturor învãtatilor Babilonului. Si aceste izbãviri sunt pilde; ele ilustreazã binecuvântãrile spirituale oferite lumii prin legãtura cu Dumnezeu, pe care Iosif si Daniel Îl adorau. Oricine, în a cãrui inimã locuieste Hristos, oricine va reflecta iubirea Sa fatã de lume, este un conlucrãtor cu Dumnezeu pentru binecuvântarea omenirii. În timp ce primeste de la Mântuitorul harul spre a fi dat si altora, din întreaga sa fiintã va curge un torent de viatã spiritualã.

Dumnezeu l-a ales pe Israel ca sã descopere caracterul Sãu oamenilor. El dorea ca ei sã fie în lume ca niste fântâni ale mântuirii. Lor le-au fost încredintate soliile cerului, descoperirile vointei lui Dumnezeu. La începutul istoriei poporului Israel, neamurile lumii, datoritã obiceiurilor lor stricate, au pierdut cunostinta despre Dumnezeu. Cândva, ei Îl cunoscuserã; dar, pentru cã „nu L-au proslãvit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la gândiri desarte, si inima lor fãrã pricepere s-a întunecat” (Romani 1,21). Totusi, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu i-a nimicit. El Si-a propus sã le mai dea o ocazie de a-L cunoaste prin poporul Sãu ales. Prin învãtãturile sistemului jertfelor, Hristos avea sã fie înãltat înaintea tuturor natiunilor, si toti care priveau la El aveau sã trãiascã. Hristos era temelia economiei iudaice. Întregul sistem al tipurilor si simbolurilor era o consistentã profetie a Evangheliei, o prezentare în care se gãseau cuprinse fãgãduintele mântuirii.

Însã poporul Israel a pierdut din vedere marile lui privilegii, ca reprezentanti ai lui Dumnezeu. Ei L-au uitat pe Dumnezeu si astfel au dat gres în împlinirea misiunii lor sfinte. Binecuvântãrile primite de ei nu au adus nici o fericire lumii. Toate avantajele le-au folosit pentru înãltarea lor. Ei s-au închis fatã de lume pentru a scãpa de ispitã. Restrictiile pe care Dumnezeu le-a pus cu privire la legãturile cu cei idolatri, pentru a-i feri sã se conformeze obiceiurilor pãgânesti, le-au folosit ca sã ridice un zid de despãrtire între ei si toate celelalte natiuni. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de serviciul pe care li l-a cerut sã I-l facã si au jefuit pe semenii lor de cãlãuzirea religioasã, cum si de un exemplu sfânt.

Preoti si conducãtori s-au limitat la o însiruire de ceremonii. Ei erau multumiti cu o religie legalistã si le era cu neputintã sã dea si altora adevãrurile vii ale cerului. Ei socoteau propria lor îndreptãtire ca fiind în totul îndestulãtoare si nu doreau ca un element nou sã fie introdus în religia lor. Bunãvointa lui Dumnezeu fatã de oameni nu o socoteau ca ceva separat de ei, ca fiind legatã de propriul lor merit, datoritã faptelor lor bune. Credinta care lucreazã din iubire si curãtã sufletul nu are nimic de a face cu religia Fariseilor, alcãtuitã din ceremonii si porunci omenesti.

Despre Israel, Dumnezeu a spus: „Te sãdisem ca o vie minunatã si de cel mai bun soi: Cum te-ai schimbat si te-ai prefãcut într-o coardã de vitã sãlbaticã?” (Ieremia 2,21). „Israel era o vie mãnoasã, care fãcea multe roade” (Osea 10,1). „Acum, dar – zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului si bãrbati ai lui Iuda, judecati voi între Mine si via mea: Ce as mai fi putut face viei Mele si nu i-am fãcut? Pentru ce a fãcut ea struguri sãlbatici, când Eu Mã asteptam sã facã struguri buni?”

„Vã voi spune însã acum ce voi face viei Mele: Îi voi smulge gardul ca sã fie pãscutã de vite; îi voi surpa zidul, ca sã fie cãlcatã în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curãtitã, nici sãpatã; spini si mãrãcini vor creste în ea; voi porunci si norilor sã nu mai ploaie peste ea. Via Domnului ostirilor este casa lui Israel, si bãrbatii lui Iuda sunt vita pe care o iubea. El Se astepta la judecatã si când colo, iatã sânge vãrsat! Se astepta la dreptate si când colo, iatã strigãte de apãsare!” (Isaia 5,3-7). „Nu întãriti pe cele slabe, nu vindecati pe cea bolnavã, nu legati pe cea rãnitã; n-aduceti înapoi pe cea rãtãcitã, nu cãutati pe cea pierdutã, ci le stãpâniti cu asuprire si cu asprime!” (Ezechiel 34,4).

Conducãtorii iudei se socoteau prea întelepti ca sã mai aibã nevoie de învãtãturã, prea drepti ca sã mai aibã nevoie de mântuire, prea onorati ca sã mai aibã nevoie de cinstea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a întors de la ei spre a încredinta altora privilegiile de care abuzaserã si lucrarea pe care o neglijaserã. Slava lui Dumnezeu trebuia descoperitã. Cuvântul Sãu, statornicit. Împãrãtia lui Dumnezeu trebuia stabilitã în lume. Mântuirea lui Dumnezeu trebuia fãcutã cunoscut în cetãtile pustiei; si ucenicii erau chemati sã facã lucrarea pe care conducãtorii iudei n-au fãcut-o.

STATORNIC PÂNÃ LA MOARTE

        În a doua epistolã adresatã de Petru celor care dobândiserã „o credintã de acelasi pret” cu a sa, apostolul prezintã planul lui Dumnezeu pentru dezvoltarea caracterului crestin. El scrie:

„Harul si pacea sã vã fie înmultite prin cunoasterea lui Dumnezeu si a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dãruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin care El ne-a dat fãgãduintele Lui nespus de mari si scumpe, ca prin ele sã vã faceti pãrtasi firii dumnezeiesti, dupã ce ati fugit de stricãciunea, care este în lume prin pofte.”

„De aceea, dati-vã si voi toate silintele ca sã uniti cu credinta voastrã fapta; cu fapta, cunostinta; cu cunostinta, înfrânarea; cu înfrânarea, rãbdarea; cu rãbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frati; cu dragostea de frati, iubirea de oameni. Cãci, dacã aveti din belsug aceste lucruri în voi, ele nu vã vor lãsa sã fiti nici lenesi, nici neroditori în ce priveste deplina cunostintã a Domnului nostru Isus Hristos”.

Aceste cuvinte sunt pline de învãtãturã si descoperã ideea fundamentalã a biruintei. Apostolul înfãtiseazã credinciosilor scara progresului crestin, fiecare treaptã reprezentând înaintarea în cunoasterea lui Dumnezeu si în urcarea cãreia nu este nici un loc de oprire. Credinta, fapta, cunostinta, înfrânarea, evlavia, dragostea de frati si iubirea de oameni sunt treptele scãrii. Suntem mântuiti urcând treaptã dupã treaptã, suind pas cu pas, pânã la mãsura idealului lui Hristos pentru noi. În felul acesta, El S-a fãcut pentru noi întelepciune, neprihãnire, sfintire si rãscumpãrare.

Dumnezeu a chemat pe poporul Sãu la slavã si virtute si acestea se vor manifesta în viata tuturor acelora care sunt cu adevãrat în legãturã cu El. Devenind pãrtasi ai darului ceresc, ei trebuie sã meargã spre desãvârsire, fiind „pãziti de puterea lui Dumnezeu, prin credintã” (1 Petru 1,5). Este spre slava lui Dumnezeu ca sã acorde meritele, virtutile Sale copiilor Sãi. El doreste sã-i vadã pe bãrbati si pe femei atingând standardul cel mai înalt si, atunci când prin credintã ei se prind de puterea lui Hristos, când solicitã fãgãduintele Sale sigure si le considerã ca fiind ale lor, când cu o stãruintã irezistibilã ei cautã puterea Duhului Sfânt, ei vor ajunge desãvârsiti în El.

Dupã ce a primit credinta Evangheliei, urmãtoarea lucrare a credinciosului este sã adauge la caracterul sãu virtutea si aceasta curãtã inima si pregãteste mintea pentru primirea cunoasterii lui Dumnezeu. Cunostinta aceasta este temelia oricãrei adevãrate educatii si a oricãrei adevãrate slujiri. Ea este singura pavãzã adevãratã împotriva ispitei; si ea este singura care poate face pe cineva asemenea lui Dumnezeu în caracter. Prin cunoasterea lui Dumnezeu si a Fiului Sãu Isus Hristos este dat credinciosului „tot ce priveste viata si evlavia”. Nici un dar nu este oprit de la acela care în mod sincer doreste sã dobândeascã neprihãnirea lui Dumnezeu”.

„Viata vesnicã”, spune Hristos, „este aceasta: sã Te cunoascã pe Tine, singurul Dumnezeu adevãrat si pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Si profetul Ieremia declara: „Înteleptul sã nu se laude cu întelepciunea lui, cel tare sã nu se laude cu tãria lui, bogatul sã nu se laude cu bogãtia lui. Ci cel ce se laudã sã se laude cã are pricepere si cã Mã cunoaste, sã stie cã Eu sunt Domnul, care fac milã, judecatã si dreptate pe pãmânt! Cãci în acestea gãsesc plãcere Eu, zice Domnul” (Ier. 9,23.24). Cu greu mintea omeneascã poate sã înteleagã lãtimea, lungimea si adâncimea realizãrilor spirituale ale aceluia care dobândeste aceastã cunoastere.

Nimeni nu ar trebui sã dea gres în a atinge, în sfera lui, desãvârsirea caracterului crestin. Prin jertfa lui Hristos, s-a fãcut posibil pentru credincios sã primeascã toate lucrurile care apartin vietii si evlaviei. Dumnezeu ne cheamã sã atingem mãsura desãvârsirii si aseazã înaintea noastrã exemplul caracterului lui Hristos. În natura Sa umanã, desãvârsitã printr-o viatã de continuã împotrivire fatã de rãu, Mântuitorul a arãtat cã, prin conlucrarea cu Divinitatea, fiintele omenesti pot chiar în aceastã viatã sã ajungã desãvârsirea caracterului. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu datã nouã, ca noi sã putem dobândi biruinta deplinã.

Înaintea credinciosului este pusã posibilitatea minunatã de a fi asemenea lui Hristos, ascultãtor de toate principiile Legii. Dar, prin sine însusi, omul este incapabil sã atingã aceastã stare. Cuvântul lui Dumnezeu declarã cã sfintenia pe care ar trebui sã o aibã credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrãrii harului divin atunci când el se supune îndrumãrii si influentelor înfrânãtoare ale Duhului adevãrului. Ascultarea omului poate fi fãcutã desãvârsitã numai prin tãmâia neprihãnirii lui Hristos, care umple cu mireasmã fiecare act al ascultãrii. Partea crestinului este aceea de a stãrui în învingerea oricãrui defect. El trebuie sã se roage continuu Mântuitorului sã vindece sufletul sãu bolnav de pãcat. El nu are întelepciunea sau puterea de a învinge; acestea apartin Domnului si El le revarsã asupra acelora care în umilintã si pocãintã cautã ajutorul Lui.

Lucrarea transformãrii de la pãcat la sfintenie este continuã. Zi de zi, Dumnezeu lucreazã în vederea sfintirii omului, iar omul trebuie sã conlucreze cu El, depunând eforturi stãruitoare în dezvoltarea obiceiurilor bune. El trebuie sã adauge har dupã har; si, în timp ce el lucreazã astfel dupã planul adunãrii, Dumnezeu lucreazã pentru El dupã planul înmultirii. Mântuitorul nostru este totdeauna gata sã audã si sã rãspundã rugãciunii inimii zdrobite, si harul si pacea sunt înmultite credinciosilor. Bucuros, El le acordã binecuvântãrile de care au nevoie în lupta lor împotriva rãutãtilor care îi asalteazã.

Sunt unii care încearcã sã urce scara progresului crestin; dar, în timp ce înainteazã, încep sã-si punã încrederea în puterea omului si, în curând, pierd din vedere pe Isus, Începãtorul si Desãvârsitorul credintei lor. Rezultatul este esecul – pierderea a tot ce a fost câstigat. În adevãr, tristã este starea acelora care, obosind pe cale, îngãduie vrãjmasului sufletelor sã-i jefuiascã de însusirile crestine ale harului care s-au dezvoltat în inima si viata lor. „Dar cine nu are aceste lucruri”, declarã apostolul, „este orb, umblã cu ochii închisi, si a uitat cã a fost curãtit de vechile lui pãcate”.

Apostolul Petru avusese o lungã experientã în lucrurile lui Dumnezeu. Credinta sa în puterea lui Dumnezeu de a mântui se întãrise cu trecerea anilor, pânã când dovedise fãrã pic de îndoialã cã nici o înfrângere nu este cu putintã pentru acela care, înaintând prin credintã, suie treaptã dupã treaptã, totdeauna în sus si înainte, pânã la treapta cea mai de sus a scãrii ce ajunge pânã la portile cerului.

Timp de multi ani, Petru stãruise pe lângã credinciosi în legãturã cu nevoia unei cresteri continue în har si în cunoasterea adevãrului; si acum, stiind cã în curând avea sã fie chemat sã sufere martiriul pentru credinta sa, el atrage încã o datã atentia la pretioasele privilegii care pot fi la îndemâna fiecãrui credincios. Deplin asigurat de credinta sa, bãtrânul apostol i-a îndemnat pe fratii sãi la statornicie în ceea ce priveste tinta vietii crestine. „Cãutati cu atât mai mult”, stãruia el, „sã vã întãriti chemarea si alegerea voastrã; cãci, dacã faceti lucrul acesta nu veti aluneca niciodatã. În adevãr, în chipul acesta vi se va da din belsug intrare în Împãrãtia vesnicã a Domnului si Mântuitorului nostru Isus Hristos”. Pretioasã asigurare! Glorioasã este nãdejdea ce stã în fata credinciosului în timp ce înainteazã prin credintã cãtre înãltimile desãvârsirii crestine!

„Voi fi gata sã vã aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea”, continuã apostolul, „mãcar cã le stiti, si sunteti tari în adevãrul pe care-l aveti. Dar socotesc cã este drept, cât voi fi în cortul acesta, sã vã tin treji, aducându-vã aminte; cãci stiu cã dezbrãcarea de cortul meu va veni deodatã, dupã cum mi-a arãtat Domnul nostru Isus Hristos. Îmi voi da osteneala dar, ca si dupã moartea mea, sã vã puteti aduce totdeauna aminte de aceste lucruri”.

Apostolul era foarte calificat sã vorbeascã despre planurile lui Dumnezeu cu privire la neamul omenesc; cãci, în timpul slujirii pãmântesti a lui Hristos, el vãzuse si auzise multe cu privire la Împãrãtia lui Dumnezeu. „În adevãr”, reamintea el credinciosilor, „v-am fãcut cunoscut puterea si venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niste basme mestesugit alcãtuite, ci ca unii care am vãzut noi însine cu ochii nostri mãrirea Lui. Cãci El a primit de la Dumnezeu Tatãl cinste si slavã atunci când, din slavã minunatã, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: ‘Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi gãsesc plãcerea’. Si noi însine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt”.

Oricât de convingãtoare era aceastã dovadã a certitudinii nãdejdii crestinului, totusi era o alta si mai convingãtoare în mãrturia profetiei, prin care credinta tuturor poate fi întãritã si în mod sigur ancoratã. „Si avem cuvântul prorociei”, declara Petru, „fãcut si mai tare; la care bine faceti cã luati aminte, ca la o luminã care strãluceste într-un loc întunecos, pânã se va crãpa de ziuã si va rãsãri luceafãrul de dimineatã în inimile voastre. Fiindcã, mai întâi de toate, sã stiti cã nici o proorocie din Scripturã nu se tâlcuieste singurã. Cã nici o proorocie n-a fost adusã prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfânt”.

În timp ce înãlta „cuvântul prorociei fãcut si mai tare”, ca o cãlãuzã sigurã în vremuri de primejdie, apostolul avertiza în mod solemn împotriva tortei falsei profetii, care urma sã fie înãltatã de învãtãtorii mincinosi, care pe furis aveau sã strecoare „erezii mincinoase” pânã acolo, încât sã tãgãduiascã chiar pe Domnul. Pe acesti învãtãtori mincinosi, ridicati în bisericã si socotiti credinciosi de cãtre multi dintre fratii lor în credintã, apostolul îi asemuie cu „niste fântâni fãrã apã, niste nori, alungati de furtunã: lor le este pãstratã negura întunericului”. „Starea lor de pe urmã”, declarã el, „se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei sã nu fi cunoscut calea neprihãnirii, decât dupã ce au cunoscut-o, sã se întoarcã de la porunca sfântã, care le fusese datã”.

Privind înainte prin veacuri cãtre încheierea vremii, Petru a fost inspirat sã descrie stãrile care vor exista în lume chiar înainte de a doua venire a Domnului Hristos. „Sã stiti cã în zilele din urmã vor veni batjocoritori plini de batjocuri”, scria el, „care vor trãi dupã poftele lor, si vor zice: ‘Unde este fãgãduinta venirii Lui? Cãci de când au adormit pãrintii nostri, toate rãmân asa cum erau de la începutul zidirii!'”. Dar, „când vor zice: ‘Pace si liniste!’, atunci o prãpãdenie neasteptatã va veni peste ei” (1 Tes. 5,3). Însã nu toti vor fi prinsi în lanturile amãgirilor vrãjmasului. Când sfârsitul tuturor lucrurilor pãmântesti se va apropia, se vor ridica persoane credincioase în stare sã discearnã semnele timpului. În timp ce un mare numãr de pretinsi credinciosi îsi vor tãgãdui credinta prin faptele lor, va fi o rãmãsitã care va rãbda pânã la sfârsit.

Petru a pãstrat vie în inima sa nãdejdea revenirii lui Hristos si el a asigurat biserica de sigura împlinire a fãgãduintei: „Dupã ce Mã voi duce si vã voi pregãti un loc, Mã voi întoarce si vã voi lua cu Mine” (Ioan 14,3). Pentru cei încercati si credinciosi, venirea ar putea sã parã cã întârzie, dar apostolul îi asigurã: „Domnul nu întârzie în împlinirea fãgãduintei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungã rãbdare pentru voi, ci doreste ca nici unul sã nu piarã, ci toti sã vinã la pocãintã. Ziua Domnului însã va veni ca un hot. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile ceresti se vor topi de mare cãldurã si pãmântul, cu tot ce este pe el, va arde.”

„Deci, fiindcã toate aceste lucruri au sã se strice, ce fel de oameni ar trebui sã fiti voi, printr-o purtare sfântã si evlavioasã, asteptând si grãbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, si trupurile ceresti se vor topi de cãldura focului? Dar noi, dupã fãgãduinta Lui, asteptãm ceruri noi si un pãmânt nou, în care va locui neprihãnirea.”

„De aceea, prea iubitilor, fiindcã asteptati aceste lucruri, siliti-vã sã fiti gãsiti înaintea Lui fãrã prihanã, fãrã vinã, si în pace. Sã credeti cã îndelunga rãbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris si prea iubitul nostru frate Pavel, dupã întelepciunea datã lui” Voi deci, prea iubitilor, stiind mai dinainte aceste lucruri, pãziti-vã ca nu cumva sã vã lãsati târâti de rãtãcirile acestor nelegiuiti, si sã vã pierdeti tãria”.

În providenta Sa, Dumnezeu i-a îngãduit lui Petru sã-si încheie lucrarea sa în Roma, unde întemnitarea sa a fost poruncitã de împãratul Nero, cam în timpul ultimei arestãri a lui Pavel. Astfel, cei doi apostoli veterani, care multi ani fuseserã foarte departe unul de altul în lucrãrile lor, aveau sã dea ultima lor mãrturie pentru Hristos în metropola lumii, si pe pãmântul ei sã-si verse sângele ca o sãmântã a unui vast seceris de sfinti si martiri.

Dupã reprimirea sa, care a urmat tãgãduirii lui Hristos, în mod nesovãitor, Petru, plin de curaj, a dat piept cu primejdia si a manifestat un deosebit curaj în predicarea unui Mântuitor rãstignit, înviat si înãltat. Stând în celula sa, el si-a amintit de cuvintele pe care Hristos i le spusese: „Adevãrat, adevãrat, îti spun cã, atunci când erai mai tânãr, singur te încingeai si te duceai unde voiai; dar când vei îmbãtrâni, îti vei întinde mâinile si altul te va încinge, si te va duce unde nuvei voi” (Ioan 21,18). În felul acesta, Isus i-a fãcut cunoscut ucenicului chiar modul în care avea sã moarã, prezicându-i chiar si întinderea mâinilor sale pe cruce.

Petru, ca evreu si strãin, a fost osândit, biciuit si rãstignit. Cu perspectiva acestei morti groaznice înaintea sa, apostolul si-a amintit de pãcatul sãu mare prin tãgãduirea lui Isus în ceasul încercãrii Sale. Atât de nedispus cândva sã recunoascã crucea, acum a socotit ca o bucurie sã-si dea viata pentru Evanghelie, considerând numai cã, pentru el, care tãgãduise pe Domnul, era o onoare prea mare sã moarã în acelasi fel ca Învãtãtorul Sãu. Petru se cãise sincer de pãcatul acela si fusese iertat de Hristos, dupã cum se vede din marea însãrcinarea datã lui de a hrãni oile si mieluseii turmei. Dar el nu-si putea ierta niciodatã gestul sãu. Nici chiar gândul la agonia groaznicã a ultimelor clipe ale vietii nu putea micsora amãrãciunea acestei întristãri si pocãinte a sa. Ca ultimã favoare, el i-a rugat pe cei care-l executau sã-l pironeascã pe cruce cu capul în jos. Cererea i-a fost îndeplinitã si în felul acesta a murit marele apostol Petru.

SCHIMBAT PRIN HAR

        În viata ucenicului Ioan este exemplificatã adevãrata sfintire. În timpul anilor de strânsã legãturã cu Hristos, el a fost adesea avertizat si atentionat de Mântuitorul si a primit aceste mustrãri. În timp ce caracterul Celui Divin se manifesta înaintea lui Ioan si-a vãzut propriile lui lipsuri si a fost umilit prin aceastã descoperire. Zi de zi, în contrast cu firea lui violentã, el a privit blândetea si îngãduinta lui Isus si a auzit lectiile Sale de umilintã si rãbdare. Zi de zi, inima lui a fost atrasã cãtre Hristos pânã ce el, din iubire pentru Învãtãtorul sãu, s-a pierdut pe sine din vedere. Puterea si blândetea, mãretia si smerenia, tãria si rãbdarea pe care le-a vãzut în viata zilnicã a Fiului lui Dumnezeu au umplut sufletul sãu de admiratie. El si-a predat firea sa rãzbunãtoare si ambitioasã puterii modelatoare a lui Hristos si iubirea divinã a lucrat în el transformarea caracterului.

Într-un izbitor contrast cu sfintirea lucratã în viata lui Ioan este experienta lui Iuda, care era împreunã-ucenic cu el. Asemenea confratelui sãu, Iuda se numea si el ucenic al lui Hristos, însã el nu avea decât o formã de evlavie. El nu era insensibil fatã de frumusetea caracterului lui Hristos; si, deseori, când asculta cuvintele Mântuitorului, sentimentul vinovãtiei îl stãpânea, dar el nu voia sã-si umileascã inima sau sã-si mãrturiseascã pãcatele. Împotrivindu-se influentei divine, el L-a dezonorat pe Învãtãtorul pe care mãrturisea cã-L iubeste. Ioan a dus o luptã cruntã împotriva defectelor sale; însã Iuda si-a cãlcat în picioare constiinta si s-a supus ispitei, legându-se si mai tare de obiceiurile sale rele. Trãirea adevãrurilor pe care Hristos le-a propovãduit era în contrast cu dorintele si scopurile sale si el nu a putut sã ajungã acolo, încât sã renunte la ideile sale pentru a primi întelepciune din cer. În loc sã umble în luminã, el a ales sã umble în întuneric. Dorintele rele, lãcomia, pornirile rãzbunãtoare, gândurile negre si murdare au fost cultivate pânã ce Satana a dobândit o deplinã stãpânire asupra sa.

Ioan si Iuda îi reprezintã pe aceia care mãrturisesc cã sunt urmasi ai lui Hristos. Acesti doi ucenici au avut aceleasi ocazii sã studieze si sã urmeze Modelul divin. Amândoi au fost în strânsã legãturã cu Isus si au avut privilegiul sã asculte învãtãtura Sa. Fiecare avea serioase defecte de caracter; si fiecare a avut acces la harul divin care transformã caracterul. Dar, în timp ce unul învãta în umilintã de la Isus, celãlalt s-a dovedit cã nu era un împlinitor al Cuvântului, ci numai un auzitor al lui. Unul murea zilnic fatã de eu si, biruind pãcatul, era sfintit prin adevãr; celãlalt, împotrivindu-se puterii transformatore a harului si îngãduindu-si dorinte egoiste, a ajuns rob al lui Satana.

O astfel de transformare a caracterului, asa cum este vãzutã în viata lui Ioan, este totdeauna rezultatul comuniunii cu Hristos. În caracterul cuiva pot fi defecte vãdite; totusi, atunci când el devine un adevãrat ucenic al lui Hristos, puterea harului divin îl transformã si-l sfinteste. Privind ca într-o oglindã slava Domnului, el este schimbat din slavã în slavã, pânã ce ajunge asemenea Celui pe care Îl adorã.

Ioan a fost un învãtãtor al sfinteniei si, în epistolele sale cãtre bisericã, el a stabilit reguli ce nu gresesc pentru purtarea crestinilor. „Oricine are nãdejdea aceasta în El”, scria el, „se curãteste, dupã cum El este curat”. „Cine zice cã rãmâne în El, trebuie sã trãiascã si el cum a trãit Isus” (1 Ioan 3,3; 2,6). El a învãtat cã crestinul trebuie sã aibã inima si viata curate. El n-ar trebui sã fie niciodatã multumit cu o mãrturisire de credintã goalã. Dupã cum Dumnezeu este sfânt în sfera Sa, tot asa si omul cãzut, prin credinta în Hristos, trebuie sã fie sfânt în sfera lui.

„Voia lui Dumnezeu”, scria apostolul Pavel, „este sfintirea voastrã” (1 Tes.4,3). Sfintirea bisericii este tinta urmãritã de Dumnezeu în toatã purtarea Sa fatã de poporul Sãu. El i-a ales din vesnicie, pentru ca sã fie sfinti. El a dat pe Fiul Sãu sã moarã pentru ei, pentru ca ei sã poatã fi sfintiti prin ascultare de adevãr, dezgoliti de cea mai micã urmã de egoism. Din partea lor, El cere atât o lucrare personalã, cât si o predare personalã. Dumnezeu poate fi onorat de cãtre aceia care mãrturisesc a crede în El numai dacã ei sunt asemenea chipului Sãu si sunt cãlãuziti de Spiritul Sãu. Atunci, ca martori pentru Mântuitorul, ei pot face cunoscut ceea ce a fãcut harul divin pentru ei.

Adevãrata sfintire vine prin punerea în practicã a principiului iubirii. „Dumnezeu este iubire; si cine rãmâne în iubire, rãmâne în Dumnezeu, si Dumnezeu rãmâne în el” (1 Ioan 4,16). Viata aceluia în a cãrui inimã dãinuieste Hristos va da pe fatã o evlavie practicã. Caracterul va fi curãtit, înãltat, înnobilat si glorificat. Învãtãtura curatã se va contopi împreunã cu lucrãrile neprihãnirii, preceptele ceresti se vor întretese cu practicile sfinte.

Cei care vor sã dobândeascã binecuvântarea sfintirii trebuie sã învete mai întâi ce înseamnã sacrificiul de sine. Crucea lui Hristos este stâlpul central de care atârnã „o greutate vesnicã de slavã”. „Dacã voieste cineva sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-si ia crucea si sã Mã urmeze” (2 Cor. 4,17; Matei 16,24). Mireasma iubirii noastre fatã de semenii nostri este aceea care dezvãluie iubirea noastrã pentru Dumnezeu. Rãbdarea în slujire este factorul care aduce odihnã sufletului. Prin muncã umilã, plinã de râvnã si credinciosie este dezvoltatã buna stare a lui Israel. Dumnezeu îl sustine si întãreste pe acela care este binevoitor sã urmeze calea lui Hristos.

Sfintirea nu este lucrarea unei clipe, a unei ore, a unei zile, ci a unei vieti întregi. Ea nu este dobânditã printr-o fericitã strãfulgerare a sentimentelor, ci este rezultatul unei continue morti fatã de pãcat si al unei neîntrerupte trãiri pentru Hristos. Relele nu pot fi îndreptate si nici schimbãri nu pot fi sãvârsite în caracter prin sfortãri slabe, fãcute din când în când. Noi vom birui numai printr-un efort îndelung si stãruitor, cum si printr-o disciplinã asprã si o luptã dârzã. În nici o zi nu stim cât de crâncenã va fi lupta a doua zi. Atâta timp cât domneste Satana, avem de supus eul si de învins pãcate obisnuite; atâta timp cât va dãinui viata, nu va fi loc de oprire si nici punct pe care, atingându-l, sã spunem: Am atins desãvârsirea. Sfintirea este rezultatul ascultãrii unei vieti întregi.

Nici unul dintre apostoli sau profeti nu a pretins vreodatã a fi fãrã pãcat. Bãrbati care au trãit cel mai aproape de Dumnezeu, bãrbati care mai degrabã ar fi fost dispusi sã-si sacrifice viata decât sã sãvârseascã cu bunã stiintã o faptã rea, bãrbati pe care Dumnezeu i-a onorat cu luminã si putere divinã au mãrturisit pãcãtosenia firii lor. Ei nu si-au pus încrederea în bratul de carne, nu au pretins cã au o neprihãnire a lor, ci s-au încrezut în totul în neprihãnirea lui Hristos.

Tot asa va fi cu toti aceia care privesc la Hristos. Cu cât ne vom apropia mai mult de Isus si cu cât vom vedea mai clar curãtia caracterului Sãu, cu atât mai clar vom vedea imensa pãcãtosenie a pãcatului si cu atât mai putin vom fi dispusi sã ne înãltãm pe noi însine. Va fi o continuã alergare a sufletului dupã Dumnezeu, o continuã, serioasã si zdrobitoare de inimã mãrturisire a pãcatului si o smerire a inimii înaintea Lui. Cu fiecare pas fãcut în experienta noastrã crestinã, pocãinta noastrã va fi mai profundã. Vom recunoaste cã satisfactia, împlinirea noastrã este numai în Hristos si ne vom însusi mãrturisirea apostolului: „Stiu, în adevãr, cã nimic bun nu locuieste în mine, adicã în firea mea pãmânteascã”. „Departe de mine gândul sã mã laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rãstignitã fatã de mine, si eu fatã de lume!” (Rom. 7,18; Gal. 6,14).

Fie ca îngerii raportori sã scrie istoria sfântã a luptelor si conflictelor poporului lui Dumnezeu; fie ca ei sã scrie rugãciunile si lacrimile lor; dar Dumnezeu sã nu fie dezonorat prin rostirea de pe buze omenesti a cuvintelor: „Sunt fãrã pãcat; sunt sfânt”. Buzele sfintite nu vor rosti niciodatã asemenea cuvinte semete.

Apostolul Pavel fusese rãpit pânã la al treilea cer si vãzuse si auzise lucruri care nu puteau fi rostite, si totusi declaratia sa modestã era: „Nu cã am si câstigat premiul, sau cã am si ajuns desãvârsit; dar alerg înainte, cãutând sã-l apuc” (Filip. 3,12). Fie ca îngerii cerului sã scrie biruintele lui Pavel luptând lupta cea bunã a credintei. Sã se bucure cerul de mergerea sa statornicã cãtre cer si de faptul cã, având înaintea ochilor premiul, el socotea toate celelalte ca o zgurã. Îngerii se bucurau sã spunã izbânzile lui, însã Pavel nu se mândrea cu realizãrile lui. Atitudinea lui Pavel era atitudinea pe care fiecare urmas al lui Hristos trebuie sã o ia în timp ce îsi croieste drum înainte în lupta pentru coroana vesnicã.

Aceia care se simt înclinati sã facã mare caz de sfintenie sã priveascã în oglinda Legii lui Dumnezeu. Vãzând cerintele ei mult cuprinzãtoare si întelegând lucrarea ei de judecare a gândurilor si simtãmintelor inimii, ei nu se vor fãli cu starea lor de nepãcãtosenie. „Dacã zicem cã n-avem pãcat”, spune Ioan, fãrã a se separa de fratii sãi, „ne înselãm singuri, si adevãrul nu este în noi”. „Dacã zicem cã n-am pãcãtuit, Îl facem mincinos, si Cuvântul Lui nu este în noi”. „Dacã ne mãrturisim pãcatele, El este credincios si drept, ca sã ne ierte pãcatele si sã ne curãteascã de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,8.10.9).

Existã oameni care pretind a fi sfinti, care declarã cã sunt cu totul ai Domnului, care pretind a avea dreptul la fãgãduintele lui Dumnezeu, în timp ce nu vor sã asculte de poruncile Sale. Acesti cãlcãtori ai Legii pretind tot ce este fãgãduit copiilor lui Dumnezeu, dar aceasta este o îndrãznealã din partea lor, cãci Ioan ne spune cã adevãrata iubire fatã de Dumnezeu se va descoperi prin ascultarea de toate poruncile Sale. Nu este îndeajuns a crede teoria adevãrului, a face declaratie de credintã în Hristos, a crede cã Isus nu este un înselãtor si cã religia nu este un basm mestesugit alcãtuit. „Cine zice: ‘Îl cunosc’, si nu pãzeste poruncile Lui”, scria Ioan, „este un mincinos, si adevãrul nu este în el. Dar cine pãzeste Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desãvârsitã; prin aceasta stim cã suntem în El”. „Cine pãzeste poruncile Lui rãmâne în El, si El în el” (1Ioan 2,4.5; 3,24).

Ioan nu a învãtat cã mântuirea putea fi dobânditã prin ascultare; ci cã ascultarea este rodul credintei si al iubirii. „Stiti cã El S-a arãtat ca sã ia pãcatele; si în El nu este pãcat. Oricine rãmâne în El, nu pãcãtuieste; oricine pãcãtuieste, nu L-a vãzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3,5.6). Dacã rãmânem în Hristos, dacã iubirea lui Dumnezeu sãlãsluieste în inimã, simtãmintele, gândurile si actiunile noastre vor fi în armonie cu vointa lui Dumnezeu. Inima sfintitã este în armonie cu preceptele Legii lui Dumnezeu.

Sunt multi aceia care, desi se luptã sã asculte de poruncile lui Dumnezeu, totusi au putinã pace si bucurie. Aceastã lipsã în experienta lor este rezultatul unei lipse în trãirea credintei. Ei umblã ca si cum ar fi într-un pãmânt sãrat, într-o pustie pârjolitã de soare. Ei cer putin, în timp ce ar putea cere mult; cãci nu existã nici o limitã pentru fãgãduintele lui Dumnezeu. Unii ca acestia nu reprezintã în mod corect sfintirea ce vine prin ascultarea de adevãr. Dumnezeu ar dori ca toti fiii si fiicele Sale sã fie fericiti, în pace si ascultãtori. Prin exercitarea credintei, credinciosul ajunge în posesia acestor binecuvântãri. Prin credintã poate fi împlinitã orice lipsã a caracterului, poate fi curãtitã orice mânjiturã, poate fi corectatã orice gresealã si poate fi dezvoltatã orice însusire aleasã.

Rugãciunea este mijlocul rânduit de cer pentru a avea izbândã în lupta cu pãcatul si pentru dezvoltarea caracterului crestin. Influenta divinã, care vine ca rãspuns la rugãciunea credintei, va împlini în sufletul celui care se roagã tot ce a cerut el. Noi putem cere: iertarea pãcatului, Duhul Sfânt, o fire asemenea lui Hristos, întelepciune si tãrie pentru a face lucrarea Sa si orice dar pe care El l-a promis, si fãgãduinta este: „Veti primi”.

Pe munte, împreunã cu Dumnezeu, Moise a privit modelul acelei minunate constructii care urma sã fie locul în care avea sã se manifeste slava Sa. Pe munte, cu Dumnezeu – în locul tainic al comuniunii – noi trebuie sã contemplãm gloriosul Sãu ideal pentru omenire. În toate veacurile, prin mijlocul legãturii cu cerul, Dumnezeu a adus la îndeplinire planul Sãu pentru copiii Sãi, descoperind în mod treptat mintii lor învãtãturile harului. Felul Sãu de a împãrtãsi adevãrul este ilustrat în cuvintele: „El Se iveste ca zorile diminetii” (Osea 6,3). Cel care se aseazã acolo unde Dumnezeu îl poate lumina înainteazã, ca de la întunericul partial al zorilor pânã la deplina strãlucire a miezului zilei.

Adevãrata sfintire înseamnã iubire desãvârsitã, ascultare desãvârsitã, o desãvârsitã conformare fatã de vointa lui Dumnezeu. Noi trebuie sã fim sfintiti pentru Dumnezeu prin ascultare de adevãr. Constiinta noastrã trebuie curãtitã de faptele moarte spre a servi viului Dumnezeu. Si totusi, noi nu suntem încã desãvârsiti, dar este privilegiul nostru sã ne desprindem de legãturile egoismului si ale pãcatului si sã înaintãm spre desãvârsire. Posibilitãti mari, realizãri înalte si sfinte sunt la îndemâna tuturor.

Motivul pentru care multi din acest veac nu fac progrese mai mari în viata spiritualã este acela cã ei înteleg cã voia lui Dumnezeu nu este altceva decât aceea ce vor ei sã facã. În timp ce îsi urmeazã propriile lor dorinte, ei se mângâie cu gândul cã se conformeazã vointei lui Dumnezeu. Ei nu duc nici o luptã cu eul lor. Sunt altii care pentru o vreme au succes în lupta împotriva dorintei lor egoiste dupã plãcere si viatã usoarã. Ei sunt sinceri si zelosi, dar obosesc din pricina efortului îndelungat, a mortii zilnice si a hãrtuielilor neîntrerupte. Indolenta pare cã se invitã, iar moartea fatã de eu ajunge ceva respingãtor; si ei îsi închid ochii lor adormiti si cad sub puterea ispitei în loc de a-i tine piept.

Îndrumãrile arãtate în Cuvântul lui Dumnezeu nu lasã nici un loc pentru compromis cu rãul. Fiul lui Dumnezeu S-a descoperit pentru ca El sã-i poatã atrage pe toti oamenii la Sine. El nu a venit pentru a legãna lumea ca sã adoarmã, ci spre a arãta calea cea strâmtã pe care toti trebuie sã meargã, ca sã ajungã în cele din urmã la portile cetãtii lui Dumnezeu. Copiii Sãi trebuie sã urmeze calea rânduitã de El; cu pretul sacrificãrii unei vieti lesnicioase sau îngãduirii de sine, cu pretul oricãrei trude si suferinte, ei trebuie sã mentinã o continuã luptã cu eul.

Cea mai mare laudã pe care oamenii o pot aduce lui Dumnezeu este aceea de a deveni canale consacrate prin care El sã poatã lucra. Timpul se scurge repede în vesnicie. Sã nu retinem de la a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. Sã nu-I refuzãm ceea ce, desi nu ne creeazã merite, nu poate fi retinut fãrã sã ne aducã ruina. El cere o inimã întreagã; dã-I-o; este a Lui, atât prin creatiune, cât si prin rãscumpãrare. El cere mintea ta; dã-I-o; este a Lui. El cere banii tãi; dã-I-i; sunt ai Lui. „Voi nu sunteti ai vostri; cãci ati fost cumpãrati cu un pret” (1 Cor. 6,19.20). Dumnezeu cere închinarea din partea unui suflet sfintit, care s-a pregãtit prin exercitarea credintei ce lucreazã prin iubire, spre a-I sluji. El prezintã înaintea noastrã idealul cel mai înalt, chiar desãvârsirea. El ne cere sã fim totul si în mod desãvârsit pentru El în aceastã lume, dupã cum El este totul pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

„Voia lui Dumnezeu” cu privire la voi „este sfintirea voastrã” (1 Tes. 4,3). Este si vointa voastrã la fel? Pãcatele voastre pot fi ca un munte înaintea voastrã; dar, dacã vã umiliti inima si vã mãrturisiti pãcatele, încrezându-vã în meritele unui Mântuitor rãstignit si înviat, el vã va ierta si vã va curãti de orice nelegiuire. Dumnezeu cere din partea voastrã o totalã conformare fatã de Legea Sa. Legea aceasta este ecoul glasului Sãu care vã spune: „Mai sfânt, tot mai sfânt”. Doriti plinãtatea harului lui Hristos! Inimile voastre sã fie umplute cu o arzãtoare dorintã dupã neprihãnirea Sa, a cãrei lucrare, spune Cuvântul lui Dumnezeu, este pace si al cãrei rod este seninãtatea si încrederea pentru vecie.

Când sufletul vostru suspinã dupã Dumnezeu, veti gãsi mai mult si tot mai mult din bogãtiile nepãtrunse ale harului Sãu. Contemplând aceste bogãtii, veti ajunge sã le stãpâniti si veti descoperi meritele jertfei Mântuitorului, ocrotirea neprihãnirii Sale, plinãtatea întelepciunii Sale si puterea Sa de a vã înfãtisa înaintea Tatãlui „fãrã prihanã, fãrã vinã” (2 Petru 3,14).

Promisiunea Duhului Sfânt şi înălţarea lui Isus la cer

Teofilus,

În prima carte[a] am scris despre toate lucrurile pe care a început Isus să le facă şi să-i înveţe pe oamenipână în ziua în care a fost luat în cer, după ce le dăduse mai întâi porunci, prin Duhul Sfânt, apostolilor pe care-i alesese. După suferinţa Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi convingătoare, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu[b].

În timp ce se afla laolaltă cu ei, le-a poruncit astfel: „Să nu vă îndepărtaţi de Ierusalim, ci să aşteptaţi promisiunea Tatălui, despre care aţi auzit de la Mine. Căci Ioan a botezat cu[c] apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.“

Prin urmare, atunci când s-au strâns laolaltă, ei L-au întrebat:

– Doamne, în vremea aceasta vei restaura împărăţia lui Israel?

El le-a răspuns:

– Nu este treaba voastră să cunoaşteţi vremurile sau momentele pe care Tatăl le-a aşezat prin propria Sa autoritate. Voi însă veţi primi putere atunci când va veni Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.

După ce a spus aceste lucruri, Isus a fost înălţat şi, în timp ce ei se uitau, un nor L-a luat dinaintea ochilor lor. 10 Şi cum priveau ei spre cer, în timp ce El pleca, iată că li s-au înfăţişat doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, 11 care le-au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?! Acest Isus, Care a fost luat în cer de la voi, va veni în acelaşi fel în care L-aţi văzut mergând spre cer.“

Matia ales în locul lui Iuda

12 Atunci ei s-au întors în Ierusalim de pe muntele numit „al Măslinilor“, care este lângă Ierusalim, departe cât un drum parcurs în ziua de Sabat[d]13 Când au intrat în casă, au urcat în camera de sus, unde stăteau de obicei. Acolo erau: Petru, Ioan, Iacov, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov – fiul lui Alfeus –, Simon zelotul şi Iuda – fiul lui Iacov. 14 Toţi aceştia stăruiau în rugăciune în acelaşi gând, împreună cu femeile, cu Maria – mama lui Isus – şi cu fraţii Lui.

15 În zilele acelea, Petru s-a ridicat în mijlocul fraţilor, o mulţime de aproape o sută douăzeci de oameni, şi le-a zis: 16 „Bărbaţi, fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă mai dinainte de Duhul Sfânt, prin gura lui David, cu privire la Iuda, care a devenit călăuza celor ce L-au arestat pe Isus. 17 El era numărat ca fiind unul dintre noi şi fusese ales să ia parte la această slujire. 18 (Din răsplata pentru nelegiuirea lui, omul acesta şi-a cumpărat un ogor şi, căzând cu capul în jos, a plesnit în două pe la mijloc şi i s-au vărsat toate intestinele în acel loc19 Lucrul acesta a devenit cunoscut tuturor locuitorilor din Ierusalim, astfel că ogorul acela a fost numit, în limba lor, „Acheldama“, adică „Ogorul sângelui“.) 20 Căci în cartea Psalmilor este scris:

«Fie-i locuinţa pustiită
şi nimeni să nu mai locuiască în ea!»[e]

şi

«Slujba lui s-o ia altul!»[f]

21 Trebuie deci ca, dintre bărbaţii care ne-au însoţit în toată perioada în care Domnul Isus a umblat printre noi, 22 începând de la botezul lui Ioan şi până în ziua în care Isus a fost luat sus de la noi, unul din aceştia să devină împreună cu noi un martor al învierii Lui.“

23 Şi au propus doi: pe Iosif, numit Barsabas, căruia i se mai zicea şi Iustus, şi pe Matias. 24 Ei s-au rugat astfel: „Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care dintre aceştia doi l-ai ales 25 ca să ia locul în slujirea şi apostolia aceasta, de la care s-a abătut Iuda ca să se ducă la locul lui!“ 26 Au tras la sorţi şi sorţul a căzut pe Matias, care a fost socotit împreună cu cei unsprezece apostoli.

Footnotes:

  1. Faptele Apostolilor 1:1 Gr.: logos, adică lucrare, tratat; este vorba despre Evanghelia după Luca
  2. Faptele Apostolilor 1:3 Împărăţia lui Dumnezeu reprezintă domnia lui Dumnezeu, fiind în acelaşi timp o realitate prezentă şi o nădejde în viitor; peste tot în carte
  3. Faptele Apostolilor 1:5 Sau: în
  4. Faptele Apostolilor 1:12 Cf. Mişna (culegere de texte legislative, reflectând cinci secole de tradiţie: 300 î.Cr.-200 d.Cr.) călătoria în ziua de Sabat era limitată la o distanţă de 2000 de coţi, cu puţin peste 1 km
  5. Faptele Apostolilor 1:20 Vezi Ps. 69:25
  6. Faptele Apostolilor 1:20 Vezi Ps. 109:8
Nouă Traducere În Limba Română (NTLR)Nouă Traducere În Limba Română (Holy Bible, New Romanian Translation) Copyright © 2006 by Biblica, Inc.® Used by permission. All rights reserved worldwide.

 

Omul din Romani 7

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7,6)

Puţine capitole din Biblie au creat aşa de multe controverse ca Romani 7. Cu privire la subiectele implicate, Comentariul biblic AZŞ spune: „Semnificaţia versetelor 14-25 a fost una dintre problemele cele mai discutate din întreaga epistolă. Oare descrierea unei lupte morale aşa de intense ar putea fi autobiografică şi, dacă a fost aşa, se referă la experienţa lui Pavel dinainte sau de după convertire? Din semnificaţia cea mai simplă a cuvintelor lui, pare evident faptul că Pavel vorbeşte despre lupta personală cu păcatul (vers.7-11; [Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 19; Mărturii, vol. 3, p. 475]). De asemenea, cu siguranţă, el descrie o luptă cu care se confruntă mai mult sau mai puţin fiecare suflet, o luptă ce se naşte datorită cerinţelor spirituale ale Legii sfinte a lui Dumnezeu”. – Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 553

Cercetătorii Bibliei au păreri diferite cu privire la faptul că Romani 7 descrie experienţa lui Pavel de dinainte sau de după convertire. Oricare ar fi poziţia adoptată, este important să ştim că neprihănirea Domnului Isus ne acoperă şi că, îmbrăcaţi în neprihănirea Sa, noi stăm desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu, care făgăduieşte că ne sfinţeşte, că ne dă biruinţă asupra păcatului şi ne schimbă „după chipul Fiului Său” (Romani 8,29).

Acestea sunt ideile esenţiale pe care trebuie să le cunoaştem şi să le aplicăm atunci când căutăm să vestim „Evanghelia veşnică” „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor.” (Apocalipsa 14,6)

1. Ce ilustraţie foloseşte Pavel în Romani 7,1-6 pentru a le arăta cititorilor lui relaţia lor cu Legea şi care este ideea pe care o exprimă prin ilustraţia aceasta?

În contextul de ansamblu al epistolei, Pavel se ocupă de sistemul de închinare instituit la Sinai, la care se referă adesea prin cuvântul Lege. Iudeilor le-a fost greu să înţeleagă că acest sistem, dat lor de Dumnezeu, trebuia să se încheie odată cu venirea lui Mesia. Acesta este subiectul pe care îl tratează Pavel, şi anume că credincioşii iudei încă nu erau pregătiţi să renunţe la ceva ce fusese o parte aşa de importantă a vieţii lor.

În esenţă, ilustraţia lui Pavel este aceasta: O femeie este căsătorită cu un bărbat. Legea o „leagă” de el atâta vreme cât el trăieşte. În timpul vieţii lui, ea nu se poate căsători cu un alt bărbat. Dar după ce el moare, ea este eliberată de legea care a legat-o de el (vers. 3).

2. Cum aplică Pavel ilustraţia legii căsătoriei la sistemul iudaismului? Romani 7,4.5

Aşa cum moartea soţului o eliberează pe femeie de legea care o lega de el, tot aşa moartea omului vechi, prin Hristos, îi eliberează pe iudei de legea pe care trebuiseră să o respecte până la venirea lui Mesia, care a adus jertfa către care arătau serviciile ceremoniale. Acum, iudeii erau liberi să se „recăsătorească”. Ei erau invitaţi să intre în legământul de căsătorie cu Mesia cel înviat şi să aducă roade pentru Dumnezeu. Ilustraţia aceasta a fost încă un mijloc pe care Pavel l-a folosit pentru a-i convinge pe iudei că
erau liberi să abandoneze sistemul din vechime.

Din nou, având în vedere toate celelalte declaraţii ale lui Pavel şi ale Bibliei despre ascultarea de Cele Zece Porunci, nu este logic să afirmăm că Pavel le spune aici credincioşilor iudei că Cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii. În realitate, cei care folosesc textele acestea pentru a încerca să susţină ideea că Legea morală a fost anulată nu vor să susţină deloc această idee. Ce vor ei cu adevărat să susţină este doar că Sabatul zilei a şaptea a fost desfiinţat, nu şi restul Legii. A citi versetele aceasta ca pe o învăţătură care spune că porunca a patra a fost anulată sau că Sabatul a fost înlocuit cu duminica înseamnă a le da o altă semnificaţie decât aceea
pe care a intenţionat autorul să le-o dea.

Dacă Pavel vorbeşte despre întregul sistem instituit la Sinai, ce putem spune despre Romani 7,7, în care el menţionează special una dintre Cele Zece Porunci? Respinge faptul acesta poziţia adoptată înainte, şi anume că Pavel nu vorbeşte despre abolirea Celor Zece Porunci? Nu. Trebuie să reţinem că, pentru Pavel, Legea este întregul sistem introdus la Sinai, care conţinea şi Legea morală, dar nu se limita la aceasta. De aceea, Pavel a putut să citeze din ea, la fel cum putea să citeze din orice altă parte a sistemului iudaic pentru a-şi susţine ideea. Cu toate acestea, când sistemul s-a încheiat, la moartea lui Hristos, el nu a inclus şi Legea morală, care existase chiar înainte de Sinai şi există şi după Golgota.

3. Ce spune Pavel, în Romani 7,8-11, despre relaţia dintre Lege şi păcat?

Dumnezeu li S-a descoperit iudeilor, spunându-le detaliat ce este bine şi ce este rău în domeniul moral, civil, ceremonial şi sanitar. De asemenea, El le-a explicat pedepsele pentru călcarea diferitelor legi. Nesocotirea voinţei descoperite a lui Dumnezeu este definită aici ca fiind păcat.

Astfel, Pavel explică faptul că nu ar fi ştiut că a pofti este păcat, dacă „Legea” nu i-ar fi spus lucrul acesta. Păcatul este încălcarea voinţei descoperite a lui Dumnezeu, dar, când voinţa aceasta nu-i este cunoscută, omul nu poate şti că a păcătuit. Când află care este voia lui Dumnezeu, omul ajunge să recunoască faptul că este păcătos şi că se află sub condamnare şi moarte. În sensul acesta, omul moare.

În argumentaţia sa, Pavel încearcă să construiască un raţionament pentru a-i determina pe iudeii care venerau „Legea” să Îl înţeleagă pe Hristos ca fiind împlinirea ei. Legea a fost necesară, dar funcţia ei a fost limitată. Legea a avut scopul de a arăta nevoia de mântuire, dar nu a fost un mijloc de a obţine mântuirea.

„În relatarea experienţei sale, apostolul Pavel prezintă un adevăr important cu privire la lucrarea ce trebuie să aibă loc la convertire. El spune: ‘Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam’, adică el nu simţea nicio condamnare, ‘dar când a venit porunca’, deci când Legea lui Dumnezeu a fost impusă conştiinţei lui, ‘păcatul a înviat, şi eu am murit’. Atunci, el s-a văzut pe sine ca un păcătos condamnat de Legea divină. Observaţi că Pavel a fost cel ce a murit, nu Legea”. – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1076

În ce sens ai „murit” faţă de Lege? În contextul acesta, cum poţi să înţelegi ce a făcut Isus pentru tine, prin faptul că ţi-a dat o viaţă nouă în El?

4. Cum înţelegem textul din Romani 7,12 în contextul subiectului discutat de Pavel?

Pentru că iudeii venerau Legea, Pavel o înalţă pe orice cale posibilă. Legea este bună pentru ce face ea, dar nu poate să facă lucrul pentru care nu a fost rânduită niciodată, adică să ne mântuiască de păcat. Pentru acest lucru avem nevoie de Isus, deoarece Legea – fie întregul sistem iudaic, fie Legea morală în particular – nu poate să aducă mântuirea. Numai Isus şi neprihănirea Sa, pe care o primim prin credinţă, pot să facă lucrul acesta.

5. Pe cine acuză Pavel pentru starea lui de „moarte” şi pe cine dezvinovăţeşte? De ce este importantă deosebirea aceasta? Romani 7,13

În versetul acesta, Pavel prezintă „Legea” în sensul cel mai bun cu putinţă. El dă vina pe păcat, pentru starea îngrozitoare în care se află, şi nu pe Lege. Adică, păcatul a făcut „să se nască… tot felul de pofte” (vers. 8). Legea este bună, deoarece este standardul lui Dumnezeu pentru comportament, dar, ca păcătos, Pavel era condamnat de ea.

6. De ce se considera Pavel un păcătos atât de mare? Ce a înţeles el cu privire la Lege? Romani 7,14.15

Pământesc înseamnă firesc. De aceea, Pavel a avut nevoie de Isus Hristos. Numai Isus Hristos putea să înlăture condamnarea (Romani 8,1). Numai Isus Hristos putea să-l elibereze de sclavia păcatului. Pavel se descrie ca fiind „vândut păcatului”. El este un rob al păcatului. Nu are libertate. El nu poate să facă tot ce vrea. El încearcă să facă tot ce îi spune Legea, dar păcatul nu îl lasă.
Prin ilustraţia aceasta, Pavel încearcă să le arate iudeilor că el are nevoie de Mesia. El a evidenţiat deja că biruinţa este posibilă numai prin har (Romani 6,14). Acelaşi gând este accentuat din nou în Romani 7. A trăi sub „Lege” înseamnă robie faţă de păcat, care este un stăpân nemilos.

Care a fost experienţa ta cu privire la sclavia păcatului? Ai încercat vreodată să te joci cu păcatul, crezând că poţi să-l stăpâneşti după cum doreşti, numai pentru a constata că eşti supus unui stăpân rău şi nemilos? Bun venit la realitate! Prin urmare, de ce trebuie să te predai lui Isus şi să mori faţă de eu în fiecare zi?

7. Ce luptă este prezentată în Romani 7,16.17?

Duhul Sfânt foloseşte Legea ca pe o oglindă, convingându-l pe om că nu este pe placul lui Dumnezeu, pentru că nu împlineşte cerinţele Legii. Prin eforturile de a împlini cerinţele acestea, cel păcătos arată că este de acord cu faptul că Legea este bună.

8. Ce idee, prezentată deja, este repetată de Pavel aici pentru a o accentua? Romani 7,18-20

Pentru a-l convinge pe om de nevoia lui de Hristos, Duhul Sfânt îl conduce adesea printr-o experienţă de tipul „vechiului legământ”. Ellen G. White descrie experienţa lui Israel astfel: „Israeliţii nu şi-au dat seama de păcătoşenia inimii lor şi de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să ţină Legea lui Dumnezeu; şi, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să realizeze propria lor neprihănire, au declarat: ‘Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul’ (Exod 24,7)… N-au trecut decât câteva săptămâni şi au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ şi s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoinţa lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; şi acum, văzându-şi păcătoşenia şi nevoia de iertare, au fost aduşi în situaţia de a-şi da seama de nevoia lor după un Mântuitor, care era descoperit în legământul avraamic”. – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 371, 372

Din nefericire, pentru că nu îşi înnoiesc consacrarea faţă de Hristos zi de zi, mulţi creştini slujesc de fapt păcatului, chiar dacă nu vor să recunoască lucrul acesta. Ei argumentează că, în realitate, trec prin experienţa normală a sfinţirii şi că, pur şi simplu, încă mai au o cale lungă de parcurs. Astfel, în loc de a aduce la Hristos păcatele cunoscute şi de a-I cere biruinţa asupra lor, ei se ascund în spatele capitolului 7 din Romani, care le spune, cred ei, că este imposibil să faci binele. În realitate, capitolul acesta spune că omul nu poate să facă binele, dacă este înrobit de păcat, dar că biruinţa este posibilă în Isus Hristos.

Ai obţinut tu biruinţele asupra eului şi păcatului, pe care ni le făgăduieşte Hristos? Dacă nu, de ce? Ce alegeri greşite faci tu, şi numai tu?

9. Cum ai experimentat, în propria viaţă, chiar şi în calitate de creştin, lupta despre care vorbeşte Pavel în Romani 7,21-23?

În pasajul acesta, Pavel echivalează Legea din mădularele lui cu legea păcatului. „Cu firea pământească”, spune Pavel, „slujesc legii păcatului” (Romani 7,25). Totuşi, a sluji păcatului şi a te supune legii lui înseamnă moarte (vezi vers. 10,11,13). De aceea, trupul lui (care funcţiona în ascultare de păcat) se potriveşte descrierii – „trup de moarte”.

Legea din minte este Legea lui Dumnezeu, descoperirea voinţei Sale. Prin convingerea adusă de Duhul Sfânt, Pavel este de acord cu Legea aceasta. Mintea lui s-a hotărât să o respecte, dar, când a încercat, nu a putut, deoarece trupul lui voia să păcătuiască. Cine nu a simţit aceeaşi luptă? În mintea ta, ştii ce vrei să faci, dar firea ta pământească cere altceva.

10. Cum putem fi salvaţi din această situaţie dificilă în care ne aflăm? Romani 7,24.25

Unii s-au întrebat de ce, după ce ajunge la punctul culminant şi plin de slavă în expresia „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru”, Pavel se referă încă o dată la luptele sufletului, din care părea că fusese eliberat. Unii înţeleg exprimarea mulţumirii ca fiind o exclamaţie în paranteză. Ei cred că o asemenea exclamaţie urmează natural după strigătul „Cine mă va scăpa…?”. Ei susţin că, înainte de a continua cu o dezbatere mai largă a eliberării pline de slavă (Romani 8), Pavel rezumă ce a spus în versetele precedente şi mărturiseşte încă o dată despre conflictul împotriva puterilor păcatului.

Alţii sugerează că, prin expresia „cu mintea, eu”, Pavel spune „eu, prin mine însumi, lăsându-L pe Hristos deoparte”. Oricum ar fi înţelese aceste versete, o idee trebuie să rămână clară: dacă suntem lăsaţi singuri, fără Hristos, noi suntem neajutoraţi în faţa păcatului. Cu Hristos, avem o viaţă nouă în El, o viaţă în care, deşi eul va apărea neîncetat, făgăduinţele biruinţei sunt ale noastre, dacă alegem să cerem împlinirea lor. Aşa cum nimeni nu poate să respire sau să tuşească în locul tău, nimeni nu poate să aleagă în locul tău ca tu să te predai lui Hristos. Numai tu poţi să faci această alegere. Nu există nicio altă cale de a ajunge la biruinţele care ne sunt făgăduite în Isus.

Pentru studiu suplimentar: Divina vindecare, ediţia 1997, p. 64, 65, 435-437. „În călcarea Legii nu se găseşte nicio siguranţă, nicio tihnă, nicio îndreptăţire. Atâta vreme cât continuă să păcătuiască, omul nu poate spera să stea ca nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi să fie împăcat cu El, prin meritele Domnului Hristos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 213

„Pavel doreşte ca fraţii lui să vadă că slava cea mare a unui Mântuitor care iartă păcatele dă semnificaţie întregului sistem iudaic. De asemenea, el doreşte ca ei să înţeleagă faptul că, atunci când Hristos a venit în lume şi a murit ca jertfă pentru om, simbolul s-a întâlnit cu Cel pe care Îl arăta.

După ce Hristos a murit pe cruce ca jertfă pentru păcat, legea cere monială nu mai putea să fie în vigoare. Totuşi ea a fost în legătură cu Legea morală şi a fost plină de slavă. Întregul a purtat amprenta divinităţii şi a exprimat sfinţenia, dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu. Dacă lucrarea din dispensaţiunea care urma să fie încheiată a fost plină de slavă, cu cât mai mult trebuia să fie plină de slavă realitatea, venirea lui Hristos, ca să le dea tuturor celor ce cred Duhul Său sfinţitor şi dătător de viaţă”.
– Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1095

Întrebări pentru discuţie

1. Cine crezi că este omul din Romani 7? Este Pavel de dinainte sau de după convertire sau o persoană cu totul diferită? Ce argument ai pentru răspunsul tău? Discutaţi în grupă răspunsurile.

2. Cum explicăm faptul că, deşi botezaţi, creştinii născuţi din nou luptă cu păcatul? Nu ar trebui să biruim totul automat? Sau vom păcătui întotdeauna? Sau răspunsul este undeva între cele două?

3. Ce pericole posibile apar din concepţia că noi, creştinii, vom păcătui întotdeauna, vom calca întotdeauna Legea lui Dumnezeu, indiferent ce s-ar întâmpla? Pe de altă parte, ce pericole posibile apar din concepţia că noi, creştinii, trebuie să biruim orice lucru rău din viaţa noastră, fiecare gând rău, fiecare înclinaţie rea, indiferent ce s-ar întâmpla, pentru că altfel nu suntem mântuiţi?

4. În cele din urmă, indiferent de poziţia pe care o adoptă cineva cu privire la omul din Romani 7, ce făgăduinţe putem să ne însuşim din Romani 7, care ne ajută să înţelegem ce înseamnă a fi urmaş al lui Isus?

Mă laud cu crucea lui Hristos

Text de memorat: ..în ce mă priveste, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, si eu, faţă de lume'” (Galateni 6,14)

Studiul Epistolei către galateni a fost solicitant, deoarece epistola însăşi este condensată. Ştiind ce chemare are, ştiind adevărul mesajului pe care îl predica (în definitiv, adevărul acesta venea de la Domnul), Pavel a scris cu înflăcărare a profeţilor din Vechiul Testament, procedând la fel ca Isaia, Ieremia sau Osea. El stăruie ca poporul lui Dumnezeu din vremea lui să se întoarcă de la greşelile lui tot aşa cum stăruiau profeţii pe lângă poporul lui Dumnezeu din vremea lor.

Deşi circumstanţele erau altele, cuvintele lui Ieremia sunt tot atât de valabile pentru galateni, ca şi pentru poporul din vremea lui: „Aşa vorbeşte Domnul: «Inţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice Domnul” (Ier. 9,23.24).

Înţelepciunea omenească „strălucită”, bogăţiile noastre şi puterea noastră se văd aşa cum sunt ele în realitate numai înaintea crucii lui Hristos, înaintea jertfei Sale – punctul central al epistolei lui Pavel către turma lui rătăcită din Galatia.

„V-am scris cu mana mea”

1. Ce deosebiri şi ce asemănări există Între finalul Epistolei către galateni şi finalul altor epistole ale lui Pavel? Compară Gal. 6,11-18 cu finalul altor epistole: Romani, 1 şi 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 1 şi 2 Tesaloniceni.

Finalul diferă destul de mult de la o epistolă la alta, însă ele au câteva elemente comune: (1) salutul adresat anumitor persoane, (2) un îndemn final, (3) semnătura personală şi (4) o binecuvântare finală. Dacă vom compara aceste caracteristici comune cu finalul Epistolei către galateni, vom descoperi două deosebiri importante.

În primul rând, spre deosebire de alte epistole, Epistola către galateni nu conţine salutul personal, adresat anumitor persoane. De ce? Ca şi în cazul absenţei cuvântului tradiţional de mulţumire de la începutul scri­sorii, avem şi aici un indiciu în plus că relaţia dintre Pavel şi galateni era încordată. Pavel era politicos, dar rezervat.

În al doilea rând, după cum ştim, Pavel avea obiceiul de a dicta scriso­rile unui scrib (Rom. 16,22). Apoi, la încheiere, scria cu mâna lui câteva cuvinte de final (1 Cor. 16,21). Însă, în Galateni, se abate de la acest obicei. Pavel este încă atât de frământat de situaţia din Galatia, încât ajunge să scrie în final mai mult decât obişnuia. Pur şi simplu nu poate încheia până când nu-i mai imploră încă o dată pe galateni să renunţe la nesăbuinţa lor.

In Galateni 6,11, Pavel spune că a scris epistola cu litere mari. Nu se ştie cu exactitate motivul pentru care a scris aşa. Unii speculează că el nu se referă la dimensiune a literelor, ci la aspectul lor diform. Ei presupun că mâinile lui erau atât de afectate din cauza persecuţiei îndurate sau din cauza confecţionării de corturi, încât nu mai putea să dea literelor forma corespunzătoare. Alţii găsesc în aceste cuvinte o dovadă în plus că Pavel avea vederea slabă. Deşi ambele interpretări sunt posibile, o interpretare mai puţin speculativă ar fi aceea că Pavel a intenţionat să scrie cu litere mari pentru a sublinia şi accentua mesajul, aşa cum procedăm astăzi atunci când subliniem cu o linie un cuvânt important sau atunci când îl scriem cu litere cursive ori cu majuscule pentru a-l evidenţia.

Oricare a fost motivaţia sa, avem certitudine a că Pavel şi-a dorit ca cititorii lui să fie atenţi la avertizarea şi îndemnurile sale.

Sa se laude cu trupul vostru

2. Citeşte Gal. 6,12.13. Ce spune Pavel În aceste versete?

Desi Pavel a mai făcut aluzie la intentiile si motivatiile adversarilor săi (vezi Gal. 1,7; 4,17), remarcile sale din Gal. 6,12.13 sunt primele afirmaţii explicite referitoare la ei. El declară că ei „umblă după plăcerea oameni­ lor”. Versetul 12 este redat astfel în Noua Traducere a Bibliei: „Toţi cei ce doresc să dea o impresie bună în ceea ce priveşte trupul lor, vă obligă să fiti circumcisi, numai ca să nu fie ei persecutati pentru crucea lui Hristos.” În greacă, expresia „a da o impresie bună” are sensul literal de „a afişa o faţă bună”. Mai mult, cuvântul „faţă” din limba greacă are şi sensul de „mască a unui actor”; în sens figurat, el însemna rolul interpretat de un actor. Cu alte cuvinte, Pavel spune că oamenii aceştia erau ca nişte actori care căutau aprobarea spectatorilor. Într-o cultură bazată pe onoare şi ruşine, conformarea era esenţială şi se pare că susţinătorii erorilor încer­ cau să-şi consolideze prestigiul înaintea fraţilor lor de credinţă iudei din Galatia şi înaintea celorlalţi iudei creştini din Ierusalim.

Pavel face o observaţie importantă privitoare la motivaţiile lor – dorinţa de a evita persecuţia. Persecuţia poate lua forma mai dură a abuzului fizic sau forma mai „blândă” a hărţuirii şi marginalizării, dar ambele forme sunt la fel de distructive. Odinioară, Pavel şi ceilalţi fanatici religioşi din Iudeea conduseseră prima formă de persecuţie (Gal. 1,13), însă creştinii erau afectaţi şi de cealaltă formă.

Conducătorii religioşi iudei exercitau încă o influenţă politică destul de mare în multe aspecte. Ei aveau aprobarea oficială a Romei şi, prin ur­mare, mulţi credincioşi iudei doreau să păstreze relaţiile bune cu ei. Insti-gatorii din Galatia îi îndemnau pe credincioşii dintre neamuri să accepte circumcizia şi să respecte Tora, gândind că, în felul acesta, ar putea găsi un punct comun cu iudeii. Soluţia aceasta le dădea şansa de a păstra bunele relaţii cu sinagogile şi, mai mult, ea ajuta la consolidarea legăturilor cu credinciosii iudei din Ierusalim, care aveau tot mai multe suspiciuni în privinţa lucrării cu neamurile (Fapte 21,20.21). În plus, în felul acesta, lucrarea lor cu iudeii ar fi fost mai eficientă.

Indiferent de tipul de persecuţie la care se referă Pavel aici, ideea lui este clară: „Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3,12).

Motivaţia adversarilor lui Pavel pare destul de rezonabilă, dacă ţinem cont de context. Este suficient să avem motivaţii bune? Când ţi s-a întâmplat ultima oară să faci un lucru greşit, deşi motivaţiile tale erau bune?

” Ma laud cu… crucea…”

3. De ce este crucea lui Hristos un motiv de laudă pentru Pavel? Gal. 6,14

După ce dezvăluie motivaţiile celor care puneau accent pe circumci­zie, Pavel le prezintă galatenilor, pentru ultima oară, mesajul Evangheliei sale într-o formă concisă. Pentru el, Evanghelia are la bază două doctrine fundamentale: (1) crucea Domnului (vers. 14) şi (2) doctrina îndreptăţirii (vers. 15). In secţiune a de astăzi, ne vom opri asupra primei doctrine.

Nouă, celor din secolul XXI, ne este greu să ne imaginăm ce şoc pro­ duceau afirmaţiile lui Pavel despre cruce (Gal. 6,14) la data când au fost scrise. Astăzi, crucea lui Hristos este un simbol familiar respectat, care trezeşte în general sentimente pozitive. Însă, pe vremea lui Pavel, cru­cea nu era un lucru cu care să te lauzi, ci un lucru vrednic de dispreţ. Iudeii considerau ofensatoare ideea unui Mesia răstignit, iar romanilor, răstignirea le stârnea o repulsie atât de mare, încât nu era inclusă între sancţiunile potrivite pentru un cetăţean roman.

Faptul că lumea antică privea crucea lui Hristos cu dispreţ este clar dovedit de cea mai veche inscripţie cunoscută, care înfăţişează răstignirea. Datând de la începutul secolului al II-lea, acest desen înfăţişează răstig­ nirea unui om cu cap de măgar. Lângă cruce este înfăţişat un alt om care are braţele ridicate în semn de închinare, iar dedesubt sunt scrise urmă­ toarele cuvinte: „Alexamenos se închină dumnezeului lui”. Ideea este clară: crucea lui Hristos era pentru ei ridicolă. În acest context, Pavel declară că el nu se poate lăuda decât cu crucea lui Hristos!

4. Cum a schimbat crucea lui Hristos modul lui Pavel de a se raporta la lume? Gal. 6,14; Rom. 6,1-6; 12,1-8; FiI. 3,8.

Crucea lui Hristos schimbă totul în viaţa credinciosului. Ea ne deter­ mină să ne reevaluăm concepţia despre noi înşine şi modul în care ne raportăm la lume. Lumea – acest veac rău cu tot ce presupune el (1 Ioan 2,16) – I se împotriveşte lui Dumnezeu. Noi am murit odată cu Hristos şi, prin urmare, lumea nu mai exercită asupra noastră acea putere care ne înrobea. Vechea viaţă pe care o trăiam odată pentru lume nu mai există. Pavel aseamănă despărţirea credinciosului de lume cu moartea faţă de ea.

Cum ţi-a schimbat crucea Domnului Hristos modul în care te raportezi la lume? Ce lucruri noi a adus în viata ta? Ce deosebiri există între viata ta actuală şi viaţa pe care o duceai înainte de a te preda Domnului?

O faptura noua

După ce subliniază locul central al crucii lui Hristos în viaţa creştină, Pavel trece la sublinierea celei de-a doua doctrine fundamentale a Evan­ gheliei sale: îndreptăţirea prin credinţă.

După cum am văzut pe parcursul acestui trimestru, Pavel pune în con­trast circumcizia cu Evanghelia. Totuşi, el nu se opune acestei practici în sine. Deşi face câteva afirmaţii tranşante în legătură cu circumcizia (vezi Gal. 5,2-4), dorinţa lui nu este ca galatenii să tragă concluzia că a fi ne cir­ cumcis este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât a fi circumcis. Nu aceasta este ideea pe care el vrea să o transmită, întrucât omul poate avea o atitudine legalistă atât faţă de un lucru pe care îl face, cât şi faţă de un lucru pe care nu îl face. Spiritual vorbind, problema circumciziei este irelevantă în sine. Religia adevărată nu se bazează pe comportamentul exterior, ci pe starea inimii. Isus Însuşi a afirmat că un om poate arăta extraordinar de frumos pe dinafară, dar să fie mort din punct de vedere spiritual (Mat. 23,27).

5. Ce Înseamnă „a fi o făptură nouă”? Gal. 6,15; 2 Cor. 5,17 Ai Înţeles din propria ta viaţă ce Înseamnă această experienţă?

Kiisis este cuvântul grecesc tradus prin „făptură”. El poate avea sensul de „creatură” (Evr. 4~13) sau de „creaţie” în general (Rom. 8,22 – în trad. Cornilescu: „firea”). In ambele cazuri, cuvântul presupune acţiunea unui creator. Tocmai acest gând vrea Pavel să-I sublinieze. Nu putem deveni o făptură nouă prin efortul omenesc – prin circumcizie sau prin alt mijloc. Isus denumeşte acest proces „naşterea din nou” (Ioan 3,5-8). El este actul divin în care Dumnezeu îi dă viaţă spirituală omului care este mort din punct de vedere spiritual. Aceasta este o altă imagine prin intermediul căreia este descris actul mântuitor numit „îndreptăţire prin credinţă”.

Pavel descrie în detaliu experienţa naşterii din nou, în 2 Cor. 5,17. În acest verset, el arată că a deveni o făptură nouă înseamnă mai mult decât a trece la un nou statut în cărţile cereşti; experienţa aceasta presupune o schimbare a vieţii. Timothy George notează că ea „cuprinde întregul proces de convertire: lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt, care duce la pocăinţă şi credinţă, procesul zilnic de răstignire a eului şi de înviere la o viaţă nouă cu Hristos, creşterea continuă în sfinţenie care, împreună, duc în final la asemănarea cu chipul lui Hristos.” – Galatians, pag. 438

Totuşi, nu experienţa aceasta ne îndreptăţeşte. Această schimbare radicală este dovada palpabilă că am fost îndreptăţiţi.

Finalul epistolei

6. La ce „dreptar” se refera Pavel in Galateni 6,16?

Cuvântul tradus cu „dreptar” are sensul propriu de băţ sau vergea pe care zidarii sau tâmplarii o foloseau ca instrument de măsurat. El a dobândit cu timpul sensul figurat de „regulă” sau „etalon” pentru evalu­area unui lucru. De exemplu, atunci când vorbim despre Canonul Noului Testament, ne gândim la cele 27 de cărţi cuprinse în Noul Testament, care stau la baza convingerilor şi a practicilor bisericii. De aceea, dacă o învăţătură nu „corespunde” cu învăţăturile din aceste cărţi, atunci ea nu este acceptată.

7. Care sunt „semnele Domnului Isus” pe care Pavel spune că le poartă pe trupul lui? Ce înseamnă cererea lui ca nimeni să nu-I mai „necăjească” pentru că poartă aceste semne? Ne poate ajuta Gal. 6,14 să răspundem la această întrebare? Gal. 6,17; 2 Cor. 4,10; 11,23-29.

Cuvântul semn provine din cuvântul grecesc stigmata care a ajuns la noi prin filiera latină sub forma stigmat. Probabil că Pavel se referă la prac­tica răspândită la data aceea de a înfiera sclavii cu însemnul stăpânului lor pentru a fi identificaţi sau la obiceiul adepţilor unor religii mistice de a-şi face un astfel de semn ca simbol al devotamentului lor. Oricare sens am lua, „prin «semnele Domnului Isus» Pavel se referă în mod cert la cicatricile care i-au rămas pe trup în urma persecuţiei şi a dificultăţilor îndurate (vezi 2 Cor. 4,10; 11,24-27). Adversarii lui insistau să-i convingă pe credinciosii dintre neamuri să accepte semnul circumciziei ca simbol al supunerii ior faţă de iudaism. Însă Pavel are nişte semne care arată al cui rob devenise, iar pentru el nu exista altă loialitate decât cea faţă de Hristos … Cicatricile pe care Pavel le avea, ca urmare a persecuţiei din partea dusmanilor lui în timpul lucrării sale pentru Domnul său, demon­strau clar cât de devotat Îi era el lui Hristos.” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, voI. 6, pag. 989

Ce semne (fizice sau de altă natură) porţi ca dovadă a loialităţii talefaţă de Hristos? Altfel spus, ce te-a costat credinţa?

Studiu suplimentar

„Crucea de pe Calvar conte stă şi, în final, va înfrânge orice putere pământească sau demonică. Toată puterea se concentrează la cruce şi toată puterea emană din ea. Ea este marele punct de atracţie, pentru că, pe ea, Hristos Şi-a dat viaţa pentru omenire. Jertfa aceasta a fost adusă cu scopul readucerii omului la starea lui iniţială de desăvârşire. Şi, chiar mai mult, ea a fost adusă pentru a-i oferi o transformare completă a caracteru­ lui, pentru a-l face mai mult decât biruitor.

Aceia care, prin puterea lui Hristos, îl biruiesc pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului vor avea în curţile cereşti o poziţie mai înaltă decât îngerii care nu au căzut niciodată.

Hristos declară: «După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.» Dacă nu găseşte o influenţă în favoarea ei, crucea creează o influenţă. De la o generaţie la alta, adevărul pentru acest timp este revelat ca fiind adevărul prezent. Hristos pe cruce a fost mijlocul prin care bunătatea şi credincioşia s-au întâlnit şi prin care dreptatea şi pacea s-au sărutat. Acesta este mijlocul care va mişca lumea (MS 56,1899).” ­ Idem, pag. 1113

Întrebări pentru discuţie

1. Ce înseamnă pentru tine faptul că Pavel vorbeşte despre harul lui Dumnezeu atât în introducerea, cât şi în încheierea acestei epistole? Compară Galateni 1,3 cu 6,18.

2. În lumina declaraţiei lui Pavel că el a fost „răstignit” faţă de lume (Gal. 6,14), care ar trebui să fie relaţia creştinilor de astăzi cu lumea? Cum ar trebui să se raporteze creştinii la teme precum mediul, rasismul, avortul etc., în condiţiile în care ei au murit faţă de lume?

3. Cum poate cineva să-şi dea seama dacă este sau nu o făptură nouă?

4. Pornind de la cele învăţate în studiul de pe trimestrul acesta, fă o scurtă prezentare a concepţiei lui Pavel despre următoarele subiecte: Legea, faptele Legii, îndreptăţirea prin credinţă, vechiul şi noul legământ, lu­ crarea lui Hristos şi natura vieţii creştine.

Rezumat: Religia adevărată nu stă în comportamentul exterior, ci în starea inimii. Atunci când inima este predată lui Dumnezeu, viaţa omului va reflecta din ce în ce mai mult caracterul lui Hristos, pe măsură ce el creşte în credinţă. Inima trebuie supusă lui Hristos; atunci toate celelalte transformări vor urma.

Toţi au păcătuit

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3,23)

Dacă nu recunoaşte că este păcătos, omul nu va simţi nicio nevoie de îndreptăţire (declaraţia prin care Dumnezeu îl consideră pe păcătos neprihănit). Prin urmare, pentru Pavel, primul pas în îndreptăţire este acela ca omul să recunoască faptul că este un păcătos neajutorat şi disperat. Când foloseşte argumentul acesta, Pavel prezintă mai întâi decăderea îngrozitoare a celor dintre neamuri. Ei au căzut cât se poate de jos, pentru că L-au alungat pe Dumnezeu din mintea lor. Apoi, Pavel arată că iudeii sunt la fel de răi şi ajunge astfel la ideea că nimeni nu se poate mântui singur prin faptele lui bune.

Ellen G. White explică atât de clar: „Nimeni să nu adopte poziţia limitată şi îngustă că vreuna dintre faptele omului poate contribui cu oricât de puţin la achitarea datoriei pentru nelegiuirile lui. Aceasta este o amăgire fatală. Dacă înţelegeţi lucrul acesta, trebuie să încetaţi să vă certaţi pentru ideile voastre preferate şi să cercetaţi cu inima umilă lucrarea ispăşirii.

Subiectul acesta este înţeles aşa de vag, încât mii şi mii de oameni care declară că sunt copii ai lui Dumnezeu sunt copiii celui rău, deoarece depind de faptele proprii. Dumnezeu a cerut întotdeauna fapte bune, Legea le cere, dar pentru că omul a ajuns în starea de păcat, în care faptele lui bune sunt fără valoare, numai neprihănirea lui Isus este valabilă. Numai Hristos poate să mântuiască în chip desăvârşit, deoarece trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi”. – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1071

1. Ce îţi spun următoarele versete ţie, personal? Cum ai aplicat făgăduinţele şi speranţa pe care le găseşti în ele? Romani 1,16.17

În pasajul acesta apar câteva cuvinte-cheie:
a. Evanghelia. Cuvântul acesta este traducerea termenului grecesc care înseamnă „veste bună”. Singur, cuvântul se poate referi la orice veste bună, dar aşa cum este modificat în pasajul acesta, prin expresia „lui Hristos”, înseamnă „vestea bună despre Mesia” („Hristos” este echivalentul în greacă pentru „Mesia”). Vestea bună este că Mesia a venit şi că oamenii pot fi mântuiţi prin credinţa în El, că omul poate găsi mântuirea în Isus şi în neprihănirea Sa desăvârşită, nu în el însuşi şi nici chiar în Legea lui Dumnezeu.

b. Neprihănirea. Cuvântul acesta se referă la calitatea de a fi „drept”, fără prihană, fără pată, înaintea lui Dumnezeu. În Epistola către romani, este dezvoltată o semnificaţie precisă a acestui cuvânt, pe care o vom descoperi pe măsură ce vom continua studiul nostru. Trebuie să subliniem că, în Romani 1,17, cuvântul „neprihănire” este clarificat prin expresia „neprihănirea lui Dumnezeu”. Este neprihănirea care vine de la Dumnezeu, o neprihănire pe care a oferit-o Dumnezeu Însuşi. Aşa cum vom vedea, aceasta este singura neprihănire suficient de bună pentru a ne aduce făgăduinţa vieţii veşnice.

c. Credinţa. În greacă, credinţă şi a crede sunt pistis (credinţă) şi pisteo (a crede). Semnificaţia credinţei aflate în legătură cu mântuirea se va lămuri pe măsură ce vom continua studiul Epistolei către romani.

Ai avut vreodată dificultăţi legate de simţământul de siguranţă? Sunt ocazii în care te întrebi dacă eşti mântuit ori nu? Te întrebi vreodată dacă poţi fi mântuit? Ce aduc temerile acestea? Pe ce sunt întemeiate? Ar putea fi întemeiate pe realitate? Adică ai putea să ai un stil de viaţă care neagă mărturisirea credinţei tale? Dacă este aşa, ce alegeri trebuie să faci pentru a beneficia de
împlinirea făgăduinţelor şi de siguranţa pe care poţi să o ai în Isus?

2. Citeşte Romani 3,23. De ce mesajul acesta este aşa de uşor de crezut pentru noi, astăzi, în calitate de creştini? Ce ar putea să-i facă pe unii să pună la îndoială adevărul din textul acesta?

Este destul de uimitor că unii pun realmente la îndoială ideea păcătoşeniei omului, susţinând că, în esenţă, oamenii sunt buni. Totuşi problema izvorăşte din faptul că ei nu înţeleg ce este adevărata bunătate. Oamenii pot să se compare unii cu alţii şi să se simtă bine cu privire la ei înşişi. Chiar şi mafiotul Al Capone a fost un sfânt în comparaţie cu Adolf Hitler. Totuşi, când ne comparăm cu Dumnezeu şi cu sfinţenia şi neprihănirea Lui, niciunul dintre noi nu va ajunge la altceva decât la un simţământ copleşitor de dezgust şi de silă faţă de sine însuşi.

Versetul ne vorbeşte, de asemenea, despre „slava lui Dumnezeu”. Expresia aceasta a fost interpretată în diferite feluri. Probabil că interpretarea cea mai simplă este aceea de a-i atribui expresiei aceeaşi semnificaţie pe care o are în 1 Corinteni 11,7: „el [bărbatul] este chipul şi slava lui Dumnezeu”. În greacă, termenul pentru „slavă” poate să fie considerat ca echivalent al cuvântului „chip”. Păcatul a deteriorat chipul lui Dumnezeu în om. Omul păcătos nu reuşeşte să reflecte chipul, sau slava, lui Dumnezeu.

3. Citeşte Romani 3,10-18. S-a schimbat ceva astăzi? Care dintre expresii te descrie cel mai bine pe tine, aşa cum eşti sau cum ai fi, dacă Hristos nu ar fi în viaţa ta?

Aşa răi cum suntem, situaţia noastră nu este fără speranţă. Primul pas este să ne recunoaştem păcătoşenia şi neputinţa totală de a face ceva cu privire la aceasta prin noi înşine. Duhul Sfânt este cel care aduce o astfel de convingere. Dacă cel păcătos nu I se împotriveşte, Duhul îl va determina să dea la o parte masca pretenţiilor şi a îndreptăţirii de sine şi să se arunce la picioarele lui Hristos, cerând mila Sa: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18,13).

Când te-ai cercetat ultima oară cu seriozitate pe tine însuţi, motivele, faptele şi simţămintele tale? Aceasta poate fi o experienţă tulburătoare, nu-i aşa? Care este singura ta speranţă?

La începutul secolului XX, unii au trăit cu ideea că omenirea se dezvoltă, că moralitatea va creşte şi că ştiinţa şi tehnologia vor contribui la împlinirea unei utopii. Se credea că, în esenţă, făpturile omeneşti erau pe calea spre desăvârşire, şi anume că, printr-o educaţie corectă şi prin formarea morală, oamenii şi societatea vor progresa continuu, mergând spre „mai bine”. Despre toate aceste lucruri se credea că vor începe să aibă loc în masă, pe măsură ce se intra în lumea cea nouă şi curajoasă a secolului XX.

Din nefericire, lucrurile nu s-au îndreptat în direcţia aceasta, nu-i aşa? Secolul XX a fost unul dintre cele mai violente şi barbare din istorie, în mare măsură – destul de ironic – tocmai din cauza progresului ştiinţei, care a făcut mult mai uşor ca oamenii să se ucidă unii pe alţii, la o scară la care în trecut nici cei mai mari criminali nu puteau să viseze. Care era problema?

4. Citeşte Romani 1,22-32. În ce fel lucrurile scrise aici, în se colul I, se manifestă şi astăzi, în secolul XXI?

Când omenirea L-a pierdut din vedere pe Dumnezeu, s-au deschis porţile pentru un potop de păcate, idei false şi degradare. Astăzi, suportăm cu toţii consecinţele. De fapt, dacă nu ne predăm lui Dumnezeu clipă de clipă, şi noi înşine ajungem părtaşi la toate acestea. Gândeşte-te îndeosebi la Romani 1,22.23.

Cum înţelegem felul în care se manifestă principiul acesta acum? La ce au ajuns să se închine şi ce au ajuns să idolatrizeze oamenii de astăzi în locul lui Dumnezeu, pe care L-au respins? Cum au ajuns ei să fie nebuni, făcând lucrul acesta? Împărtăşeşte grupei tale răspunsul.

În Romani 1, Pavel prezintă păcatele celor dintre neamuri, ale păgânilor, ale acelora care Îl pierduseră din vedere pe Dumnezeu cu multă vreme în urmă şi, în felul acesta, căzuseră în practicile cele mai înjositoare. Totuşi, el nu urma să-i lase în afara discuţiei nici pe iudei, pe conaţionalii lui. În ciuda tuturor avantajelor pe care le avuseseră (Romani 3,1.2), şi ei erau păcătoşi, condamnaţi de Legea lui Dumnezeu, şi aveau nevoie de harul mântuitor al lui Hristos. În sensul acesta, ca păcătoşi, călcători ai Legii lui Dumnezeu, care au nevoie de harul divin pentru mântuire, iudeii şi cei dintre neamuri sunt la fel.

5. Împotriva cărui lucru ne avertizează Pavel în Romani 2,1-3.17-24? Ce învăţătură trebuie să primim cu toţii, iudei sau neamuri?

„Nu vă consideraţi mai buni ca alţii şi nu vă faceţi judecătorii lor. Datorită faptului că nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să judecaţi pe altul. Criticându-l, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi părtaşi cu Satana, pârâşul fraţilor”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 314

Este aşa de uşor să vezi păcatele altora şi să le scoţi în evidenţă! Totuşi, cât de adesea suntem vinovaţi de acelaşi fel de lucruri sau chiar mai rele! Problema este că tindem să fim orbi faţă de noi înşine şi căutăm să ne simţim mai bine, văzând cât de răi sunt alţii în contrast cu noi. Pavel îi avertizează pe conaţionalii lui să nu se grăbească să-i judece pe cei dintre neamuri, deoarece şi ei, „poporul ales”, erau păcătoşi, iar în unele situaţii, chiar mai vinovaţi decât păgânii pe care se grăbeau să-i condamne, pentru că lor, ca iudei, li se dăduse mai multă lumină decât celor dintre neamuri.

Ideea lui Pavel în toate aceste declaraţii este că niciunul dintre noi nu este neprihănit, niciunul nu corespunde standardului divin, niciunul nu este bun sau sfânt în sine însuşi. Iudei sau neamuri, bărbaţi sau femei, bogaţi sau săraci, oameni care se tem de Dumnezeu sau care Îl resping, toţi suntem condamnaţi şi, dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu aşa cum este descoperit în Evanghelie, nu ar fi nicio speranţă pentru niciunul dintre noi.

Cât de ipocrit eşti? Cât de adesea, poate numai în mintea ta, îi condamni pe alţii pentru lucruri de care tu însuţi te faci vinovat? Cum poţi să te schimbi, ascultând ce a spus Pavel aici?

Un băiat de cinci ani a îmbrâncit-o pe sora lui mai mică, iar părinţii l-au pus să-şi ceară iertare. El nu a vrut şi, cu o jumătate de gură, fără nicio sinceritate şi cu privirile în pământ, abia a şoptit: „Iartă-mă!” Greu de spus că a fost o pocăinţă adevărată, nu-i aşa?

6. Cu povestirea aceasta în minte, citeşte Romani 2,4. Ce mesaj găsim aici pentru noi?

Ar trebui să observăm că bunătatea lui Dumnezeu şi nu forţa, îi conduce pe păcătoşi la pocăinţă. Dumnezeu nu foloseşte constrângerea. El este infinit de răbdător şi caută să-i atragă pe toţi oamenii prin dragostea Sa. O pocăinţă forţată ar nimici scopul pocăinţei? Dacă Dumnezeu ar fi adus pocăinţa prin constrângere, oare nu ar fi fost mântuiţi toţi? De ce i-ar constrânge El pe unii să se pocăiască, iar pe alţii nu? 7. Ce se întâmplă cu aceia care se împotrivesc iubirii lui Dumnezeu, refuză să se pocăiască şi rămân neascultători? Romani 2,5-10

În versetele acestea şi adesea în Romani, Pavel accentuează rolul faptelor bune. Îndreptăţirea prin credinţă şi fără faptele Legii nu trebuie să fie prezentată niciodată în aşa fel, încât să însemne că faptele bune nu au niciun loc în viaţa creştinului. De exemplu, în versetul 7, mântuirea este descrisă ca venind la aceia care o caută „prin stăruinţa în bine”.

Deşi nu poate să aducă mântuirea, efortul omenesc este o parte a întregii experienţe a mântuirii. Este greu să înţelegem cum poate cineva să citească Biblia şi să ajungă la ideea că faptele nu contează deloc. Pocăinţa adevărată, care vine de bunăvoie şi din inimă, va fi urmată întotdeauna de o hotărâre de a birui şi de a renunţa la toate acele lucruri de care trebuie să ne pocăim.

Cât de des ai o atitudine de pocăinţă? Este ea sinceră sau ai doar tendinţa de a-ţi acoperi greşelile, rămânerile în urmă şi păcatele? Dacă este aşa, cum poţi să te schimbi? Ce trebuie să schimbi?

Pentru studiu suplimentar: Parabolele Domnului Hristos, cap. „Via Domnului”; Divina vindecare, cap. „În contact cu alţii”; Calea către Hristos, cap. „Iubirea lui Dumnezeu faţă de om”, „Păcătosul are nevoie de Hristos”; Mărturii, vol. 5, ediţia 1998, p. 153-155.

„Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţzmiţi cu atingerea propriului standard omenesc al caracterului, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea proprie nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 320

„Mi-a fost prezentat un tablou despre starea lumii. Imoralitatea abundă peste tot. Păcatul special al acestui veac este destrăbălarea. Niciodată viciul nu şi-a ridicat capul lui slut cu atâta îndrăzneală ca acum. Oamenii par să fie ameţiţi, iar iubitorii de virtute şi de adevărată bunătate sunt aproape descurajaţi de îndrăzneala, puterea şi răspândirea lui. Nelegiuirea care abundă nu este limitată numai la necredincioşie şi batjocuri. Ar fi bine să fie aşa, dar nu este. Mulţi bărbaţi şi femei care mărturisesc religia lui Hristos sunt vinovaţi. Chiar şi unii dintre cei care mărturisesc că aşteaptă arătarea Lui nu sunt pregătiţi pentru acel eveniment mai mult decât Satana însuşi. Ei nu se curăţesc de tot ce îi întinează. Şi-au slujit poftelor lor timp atât de îndelungat, încât este natural ca gândurile lor să fie necurate şi închipuirile lor stricate”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 2, p. 346

Întrebări pentru discuţie

1. Citeşte paragraful al doilea din Ellen G. White, de la studiul de vineri. De ce este important să nu cazi în disperare, ci mai întâi să continui să ceri împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu de a te ierta, iar apoi a făgăduinţelor curăţirii? Cine este acela care doreşte să spui o dată pentru totdeauna: „Nu este de niciun folos. Sunt prea decăzut. Nu pot să fiu mântuit, aşa că ar fi mai bine să renunţ”? Îl asculţi pe el sau pe Isus?

2. De ce este aşa de important pentru noi, creştinii, să înţelegem păcătoşenia şi decăderea fundamentală a naturii omeneşti? Ce poate să se întâmple, dacă pierdem din vedere această realitate tristă, dar adevărată? La ce greşeli ne poate conduce o înţelegere falsă a stării noastre adevărate?

Mica Apocalipsă – Matei 24 şi 25

Textul de memorat: „Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” (Matei 24:24)

În Matei 24 şi 25, ne sunt descoperite adevăruri importante cu privire la timpul sfârşitului şi la pregătirile necesare pentru acest timp. Dintr-un punct de vedere, capitolele acestea conţin învăţăturile lui Hristos despre evenimentele finale. De asemenea, privind la viitorul apropiat, El vede distrugerea iminentă a Ierusalimului, o tragedie de proporţii catastrofale pentru poporul Său.

Însă, prin aceste cuvinte adresate ucenicilor Săi, El le vorbeşte şi urmaşilor Săi din generaţiile ulterioare, inclusiv şi mai ales ultimei generaţii, cea care va fi în viaţă la revenirea Sa. Iar tabloul pe care îl zugrăveşte nu este unul plăcut. Războaie, veşti de războaie, ciume, hristoşi mincinoşi şi prigoană – aceasta va fi soarta lumii şi soarta bisericii Sale. Când studiem istoria, ne uimim de acurateţea cu care s-au împlinit profeţiile Sale. Şi înţelegem că putem avea încredere că se vor împlini şi celelalte profeţii pe care le-a făcut.

Dar Isus nu S-a limitat totuşi la avertizări. În Matei 25, a spus câteva pilde despre modul cum ar trebui să se pregătească poporul Său pentru ziua venirii „Fiului omului”. Da, ne aşteaptă vremuri grele, însă El îşi va pregăti un popor care să-L întâmpine când va reveni.

Duminică, 13 mai – O împlinire impresionantă a profeţiei

În zilele premergătoare răstignirii, ucenicii au stat de vorbă cu Isus pe Muntele Măslinilor. Imaginează-ţi cum s-au simţit când L-au auzit spunând că templul va fi dărâmat! întrebările lor dovedesc că ei legau distrugerea templului de sfârşitul „veacului”, mai exact de sfârşitul lumii (Matei 24:3).

1. Ce avertizări a dat Isus cu privire la amăgirile din ultimele zile? Matei 24:4,11,5,23-26

Hristos era preocupat, printre altele, şi de contrafacerile care aveau să-i deruteze pe cei din poporul Său de-a lungul secolelor şi până la sfârşitul timpului. Printre aceste contrafaceri se numără profeţii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi. Primii aveau să pretindă că erau reprezentanţii lui Hristos, iar ceilalţi, însuşi Hristos. Şi, lucru mai trist, oamenii aveau să-i creadă.

Cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit de atunci în mod repetat. Din primul secol şi până în prezent, au venit mulţi impostori care s-au dat drept Hristos. Ce profeţie remarcabilă! Spre deosebire de contemporanii lui Isus, noi avem posibilitatea să studiem evenimentele trecute şi privilegiul de a vedea cu câtă precizie s-a împlinit profeţia. Iar falsurile de acest fel vor fi tot mai dese pe măsură ce ne apropiem de criza finală!

Legat de subiectul întăririi credinţei, observă cum a descris Isus starea lumii. În diferite perioade ale erei creştine, oamenii şi-au pus speranţa în tot felul de lucruri, convinşi că ele vor elimina sau, cel puţin, vor diminua în mare măsură suferinţa şi nenorocirile de pe pământ. Fie că era vorba de mişcări politice, de tehnologie, de ştiinţă ori de raţiune, oamenii s-au aşteptat ca ele să instaureze utopica fericire aici, pe pământ. Dar, cum a arătat istoria în repetate rânduri, speranţele lor s-au dovedit false. Lumea de astăzi este exact aşa cum a prezis Isus că va fi. Cuvintele rostite de El în urmă cu aproape două mii de ani arată cât de deşarte au fost speranţele lor.

Citeşte Matei 24:25. Ce efect are afirmaţia aceasta asupra credinţei noastre?

Luni, 14 mai – Cine va răbda până la sfârşit

2. Ce asemănări există între afirmaţia lui Isus din Matei 24:9 şi declaraţiile scrise de Ioan sub inspiraţie în Apocalipsa 13:11-17?

O altă preocupare a Domnului Hristos pentru poporul Său din timpul sfârşitului este legată de o contrafacere globală care va determina naţiunile să se opună credinţei adevărate şi să impună în lume o închinare falsă. Cei statornici vor avea de înfruntat ura, necazurile şi chiar moartea.

3. Care este condiţia pentru a fi mântuiţi şi pentru a rămâne statornici, chiar şi în faţa opoziţiei lumii întregi? Matei 24:13

„Numai cei care şi-au fortificat mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în marele conflict final” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 488). Aceasta înseamnă că toţi cei care şi-au fortificat mintea cu adevărurile Bibliei nu vor cădea pradă vreunei contrafaceri din timpul sfârşitului. Ei sunt bine întemeiaţi pe adevărul pentru timpul prezent şi nu vor accepta contrafacerile.

4. Ce alte condiţii sunt esenţiale pentru a-I rămâne credincioşi lui Dumnezeu, potrivit cu Matei 7:24-27?

Deşi cunoştinţele temeinice din Cuvântul lui Dumnezeu sunt importante, totuşi, potrivit lui Isus, ele nu sunt suficiente pentru a rezista în timpul încercărilor cu care ne vom confrunta. Este necesar să şi practicăm ce ştim; este necesar să ascultăm de adevăr, aşa cum este el în Isus. În pilda de mai sus, atât omul cu judecată, cât şi omul nechibzuit îi simbolizează pe cei care au auzit cuvintele lui Isus. Diferenţa dintre cel care a rezistat şi cel care nu a rezistat este dată însă de ascultarea de învăţăturile Sale.

Nu uita astăzi să faci ce ai învăţat din Scriptură!

Marţi, 15 mai – „Urâciunea pustiirii”

În cuvântarea Sa despre timpul sfârşitului, Hristos aminteşte despre „urâciunea pustiirii”, expresie preluată din cartea lui Daniel (9:27; 11:31; 12:11).

Dumnezeu numea „urâciune” un lucru care constituia o încălcare gravă a Legii Sale, precum idolatria (Deuteronomul 27:15) sau practicile sexuale imorale (Leviticul 18:22). Prin urmare, această „urâciune a pustiirii” se referă la un tip de apostazie religioasă.

5. Ce detalii din Matei 24:15 şi Luca 21:20 clarifică sensul expresiei „urâciunea pustiirii”?

Vedem că profeţia lui Isus include, în plan imediat, groaznica distrugere a Ierusalimului, care urma să aibă loc în anul 70 d.Hr., când Roma păgână avea să distrugă atât cetatea, cât şi templul sfânt.

Există însă o a doua împlinire a acestei profeţii în care evenimentele din planul imediat, legate de distrugerea Ierusalimului, sunt simbolul evenimentelor din timpul sfârşitului. „Hristos vedea în Ierusalim simbolul unei lumi împietrite în necredinţă şi răzvrătire, grăbindu-se să primească pedepsele lui Dumnezeu.” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 16)

În Daniel 12:11 şi 11:31, „urâciunea pustiitorului” face referire la etapa papală a Romei, când a fost înfiinţat un sistem alternativ de mijlocire şi de mântuire, care uzurpă lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc.

Daniel 8, în special versetele 9-12, ne ajută să încadrăm aceste evenimente în contextul lor istoric – o putere romană în două etape. Prima etapă, în care are loc expansiunea pe orizontală a cornului mic (vers. 9), reprezintă vastul imperiu al Romei păgâne. În a doua etapă (vers. 10-12), cornul creşte pe verticală, înălţându-se până la stele şi doborând o parte din ele (persecuţia poporului lui Dumnezeu) şi până la „Căpetenia Oştirii” (vers. 11), Isus. Aceasta este etapa papală, a Romei ridicate din cenuşa Imperiului Roman. Judecata din Daniel 7:9,10, curăţirea Sfântului Locaş din Daniel 8:14 şi semnele de pe cer din Matei 24:29, toate anunţă intervenţia lui Dumnezeu în favoarea poporului Său din timpul din urmă.

Miercuri, 16 mai – Parabola pregătirii

6. Ce spune Isus în pilda celor zece fecioare despre cum să ne pregătim pentru venirea Lui? Matei 25:1-13

Isus introduce această parte a cuvântării Sale prin pilda celor zece fecioare. Faptul că a folosit cuvântul „fecioare” ne lasă să înţelegem că ele îi reprezintă pe cei care se declară creştini, care nu sunt de partea lui Satana în marea luptă. Ele întruchipează împărăţia cerurilor (Matei 25:1). Dar, în timpul sfârşitului, toate adorm (Matei 25:5). Hristos le-a atras deja atenţia ucenicilor să vegheze (Matei 24:42), să rămână treji, ca revenirea Sa să nu-i ia pe nepregătite.

Fecioarele din parabolă îi reprezintă pe creştinii care aşteaptă întoarcerea lui Hristos, dar nu au suficientă experienţă cu El. Ellen G. White spune: „Duhul Sfânt lucrează asupra inimii omului, respectând dorinţa şi consimţământul acestuia, sădind în el o fire nouă, dar cei din categoria reprezentată de fecioarele neînţelepte s-au mulţumit cu o lucrare superficială. Ei nu îl cunosc pe Dumnezeu. Ei nu au studiat caracterul Său şi nu au păstrat o comuniune cu El, prin urmare, nu ştiu cum să se încreadă, cum să privească la El şi să trăiască. Slujirea pe care o îndeplinesc pentru Dumnezeu degenerează într-o formă exterioară.” (Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, pp. 310-311)

Cum să ne evaluăm şi cum să ne asigurăm că nu facem aceleaşi greşeli? Iar în cazul în care constatăm că facem parte din categoria fecioarelor nechibzuite, cum să ne schimbăm?

Joi, 17 mai – Folosirea talanţilor

7. Ce rol are folosirea darurilor în pregătirea noastră pentru revenirea Domnului Hristos? Matei 25:13-30

Pilda aceasta este diferită de cea anterioară, dar ambele vorbesc despre pregătirea pentru revenirea lui Hristos, despre două categorii de oameni: cei pregătiţi şi cei nepregătiţi. Şi amândouă arată că soarta celor vinovaţi de neglijenţă spirituală va fi pieirea veşnică.

În pilda celor zece fecioare, untdelemnul este simbolul Duhului Sfânt, iar aici „talanţii” (Matei 25:15), cuvânt provenit din grecescul talanta, „reprezintă darurile speciale ale Duhului, împreună cu toate înzestrările înnăscute”. (The SDA Bible Commentary, vol. 5, p. 510) Toţi robii din pildă au primit o anumită parte din avuţia stăpânului lor. Să observăm că avuţia îi aparţinea stăpânului (vers. 14) şi că i s-a dat „fiecăruia după puterea lui” (vers. 15). Darurile le-au fost încredinţate – robii erau administratorii bunurilor, nu proprietarii lor şi erau răspunzători pentru ele. De aceea, la întoarcere, stăpânul „le-a cerut socoteală” (vers. 19).

Darurile spirituale vin de la Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:1-11,28-31; Efeseni 4:11). Există o veste bună pentru cei care cred că au primit darul cel mai mic: odată cu darul, L-au primit şi pe Dătător. Când primim un dar, oricât de mic, primim cel mai mare dar: Duhul Sfânt.

Darurile sunt deja ale noastre prin Hristos, dar intrarea efectivă în posesia lor depinde de primirea Duhului Sfânt şi de predarea noastră în stăpânirea Lui. În acest punct a greşit robul netrebnic. El a primit un dar, însă nu a făcut nimic cu el. Nu şi l-a pus la lucru. Nu a făcut niciun efort pentru a lua ce îi fusese lăsat în grijă şi a face ceva cu el. Ca urmare, Isus l-a numit „viclean şi leneş” (Matei 25:26) – o condamnare aspră.

Isus a spus pilda aceasta în contextul discuţiei despre zilele din urmă şi despre revenirea Sa. Ce ne învaţă ea despre importanţa folosirii talentelor în pregătirea pentru timpul sfârşitului?

Vineri, 18 mai – Un gând de încheiere

„Cel care a primit un singur talant «s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său» (Matei 25:18).

Tocmai acela care primise darul cel mai mic şi-a lăsat talantul nefolosit. Aici le este adresată o avertizare tuturor celor care consideră că lipsa unor talente însemnate îi scuză de îndatorirea de a-I sluji Domnului. Ei spun că, dacă ar putea realiza o lucrare importantă, ar face-o cu bucurie, dar, pentru că pot sluji doar îndeplinind lucrări mici, se consideră îndreptăţiţi să nu facă nimic. Ei greşesc în această privinţă. Când le dă daruri slujitorilor Săi, Domnul le testează caracterul. Cel care a neglijat să-şi folosească talantul a dovedit că este un rob necredincios. Dacă ar fi primit cinci talanţi, i-ar fi îngropat aşa cum l-a îngropat pe cel pe care l-a avut. Modul greşit în care şi-a folosit talantul a dovedit că dispreţuia darurile Cerului.

«Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari» (Luca 16:10). Adesea, importanţa lucrurilor mici este subestimată pentru simplul fapt că sunt mici, dar ele au o contribuţie importantă în adevărata disciplină a vieţii. În realitate, în viaţa creştină nu există niciun lucru neesenţial. Dacă subestimăm importanţa lucrurilor mici, formarea caracterului nostru este într-un pericol total.” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, p. 267)

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Faptele apostolilor 10-16
1. Cine au fost cei care au primit Duhul Sfânt înainte de a fi botezaţi?
2. Ce prorocie făcută de Agab s-a adeverit?
3. Pe cine au „întărâtat” iudeii ca să-i alunge pe Pavel şi Barnaba?
4. Despre care cetate se spune că era o colonie romană?

Istoria mântuirii, capitolul 12
5. Ce efect a avut sfatul rău pe care i l-a dat Rebeca fiului ei Iacov?

Alte simboluri din domeniul vestimentar

Text de memorat: „Căci îşi zicea ea: «Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui».” (Marcu 5,28)

Nu trebuie să ne surprindă faptul că putem extrage atât de multe lecţii din relatările biblice în care este amintită îmbrăcămintea. Hainele fac parte din viaţa noastră şi pot spune foarte multe despre noi înşine, chiar dacă nu rostim niciun cuvânt. Adeseori, îi evaluăm pe cei din jurul nostru în funcţie de hainele pe care le poartă sau de modul cum le poartă.

Studiul de săptămâna aceasta va aborda relatările din viaţa lui Isus, în care sunt amintite diferite obiecte de îmbrăcăminte. Vom analiza experienţa femeii care a crezut că tot ce trebuia să facă pentru a fi vindecată era să se atingă de hainele Lui. Apoi, vom trece la evenimentul Sfintei Cine, când Isus Şi-a dat jos haina, ca să poată spăla picioarele ucenicilor. După aceea, vom studia despre marele-preot care şi-a rupt veşmintele, pecetluindu-şi prin gestul acesta condamnarea. Într-o altă secţiune, ne vom opri asupra hainelor de batjocură, cu care soldaţii romani L-au îmbrăcat pe Isus. În cele din urmă, ne vom opri asupra momentului în care soldaţii au tras la sorţi pentru cămaşa lui Isus, împlinind în felul acesta o veche profeţie biblică.

„Cine s-a atins de hainele Mele?”

În Marcu 5,24-34 şi Luca 8,43-48 este relatat despre o femeie care avea „o scurgere de sânge”. Pe lângă faptul că simptomul acesta poate indica o afecţiune gravă, în cultura de atunci, el era însoţit de stigmatul necurăţiei rituale, lucru care sporea şi mai mult nefericirea acestei femei. Doctorii nu au putut să o ajute. Ea îşi dorea vindecarea cu atâta disperare, încât şi-a cheltuit toată averea pe multe leacuri, care nu au făcut decât să-i înrăutăţească boala. Suferinţa şi ruşinea pe care le îndura această femeie depăşesc orice închipuire. Dar apoi ea a venit la Isus, la Omul care făcea minuni extraordinare.

1. Citeşte Marcu 5,24-34 şi Luca 8,43-48. Ce lecţie putem desprinde din convingerea acestei femei că, pentru a fi vindecată, era de ajuns să seatingă de haina lui Isus?

Femeia aceasta avea multă credinţă în Isus; ea a fost convinsă că îşi va recăpăta sănătatea dacă se va atinge de haina Lui. Este adevărat că nu hainele i-au dat vindecare, nici atingerea de ele, ci puterea lui Dumnezeu care a lucrat la inima ei, chemând-o la El şi conştientizând-o de neputinţaşi de nevoia ei. Atingerea hainelor lui Isus este o ilustrare a credinţei care lucrează prin fapte, temă care constituie, de altfel, esenţa creştinismului.

2. De ce a întrebat Isus cine s-a atins de hainele Lui? Marcu 5, 30.33.34

Când a pus această întrebare, Domnul Isus a făcut publică vindeca rea femeii, pentru ca mărturia ei să fie auzită de toţi cei prezenţi. Pe de altă parte, intenţia Sa a fost să o ajute să înţeleagă că vindecarea ei nu se datora unei puteri magice emanate de hainele Lui, ci puterii lui Dumnezeu care a lucrat în ea prin credinţa ei. Deşi situaţia în care se găsise înainte de vindecare fusese ruşinoasă, ea putea acum să dea mărturie despre lucrarea lui Hristos în ea.

Cum putem învăţa să venim la Domnul la fel ca această femeie, în credinţă şi supunere, conştienţi de neputinţa noastră? Cum putem păstra această credinţă în El, atunci când vindecarea pe care I-o cerem nu vine aşa cum ne-am aştepta?

El „S-a dezbrăcat de hainele Lui”

În ultimele zile din viaţa Sa pe acest pământ, Hristos a urcat împreună cu ucenicii în camera de sus, unde au luat Paştele, sărbătoarea care comemora eliberarea din sclavia egipteană. Camera de sus era pregătită, dar ceva lipsea. Atmosfera era tensionată şi plină de ranchiună. Cu puţin timp înainte, ucenicii se certaseră între ei pentru locul cel mai important din noua împărăţie. Acum erau laolaltă la o sărbătoare care ar fi trebuit să le vorbească despre marea lor nevoie după harul mântuitor al lui Dumnezeu şi despre dependenţa lor de El.

3. Ce lucru nu reuşiseră ucenicii să înţeleagă încă, deşi petrecuseră atâta timp cu Isus? Matei 20,20-28

Pe lângă disensiunile dintre ucenici, mai era şi atitudinea sfidătoare a lui Iuda, care încerca să-şi ascundă trădarea. Isus ar fi putut să-Şi exprime dezgustul faţă de toţi, dar El îi iubea şi a ales să facă altceva.

4. Ce lecţie ne dă Domnul Isus în Ioan 13,1-16? De ce este principiul acesta esenţial pentru viaţa de ucenicie?

Ucenicii ar fi trebuit să se ocupe de spălarea picioarelor murdare de praful adunat de pe drum. Aceasta era datoria slugilor, dar ucenicii nu aveau slugi. Şi niciunul dintre ei nu era dispus să se umilească. Totuşi ei au fost profund mişcaţi când Isus Şi-a dat jos veşmântul de deasupra şi a început să le spele picioarele. Ei îşi exprimaseră convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu şi s-au simţit ruşinaţi când El S-a plecat în genunchi pentru a îndeplini o lucrare de slugă. Textul spune că, înainte de aceasta, Isus Şi-a dat jos hainele pentru a arăta că era dispus să Se umilească şi să Se smerească oricât era necesar pentru a ajunge la inima ucenicilor Lui. Iar apoi, ca o încununare a gestului Său de umilinţă, a trecut la Iuda şi i-a spălat picioarele.

Cât de mult eşti dispus să te „pleci” pentru a le face bine altora şi pentru a le sluji? Când ai făcut lucrul acesta ultima dată?

„Să nu-şi sfâşie veşmintele”

5. Ce poruncă explicită fusese dată prin Moise cu privire la marele-preot? Lev. 21,10

6. Dincolo de intenţia pe care a avut-o când şi-a sfâşiat hainele, ce simbol a mai avut acest gest al său? Matei 26,59-68, vezi şi Marcu 15,38; Evr. 8,1.

Marele-preot şi-a rupt veşmintele pentru a arăta că Isus trebuia condamnat la moarte. Prin acest gest, el şi-a arătat indignarea şi groaza faţă de presupusa pretenţie blasfematoare a lui Isus, că era Fiul lui Dumnezeu.

Legea mozaică îi interzicea marelui-preot să-şi rupă veşmintele preoţeşti (Lev. 10,6; 21,10), fiindcă ele erau simbolul desăvârşirii carac terului lui Dumnezeu. Ruperea acestor veşminte era o profanare, o nesocotire a caracterului Său, o negare a desăvârşirii Lui. Astfel, Caiafa s-a făcut vinovat de încălcarea Legii pe care pretindea că o apără. Gestul acesta îl descalifica pentru poziţia de preot. Pedeapsa pentru un mare-preot care îşi rupea veşmintele era moartea.

Marea ironie în toate acestea este că, la instigarea marelui-preot care merita moartea pentru faptele lui, urma să fie condamnat la moarte Isus, care nu săvârşise niciun rău.

Ruperea veşmintelor preoţeşti are o semnificaţie profundă. Ea marchea ză începutul sfârşitului pentru Sanctuarul pământesc şi pentru preoţie. În curând, avea să fie instaurat un nou sistem, în care Hristos avea să fie Mare-Preot în Sanctuarul din cer. Hainele marelui-preot din Sanctuarul pământesc, atât de pline de semnificaţie la vremea lor, aveau să dispară în curând împreună cu un sistemul din care făceau parte. Cât de înfricoşător este faptul că mulţi conducători religioşi (nu toţi) s-au lăsat orbiţi de ură, gelozie şi teamă şi nu L-au recunoscut pe Hristos – Acela spre care arăta întregul lor sistem religios! Totuşi, oamenii de rând L-au acceptat pe Isus ca Mesia şi şi-au asumat lucrarea pe care ar fi trebuit să o facă preoţii.

Suntem cumva şi noi orbi faţă de adevărurile importante pe care Domnul vrea să le învăţăm? Cum putem renunţa la îndreptăţirea de sine, cum putem simţământul de superioritate morală şi spirituală?

Haine de batjocură

7. Ce ne spune relatarea evenimentelor de dinaintea răstignirii despre ignoranţa, cruzimea şi nebunia oamenilor? Cum se poartă omenirea cu Creatorul şi Răscumpărătorul ei? Mat. 27,27-29, vezi şi Marcu 15,17-20; Luca 23,10.11.

Isus a fost dezbrăcat de hainele Lui şi a fost îmbrăcat într-o haină stacojie (roşu-aprins). E posibil ca haina aceasta să fi fost o mantie a vreunui soldat sau o haină veche de-a lui Pilat. Roşul era culoarea regalităţii. Soldaţii romani I-au aruncat-o lui Isus pe umeri, în bătaie de joc, pentru că pretindea a fi împărat.

Şi apoi, orice împărat trebuie să aibă o coroană! Soldaţii i-au pregătit o coroană dintr-o creangă de arbust spinos care creşte în Palestina şi I-au pus în mână o trestie în loc de sceptru. Apoi, s-au plecat înaintea lui în batjocură, numindu-L „Împăratul iudeilor”. Preoţii şi-au îndreptat batjocurile împotriva autorităţii spirituale a lui Hristos, în vreme ce soldaţii au luat în derâdere suveranitatea Lui. Într-o parodie de ceremonie, ei au defilat în jurul Împăratului universului, pe care Îl îmbrăcaseră în haine de batjocură. Acela care Se oferise să îmbrace omenirea păcătoasă în hainele neprihănirii şi desăvârşirii Sale, purta acum haine de batjocură.

Ceea ce ne uimeşte este faptul că Domnul Isus a răbdat toate acestea, din dragoste pentru toţi oamenii, chiar şi pentru aceia care L-au tratat astfel. Iar noi ne supărăm imediat şi căutăm să ne răzbunăm când cineva ne tratează rău sau se uită ciudat la noi! Să imităm de acum înainte exemplul dat de Domnul în această situaţie!

Cum reacţionezi când ţi se face o nedreptate? Cum poţi imita exemplul dat de Isus?

„Îşi împart hainele Mele între ei”

Ne este greu să ne imaginăm ruşinea pe care Isus a trebuit să o îndure. După ce a fost batjocorit de soldaţi, El a fost dus la locul de răstignire şi a fost dezbrăcat şi de ultimul rând de haine, de cămaşă. Lovit, dispreţuit, umilit şi ironizat, Isus a băut pe cruce cupa aceea amară care Îi fusese pusă deoparte „de la întemeierea lumii” (Apoc. 13,8).

8. Ce interpretare profetică dă Biblia faptului că soldaţii i-au luat hainele şi ce importanţă are? Matei 27,35; Ioan 19,23.24, Ps. 22,18.

Deşi asistau la cel mai mare eveniment din istoria universului, soldaţii erau preocupaţi să împartă între ei hainele victimei! Într-un anumit sens însă, gestul lor nu este neînsemnat, întrucât Biblia ne arată că era o împlinire a profeţiei. Ioan (dar şi Matei) îl leagă direct de Psalmul 22, afirmând că s-a întâmplat aşa, „ca să se împlinească Scriptura”, oferindu-ne astfel mai multe dovezi ca să credem.

Dar ce a însemnat gestul acesta pentru Mântuitorul? Chinuit de suferinţa provocată de apăsarea păcatului omenirii şi de despărţirea de Tatăl, Isus îi vede la piciorul crucii pe aceşti soldaţi care aruncă sorţul pentru haina Lui, ca împlinire a profeţiei. Probabil că lucrul acesta I-a dat curaj pentru a îndura mai departe suferinţa. Fapta soldaţilor era o dovadă în plus că, în ciuda durerii teribile, a suferinţei îngrozitoare, profeţia se împlinea – lucrarea Sa pământească atingea punctul culminant şi jertfa Sa avea să asigure mântuirea fiecărui om care avea să o accepte prin credinţă.

Ce profeţii biblice ţi-au întărit credinţa, în mod special în momente grele, când credinţa ţi-a fost pusă la încercare? Aminteşte-ţi un astfel de moment. Împărtăşeşte grupei experienţa ta şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru felul în care a lucrat în viaţa ta.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Atingerea credinţei”; Hristos, Lumina lumii, cap. „Atingerea credinţei” „În sala de judecată a lui Pilat şi „Golgota”.
„Vrăjmaşii lui Isus aşteptau acum cu nerăbdare moartea Sa. Ei îşi imaginau că evenimentul acesta va alunga pentru totdeauna zvonurile despre puterea Sa divină şi despre minunile săvârşite de El. Ei se flatau cu gândul că nu vor mai tremura din cauza influenţei Sale. Soldaţii nepăsători, care atârnaseră trupul lui Isus pe cruce, îşi împărţeau între ei veşmintele Sale, certându-se pentru cămaşa care era ţesută dintr-o bucată. În cele din urmă, au hotărât să tragă la sorţi. Prin inspiraţie, Scriptura descrisese cu acurateţe scena aceasta cu sute de ani înainte de a avea loc. «Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţ pentru cămaşa mea» (Ps. 22,16.18).” – Ellen G. White, Istoria mântuirii, pag. 223, 224

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi în cadrul grupei despre profeţiile care v-au întărit credinţa într-un mod special. Cum ne arată aceste profeţii că Dumnezeu ne-a dat motive suficiente ca să credem?

2. Recitiţi evenimentele petrecute în ultimele zile din viaţa lui Isus şi meditaţi la înjosirea, ruşinea şi suferinţa pe care a trebuit să le îndure. Ce lecţii putem desprinde de aici? Cum putem învăţa să renunţăm la noi înşine la fel ca El?

3. Gândiţi-vă la ignoranţa totală a soldaţilor care L-au îmbrăcat pe Domnul într-o haină stacojie şi I-au pus pe cap o coroană de spini. Sau la ignoranţa soldaţilor care îşi împărţeau hainele Lui între ei, fără să ia seama la cele ce se întâmplau lângă ei. Sau la ignoranţa mareluipreot care şi-a rupt veşmântul, ca să dea impresia că este indignat de răspunsul lui Hristos. Toţi aceşti oameni au acţionat în necunoştinţă de cauză, dar, cu toate acestea, au participat la comiterea unei crime oribile. Este ignoranţa lor o circumstanţă atenuantă? De ce să fie pedepsiţi pentru o faptă pe care au săvârşit-o fără să ştie bine în ce se implică? Discutaţi.

Hainele noi ale fiului risipitor

Text de memorat: „Dar trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.” (Luca 15,32)

Unii oameni au privilegiul de a se naşte într-o familie credincioasă, astfel că din fragedă pruncie merg la biserică, în tinereţe sunt nelipsiţi de la serviciile divine şi, chiar adulţi fiind, biserica este în continuare un punct de reper major în viaţa lor. Dacă s-ar face un sondaj în dreptul acestor oameni, probabail că mulţi dintre ei nu s-ar identifica nicidecum cu fiul risipitor, ci, mai degrabă, cu fiul cel mare care, ascultător fiind, a rămas întreaga viaţa lângă tatăl său, urmându-i sfaturile şi poruncile.

Însă concluzia parabolei poate fi una tristă pentru aceştia, deoarece fiul cel mic s-a întors, a fost primit, şi harul Tatălui i-a refăcut viaţa. Despre fiul cel mare însă, nu se ştie dacă a plecat supărat în lumea de afară sau, într-un final, a acceptat să intre şi el în casă şi să se bucure împreună cu familia de sărbătoarea neaşteptată.

Cert este că noi, oamenii păcătoşi, avem nevoie de un singur lucru: avem nevoie să cunoaştem personal harul şi făgăduinţa prezentate de Domnul Isus în parabola fiului risipitor.

Aceiaşi părinţi, aceeaşi educaţie, aceeaşi hrană

1. Ce ni se spune în Luca 15,11?

În această parabolă, cei doi fii reprezintă două tipuri de caracter. Fiul cel mare este, în aparenţă, simbolul loialităţii, al perseverenţei şi al hărniciei. Fiul cel mic este opusul celui mare: nu vrea să muncească, nu vrea să dea socoteală nimănui şi nu vrea să fie un om responsabil. Amândoi provin din aceeaşi familie. Probabil că amândoi au avut parte de aceeaşi dragoste părintească. Însă, în aparenţă, un fiu era respectuos, iar celălalt era nerespectuos. Care a fost cauza?

2. Ce alte familii din Biblie se aseamănă cu familia din această parabolă? Gen. 4,1-8; 25,24-34.

Există un fenomen ciudat: copiii aceleiaşi familii, care trăiesc sub acelaşi acoperiş, au parte de aceleaşi sfaturi, de aceeaşi dragoste, aceeaşi hrană şi aceeaşi educaţie, ajung să fie foarte diferiţi unul de altul – unul este credincios, spiritual şi hotărât să-I slujească Domnului, iar celălalt alege, din diverse motive, să meargă în direcţia opusă. Situaţia aceasta este greu de explicat, însă ea ne dovedeşte că omul este înzestrat cu putere de alegere. Unii consideră important faptul că, în parabola aceasta, fiul cel mic s-a răzvrătit. Însă cine poate şti motivul pentru care a ales să se răzvrătească?

3. Ce învăţăm din modul în care a răspuns tatăl la cererea acestui fiu? Ce ne spune aceasta despre Dumnezeu? Luca 15,12

Textul nu precizează ce au discutat tatăl şi fiul sau dacă tatăl i s-a împotrivit, dacă i-a cerut să se mai gândească, să nu se pripească şi să aibă grijă ce hotărâre ia. Poate că i-a spus toate acestea, dar, în cele din urmă, i-a dat fiului partea de avere şi el a plecat. Principiul acesta se găseşte peste tot în Biblie: Dumnezeu le dă oamenilor libertate să aleagă ce vor, să meargă unde vor şi să trăiască aşa cum vor. Dar, după cum ştim, deciziile noastre sunt urmate de anumite consecinţe pe care nu le putem prevedea întotdeauna.

Ce consecinţe ai suferit din cauza deciziilor luate în ultima vreme? Din nefericire, nu putem să dăm timpul înapoi, deşi uneori ne-am dori acest lucru.

Consecinţe

Încearcă să ţi-l imaginezi pe acest tată stând şi privind cum fiul lui cel mic îşi face bagajul şi pleacă. Poate că l-a întrebat unde pleacă, unde intenţionează să lucreze, ce visuri are pentru viitor. Nu ştim care au fost răspunsurile fiului celui mic. Probabil că nu au fost prea încurajatoare, cel puţin nu pentru tatăl lui. Însă fiul avea speranţe mari! Şi de ce nu? Era tânăr, avea spirit de aventură, avea bani de cheltuialăşi putea să călătorească oriunde. Probabil că viaţa la ţară, în gospodăria tatălui, i se părea plictisitoare faţă de tot ceea ce putea să-i ofere lumea.

4. Ce fel de pocăinţă este înfăţişată în Luca 15,13-19? Fiul regretă ce a făcut sau regretă doar consecinţele faptelor lui? Ce indicii avem în text în această privinţă?

Nu ştim cum s-ar fi sfârşit această parabolă, dacă fiului risipitor i-ar fi mers bine. Să presupunem că nu şi-ar fi cheltuit toţi banii şi că s-ar fi bucurat de prosperitate. Este foarte puţin probabil că el şi-ar mai fi dorit să se întoarcă la tatăl lui, nu-i aşa? Cine dintre noi nu a regretat amarnic nu atât săvârşirea păcatului, cât consecinţele lui, mai ales atunci când a fost dat în vileag? Chiar şi cel mai înrăit păgân va regreta că a comis adulter, dacă se îmbolnăveşte de o boală cu transmitere sexuală. Dar părerea de rău pentru suferinţa îndurată din cauza unor decizii greşite nu are nicio legătură cu creştinismul.

Ce putem spune despre fiul risipitor? Nu există nicio îndoială că situaţia grea în care a ajuns l-a determinat să-şi schimbe atitudinea, lucru care probabil că nu s-ar fi întâmplat în alte circumstanţe. Gândurile lui, aşa cum ne sunt prezentate în text, ne dezvăluie o umilinţă adevărată şi conştientizarea faptului că păcătuise împotriva tatălui său şi împotriva lui Dumnezeu. Pledoaria pe care şi-a pregătit-o în gând pare a ne arăta că pocăinţa lui era sinceră.

Uneori, avem nevoie să suportăm anumite consecinţe, ca să ne trezim la realitate şi să înţelegem ce este păcatul. De-abia atunci când suferim din cauza faptelor noastre, le regretăm cu adevărat. Însă ar fi mult mai bine să ne ferim de păcat, ca să fim scutiţi de această suferinţă şi de regretul de a-l fi săvârşit.

Poţi să te întorci acasă

În prima parte a secolului XX, romancierul Thomas Wolfe a scris o carte cu titlul Nu poţi să te mai întorci acasă [You Can’t Go Home Again], despre un bărbat născut într-o familie săracă din sudul Statelor Unite, care pleacă de acasă, ajunge în New York, devine un scriitor celebru şi apoi încearcă să se întoarcă în familia lui. Tranziţia nu este uşoară şi de aici vine şi titlul cărţii.

5. În această parabolă cine are iniţiativa întoarcerii? Compară cu parabola oii pierdute şi cu parabola banului pierdut (Luca 15,4-10). Care este deosebirea dintre aceste parabole?

În aceste două parabole, banul şi oaia probabil că nu ştiau că sunt pierdute (mai ales în cazul banului) şi nu puteau să se întoarcă la stăpân chiar dacă ar fi încercat; însă fiul risipitor a întors spatele adevărului, dacă am putea spune aşa, şi nu şi-a dat seama că era pierdut decât atunci când a ajuns să fie înconjurat de întuneric (vezi Ioan 11,9.10). De-a lungul istoriei mântuirii, Dumnezeu a lucrat cu oameni care, deşi au avut lumina, au întors spatele acestei lumini şi au umblat în întuneric. Vestea bună din această parabolă este că Dumnezeu este gata să-i primească înapoi chiar şi pe aceia care I-au întors spatele, deşi au cunoscut bunătatea şi dragostea Lui. Tânărul din parabolă a ales singur să plece şi a ales singur să se întoarcă. La fel trebuie să alegem şi noi.

6. În ce context spune Domnul Isus aceste parabole? Luca 5,1.2

Observă cât de diferiţi sunt oamenii care-L ascultă. Cât de impresionant este faptul că Isus nu le vorbeşte despre evenimentele din vremea sfârşitului sau despre condamnarea păcătoşilor, ci despre dragostea şi grija Tatălui pentru toţi cei pierduţi, indiferent de cauzele pentru care au ajuns în situaţia aceasta!

Ai cunoscut oameni care I-au întors spatele lui Dumnezeu? Când citeşti parabola aceasta, ai încredere că ei se mai pot întoarce acasă? Este important să ne rugăm cu toţii pentru aceia care nu au învăţat încă lecţia dureroasă a fiului risipitor!

Haina cea mai bună

După cum am văzut, fiul risipitor a trebuit să ia singur decizia de a se întoarce. Tatăl nu a putut să-l constrângă. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să I se supună. El nu l-a forţat pe Satana să I se supună în cer, nu i-a forţat nici pe Adam şi pe Eva să I se supună în Eden şi de ce ne-ar forţa pe noi acum, când consecinţele neascultării au produs deja atâta dezastru în lume? (Rom. 5,12-20.21)

7. Ce face tatăl când aude mărturisirea fiului? Câte penitenţe şi câte fapte bune i-a cerut să facă pentru a fi primit? Ce înseamnă aceasta pentru noi? Luca 15,20-24 (Vezi şi Ier. 31,17-20)

Fiul şi-a mărturisit păcatul, dar tatăl ne face impresia că nici nu aude mărturisirea lui. Faptele se derulează în următoarea ordine: tatăl aleargă în întâmpinarea fiului, cade pe grumazul lui şi îl sărută mult. Fără îndoială că a primit mărturisirea lui, deşi probabil că aceasta i-a făcut bine mai mult fiului decât tatălui; dar, în momentul acela, faptele fiului vorbeau mai tare decât cuvintele.

După aceea, tatăl le spune slujitorilor să aducă „haina cea mai bună” şi să îl îmbrace cu ea. Cuvântul grecesc tradus aici cu „cea mai bună” înseamnă şi „cea dintâi” sau „cea de frunte”. Tatăl i-a dat tot ce avea mai bun.
Dar să ne gândim şi la context: fiul trăise în sărăcie şi probabil că s-a întorsacasă în nişte haine ponosite (doar lucrase ca îngrijitor la porci!). Contrastul dintre hainele pe care le purta când l-a îmbrăţişat tatăl (observăm că tatăl nu aşteaptă ca fiul să se schimbe, pentru ca să-l poată îmbrăţişa) şi haina cu care a fost acoperit nu putea fi mai izbitor!

Înţelegem de aici, printre altele, că refacerea relaţiei dintre tată şi fiu a fost în momentul acela completă. Dacă „haina cea mai bună” este simbolul hainei neprihănirii lui Hristos, atunci fiul risipitor nici nu mai avea nevoie de altceva. El se pocăise, îşi mărturisise greşeala şi renunţase la căile lui. Tatăl s-a ocupat de restul. Ce frumoasă ilustrare a Planului de Mântuire!

Tatăl nu rosteşte nici măcar o dată cuvintele: „Ţi-am spus eu!” Nici nu era nevoie de ele. Păcătosul culege oricum roadele răzvrătirii sale. În relaţianoastră cu oamenii care se întorc la Domnul, cum putem învăţa să nu-i respingem din cauza păcatelor lor?

Cu haina tatălui

În Parabolele Domnului Hristos, la pag. 203 şi 204, Ellen White adaugă un detaliu interesant, care nu se găseşte în textele biblice. Când descriescena întâlnirii tatălui cu fiul care se întoarce smerit acasă, ea notează:„Tatăl nu voia să îngăduie ca vreun ochi dispreţuitor să râdă de mizeriaşi de zdrenţele fiului său. El şi-a luat de pe umeri propria mantie largă şibogată şi a învelit cu ea trupul slăbit al fiului, iar tânărul şi-a mărturisit pocăinţa printre suspine, spunând: «Tată, am păcătuit împotriva ceruluişi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău» (Luca 15,21).

Ţinându-l strâns alături de el, tatăl l-a condus în casă. Nu i s-a oferit nicio ocazie să ceară locul de slujitor. El era un fiu care urma să fie onorat cu tot ce era mai bun în casa tatălui şi pe care bărbaţii şi femeile care îl aşteptau aveau să-l respecte şi să-l slujească.

Tatăl le-a zis slujitorilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.» Şi au început să se veselească.”

8. Ce perspective ne oferă acest comentariu asupra parabolei şi ce ne spune despre caracterul lui Dumnezeu?

Tatăl vrea să acopere imediat ruşinea greşelilor fiului său. Înţelegem de aici că trebuie să învăţăm să lăsăm trecutul în urmă, să nu ne mai gândim la greşelile noastre sau ale altora. Multe dintre cele mai rele păcate nu sunt cunoscute acum, dar într-o zi vor fi scoase la lumină (1 Cor. 4,5);la fel ca Pavel, trebuie să uităm ce este în urma noastră şi să ne aruncăm spre ce este înainte (Fil. 3,13.14).

9. Ce vrea să spună tatăl prin cuvintele „acest fiu al meu era mort şi a înviat”? Luca 15,24

Nu există poziţie neutră în problema mântuirii. La sfârşitul tuturor lucrurilor(Apoc. 21,5), când marea luptă se va încheia, fiecare om va primi fie viaţa veşnică, fie moartea veşnică. Nu există o a treia posibilitate.
Acesta este negreşit un gând de care trebuie să ţinem cont în fiecare zi, în deciziile noastre!

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. „Era pierdut şi a fost găsit” şi „O prăpastie de netrecut”; Hristos, Lumina lumii, cap. „Ultima călătorie din Galileea”; Mărturii, vol. 3, cap. „Parabole despre cel pierdut”.
„Observaţi cât de duios şi de milos este Domnul în felul în care îi tratează pe oamenii pe care i-a creat. El îl iubeşte pe copilul Său care a greşit şi îl îndeamnă să se întoarcă. Braţul Tatălui îl cuprinde pe fiul Său pocăit, veşmântul Tatălui îi acoperă zdrenţele, inelul este pus pe degetul lui, ca semn al apartenenţei regale. Totuşi, cât de mulţi privesc la fiul risipitor nu doar cu indiferenţă, ci şi cu dispreţ. Asemenea fariseului, ei spun: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni» (Luca 18,11). Dar cum credeţi voi că îi priveşte Dumnezeu pe aceia care, în timp ce pretind că sunt conlucrători cu Hristos, stau lângă sufletul care luptă împotriva potopului de ispite, asemenea fratelui din parabolă – cu încăpăţânare, rea voinţă şi dispreţ?” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, pag. 140

„Puterea şi harul au fost pregătite prin Domnul Hristos şi sunt gata să fie duse de îngerii slujitori la fiecare suflet credincios. Nimeni nu este atât de păcătos, încât să nu găsească putere, curăţie morală şi neprihănire la Isus, care a murit pentru el. Domnul aşteaptă să-l dezbrace de hainele pătate şi murdărite de păcat şi să-l îmbrace cu hainele albe ale neprihănirii. El nu doreşte ca păcătoşii să moară, ci doreşte ca ei să trăiască.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, pag. 55, 56

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi mai mult despre faptul că fraţii crescuţi în aceeaşi casă, de aceiaşi părinţi, pot alege drumuri spirituale diferite. Cum se explică această situaţie?

2. Cum îi ajutăm pe cei care, după ce L-au părăsit pe Domnul, au plecat în lume şi şi-au făcut rău lor înşişi şi altora, vor să lase în urmă trecutul,dar nu pot, fiindcă, oriîncotro apucă, se lovesc de consecinţele deciziilor lor? Ce speranţă le putem transmite?

3. Nu toţi cei care Îl părăsesc pe Domnul ajung îngrijitori la porci. Cum putem să-i ajutăm pe cei care au plecat să înţeleagă că, deşi le merge bine, au luat o decizie fatală?

Haina de nuntă

Text de memorat: „Acum dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8,1)

Istoria creştinismului este plină de pagini întunecate. Urmaşi declaraţi ai lui Hristos au săvârşit lucruri oribile şi, după cum ne spun profeţiile biblice, înainte de revenirea Sa, se vor săvârşi multe rele în Numele Său.

Săptămâna aceasta, vom studia o parabolă interesantă care ne descoperăun adevăr dureros – nu toţi cei care pretind a fi urmaşii lui Hristos chiar sunt urmaşii Săi. Dar cine suntem noi, ca să apreciem cine este credincios şi cine este necredincios? Cine suntem noi, ca să vedem „paiul” din ochiul fratelui nostru, prefăcându-ne că nu observăm „bârna” din ochiul nostru? Noi nu avem dreptul de a judeca. Dar Dumnezeu are acest drept.

„Oaspeţii care participă la ospăţul Evangheliei sunt cei care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu şi ale căror nume sunt scrise în Cartea vieţii. Totuşi nu toţi cei care se declară a fi creştini sunt ucenici adevăraţi. Înainte de răsplata finală, trebuie să se decidă cine sunt cei pregătiţi să primească moştenirea celor neprihăniţi. Această decizie trebuie să fie luată înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului, deoarece, atunci când va veni, Domnul va aduce cu Sine răsplata, «ca să dea fiecăruia după fapta lui» (Apocalipsa 22,12).” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 310

Zile tensionate

Matei 21, un capitol care relatează evenimentele din ultima parte a lucrării Domnului Isus pe pământ, este plin de momente tensionate şi impresionante.De asemenea, el ne vorbeşte despre capacitatea teribilă a inimii omeneşti de a se autoînşela şi despre puterea celui rău de a ne face orbi faţă de adevărurile cele mai evidente. Când privim înapoi, ne este uşor să spunem: Cum au putut conducătorii iudei să fie atât de împietriţi, atât de orbi, atât de indiferenţi faţă de numeroasele dovezi oferite de Isus?

Dar să nu ne înşelăm singuri. Avem vreun motiv să credem că noi – adventiştii de ziua a şaptea, care avem atâta lumină – suntem altfel decât ei? Nu manifestăm şi noi, uneori, indiferenţă faţă de adevăr, mai ales atunci când acesta ne mustră pentru păcatele îndrăgite şi pentru iubirea de lume? Da, Dumnezeu ne iubeşte, Hristos a murit pentru noi şi ne-a dăruit iertare. Dar Dumnezeu i-a iubit şi pe oamenii despre care este vorba în acest capitol, care I-au întors spatele lui Isus şi, mai mult, au complotat împotriva Lui. Prin urmare, trebuie
să fim deosebit de atenţi, întrucât greşim dacă socotim că nu avem cum să fim înşelaţi!

1. Care este cadrul în care a fost spusă parabola cu haina de nuntă? Care sunt evenimentele principale? Care este tema principală a capitolului? Ce lecţie spirituală putem desprinde pentru viaţa noastră? Matei 21

Probabil că cele mai impresionante versete din tot capitolul sunt ultimele două. Cu toate că unii I se împotriveau lui Isus, o parte din mesajul Lui a reuşit totuşi să ajungă la inimile lor, întrucât şi-au dat seama că El vorbea despre ei. Ei ar fi avut o scuză dacă nu ar fi înţeles, însă problema este că au înţeles suficient de mult, încât să-şi dorească să scape de El. Un alt lucru interesant este acela că nu au îndrăznit să-L aresteze pe loc, de teama poporului care mergea după El. Cât de trist este că aceşti conducători, care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru ceilalţi, aveau atâtea lipsuri şi că mulţi dintre ei nu au reuşit să se îndrepte niciodată! Când se vor trezi la realitate, va fi prea târziu (Rom. 14,10).

Invitaţia împăratului

Nunta este un eveniment deosebit în viaţa oricărui om şi este cu atât mai important în viaţa unui împărat. Iar dacă ai şansa să fii invitat de împărat la nunta fiului său, atunci te poţi considera foarte onorat. Simbolul nunţii fiului de împărat ne trimite cu gândul la relaţia dintre Isus şi biserica Sa (Apoc. 21,2.9; Efes. 5,21-23).

2. Ce legătură există între parabolă şi evenimentele din capitolul precedent? Care este tema lor comună? Matei 22,1-8

Observăm că împăratul a făcut toate pregătirile pentru nuntă, a avut grijă de sală şi de meniu. Apoi a trimis soli, să-i cheme pe invitaţi: „Toate sunt gata, veniţi la nuntă”. Oamenii nu aveau altceva de făcut decât să accepte invitaţia.

De asemenea, observăm motivele pentru care cei chemaţi au refuzat invitaţia. Unii nu au luat-o în serios, au socotit că nu era importantă şi nu au ţinut seama de ea. Ei îi reprezintă pe oamenii din vremea noastră, care nu iau în serios cerinţele lui Dumnezeu şi care nu vor să accepte adevărul.

Alţii „au plecat”. Calea mântuirii este îngustă (Mat. 7,14). Oamenii găsesc tot felul de scuze, ca să scape de invitaţie sau să o refuze. Pentru ei, lucrurile materiale contează mai mult decât invitaţia împăratului. În fine, ultima categorie este formată din oamenii care îi persecută pe cei care vin cu invitaţia. Toţi aceştia au rămas pe dinafară. Să ne gândim şi la cuvintele rostite de împărat despre cei care au ignorat sau au respins invitaţia: „N-au fost vrednici de ea”. Cum explicăm această afirmaţie, dacă ţinem cont de faptul că toţi oamenii sunt păcătoşi şi, prin urmare, nu sunt vrednici? Este vreunul dintre noi vrednic să primească invitaţie de la Împărat? În Biblie, meritul nostru vine din ceea ce a făcut Hristos pentru noi şi nu ţine de noi, ci de ceea ce Îi permitem lui Dumnezeu să facă pentru noi şi în noi.

Care este motivul pe care îl invoci cel mai frecvent când refuzi invitaţia Împăratului? Ce făgăduinţe biblice îţi dau încrederea că Domnul te poate ajuta să renunţi la acest obicei?

Cei care au venit la ospăţ

3. Când cei poftiţi au refuzat şi a doua oară invitaţia, ce le-a poruncit împăratul robilor lui să facă? Mat. 22,9

4. Cine erau cei care au venit la ospăţ? Ce înseamnă faptul că erau „şi buni, şi răi”? Mat. 22,10-14

Ai observat că unii creştini declaraţi sunt deosebit de răutăcioşi şi de antipatici? Ai observat că unii oameni care merg la biserică şi care au convingerea că vor fi mântuiţi sunt negativişti, aspri, ipocriţi şi de-a dreptul răi?

Aşa se întâmplă de când e lumea. Cum ne explicăm, de exemplu, credinţa cruciaţilor, care erau atât de dedicaţi lui Hristos, dar şi-au croit drumul spre Ţara Sfântă prădând şi jefuind? Un martor a declarat următoarele: „Oştile noastre i-au fiert pe păgâni în oale. Ostaşii i-au tras în ţeapă pe copii şi i-au mâncat fripţi la grătar”. Cum au putut să săvârşească asemenea orori în Numele lui Isus? Răspunsul pare a fi simplu: Oamenii aceştia nu erau creştini adevăraţi.

Dar de unde putem şti? Cum putem să tragem concluzia aceasta, de unde ştim ce anume au fost ei învăţaţi să facă şi dacă au avut ocazia să-şi dea seama că era greşit ceea ce făceau? E oare posibil ca vreunul dintre ei să se fi pocăit după aceea şi să fi cerut iertare şi har? Dar ce putem spune despre anumite fapte oribile săvârşite de oameni care păreau destul de credincioşi? Cine suntem noi să-i judecăm? Noi nu avem dreptul să judecăm pe nimeni, dar Dumnezeu are acest drept şi îi va judeca pe toţi.

5. Ce ne spune Scriptura despre judecată? Rom. 14,10; Evr. 10,30; Ecl. 12,14; Dan. 7,9-10.

Adventiştii de ziua a şaptea numesc judecata aceasta „judecata de cercetare” şi la ea face referire parabola din Matei 22.

Gândeşte-te la fapte făcute de-a lungul istoriei, de creştini declaraţi, uneori chiar în Numele lui Isus. Cum ne ajută parabola aceasta să înţelegem că Dumnezeu îi va judeca şi pe ei după dreptate?

Fără haină de nuntă

6. Ce reprezintă haina de nuntă în această parabolă? De ce este acceptarea ei o problemă de viaţă şi de moarte?

Cum s-ar putea împăca teoria „odată mântuit, mântuit pentru totdeauna”, cu faptul că, într-o zi, Dumnezeu va despărţi pentru totdeauna grâul de neghină (Mat. 13,24-30), pe cei înţelepţi de cei neînţelepţi (Mat. 25, 1-13), pe cei credincioşi de cei necredincioşi (Mat. 25,14-30), pe cei care au primit neprihănirea Sa de cei care nu au primit-o (Mat. 22,1-14) şi pe urmaşii adevăraţi ai lui Hristos de cei care pretind că Îl urmează, dar fac lucruri oribile în Numele Său?

Va exista o zi finală a socotelilor pentru toţi oamenii – pentru cei care cred şi pentru cei care doar pretind a crede în aceleaşi făgăduinţe ale mântuirii prin credinţa în ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Dacă mântuirea ar putea fi obţinută prin fapte, totul ar fi simplu; nu ar trebui decât să ne etalăm faptele şi să vedem dacă sunt suficiente.

Însă, dacă mântuirea se bazează pe meritele Altcuiva, dacă neprihănirea necesară pentru mântuire se găseşte în Altcineva şi nu în noi înşine, problema devine mai dificilă, mai nuanţată. În acest sistem, se impune ca judecata să fie făcută de o Fiinţă care nu face niciodată nicio greşeală, pe când în primul sistem (în care faptele sunt criteriul), lucrul acesta nu mai este atât de necesar.

Aceasta este de fapt ideea principală a parabolei: Dumnezeu îi va despărţi pe adevăraţii Săi copii de mulţimea tuturor acelora care doar pretind a-L urma pe Hristos. Care va fi criteriul decisiv? Vor fi acceptaţi numai aceia care s-au îmbrăcat cu haina frumoasă a neprihănirii Domnului Hristos.

Parabola aceasta face o distincţie clară între calitatea de membru al bisericii şi starea de păcătos salvat prin neprihănirea lui Hristos. Analizea ză-ţi viaţa, faptele, gesturile, cuvintele, gândurile, atitudinea faţă de prieteni şi faţă de duşmani. Reflectă ele faptul că porţi haina neprihănirii lui Hristos sau arată că tu ai venit la ospăţul de nuntă cu hainele tale?

Cercetarea

După cum am văzut ieri, în cele din urmă, Dumnezeu va face o separare între cei îmbrăcaţi în neprihănirea Sa şi cei care doar pretind a fi neprihăniţi. Parabola din Matei 22 exprimă, în esenţă, această idee. Într-un sistem religios care nu se bazează pe faptele noastre, ci pe faptele făcute de Altcineva în locul nostru (fapte pe care ni le însuşim prin credinţă), cum ar putea să nu existe această judecată finală?

7. Compară Eclesiastul 12,14 şi 1 Corinteni 4,5 cu parabola din Matei 22. Ce idee au ele în comun? De ce este adevărul acesta atât de important?

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi credem că există o mare luptă (Apoc. 12,7-9; 1 Petru 5,8; Iov 1, 2) şi că tot universul este interesat de ea (Dan. 7,10; 1 Cor. 4,9; Efes. 3,10) şi, de aceea, putem respinge cu uşurinţă argumentul adus împotriva ideii că va exista o judecată de cercetare a faptelor, argument bazat pe 2 Tim. 2,19: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”. Este adevărat că Domnul îi cunoaşte pe ai Lui, dar restul universului şi noi înşine, nu-i cunoaştem.

Este important să ţinem cont de tabloul general, de interesul întregului univers faţă de ceea ce se petrece aici cu păcatul, răzvrătirea, mântuirea şi faţă de intervenţia deschisă, corectă şi dreaptă a lui Dumnezeu.
Orice tip de judecată presupune existenţa unei cercetări. Citeşte Geneza 3,9-19: imediat după intrarea păcatului în lume, Dumnezeu a intervenit direct, punându-le primilor oameni întrebări la care cunoştea răspunsul. După cum „cercetarea” aceasta nu a fost pentru El (ci pentru Adam şi Eva, ca să înţeleagă gravitatea păcatului lor), tot la fel judecata de cercetare nu este pentru edificarea lui Dumnezeu, ci pentru edificarea oamenilor şi a celorlalte fiinţe create de El.

În „judecata” din Geneza, Dumnezeu, în harul Său, a anulat hotărârea de moarte (vezi Gen. 3,15). Tot la fel, El anulează hotărârea de moarte din dreptul adevăraţilor Săi urmaşi.

Aşadar, judecata de cercetare este reală! Ne mai îndoim atunci de faptul că trebuie să purtăm tot timpul haina neprihănirii lui Hristos sau că mântuirea este prin har şi nu prin fapte? Ai avea vreo speranţă la judecată, dacă nu ai fi acoperit cu haina neprihănirii lui Hristos?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. „Fără haina de nuntă”.
„Dar Planul de Mântuire are un scop mai larg şi mai profund decât mântuirea omului; Hristos a venit pe pământ nu numai pentru acest lucru. El n-a venit numai pentru ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 68

„Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 761

Întrebări pentru discuţie

1. Gândiţi-vă la istoria creştină, la lucrurile oribile, săvârşite în Numele lui Isus de oameni care declarau că sunt creştini. Unii au săvârşit crime îngrozitoare la adăpostul credinţei. Cum ne ajută această realitate tristă să înţelegem că este necesară o separare între pretinşii urmaşi ai lui Isus şi urmaşii Săi adevăraţi, aşa cum ne arată parabola din Matei 22 şi alte texte din Biblie?

2. Ellen G. White ne arată clar că haina lui Hristos este neprihănirea Sa care nu numai că ne acoperă, adică ne îndreptăţeşte, ci ne şi schimbă după chipul Său şi ne ajută să reflectăm caracterul Său în viaţa noastră. Cum putem face distincţie între aceste două adevăruri esenţiale? De ce este important să facem distincţie între ele?

3. Gândiţi-vă la realitatea marii lupte şi la importanţa ei în teologia adventiştilor de ziua a şaptea. Găsiţi texte biblice care să susţină această doctrină şi care să dovedească importanţa ei.

4. Isus a încheiat parabola cu aceste cuvinte: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi” (Mat. 22,14). Ce a vrut să spună?

Haine de sărbătoare

Text de memorat: „Mă bucur în Domnul şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca o mireasă împodobită cu sculele ei.” (Isaia 61,10)

Trăind în vremea în care au domnit Ozia, Ahaz şi Zedechia, Isaia a predicat de-a lungul a peste patru decenii tulburi, timp în care a scris una dintre cele mai frumoase cărţi din Biblie. Scrisă într-o perioadă dificilă din punct de vedere politic, moral, militar şi economic, cartea lui Isaia este plină de avertismente legate de nenorocirile care aveau să se abată asupra celor nepocăiţi, dar şi de făgăduinţele mântuirii, eliberării şi speranţei: o speranţă care se găseşte în „Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel”, în Acela care zice: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, te învăţ ce este de folos şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi!” (Is. 48,17)

Isaia i-a îndemnat pe oameni să se îmbrace cu hainele frumoase ale neprihănirii şi să accepte mântuirea oferită de Dumnezeu. Ilustraţiile în care face referire la diferite tipuri de veşminte ne transmit până astăzi anumite adevăruri spirituale. Pentru contemporanii lui Isaia şi pentru noi rămâne o întrebare: Vom cere haina neprihănirii sau vom continua să umblăm în ruşinea păcatului şi a goliciunii noastre?

Nu mai aduceţi jertfe fără rost

1. Care era starea spirituală a lui Iuda în vremea lui Isaia? Is. 3,18-23

Primele capitole din Isaia ne înfăţişează în culori destul de sumbre starea spirituală a Regatului din Sud. Urmaşii oamenilor care au fost martorii minunilor extraordinare din timpul Exodului, au ajuns într-o stare de mulţumire de sine. Ei credeau că minunile acelea avuseseră loc, dar ajunseseră să nu le mai dea importanţă şi chiar să se întrebe ce legătură aveau ei cu ele.

Primele cinci capitole din Isaia te vor ajuta să înţelegi din cauza căror fapte sau atitudini au fost oamenii aceştia ameninţaţi cu astfel de nenorociri. Ce asemănări există între starea lor şi starea bisericii noastre de astăzi?

Probabil că partea cea mai înfricoşătoare se găseşte în primul capitol în care Domnul deplânge toate regulile şi practicile lor religioase. Oamenii aceştia pretindeau că erau slujitorii Domnului şi că respectau formele de închinare.

2. Ce spune Domnul despre ei şi despre închinarea lor? Is. 1,11-15

Totuşi, Domnul este plin de îndurare, ca întotdeauna; El caută să mântuiască pe cât mai mulţi oameni. Crucea este cea mai mare dovadă de care avem nevoie, că Domnul vrea să fim mântuiţi. Chiar şi în aceste prime capitole, observăm că Domnul Îşi cheamă poporul şi îi pune la dispoziţie o cale de a evita dezastrul.

Cum te închini înaintea Domnului? La ce te gândeşti atunci când te închini înaintea Lui? Cât de multe lucruri au devenit o rutină şi cât de multe pornesc dintr-o inimă sinceră, plină de laudă, de pocăinţă? Cum poţi să faci deosebirea între ele?

Buze necurate

Isaia a primit chemarea de a fi profet în perioada sumbră descrisă înprimele capitole din cartea sa, adică aproximativ în anul 740 î.Hr., anul în care a murit Ozia, regele Israelului. Ozia a avut un început bun, dar a apostaziat în ultima parte a domniei (2 Cron. 26) şi a avut un sfârşit groaznic. Isaia şi-a început lucrarea exact în acel moment, dar numai după ce a primit de la Domnul o viziune impresionantă.

3. Ce reacţie are Isaia când primeşte viziunea despre Sanctuarul ceresc? Is. 6,1-8. De ce este semnificativ gestul lui, mai ales pentru felul în care înţelegem Planul de Mântuire?

Reacţia lui Isaia nu este determinată de contrastul dintre puterea şimaiestatea lui Dumnezeu şi neputinţa omenească şi nici de contrastul dintre eternitatea lui Dumnezeu şi efemeritatea omului. Ea are de a face mai degrabă cu moralitatea. Isaia vede în viziune „poalele mantiei” lui Dumnezeu (Is. 6,1), care umplu Templul, şi este copleşit de contrastul dintre sfinţenia lui Dumnezeu şi păcătoşenia lui. El a înţeles în clipa aceea că problema lui era de natură morală şi că firea lui decăzută şi degradarea lui puteau să-i provoace moartea. Şi apoi cum putea el, „un om cu buze necurate”, să vorbească înaintea Domnului oştirilor?

4. Care a fost soluţia la problema lui? Is. 6,7.8

Gestul simbolic de atingere a buzelor cu cărbunele aprins face referire la convertirea lui Isaia. El era acum iertat de păcat; primise o viaţă nouă în Domnul, iar rodul acelei convertiri este descoperit în versetul 8, în răspunsul: „Iată-mă, trimite-mă!” Ştiind că păcatul lui fusese curăţit, el a mers înainte prin credinţă, cu încredere în neprihănirea şi sfinţenia pe care Dumnezeu i le descoperise în acea viziune.

Nelegiuirea lui Isaia a fost îndepărtată şi păcatul lui a fost ispăşit. El „s-a născut din nou”, iar rezultatul imediat a fost dispoziţia de a răspunde la chemarea: „Cine va merge pentru noi?” Întreabă-te: Ce atitudine am avut eu imediat după convertire?

Haine care nu rezistă

După cum am văzut, Isaia i-a avertizat multă vreme pe oameni cu privire la judecată, dar el a adăugat lângă avertismente făgăduinţele încurajatoare ale lui Dumnezeu. După ce explică pedepsele Domnului care s-auabătut asupra pământului, Isaia se adresează israeliţilor care au aşteptat cu sinceritate împlinirea tuturor făgăduinţelor, dar care au dat uitării multele ocazii dificile, în care Domnul a fost alături de poporul Său.

5. Citeşte Isaia 51,6-8. Ce mesaj le transmite Domnul israeliţilor? Cu ceeste asemănat pământul? Dar locuitorii lui? Ce speranţă ne transmite acest pasaj?

Ştim cu toţii prea bine cât de repede se deteriorează hainele! Nu este nevoie de prea mult, pentru ca hainele cele mai scumpe şi mai frumoase să se strice. Ce asemănare potrivită pentru această lume şi pentru oamenii care o populează! Nici nu am venit bine pe lume şi deja trebuie să plecăm din ea! În Noul Testament, Iacov aseamănă existenţa noastră cu un abur (Iacov 4,14). Oricât ne-am zbate, până la urmă tot ce este în lumea aceasta se învecheşte şi dispare ca o haină!

Însă Isaia compară lumea cu mântuirea lui Dumnezeu, cu neprihănirea Sa, cu haina neprihănirii lui Hristos, singura care aduce mântuire, o mântuire care durează veşnic. Domnul ne vorbeşte aici despre cele două opţiuni pe care le au la dispoziţie oamenii: moartea veşnică sau viaţa veşnică pe un pământ nou, care nu „se va preface în zdrenţe ca o haină” (vers. 6), civa dura veşnic. Din zilele lui Adam şi Eva şi până la venirea lui Hristos, acestea au fost, sunt şi vor fi singurele două opţiuni finale ale omenirii.Ele se exclud reciproc. Fiecare trebuie să decidă în dreptul său ce va alege.

Citeşte Isaia 51,7. Ce înseamnă aceste cuvinte pentru noi, astăzi? Cum neajută faptul că avem Legea în inimă să ştim ce este bine de făcut? Faptul că avem această cunoaştere ne este suficient pentru a trece la împlinirea lucrurilor bune? Sau avem nevoie şi de altceva? De ce anume?

Haine de sărbătoare

Când citim Vechiul Testament suntem tentaţi adeseori să privim numai la părţile lui sumbre. Criticii Bibliei au o deosebită plăcere să scoată în evidenţă aceste pasaje şi să spună: „Cine ar putea să iubească un astfel de Dumnezeu sau să I se închine?” Noi însă nu citim numai anumite părţi din Biblie, ci ţinem cont de toată Biblia.

Pe lângă avertizări, Domnul ne oferă şi o cale de a scăpade condamnare. Da, răzvrătirea şi neascultarea duc la condamnare şi la moarte. Însă Domnul stăruie mereu pe lângă poporul Său, ca să aleagă cealaltă cale: a mântuirii, a neprihănirii, a siguranţei.

6. Citeşte Isaia 52. Ce mesaj ne transmite Domnul aici? Ce speranţă ne oferă El? Ce reprezintă, în acest context, hainele de sărbătoare?

Şi de data aceasta, Domnul Îşi cheamă poporul înapoi la pocăinţă, la ascultare şi la mântuire. „Hainele de sărbătoare” sunt hainele neprihănirii, acel veşmânt pe care îl au toţi cei care s-au predat Domnului şi care trăiescprin credinţă şi în ascultare de poruncile Sale. Niciodată nu a fost complicat: din Eden şi până astăzi, Dumnezeu nu le-a cerut oamenilor nimic altceva decât să trăiască prin credinţă, în ascultare de El. Lucrul cel mai impresionant la Isaia 52 este finalul capitolului şi capitolul următor. Nu este o coincidenţă faptul că Isaia, după ce cheamă poporul să se îmbrace în haine de sărbătoare, realizează cea mai frumoasă descriere profetică a morţii înlocuitoare a lui Isus, un eveniment care a pus la dispoziţia tuturor oamenilor aceste haine. Omenirea poate fi salvată din ruina în care a adus-o păcatul numai prin viaţa şi moartea Domnului Hristos.

7. Ce ni se spune în vers. 3 despre darul mântuirii?

O altă versiune a Bibliei, redă prima parte a versetului astfel: „V-aţi vândut pe nimic…”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte – ne vindem sufletele pe nimic, dorind să obţinem lucrurile din lumea aceasta, deşi ştim că ea va pieri ca o haină. Lucrul acesta ne pune într-o dilemă, fiindcă nu putem cumpăra şi nici nu putem crea o cale de scăpare. Suntem mântuiţi numai prin harul lui Dumnezeu care a fost manifestat prin jertfa uimitoare adusă pentru noi pe cruce.

Hainele mântuirii

Unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Biblie este Luca 4,16-20,unde ni se spune că Isus Se afla în sinagoga din cetatea natală şi S-a ridicat şi a citit din cartea lui Isaia, capitolul 61. Apoi, spre uimirea tuturor celor prezenţi, El a declarat: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea dinScriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4,21).

8. Citeşte Isaia 61 în întregime. Care este tema acestui capitol? Cum este prezentată Evanghelia aici? Ce teme prezente aici sunt preluate şi dezbătute în Noul Testament? (Vezi vers. 6.)

Versetele acestea sunt atât de frumoase şi atât de pline de simboluri, încât au fost preluate şi de scriitorii Noului Testament! Strâns legat de tema studiului nostru este versetul 10, versetul de memorat al studiului. „Mijloacele pregătite sunt îndeajuns, iar neprihănirea veşnică a lui Hristos este atribuită fiecărui suflet care crede. Veşmântul scump şi nepătat, ţesut în războiul cerului, este pregătit pentru păcătosul pocăit şi plin de credinţă, iar el poate să spună: «Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii» (Isaia 61,10).” – Ellen G. White, Solii alese, pag. 394

Cuvântul tradus aici cu „împodobit” provine dintr-un verb ebraic care înseamnă „a face slujba de preot”. Avem aici o prefigurare a concepţiei nou-testamentale, potrivit căreia toţi credincioşii lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în hainele mântuirii, sunt „preoţi”. Ei nu sunt mijlocitori, aşa cum eraupreoţii din Vechiul Testament sau cum este Domnul Isus, ci mai degrabă le dau altora mărturie despre mila, harul şi mântuirea lui Dumnezeu.

Reciteşte Isaia 61. Ce făgăduinţe din acest capitol îţi poţi însuşi? Ce obiceiuri îţi poţi schimba pentru ca aceste făgăduinţe să se împlinească în viaţa ta?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. „Pierdut şi găsit”; Profeţi şi regi, cap. „Îndrumaţi în Legea lui Dumnezeu”; Hristos, Lumina lumii, cap. „Golgota”; Tragedia veacurilor, cap. „O lucrare de reformă”.
„Hainele albe sunt curăţia de caracter, neprihănirea lui Hristos atribuită păcătosului. Aceasta este într-adevăr o haină din ţesătură cerească, ce poate fi cumpărată numai de la Hristos cu o viaţă de ascultare din toată inima.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 4, pag. 88

Întrebări pentru discuţie

1. Meditaţi la tema închinării din Isaia 1. Există forme de închinare care sunt inacceptabile înaintea lui Dumnezeu? Ce formă inacceptabilă de închinare se practică în zilele noastre, chiar şi în biserica noastră? Problema este închinarea în sine sau este mai degrabă legată de închinători?

2. Isaia 61,3 spune: „Să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în locul plânsului, un untdelemn de bucurie în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi «terebinţi ai neprihănirii», «un sad al Domnului», ca să slujească spre slava Lui”. Despre ce este vorba aici? Cum putem avea parte de împlinirea acestei făgăduinţe?

3. Delmore Schwartz a scris o povestire despre o ninsoare care a creat, în mod miraculos, nişte statui frumoase în tot oraşul New York. Oamenii erau uimiţi. Tot oraşul era fascinat. Personajul principal a fost atât de impresionat, încât a renunţat la slujba lui, pentru că nu putea să facă nimic decât să stea şi să se uite la statui, fapt care părea a-i da un rost în viaţă. Mai târziu, în povestire, toate statuile dispar în urma unei ploi mărunte abătute peste oraş. Toate lucrurile reintră în normal. În final, personajul principal cade sau se aruncă în faţa trenului şi moare. Ideea este că, dacă ne punem încrederea în lucrurile din lumea aceasta, vom fi dezamăgiţi, fiindcă pământul se strică la fel ca o haină. Ai cunoscut vreodată personal această dezamăgire? Ce ai învăţat din această experienţă?

Imbracati in Domnul Isus Hristos

Text de memorat: „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13,14)

Ţi s-a întâmplat până acum să scapi din mână un ou şi să-l vezi cum se sparge de podea? Probabil că da. Însă ceea ce nu ai văzut niciodată este refacerea oului spart, transformarea lui într-un ou întreg. Aşa ceva nu se întâmplă în realitate.

O lege fundamentală a lumii noastre este aceea că obiectele tind spre degradare şi spre dezordine. Dacă sunt lăsate în voia lor, lucrurile nu capătă mai multă energie, nu devin mai ordonate, nu capătă o structură, ci se degradează, se strică şi se distrug. Aceasta este realitatea care ne înconjoară şi pe care o simţim chiar şi în trupul nostru.

Ştiinţa a încercat să explice acest fenomen, dar nu avem nevoie de studii superioare ca să îl observăm. Am putea aminti aici un text dintr-un studiu anterior: „Pământul se va preface în zdrenţe ca o haină” (Is. 51,6).

Cu toate acestea, noi avem Evanghelia, Planul de Mântuire, care ne vorbeşte, în esenţă, despre restaurare, despre faptul că Dumnezeu poate să transforme tot ce este vechi, stricat şi degradat de păcat. El a promis că va face toate lucrurile noi.

Ultimul studiu din trimestrul acesta ne aduce în atenţie câteva simboluri vestimentare din Scriptură, care ne vorbesc despre această făgăduinţă
a înnoirii şi a restaurării.

Moştenitori prin făgăduinţă

Una dintre problemele controversate cu care s-a luptat biserica creştină încă de la începuturile ei, o temă esenţială a Reformei protestante, care continuă să fie dezbătută şi astăzi (chiar şi în biserica noastră), este cea a Evangheliei, a mântuirii, a modului în care suntem mântuiţi. În biserica din Galatia, Pavel a abordat problema direct, întrucât apăruse o învăţătură falsă, care ataca însăşi integritatea soliei Evangheliei.

1. Citeşte Galateni 3,26-29. Ce vrea să spună Pavel aici?

În versetul 27, Pavel afirmă că toţi cei care au fost botezaţi „s-au îmbrăcat” în Hristos. Deşi toţi erau păcătoşi, păcatele lor au fost spălate, hainele lor vechi şi murdare au fost aruncate şi acum erau „îmbrăcaţi” sau acoperiţi cu neprihănirea lui Isus.

Viaţa Sa, desăvârşirea Sa, caracterul Său au devenit ale lor. Toate făgăduinţele legământului au fost împli nite în Hristos, iar acum, fiind îmbrăcaţi în El, ei puteau cere împlinirea acestora în viaţa lor. Ei erau moştenitorii făgăduinţei făcute prima dată lui Avraam (Gen. 12,2.3), nu pe baza statutului social, a sexului sau a naţionalităţii, ci pe baza credinţei în Hristos.

2. Citeşte Romani 6,1-6. Cum ne ajută acest pasaj să înţelegem expresia „îmbrăcaţi în Hristos”?

A fi îmbrăcaţi în Hristos înseamnă mai mult decât a obţine un statut care ne permite să stăm în faţa lui Dumnezeu; prin îmbrăcarea în Hristos, creştinii devin una cu Hristos, ei se supun Lui şi, prin El, sunt înnoiţi, vindecaţi şi refăcuţi. Creştinii care refuză să-şi schimbe vechea fire, vechile obiceiuri, vechiul stil de viaţă trebuie să se uite în oglindă şi să vadă ce haină poartă de fapt!

Porţi haina lui Hristos? Haina pe care o porţi în public este aceeaşi cu cea pe care o porţi atunci când crezi că nu te vede nimeni? Ce îţi spune despre tine răspunsul la această întrebare?

Nu purtaţi de grijă firii pământeşti

Deşi teologia lui este profundă şi complicată, Pavel ne dovedeşte că poate fi foarte practic. Orice teologie şi orice versiune a Evangheliei care prezintă mântuirea numai din perspectiva condiţiilor care trebuie îndeplinite pierd din vedere esenţa. Creştinismul este strâns legat de Isus Hristos, de ceea ce a făcut El pentru omenire prin viaţa, moartea şi slujirea Sa ca Mare-Preot. Când devenim creştini, nu ne schimbăm doar statutul înaintea lui Dumnezeu, ci are loc în noi o schimbare, o înnoire, o naştere din nou – începem o viaţă nouă în Hristos.

3. Ce sfaturi practice le dă Pavel creştinilor? Romani 13

Cea mai mare parte a pasajului se ocupă de comportamentul creştinilor în calitate de buni cetăţeni şi vecini. Este o reluare a principiilor Legii care culminează cu cuvintele celebre: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (vers. 9). Totuşi, în versetele 11-14, tonul se schimbă într-o oarecare măsură.

La începutul capitolului, Pavel vorbeşte despre supunerea faţă de pu terile politice din vremea aceea, iar apoi trece la tema „împrejurărilor”, transmiţându-le credincioşilor mesajul că, date fiind vremurile în care trăiau, trebuiau să aibă mare grijă de felul cum se poartă. La sfârşitul capitolului, se dă îndemnul: „îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos” (vers. 14). Aici apare aceeaşi expresie ca în Galateni 3,27. Ambele versete ne transmit aceeaşi idee.

Contextul ne arată foarte clar la ce se referă Pavel în Romani 13. Versetele care preced acest îndemn şi versetele care îl urmează ne arată că a fi îmbrăcaţi în Hristos înseamnă a duce o viaţă de credinţă şi de ascultare. Verbul a îmbrăca apare şi în versetul 12: „Să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Hristos este Lumina lumii; cei care umblă în El, nu umblă în întuneric. Ei au renunţat la „faptele întunericului”, iar acum umblă în lumină.

Aşadar, îmbrăcarea în Hristos are de-a face cu dezvoltarea caracterului, cu comportamentul, cu dragostea faţă de semeni, cu reflectarea chipului lui Hristos. Într-un anumit sens, deşi lucrurile din jurul nostru se degradează continuu, cei care se îmbracă în Hristos trebuie să se refacă şi să se înnoiască neîncetat.

Cât de diferită ar fi viaţa ta, dacă ai fi îmbrăcat pe deplin în Hristos? Au mai rămas părţi din viaţa ta neacoperite, în care Domnul nu poate lucra?

Înnoirea

4. Citeşte Coloseni 3,1-10. Ce ne spun aceste versete?

Cercetătorii consideră că pasajul acesta (precum şi cele studiate anterior) fac referire la botez. (Eşti şi tu de aceeaşi părere?) Întâlnim şi aici, în cuvinte clare, ideea de înnoire, de regenerare, de o viaţă mai bună decât cea de dinainte. Când ne îmbrăcăm în Hristos, nu mai suntem cum eram înainte, nu mai trăim ca înainte. Pavel face aici legătura între ceea ce trăim acum în Hristos şi ceea ce vom trăi la revenirea Sa. Într-adevăr, de modul în care ne raportăm la prima Sa venire depinde ce se va întâmpla cu noi la a doua Sa venire!

5. Citeşte Efeseni 4,22-24. Ce altă idee subliniază Pavel aici?

Să observăm contrastul dintre „omul cel vechi” şi „omul cel nou”. În principiu, „omul cel vechi”, vechea fire, moare (fapt simbolizat prin botez) şi vine la existenţă „omul cel nou”, noua făptură în Hristos, care are un comportament creştin. Dacă citim contextul, înţelegem că avem de-a face cu o transformare a caracterului, a faptelor, a dimensiunii morale a fiinţei.

Tema aceasta este reluată în repetate rânduri. După ce devenim creştini prin botez, suntem oameni noi în Domnul; îmbrăcarea în Hristos nu se referă doar la îndreptăţire, la faptul că Hristos ne acoperă păcatele şi ne dă un nou statut înaintea lui Dumnezeu. Îmbrăcarea în Hristos înseamnă a deveni un om „făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (vers. 24).

Revezi pasajele studiate astăzi şi caută sfaturile referitoare la comportament. În ce privinţe trebuie să faci schimbări? Dacă întâmpini dificultăţi, caută o persoană de încredere şi cere-i să te înveţe cum să aplici mai bine în viaţa ta principiile Scripturii.

Cât ai clipi din ochi

6. Ce înseamnă a fi „îmbrăcaţi în Hristos”? Col. 3,10

Un număr nespus de mare de oameni au dat şi mai dau mărturie despre ceea ce a făcut Dumnezeu în ei şi prin ei. Mulţi dintre noi, deşi avem greşelile, luptele şi căderile noastre, dăm mărturie despre ce înseamnă să fim îmbrăcaţi în Hristos.

Totuşi, ca să fim sinceri, dacă ceea ce Hristos a făcut pentru noi nu ar avea în vedere decât viaţa aceasta, atunci sfârşitul nostru al tuturor ar fi mormântul. Mulţi dintre noi am suferit mult în viaţă pentru Domnul Isu şi pentru credinţa noastră. Deşi credinţa noastră a fost poate răsplătită, ce valoare are această răsplată în comparaţie cu răsplata pe care o vom primi la a doua Sa venire?

7. Despre ce speranţă ne vorbeşte Pavel în 1 Cor. 15,49-55?

În versetele 53 şi 54, întâlnim din nou verbul „a îmbrăca”. Însă Pavel adaugă aici o semnificaţie nouă. A fi îmbrăcaţi în Hristos nu înseamnă doar a purta chipul moral al lui Hristos, a reflecta caracterul Său şi a trăi principiile Sale.

Cu alte cuvinte, nu este doar o schimbare morală, nu este doar o schimbare de statut, ci include şi o schimbare fizică radicală. Trupul nostru muritor, bolnav şi degradat va fi îmbrăcat într-un trup asemănător cu trupul pe care l-a avut Isus după înviere. Aceasta este haina cea nouă! Aceasta este speranţa noastră, singura speranţă în care merită să ne punem încrederea (vezi 1 Cor. 15,12-19)!

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne dăm seama de fragilitatea şi de neputinţa trupului nostru. Gândeşte-te la speranţa pe care o avem în Isus. Ne poate oferi lumea aceasta ceva mai bun decât ceea ce ne promite Biblia aici?

Locuinţa noastră cerească

8. Citeşte 2 Corinteni 5,1-4. Ce ne spune Pavel aici? Ce speranţă ne este prezentată din nou?

Atâta timp cât suntem în lumea aceasta, atâta timp cât trăim în trupul acesta, în acest „cort”, „gemem”. Cine nu a gemut în acest „cort trupesc”? Citeşte capitolul anterior (2 Corinteni 4), unde se vorbeşte despre necazurile pe care le întâmpină creştinii în viaţă. Este adevărat că gemem, suferim şi murim, dar viaţa nu se termină aici. Noi avem făgăduinţa că vom primi „un locaş” ceresc.

9. Ce simboluri foloseşte Pavel în aceste versete pentru a înfăţişa existenţa noastră prezentă şi existenţa viitoare?

În unele scrieri antice, ideea de îmbrăcare era asociată cu ideea de locuire într-o casă. Nici îmbrăcămintea şi nici casa nu fac parte din noi, dar ne oferă protecţie şi adăpost (pe vremea lui Pavel, numele hainelor purtate de săraci provenea dintr-un cuvânt care însemna „casă mică”).

Pavel foloseşte mai multe simboluri, realizând o serie de contraste care subliniază aceeaşi idee: casa pământească trecătoare şi casa cerească veşnică; goliciunea, în contrast cu îmbrăcarea trupului; şi viaţa trecătoare (certitudinea morţii), în contrast cu viaţa veşnică în Hristos. Toate aceste simboluri ne vorbesc în fond despre un singur lucru: despre speranţa că, la revenirea lui Hristos, vom primi un trup nemuritor şi viaţa veşnică prin El.

Ce sens ar avea viaţa aceasta trecătoare, dacă nu am avea speranţa că există viaţa veşnică? Analizează toate argumentele care confirmă faptul că moartea nu este capătul vieţii. Pregăteşte-te să discuţi acest subiect în cadrul grupei.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. „Sfârşitul luptei”.

„Toţi vor alcătui o familie fericită şi unită, vor fi îmbrăcaţi în veşminte de laudă şi de recunoştinţă – haina neprihănirii lui Hristos. Toată natura, în frumuseţea ei neîntrecută, Îi va aduce lui Dumnezeu o ofrandă neîntreruptă de laudă şi de adorare. Lumea va fi scăldată în lumina cerului. Anii plini de bucurie vor trece unul după altul. Lumina lunii va fi precum lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare decât în prezent. Pe firmament, stelele dimineţii vor cânta împreună şi fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în timp ce Dumnezeu şi Hristos se vor uni, declarând într-un glas: «Nu va mai fi păcat şi nici moarte».” – Ellen G. White, My Life Today, pag. 348

Întrebări pentru discuţie

1. Răspundeţi în cadrul grupei la întrebările finale din secţiunea de joi.
Cum vă puteţi ajuta reciproc, pentru ca să găsiţi speranţa în această făgăduinţă minunată? Cum îi puteţi ajuta pe cei care se îndoiesc?

2. Oamenii din zilele noastre au o mare încredere în ştiinţă. Mulţi consideră că ea este singura cale de cunoaştere a adevărului şi singura speranţă a omenirii. Gândiţi-vă de ce lucrul acesta este neadevărat, ţinând cont mai ales de ceea ce aţi descoperit în acest studiu. Ce speranţă ne poate oferi ştiinţa în ceea ce priveşte moartea, problema cea mai mare cu care ne confruntăm? De ce trebuie să ne punem speranţa în ceva „supranatural”, aşa cum ne îndeamnă aceste făgăduinţe?

3. Gândiţi-vă la întrebarea pusă de Pavel în Romani 7,24: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (o referire la o pedeapsă din vremea aceea, în care unui răufăcător i se agăţa de mijloc, cu un lanţ, un trup mort pe care trebuia să-l poarte după el). Ce răspuns dă Biblia la această întrebare?

4. Gândiţi-vă la sensul expresiei „îmbrăcaţi în Hristos”. Cum aplicăm ideea aceasta la obiceiurile noastre, la practicile noastre, la gândurile noastre, la atitudinile faţă de alţii etc. Cât de bine reflectăm chipul lui
Hristos în aceste domenii? Cu toţii ne luptăm cu înclinaţii spre păcat cultivate şi moştenite. Ce decizii conştiente putem lua, ca să trăim aşa cum se cuvine? Cum putem să ne ajutăm unii pe alţii pentru a trăi principiile biblice

 

Îndreptăţit prin credinţă

„Pentru că noi credem că omul este socotit ne prihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” (Romani 3,28)

În studiul acesta, ajungem la tema fundamentală a Epistolei către romani: îndreptăţirea prin credinţă. Expresia este o ilustraţie preluată din justiţie. Călcătorul legii vine înaintea unui judecător şi este condamnat la moarte pentru nelegiuirile lui. Totuşi, apare un înlocuitor şi ia asupra lui vina nelegiuirilor călcătorului legii, eliberându-l pe răufăcător. Acceptându-l pe înlocuitor, acuzatul stă înaintea judecătorului nu numai eliberat de toată vina lui, ci şi considerat ca şi când nu ar fi săvârşit niciodată infracţiunile pentru care a fost adus iniţial la judecată. Faptul acesta are loc, deoarece înlocuitorul – cel care are un raport al vieţii desăvârşit – îi
oferă răufăcătorului iertat meritul lui de a fi respectat legea cu desăvârşire. Ca urmare, cel vinovat stă înaintea judecătorului ca şi când nu ar fi făcut niciodată nimic rău.

Nimeni nu spune că omul acela a fost nevinovat. Dimpotrivă, vinovăţia lui este cunoscută. Vestea bună este că, în ciuda vinovăţiei, el este iertat. În Planul de Mântuire, fiecare dintre noi este un răufăcător. Dar Isus Omul, Înlocuitorul, are un raport al vieţii desăvârşit şi stă la judecată în locul nostru, neprihănirea Lui fiind acceptată în locul nelegiuirii noastre.

De aceea, noi suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu, nu datorită faptelor noastre, ci datorită meritelor lui Isus, a cărui neprihănire ajunge să fie a noastră, dacă o acceptăm „prin credinţă”. De aici vine termenul „îndreptăţire prin credinţă”. Indiferent care a fost trecutul nostru, când Îl primim pe Mântuitorul, stăm înaintea lui Dumnezeu în neprihănirea Sa, singura neprihănire care poate să ne mântuiască.

Vorbiţi despre această veste bună! De fapt, nu poate fi veste mai bună de atât.

1. Ce spune Pavel despre Lege, despre ce face ea şi ce nu face sau nu poate să facă? De ce este aşa de important ca toţi creştinii să înţeleagă lucrul acesta? Romani 3,19.20

Pavel foloseşte termenul Lege în sensul lui larg, aşa cum îl înţelegeau iudeii din zilele lui. Prin Torah (cuvântul evreiesc pentru „lege”), chiar şi un evreu din zilele noastre înţelege învăţătura dată de Dumnezeu în primele cinci cărţi ale lui Moise, dar şi în întregul Vechi Testament, în general. Legea morală, amplificarea acesteia în regulile şi legile judecătoreşti, precum şi în regulile ceremoniale, a fost o parte a acestei învăţături. Din acest motiv, putem să considerăm „Legea” de aici ca fiind întregul sistem al
iudaismului.

„A fi sub Lege” înseamnă a fi sub jurisdicţia ei. Totuşi, Legea dă pe faţă greşelile şi vinovăţia omului înaintea lui Dumnezeu. Legea nu poate să îndepărteze vinovăţia, dar poate să-l determine pe păcătos să caute un remediu pentru ea.

Dacă aplicăm Epistola către romani la zilele noastre, când legea iudaică nu mai este un factor semnificativ, ne gândim la „Lege” îndeosebi în termenii „Legii morale”. Legea aceasta nu poate să ne mântuiască mai mult decât putea sistemul iudaismului să-i mântuiască pe iudei. Funcţia Legii morale nu este aceea de a-l mântui pe păcătos. Funcţia ei este să descopere caracterul lui Dumnezeu şi să le arate oamenilor unde au dat greş în a reflecta caracterul Său. În sine, păzirea Legii – fie că e vorba de cea morală, de cea ceremonială sau de ambele – nu-l va face pe om să fie drept în ochii lui Dumnezeu. De fapt, Legea nu a avut niciodată scopul acesta. Dimpotrivă, Legea trebuia să scoată în evidenţă greşelile noastre şi să ne conducă la Hristos. Legea nu poate să mântuiască, aşa cum simptomele unei boli nu pot să trateze boala. Simptomele nu tratează, ci scot în evidenţă nevoia de tratament. Aşa funcţionează Legea.

Cât de pline de succes au fost eforturile tale de a păzi Legea? Ce ar trebui să îţi spună răspunsul tău despre inutilitatea faptului de a încerca să fii mântuit prin păzirea Legii?

2. Cum trebuie să înţelegem Romani 3,21?

Această neprihănire nouă este în contrast cu neprihănirea Legii, neprihănirea cu care erau familiarizaţi iudeii. Neprihănirea cea nouă este numită „neprihănirea lui Dumnezeu”, adică o neprihănire care vine de la Dumnezeu, o neprihănire pe care o oferă Dumnezeu şi singura pe care El o acceptă ca fiind adevărată.

Aceasta este, desigur, neprihănirea pe care a arătat-o Domnul Isus în viaţa Sa aici, pe pământ, când a fost în trup omenesc – o neprihănire pe care le-o oferă tuturor celor care o vor primi prin credinţă, care o vor cere pentru ei înşişi, nu pentru că o merită, ci pentru că au nevoie de ea. „Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea
lui Hristos este primită în locul greşelii omului, iar Dumnezeu primeşte sufletul încrezător şi pocăit, îl iartă, îl îndreptăţeşte şi îl tratează ca şi când ar fi neprihănit şi îl iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 367

3. Cum poţi învăţa să accepţi acest adevăr minunat pentru tine însuţi? Cum îl înţelegi? (Vezi, de asemenea, Romani 3,22.)

Când lucrează în viaţa creştinului, credinţa în Isus Hristos este mult mai mult decât un consimţământ intelectual, este mai mult decât doar o recunoaştere a unor anumite fapte despre viaţa şi moartea lui Hristos. Credinţa adevărată în Isus Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor, ca Înlocuitor, Garant şi Domn. Înseamnă a alege felul Său de vieţuire. Înseamnă a ne încrede în El şi a căuta, prin credinţă, să trăim în conformitate cu poruncile Sale.

4. Ce spune Pavel în Romani 3,24? Ce înseamnă că „răscumpărarea este în Hristos Isus”?

Ce înseamnă ideea aceasta a „neprihănirii”, aşa cum este ea prezentată în text? Cuvântul grecesc dikaioo, tradus şi prin a îndreptăţi, poate să însemne „făcut drept”, „declarat drept” sau „considerat drept, neprihănit”. Cuvântul vine din aceeaşi rădăcină ca dikaiosune, „neprihănire”, şi cuvântul dikaioma, „cerinţă dreaptă”. Prin urmare, între „îndreptăţire” şi „neprihănire” este o legătură strânsă, o legătură care nu apare întotdeauna în diferite traduceri. Noi suntem îndreptăţiţi, când Dumnezeu ne declară sau ne socoteşte „neprihăniţi”.

Înainte de îndreptăţirea aceasta, omul este nelegiuit şi, ca urmare, nu poate fi acceptat de Dumnezeu. După îndreptăţire, el este privit ca fiind neprihănit şi poate fi acceptat de Dumnezeu. Lucrul acesta se întâmplă numai prin harul lui Dumnezeu. Har înseamnă
„favoare”. Când un păcătos vine la Dumnezeu pentru mântuire, faptul că este considerat sau „socotit” neprihănit este un act al harului. Este o favoare nemeritată, iar credinciosul este îndreptăţit fără vreun merit propriu, fără vreo pretenţie pe care să o aducă înaintea lui Dumnezeu în fa voarea lui, cu excepţia stării lui de totală neajutorare. Păcătosul este îndreptăţit prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, răscumpărarea pe care Isus o oferă ca Înlocuitor şi Garant al celui păcătos.

Îndreptăţirea este prezentată în Romani ca fiind un act punctual, adică are loc într-un moment anume în timp. În clipa aceasta, cel păcătos este afară, nelegiuit şi neacceptat, în clipa următoare, după îndreptăţire, el este înăuntru, acceptat şi socotit neprihănit. Cel care este în Hristos priveşte la îndreptăţire ca la un fapt trecut, care a avut loc când s-a predat pe deplin lui Hristos. În Romani 5,1, „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi” înseamnă, literal, „după ce am fost îndreptăţiţi”.

Desigur, dacă păcătosul îndreptăţit cade şi după aceea se întoarce la Hristos, îndreptăţirea poate să aibă loc din nou. De asemenea, dacă reconvertirea este considerată o experienţă zilnică, atunci este un sens în care îndreptăţirea poate să fie considerată o experienţă repetitivă.

Dacă vestea mântuirii este aşa de bună, ce îi reţine pe oameni să o primească? Ce lucruri din viaţa ta te reţin de la tot ce îţi făgăduieşte şi îţi oferă Domnul?

În Romani 3,25, Pavel foloseşte o expresie tradusă în română prin „jertfa de ispăşire”. Cuvântul grecesc, hilasterion, apare în Noul Testament numai aici şi în Evrei 9,5, unde este tradus prin capacul ispăşirii. Aşa cum este folosit în Romani 3,25, descriind oferta ispăşirii şi a răscumpărării prin Hristos, ispăşirea pare să reprezinte împlinirea a tot ce a fost reprezentat prin capacul ispăşirii în sanctuarul Vechiului Testament. Prin urmare, faptul acesta înseamnă că, prin moartea Sa, Isus a fost înfăţişat ca fiind mijlocul pentru mântuire şi este reprezentat ca fiind Acela care oferă ispăşirea. Pe scurt, înseamnă că Dumnezeu a făcut tot ce a fost necesar pentru a ne mântui. Textul vorbeşte, de asemenea, despre „trecerea cu vederea a păcatelor”.

Păcatele noastre sunt cele care ne fac să nu putem fi acceptaţi de Dumnezeu. Noi nu putem face nimic prin noi înşine pentru a ne anula păcatele. Totuşi, în Planul de Mântuire, Dumnezeu a oferit o cale pentru ca păcatele acestea să fie şterse prin credinţa în sângele lui Hristos. Expresia a trece cu vederea vine din cuvântul grecesc paresis, care înseamnă „a trece peste”. „Trecerea cu vederea” nu este în niciun sens ignorarea păcatelor. Dumnezeu poate să treacă cu vederea păcatele din trecut, deoarece, prin moartea Sa, Hristos a suferit pedeapsa pentru toate păcatele oamenilor. Prin urmare, oricui crede în sângele Său i se pot „trece cu vederea” păcatele, deoarece Hristos a murit deja pentru ele (1 Cor. 15,3).

5. Citeşte Romani 3,26.27. Care este ideea exprimată de Pavel aici?

Vestea bună pe care Pavel era nerăbdător să o împărtăşească este că „neprihănirea lui Dumnezeu” este disponibilă pentru om şi că ea „vine” la noi, nu prin fapte, nu prin meritele noastre, ci prin credinţa în Domnul Isus şi în ceea ce a făcut El pentru noi. Datorită crucii de pe Golgota, Dumnezeu poate să-i declare neprihăniţi pe păcătoşi şi totuşi să rămână drept şi corect în faţa universului. Satana nu mai poate să-şi îndrepte degetul acuzator împotriva lui Dumnezeu, pentru că Cerul a adus jertfa supremă. Satana Îl acuzase pe Dumnezeu că îi cerea neamului omenesc mai mult decât era dispus să-i ofere. Crucea respinge acuzaţia aceasta.

Satana s-a aşteptat ca, după ce lumea a păcătuit, Dumnezeu să o nimicească. Dar El L-a trimis pe Fiul Său să o mântuiască. Ce ne spune faptul acesta despre caracterul lui Dumnezeu? Ce impact ar trebui să aibă cunoaşterea caracterului Său asupra vieţii noastre?

6. Ce afirmă Pavel în Romani 3,28? Înseamnă că nu ni se mai cere să respectăm Legea, pentru că nu ne mântuieşte?

În contextul său istoric, în Romani 3,28, Pavel vorbea despre lege în sensul ei general, ca sistem al iudaismului. Indiferent cât de conştiincios a încercat un iudeu să trăiască sub sistemul acesta, dacă nu-L primea pe Isus ca Mesia, nu putea să fie îndreptăţit. Versetul acesta este concluzia lui Pavel după declaraţia lui că legea credinţei exclude lauda de sine.

Dacă ar fi îndreptăţit prin propriile fapte, un om ar putea să se laude. Dar, dacă este îndreptăţit pentru că a crezut în Domnul Isus, atunci meritul Îi aparţine clar lui Dumnezeu, care l-a îndreptăţit pe păcătos.

Ellen G. White dă un răspuns interesant la întrebarea: „Ce este îndreptăţirea prin credinţă”? Ea a scris: „Este lucrarea lui Dumnezeu de a coborî în ţărână slava omenească şi de a face pentru om lucrarea pe care el nu are puterea să o facă singur. – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei (Seria A, nr. 9, 1897), pag. 61, 62

Faptele Legii nu pot face ispăşire pentru păcatele trecute. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată. Ea poate fi primită numai prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Prin urmare, în acest sens, faptele Legii nu au nicio legătură cu îndreptăţirea. A fi îndreptăţiţi fără fapte înseamnă a fi îndreptăţiţi fără a avea în noi înşine nimic care să merite îndreptăţirea.

Totuşi, mulţi creştini au înţeles şi aplicat greşit textul acesta. Spunând că tot ce trebuie să facem este să credem, ei desconsideră faptele sau ascultarea, chiar şi ascultarea de Legea morală. Astfel, ei îl înţeleg întru totul greşit pe Pavel. În Romani şi pretutindeni în celelalte locuri, Pavel atribuie o mare importanţă respectării Legii morale. Isus a făcut la fel şi, de asemenea, Iacov şi Ioan (Matei 19,17; Romani 2,13; Iacov 2,10.11; Apocalipsa 14,12). Ideea lui Pavel este că, deşi ascultarea de Lege nu este mijlocul îndreptăţirii, cel care este îndreptăţit prin credinţă va respecta Legea lui Dumnezeu şi, de fapt, doar aşa poate să respecte Legea. Un om care nu a fost născut din nou, care nu a fost îndreptăţit, nu poate să împlinească niciodată cerinţele Legii.

De ce este aşa de uşor să fii prins în capcana de a gândi că, din cauză că Legea nu ne mântuieşte, nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la păzirea ei? Ai justificat vreodată păcatul, folosindu-te de îndreptăţirea prin credinţă? De ce este aceasta o poziţie foarte periculoasă? În acelaşi timp, unde am fi fără făgăduinţa mântuirii, chiar dacă suntem ispitiţi să abuzăm de ea?

Pentru studiu suplimentar: Parabolele Domnului Hristos, cap. „Lucruri vechi şi noi”.
„Harul este o favoare nemeritată. Îngerii, care nu cunosc păcatul, nu înţeleg ce înseamnă harul pentru ei, dar păcătoşenia noastră ne face să avem nevoie de harul unui Dumnezeu milos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 331, 332

„Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu a considerat că este potrivit să le făgăduiască iertare celor păcătoşi, nu pentru că în credinţă s-ar afla vreo virtute prin care mântuirea să fie meritată, ci deoarece credinţa poate să se bazeze pe meritele lui Hristos, care sunt remediul oferit pentru păcat. Credinţa poate să prezinte ascultarea deplină de Hristos în locul nelegiuirii şi al defectelor păcătoşilor. Când cel păcătos crede că Hristos este Mântuitorul lui personal, atunci, în conformitate cu făgăduinţele Sale care nu
dau greş, Dumnezeu îi iartă păcatul şi îl îndreptăţeşte fără plată. Sufletul pocăit îşi dă seama că îndreptăţirea lui vine pentru că Domnul Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al lui, a murit pentru el şi este jertfa lui de ispăşire şi neprihănirea lui”. – Idem, p. 366, 367

„Deşi Legea nu poate să îndepărteze pedeapsa pentru păcat, ci îi cere păcătosului să îşi plătească toată datoria, totuşi Domnul Hristos le-a făgăduit iertare din abundenţă tuturor celor ce se pocăiesc şi cred în harul Său. Dragostea lui Dumnezeu îi este oferită din belşug sufletului care crede şi se pocăieşte. Stigmatul păcatului poate fi şters din suflet numai prin sângele Jertfei ispăşitoare. Nicio altă jertfă nu ar fi fost suficientă, cu excepţia jertfei Aceluia care era egal cu Tatăl. Lucrarea lui Hristos – viaţa Sa, umilinţa,
moartea şi mijlocirea pentru omul pierdut – măreşte Legea şi o face vrednică de cinste”. – Idem, p. 371

Întrebări pentru discuţie

1. Citeşte textele din săptămâna aceasta şi scrie în propriile cuvinte un paragraf care rezumă ce spun ele. Împărtăşeşte ideile la grupă.

2. Gândeşte-te cât a costat mântuirea noastră: moartea Fiului lui Dumnezeu. Ce ar trebui să ne spună lucrul acesta despre cât de rău este păcatul? În cele din urmă, dacă am înceta cu totul să mai păcătuim, de ce tot nu ar fi suficient pentru a fi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu? Cum pot aceste fapte să ne motiveze pentru a ne împotrivi ispitei de a păcătui?

3. Cum ar putea cineva să fie ispitit să abuzeze de vestea cea bună a mântuirii doar prin credinţă? (Vezi 2 Petru 3,16; 1 Ioan 3,7.)

Explicarea credinţei

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” (Romani 5,1.2)

Apostolul Pavel a pus bazele ideii că îndreptăţirea, sau acceptarea din partea lui Dumnezeu, vine numai prin credinţa în Isus Hristos, deoarece numai neprihănirea Sa este suficientă „ca să putem sta în picioare” înaintea Domnului nostru. El construieşte pe acest mare adevăr şi explică mai mult subiectul acesta. Pavel arată că mântuirea este numai prin credinţă, şi nu prin fapte, chiar şi pentru cineva la fel de „neprihănit” ca Avraam şi, într-un sens, face un pas înapoi şi priveşte la imaginea de ansamblu – la ce anume a cauzat păcatul, suferinţa şi moartea, cum se găseşte soluţia în Hristos şi ce a făcut El pentru neamul omenesc.

Prin căderea unui singur om, Adam, toată omenirea a înfruntat condamnarea, înstrăinarea şi moartea. Prin biruinţa unui singur om, Isus, toată lumea a fost aşezată pe o nouă bază înaintea lui Dumnezeu, una în care, prin credinţa în Isus, toţi pot să aibă şters raportul păcatelor lor, pedeapsa pentru păcatele acelea să poată fi retrasă şi să poată fi iertaţi pentru totdeauna.

Apostolul Pavel îl pune pe Adam în contrast cu Isus, arătând cum a venit Hristos să repare ce a făcut Adam şi că, prin credinţă, victimele păcatului lui Adam pot fi salvate prin Isus, Mântuitorul. Temelia acestor lucruri este crucea lui Hristos şi moartea Sa înlocuitoare, care deschid calea pentru ca fiecare făptură omenească, iudeu sau dintre neamuri, să poată fi mântuită prin Isus, care a cumpărat cu sângele Său îndreptăţirea pentru toţi cei care Îl primesc.

Cu siguranţă, aceasta este o temă care merită să fie explicată, deoarece este temelia tuturor speranţelor.

1. Rezumă mesajul lui Pavel din Romani 5,1-5. Ce învăţătură poţi să iei pentru tine?

„Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi” înseamnă literal „după ce am fost îndreptăţiţi”. Verbul grecesc exprimă o acţiune împlinită. Noi am fost declaraţi neprihăniţi sau am fost priviţi ca fiind neprihăniţi, nu prin vreo faptă a Legii, ci pentru că am fost primiţi de Isus Hristos. Viaţa desăvârşită pe care Isus a trăit-o pe pământul acesta şi ascultarea Sa desăvârşită de Lege ne-au fost atribuite nouă.
În acelaşi timp, toate păcatele noastre au fost puse asupra Lui. Dumnezeu a considerat că Isus a săvârşit păcatele acelea, nu noi, iar în felul acesta, noi putem fi cruţaţi de pedeapsa pe care o merităm. Pedeapsa a căzut asupra lui Hristos pentru noi, în locul nostru, aşa încât noi nu mai trebuie să o primim niciodată. Ce veste mai plină de slavă poate să fie pentru cel păcătos?

Cuvântul grecesc tradus prin „slavă” în versetul 2 este tradus prin „ne bucurăm” în versetul 3. Dacă ar fi tradus tot prin „ne bucurăm” şi în versetul 2 (aşa cum este în unele versiuni), legătura dintre versetele 2 şi 3 ar fi înţeleasă mai clar. Oamenii îndreptăţiţi se pot bucura în necaz, deoarece credinţa lor este centrată în Isus Hristos. Ei au încredere că Dumnezeu va face toate lucrurile să lucreze spre bine. Ei vor considera că este o cinste să sufere pentru Hristos. (Vezi şi 1 Petru 4,13)

Observaţi, de asemenea, progresul de la versetul 3 la versetul 5.

1. Răbdare. Cuvântul grecesc hupomone înseamnă „răbdare statornică”. Acesta este tipul de răbdare pe care îl dezvoltă necazul în cel care îşi păstrează credinţa şi nu îşi pierde speranţa în Hristos, chiar când trece prin încercări şi suferinţe care pot uneori să facă viaţa atât de nefericită.

2. Biruinţă. Cuvântul grecesc dokime înseamnă „calitatea de a fi aprobat”, „caracter” sau, mai precis, „caracter aprobat”. Cel care suportă cu răbdare încercările poate să dezvolte un „caracter aprobat”.

3. Nădejdea. Răbdarea şi aprobarea dau naştere în mod firesc nădejdii, nădejdea găsită în Isus şi în făgăduinţa mântuirii prin El. Atâta vreme cât ne prindem de Isus, în credinţă, pocăinţă şi ascultare, avem toate motivele să sperăm.

Ce speri mai mult decât orice altceva? Cum poate această speranţă să fie împlinită în Isus? Se poate împlini? Dacă nu, eşti sigur că vrei atât de mult împlinirea ei?

2. Ce ni se spune în Romani 5,6-8 despre caracterul lui Dumnezeu şi de ce este aici atâta speranţă pentru noi?

Când Adam şi Eva au călcat cerinţa divină în mod ruşinos şi fără scuză, Dumnezeu a făcut primii paşi spre împăcare. Chiar de atunci, Dumnezeu a luat iniţiativa de a oferi o cale de mântuire şi de a-i invita pe oameni să o accepte. „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Galateni 4,4).

3. Ce ni se spune în Romani 5,9?

Aşa cum sângele pus pe uşorii caselor israeliţilor din Egipt, în ajunul plecării, i-a ocrotit pe întâii născuţi de mânia care a căzut asupra întâilor născuţi ai Egiptului, tot aşa sângele lui Isus Hristos garantează că acela care a fost îndreptăţit şi păstrează acest statut nu va avea parte de mânia lui Dumnezeu, care va nimici păcatul în cele din urmă.

Unii au dificultăţi cu ideea unui Dumnezeu iubitor care Se mânie. Totuşi mânia aceasta există tocmai din cauza dragostei Sale. Cum ar putea Dumnezeu, care iubeşte lumea, să nu Se mânie împotriva păcatului? Dacă ar fi fost indiferent faţă de noi, nu I-ar fi păsat de tot ce se întâmplă aici. Priviţi în jur, în lume, şi vedeţi ce a făcut păcatul din creaţiunea Sa. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie mânios împotriva unui asemenea rău şi unei asemenea devastări?

4. Ce alte motive ne sunt date pentru a ne bucura? Romani 5,10.11

Unii comentatori au văzut în versetul 10 o referire la viaţa pe care a trăit-o Hristos pe pământ, dezvoltând un caracter desăvârşit, pe care, acum, Se oferă să ni-l atribuie nouă („vom fi mântuiţi prin viaţa Lui”). Deşi îndreptăţirea noastră este prin viaţa desăvârşită a lui Hristos, Pavel pare să pună accentul pe faptul că, deşi a murit, Hristos a înviat şi trăieşte veşnic (vezi Evrei 7,25). Noi suntem mântuiţi, pentru că El trăieşte. Dacă ar fi rămas în mormânt, speranţele noastre ar fi pierit odată cu El. Versetul 11 continuă cu motivul pe care îl avem de a ne bucura în Domnul, şi anume, lucrarea pe care a îndeplinit-o Isus pentru noi.

Moartea este un vrăjmaş, cel din urmă. Când l-a creat pe om, Dumnezeu a plănuit ca el să trăiască veşnic. În afară de oamenii care trec prin mari suferinţe, nimeni nu doreşte să moară. Moartea este contrară naturii noastre fundamentale. Motivul este că, de la început, am fost creaţi să trăim veşnic. Moartea ar fi trebuit să ne fie necunoscută.

5. Citeşte Romani 5,12. Ce descrie Pavel aici? Ce explică faptul acesta?

Cu privire la acest pasaj biblic, comentatorii au avut mai multe controverse decât cu privire la majoritatea celorlalte. Probabil că, aşa cum spune SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 529, motivul este că aceşti comentatori „încearcă să folosească pasajul acesta în alt scop decât a intenţionat Pavel”.

Un punct asupra căruia sunt controverse este felul în care a trecut păcatul lui Adam asupra urmaşilor lui. Au împărtăşit urmaşii lui Adam vinovăţia păcatului său ori sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauza propriilor păcate? Deşii unii au încercat să obţină răspunsul la întrebare din textul acesta, Pavel nu se ocupa de acest subiect. El a avut în minte un scop cu totul diferit. El accentuează din nou ce a declarat deja, „căci toţi au păcătuit” (Romani 3,23). Trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi,
deoarece numai în felul acesta ne vom da seama că avem nevoie de un Mântuitor. Aici, Pavel încerca să-i facă pe cititori să-şi dea seama cât de rău este păcatul şi ce a adus el în lume, prin Adam. Prin urmare, Pavel arată ce ne oferă Dumnezeu prin Isus, darul acesta fiind singurul remediu pentru tragedia adusă asupra lumii noastre prin păcatul lui Adam.

Totuşi textul acesta spune doar care este problema (moartea în Adam), nu dă şi soluţia (viaţa în Hristos). Unul dintre aspectele cele mai pline de slavă ale Evangheliei este că moartea a fost „înghiţită” de viaţă. Isus a trecut prin porţile mormântului şi i-a rupt legăturile. El spune: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1,18). Din cauză că Isus are cheile, vrăjmaşul nu mai poate să îşi ţină victimele în mormânt.

Care au fost experienţele tale în legătură cu realitatea şi tragedia morţii? De ce, în faţa unui vrăjmaş atât de înverşunat, trebuie să avem o speranţă în ceva mai mare decât noi înşine sau mai mare decât orice oferă lumea aceasta?

6. Ce spune Pavel în Romani 5,13.14?

Expresia „înainte de Lege” este paralelă cu afirmaţia „de la Adam până la Moise”. El vorbeşte despre perioada de la creaţiune la Sinai, înainte de introducerea oficială a regulilor şi legilor sistemului israelit, în care erau incluse şi Cele Zece Porunci. „Înainte de Lege” înseamnă „până când cerinţele lui Dumnezeu au fost detaliate în legile date lui Israel pe Sinai”. Păcatul a existat şi înainte
de Sinai. Cum ar fi putut să nu existe? Minciuna, uciderea, adulterul şi idolatria nu au fost păcate până atunci? Desigur că au fost.

7. Menţionaţi câteva texte care arată realitatea păcatului înainte de Sinai.

Este adevărat că, înainte de Sinai, omenirea în general a avut doar o descoperire limitată a lui Dumnezeu, dar este evident că a cunoscut suficient pentru a fi considerată responsabilă. Dumnezeu este drept şi nu va pedepsi pe nimeni pe nedrept. Oamenii din lumea de dinainte de Sinai au murit, aşa cum arată Pavel aici. Moartea a trecut asupra tuturor. Deşi nu păcătuiseră împotriva unor porunci descoperite explicit, totuşi păcătuiseră. Ei au avut descoperirile lui Dumnezeu în natură, dar nu au luat seama la ele şi de aceea au fost vinovaţi. „Însuşirile nevăzute ale Lui… se văd lămurit, de la facerea lumii… Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1,20).

8. Cu ce scop S-a descoperit Dumnezeu mai clar „în Lege”? Romani 5,20.21

Învăţăturile date pe Sinai au cuprins Legea morală, deşi aceasta existase şi înainte. Totuşi, în conformitate cu Biblia, atunci a fost prima dată când Legea a fost scrisă şi proclamată. Când au început să se compare cu cerinţele divine, israeliţii au descoperit
că erau departe. Cu alte cuvinte, „greşeala s-a înmulţit”. Ei şi-au dat seama cât de mari erau nelegiuirile lor. Scopul unei asemenea descoperiri a fost acela de a-i ajuta să înţeleagă că au nevoie de un Mântuitor şi de a-i conduce să accepte harul oferit cu atâta bunăvoinţă de Dumnezeu. Versiunea adevărată a credinţei Vechiului Testament nu a fost legalistă.

9. Ce contrast ne este prezentat în continuare? Ce speranţă ne este oferită în Hristos? Romani 5,18.19

Ca oameni, tot ce am primit de la Adam este sentinţa de moarte. Totuşi Hristos a intervenit şi a păşit pe terenul unde Adam a căzut, suportând fiecare încercare în locul omului. El a răscumpărat eşecul lui Adam şi căderea sa ruşinoasă şi, în felul acesta, ca Înlocuitor al nostru, ne-a pus pe un teren avantajos înaintea lui Dumnezeu. De aceea, Isus este „Cel de-al doilea Adam”.

„Al doilea Adam a fost un agent moral liber, răspunzător pentru comportamentul lui. Înconjurat de influenţele subtile, intense şi amăgitoare, El a fost într-o situaţie mult mai puţin favorabilă pentru a trăi o viaţă fără păcat, decât a fost primul Adam. Totuşi, în mijlocul celor păcătoşi, El s-a împotrivit fiecărei ispite de a păcătui şi Şi-a păstrat nevinovăţia. El a fost întotdeauna fără păcat”. – Comentariile Ellen G. White în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1074

10. Cum sunt puse în contrast faptele lui Adam cu cele ale lui Hristos, în Romani 5,15-19?

Priviţi ideile opuse aflate aici: moarte, viaţă; neascultare, ascultare; osândă, hotărâre de iertare; păcat, neprihănire. Isus a venit şi a reparat tot ce stricase Adam! De asemenea, este fascinant că, în versetele 15-17, cuvântul „dar” apare de cinci ori. De cinci ori! Ideea este simplă: Pavel accentuează că îndreptăţirea nu este câştigată, ci vine ca un dar. Este ceva ce nu merităm. La fel ca pentru orice dar, trebuie să întindem mâna şi să îl primim, iar în cazul acesta, primim darul prin credinţă.

Care a fost darul cel mai bun pe care l-ai primit vreodată? Ce a făcut să fie aşa de bun, deosebit de celelalte? Cum te-a făcut faptul că a fost un dar, şi nu ceva ce ai meritat, să-l apreciezi şi mai mult? Ar putea darul acela să se compare cât de puţin cu tot ce am primit în Isus?

Pentru studiu suplimentar: Divina vindecare, cap. „Ajutor în vieţuirea zilnică”; Patriarhi şi profeţi, cap. „Ispitirea şi căderea”.

„Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţumiţi cu atingerea propriului standard, un standard omenesc al caracterului, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea proprie nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 320

„Este mare nevoie ca Domnul Hristos să fie predicat ca fiind singura nădejde şi mântuire. Când a fost prezentată învăţătura îndreptăţirii prin credinţă…, ea a fost pentru mulţi ca apa pentru călătorul însetat. Gândul că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită, nu datorită vreunui merit al nostru, ci asemenea unui dar fără plată al lui Dumnezeu, a fost un gând preţios”. – Idem, p. 360

„Încercarea este o parte din educaţia primită în şcoala lui Hristos spre a-i curăţi pe copiii lui Dumnezeu de zgura a ceea ce este pământesc. Experienţele prin care sunt trecuţi vin asupra lor din cauză că Dumnezeu îi conduce. Încercările şi piedicile sunt metodele de disciplinare alese de El şi condiţiile succesului puse de El. Cel care citeşte inimile oamenilor cunoaşte slăbiciunile lor mai bine decât le pot cunoaşte ei înşişi. El vede că unii au însuşiri care, dacă ar fi bine îndrumate, ar putea fi folosite spre
înaintarea lucrării Sale”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 524

Întrebări pentru discuţie

1. Cum te-a susţinut credinţa când ai trecut prin încercări? Ce ai învăţat despre tine şi despre Dumnezeu? Ce anume din ce ai învăţat ar putea să le fie de folos altora care ar putea să treacă prin perioade grele?

2. Mulţi scriitori şi filozofi s-au plâns de lipsa de sens a vieţii, din cauză că se sfârşeşte într-o moarte veşnică. Cum le răspundem noi, creştinii? De ce speranţa pe care o avem în Isus este singurul răspuns la acea lipsă de sens a vieţii?

3. Căderea lui Adam ne-a impus o natură căzută, dar biruinţa lui Isus oferă făgăduinţa vieţii veşnice tuturor celor ce o primesc prin credinţă. Ce îi reţine atunci pe oameni să o ceară cu nerăbdare pentru ei înşişi? Cum poate fiecare dintre noi să-i ajute pe cei ce caută să înţeleagă mai bine ce le oferă Hristos şi ce a făcut El pentru ei?

 

Numai daca ne facem UNA cu El, primim Biruinţa asupra păcatului

„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” (Romani 6,14)

După ce a explicat îndreptăţirea prin credinţă, fără faptele Legii, Pavel începe să răspundă la întrebarea evidentă: Dacă faptele nu pot să ne mântuiască, de ce să ne mai preocupăm de ele? De ce să nu continuăm pur şi simplu să păcătuim?

Capitolul 6 este răspunsul lui la această întrebare importantă. Aici, Pavel tratează subiectul cunsocut în general, ca fiind „sfinţirea”, procesul prin care biruim păcatul şi reflectăm tot mai mult caracterul lui Hristos. Totuşi cuvântul sfinţire, ca atare, nu apare nicăieri în Romani. (În Romani 15,16, apare o dată cuvântul sfinţit).

Înseamnă că Pavel nu are nimic de spus cu privire la ce este cunoscut, în general, ca fiind sfinţire? Nicidecum. Pur şi simplu, el nu se referă la ea folosind acest termen. În Biblie, „a sfinţi” înseamnă „a consacra” lui Dumnezeu. Prin urmare, „a fi sfinţit” este prezentat adesea ca fiind un act trecut şi încheiat. De exemplu, „împreună cu toţi cei sfinţiţi” (Fapte 20,32) – „cei sfinţiţi” din definiţia aceasta sunt cei care sunt consacraţi lui Dumnezeu. Totuşi această folosire biblică a termenului „a sfinţi” nu neagă în niciun fel doctrina importantă a sfinţirii, nici faptul că sfinţirea este o lucrare de o viaţă. Biblia susţine cu putere doctrina aceasta, dar, în general, foloseşte alţi termeni pentru a o descrie.

În săptămâna aceasta, vom vedea o altă faţă a mântuirii prin credinţă, una care, foarte uşor, poate să fie înţeleasă greşit, şi anume: făgăduinţele biruinţei asupra păcatului în viaţa cuiva care a fost mântuit prin Isus.

În Romani 5,20, Pavel face o declaraţie impresionantă: „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult”. Ideea lui a fost că, indiferent cât de mult păcat există sau cât de îngrozitoare sunt consecinţele lui, harul lui Dumnezeu este suficient pentru a-l trata. Ce speranţă ar trebui să aducă faptul acesta pentru fiecare dintre noi, îndeosebi când suntem ispitiţi să simţim că păcatele noastre sunt prea mari pentru a fi iertate!

1. Citeşte Romani 6,1. Care este ideea pe care o tratează Pavel aici şi cum răspunde el în versetele următoare la acest fel de gândire? Romani 6,2-11

În capitolul 6, Pavel arată că un om care a fost îndreptăţit nu ar trebui să mai păcătuiască, deoarece a murit faţă de păcat. Cufundarea în apa botezului reprezintă înmormântarea. Ce este înmormântat? „Omul cel vechi” al păcatului, omul care săvârşeşte păcatul, omul dominat şi condus de păcat. Ca urmare, „trupul păcatului” este nimicit, aşa încât noi nu mai continuăm să slujim păcatului. În Romani 6, păcatul este personificat ca fiind un stăpân care domneşte peste slujitorii lui. Odată ce omul vechi, care a slujit păcatului, a murit, stăpânirea păcatului încetează. Cel care se ridică din mormântul de apă este un om nou, care nu mai slujeşte păcatului. El trăieşte acum în înnoirea vieţii.

Domnul Hristos a murit o dată pentru totdeauna, dar acum este viu pentru veşnicie. Moartea nu mai poate să domnească asupra Lui. Prin urmare, creştinul care este botezat a murit faţă de păcat o dată pentru totdeauna şi nu ar trebui să mai ajungă niciodată sub stăpânirea lui. Desigur, aşa cum ştie orice creştin botezat, păcatul nu dispare automat din viaţa noastră, îndată ce ieşim din apă. A nu fi sub stăpânirea păcatului nu este acelaşi lucru cu a nu fi nevoit să lupţi cu el. Noi avem de dus o luptă zilnic, clipă de clipă, pentru a rămâne morţi faţă de păcat şi vii pentru Hristos. Deşi făgăduinţele biruinţei există, noi trebuie să cerem împlinirea lor prin credinţă şi să ne aducem aminte că harul lui Dumnezeu se înmulţeşte, chiar când păcătuim. Dacă nu, ce speranţă ar avea vreunul dintre noi, chiar şi după ce a fost botezat?

Care a fost experienţa ta cu puterea păcatului în viaţa personală, chiar după botez? Ce alegeri ale tale îngăduie ca păcatul să aibă asupra ta o putere pe care nu ar trebui să o aibă, datorită făgăduinţelor Bibliei cu privire la biruinţă?

2. Ce îndemn ne este dat în Romani 6,12?

Cuvântul a domni arată că păcatul este reprezentat aici ca un împărat. Cuvântul grecesc tradus aici prin „domneşte” înseamnă, literal, „a fi împărat”, sau „a avea rolul unui împărat”. Păcatul este întru totul mult prea doritor să preia domnia asupra trupurilor noastre muritoare şi să dicteze un anume comportament. Spunând: „păcatul să nu mai domnească”, Pavel arată că omul care a fost îndreptăţit de Dumnezeu poate alege să nu mai accepte păcatul ca împărat în viaţa sa. Aici intervine acţiunea voinţei.

„Ceea ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează natura umană, puterea deciziei sau capacitatea de a alege. Totul depinde de acţiunea corectă a voinţei. Dumnezeu le-a dat oamenilor capacitatea de a alege; datoria lor este aceea de a o exercita. Tu nu poţi să îţi schimbi inima, nu poţi să Îi predai lui Dumnezeusentimentele tale; dar poţi alege să Îi slujeşti. Poţi să-I dai Lui voinţa ta; atunci, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. În felul acesta, întreaga ta fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; sentimentele tale vor fi îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 47

Cuvântul grecesc din Romani 6,12, tradus prin „pofte”, înseamnă „dorinţe”. Dorinţele acestea pot fi ori după lucruri bune, ori după lucruri rele. Când domneşte, păcatul ne face să dorim ce este rău. Dorinţele vor fi puternice şi chiar irezistibile, dacă luptăm singuri împotriva lor. Păcatul poate să fie un tiran nemilos, care nu este mulţumit niciodată, ci se întoarce mereu pentru mai mult. Numai prin credinţă, numai cerând împlinirea făgăduinţelor biruinţei, putem să răsturnăm acest stăpân neînduplecat.

În versetul acesta, cuvântul deci este important. El se referă la ce s-a spus înainte, îndeosebi la ce s-a spus în versetele 10 şi 11. Cel botezat trăieşte acum „pentru Dumnezeu”. Adică Dumnezeu este centrul vieţii sale celei noi. Un astfel de om Îi slujeşte lui Dumnezeu, făcând ce Îi place lui Dumnezeu; prin urmare, nu poate să slujească în acelaşi timp şi păcatului. El este „viu” pentru Dumnezeu, prin Isus Hristos.

Întoarce-te la citatul din Ellen G. White, din studiul de astăzi. Observă cât de important este conceptul libertăţii de alegere. Ca fiinţe morale, noi trebuie să avem o voinţă liberă. În următoarele 24 de ore, încearcă să urmăreşti felul în care îţi foloseşti voinţa. Ce poţi să înveţi despre felul în care foloseşti acest dar sfânt sau abuzezi de el?

3. Cum trebuie să înţelegem Romani 6,14? Spune cumva că Cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii pentru noi? Dacă nu, de ce?

Romani 6,14 este una dintre declaraţiile-cheie din Epistola către Romani. O auzim adesea, citată de obicei în contextul în care cineva ne spune că Sabatul zilei a şaptea a fost desfiinţat. Totuşi este evident că textul nu înseamnă lucrul acesta. Aşa cum am întrebat anterior, cum putea să fie anulată Legea, iar păcatul să continue să fie o realitate, având în vedere că Legea este aceea care defineşte păcatul?

Dacă aţi citi tot ce a fost scris mai înainte în Romani, chiar şi numai în capitolul 6, ar fi greu să înţelegeţi cum, în mijlocul întregii dezbateri despre realitatea păcatului, Pavel ar spune deodată: „Legea morală, Cele Zece Porunci care definesc păcatul, a fost abolită”. Nu ar avea niciun sens. Pavel le spune romanilor că acela care trăieşte „sub Lege”, adică sub sistemul iudaic, aşa cum era practicat în zilele lui, cu toate regulile lui făcute de oameni, va fi stăpânit de păcat. Prin contrast, cel care trăieşte sub har va avea biruinţă asupra păcatului, deoarece Legea este scrisă în inima lui, iar Duhului lui Dumnezeu Îi este îngăduit să-i îndrume paşii.

Când Îl primim pe Isus Hristos ca Mesia, suntem îndreptăţiţi prin El, suntem botezaţi în moartea Sa, „omul cel vechi” este nimicit şi este înviat la o viaţă nouă, iar toate aceste lucruri vor detrona păcatul din viaţa noastră. Să nu uităm că întregul context în care apare versetul acesta este contextul făgăduinţei biruinţei asupra păcatului.

Nu ar trebui să definim prea restrictiv expresia „sub Lege”. Cel despre care se presupune că trăieşte „sub har”, dar calcă Legea lui Dumnezeu nu va găsi har, ci condamnare. „Sub har” înseamnă că, prin harul lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Isus, condamnarea pe care Legea o aduce inevitabil asupra celor păcătoşi a fost înlăturată. Prin urmare, fiind eliberaţi de condamnarea la moarte pe care a adus-o Legea, noi trăim în „înnoirea vieţii”, o viaţă caracterizată de faptul că nu mai suntem robi ai păcatului, pentru că am murit faţă de eu.

Ai experimentat realitatea unei vieţi noi în Hristos? Ce dovadă concretă ai pentru a arăta ce a făcut Hristos în tine? Care sunt lucrurile la care ar mai trebui să renunţi şi de ce trebuie să renunţi la ele?

4. Care este ideea exprimată de Pavel în Romani 6,16? De ce argumentul lui este foarte decisiv aici? Adică este ori una, ori alta, fără cale de mijloc. Ce lecţie învăţăm din acest contrast foarte clar?

Pavel se întoarce la ideea că viaţa cea nouă de credinţă nu acordă libertatea de a păcătui. Viaţa de credinţă face posibilă biruinţa asupra păcatului. De fapt, numai prin credinţă putem să avem biruinţa care ne este făgăduită.

După ce a personificat păcatul, vorbind de el ca despre un împărat care stăpâneşte asupra supuşilor lui, Pavel se întoarce acum la ilustraţie, arătând că păcatul este ca un stăpân care cere supunere de la robii lui. Pavel scoate în evidenţă faptul că omul îşi alege stăpânul. El poate să-i slujească păcatului, care duce la moarte, sau poate să-i slujească neprihănirii, care duce la viaţa veşnică. Pavel nu ne lasă nicio cale de mijloc aici, niciun loc pentru compromis. Este ori una, ori alta, deoarece la sfârşit vom avea fie
viaţa veşnică, fie moartea veşnică.

5. Citeşte Romani 6,17. Cum dezvoltă Pavel aici ideea din versetul 16 ?

Observă cât de interesant este legată ascultarea de „dreptarul învăţăturii”. Creştinii romani fuseseră învăţaţi şi cunoşteau principiile credinţei creştine, pe care le respectau acum. Prin urmare, Pavel spune că, dacă este ascultat „din inimă”, „dreptarul învăţăturii” îi ajută pe credincioşi să ajungă „robi ai neprihănirii” (vers. 18). Uneori, auzim că doctrina nu contează, dacă avem dragoste. Acesta este un mod simplist de a exprima ceva ce nu este simplu. Aşa cum s-a afirmat într-un studiu anterior, Pavel era foarte preocupat de învăţătura falsă la care cedase biserica din Galatia.

Prin urmare, trebuie să fim foarte atenţi la declaraţiile care denigrează în vreun fel importanţa unei învăţături corecte. Robi ai păcatului, robi ai neprihănirii – contrastul este foarte clar. Dacă păcătuim după botez, înseamnă că nu suntem mântuiţi cu adevărat?

Citeşte 1 Ioan 1,8-2,1. Cum ne ajută textele acestea să înţelegem ce înseamnă să fii urmaş al lui Hristos, şi totuşi să continui să fii supus căderii?

6. Rezumă ce spune Pavel în Romani 6,19-23. Ce ar însemna în mod real, aplicarea acestor adevăruri în viaţa ta? Ce ar trebui să faci sau să nu mai faci? Care sunt consecinţele?

Aici, cuvintele lui Pavel arată că el înţelege pe deplin natura căzută a omului. El vorbeşte despre „neputinţa firii pământeşti”. Cuvântul grecesc pentru „neputinţă” înseamnă şi „slăbiciune”. El ştie de ce este capabilă natura căzută a omului, dacă este lăsată în voia ei. Prin urmare, el apelează din nou la puterea de a alege – puterea de a alege să ne supunem pe noi şi firea noastră slabă unui stăpân nou, Domnul Isus, care ne va face în stare să trăim o viaţă neprihănită.

Romani 6,23 este citat adesea spre a arăta că pedeapsa păcatului, adică a călcării Legii, este moartea. Cu siguranţă că pedeapsa păcatului este moartea. Totuşi, în afară de a vedea moartea ca pedeapsă a păcatului, trebuie să vedem păcatul aşa cum îl descrie Pavel în Romani 6 – ca pe un stăpân care îşi domină robii, înşelându-i prin faptul că le dă ca plată moartea.

De asemenea, observaţi că, în dezvoltarea ilustraţiei cu cei doi stăpâni, Pavel atrage atenţia asupra faptului că a-i sluji unui stăpân înseamnă eliberarea din slujba celuilalt. Din nou, vedem alegerea clară: ori unul, ori celălalt. Nu există cale de mijloc. În acelaşi timp, aşa cum ştim cu toţii, a fi liber de stăpânirea păcatului nu înseamnă a fi fără păcat, nu înseamnă că nu luptăm cu el şi, uneori, chiar cădem, ci înseamnă că nu mai suntem stăpâniţi de păcat, oricât de real rămâne el în viaţa noastră şi oricât de mult trebuie să cerem, zi de zi, împlinirea făgăduinţelor de a-l birui.

Prin urmare, pasajul acesta ajunge să fie un apel puternic, adresat oricui slujeşte păcatului. Tiranul acesta nu oferă nimic, în afară de moarte, ca plată pentru săvârşirea lucrurilor ruşinoase. Aşadar, un om raţional ar trebui să dorească să se elibereze de acest tiran. Prin contrast, cei care slujesc neprihănirii fac lucruri drepte şi demne de laudă, nu cu gândul de a-şi câştiga mântuirea, ci ca un rod al noii lor experienţe. Dacă săvârşesc fapte bune, încercând să câştige mântuirea, ei pierd întreaga semnificaţie a Evangheliei, întreaga semnificaţie a mântuirii şi întreaga semnificaţie a motivului pentru care au nevoie de Domnul Isus.

Pentru studiu suplimentar: Solii pentru tineret, cap. „Victoria dobândită”; Mărturii, vol. 3, ediţia 1998, p. 397; Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. „Ade văratul motiv al slujirii”.

„El [Isus] nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi ai naturii Sale dumnezeieşti. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la
desăvârşirea de caracter.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 123

„Un creştinism de formă, neînsoţit de faptele corespunzătoare ale credinţei, nu valorează nimic. Niciun om nu poate sluji la doi stăpâni. Copiii celui rău sunt slujitorii stăpânului lor; ei sunt slujitorii aceluia pe care îl aleg ca stăpân şi ei nu pot fi slujitori ai lui Dumnezeu, până ce nu renunţă la Diavol şi la toate lucrările lui. Nu poate fi nevătămător pentru slujitorii Regelui ceresc să se angajeze în plăceri şi în distracţii în care se angajează slujitorii lui Satana, chiar dacă aceştia repetă des că aceste distracţii sunt nevătămătoare. Dumnezeu a descoperit adevăruri sfinte care îi deosebesc pe cei din poporul Său de cei necredincioşi şi prin care
îi curăţeşte pentru Sine. Adventiştii de ziua a şaptea trebuie să îşi trăiască totdeauna credinţa”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 1, p. 404

Întrebări pentru discuţie

1. Deşi avem aceste făgăduinţe minunate ale biruinţei asupra păcatului, realitatea este că toţi – chiar fiind creştini născuţi din nou – suntem conştienţi cât de căzuţi, cât de păcătoşi suntem şi cât de degradate pot fi inimile noastre. Există o contradicţie aici?

2. Prezintă în grupă o mărturie cu privire la ce a făcut Hristos în tine, la schimbările pe care le-ai trăit, ajungând la viaţa cea nouă în El.

3. Oricât de important este că ne aducem aminte întotdeauna că mântuirea noastră depinde numai de ce a făcut Hristos pentru noi, ce pericole apar, dacă exagerăm acest adevăr minunat şi excludem cealaltă parte a mântuirii, şi anume ce face Isus în noi pentru a ne schimba după chipul Său? De ce avem nevoie să înţelegem şi să accentuăm ambele aspecte?

Alegere prin har

„Întreb dar: ‘A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?’ Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin.” (Romani 11,1)

Studiul din săptămâna aceasta cuprinde Romani 10 şi 11, concentrându-se îndeosebi asupra capitolului 11. Este important să citiţi ambele capitole în întregime pentru a continua să urmaţi linia de gândire a lui Pavel.

Aceste două capitole au fost şi rămân punctul central al multor dezbateri. Cu toate acestea, pe parcursul ambelor, există un punct care rămâne clar, şi anume dragostea lui Dumnezeu pentru omenire şi dorinţa Lui cea mare de a-i vedea mântuiţi pe toţi oamenii. Romani 10 spune foarte clar că „nu este nicio deosebire între iudeu şi grec” (Romani 10,12) – toţi sunt păcătoşi şi toţi au nevoie de harul lui Dumnezeu, care i-a fost dat lumii prin Isus Hristos. Harul acesta ajunge la toţi – nu prin naţionalitate, nu prin naştere şi nu prin faptele Legii, ci prin credinţa în Isus, care a murit ca Înlocuitor pentru păcătoşii de pretutindeni. Rolurile se pot schimba, dar planul fundamental pentru mântuirea oamenilor nu se schimbă niciodată.

Pavel continuă tema aceasta în capitolul 11. Aici, de asemenea, aşa cum s-a declarat anterior, este important să înţelegem că, atunci când vorbeşte despre alegere şi chemare, Pavel nu se referă la mântuire, ci la rolul îndeplinit de cineva în planul lui Dumnezeu de a intra în legătură cu lumea. Niciun grup nu a fost respins de la mântuire niciodată. În schimb, după cruce şi după ce neamurilor le-a fost prezentată Evanghelia, îndeosebi prin Pavel, mişcarea timpurie a credincioşilor – atât iudei, cât şi neamuri– a preluat misiunea de a evangheliza lumea.

1. Care este mesajul din Romani 10,1-4? Cum putem să fim astăzi în pericolul de a căuta să ne stabilim o „neprihănire proprie”?

Legalismul se poate manifesta în multe forme, unele mai subtile ca altele. Cei care privesc la ei înşişi, la faptele lor bune, la dieta lor, la cât de strict respectă Sabatul, la toate lucrurile pe care nu le fac sau la lucrurile bune pe care le-au realizat – chiar şi cu intenţiile cele mai bune – cad în capcana legalismului. În fiecare clipă din viaţa noastră, trebuie să avem în atenţie sfinţenia lui Dumnezeu, în contrast cu păcătoşenia noastră.

Aceasta este calea cea mai sigură de a ne proteja de orice fel de gândire care îi conduce pe oameni la căutarea „propriei neprihăniri”, care este în contradicţie cu neprihănirea lui Hristos. Romani 10,4 este un text important, care surprinde esenţa întregului mesaj al lui Pavel din Romani. Mai întâi, trebuie să avem în vedere contextul.

Mulţi iudei „au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi” (Romani 10,3) şi să caute „neprihănirea pe care o dă Legea” (Romani 10,5). Totuşi, prin venirea lui Mesia, a fost prezentată adevărata cale a neprihănirii. Neprihănirea le-a fost oferită tuturor celor care aveau să-şi pună credinţa în Hristos. El a fost Cel spre care îndrumase sistemul ceremonial din vechime.

Chiar dacă includem Cele Zece Porunci în definiţia Legii aici, nu înseamnă că Cele Zece Porunci au fost înlăturate. Legea morală scoate în evidenţă păcatele noastre, greşelile noastre, lipsurile noastre şi ne arată nevoia de un Mântuitor, nevoia de iertare, nevoia noastră de neprihănire, care se află numai în Isus. În sensul acesta, Hristos este „sfârşitul” Legii.

Aici, cuvântul grecesc pentru „sfârşit” este teloes, care poate fi tradus şi prin „scop”, sau „ţintă”. Hristos este scopul final al Legii, prin faptul că scopul Legii este să ne conducă la Isus. A înţelege textul acesta ca pe o învăţătură că Poruncile – îndeosebi a patra (la care se referă în realitate unii) – sunt anulate acum înseamnă a trage o concluzie care este contrară cu aşa de multe dintre celelalte
declaraţii ale lui Pavel şi ale Noului Testament.

Ai fost vreodată mândru de cât de bun eşti, îndeosebi în comparaţie cu alţii? Poate că eşti „mai bun”, dar contează? Compară-te cu Hristos, apoi gândeşte-te cât de bun eşti în realitate.

2. Citeşte Romani 11,1-7. Ce învăţătură populară este contrazisă cu claritate şi irevocabil în pasajul acesta?

În prima parte a răspunsului său la întrebarea: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?’, Pavel indică o rămăşiţă, o alegere a harului, ca dovadă că Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său. Mântuirea le este oferită tuturor celor care o acceptă, atât iudei, cât şi neamuri. Ar trebui să ne amintim că primii convertiţi la creştinism au fost iudei – de exemplu, grupul care a fost convertit în Ziua Cincizecimii. A fost nevoie de o viziune specială şi de o minune pentru a-l convinge pe Petru că neamurile aveau acces egal la harul lui Hristos (Fapte 10; compară cu Fapte 15,7-9) şi că Evanghelia trebuie să le fie vestită şi lor.

3. Vrea cumva Pavel să spună că acea parte din Israel care L-a respins pe Isus a ajuns oarbă faţă de mântuire, pentru că Dumnezeu a intenţionat acest lucru? Romani 11,7-10

În versetele acestea, Pavel citează din Vechiul Testament, pe care iudeii îl considerau ca având autoritate. Pasajele pe care le citează Pavel Îl reprezintă pe Dumnezeu, dându-i lui Israel un spirit de somnolenţă, împiedicându-l să vadă şi să audă. Oare îi orbeşte Dumnezeu pe oameni pentru a-i împiedica să vadă lumina care i-ar conduce la mântuire? Niciodată! Pasajele acestea trebuie să fie înţelese în lumina explicaţiei pe care am dat-o capitolului Romani 9. Pavel nu vorbeşte despre mântuirea personală, deoarece Dumnezeu nu respinge de la mântuire niciun grup în masă. În schimb, ideea de aici, aşa cum a fost mereu, se referă la rolul pe care îl au aceste persoane în lucrarea Sa.

Ce este greşit în ideea că Dumnezeu a respins în masă un grup de oameni, din perspectiva mântuirii? De ce contează aceasta în comparaţie cu întreaga învăţătură a Evangheliei, a cărei esenţă arată că Hristos a murit pentru ca toţi oamenii să fie mântuiţi? Cum a condus ideea aceasta, în cazul iudeilor, la rezultate tragice?

4. Ce mare speranţă prezintă Pavel în Romani 11,11-15?

Aici găsim două expresii paralele: „plinătatea întoarcerii lor [israeliţilor]” (vers.12) şi 2) „primirea lor [israeliţilor]” (vers.15). Pavel prevedea că lepădarea lor avea să fie doar temporară, pentru a fi urmată de plinătate şi primire. Acesta este al doilea răspuns al lui Pavel la întrebarea pusă la începutul capitolului: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Ce pare a fi o lepădare, spune el, este doar o situaţie temporară.

5. Ce ne spune Pavel în versetele 16-24?

Pavel aseamănă rămăşiţa credincioasă a lui Israel cu un măslin nobil, ale cărui ramuri au fost rupte în parte (iudeii necredincioşi) – o ilustraţie pe care a folosit-o pentru a dovedi că „Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său” (vers. 2). Rădăcina şi trunchiul au rămas.
În acest pom au fost altoite neamurile. Dar ele îşi iau seva şi vitalitatea din rădăcină şi din trunchiul care îl reprezintă pe Israelul cel credincios.

Ce s-a întâmplat cu aceia care L-au respins pe Isus putea să li se întâmple şi credincioşilor dintre neamuri. Biblia nu ne învaţă că „odată mântuit, eşti mântuit pentru totdeauna”. Mântuirea a fost oferită liber, dar poate să fie respinsă tot „liber”. Deşi trebuie să fim atenţi cu privire la gândul că, de fiecare dată când păcătuim, pierdem mântuirea sau că, dacă nu suntem desăvârşiţi, nu suntem mântuiţi, trebuie să evităm şi extrema opusă – ideea că odată ce harul lui Dumnezeu ne îmbracă, nu mai avem nimic de făcut şi nicio alegere a noastră nu ne va lua mântuirea. În cele din urmă, numai cei care „rămân în bunătatea Sa” (vers. 22) vor fi mântuiţi.
Niciun credincios nu ar trebui să se laude cu bunătatea lui sau să se simtă superior faţă de vreun semen. Mântuirea noastră nu a fost câştigată, ci este un dar.

În faţa crucii, în faţa standardului sfinţeniei lui Dumnezeu, toţi suntem egali: păcătoşi care au nevoie de harul divin, păcătoşi care au nevoie de o sfinţenie la care se poate ajunge numai prin har. În noi înşine, nu avem nimic cu care să ne lăudăm, lauda noastră trebuie să fie numai în Isus şi în ce a făcut El pentru noi, venind în lumea aceasta în trup omenesc,
suferind necazurile noastre, murind pentru păcatele noastre, oferindu-ne un model de viaţă şi făgăduindu-ne puterea de a trăi viaţa aceea.

În toate acestea, noi suntem dependenţi întru totul de El, deoarece fără El nu am avea o speranţă mai mare decât aceea pe care o oferă lumea aceasta.

6. Ce evenimente mari profetizează Pavel în Romani 11,25-27?

Creştinii au discutat şi au dezbătut aceste câteva versete timp de secole. Totuşi, câteva puncte sunt clare. Mai întâi, ideea generală de aici este că Dumnezeu îi caută pe iudei. Declaraţia lui Pavel este un răspuns la întrebarea pusă la începutul capitolului: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Răspunsul lui, desigur, este nu, iar explicaţia lui este că orbirea (grecescul porosis, „împietrirea”) este 1) doar „parţială” şi 2) doar temporară, „până va intra numărul deplin al neamurilor”.

Ce înseamnă „numărul deplin al neamurilor”? Mulţi înţeleg expresia aceasta ca pe o modalitate de a prezenta împlinirea misiunii Evangheliei, prin care toţi oamenii din lume aud Evanghelia. „Numărul deplin al neamurilor” s-a împlinit când Evanghelia a fost predicată pretutindeni. Revenirea lui Isus este aproape. În punctul acesta, mulţi evrei încep să vină la Isus.

Un alt punct dificil este semnificaţia expresiei „tot Israelul va fi mântuit” (vers. 26). Aceasta nu trebuie să fie interpretată în aşa fel încât să însemne că, la sfârşitul timpului, toţi evreii vor fi mântuiţi printr-un fel de decret divin. Scriptura nu predică niciunde universalismul, nici cu privire la întregul neam omenesc, nici cu privire la vreo categorie de oameni. Pavel spera să „mântuiască pe unii dintre ei” (vers. 14). Unii L-au primit pe Mesia, iar alţii L-au respins, aşa cum se întâmplă cu orice grup de oameni.

Ellen White comentează Romani 11, vorbind despre un timp, „la încheierea propovăduirii Evangheliei”, când „mulţi evrei… Îl vor primi pe Hristos, prin credinţă, ca Mântuitor al lor”. – Ellen G. White, Faptele apo tolilor, p. 381

„Avem o lucrare măreaţă care trebuie să fie făcută în lumea noastră. Domnul a declarat că neamurile vor fi adunate, dar nu numai neamurile, ci şi evreii. Printre evrei, sunt mulţi care vor fi convertiţi şi prin care vom vedea mântuirea lui Dumnezeu înaintând ca o candelă aprinsă. Evreii se află pretutindeni şi trebuie să li se vestească lumina adevărului prezent. Printre ei sunt mulţi care vor veni la lumină şi vor propovădui cu o putere minunată despre caracterul neschimbător al Legii lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu va lucra. El va face lucruri minunate în neprihănire”. – Ellen G. White, Evanghelizare, p. 578

Ia-ţi timp să te gândeşti la rădăcinile iudaice ale credinţei creştine. Cum poate un studiu al religiei iudaice să te ajute să înţelegi mai bine credinţa creştină?

Dragostea lui Pavel faţă de poporul său este evidentă în versetele acestea. Cât de greu trebuie să-i fi fost când unii dintre conaţionalii lui au luptat împotriva lui şi a adevărului Evangheliei! Totuşi, în ciuda acestui fapt, el a continuat să creadă că mulţi vor înţelege că Isus este Mesia.

7. Cum arată Pavel dragostea lui Dumnezeu, nu numai faţă de iudei, ci şi faţă de întreaga omenire? Cum exprimă el, în versetele 28-36, puterea uimitoare şi tainică a harului lui Dumnezeu?

Deşi se face deosebire între iudei şi neamuri, în toate aceste versete, un lucru este clar: mila, dragostea şi harul lui Dumnezeu sunt revărsate asupra celor păcătoşi. Încă înainte de întemeierea lumii, planul lui Dumnezeu a fost să mântuiască omenirea şi să folosească oameni, chiar şi naţiuni, ca unelte în mâinile Sale pentru împlinirea voinţei Sale.

8. Citeşte cu atenţie şi cu rugăciune versetul 31. Ce idee importantă ar trebui să înţelegem din textul acesta cu privire la mărturia noastră, nu numai pentru evrei, ci şi pentru toţi oamenii cu care intrăm în legătură?

Fără îndoială, dacă, de-a lungul secolelor, biserica creştină i-ar fi tratat pe evrei mai bine, mult mai mulţi ar fi venit la Mesia. Marea greşeală din secolele timpurii de după Hristos, precum şi păgânizarea extremă a creştinismului – inclusiv respingerea Sabatului zilei a şaptea în favoarea duminicii – cu siguranţă, nu a făcut cu nimic mai uşor ca un evreu să fie atras la Isus.

Prin urmare, cât de important este ca toţi creştinii, înţelegând mila care le-a fost arătată prin Isus, să manifeste aceeaşi milă faţă de alţii! Dacă nu facem acest lucru, nu putem să fim creştini (vezi Matei 18,23-26).

Există cineva de care trebuie să ai milă şi care, probabil, nu merită? De ce să nu ai milă de persoana aceasta, oricât de greu ar fi? Nu a făcut Isus lucrul acesta pentru noi?

Pentru studiu suplimentar: Faptele apostolilor, cap. „Înaintea Sinedriului”, „Din prigonitor, ucenic”, „Scrisori din Roma”; Evanghelizare, „Lucrarea pentru catolici”.

„Cu toată căderea lui Israel ca naţiune, printre ei a rămas totuşi o rămăşiţă evlavioasă, care trebuia să fie mântuită. La venirea Mântuitorului, au fost oameni credincioşi, care au primit cu bucurie solia lui Ioan Botezătorul şi au fost astfel conduşi să cerceteze din nou profeţiile cu privire la Mesia. Prima biserică creştină a fost alcătuită din aceşti iudei credincioşi care L-au recunoscut pe Isus din Nazaret ca pe Acela a cărui venire ei o doriseră”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 376, 377

„Printre iudei, sunt unii care, asemenea lui Saul din Tars, sunt tari în Scripturi, şi aceştia vor vesti cu o putere minunată că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Dumnezeul lui Israel va face să se înfăptuiască aceasta în zilele noastre. Braţul Său nu s-a scurtat, ca să nu poată mântui. Când slujitorii Săi vor lucra în credinţă pentru aceia care au fost atât de mult timp neglijaţi şi dispreţuiţi, mântuirea Lui se va descoperi”. – Idem, p. 381

„Cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei, când o lucrare deosebită trebuie să fie făcută faţă de clasele de oameni neglijate până acum, Dumnezeu aşteaptă ca solii Săi să aibă un interes deosebit faţă de poporul iudeu pe care-l găseşte în toate părţile lumii. Cum Scripturile Vechiului Testament sunt întreţesute cu cele ale Noului Testament în explicarea planului veşnic al lui Iehova, aceasta va fi pentru mulţi iudei ca zorile unei noi creaţiuni, ca o înviere a sufletului. Când ei Îl văd pe Hristosul dispensaţiunii Evangheliei zugrăvit pe paginile Scripturii Vechiului Testament şi înţeleg cât de lămurit îl explică Noul Testament pe cel Vechi, puterile priceperii lor, până aici adormite, sunt trezite şi ei Îl recunosc pe Hristos ca Mântuitor al lumii. Mulţi Îl vor primi prin credinţă pe Hristos ca pe Răscumpărător al lor”. – Ibidem, p. 381

Întrebări pentru discuţie

1. În zilele din urmă, când Legea lui Dumnezeu şi îndeosebi Sabatul ajung în centrul atenţiei, este logic să credem că evreii – dintre care mulţi sunt la fel de serioşi ca adventiştii cu privire la Cele Zece Porunci – vor avea un rol în clarificarea unor subiecte pentru cei din lume?

2. De ce, dintre toate bisericile, Biserica Adventistă ar trebui să aibă cel mai mare succes în câştigarea evreilor? Ce poţi să faci tu, sau biserica ta locală, pentru a căuta să-i câştigi pe evreii din vecinătate?

 

Pentru ca El este desavarsit si mai bun decat toti la un loc…umblați cârmuiți de Duhul

Text de memorat: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5.16)

Unul dintre cele mai îndrăgite imnuri creştine este „M-a aflat păstorul nostru” compus de Robert Robinson. Acesta nu a fost dintotdeauna un om al credinţei. Din cauza decesului tatălui său, s-a lăsat cuprins de mânie şi a căzut pradă desfrâului şi alcoolului. După ce l-a ascultat pe marele predicator George Whitefield, el şi-a predat viaţa Domnului, a devenit pastor metodist şi a scris imnul amintit mai sus, care, în limba engleză, includea iniţial şi strofa aceasta: ,,0, harului cât de datori Zilnic sunt con­ strâns să fiu!! Bunătatea Ta, ca o funie/ Să lege inima-mi rătăcitoare de Tine!”

Cineva însă nu s-a simtit confortabil cu cuvintele „inima rătăcitoare” si a schimbat versurile astfel: „Înclinată spre închinare,! Doamne, inima mi-o simt,/ Sunt înclinat să Îl iubesc/ Pe Dumnezeul căruia Îi slujesc.”

Nu ne îndoim de intenţiile bune ale celui ce a făcut această schimbare, însă strofa iniţială descrie cu exactitate lupta creştinului. Credincioşii au două firi: firea pământească şi firea duhovnicească. Aceste două firi sunt în opoziţie. Cu toate că firea noastră păcătoasă va fi mereu „înclinată” să se îndepărteze de Dumnezeu, noi nu mai suntem robii dorinţelor fi­rii pământeşti, dacă suntem dispuşi să ne lăsăm conduşi de Duhul Său. Aceasta este ideea principală a pasajelor pe care le vom studia săptămâna aceasta.

Umblati carmuiti de Duhul

1. Ce legătură există Între „a umbla cârmuiţi de Duhul” şi a trăi viaţa de credinţă? Gal. 5,16, vezi şi Deut. 13,4.5; Rom. 13,13; Efes. 4,1.17; Col. 1,10.

„Umblarea” este o figură de stil preluată din Vechiul Testament, care se referă la modul în care trebuie să se comporte omul. Fiind evreu, Pavel apelează des la această figură de stil în epistolele sale pentru a înfăţişa con­ duita specifică vieţii creştine. De asemenea, întrebuinţarea ei este, proba­bil, legată de primul nume dat bisericii primare. Înainte să primească nu­mele de creştini (Fapte 11,26), urmaşii lui Isus erau cunoscuţi sub numele de cei care urmează „Calea” (Ioan 14,6; Fapte 22,4; 24,14).

Prin urmare, la începuturile lui, crestinismul nu era doar un set de convingeri teologice care Îl aveau în centru pe Isus, ci era şi o „cale” pe care credincioşii trebuiau să „umble”, un mod de a trăi.

2. Ce deosebire există Între termenul „a umbla” din scrierile lui Pavel si „a umbla” din Vechiul Testament? Compară Ex. 16,4; Lev. 18,4; ler. 44,23 cu Gal. 5,16.25; Rom. 8,4.

În Vechiul Testament, comportamentul nu era numit „umblare prin Duhul”, ci mai degrabă „umblare după Lege”. Halakhah este termenul juridic folosit de evrei, care desemnează regulile şi orânduielile găsite în Lege, dar şi în tradiţiile rabinice ale strămoşilor lor. Cuvântul halakhah este tradus de obicei prin „legea evreiască”, dar el provine, de fapt, din cuvântul ebraic „a umbla” si are sensul literal de „mod de a merge”.

Îndemnul de a „umbla cârmuiţi de Duhul” nu se opune ascultării de Lege. Pavel nu propune ca adepţii creştinismului să ducă o viaţă de încălcare a Legii. După cum s-a afirmat deja, el nu este împotriva Legii sau a ascultării de ea. El este împotriva modului legalist de raportare la Lege. Ascultarea autentică pe care Dumnezeu o aşteaptă nu se va realiza niciodată prin impunerile venite din exterior, ci prin motivaţia interioară oferită prin Duhul (Gal. 5,18).

Ce experienţe ai avut până acum în ceea ce priveşte ” umblarea ” sub călauzirea Duhului Sfânt? Cum e posibilă o astfel de experienţă? Ce obiceiuri din viaţa ta te împiedică să ai o astfel de umblare cu Domnul?

Lupta crestinului

3. Despre ce conflict vorbeste Pavel În continuare? Gal. 5,17; vezi si Rom. 7,14-24. Ai cunoscut realitatea crudă si dureroasă descrisă prin aceste cuvinte?

Lupta descrisă aici de Pavel nu este o luptă specifică fiecărei fiinţe omeneşti; ea se referă mai exact la lupta care se dă în sufletul creştinului. Dat fiind faptul că oamenii ascultă de când se nasc de firea pământească (Rom. 8,7), numai după naşterea din nou prin Duhul izbucneşte ade­văratul conflict spiritual (Ioan 3,6). Aceasta nu înseamnă că în sufletul necrestinilor nu există niciodată conflicte de ordin moral. Există în mod categoric. Însă chiar şi aceste conflicte sunt, în final, rezultatul lucrării Duhului Sfânt. Totuşi, lupta creştinului dobândeşte o nouă dimensiune, deoarece în credincios există două firi care se împotrivesc una alteia: firea pământească şi firea duhovnicească.

De-a lungul istoriei, creştinii au tânjit să fie eliberaţi din acest conflict.

Unii au încercat să-i pună capăt prin retragerea din societate, iar alţii au ajuns la concluzia că firea păcătoasă poate fi eradicată printr-un act al ha­rului divin. Ambele concepţii sunt greşite. Este adevărat că, prin puterea Duhului, noi putem supune poftele firii pământeşti, însă conflictul va conti­nua sub alte forme, până când vom primi un trup nou la revenirea Domnului. Retragerea din societate nu ne ajută, fiindcă purtăm lupta aceasta cu noi oriunde mergem şi o vom purta până la moarte sau până va reveni Isus.

Când scrie că lupta interioară îi împiedică pe creştini să facă tot ce vor, Pavel vrea să arate cât de intens este acest conflict. Noi avem două firi (două naturi) şi, de aceea, ne aflăm simultan pe două fronturi de luptă. Partea spirituală din noi tânjeşte după lucrurile spirituale şi detestă firea pământească. Dar partea păcătoasă din noi tânjeşte după lucrurile firii pământeşti şi se împotriveşte lucrurilor spirituale. Mintea omului conver­tit este prea slabă pentru a se opune singură firii pământeşti şi, de aceea, singura noastră speranţă de a ne supune firea pământească este aceea de a lua zilnic decizia de a fi de partea Duhului Sfânt şi de a ne împotrivi eului nostru păcătos. Acesta este motivul pentru care Pavel insistă să alegem să umblăm conduşi de Duhul.

Pornind de la experienţa ta legată de lupta dintre aceste două firi, ce sfat i-ai oferi unui creştin care se străduieşte să înţeleagă acest conflict permanent cu eul?

Faptele firii

Pavel ilustrează opoziţia dintre firea pământească şi Duhul Sfânt prin intermediul unei liste a viciilor şi a virtuţilor. O astfel de listă era un pro­cedeu literar întrebuinţat şi în literatura ebraică, şi în literatura greco­ romană.

Studiază cu atenţie listele cu vicii şi cele cu virtuţi din pasajele de mai jos. Ce asemănări şi ce deosebiri există Între Gal. 5,19-24 şi celelalte pa­ saje? ler. 7,9; Osea 4,2; Marcu 7,21.22; 1 Tim. 3,2.3; 1 Petru 4,3; Apoc. 21,8.

Fără îndoială că Pavel cunoştea foarte bine listele viciilor şi virtuţilor, însă există deosebiri semnificative în ceea ce priveste modul în care el întrebuinţează cele două liste în Galateni. În primul rând, deşi pune în con­trast cele două liste, el nu le denumeşte printr-o pereche de termeni anto­nimici. Denumirea listei viciilor este „faptele firii pământeşti”, pe când lista virtuţilor poartă denumirea de „roada Duhului”. Aceasta este o deosebire importantă. După cum scrie James G. Dunn, „firea pământească cere, pe când Duhul aduce rod.

Prima listă emană în jur o atmosferă impregnată de vanitate şi îngăduinţă de sine, pe când cealaltă vorbeşte mai mult despre preocuparea faţă de ceilalţi, despre linişte, despre tărie, despre încredere. Prima înfăţişează manevrele omeneşti, cealaltă împuternicirea divină prin har, subliniind ideea că transformarea interioară este sursa conduitei res­ponsabile.” – The Epistle ta the Galatians, pag. 308

A doua deosebire interesantă este aceea că lista viciilor are în denu­ mirea ei un termen la plural „faptele firii pământeşti”. „Roada Duhului” este la singular. Deosebirea aceasta ne lasă să înţelegem că viaţa dusă după firea pământească promovează dezbinarea, neliniştea, disensiunile şi despărţirea. Dimpotrivă, viaţa condusă de Duhul produce un singur rod al Duhului care se manifestă sub forma a nouă calităţi ce promovează unitatea.

În acest context, unii declară că nu contează ce convingeri avem despre Dumnezeu, atâta timp cât suntem sinceri. Nimic mai departe de adevăr! Lista viciilor alcătuită de Pavel ne demonstrează contrariul: concepţiile pervertite despre Dumnezeu duc la idei distorsionate despre compor­ tamentul sexual, despre religie, despre etică şi au ca rezultat ruperea relaţiilor dintre oameni. Mai mult decât atât, ele pot duce la pierderea vieţii veşnice (Gal. 5,21).

Revezi lista ,,faptelor firii pământeşti.” Este fiecare dintre viciile enumerate o încălcare a unei porunci din Decalog?

Roada Duhului

5. În ce fel se reflectă ea În ascultarea de Cele Zece Porunci? Vezi si Matei 5.22.23

6. In ce fel se reflecta ea in ascultarea de Cele Zece Porunci? Vezi si Matei 5,21.22.27.28; 22,35-40

Dragostea nu exclude păzirea Celor Zece Porunci; ele împreună ne arată cum să manifestăm dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de seme­nii noştri. Dragostea trece dincolo de litera Legii, dar, cu toate acestea, dragostea şi Legea nu se exclud reciproc. A spune că dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de semeni anulează poruncile Decalogului este tot atât de absurd ca a spune că iubirea faţă de natură anulează legea gravitaţiei!

De asemenea, spre deosebire de lista faptelor firii pământeşti, care conţine şaptesprezece vicii, lista roadei Duhului conţine nouă frumoa­se virtuţi. Cercetătorii consideră că aceste nouă virtuţi pot fi împărţite în grupe de câte trei, însă există multe opinii cu privire la semnificaţia fiecărei grupe. Unii consideră că împărţirea pe trei grupe ar fi o referire indirectă la Trinitate; alţii cred că aceste trei grupe de câte trei corespund celor trei relaţii fundamentale: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu semenii şi, în final, relaţia cu noi înşine. Alţii văd în această listă o enumerare a calităţilor lui Isus. Cu toate că fiecare dintre aceste interpretări are me­ritele ei, ideea cea mai importantă, care nu trebuie ignorată este aceea că dragostea ocupă primul loc în viaţa creştină.

Nu este întâmplător faptul că Pavel începe lista celor nouă virtuţi cu dragostea. El a subliniat deja, în vers. 6 şi 13, rolul central al dragostei în viaţa creştină şi o include şi în listele virtuţilor din alte epistole (2 Cor. 6,6; 1 Tim. 4,12; 6,11 şi 2 Tim. 2,22). In timp ce toate celelalte virtuţi apar şi în surse necreştine, dragostea este o particularitate a creştinului. Aşadar, dragostea nu trebuie considerată o virtute între toate celelalte, ci virtutea esenţială a creştinului, cheia tuturor celorlalte virtuţi. Dragostea este cel mai important rod al Duhului (1 Cor. 13,13; Rom. 5,5); ea ar trebui să caracterizeze viaţa şi atitudinile fiecărui creştin (Ioan 13,34.35), chiar dacă uneori e greu să o manifestăm.

De câtă renunţare la sine este nevoie pentru a manifesta dragoste? Poţi iubi fără să dai dovadă de renunţare la sine? Ce ne învaţă Isus despre dragoste şi despre renunţarea la sine?

Calea spre biruinta

Cu toate că în inima fiecărui credincios se va da permanent o luptă între firea pământească şi Duhul Sfânt, viaţa creştină nu trebuie trăită sub semnul înfrângerii, al eşecului şi al păcatului.

7. Care este secretul unei vieţii În care Duhul stăpâneşte peste firea pă­mântească? Gal. 5,16-26

Pasajul din Galateni 5,16-26 conţine cinci verbe-cheie care descriu viaţa condusă de Duhul Sfânt. Mai întâi, credinciosul trebuie „să umble” cârmuit de Duhul (vers. 16). Verbul grecesc este peripateo care are sensul literal de „a umbla împrejurul sau a urma”. Urmaşii renumitului filozof grec Aristotel au ajuns să fie cunoscuţi, sub numele de Peripatetici, deoarece ei îl urmau pe Aristotel pretutindeni. Intrucât verbul este la prezent, înţelegem că Pavel nu vorbeşte despre o umblare ocazională, ci mai degrabă despre o experienţă zilnică neîntreruptă. Pe lângă aceasta, întrucât avem de-a face cu o poruncă („umblaţi cârmuiţi de Duhul”), înseamnă că umblarea aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem în fiecare zi. Al doilea verb este „călăuziţi” (vers. 18). El ne sugerează că avem nevoie să Îi per­ mitem Duhului să ne arate încotro să mergem (compară cu Rom. 8,14; 1 Cor. 12,2). Sarcina noastră nu este aceea de a conduce, ci de a urma.

Următoarele două verbe apar în vers. 25. Primul este „trăim” (zao în greceşte). Când foloseşte acest cuvânt, Pavel se referă la experienţa naşterii din nou care trebuie să aibă loc în viaţa fiecărui credincios. Faptul că verbul este la prezent ne arată că experienta nasterii din nou trebuie reînnoită zilnic. În continuare, Pavel scrie că, dacă trăim prin Duhul, atunci trebuie „să şi umblăm” prin Duhul. Cuvântul tradus cu „să umblăm” este diferit de cuvântul folosit în versetul 16. Este cuvântul stoi­cheo, un termen militar al cărui sens literal este „a se alinia”, „a ţine pasul” sau „a se conforma”. Ideea este că Duhul ne dă viaţă şi că tot El ar trebui să ne îndrume paşii în fiecare zi din viaţă.

Verbul întrebuinţat de Pavel în versetul 24 este „au răstignit”, un cu­ vânt care şochează. Dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, atunci trebuie să luăm decizia fermă de a omorî dorinţele firii pământeşti. Desigur că Pavel vorbeşte aici în mod simbolic. Noi răstignim firea pământească prin hrănirea vieţii spirituale şi prin „înfometarea” dorinţelor firii pământeşti.

Ce schimbări trebuie să faci şi ce hotărâri trebuie să iei pentru a obţine biruinţa promisă în Hristos, biruinţă pe care aştepţi să o obţii de multă vreme?

Studiu suplimentar

„Viaţa creştinului nu este deloc lină. El are de întâmpinat conflicte serioase. Ispite grele îl asaltează. «Firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti.» Cu cât ne apropiem mai mult de încheierea istoriei acestui pământ, cu atât mai amăgitoare şi mai ademenitoare vor fi atacurile vrăjmaşului. Atacurile lui vor deveni tot mai vehemente şi mai frecvente. Cei care se împotrivesc luminii şi adevărului vor deveni mai împietriţi, mai insensibili şi mai înverşunaţi împotriva celor care Il iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale (MS 33,1911).” – Co­mentariile Ellen G. White, în CBAZS, voI. 6, pag. 1111

„Influenţa Duhului Sfânt este viaţa lui Hristos în suflet. Noi nu Îl vedem pe Hristos si nu vorbim cu El, dar Duhul Său cel Sfânt este tot la fel de aproape de noi într-un loc ca şi în alt loc. El lucrează în şi prin toţi cei care Îl primesc pe Hristos. Cei care cunosc locuirea lăuntrică a Duhului manifestă roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia (MS 41, 1897).” – Idem, pag. 1112

Întrebări pentru discuţie

1. Meditează mai mult la îndemnul de a răstigni firea pământească. Ce înseamnă aceasta? Cum o putem răstigni?

2. Are efortul uman vreun rol în producerea roadei Duhului? Dacă da, ce rol? Ce ai învăţat din experienţa personală despre acest rol?

3. Pavel spune că aceia care fac faptele firii pământeşti nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Cum împaci această afirmaţie cu adevărul că suntem mântuiţi prin credinţă, şi nu prin fapte?

4. Care este cea mai mare problemă cu care te confrunţi în umblarea ta cu Domnul? Nu cumva păcatul şi modul în care acesta îţi afectează relaţia cu Dumnezeu? Există vreun creştin care să nu fi simţit înstrăinarea, îndoiala şi dezamăgirea ca urmare a păcatului lui, mai ales că avem făgăduinţa biruinţei asupra acelui păcat? De ce trebuie să nu uităm că mântuirea noastră se bazează numai pe ceea ce Isus a făcut pentru noi?

Rezumat: Cu toate că în viaţa tuturor credincioşilor există un con­ flict între dorinţele firii pământeşti şi dorinţele Duhului, viaţa creştină nu este condamnată la eşec. Datorită faptului că Hristos a înfrânt pute­ rea păcatului şi a morţii, creştinul poate duce o viaţă sub conducerea Duhului Sfânt, care îi va oferi zilnic o măsură de har pentru a-şi ţine în frâu dorinţele firii pământeşti.

Iisus a sangerat ca sa ne dezbrace de caracterul satanic si sa  ne imbrace in Haina țesută la războiul cerului

Text de memorat: „Ferice … de aceia ale caror faradelegi sunt iertate si ale carar pacate sunt acoperite!” (Romani 4,7)

„Hristos este Inlocuitorul si Garantul pacatosului. El a ascultat de Lege in locul pacatosului, pentru ca pacatosul sa creada in El si sa creasca in toate lucrurile pana la inaltimea deplina a staturii lui Isus Hristos si sa fie astfel desavarsit in El. Hristos a facut ispasire pentru pacat, a purtat toata rusinea, dezonoarea si pedeapsa lui; totusi, desi a purtat pacatul, El ne-a adus neprihanirea vesnica, pentru ca noi sa fim fara vina inaintea Iui Dumnezeu. Va veni timpul cand se va pune intrebarea: «Cine poate aduce vreo acuzatie impotriva alesilor lui Dumnezeu?» lar raspunsul va fi: «Hristos a murit! Ba mai mult, El a si inviat!» Acela care are haina nepatata a neprihanirii – haina tesuta in razboiul cerului, in care nu- si gaseste nici un fir al naturii omenesti pacatoase – sta la dreapta lui Dumnezeu, ca sa-i imbrace pe copiii Lui credinciosi in haina desavarsita a neprihanirii Sale.

Cei care vor intra in Imparatia lui Dumnezeu nu vor avea nimic in ei insisi cu care sa se laude; lauda si slava se vor intoarce la Dumnezeu, Datatorul mantuirii.” – Ellen White, The Youth’s Instrucctor, 6 dec. 1894. Sa observam simbolurile folosite in acest paragraf: haina neprihanirii, haina nepatata a neprihanirii, ,,tesuta in razboiul cerului”, care nu are niciun fir al naturii pacatoase. Ce imagine impresionanta a neprihanirii lui Isus, o neprihanire care poate sa-l acopere pe orice om care va intra in Imparatia cerului.

Sa ne privim in oglinda

Mai multi politisti aflati in trei masini au inconjurat o masina la volanul careia se afla o femeie pentru a o constrange sa opreasca pe dreapta. Apoi, s-au apropiat de masina cu pistoalele in maini. Femeia a iesit din masina cu mainile sus si a intrebat speriata:
– Ce am facut?
Ei au cerut actele si, dupa ce le-au examinat cateva minute, toti si-au pus pistoalele la loc, rasufland usurati.
– Va rog, spuneti-mi ce s-a intamplat? De ce m-ati oprit=
– Pai, i-a zis un politist, conduceati nebuneste si le faceati semne obscene celorlalti soferi.
– Pentru asta m-ati oprit si ati venit cu pistoalele la mine?
– Nu doamna. Am vazut autocolantele cu simboluri crestine de pe masina si am presupus ca este furata.
Aceasta intamplarene transmite urmatoarea idee: nu toti crestinii sau, mai bine zis, nu toti oamenii care pretind ca sunt crestini traiesc in conformitate cu principiile inalte ale credintei lor. Unii le aplica mai mult decat altii insa toti avem caderi. Exista vreun vrestin care poate sa spuna, atunci cand se uita in oglinda, ca reflecta caracterul lui Isus in mod desavarsit? Exista vreun crestin care poate sa se uite in oglinda si sa pretinda ca este neprihanit? Exista vreun crestin care sa nu fie ingrozit de ceea ce stie ca se afla in sufletul lui, dincolo de infatisare?

1. Ce mesaj ne este transmis in Isaia 64? Ce simbol din domeniul vestimentatiei este folosit pentru a descrie neprihanirea oamenilor si ce inseamna el? Ce speranta ne ofera acest pasaj?

Expresia „haina manjita” face referire aici la o haina patata de sange. Ce imagine mai graitoare ar fi putu sa foloseasca Biblia pentru a descrie neprihanirea omului dupa caderea in pacat? Apostolul Pavel dezvolta tema aceasta in Romani 3 si arata clar ca, inaintea lui Dumnezeu, evreii si paganii sunt egali: toti sunt pacatosi si au nevoie de harul divin. Capitolul 64 din Isaia poate fi considerat un precursor al pasajului din Romani 3. El ne arata starea pacatoasa in care ne aflam si totodata ne da o speranta.

Care a fost ultima ocazie in care ti-ai analizat gandurile, motivele interioare si dorintele? Ce ai vazut? Te-a speriat cceea ce ai vazut? Care este singura ta speranta?

Neprihanirea atribuita

Nu exista nici o indoiala ca orice cresti onest se va speria atunci cand se va privi in oglinda si se va compara cu neprihanirea lui Dumnezeu, asa cum a fost ea descoperita prin Hristos. El nu prea are cu ce sa se laude inaintea lui Dumnezeu. De fapt, nu are nici un motiv de lauda – el nu se poate lauda decat cu niste „haine manjite”.

Aveam in acesta situatie vreo speranta? Da, avem o mare speranta. In termeni teologici, speranta aceasta se cheama neprihanirea atribuita. Ce inseamna acesta expresie? In cuvinte simple, ea se refera la neprihanirea absoluta a lui Isus, neprihanirea care a fost „tesuta in razboiul cerului” si care ne-a fost oferita prin credinta. „Neprihanirea atribuita” inseamna in locuirea vietii noastre pacatoase cu viata Lui faca pacat. Ea ne este oferita fara sa avem vreun merit si este suficienta ca sa ne acopere compet. Dumnezeu ne priveste ca si cum nu am fi pacatuit niciodata, ca si cum am fi fost intotdeauna pe deplin ascultatori de poruncile Sale, ca si cum am fi sfinti si neprihaniti ca Isus Insusi.

1. Ce invatam depre neprihanirea atribuita, daca studiem experienta lui Avraam? Rom 4,1-7

Pavel spune in Romani 4,2 ca, daca Avraam ar fi fost socotit neprihanit prin fapte, atunci ar fi avut cu ce sa se laude. Insa Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si aceata i s-a socotit ca neprihanire. Isus ne invita sa venim la El cu o credinta simpla, pacatosi asa cum suntem, si sa acceptam haina desavarsirii Sale, neprihanirea completa pe care El a trait-o cand a fost pe pamant. Aceasta este „neprihanirea atribuita” si este singura solutie la dilema prezentata atat de sugestiv in Isaia 64 si in Romani 3.

Iata cum are loc aceste chimb: Isus ne dezbraca de hainele noastre vechi si murdare, de hainele noastre manjite si ne imbraca in haina neprihanirii Sale desavarsite, in haina sfinteniei Sale depline si a pazirii complete a Legii. El ne descopera cu aceasta haina si ne spune: ” Acum esti desavarsti. Ti-am oferit desavarsirea Mea. Te rog poarta aceasta haina si nu o lasa sa se piarda!”

Care este cel mai frumos cadou pe care l-ai primit pana acum? Cum te-ai simtit cand l-ai primit (mai ales daca nu ai facut nimic pentru a-l merita)? Cu cat mai recunoscatori ar trebui sa fim pentru darul naprihanirii pe care ni-l ofera Isus?

„Fara Lege”

Un predicator spunea: „Isus mi-a schimbat viata. Am inceput o viata noua si sunt cu totul altfel decat pana acum. Totusi, dupa douazeci si cinci de ani de viata crestina, am invatat din experienta ( o experienta verificata prin Cuvantul lui Dumnezeu) un adevar; daca voi fi mantuit in cele din urma, daca voi reusi sa „rabd pana la sfarsit”, asa cum aa zis Isus, si dca voi intra in Imparatia vesnica a lui Dumnezeu, atunci nu am nici o indoiala in mintea mea ca voi fi mantuit doar datorita faptului ca port haina neprihanirii lui Hristos, tesuta in razboiul cerului, o haina care ma acopera complet. Pot sa birui pacatul si, prin harului lui Dumnezeu, am avut multe biruinte; pot sa-mi indrept defectele de caracter si, prin harul lui Dumnezeu, am reusit sa indrept multe dintre ele; pot sa invat sa iubesc tot felul de oameni, chiar si pe dusmanii mei si, prin harul lui Dumenzeu invat sa-i iubesc.

Cu toate acestea, am convingerea ca nici unul dintre aceste lucruri nu este suficient. Daca nu sunt acoperit cu neprihanirea lui Isus, o neprihanire care mi-a fost oferit aprin credinta, fara sa se tina seama de ascultareamea de Lege, atunci, la sfarsitul celor o mie de ani, voi va veti afla pe zidurile cetatii sfinte si imi veti face cu mana de departe, pentru ca eu nu voi fi cu voi. Nu am cum sa fiu cu voi.

3. Ce ne spune Pavel in Romani 3,21-31? Ii da Pavel dreptate predicatorului?

Desi Pavel se adreseaza aici unui anumit grup de oameni, ideea este valabila pentru toti oamenii, evrei sau pagani. In prezenta, ea are o importanta deosebita pentru noi, adventistii de ziua a saptea, care credem in perpetuitatea Legii. Neprihanirea care na mantuieste, haina neprihanirii cu care noi, pacatosii, avem nevoie sa ne imbracam, este o neprihanirea pe care Dumnezeu o da ” fara Lege”. Cu alte cuvinte, ea este neprihanirea lui Isus, neprihanirea vietii Sale, neprihanriea care ne aduce „rascumpararea care este in Hristos Isus”. Rascumpararea este in El – se gaseste in El, nu in noi sau in pazirea Legii – si devine a noastre prin credinta.

Care a fost pana acum experienta ta in ce priveste pazirea Legii? Ai avut vreodata simtamantul ca eforturile tale de ascultare te fac neprihanit inaintea lui Dumnezeu? Care sunt implicatiile raspunsului tau? Pregateste-te sa raspunzi la aceste intrebari in cadrul Scolii de Sabat si sa-ti argumentezi pozitia.

Haina in face pe om

Cineva a scris o povestire pespre doi hoti care au pus la cale un furt. Planul lor era ca unul dintre ei sa se imbrace in unifaorma de politist si sa se aseze in fata cladirii in care urmau sa dea lovitua, pentru ca nimeni sa nu intre in banuieli, iar celalaltsa da spargerea. Planul a fost pus in aplicare, insa hotul imbracat in politist l-a prins si l-a arestat pe celalalt hot. Purtand haina de politist, el a inceput sa se poate ca un politist!

Povestirea aceasta subliniaza o idee importanta pentru subiectul nostru. Da, prin credinta, noi suntem imbracati in haina neprihanirii lui Hristos. Suntem nascuti din nou si ducem o viata noua in Hristos. Din momentul acela, viata noastra este in conformitate cu haina pe care o purtam.

Cand am primit haina neprihanirii lui Hristos, noi ne-am luat angajamentul de a-l permite sa imprime in noi insusirile Sale de caracter. Suntem indreptptatiti in intregime prin credinta si primim indreptatirea aceasta imediat ce o cerem. In acelasi timp insa, noi am primit in momentul acela si puterea de asculta, pe care ne-o insusim cu timpul, pe parcursul intregii vieti. Ce am putea cere mai mult decat atat? „Pot totul in Hristos care ma intareste” Fil. 4.13. Aici se include si puterea de asculta de Legea Sa.

4. Cum trebuie sa arate viata noatra dupa ce primim haina neprihanirii lui Isus? Romani 6,1-13

Pavel arata clar aici schimbarile radicael care se petrec in viata omului care a fost „rastignit” impreuna cu Isus. PEntru a exprima aceasta idee, el foloseste doua simboluri: viata si moartea. Nu exista o stare intermediara. Omul vechi, care purta hainele manjite, a murit si a venit la existenta omul noi, imbracat in neprihanirea lui Isus. Noi am primit neprihanirea aceasta, pentru ca sa puteam trai „o viata noua”, in care nu e mai lasam stapaniti de pacat. Avem multe fagaduinte privitoare la biruinta, dar intrebarea este: Vom cere implinirea lor si in dreptul nostru?

Ce aspecte ale vietii tale confirma faptul ca experienta ta cu Dumnezeu este reala? In ce aspecte mai intampini probleme? Cum poti alege in fiecare zi sa mori fata de tine si sa traiesti o viata noua in Hristos?

Harul ieftin si legalismul

Scriitorii inspirati ai Bibliei subliniaza permanent nevoia de ascultare. Este gresit sa credem ca nu conteza ce facem, atata timp cat Hristos locuieste in inima noastra. Daca Hristos locuieste intr-adevar in inima noastra, atunci urmarea se va vedea in mod inevitabil in faptele bune.

De asemenea , este la fel de fatal sa credem ca putem fi mantuiti prin faptele noastre de ascultare.
Pavel a alcatuit o lista impresionanta cu educatia si meritele sale: a fost circumcis in a opta zi, era israelit, era fariseu, avea zel si declara ca nu are nici un pacat. Iata un exemplu clar de legalism! Dupa convertire, el a socotit ca toate acestea sunt nimicuri in comparatie cu harul de a-L cunoaste pe Hristos. El a obtinut neprihanirea prin acceptarea hainei neprihanirii lui Hristos si dorinta lui era sa fie ca Isus.

5. Ce ilustratie foloseste Pavel pentru a exprima adevarul mantuirii prin credinta? Cum se transpune aceasta in viata celui mantuit? Filipeni 3,3-16

Din punct de vedere teologic, trebuie sa facem distinctie intre neprihanirea atribuita (neprihanirea care ne indreptateste) si lucrarea pe care o face Duhul Sfant in noi pentru a ne schimba. Totusi, in viata crestina, ele nu pot exista una fara cealalta. Trebuie sa le experimentam pe amandoua.

Adevarul ca ascultarea este un dar pe care il primim ne fereste de doua capcane: harul ieftin si legalismul. Noi credem ca ascultarea este importanta, dar si ca ascultarea nu ne aduce nici un merit, fiindca o primim in dar. Dupa cum depindem de Hristos ca sa fim indreptatiti si iertati si sa fim sfintiti. Dumnezeu este nerabdator si mai mult decat dornic nu numai sa ne indreptateasca, ci si sa ne dea biruinta asupra pacatului si asupra eului. Insa totul depinde de vointa mea: cat de dispus sunt sa ma predau Lui in fiecare zi, pentru ca „sa-L cunosc pe El, si puterea invierii Lui, si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui”.(Fil. 3,10)?

Reciteste textele din sectiunea de astazi. Care text ne vorbeste despre puterea de alegere? Ce vrea sa spuna Pavel in versetul 16: ” In lucrurile in care am ajuns de aceeasi parere, sa umblam la fel”? Ce decizii trebuie sa iei, ca sa asculti de acest indemn?

Studiu suplimentar

E.G.White, Marturii, vol4, cap. „Procesul de punerea la proba”; Slujitorii Evancheliei, cap. „Neprihanirea prin credinta” ; Calea catre Hristos cap. „Credinta si acceptarea”.
„Legea cere neprihanire – o viata neprihanita, un caracter desavarsit; si asa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerintele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pamant, a trait o viata sfanta si a dezvoltat un caracter desavarsit. El le ofera ca pe un dar de bunavoie tuturor celor care vor dori sa le primeasca. El le ofera ca pe un dar de bunavoie tuturor celor care vor dori sa le primeasca. Viata Sa sta pentru viata oamenilor. In acest fel, ei au iertarea pacatelor din trecut, prin indurarea lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, Hristos ii umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor dupa chipul caracterului divin, o tesatura dumnezeiasca de putere si frumusete spirituala. In acest fel, adevarata neprihanire ceruta de Lege este implinita in cel ce crede in Hristos. Dumnezeu poate „sa fie neprihanit”, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus” (Rom. 3,26).” – Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii pag. 762

Intrebari pentru discutie

1. Reciteste paragraful de mai sus din Hristos, Lumina lumii. Rescrie-l in cuvintele tale si pregateste-te sa-l citesti la grupa. Asculta si versiunile celorlalti membri ai grupei. Care sunt ideileprincipale?

2. Prezentati la grupa raspunsurile la intrebarile finale de la sectiunea de marti.

3. Cand ne imbracam cu naprihanirea lui Hristos, „privim… slava Domnului si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului” (vezi 2 Cor. 3,18). Explica ce inseamna sa „privim” slava Domnului.

4. Unii membri ai bisericii s-au framantat, de-a lungul timpului , cu privire la siguranta mantuirii. Ce inseamna sa ai siguranta mantuirii? Cum putem fi siguri de mantuire? Cum ne ajuta haina neprihanirii lui Isus (care este tesuta in razboiul cerului si care nu are in ea nici un fir omenesc) sa intelegem unde putem gasi aceasta siguranta? Cand depasim granitele asigurarii si trecem la incumetare?

5. De ce este important sa facem distinctie, din punct de vedere teologic, intre ceea ce face Hristos pentru noi (ne da indreptatire si iertare in momentul in care I le cerem prin credinta) si ceea ce lucreaza El in noi, pe parcursul vietii? In ce capcane putem cadea, daca nu facem aceasta distinctie clara?

Mantaua lui Ilie şi mantaua lui Elisei

Text de memorat: „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea.” (2 Corinteni 7,10)

Numai puţine personaje biblice au avut parte o viaţă la fel de tumultuoasă ca a lui Ilie. Ce istorie extraordinară despre credinţă, despre încercare şi despre puterea lui Dumnezeu în lumea aceasta!

Ilie mai este considerat şi în zilele noastre un personaj important, cel puţin în iudaism. De altfel, în tradiţia iudaică, el este socotit a fi cel mai important personaj biblic.

Spre exemplu, cu ocazia Paştelui, se aşază pe masă un pahar special cu vin. În timpul sărbătorii, uşa casei este deschisă şi toţi mesenii se ridică pentru a-l lăsa pe Ilie să intre şi să bea. La circumcizie, este pus deoparte un scaun, „scaunul lui Ilie”, ca parte a ritualului. De asemenea, la încheierea Sabatului, evreii cântă despre Ilie, exprimându-şi speranţa că el va veni „curând, în zilele noastre… împreună cu Mesia, fiul lui David, ca să ne mântuiască”.

Un exemplu al locului important pe care îl ocupă Ilie în gândirea iudaică îl găsim şi în Evanghelie, unde Petru spune că unii oameni credeau despre Domnul că era Ilie (Mat. 16,14). Săptămâna aceasta, vom studia despre Ilie şi despre mantaua lui şi vom desprinde câteva lecţii spirituale pentru noi.

„Un susur blând şi subţire”

Viaţa lui Ilie, consemnată în 1 şi 2 Împăraţi, conţine câteva ocazii în care el i-a înfruntat cu curaj pe regi şi ameninţările lor cu moartea. A existat totuşi o excepţie: ocazia în care s-a speriat de ameninţările unei regine rele şi a fugit ca să-şi scape viaţa.

În 1 Împăraţi 18, se relatează cum Ilie coboară foc din cer pe Muntele Carmel, porunceşte uciderea profeţilor lui Baal şi îl anunţă pe Ahab de venirea ploii. Puterea Domnului a venit peste el şi, după ce şi-a prins poalele mantalei în cingătoare, a alergat înaintea lui Ahab pe o distanţă de circa treizeci de kilometri, până la Izreel. Totuşi, în următorul capitol, Ilie apare descris într-o cu totul altă lumină.

1. Ce învăţăm din experienţa lui Ilie cu privire la faptul că, oricât de bună ar fi fost relaţia noastră cu Dumnezeu, oricât de mari biruinţe am fi avut prin credinţă, niciunul dintre noi nu este imun faţă de posibilitatea de a cădea? 1 Împăraţi 19,1-4

În ciuda acestei căderi, Domnul nu l-a părăsit pe Ilie, nici chiar după rugămintea lui disperată şi vrednică de milă. El i-a dat dovezi că îl iubeşte şi că este preocupat de viaţa lui.

2. Când şi de ce şi-a acoperit Ilie faţa cu mantaua? 1 Împăraţi 19,5-19

Este interesant faptul că Ilie nu şi-a acoperit faţa cu mantaua atunci când a auzit vântul tare şi puternic, când a văzut cutremurul de pământ şi focul, ci, doar atunci când glasul Domnului s-a auzit într-un „susur blând şi subţire”, Ilie şi-a exprimat astfel teama, respectul şi dorinţa de a se proteja.

Ilie avea nevoie să înveţe că primele trei forţe, deşi erau impresionante, nu înfăţişau adevărata imagine a Duhului lui Dumnezeu. Ilie a auzit glasul blând al Domnului care îi spunea ce să facă şi a ascultat de glasul acesta.

Cum putem învăţa să recunoaştem glasul Domnului? Atunci când recunoaştem glasul Lui, ascultăm noi de el sau îl înăbuşim? Ce îţi spune răspunsul la această întrebare despre tine?

Mantaua profetului

După manifestarea plină de măreţie a puterii lui Dumnezeu pe Muntele Carmel, Ilie s-a plâns că el era ultimul om credincios din tot poporul. Se pare că Domnul a ignorat plângerea lui şi, la sfârşit, i-a dat porunca de a unge doi împăraţi şi de a-l unge pe Elisei ca profet.

Ascultând de porunca Domnului de a-şi căuta un succesor, Ilie s-a dus la ogorul lui Şafat, tatăl lui Elisei, şi l-a găsit pe Elisei arând. Poate că, după ce Ilie i-a făcut cu mâna ca să-i atragă atenţia, Elisei s-a oprit din lucru şi a aşteptat să audă mesajul din partea Domnului.

3. Cum a fost exprimată chemarea Domnului pentru Elisei? 1 Împăraţi 19,19

Nu ni se spune ce cuvinte a folosit Ilie şi nici ce răspuns a dat Elisei, însă ştim că Elisei a răspuns pozitiv. Apoi Ilie a luat mantaua (simbolul responsabilităţilor sale de slujitor al lui Dumnezeu) şi a aşezat-o pe umeriilui Elisei (vezi Num. 20,28). Simbolismul nu este greu de descifrat. Elisei a primit o chemare sacră.

4. În alte părţi în Biblie, mantaua (sau cămaşa, haina) nu este neapărat un simbol al chemării lui Dumnezeu de a-I sluji. Ce mai reprezintă ea? Iov 1,20; Ps. 109,29; Iuda 22. 23; 2 Samuel 10,3.4; Ezechiel 16, 16?

Mantaua lui Ilie este aici simbolul devotamentului, al consacrării. „Când Ilie, îndrumat de Dumnezeu să caute un urmaş, a trecut pe câmpul în care era Elisei, a aruncat pe umerii tânărului mantaua consacrării. În timpul foametei, familia lui Şafat cunoscuse lucrarea şi misiunea lui Ilie, iar acum Duhul lui Dumnezeu a arătat inimii lui Elisei însemnătatea faptei prorocului. Pentru el, acesta era semnul că Dumnezeu îl chemase să fie urmaşul lui Ilie.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, pag. 219, 220

Acelaşi lucru poate avea o semnificaţie rea sau una bună, în funcţie de felul în care este folosit. Ce faci cu lucrurile pe care le ai? Ce semnificaţie le dai prin faptele tale? Ce au ajuns ele să însemne pentru tine şi de ce?

Îmbrăcat în sac

În descrierea experienţelor lui Ilie, îmbrăcămintea este amintită şi în legătură cu alte personaje. Ahab, regele lui Israel, a vrut să cumpere o vie care se afla lângă palatul lui şi care îi aparţinea lui Nabot din Izreel. Nabot a refuzat să i-o vândă.

Când a auzit vestea aceasta, Izabela s-a supărat şi a făcut un plan pentru a-l elimina pe Nabot. Planul ei a reuşit, Ahab a intrat în posesia viei, însă Ilie a primit de la Domnul poruncă să se înfăţişeze înaintea regelui şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Nu eşti tu un ucigaş şi un hoţ?» Şi să-i maispui: «Aşa vorbeşte Domnul: Chiar în locul unde au lins câinii sângele luiNabot, vor linge câinii şi sângele tău»” (1 Împ. 21,19).

Probabil că această nouă misiune i-a produs la fel de mult stres ca şi în ocaziile anterioare, în care a trebuit să-l înfrunte pe Ahab. Cu toate acestea, Ilie ne dă impresia că esteputernic şi dispus să asculte porunca Domnului, deşi ştie că viaţa lui este în pericol. El trebuie să îi aducă la cunoştinţă regelui avertizarea teribilă din partea lui Dumnezeu cu privire la modul în care avea să moară.

5. Cum interpretăm răspunsul lui Ahab? Ce descoperim în aceste versete despre caracterul lui Ahab? 1 Împăraţi 21,21-29

Când a auzit avertizarea, Ahab a venit înaintea Domnului, luând o atitudine de smerenie profundă: şi-a rupt hainele, s-a îmbrăcat în sac şi a refuzat să mănânce (1 Împ. 21,27). Restul capitolului ne lasă să înţelegem că pocăinţa şi smerenia lui au fost autentice. Ruperea hainei, un gest larg răspândit în vremea aceea, prin care oamenii îşi exprimau groaza şi durerea,ne arată că el a crezut că mesajul lui Ilie era adevărat. Textul nu ne spune cât de mult a durat pocăinţa lui, dar ne spune că, prin acest gest, şi-a arătat regretul din toată inima.

„În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea” (2 Cor. 7,10). Citeşte contextul în care se găseşte acest verset. Ce ne spune Pavel aici? Cum putem aplica la viaţa noastră această avertizare?

Luarea lui Ilie la cer

Orice s-ar spune, Ilie a avut, fără îndoială, o viaţă interesantă şi tumultuoasă. 2 Împăraţi 1 conţine o relatare impresionantă, care introduce relatarea şi mai impresionantă din capitolul următor. Am putea spune, fără să greşim, că Elisei şi-a început lucrarea în plină glorie.

6. De ce nu a vrut Elisei să se despartă de Ilie, deşi acesta îl rugase de trei ori să plece? De ce şi-a rupt Elisei hainele? Din cauza tristeţii sau din alt motiv? Care ar fi acest motiv? 2 Împăraţi 2,1-18

Nu ne îndoim că Elisei a fost foarte fericit şi recunoscător, pentru că a văzut carul şi caii ca de foc şi pentru asigurarea că va primi de două ori mai multă putere decât Ilie. În general, ruperea hainelor era un gest care exprima tristeţea, dar se pare că Elisei a fost atât de copleşit de experienţa aceasta, încât şi-a rupt hainele pentru a-şi arăta recunoştinţa: avea în mâinile lui mantaua lui Ilie. De asemenea, este posibil ca ruperea hainelor să fie un gest simbolic, care să arate că a scăpat de hainele lui şi a primit mantaua lui Ilie.

Când Ilie şi-a aruncat mantaua pe umerii lui Elisei, amândoi au ştiutcă gestul acesta era simbolul chemării de a lucra pentru Dumnezeu (chiar dacă, după aceea, probabil că Elisei i-a înapoiat mantaua). Acum, Elisei intrase în posesia acestei haine speciale, fapt care arăta că trebuia să poarte responsabilitatea conducerii în locul lui Ilie.

7. Care este cererea pe care Elisei i-o face lui Ilie? Vers. 9. La ce situaţie asemănătoare din Biblie ne duce ea cu gândul?

Cererea lui Elisei ne dezvăluie ce fel de om era şi ne arată că el era vrednic să continue lucrarea lui Ilie şi să poarte mantaua marelui profet care urma să fie luat la cer.

Relatarea din acest pasaj ne oferă o perspectivă mai largă asupra realităţii. Avem cumva tendinţa de a ne limita la perspectiva materialistă, uitând de realitatea lumii nevăzute care interacţionează cu lumea noastră?

Mantaua lui Elise

8. La ce alt pasaj biblic ne trimite cu gândul relatarea din 2 Împ. 2,13.14? Ce simboluri apar în acel pasaj?

9. Cum au reacţionat profeţii din Ierihon şi de ce au încercat să-l caute peIlie, deşi ştiau că fusese luat la cer? 2 Împăraţi 2,15-18

Textele anterioare precizează clar că profeţii ştiau că Ilie avea să fie luat la cer. Textul nu spune dacă ei au fost martori ai acestui eveniment. Într-un anumit sens, detaliul acesta nu contează, fiindcă ei ştiau că „Duhul Domnului” îl luase. Însă nu ştiau unde îl dusese. Ei aveau convingerea că Ilie mai putea fi găsit „pe vreun munte sau în vreo vale” (vers. 15).

Fiind probabil nepregătiţi pentru ideea că un om putea fi luat la cer atât de repede, s-au gândit că Domnul l-a dus în altă parte. Şi, cu toate că Elisei le spusese să nu-l mai caute, ei au continuat căutările. Probabil că au înţelesce s-a întâmplat numai atunci când nu au putut să-l găsească. Şi chiar şi atunci mai aveau îndoieli. Poate că Domnul îl dusese pe un munte sauîntr-o vale şi poate că ei nu-l căutaseră acolo!

În cele din urmă, oricare ar fi fost experienţele pe care le-am avut şiminunile pe care le-am văzut, tot trebuie să exercităm credinţă, altfel, mai devreme sau mai târziu, îndoiala se va strecura în sufletul nostru şi ne va submina experienţa creştină.

Gândeşte-te la o experienţă mare pe care ai avut-o cu Domnul. Fără îndoială că în momentul acela credinţa ta a fost puternică. Totuşi, după aceea, credinţa ta a scăzut. De ce? De ce este important să-ţi faci obiceiul de a-ţi consolida credinţa zilnic?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, cap. „Set şi Enoh”; Profeţi şi regi, cap. „De la Izreel la Horeb”, „Ce faci tu aici, Ilie?” şi „În duhul şi puterea lui Ilie”.

„Ilie, care fusese luat la cer fără să fi văzut moartea, îi reprezenta pe aceia care vor fi în viaţă pe pământ la a doua venire a lui Hristos şi care vor fi «schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă», «când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire» (1 Cor. 15,51-53). Isus a fost îmbrăcat cu lumina cerească, aşa cum Se va arăta «a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea», când El «va veni în slavaTatălui Său împreună cu sfinţii îngeri» (Evrei 9,28; Marcu 8,38).” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii,  pag. 422

Întrebări pentru discuţie

1. Ce putem face în mod practic pentru a distinge acel „susur blând şi subţire” al vocii lui Dumnezeu? Ce lucruri din viaţa noastră ne împiedică să auzim glasul Său? Cum ne împiedică păcatul săvârşit de
bunăvoie să auzim glasul Său?

2. Când suntem disperaţi şi descurajaţi, cum putem avea convingerea că Domnul este aproape de noi şi că veghează asupra noastră?

3. Ilie i-a încredinţat mantaua sa lui Elisei, ca semn că Elisei avea să fie succesorullui. Cum putem să ne asigurăm că îi încredinţăm răspunderea unui om vrednic de chemarea primită?

4. Discutaţi în cadrul grupei semnificaţia textului de memorat. Ce învăţăm din el despre adevărata pocăinţă?

5. În studiile din trimestrul acesta, despre haine şi veşminte, am început să analizăm foarte multe simboluri. Ce sunt simbolurile, cum le putem interpreta, ce semnificaţii le dăm şi ce legătură au ele cu noi?

Un tăciune scos din foc

Text de memorat: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!” (Zaharia 3,4)

Marea luptă dintre Hristos şi Satana este cea mai puternică forţă motrice din spatele realităţii. Războaiele, crima, violenţa şi toate nenorocirile de pe acest pământ nu sunt altceva decât răbufnirile acestui conflict fundamental care a început în cer (Apoc. 12,7), o luptă universală care îi afectează pe toţi oamenii şi toată creaţiunea (Rom. 8,20-22).

Însă nu trebuie să uităm un lucru: marea luptă nu se dă pentru petrolul din Orientul Mijlociu sau pentru schimbările geopolitice epocale, produse în hegemonia militară şi economică. Ea se dă pentru salvarea omenirii, a fiecărui om în parte. Naţiunile vin şi trec, structurile puterii vin şi trec, marile teme ale istoriei şi ideologiei vin şi trec; numai cei mântuiţi, cei acoperiţi cu haina neprihănirii lui Hristos, nu trec niciodată.

Satana nu este preocupat de bani, de putere, de politică (nu de ele în sine), ci de oameni; este interesat ca tot mai mulţi să piară împreună cu el. Esenţa marii lupte stă în decizia fiecărui om de a alege fie viaţa, fie moartea.

Plin de gelozie pentru Ierusalim

1. Lăsând la o parte detaliile şi simbolurile greu de înţeles, ce mesaj transmite Domnul în Zaharia 1 şi 2? Care este contextul în care se produc aceste evenimente? Ce principii biblice clare se desprind din aceste capitole? Ce făgăduinţe sunt oferite şi cu ce condiţii? Cum se manifestă aceste principii în vremea noastră?

Deşi trecuseră şaptezeci de ani de la cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, Dumnezeu i-a dat poporului speranţa că cetatea va avea un viitor. Zaharia a primit din partea Domnului mesajul că Templul şi cetatea Ierusalimului aveau să fie reconstruite.

El a început să le spună ascultătorilor lui că Domnul „S-a mâniat foarte tare” pe părinţii lor. Însă, imediat după aceste cuvinte, el i-a încurajat dându-le asigurarea că, dacă se vor întoarce la Domnul cu smerenie şi pocăinţă, şi El avea să Se întoarcă la ei (Zah. 1,1-3). Viziunile lui Zaharia au avut ca scop întărirea şi îmbărbătarea poporului pentru continuarea lucrărilor de reconstruire a Templului din Ierusalim pentru închinarea la Dumnezeu.

După prima viziune din capitolul 1, Domnul l-a încurajat pe Zaharia prin cuvintele: „Sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim şi pentru Sion” (vers. 14); „Mă întorc cu îndurare către Ierusalim, Casa Mea va fi zidită iarăşi în el şi funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului” (vers. 16).

Omul cu funia de măsurat reprezintă planul de reconstruire a cetăţii Ierusalim şi a Templului în timpul vieţii lui Zaharia. Însă, în momentul acela, cei întorşi din robie reuşiseră să aşeze numai temelia, iar continuarea lucrărilor părea imposibilă.

2. Ce făgăduinţă şi încurajare pentru popor a primit Zaharia înainte de viziunea cu Iosua? Zah. 2,10-13

Dumnezeu i-a îndemnat pe copiii Săi să strige de veselie şi să se bucure şi le-a promis că El Însuşi va locui în mijlocul lor. Cât de încurajator trebuie să fi fost acest mesaj pentru poporul adunat ca să se închine înaintea Sa!

Acuzator şi acuzat

3. Ce adevăruri importante ne sunt înfăţişate în Zaharia 3,1, în contextul marii lupte şi în contextul imediat al viziunii?

Sunt aici câteva adevăruri esenţiale. În primul rând, acuzatul nu este nimeni altcineva decât Iosua, marele-preot, reprezentantul întregului popor al lui Dumnezeu. El stă în picioare înaintea Domnului ca reprezentant al israeliţilor, plin de slăbiciunile, lipsurile şi păcatele lor. Este clar că poporul nu este nevinovat, fără păcat.

Copiii lui Israel nu merită restaurarea promisă de Domnul, pe care I-o cer prin credinţă şi cu pocăinţă.
Şi, bineînţeles, Satana este şi el acolo, gata să-i acuze, să aducă dovezi împotriva pocăinţei lor, a dorinţei lor după schimbare şi a dorinţei lor de a primi mila şi harul lui Dumnezeu. Nici nu există o metodă mai bună de a-i descuraja pe oameni decât aceea de a-i determina să creadă că păcatele lor sunt prea mari şi că Domnul nu poate să-i ierte!

Cât de mulţi oameni au căzut şi încă mai cad pradă acestei minciuni – una dintre cele mai mari minciuni ale lui Satana! Metoda lui este foarte eficientă, pentru că nu este nevoie să mintă cu privire la păcatele noastre, nu-i aşa? Nu trebuie decât să ni le aducă aminte şi, dacă nu am cunoaşte harul lui Dumnezeu, am fi zdrobiţi de disperare şi de neputinţă. Chiar dacă nu ar exista un acuzator care să le aducă înaintea lui Dumnezeu, păcatele noastre tot ne-ar atrage condamnarea. Verbul ebraic tradus aici cu „să-l pârască” provine din acelaşi cuvânt, din acelaşi grup de trei consoane, ca şi numele „Satana”, care înseamnă „acuzatorul”.

4. Ce i-a fost descoperit lui Ioan cu privire la înfrângerea acestui acuzator? Apoc. 12,10

Deşi nu este bine să zăbovim prea mult asupra păcatelor noastre, uneori este necesar să ne analizăm pe noi înşine cu atenţie (fără să ţinem cont de ceea ce ne şopteşte Satana la ureche). Ce schimbări trebuie să faci imediat şi ce făgăduinţe biblice poţi cere să se împlinească în viaţa ta, pentru ca schimbările să fie reale şi eficiente? Gândeşte-te ce ai de pierdut, dacă îngădui ca păcatul să îţi controleze viaţa!

Îngerul Domnului

4. Ce i-a fost descoperit lui Ioan cu privire la înfrângerea acestui acuzator? Apoc. 12,10

În Zaharia 3, am studiat despre două personaje: Satana şi marelepreot Iosua. Dar mai există un al treilea personaj, care este şi personajul principal al relatării: Îngerul Domnului.

5. Cine este Îngerul Domnului? Exodul 3,2-14; Zaharia 3,1.2.

În acest pasaj, avem prezentarea în miniatură a marii lupte care se dă în dreptul fiecărui individ care îşi predă viaţa Domnului Isus, prin credinţă şi cu pocăinţă. Să ne amintim contextul: Israel a fost pedepsit cu asprime, dar „s-a umilit înaintea lui Dumnezeu şi s-a întors la El cu o adevărată pocăinţă.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, pag. 468. În acel moment, Satana vine să îl acuze. Nu se precizează ce anume a spus el, dar, din istoria biblică şi din ceea ce ştim despre natura umană, putem deduce că nu erau cuvinte de laudă.

6. Ce ne spune faptul că Iosua era îmbrăcat în haine murdare? Zaharia 3,1-3

Faptul că Iosua, marele-preot, este înfăţişat îmbrăcat cu haine murdare, subliniază o dată în plus până unde poate ajunge păcatul. Încă din primele zile ale legământului dintre Dumnezeu şi Israel, preoţia în general, leviţii şi marele-preot în particular, aveau un statut special chiar şi în interiorul poporului ales, fiind chemaţi de Domnul să îndeplinească o slujbă sfântă şi un rol unic în Israel (Ex. 38,21; Num. 1,47-53; 3,12). Din tot poporul, ei trebuiau să poarte, simbolic vorbind, hainele cele mai curate.

Restul capitolului 3 ne arată că, în ciuda trecutului lor, în ciuda lipsurilor lor, Îngerul Domnului este lângă ei, ca să-i apere de acuzaţiile lui , indiferent dacă ele sunt adevărate sau false. Îngerul Domnului, adică Domnul Isus, este acolo ca să-i mântuiască şi să-i răscumpere. Acesta este cel mai important adevăr al Scripturii.

Cât de important este să nu uităm niciodată că Îngerul Domnului ne ia apărarea, chiar dacă suntem nevrednici! Cum putem să nu uităm acest adevăr? Totuşi, cum ne putem feri să tragem concluzii greşite? Care ar putea fi aceste concluzii greşite? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsurile în cadrul Şcolii de Sabat.

Haine noi

7. Citeşte cu atenţie şi cu rugăciune Zaharia 3 şi observă etapele procesului de mântuire. Ce învăţăm despre Planul de Mântuire din această viziune?

În versetele 3-5 se spune că Iosua este mai întâi dezbrăcat de hainele murdare şi apoi este îmbrăcat în haine noi. Aceasta înseamnă că Domnul a îndepărtat de la el nelegiuirea (vers. 4). Ce înseamnă aceasta în viaţa omului mântuit? Era acum Iosua fără păcat, desăvârşit cu inima, cu sufletul şi cu mintea? Nu mai putea el să păcătuiască din nou? Trebuia el să fie fără păcat înainte de a putea fi îmbrăcat în hainele noi? Dacă ar fi aşa, noi ce speranţă am avea?

Dimpotrivă, textul ne arată că vinovăţia şi condamnarea au fost îndepărtate de la el. Ellen White comentează astfel: „Păcatele sale şi cele ale poporului său au fost iertate. Copiii lui Israel au fost îmbrăcaţi cu «haine de sărbătoare» – neprihănirea Domnului Hristos atribuită lor. Mitra pusă pe capul lui Iosua era cea purtată de preoţi, care purta inscripţia: «Sfinţenie Domnului», înţelegându-se prin aceasta că, în ciuda păcatelor lui de mai înainte, el era acum pregătit să slujească înaintea lui Dumnezeu în Sanctuarul Său.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, pag. 469

8. Ce îi spune Îngerul Domnului lui Iosua? De ce este porunca aceasta atât de importantă? Vers. 7

Iosua a primit îndemnul de a asculta de Domnul şi de a umbla pe căile Lui de-abia după ce a fost îmbrăcat în hainele cele noi. Lucrul acesta nu trebuie trecut cu vederea: neprihănirea lui Hristos i-a fost oferită prin credinţă, i-a fost dată fără să se ţină cont de ascultarea lui şi de păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Îndemnul de păzire a poruncilor a venit după ce îi fusese oferită neprihănirea, fiindcă, dacă ar fi venit înainte, Iosua nu ar fi putut să le respecte. Dacă nu ar fi fost îmbrăcat în haine curate, toate eforturile lui ar fi fost zadarnice.

O apărare eficientă

În lumea creştină există mulţi oameni care nu au primit haina neprihănirii şi care nu înţeleg ce înseamnă ea. Totuşi, toţi cei care îşi doresc o relaţie plină de pace şi de bucurie cu Domnul trebuie să înţeleagă ce înseamnă ea. Adeseori, noi vrem să facem binele pentru a fi mântuiţi. Din cartea lui Zaharia, ar trebui să ne dăm seama că lucrurile nu stau aşa şi că nu suntem mântuiţi pe baza faptelor noastre. Iată o altă declaraţie a lui Ellen G. White:
„Dar, deşi trebuie să ne dăm seama de starea noastră de păcătoşenie, trebuie să ne sprijinim pe Domnul Hristos, ca fiind neprihănirea noastră, sfinţirea şi răscumpărarea noastră. Noi nu putem răspunde acuzaţiilor aduse de Satana împotriva noastră. Numai Domnul Hristos poate realiza o apărare eficientă în favoarea noastră. El este în stare să-l aducă la tăcere pe acuzator cu argumente care sunt fundamentate nu pe meritele noastre, ci pe ale Sale.” – Mărturii, vol. 5, pag. 472

Trebuie să ne întipărim bine în minte ultima frază din acest paragraf. Ea exprimă un adevăr pe care trebuie să-l cunoaştem nu numai teoretic, ci şi practic; trebuie să învăţăm să ne bizuim, clipă de clipă, pe meritele lui Hristos, şi nu pe faptele noastre bune. David declară: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!” (Ps. 32,1)

9. Citeşte Efeseni 2,8-10, Ioan 14,15 şi Romani 6,1-4. Cum ne ajută aceste versete să înţelegem pasajul din Zaharia 3?

După ce Iosua a fost îmbrăcat în hainele sfinţeniei, viaţa lui trebuia să reflecte această sfinţenie. Noi trebuie să punem la lucru toată puterea pusă la dispoziţie de Dumnezeu pentru a obţine biruinţa asupra păcatului.
Nu trebuie să tolerăm sau să justificăm niciun păcat, mai ales că avem atât de multe făgăduinţe despre biruinţa pusă deoparte pentru cel care s-a predat lui Hristos. Domnul Isus, Modelul nostru, a dovedit că se poate trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu. Când păcătuim, alegem să păcătuim.Cât de important este să ne gândim bine la implicaţiile acestei alegeri!

Cu ce păcate te confrunţi în prezent? Ce făgăduinţe ţi-au fost date cu privire la biruinţa pe care o poţi obţine prin Hristos?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Profeţi şi regi, cap. „Iosua şi îngerul”; Parabolele Domnului Hristos, cap. „Nu va face Dumnezeu dreptate aleşilor Săi?”; Mărturii, vol. 5, cap. „Iosua şi îngerul”.
„Când Satana caută să-i înnegrească întru totul pe copiii lui Dumnezeu şi să-i distrugă, Domnul Hristos intervine. Deşi ei au păcătuit, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia păcatelor lor. El a smuls omenirea din foc ca pe un tăciune. Prin natura Sa umană, El este legat de om, în timp ce, prin natura Sa divină, este una cu Dumnezeul cel veşnic. Domnul pune ajutorul Său la îndemâna sufletelor care pier. Vrăjmaşul este mustrat. […]

În ciuda defectelor poporului lui Dumnezeu, Domnul Hristos nu Se îndepărtează de cei spre care este îndreptată grija şi atenţia Sa. El are puterea de a le schimba veşmintele. Domnul îndepărtează hainele murdare de pe aceia care se pocăiesc şi cred şi îi îmbracă în haina neprihănirii Sale.
El scrie iertare în dreptul numelor lor, în cărţile din ceruri, şi îi prezintă înaintea întregului univers ca fiind ai Săi.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 169, 170

„În timp ce poporul lui Dumnezeu îşi amărăşte sufletul înaintea Lui, rugându-se pentru curăţia inimii, se dă porunca: «Îndepărtaţi veşmintele murdare!» şi sunt rostite cuvintele de încurajare: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac în haine de sărbătoare» (Zah. 3,4). Haina fără pată a neprihănirii lui Hristos este aşezată asupra copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, încercaţi şi ispitiţi. Rămăşita dispreţuită este îmbrăcată în veşminte slăvite, care nu vor fi mânjite niciodată de stricăciunile din lume.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, pag. 591

Întrebări pentru discuţie

1. Prezentaţi în cadrul grupei răspunsurile la întrebările de la secţiunea de marţi a studiului.

2. Meditaţi asupra ideii că Iosua a primit îndemnul de a păzi poruncile abia după ce a primit haine noi. De ce este important să nu uităm gândul acesta? Pe ce se bazează mântuirea noastră? Care sunt urmările acestei mântuiri? De ce trebuie să facem distincţie între cauze şi urmări?

3. Avem vestea bună că hainele noastre murdare au fost înlocuite cu hainele noi ale lui Isus. Cum ar trebui să se vadă lucrul acesta în viaţa ta, în atitudinile tale, în concepţia ta despre lume şi viaţă?

Simboluri ale harului în veşmintele marelui-preot

Text de memorat: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împără tească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2,9)

Un mare adevăr susţinut de Reforma protestantă este cel care poartă denumirea de „preoţia tuturor credincioşilor”. Ideea aceasta se bazează în special (dar nu numai) pe textul de mai sus – toţi creştinii sunt „preoţi” înaintea lui Dumnezeu, deoarece Îl au ca Mijlocitor pe Domnul Isus şi nu mai au nevoie de mijlocitori pământeşti (aşa cum se întâmplă în alte sisteme religioase) între ei şi Dumnezeu. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Tim. 2,5)

Vechiul sistem al jertelor şi al preoţiei levitice instituit de Dumnezeu şi-a găsit împlinirea în viaţa, moartea, învierea şi lucrarea de slujire ca Mare-Preot a lui Isus. Preoţia levitică a fost înlocuită cu un nou sistem, în care fiecare dintre noi face parte dintr-o „preoţie împărătească”.

Săptămâna aceasta, vom studia hainele purtate de preoţii din vechiul sistem şi vom învăţa ce înseamnă să fim preoţi în noul sistem.

Harul în vechiul legământ

Isus a afirmat cât se poate de clar: „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,48). Este exprimat aici un principiu profund pe care noi, ca adventişti, cărora ni s-au încredinţat atât de multe adevăruri, am face bine să îl luăm în serios. Dacă ar fi să comparăm adevărurile acestea cu atâtea doctrine false care există: chinul veşnic în iad, sărbătorirea duminicii în locul Sabatului, cele 144 000 de fecioare evreice care vor predica Evanghelia, apoi răpirea secretă care va avea loc în timpul domniei lui Antihrist, ne-am da seama ce comori deţinem! Pornind de la acest principiu, putem înţelege de ce păcatul lui Aaron a fost foarte grav.

1. Avea Aaron vreo scuză pentru participarea la acea apostazie făţişă? Exod 32,1-6

Apostazia în sine era foarte gravă, însă a fost şi mai condamnabilă, pentru că Aaron însuşi a participat activ. Să ne gândim la toate privilegiile pe care le avusese: el a fost cu Moise încă de la început (Ex. 4,27-30); a fost purtătorul de cuvânt al lui Moise înaintea faraonului (Ex. 7,1); el a aruncat toiagul care s-a transformat în şarpe (vers. 10); a lovit apele care s-au transformat în sânge (vers. 20); a făcut parte dintr-un grup restrâns, care s-a putut apropia de Domnul într-un mod special (Ex. 24,9.10). Pe scurt, Aaron s-a bucurat de nişte privilegii pe care numai puţini oameni le-au avut. Totuşi, când a fost supus testului, el a căzut lamentabil.

Însă ceea ce s-a întâmplat mai departe ne uimeşte: Dumnezeu l-a iertat de păcatul lui şi, în cele din urmă, i-a îngăduit să poarte veşmintele sfinte, fiind primul mare-preot al poporului legământului şi devenind astfel primul simbol al lucrării de mare-preot a lui Isus Însuşi (Evr. 8,1). Cu alte cuvinte, deşi s-a făcut vinovat de un păcat teribil, Aaron a fost beneficiarul harului răscumpărător al lui Dumnezeu, un har atât de mare, care nu numai că i-a adus iertare, ci i-a îngăduit şi să preia o slujbă sfântă, care exprimă în esenţă harul, îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu. De aceea viaţa lui Aaron este o ilustrare specială a îndurării şi a răscumpărării pe care toţi le avem la dispoziţie prin Hristos.

Ai eşuat vreodată (poate chiar lamentabil) când ai vrut să trăieşti la înălţi mea idealului care ţi-a fost încredinţat? Ce poţi învăţa din viaţa lui Aaron?

Preoţia

2. Ce îi poruncise Domnul lui Moise cu privire la preoţie? Ex. 28,1

Preoţia levitică a fost stabilită în timpul umblării lui Israel prin pustie şi avea să dureze peste o mie cinci sute de ani. Este adevărat că ideea de „preoţie pentru Domnul” exista de multă vreme (vezi Gen. 14,18), însă stabilirea preoţiei levitice a arătat mai clar care era scopul ei.

După cum am văzut ieri, Aaron a fost ales de Domnul (în ciuda păcatului său mare) ca prim conducător al acestei preoţii. Aceasta ne arată că preoţii trebuiau să simtă împreună cu poporul pe care îl reprezentau înaintea lui Dumnezeu, fiindcă tocmai acesta era rolul lor: să fie reprezentanţi sau mijlocitori între oameni şi Dumnezeu. Aaron, ca fiinţă umană căzută, se regăsea cu uşurinţă în fiecare om pe care urma să-l reprezinte. Cine era el să-i judece pe alţi păcătoşi, când el însuşi nu era nici pe departe un sfânt?

Totodată preoţia era o onoare sacră, iar preoţii trebuiau să fie simbolul sfinţeniei şi al purităţii, întrucât ei urmau să se înfăţişeze înaintea Domnului în locul poporului. Ei trebuiau să fie sfinţi, altfel, ce rost mai avea preoţia? Ei trebuiau să fie deosebiţi nu doar de dragul de a fi altfel, ci deosebiţi în sensul că, deşi recunoşteau că erau aproape de aceia pe care îi reprezentau, ei erau totuşi diferiţi de popor.

3. Ce lucruri li se cereau preoţilor? Ce însemnau aceste cerinţe? Lev. 21,7- 24; 22,1-8

Deşi ne este greu să înţelegem aceste restricţii, un lucru este cert: preoţia trebuia să fie deosebită, sacră, specială. Preoţii Îl reprezentau pe Isus Hristos, iar slujba lor trebuia să simbolizeze, prin „umbre” şi simboluri, lucrarea Sa în favoarea noastră.

Ar trebui să fim deosebiţi de oamenii din jurul nostru? Dacă da, de ce şi în ce privinţe?

Veşmintele preoţeşti

4. Ce veşminte urmau să poarte preoţii? Exodul 28,4

Dacă studiem Sanctuarul pământesc, observăm că niciun lucru din el nu este la întâmplare. Dumnezeu le-a dat preoţilor îndrumări clare cu privire la slujbele lor. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul veşmintelor pe care preoţii trebuiau să le poarte. Toate articolele de îmbrăcăminte respectau îndrumările Sale precise.

5. Ce lecţii spirituale putem desprinde din descrierea hainelor care trebuiau făcute pentru Aaron, marele-preot, şi pentru preoţi, în general? Exodul 28

„Modelul veşmintelor preoţeşti i-a fost arătat lui Moise pe munte. Au fost specificate toate articolele de îmbrăcăminte pe care marele-preot urma să le poarte şi modul în care ele trebuiau confecţionate. Aceste veşminte au fost dedicate unui scop deosebit de solemn. Prin ele se făcea referire la caracterul Aceluia care era simbolizat – Domnul Isus Hristos.

Ele îl acopereau pe preot cu slavă şi frumuseţe şi vorbeau despre onoarea slujbei lui. Când le purta, preotul se înfăţişa ca reprezentant al lui Israel, arătând prin veşmintele sale slava pe care Israel trebuia să o descopere lumii ca popor ales de Dumnezeu.” – Ellen G. White, The Youth’s Instructor, 7 iunie 1900

De-a lungul vremii, s-a scris foarte mult despre presupusa semnificaţie şi despre simbolismul fiecărei culori, fiecărui material, fiecărei pietre preţioase, fiecărui lănţişor etc. Oricare era semnificaţia fiecăruia dintre aceste aspecte, toate acestea împreună trebuiau să reprezinte desăvârşirea, sfinţenia, frumuseţea şi meritele marelui Model, Isus, Marele nostru Preot adevărat, care slujeşte în Sanctuarul din cer (Evr. 8,1.2).

De asemenea, textele ne transmit ideea că preoţii purtau diferite lucruri (Ex. 28,12.29.30.38.42.43). Aceasta este bineînţeles o temă esenţială a Planului de Mântuire, pe care îl ilustrau preoţia şi Sanctuarul: ideea că Domnul Isus, Înlocuitorul nostru, a purtat păcatele noastre şi a luat asupra Sa pedeapsa pentru ele. Toate acestea erau prefigurate prin intermediul slujbelor din Sanctuar şi prin veşmintele preoţilor, toate fiind simbolurile caracterului şi ale lucrării Mântuitorului în favoarea noastră.

Pieptarul judecăţii

Dintre toate veşmintele şi podoabele preoţeşti, pieptarul judecăţii (Ex. 28,15), care trebuia purtat de marele-preot, era lucrat cu cea mai mare minuţiozitate şi grijă. Celelalte articole erau ca un fundal pentru acest articol sacru al veşmintelor preoţeşti. Mai bine de o treime din capitol (Ex. 28,15-30) este dedicată descrierii modului de confecţionare a acestei podoabe sacre. Acest fapt ne arată că pieptarul avea o importanţă deosebită în lucrarea marelui-preot în Sanctuar.

6. Ce simboliza fiecare piatră preţioasă? Ex. 28,15-30. Ce înseamnă faptul că marele-preot trebuia să poarte „pe inima lui numele fiilor lui Israel”? Vers. 29; vezi şi Apoc. 21,12-14.

Aici apare din nou ideea că marele-preot, ca simbol al Domnului Isus, purta pe piept numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cuvântul ebraic pentru a purta este des întâlnit în Vechiul Testament cu referire la purtarea păcatului, un lucru pe care preoţii trebuiau să-l facă în cadrul slujbelor lor (Lev. 10,17; Ex. 28,38; Num. 18,1.22.23). Deşi aici este folosit în sensul purtării numelor fiilor lui Israel, ideea este asemănătoare: copiii lui Israel trebuie să depindă cu totul de Dumnezeu care îi iartă, îi susţine şi le dă puterea de a duce viaţa sfântă pe care El o aşteaptă de la ei (Fil. 4,13).

Demn de observat este şi faptul că preotul trebuia să poarte numele fiilor lui Israel pe inima lui. Inima este un simbol des întâlnit în Biblie (şi în multe culturi) pentru a reprezenta dragostea, în cazul acesta, dragostea şi bunătatea Domnului faţă de copiii Săi.

Un alt fapt important este acela că fiecărei seminţii îi corespundea o anumită piatră preţioasă, cu aspectul şi calităţile ei specifice, care o deosebeau de celelalte, făcând astfel referire la unicitatea fiecărei seminţii (vezi Geneza 49). Comentatorii consideră că pietrele preţioase scot în evidenţă nu numai deosebirile şi trăsăturile specifice celor douăsprezece seminţii sau ale celor doisprezece apostoli (Apoc. 21,14), ci ale bisericii în ansamblu, care este alcătuită din „pietre vii” (1 Petru 2,5). Fiecare dintre noi are o personalitate unică, un caracter unic şi nişte daruri unice, însă noi trebuie să fim una în scopuri prin harul Marelui nostru Preot, Isus.

Prin ce experienţe personale ai cunoscut dragostea lui Dumnezeu? Cum ţi-a arătat că te poartă pe inima Lui? De ce este important să meditezi la aceste experienţe, mai ales când treci prin greutăţi?

Domnul Isus, Marele nostru Preot

7. Ce speranţă şi ce făgăduinţă îţi poţi însuşi din faptul că Marele nostru Preot este Isus? Evr. 4,14.15

Domnul Isus Se află în prezent în Sanctuarul ceresc, unde slujeşte ca Mare-Preot şi poartă pe inima Lui acest pieptar al judecăţii. El „trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi” (Evr. 7,25) şi suntem încurajaţi la gândul că El simte cu noi în problemele, durerile şi ispitele cu care ne confruntăm. Asemenea lui Aaron, El a cunoscut, ca om, încercările, necazurile şi ispitele întregii omeniri; totuşi, spre deosebire de Aaron, El a fost „fără păcat”, o deosebire esenţială, întrucât pe temeiul acesta putem cere împlinirea a două făgăduinţe frumoase: (1) haina neprihănirii Sale, pe care o primim prin credinţă şi prin care putem fi socotiţi desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu şi (2) puterea de a birui ispita, la fel ca El.

8. Ce făgăduinţe avem în Evrei 8,10-13 şi cum ar trebui să se împlinească ele în viaţa noastră?

În acest pasaj sunt abordate ambele aspecte ale mântuirii prin Hristos, ale primirii neprihănirii Sale. Ce frumoasă este făgăduinţa că Domnul ne va „ierta nelegiuirile” şi că nu-Şi va mai „aduce aminte de păcatele şi fărădelegile” noastre (vers. 12)! Ea se împlineşte în dreptul celor care s-au supus prin credinţă lui Isus şi care au cerut împlinirea făgăduinţelor Sale din noul legământ, în dreptul celor care au scrisă Legea Sa în inimile lor şi care ascultă de ea, nu pentru a obţine mântuirea, ci fiindcă au primit-o deja. Fiind îmbrăcaţi în haina neprihănirii Sale, ei manifestă această neprihănire în viaţa lor. Acesta este în esenţă legământul cel nou.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, cap. „Cortul şi serviciile lui”; Parabolele Domnului Hristos, cap. „Via Domnului”; Profeţi şi regi, cap. „Poporul piere din lipsă de cunoştinţă”; Experienţe şi viziuni, cap. „Sanctuarul”; Tragedia veacurilor, cap. „Ce este Sanctuarul?” şi „Poporul lui Dumnezeu salvat”.„Hristos este Slujitorul adevăratului cort, Marele-Preot al tuturor celor care cred în El ca Mântuitor personal şi nimeni nu-I poate lua această slujbă. El este Marele-Preot al bisericii…” – Ellen G. White, That I May Know Him, pag. 74

„Ar trebui să exercităm credinţă în fiecare zi; iar credinţa aceasta va creşte zilnic, pe măsură ce o exercităm, pe măsură ce înţelegem că El nu numai că ne-a răscumpărat, ci ne-a iubit şi ne-a spălat de păcate cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.” – Ellen G. White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, pag. 287

Întrebări pentru discuţie

1. Citiţi Apocalipsa 1,5.6, unde Isus descrie slujba Sa şi apoi ne vorbeşte despre o mult aşteptată făgăduinţă. Discutaţi expresia din versetul 6:„a făcut din noi o împărăţie şi preoţi”.

2. Treceţi în revistă celelalte articole de îmbrăcăminte ale preoţilor, prezentate în Exod 28. Ce lecţii spiritua e şi ce adevăruri mai desprindem din acest pasaj?

3. Ni s-a atras atenţia că e posibil să pretindem că purtăm haina nepri hănirii, dar, de fapt, să nu ducem o viaţă de neprihănire. Cum putem să ne evaluăm motivele şi faptele? Cum putem afla dacă purtăm într-ade văr haina neprihănirii sau dacă ne amăgim pe noi înşine? De unde putem şti că suntem îmbrăcaţi cu ea sau că, de fapt, umblă  în goliciunea în drep tăţirii de sine?

4. Discutaţi despre ideea din secţiunea de duminică, legată de iertarea şi de harul arătate faţă de Aaron. Deşi i se încredinţase o mare responsabilitate, el nu a reuşit să se ridice la înălţimea ei şi consecinţa a fost tragică. Cu toate acestea, după aceea i s-a încredinţat o responsabilitate şi mai mare. Ce lecţie putem desprinde de aici pentru noi, ca biserică?

Haina nevinovăției

Text de memorizat: ” Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut.” (Geneza 1,27)

Asa cum am vazut in studiul anterior, caderea lui Lucifer nu a afectat doar cerul. El a venit cu nenorocirile si amgirile lui pe pamant. Ceea ce ne uimeste este cat de bine a reusit el sa perverteasca adevarurile cele mai evidente din Cuvantul lui Dumnezeu si sa determine milioane de oameni sa creada exact opusul acestos adevaruri.

Spre exemplu, Geneza ne invata clar ca omul si-a inceput existenta ca fiinta superioara celorlalte fiinte vii de pe Terra. El a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu. El nu a capatat acest chip dupa miliarde de ani de evolutie, in urma unor procese naturale, cum sustine evolutionismul, care afirma ca omul si-a inceput existenta, la un nivel inferior (la nivelul de microorganism) si a evoluat in urma unor procese violente si a luptei pentru supravietuire. In contrast cu aceasta teorie, Scriptura ne invata ca omul si-a inceput existenta ca o incoronare a creatiunii, o fiinta care purta chipul lui Dumnezeu, dar care a decazut treptat din cauza pacatului.

Saptamana aceasta, pe baza simbolurilor vestimentare care apar in Geneza, vom analiza cum a inceput omul sa decada si care este singura solutie pentru revenirea lui la pozitia initiala.

Primele zile

1. Citeste Gen. 1 si 2 si incearca sa-ti imaginezi cum arata planta noastra imediat dupa ce a iesit din mainile Creatorului. Care sunt diferentele clare dintre felul cum era atunci si cum a ajuns in vremea noastra?

Adam si Eva au fost asezati intr-un mediu care intrece cele mai frumoase inchipuiri ale noastre: Edenul era o gradina de o frumusete neintrecuta, plina de plante minunate si de animale prietenoase. Cei doi admirau peisajele pitoresti, florile parfumate, pasarile si animalele, bucurandu-se de dragostea lui Dumnezeu si de dragostea unuia pentru celalalt.

Ei nu duceau lipsa de nimic si ingrijeau gradina asa cum le spusese Creatorul lor. Fara indaoiala ca de-abia asteptau intalnirea cu Domnul, cand aveau ocazia sa se plimbe impreuna prin gradina si sa comunice activ cu El. Ei stiau ca El ii iubea si dragostea lor pentru El crestea de la o zi la alta.

2. Relatia lui Adam si a Evei cu Creatorul si Domnul lor devena tot mai stransa de la o zi la alta. Cum putem avea si noi o astfel de relatie cu Dumnezeu, chiar daca traim intr-o lume plin de pacat, nenorociri si degradare? 2 Tim. 2,16-17; Luca 21,36; Mat. 6,25-34; Ioan 17,3.

Adam si Eva se bucurau de o comuniune directa cu Domnul, un privilegiu pe care noi nu-l avem acum. Totusi, ne putem bucura de privilagiul unei relatii constante cu Dumnezeu, la fel ca Adam si Eva. Desigur, pacatul ne sta in cale, dar, prin Domnul Isus , care a unit cerul cu pamantul pentru totdeauna, ne-a fost pusa la dispozitie o cale prin care putem sa ne apropiem de Creatorul nostru.

Cat de stransa este relatia ta cu Dumnezeu? In timp ce incerci sa dai raspuns, pute-ti urmatoarele intrebari: Ce fac eu in mod concret pentru a consolida relatia cu Dumnezeu? Ce lucruri ma impiedica sa ma apropii de El? Ce decizii trebuie sa iau acum ca sa ma bucur de o relatie stransa cu El?

Goi dar fara sa le fie rusine

Intrucat conceptia noastra despre lume si despre realitate este afectata si distorisionata de pacat, ne este foarte greu sa ne imaginam statutul moral al lui Adam si al Evei. Ei nu stiau ce inseamna durerea, suferinta, amagirea, tradarea, moartea, pierderea, rusinea (in special, rusinea legata de sexualitate, care este probabil cea mai raspandita intr-o lume afectata de consecintele pacatului).

3. Depre ce aspecte ale relatiei dintre Adam si Eva este vorba in Geneza 2,20-25?

Fiind un singur trup (Gen. 2,24), Adam si Eva erau intr-o relatie apropiata si unul cu altul, nu numai cu Dumnezeu. Textul este foarte clar, fara ambiguitati; ei erau goi si nu le era rusine (vers. 25). O referire limpede la puritatea si inocenta lor.

„Perechea fara pacat nu purta niciun vesmant artificial; ei erau imbracati cu un acoperamant de lumina si slava, asa cum poarta ingerii. Atata vreme cat au trit in ascultare de Dumnezeu, acest acoperamant de lumina a continuat sa-i invesmanteze.” – Ellen G. White, Patriarhi si profeti, pag. 45

Nu se precizeaza exact cum arata aceasta lumina, cm functiona si care era scopul ei. Chiar si asa, raportul biblic spune ca ei erau „goi”. Faptul ca nu le era rusine inseamna probabil ca acest acoperamant de lumina nu le ascundea complet corpul si ca, in mediul acela fara pacat, lucrul acesta nu conta – nu avea de ce sa le fie rusine, nu exista rusine.

Intr-un anumit sens, mentionarea goliciunii pare a face referire la apropierea fizica de care se bucura primul cuplu. Ei aveau o atitudine deschisa, transparenta, plina de inocenta in tot ce faceau, fapt care genera aceasta stare de lucruri. Relatia dintre ei si relatia lor cu Dumnezeu erau caracterizate de onestitate, deschidere si spontaneitate. Ei se simteau pe deplin liberi unul fata de celelalt si amandoi inaintea lui Dumnezeu. De fapt, asa randuise Dumnezeu sa fie. Si trebuie sa fi fost foarte frumos!

Este viata ta caracterizata de deschidere si de transparenta? Ascunzi anuminte lucruri, incalci anuminte parti ale principiilor morale, acoperindu-te cu niste „vesminte” care nu lasa sa se vada cine esti de fapt? (Vezi Mat. 10,26) Ce schimbari trebuie sa faci in viata ta?

Testul

Studiul de saptamana trecuta prezenta un adevar crucial: Dumnezeu le da libertate tuturor fiintelor morale pe care le-a creat. Fara aceasa libertate, ele nu ar putea sa faca lucruri „morale”, la fel cum sistemul de alarma al unei case, care ii ocroteste pe oameni de infractiuni, face ceva moral, dar in el insusi nu este moral. Tot la fel, fiintele care nu au de ales, dar care fac ce este bine, nu sunt nici ele morale. Numai fiintele libere pot fi morale.

Adam si Eva au fost supusi unui test simplu, care sa arate daca ei vor alege liber sa asculte de Domnul. Intru-un anumit sens, testul acesta a insemnat o perioada de proba pentru ei – erau liberi si trebuiau sa demonstreze ca vor alege liber sa faca binele.

4. Gandindu-ne la mediul in care Adam si Eva au dat acest test (Geneza 2,15-17), putem afirma ca pacatul lor a fost si mai revoltator, fiindca a fost savarsit intr-un mediu desavarsit?

5. Analizeaza cu atentie cuvintele rostite de Satana. Ce adevar a amestecat el in minciunile lui? Geneza 3,1-4

Este interesant faptul ca pomul era al cunostintei „binelui si raului”, nu numai al raului. Dumnezeu nu intentiona sa ii lipseasca pe Adam si pe Eva de vreun bine. In definitiv, tot ce a creat El era bun, chiar foarte bun (Gen. 1,31). Insa El dorea sa-i crute de cunoasterea raului.

Lucrul acesta nu este greu de inteles, nu-i asa? Care parinte nu vrea sa-i ocroteasca pe copii lui de cunoasterea roului? Dumnezeu dorea cu atat mai mult sa-i ocorteasca pe Adam si pe Eva de rau, de cunoasterea unui lucru care avea sa-i determine sa-si piarda acoperamantul de lumina si sa experimenteze rusinea, suferinta si moartea.

Adesea, raul ia forme mai putin batatoare la ochi, mai greu de detectat si, uneori, de evitat (in fond, foarte putini oameni sunt criminali in serie). Raul se manifesta uneori in mod subtil. Poti numi cateva manifestari de acest fel? Cum ne putem deprinde sa identificam aceste forme ale raului si sa ne ferim de ele?

Haine noi

Dupa cum se stie, Adam si Eva au cazut la test, desi a fost un test simplu. Rezultatele au fost mai mult decat tragice. Cuvantul tragic nu transmite in intregime consecintele teribile ale ceascultarii parintilor nostri.

6. Care a fost, la inceput, experienta prin care au trecut Adam si Eva (care confirma cuvintele lui Satana din versetul 5)? Ce inseamna ca „li sa-u deschis ochii”? Care au fost urmarile nescultarii lor? Geneza 3,6-11

Ochii li s-au deschis intr-adevar, exact asa cum le spusese Satana, numai ca acum au vazut lumea si realitatea cu totul altfel. In aceste versete este reluata tema goliciunii.

De asemenea, sa observam intrebarea pe care le-a pus-o Domnul: „Cine ti-a spus ca esti gol?” (vers.11). Intelegem deci ca ei nu constientizasera pana atunci, in inocenta lor, ca sunt goi, ci li se parea firesc sa fie asa si nici nu se gandisera la lucrul acesta, ci erau coplesiti de rusine din aceasta cauza.

7. Ce au facut Adam si Eva cand „au cunoscut ca sunt goi”? vers.7. Care este semnificatia acestei reactii?

Adam si Eva se ascund inspatele unor tufe, uluiti de „noua ” lor infatisare si speriati de venirea Domnului. Cautand o cale de a se acoperi, s-au gandit ca frunzele de smochin ar fi cele mai protrivite. Avem aici prima lectie depre indreptatirea prin fapte. Eforturile lor ni se par deplorabile, dar ale noastre sunt mai vrednice de admirat?

Haine din piele

8. Ce fel de haine au primit Adam si Eva dupa pacat? Gen. 3,21

Ieri am studiat reactia lui Adam si a Evei fata de pacatul lor, Astazi vom analiza reactia lu Dumnezeu. Textul biblic de mai sus ne ofera, intr-un anumit sens, o prefigurare a mesajului Evangheliei.

In primul rand, observam ca haina din frunze de smochin, facuta de Adam si de Eva nu era adecvata. Daca ar fi fost, atunci nu mai era necesar sa moara niste animale nevinovata, ca ei sa fie acoperiti cu pielea acestora. Tot la fe, toate eforturile noastre de a pazi Legea suficient de bine, ca sa fim mantuiti, sunt inadecvate. Daca ar fi fost adecvate, atunci nu ar fi fost nevoie ca Hristos sa moara pentru noi. Frunzele de smochin au costat mai putin si cu durut mai putindecat moartea unor animale nevinovate. Tot la fel, faptele noastre ar costa mai putin decat moartea Fiului lui Dumnezeu. Insa nici frunzele de smochin, nici faptele noastre nu sunt indeajuns; de aceea a trebuit ca Domnul Isus sa moara pentru noi; de aceea a trebuit sa fie jertfite animale nevinovate. Altfel nu se putea!

In al doilea rand, care este deosebirea esentiala dintre frunzele de smochin si pielea de animal? Ce presupune haina din piele, spre deosebire de haina din frunze? Raspunsul este, bineinteles, sacrificiul, sangele. Aceasta ne ajuta sa intelegem cum apare Evanchelia in Geneza 3,21 (vezi si Lev. 17,11; Apoc. 12,11; 1 Petru 1,18,19; Evr. 9,22).

In al treilea rand, probabil ca partea cea mai impresionanta a textului este ultima parte, in care se spune ca El „i-a imbracat cu ele” (Gen. 3,21). Textul ebraic este clar; Domnul este Cel care i-a imbracat in hainele de piele. A fost actiunea Sa. Ceea ce a facut El a reusit sa acopere rusinea goliciunii lor. Dupa cum am vazut ieri, consecinta imediata a pacatului lor a fost constientizarea goliciunii; insa acum Dumnezeu rezolva aceasta problema, imbracandu-i El Insusi cu haine facute din pielea animalelor jertfite. Textul ne spune numai ca le-a dat haine din piele; nu ne spune din ce fel de piele. Dar nu este greu sa ghicim. (Vezi Gen. 22,8; Ioan 1,36; 3,16.)

Prin urmare, Domnul le-a descoperit inca de la inceput Planul de Mantuire. Pacatul lui Adam si al Evei a fost oribil, dar nu a fost mai mare decat puterea lui Dumnezeu de a mantui din pacat, un lucru pe care nu trebuie sa-l uitam niciodata.

Mediteaza la fagaduinta frumoasa a mantuirii prin credinta in Isus. Mediteaza la promisiunea ca mantuirea noastra este asigurata prin ceea ce a facut El pentru noi si nu prin ceea ce putem fac noi. Cum poate aceasta fagaduinta sa devina centrul si temelia vietii si experientei tale du Domnul?

Studiul suplimentar

Ellen G. White, Patriarhi si profeti, capitolele „Creatiunea”, „Ispitirea si caderea” si „Planul de mantuire”.
„Haina alba a inocentei a fsot purtata de primii nostri parinti cand au fost asezati de Dumnezeu in Edenul sfant… Omul nu se poatea inventa nimic pentru a inlocui haina pierduta a inocentei… Numai acoperamantul pe care Hristos Insus Hristos Insusi l-a oferit poate sa ne faca in stare sa stam in prezenta lui Dumnezeu. In acest acoperamant, haina neprihanirii Sale, ii va imbraca Hristos pe toti aceia care se pocaiesc si cred…

Haina aceasta, tesuta in razboiul cerului, nu are in ea niciun fir facut de om. Hristos, in natura Sa omeneasca, a realizat un caracter desavarsit pe care Se ofera sa ni-l impartaseasca.” – Ellen G. White, Maranatha, pag. 78

„Domnul Isus Hristos a pregatit un acoperamant, haina neprihanirii, haina neprihanirii Sale, cu care ii va imbraca pe toti oamenii pocaiti si credinciosi care o vor primi prin credinta … Atunci, cand Se va uita la pacatusul pocait, Domnul nu-l va vedea acoperit cu frunze de smochi, ci in haina neprihanirii Sale…” – Ellen G. White, Advent Review and Sabbath Herald, 15 noiembrie 1898

Intrebari pentru discutie

1. Cititi Geneza 3,6. Cum a reusit Diavolul sa ajunga la sufletul Evei pentru a o determina sa pacatuiasca? Mai lucreaza el si astazi in acelasi mod?

2. Mediteaza mai mult la importanta goliciunii in istoria caderii in pacat. Cum ne poate ajuta aceata tema sa intelegem mai bine ce s-a intamplat in Eden?

3. Cititi cele doua paragrafe din Elln G. White, de la sectiunea de vineri. Ce invatam din ele despre minunatul mesaj al Evangheliei?

4. Citi Evrei 5,14. Meditati la problema raului. Ce intelegem prin cuvantul „rau”? Intelegem ceva care etse intotdeauna absolut si neschimbator? Sau raul este ceva relatib, in sensul ca anumite lucruri sunt considerate rele in unele culturi, iar in altele sunt considerte bune sau ca un lucru era considert rau in trecut, dar acum nu mai este socotit rau? Cat de mult ne influienteaza educatia si societatea conceptia despre ceea ce este rau? Cum putem intelege Isaia 5,20: „Vai de cei ce numesc raul bine si binele rau, care spun ca intunericul este lumina si lumina intuneric, care dau amaraciunea in loc de dulceata si dulceata in loc de maraciune!”?

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.