Poporule, omule, oricine ai fi, ascultă: degeaba postim cu trupul, dacă batem câmpii cu ochii, cu sufletul, cu mintea inveninată de cel rău, refuzând să mâncăm Trupul Lui,(dăruit oricărui păcătos) –caci El este Pâinea Vieţii-plămădită din bunătăţi şi frumuseţi Dumnezeiesti- blândeţe, pace, dragoste, jertfire, milă, vindecare, eliberare  s a ; În zadar ne abţinem de la alcool, dacă nu bem Sângele, adică Gândirea, Învăţătura Lui purificatoare, veşnică, iertătoare, iubitoare… Cine i-a pulsul inimii, jertfei Lui Isus, devine Una cu El, daca …

„Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui”… arată-i oricărui om fărădelegile, care locuiesc in sângele celui nenăscut din nou, precum într-o casă-plină de păcătuiri…Estera 2- 7… Un Dumnezeu care întoarce asupra noastră binele sau răul pe care-l facem celor din jur

Poporule, omule, oricine ai fi, ascultă: degeaba postim cu trupul, dacă batem câmpii cu ochii, cu sufletul, cu mintea inveninată de cel rău, refuzând să mâncăm Trupul Lui,(dăruit oricărui păcătos) –caci El este Pâinea Vieţii-plămădită din bunătăţi şi frumuseţi Dumnezeiesti- blândeţe, pace, dragoste, jertfire, milă, vindecare, eliberare  s a ; În zadar ne abţinem de la alcool, dacă nu bem Sângele, adică Gândirea, Învăţătura Lui purificatoare, veşnică, iertătoare, iubitoare…Cine i-a pulsul inimii, jertfei Lui Isus, devine Una cu El, daca …

 

 

Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!

 

 

Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge! Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!

 

  Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face că lana. De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; Dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.” Vai, cetatea aceea credincioasă, cum a ajuns o curvă! Era plină de judecată, dreptatea locuia în ea, şi acum e plină de ucigaşi! Argintul tău s-a prefăcut în zgura, şi vinul tău cel ales a fost amestecat cu apă.

 

Mai marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mită şi aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate, şi pricina văduvei n-ajunge până la ei. De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul oştirilor, Puternicul lui Israel: „Ah! Voi cere socoteală potrivnicilor Mei şi Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei.

 

Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura, cum o topeşte leşia, toate părticelele de plumb le voi depărta din tine. Voi face iarăşi pe judecătorii tăi că odinioară, şi pe sfetnicii tăi, că la început. După aceea, vei fi numită cetatea neprihănită, cetatea credincioasă.” Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate. Dar pieirea va atinge pe toţi cei răzvrătiţi şi păcătoşi, şi cei ce părăsesc pe Domnul vor pieri. Vă va fi ruşine de terebinţii în care găseaţi plăcere şi veţi roşi din pricina grădinilor în care vă desfătaţi; Căci veţi fi ca un terebint cu frunzele ofilite, că o grădină care n-are apă. Omul tare va fi ca un calt, şi lucrarea lui, că o scânteie; amândoi vor arde împreună, şi nimeni nu-i va stinge

 

„Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui”… arată-i oricărui om fărădelegile, care locuiesc in sângele celui nenăscut din nou, precum într-o casă-plină de păcătuiri… „Strigă în gura mare, nu te opri! …casei lui Iacov, păcatele ei! În toate zilele Mă întreabă şi vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu. „La ce ne foloseşte să postim” – zic ei –

 

„dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?” – Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre şi asupriţi pe simbriaşii voştri. Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus.

 Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?

 

Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, da drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.

 

  Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei satura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune, vei fi numit „Dregător de spărturi”, „Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit”. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti neurmand căile tale, neindeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecarii, Atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” Isaia ,cap 58

Cine i-a pulsul inimii Lui,culcat pe pieptul lui Isus,ramane,prin credinta- Una cu El…

Una din greşelile pe care le facem, adesea, în legătură cu timpul de părtăşie cu Dumnezeu, este că ne concentrăm doar asupra rugăciunilor de cerere, uitând că cel mai important lucru, este să ne desfătăm de dragostea Lui şi să ne exprimăm dragostea noastră pentru El. Conform apostolului Pavel, întărirea noastră în putere în omul dinăuntru, şi umplerea noastră cu toată plinătatea lui Dumnezeu se realizează experimentând dragostea lui Dumnezeu: ,,..Iată dece, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încît Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentruca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Ef.3:14-19)
Ucenicul Ioan, obijnuia să stea plecat cu capul pe pieptul lui Isus. Drept urmare a ajuns să fie numit ucenicul pe care-l iubea Isus, şi nu este greşit să spunem, că acest lucru, a contribuit substanţial în a face din el apostolul iubirii.
Dragostea este o forţă, iar cea mai mare dragoste este dragostea lui Dumnezeu. Cei care se lasă copleşiţi de ea, primesc putere pentru trăire şi pentru lucrare. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii, însă nu toţi sunt gata să se aşeze în braţele Lui şi să stea culcaţi cu capul pe pieptul Său. Dumnezeu nu aleargă prin lume, după oamenii ocupaţi cu o mie şi una de treburi, ca să le ofere dragoste. El îi aşteaptă în intimitatea cămăruţei, pe cei care îşi fac timp pentru El, şi care Îl iubesc mai mult decât lucrurile pe care I le-ar putea cere.
În cele ce urmează, doresc să vă prezint câteva din consecinţele care se răsfrâng asupra vieţii noastre, atunci când învăţăm să stăm, în intimitate, culcaţi pe pieptul lui Isus, pentru a primi dragoste şi pentru a o oferi.
1. Când stăm culcaţi cu capul pe pieptul lui Isus, devenim fericiţi.
Dumnezeu vrea să fim fericiţi. El este preocupat de fericirea noastră. Domnul Isus a spus: ,,Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10) Fericirea este o dimensiune a belşugului pe care îl doreşte Dumnezeu pentru noi. În părtăşia intimă cu El, primim ingredientele fericirii: bucurie, dragoste şi pace. Acolo simţim mâna Lui puternică care ne ţine, aripa Lui caldă care ne protejează, privirea Sa dulce care ne pătrunde şi îmbrăţişarea Sa delicată cu care ne copleşeşte. În părtăşia cu Domnul ne simţim luaţi în braţe, mângâiaţi, iubiţi aşa cum nimeni nu poate să o facă.
Ceea ce avem de făcut, este să punem un timp special pentru Domnul, în care să nu fim preocupaţi de nimic altceva decât de El. În acel timp, nu trebuie să lăsăm nici măcar cererile şi mijlocirile să ne distragă atenţia de la persoana Sa. Cuvântul lui Dumnezeu, lauda, adorarea, cântarea şi meditaţia sunt de mare ajutor în a experimenta dragostea lui Dumnezeu. Trebuie să cultivăm acea atitudine, în care realmente să ne decuplăm de tot ce este în jur, să ne abandonăm cu totul în braţele Sale, să aruncăm asupra Lui toate stările noastre negative acumulate de-a lungul zilei şi să ne deschidem inima pentru dragostea Sa. Este vorba despre un exerciţiu spiritual al credinţei, cu care trebuie să ne deprindem, care cere timp, linişte şi singurătate, dar care reprezintă secretul echilibrului emoţional şi spiritual al oricărui creştin.
Cea mai înaltă treaptă spirituală, pe care un creştin poate ajunge, este experimentarea deplină a dragostei lui Dumnezeu, iar cea mai mare poruncă dată unui creştin este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cugetul, puterea şi sufletul. Aceasta datorită faptului că dragostea este esenţa relaţiei cu Dumnezeu şi cheia fericirii.
Să ne deprindem cu ceea ce ne îndeamnă următoarea frumoasă cântare: ,,Pe inima lui Isus,\ capul meu voi pleca,\ Atunci mă simt fericit,\ când odihnesc pe ea.\ Cu grai dulce mă cheamă,\ Mântuitorul meu:\ „Vino, odihneşte-te,\ aici la sânul Meu!”\ Cor: Pe inima lui Isus,\ eu fruntea-mi voi pleca,\ Sunt fericit de nespus\ când odihnesc pe ea!\ În braţele lui Isus,\ trece tot ce-i lumesc,\ De amăgirea lumii\ ranele-I mă scutesc,\ Lanţul robiei cade,\ se-ndepartă frica,\ Chiar lacrimi de aş vărsa,\ degrabă-or înceta.\ Isus, Stânca inimii,\ pentru mine-ai murit,\ La Tine sunt eu sigur,\ conducător iubit.\ În linişte-oi aştepta,\ pân-o trece noaptea,\ Şi apoi va străluci,\ zi veşnică a Ta.”
Însă nu uitaţi un lucru esenţial: Când avem în viaţa noastră păcat nemărturisit şi nerezolvat, Dumnezeu nu mai vine la întâlnire, şi prin urmare nu mai există nici o şansă pentru experimentarea dragostei Sale, respectiv a fericirii. Păcatul ne ascunde faţa lui Dumnezeu, ne desparte de El şi ne face nefericiţi. Cheia păstrării părtăşiei cu Dumnezeu este trăirea în lumină, dupăcum spune apostolul Ioan: ,,Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1Ioan 1:6-7)
2. Când stăm culcaţi cu capul pe pieptul lui Isus, primim putere pentru a face faţă problemelor şi necazurilor vieţii.
Dragostea este o forţă. Omul iubit are putere să treacă peste multe probleme şi necazuri. Faptul acesta poate fi observat foarte bine, în diferenţa dintre un copil crescut într-o casă de copii şi altul crescut în căldura unui cămin. Copiii care au beneficiat în viaţă de dragostea de mamă şi de tată, au resurse mult mai multe, pentru a trece peste greutăţile vieţii, decât copiii care au fost văduviţi de aceasta.
Dragostea lui Dumnezeu este cea mai înaltă formă de dragoste din univers. Când suntem plini de ea, avem putere pentru a merge mai departe, chiar dacă părinţii, partenerul de viaţă, fraţii sau prietenii nu ne iubesc aşa cum ne-am dori. Nu vreau să spun că aceste forme de dragoste nu sunt importante, şi că nu au un rol hotărâtor în ce priveşte echilibrul nostru, ci vreau să spun că nu trăim într-o lume ideală, şi că oricând ni se poate întâmpla să fim văduviţi de dragostea celor din jur, dar în astfel de condiţii, dragostea lui Dumnezeu, poate să umple orice gol al sufletului nostru. Dragostea lui Dumnezeu este acea forţă care ne ridică deasupra problemelor.
Sadhu Sundar Singh călătorind prin înalţii munţi ai Tibetului, la un moment dat, s-a speriat la auzul unei mari furtuni care se anunţa prin apropiere. Neavând unde să se adăpostească, a aşteptat resemnat desfăşurarea ostilităţilor naturii. Tot aşteptând, la un moment dat, şi-a dat seama că furtuna care se apropia, era la o altitudine inferioară locului în care se afla el, şi că tot ce avea de făcut, spre a fi ferit de aceasta, era să păstreze altitudinea la care se găsea.
Avioanele au cele mai mari probleme cu turbulenţele la altitudinea de 1000-2000 de metri. Sus la 8000-10000 de metri, totul este senin şi liniştit. Soluţia pentru a scăpa de ciocnirile fronturilor atmosferice, este creşterea altitudinii.
La fel stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Ai probleme în viaţă? Ţi-e greu? Ridică-te mai sus! Stai mai aproape de Dumnezeu. Acesta este şi mesajul frumoasei cântări creştine: ,,Spre cer doresc a mă grăbi,\ Păşind mai sus din zi în zi;\ În calea mea mă rog mereu,\ Să mă ridici, o, Domnul meu!\ R: Te rog, ridică-mă şi-oi sta,\ Increzător pe calea Ta;\ Să mă ajuţi a mă-nălţa,\ Mai sus, mai sus, în slava Ta!\ 2. Nicicând eu nu doresc a sta,\ În îndoieli şi teamă grea,\ Chiar dacă mulţi aşa trăiesc\ Eu un loc mai înalt doresc.\ 3.Doresc să urc mereu mai sus,\ Privind la chipul Tău, Isus,\ Prin Duhul Sfânt să cresc mereu\ Din slavă-n slavă, Domnul meu!\ 4.Doresc s-ajung acolo sus\ Să vad mărirea lui Isus;\ De-aceea eu mă rog mereu\ Să mă ajuţi, o, Domnul meu!”
3. Când stăm culcaţi cu capul pe pieptul Domnului Isus, viaţa noastră capătă sens.
Una din problemele generaţiei tinere de astăzi, este lipsa de sens a vieţii. La o vârstă când au toate atuutile pentru a fi fericiţi, cei mai mulţi, sunt nişte oameni lipsiţi de chef şi orice poftă de viaţă.
De fapt, lipsa de sens se instalează acolo unde lucrurile nu sunt în ordine, iar păcatul este cel care distruge ordinea aşezată de Dumnezeu. În schimb, experimentarea dragostei lui Dumnezeu, ne dă aripi. Păcatul ne taie aripile, făcându-ne să ne târâm prin viaţă, la fel ca nişte viermi. Experimentarea dragostei lui Dumnezeu, în curăţie, ne ridică spre cele mai înalte şi nebănuite piscuri ale vieţii.
4. Când stăm plecaţi cu capul pe pieptul lui Isus, primim putere spre a fi o mărturie.
În intimitatea părtăşiei cu Dumnezeu, primim cuvintele prin care să-L mărturisim pe Cristos celor din jur. Dar mai mult decât atât, în părtăşie intimă cu El, ne umplem de o stare sufletească pozitivă, pe care o transmitem celor cu care intrăm în contact.
Dincolo de cuvintele pe care le rostim, noi transmitem celor din jur, o stare sufletească, fie pozitivă fie negativă, în funcţie de ceea ce avem în noi. Noi putem transmite ceva din bucuria, pacea, liniştea şi seninătatea cerului, sau putem transmite ceva din tristeţea, neliniştea, ura şi frământarea iadului. Psihologii numesc aceasta, comunicarea non-verbală. De fapt, într-o discuţie, cuvintele contează cam 5%, iar restul de 95% este umplul de atmosfera pe care o transmitem, prin comunicarea non-verbală. Starea transmisă, este în funcţie cu ceea ce am acumulat. Dacă am stat culcat pe pieptul lui Isus, şi I-am auzit bătăile inimii, vom transmite celor din jur o frântură de cer, iar dacă am stat în prezenţa păcatului şi a păcătoşilor, vom transmite celor din jur o miasmă a iadului, poate citând chiar Ioan 3:16.
Dacă îmi doresc ceva în viaţa aceasta, este să mă umplu tot mai mult de cer, şi să-l pot transmite sufletelor apăsate şi chinuite de fiorii iadului.
Aici pe pământ Raiul se compune din bucăţi, la fel ca şi într-un joc de puzzle. Fiecare credincios adevărat este purtătorul unei frânturi de cer. Acestea puse împreună, formează un cer mai mare. Aceasta este părtăşia frăţească. Când părtăşia frăţească este autentică, oamenii sătui de iadul din jur în care trăiesc, prind de veste că la pocăiţi a coborât Raiul pe pământ, şi dau buzna acolo spre a se răcori sufleteşte. Aceasta poartă numele de trezire spirituală, de fapt lucrul pe care îl dorim şi pentru care ne rugăm.
În concluzie:
Cel mai înţelept mod de a folosi timpul, este a ne  aşeza în braţele Domnului Isus. În final toate vor trece, iar singurul lucru care va rămâne este dragostea.
Din experienţa mea personală, am constatat că nu mai pot trăi nici măcar o zi fără a experimenta dragostea lui Dumnezeu. O zi trăită fără a sta suficient timp în braţele Domnului Isus, mă transformă într-un om nefericit, copleşit de poverile şi greutăţile vieţii, trăirii şi lucrării, îmi pierd sensul vieţii iar celor din jur le transmit o atmosferă diferită de cea a cerului chiar şi atunci când predic despre dragoste. Nu pot să-mi permit nici măcar o zi fără dragostea Domnului, pentru că mă prăbuşesc. Sunt dependent de bunătăţile şi îndurările Domnului, şi slavă Lui că le înoieşte faţă de mine în fiecare dimineaţă. Acest fapt reprezintă pentru mine o invitaţie zilnică în braţele Sale, şi în acelaşi timp garanţia echilibrului, fericirii şi puterii. În braţele Sale mă simt în siguranţă. La pieptul Său sunt liniştit şi odihnit. Încearcă şi tu!

 

Harul lui Dumnezeu: un privilegiu acordat celor smeriţi

( „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” (Iacov 4:6))
1. Mândrie, smerenie, har.
-Mândria. În esenţa ei, mândria este acţiunea de a lua ceea ce aparţine doar lui Dumnezeu: A-ţi atribui realizările Lui, a-ţi însuşi lucrurile Sale şi a-ţi aroga drepturile pe care doar El le posedă. Mândria este primul păcat care s-a săvârşit în univers, atunci când Lucifer a atentat la slava şi întâietatea lui Dumnezeu, lucruri care aparţin doar Fiinţei Supreme. Mândria este esenţa naturii celui rău, principiul dezintegrator şi cauza tuturor celorlaltor păcate. Omul mândru este un monstru, o persoană cu care este imposibil de convieţuit. La el nu există loc pentru ceilalţi. Pentru a stoarce un cuvânt de apreciere din gura cuiva, el este gata să sacrifice mai mult decât ar face-o pentru nişte grămezi de bani. Pentru orgoliul rănit, este dispus să plătească chiar averi strânse cu trudă într-o viaţă. Exemplul cel mai concludent este Haman cu cei zece mii de talanţi de argint ai săi.
-Smerenia. În esenţa ei, smerenia presupune a acorda lui Dumnezeu locul, rolul şi statutul pe care Acesta Îl merită în cadrul creaţiei Sale. De aceea în Biblie smerenia, de multe ori, este asociată cu supunerea. (Filipeni 2:8, Iacov 4:6-7, etc) Smerenie înseamnă a ne aşeza pe o poziţie corectă în raport cu Dumnezeu, a recunoaşte meritele Sale pentru tot ce avem şi suntem. În 1 Corinteni 4:7 Pavel îşi întreba cititorii: ,,Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” Omul smerit este dependent sută la sută de Dumnezeu, deoarece este conştient de faptul că totul vine de la El. Singurul lucru care ne aparţine în exclusivitate este păcatul. Deci dacă cineva simte nevoia să se laude cu realizările sale personale, atunci singurul domeniu vrednic de trâmbiţat este cel al păcatelor şi slăbiciunilor. De aceea Pavel spune: ,,nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.” (2 Cor. 12:5)
-Harul. În cel mai general sens posibil, harul reprezintă tot ceea ce primim de la Dumnezeu înafară de iad. Iadul este singurul lucru pe care îl merităm cu prisosinţă, iar tot ceea ce primim înafară de acesta se numeşte har: adică dar nemeritat. De aceea Scriptura vorbeşte despre harul felurit al lui Dumnezeu, deoarece acesta cuprinde tot ceea ce primim de la Dumnezeu, ca expresie a dragostei Sale. (1 Pet.4:10) În natura Sa iubitoare, Dumnezeu are această înclinaţie de a acorda har, dar nu celor mândri, ci numai celor smeriţi. De fapt, oamenii mândri nici nu au nevoie de har, deoarece ei consideră că tot ce primesc este dreptul care li se cuvine sau răsplata pentru meritele lor personale. Oamenii mândri schimbă harul în plată, răsplată, sau retribuţie divină acordată în virtutea meritelor şi drepturilor personale. În concepţia oamenilor mândri, Dumnezeu este îndatorat să le facă bine. În schimb oamenii smeriţi ştiu că nu au nici o vrednicie, şi nimic cu care s-ar putea făli înaintea Celui de sus. Ei iau harul ca atare. De aceea: condiţia de bază a căpătării harului este smerenia, pentru că aceasta presupune să te apropii de Dumnezeu de pe poziţia pe care eşti, cu sinceritate şi realism spiritual. Prima dintre fericiri, sună astfel: ,,Ferice de cei săraci în duh.” Adică, ferice de cei care au constatat că singura lor sursă demnă de încredere este Dumnezeu, şi care îşi leagă toate speranţele de El.
2.Procesul smeririi.
Noi nu ne naştem smeriţi ci din cale afară de mândri. Purtăm în noi sămânţa încrederii în sine, a independenţei şi răzvrătirii faţă de Dumnezeu. Este adevărat că unii oameni, prin temperament, educaţie, sau condiţii de viaţă, par mai smeriţi decât alţii, dar luaţi la bani mărunţi se vor dovedi la fel de mândri ca şi ceilalţi. Eu am fost un astfel de om. Totdeauna m-am considerat un om smerit, mai ales în comparaţie cu alţii. Credeam că mândria este singurul păcat care nu îmi va da de furcă. Însă când a umblat Dumnezeu puţin prin cotloanele şi labirinturile sufletului meu, au ieşit de acolo la suprafaţă, tot felul de forme, care mai de care mai suptile şi mai spurcate de mândrie, încât m-a apucat groaza morţii. Procesul smeririi este unul extrem de dureros, mai ales atunci când îl practici aşa cum se cere. Când i te împotriveşti, firea plânge ca un copilaş care cerşeşte milă, de ţi se rupe inima, dar urlă ca un tigru gata să sfâşie tot ce-i stă în cale, fără pic de milă, când îi faci pe voie. Dacă aţi fost atenţi aţi putut vedea lucrul acesta în propria viaţă, sau chiar mai bine în experienţele altora, deoarece la alţii vedem răul mai desluşit decât în noi. În procesul smeririi decizia principală ne revine nouă, însă beneficiem şi de ajutorul lui Dumnezeu.
-Rolul nostru în procesul smeririi. Porunca de a ne smeri ne este dată nouă: Iacov 4:10 ,,Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.”,1 Petru 5:6 ,,Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” Fiecare are datoria şi porunca să se smerească. Şi fiecare trebuie să se smerească pe sine nu pe alţii. Care este secretul ce ne ajută cel mai mult în procesul smeririi? Acest secret se află chiar în versetele citate. Să le recitim: ,,Smeriţi-vă înaintea Domnului…” şi ,,Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu…” Secretul smereniei constă în a-ţi trăi viaţa înaintea Domnului şi a te aşeza sub mâna tare a lui Dumnezeu. Oamenii mari ai lui Dumnezeu precum: Moise, Ilie, Isaia, Daniel, Iov, Petru, Pavel, Ioan; în urma umblării lor zilnice cu Dumnezeu şi a unor experienţe intime cu El, şi-au văzut adevărata lor micime şi păcătoşenie, smerindu-se cu toată fiinţa lor înaintea Celui Sfânt şi Preaânalt. Isaia care nu mai contenea să transmită tuturor celor din jur că-i vai de ei şi de toate neamurile lor, când s-a văzut în prezenţa lui Dumnezeu a început să strige cu disperare: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”. (Isaia 6:5) Iov care îşi apăra nevinovăţia în faţa prietenilor săi, cu toată îndârjirea şi străşnicia, în prezenţa lui Dumnezeu a exclamat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6) Înfumuratul de Petru, care totdeauna s-a crezut mai grozav decât toţi ceilalţi ucenici, când şi-a dat seama cu cine avea de a face, a căzut în genunchi şi a exclamat: „Doamne, pleacă de la mine, căci Sunt un om păcătos.” (Lc.5:8) Vă mărturisesc, că Dumnezeu mi-a acordat şi mie harul să am o experienţă similară cu a acestor oameni. În urma mai multor zile de post şi rugăciune, Dumnezeu mi-a arătat slava Sa, într-un mod asemănător cu descrierile Scripturii în cazul lui Isaia sau Ioan. Era 27 Ianuarie 2012 aproape de miezul nopţii, când împreună cu soţia mea am experimentat groaza pe care o trăieşte un păcătos muritor în faţa strălucirii Domnului. În timp ce ne rugam şi citeam Biblia, dintr-o dată, amândoi, am conştientizat într-un mod unic în viaţă, că Dumnezeu a venit la noi cu sfinţenia, slava şi măreţia Sa copleşitoare, în faţa căreia omul muritor nu poate rămâne în viaţă. Am început să urlăm şi să ţipăm de groază şi aveam senzaţia că dacă starea aceea va mai continua o să murim cu siguranţă. Aveam sentimentul că Îngerul Domnului vine să facă judecată, în viaţa şi biserica noastră, ca altădată în Egipt. Atunci am implorat cu lacrimi şi strigăte protecţia sângelui Domnului Isus peste noi, peste casa noastră şi peste toată Biserica. Am simţit că singurul lucru de care eram vrednici şi pe care îl meritam cu prisosinţă era moartea. Eu care până atunci am zis mereu celor din jur: ,,vai de voi”, în acea clipă am zis ,,vai de mine”. Acela a fost momentul în care am înţeles că în faţa judecăţii divine, nici un om nu poate rezista, că dacă mai stau în picioare se datorează în exclusivitate îndurării lui Dumnezeu, şi că mesajul pe care trebuie să îl transmit celor din jurul meu este acela al anului de îndurare.
-Rolul lui Dumnezeu în procesul smeririi. Există situaţii în care Dumnezeu intervine în mod direct pentru a ne ajuta în procesul smeririi. În cadrul acestui proces un rol foarte important îl joacă ţepuşul. Acesta poate fi o boală, un necaz, sau o anumită persoană adusă de către Dumnezeu cu scopul de a ne smeri. În cazul lui Pavel, Dumnezeu a ştiut că apostolul nu va reuşi să se păstreze smerit în urma măreţelor descoperiri de care a avut parte, că povara acestora va fi prea grea pentru el, şi că va avea nevoie de un ţepuş. Pavel reacţionează la ţepuş, şi se roagă de trei ori lui Dumnezeu ca să il ia. Dar Dumnezeu nu-l ascultă, şi parcă prin răspunsul dat, ar vrea să-l întrebe: Pavele ce vrei: confortul produs de lipsa ţepuşului sau Harul? Se pare că uneori Harul nu poate veni fără ţepuş, şi asta nu datorită lui Dumnezeu ci datorită mândriei noastre spurcate care are tendinţa de a-l zădărnici şi transforma în realizări personale. Aşadar cine cere de la Dumnezeu mai mult har, să se pregătească şi pentru ţepuş, care va veni cu scopul de a-l ajuta să rămână în har. Ţepuşul nu este pentru toţi la fel. Acesta depinde în mare măsură de maleabilitatea sau rigiditatea noastră de a se lăsa zdrobiţi şi apoi modelaţi de către El.
3.Două exemple concrete.
3.1. Harul pocăinţei. Un aspect al harului felurit al lui Dumnezeu este harul pocăinţei. A te pocăi şi a primi iertare pentru păcatele săvârşite este un har primit de la Dumnezeu. Acest har nu este pentru oamenii mândri, ci pentru cei smeriţi. A te pocăi cu adevărat implică adâncă smerenie. Pocăinţa adevărată este un act de profundă smerenie. Aceasta implică: să-ţi recunoşti păcatul, şi să-ţi ceri iertare pentru el; lucruri pe care omul mândru este incapabil să le facă. Pocăinţă înseamnă să nu cauţi să-ţi îndulceşti starea, prezentându-te mai puţin vinovat decât în realitate; să nu-ţi atenuezi vinovăţia, să n-o ascunzi şi să n-o recunoşti doar atunci când nu mai ai încotro. Cei care au astfel de ,,pocăinţe” nu primesc harul iertării de păcat. Din categoria acestora face parte Saul, care pentru că nu s-a pocăit cum trebuie n-a primit harul iertării. Saul se pocăieşte doar când nu se mai poate dezvinovăţi, doar când nu-şi mai poate ascunde păcatul, o face doar ca să astupe gura lui Samuel, şi în loc să se smerească înaintea Domnului şi înaintea poporului pentru neascultare, rămâne în continuare preocupat să-şi cinstească numele înaintea oamenilor. (1Samuel15) Omul care se pocăieşte cu adevărat, n-are nevoie de acuzatori, deoarece acuzatorul cel mai crud este tocmai el însuşi. Harul pocăinţei este acordat celor care sunt gata să-şi ceară iertare pentru păcatul săvârşit, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea celor cărora le-a greşit. Dumnezeu iartă pe cei care consideră mai importantă rezolvarea problemei relaţiei lor cu Dumnezeu decât ajustarea imaginii publice şifonate. De când sunt pocăit, am văzut mulţi oameni care au păcătuit, unii împotriva altora, dar foarte puţini care să-şi ceară iertare din inimă. Cei mai mulţi n-o fac deloc, iar unii o fac din vârful limbii, doar în urma presiunilor exterioare exercitate asupra lor. Daţi-mi voie să vă spun cât se poate de răspicat: nu există harul iertării fără smerenia cererii de iertare. Pocăinţa tip ,,Saul” nu conduce la iertare. Exemplul nostru de pocăinţă este David. Cu toate că n-a fost om de rând ca şi noi, şi cu toate că imaginea sa publică a fost serios afectată, David a considerat că există o problemă mult mai arzătoare decât ajustarea acesteia, şi anume refacerea relaţiei sale cu Dumnezeu. Cine nu este dispus să îndure supliciul cererii de iertare, sau chiar al ruşinii publice nu va gusta niciodată harul iertării. Să ne amintim totuşi că mai rea este umilinţa iadului decât umilinţa pocăinţei. După umilinţa pocăinţei vine înălţarea, însă după umilinţa iadului nu urmează nimic altceva. Timpul nu rezolvă conflictele. A tăcea chitic o lună de zile şi apoi a te purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic nu-i soluţie biblică. La urma urmei fiecare trebuie să hotărască ce-şi doreşte: Har sau imagine. Evident nu ni se cere să ne pocăim de păcate pe care nu le-am făcut, sau pe care le-au făcut alţii. Nu trebuie să trăim cu stresul că poate am greşit cuiva fără să ne dăm seama. Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru păcatele de care nu ne conştientizează mai întâi. În primul rând lucrarea Duhului este să ne convingă de păcat. Dar când Dumnezeu ne convinge că am greşit împotriva cuiva, atunci avem datoria de a ne pocăi. Tendinţa noastră firească este aceea de a vedea greşelile altora, şi de a aplica tot ce se predică la viaţa celor din jur. Haideţi să începem a privi fiecare în dreptul nostru, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în plata Domnului.
3.2.Harul conlucrării cu Dumnezeu. Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zădar harul lui Dumnezeu. (2 Cor.6:1) Harul lucrării este acordat tot oamenilor smeriţi. Cei mândri lucrează prin puterile lor, eventual prin puterea duhului de slavă deşartă care-i conduce, însă cei smeriţi lucrează prin puterea Duhului Sfânt. Rezultatele celor două feluri de a lucra sunt pe măsură. În primul, iese în evidenţă omul, iar în al doilea iese în evidenţă Domnul. De oameni toată lumea-i sătulă, pe Domnul toţi doresc să-L vadă. Am ajuns să înţeleg că pentru a umple un om cu Duhul Sfânt şi cu putere deosebită pentru slujire, lui Dumnezeu îi este suficient o singură clipă, însă pentru a-l goli de mândrie şi încredere în sine, uneori, are nevoie de zeci de ani. Cel mai concludent exemplu, în sensul acesta este Moise. Pentru a-i da daruri miraculoase, spre a face lucrări unice în istoria omenirii, lui Dumnezeu i-a fost deajuns o singură scurtă întâlnire la rugul aprins, însă pentru a-l goli pe Moise de mândria şi încrederea în sine a avut nevoie de patruzeci de ani. Timpul acesta depinde în mare măsură şi de noi. De cincisprezece ani simt că Dumnezeu lucrează aceasta şi în viaţa mea. Am senzaţia că în toate împrejurările prin care trec, Dumnezeu nu face altceva decât să mă zdrobească. În tot acest timp I-am pus multe întrebări lui Dumnezeu, legat de contextul şi modul în care El lucrează la viaţa mea şi mă cheamă şi pe mine să lucrez. Am arătat de multe ori cu degetul spre alţii, şi L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu se poartă şi cu mine la fel ca şi cu ei. Însă, cu timpul, am înţeles că a face aşa ceva este păcat, şi mi-am cerut iertare pentru astfel de gânduri şi rugăciuni. Dumnezeu m-a întrebat: ,,Ce vrei să ai Har sau popularitate?” Atunci am zis: ,,Doamne chiar dacă ar fi să rămân un veşnic anonim, vreau să am har. Chiar dacă ar fi să mă nedreptăţească toţi cei din jur, chiar dacă aş ajunge de râsul lumii, chiar dacă n-ar rămâne nimic din numele meu, singurul lucru pe care mi-l doresc este să am har. Dă-mi har când strig în rugăciune către Tine, dă-mi har când pun mâna pe Biblie, dă-mi har când păşesc printre oameni, dă-mi har când îmi deschid gura, dă-mi har când scriu!”

Estera 3: Un Dumnezeu care permite ca poporul Său să aibă duşmani

Poporul lui Dumnezeu, a avut întotdeauna duşmani. Este adevărat că aceştia şi-au manifestat ostilitatea faţă de copiii Domnului, diferit, în funcţie de contextul istoric sau politic în care au funcţionat. În sistemele politice totalitariste şi dictatoriale, copiii Domnului au fost chinuiţi fizic şi chiar omorâţi, iar în sistemele politice, aşa zis, democratice, copiii lui Dumnezeu au suferit o persecuţie psihologică, purtată la nivelul cuvintelor, care după unii este chiar mai dureroasă decât prima. Despre amândouă forme de persecuţie vorbeşte Domnul Isus în fericiri: ,,Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.” (Mat.5:10-12)
Ideea este următoarea: Un copil autentic al lui Dumnezeu, va avea duşmani, fără doar şi poate. Dar oare, nu sunt acestea tocmai cuvintele pe care ni le-a spus apostolul Pavel? ,,De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (2 Tim.3:12)
Prin urmare, dacă dorim să ne atragem asupra noastră, duşmani şi prigonitori, tot ce avem de făcut este să începem, cu toată seriozitatea, cultivarea unei vieţi de evlavie, în Domnul Isus. Primii care se vor transforma în prigonitori, sunt ,,prietenii şi fraţii” de lângă noi, sau chiar cei din casa noastră, care au doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Despre creştinul care nu are de îndurat nici o formă de persecuţie, nu putem spune decât că ceva nu este în regulă cu evlavia lui.
Există două întrebări care se ridică, legat de acest subiect: În primul rând: De ce poporul lui Dumnezeu are duşmani?, iar în al doilea rând: Cum foloseşte Dumnezeu, în providenţa Sa, chiar şi duşmanii, spre a face bine copiilor Săi.
Acestea sunt cele două întrebări, la care doresc să răspundem, folosind evenimentele din cartea Estera, în cele ce urmează.
1. De ce poporul lui Dumnezeu are duşmani?
Din Estera capitolul 3, descoperim cel puţin trei răspunsuri la această întrebare:
În primul rând, poporul lui Dumnezeu are duşmani deoarece, acesta nu se închină la ce se închină ceilalţi oameni, ci numai lui Dumnezeu. Ascultaţi cum l-a câştigat Mardoheu pe Haman, de duşman: ,,După aceste lucruri, împăratul Ahaşveroş a ridicat la putere pe Haman, fiul lui Hamedata, Agaghitul. L-a ridicat în cinste, şi a pus scaunul lui mai presus de scaunele tuturor căpeteniilor care erau lângă el. Toţi slujitorii împăratului, care stăteau la poarta împăratului, plecau genunchiul şi se închinau înaintea lui Haman, căci aşa era porunca împăratului cu privire la el. Dar Mardoheu nu-şi pleca genunchiul şi nu se închina. Şi slujitorii împăratului, care stăteau la poarta împăratului, i-au zis lui Mardoheu: „Pentru ce calci porunca împăratului?” Fiindcă ei îi spuneau în fiecare zi lucrul acesta, şi el nu-i asculta, l-au spus lui Haman, ca să vadă dacă Mardoheu are să se ţină de Hotărârea lui; căci el spusese că este Iudeu. Şi Haman a văzut că Mardoheu nu-şi pleca genunchiul şi nu se închina înaintea lui. S-a umplut de mânie; dar a crezut prea puţin pentru el să pună mâna numai pe Mardoheu, căci i se spusese din ce popor era Mardoheu, şi a voit să nimicească pe poporul lui Mardoheu, pe toţi Iudeii care se aflau în toată împărăţia lui Ahaşveroş.” (Estera 3:1-6)
Iată marea ,,crimă” pe care a săvârşit-o Mardoheu împotriva lui Haman, şi pentru răzbunarea căreia, acesta a fost gata să dea împăratului zece mii de talanţi de argint, adică 360 000 kilograme, de argint! Iată cât de mare este preţul urii lui Haman, împotriva omului, pe care n-a reuşit să şi-l supună! Iată cât de uşor este să-ţi atragi duşmani de moarte, care să fie dispuşi să cheltuiască tot ce au, numai să te vadă nimicit!
Într-o lume de curvari este suficient să nu fi ca ei, ca aceştia să te persecute cu toată furia de care sunt capabili. Într-o lume de beţivi, este suficient să fi împotriva alcoolului, ca ei să te excludă din cercurile lor, şi să se îndrepte împotriva ta. Într-o lume de hoţi şi de tâlhari, este suficient să fi cinstit, ca să-ţi atragi asupra ta, duşmănia celor din jur. Într-o lume de făţarnici, este suficient să fi sincer şi să spui adevărul în faţă, pentru ca aceştia să se aprindă instantaneu.
Poporul adevărat al lui Dumnezeu, se închină doar lui Dumnezeu, nu banilor, nici pântecelui, nici plăcerilor şi nici oamenilor. Alungă idolatria din viaţa ta şi vei fi prigonit.
În al doilea rând, poporul lui Dumnezeu are duşmani, deoarece el nu aparţine lumii acesteia, şi prin urmare trăieşte diferit de oamenii din lume. Iată motivele incriminatoare ale lui Haman pentru Mardoheu: ,,Atunci Haman a zis împăratului Ahaşveroş: „În toate ţinuturile împărăţiei tale este risipit un popor deosebit între popoare, care are legi deosebite de ale tuturor popoarelor şi nu ţine legile împăratului. Nu este în folosul împăratului să-l lase liniştit.” (Estera 3:8) Să ne amintim de cuvintele adresate de către Domnul Isus ucenicilor, înainte de patimile Sale: ,,Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu Sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” (Ioan 15:18-21)
Poporul adevărat al lui Dumnezeu, se conduce după legi diferite de a celor din lume, şi trăieşte altfel decât ei, fapt care stârneşte ura din partea lumii.
Spre exemplu: una din legile universale care guvernează lumea este legea junglei. Oricum lumea crede că suntem nişte animale mai evoluate, iar locul animalelor este în junglă. În junglă domneşte principiul selecţiei naturale, şi al supravieţuirii. Tot ce ai de făcut în junglă este să rezişti, şi să-ţi elimini duşmanii spre a supravieţui. Legea junglei spune că dreptatea se află totdeauna, de partea celui mai tare, care ştie să ţipe şi să lovească cu pumnul în masă. În schimb, în împărăţia lui Dumnezeu domneşte o altă lege, pe care Domnul Isus a exemplificat-o astfel: ,,Duceţi-vă; iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.” (Lc.10:3) Metoda lui Dumnezeu de cucerire a lupilor, nu este prin nişte animale mai fioroase decât ei, ci prin cel mai blând animal: mielul. Mielul lui Dumnezeu a cucerit fiarele şi balaurii din Apocalipsa, prin smerenie, dragoste şi jertfă de Sine, şi tot prin aceste lucruri, doreşte să cucerim şi noi lumea pentru El.
Dar aceste diferenţe de valori nu fac altceva decât să atragă ostilitatea lumii împotriva noastră.
În al treilea rând, copiii lui Dumnezeu au duşmani datorită unor păcate săvârşite de către ei, în trecut.
Cine era de fapt acest Haman Agaghitul, duşmanul evreilor? Un urmaş al împăratului amalecit, Agag.
Pentru a înţelege istoria lui, trebuie să ne ducem, cu gândul, în urmă, până pe vremea împăratului Saul. Dumnezeu îi poruncise lui Saul, să se ducă la război şi să nimicească cu desăvârşire pe amaleciţi, care încă de pe vremea călătoriei lui Israel prin pustie, se dovediseră a fi un popor de tâlhari la drumul mare. Însă datorită lăcomiei, faţă de averile amaleciţilor, Saul n-a ascultat de Cuvântul Domnului, cruţând partea cea mai aleasă dintre oameni şi animale. Acesta a fost şi motivul pentru care Saul a fost lepădat, de la faţa Domnului, scaunul lui fiind ocupat de către David.
Aşadar, consecinţele păcatului lui Saul aveau să iasă la suprafaţă, chiar şi peste secole. Haman Agaghitul nici nu ar fi trebuit să se nască. Existenţa acestuia s-a datorat în exclusivitate neascultării lui Saul. De-a lungul timpului, s-a acumulat multă ură între amaleciţi şi evrei, iar Haman Agaghitul s-a considerat responsabilul cu răzbunarea, pentru rezolvarea unei probleme de secole, iar prilejul nimerit i-a căzut pe mână ca o mănuşă.
Acest motiv, pentru care poporul lui Dumnezeu are duşmani, este diferit de primele două. Primele două motive, ne spun că poporul lui Dumnezeu are duşmani, datorită a ceea ce este, neavând de a face cu un oarecare păcat. Domnul Isus n-a păcătuit şi totuşi a avut duşmani. Al treilea motiv, ne vorbeşte de nişte duşmani pe care ni-i facem cu mâna noastră. Neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, atrage asupra noastră, consecinţele păcatului, iar una din aceste consecinţe este apariţia duşmanilor.
Să vă dau un exemplu: Un tânăr sau o tânără creştină, care se căsătoreşte cu un om din lume, nu face altceva decât să-l aducă pe Haman Agaghitul în casa lor. Suferinţele ulterioare nu vin din planul lui Dumnezeu ci dintr-o neascultare. Principiul acesta este valabil pentru orice păcat. A păcătui înseamnă a da prilej diavolului, să pătrundă puţin câte puţin în fiinţa noastră. Apoi păcatul, leagă, robeşte şi împietreşte, punându-ne, faţă în faţă, cu nişte duşmani din interiorul nostru, cu care este mult mai greu de luptat.
2. Cum îi foloseşte Dumnezeu, în providenţa Sa, chiar şi pe duşmani, spre a face bine copiilor Săi?
În cele ce urmează aş dori să observăm cinci răspunsuri la această întrebare:
În primul rând, Dumnezeu îşi pedepseşte poporul prin duşmanii Săi. Pe tot parcursul istoriei poporului Israel, una din modalităţile prin care Dumnezeu şi-a disciplinat copiii neascultători, a fost să-i dea în mâna duşmanilor lor. Chiar şi robia babiloniană ne vorbeşte despre aceasta. Israel se afla în Babilon, datorită păcatelor lor. Păcatul are consecinţe, iar cine cochetează cu păcatul le va suporta din plin.

În al doilea rând, Dumnezeu foloseşte duşmanii, spre a-şi motiva poporul la rugăciune, post şi încredere în Dumnezeu. Cred că niciodată Israel n-a strigat către Domnul cu mai multă putere şi credinţă, ca în acele momente. Am experimentat personal acest lucru: Uneori Dumnezeu permite anumitor duşmani să intre în viaţa noastră ca să ne scoată din starea de letargie în care am intrat, şi să ne motiveze să strigăm către El.
În al treilea rând, Dumnezeu converteşte în bine răul provocat de către duşmanii lor.
Luând cazul lui Israel, din Babilon, poporul lui Dumnezeu oricum avea duşmani, cu sau fără Haman. Haman a fost doar mobilul care le-a adus ocazia nimerită pentru manifestarea urii lor faţă de evrei. Frumuseţea lucrării lui Dumnezeu a constat în faptul, că ziua treisprezece a lunii a doisprezecea, din ziua exterminării lui Israel, s-a transformat în ziua masacrării duşmanilor lor. Dacă n-ar fi existat Haman, vrăjmaşii evreilor ar fi rămas mai departe, un junghi în coastele lor, creindu-le probleme după probleme, însă existenţa lui Haman şi a urii lui de moarte, au fost folosite de către Dumnezeu, spre a face bine evreilor, nimicindu-le duşmanii. Aşadar, nu greşim să spunem, că Haman, este omul prin care Dumnezeu a făcut bine evreilor, la fel ca şi în cazul lui Iosif şi fraţii săi.
De fapt ştiţi care este lucrul care îi înfurie cel mai tare pe duşmanii copiilor lui Dumnezeu? Să vadă că toate strădaniile lor de a le face rău, sunt prilejuri prin care le fac bine. Să vrei să le faci rău şi să constaţi că de fapt le-ai făcut bine. Să vrei să le faci un rău şi mai mare şi să constaţi că le-ai făcut un bine şi mai mare. Aceasta îi roade cel mai tare pe duşmanii copiilor Domnului, să le dorească răul şi să constate că nu au nici o putere să li-l facă, şi că tot răul lor se schimbă în bine.
În al patrulea rând, Dumnezeu ne izbăveşte chiar şi de duşmanii pe care ni-i facem cu mâna noastră, datorită neascultării.
Dumnezeu i-a izbăvit pe evrei din mâna lui Haman Agaghitul, chiar dacă acesta era produsul neascultării lui Saul.
Acesta este cel mai frumos gând din acest mesaj: Dumnezeu are putere şi bunătate să ne izbăvească chiar şi din cursele în care intrăm de bună voie. El poate reface chiar şi o familie aflată în pragul dezastrului, datorită neascultării şi înjugării la un jug nepotrivit, el poate restaura chiar şi o epavă, aruncată la coşul de gunoi al societăţii, datorită robiei drogurilor, pornografiei, băuturii şi altor păcate acceptate în mod deliberat în inimă.
Totul este să-ţi recunoşti starea, şi să vi cu pocăinţă sinceră înaintea Tatălui, care este gata să-l primească chiar şi pe fiul risipitor.

În al cincilea rând, Dumnezeu permite duşmani în viaţa copiilor lui Dumnezeu, tocmai pentru că vrea să-i ajute să vadă minunile Sale. Despre Faraon zice: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Rom.9:17) Minunile prin care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul au ca efect, vestirea Numelui Domnului pe tot pământul.

În concluzie:
Providenţa lui Dumnezeu nu este pusă în pericol nici măcar de către duşmanii Lui şi ai noştri. Nimeni nu poate să-i umbrească planurile Sale. Duşmanii copiilor lui Dumnezeu sunt şi ei unealta divină, fie pentru pedepsirea, fie pentru binecuvântarea acestora. Într-un asemenea Dumnezeu merită să te încrezi.

Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta

Deja ne-am familiarizat cu faptul că ideea centrală a cărţii Estera, este providenţa lui Dumnezeu, adică acea acţiune prin care El dirijează evenimentele şi circumstanţele, spre împlinirea planurilor Sale desăvârşite.
În capitolul întâi, am văzut că Dumnezeu pregăteşte soluţia, chiar mai înainte ca problema să apară. Înainte ca Haman să-i urască pe evrei, înainte ca evreii să se îmbrace cu saci, să plângă şi să postească, strigând la Dumnezeu după ajutor, cu mulţi ani înainte de toate acestea, Dumnezeu deja lucra la realizarea planului de eliberare, folosind împăraţi, sfetnici, legi, drepturi civile, şi chiar şi răul din lume.
În capitolul doi, am văzut că Dumnezeul nostru nu ne dă socoteală totdeauna de ceea ce face. El nu ne răspunde totdeauna la întrebările pe care le ridicăm, despre rostul suferinţei. Ne arată că, în calitate de Dumnezeu, nu este dator să dea socoteală, în faţa lutului, de ceea ce face. Alteori nu ne răspunde pentru că suntem prea mici pentru a înţelege măreţia planurilor Sale. Alteori doreşte să vadă dacă ne vom încrede în El, chiar şi atunci când nu-I înţelegem planurile şi intenţiile. Providenţa lui Dumnezeu are de a face şi cu suferinţe, dar cu toate acestea putem spune, împreună cu Apostolul Pavel, plini de încredere: ,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.” (Rom.8:28)
În capitolul trei, am văzut motivele pentru care, în providenţa Sa, Dumnezeu permite ca poporul Său să aibă duşmani, dar chiar şi aceştia împlinesc tot planurile lui Dumnezeu, cu privire la ei.
În capitolul patru al cărţii, vom observa cum Dumnezeu, tot în providenţa Sa, ridică oamenii potriviţi, la locul potrivit, pentru un moment potrivit. Dumnezeu calculează cu precizie, fiecare amănunt şi detaliu, al planurilor Sale, astfel încât totul să se desfăşoare după o precizie şi exactitate divină.
Estera a fost pregătită de către Dumnezeu, într-un mod special, pentru vremea şi lucrarea ei, iar noi suntem pregătiţi de către Dumnezeu pentru vremea şi lucrarea noastră.
Lucrul cel mai important este să înţelegem vremea pentru care ne-a pregătit şi ridicat Dumnezeu, şi să ne îndeplinim misiunea în conformitate cu voia Lui.
În continuare, aş dori să urmărim, în capitolul patru al cărţii, câteva vremuri speciale, în care Dumnezeu are nevoie de oameni pregătiţi care să intervină.
1. Vremuri de groază în poporul lui Dumnezeu.
,,Mardoheu, aflînd tot ce se petrecea, şi-a sfîşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţînd cu putere strigăte amare, şi a mers până la poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era îmbrăcat cu un sac. În fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi Hotărârea lui, a fost o mare jale printre Iudei; posteau, plângeau şi se boceau, şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă. Slujnicele Esterei şi famenii ei au venit şi i-au spus lucrul acesta. Şi împărăteasa a rămas îngrozită. A trimis haine lui Mardoheu ca să-l îmbrace, şi să ia sacul de pe el, dar el nu le-a primit. Atunci Estera a chemat pe Hatac, unul din famenii pe care-i pusese împăratul în slujba ei, şi l-a însărcinat să se ducă să întrebe pe Mardoheu ce înseamnă lucrul acesta şi de unde vine. Hatac s-a dus la Mardoheu în locul deschis al cetăţii, înaintea porţii împăratului. Şi Mardoheu i-a istorisit tot ce i se întâmplase, şi i-a spus suma din argint pe care făgăduise Haman că o va da vistieriei împăratului în schimbul măcelăririi Iudeilor. I-a dat şi cuprinsul poruncii vestite în Susa în vederea nimicirii lor, ca s-o arate Esterei şi să-i spună totul.” (Estera 4:1-8)
Există vremuri în care poporul lui Dumnezeu, este chemat să plângă, să se jelească şi să se tânguiască. Mulţi dintre prorocii Domnului au fost proroci ai lacrimilor. Ieremia a spus: „O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrămi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!” (Ier.9:1) Neemia ne spune cum a reacţionat în clipa când a auzit despre starea jalnică, în care se găsea poporul Domnului, din Ierusalim: ,,Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile.” (Neemia 1:4) Domnul Isus, deasemenea a plâns pentru cetatea care irosea o ultimă cercetare, şi care urma să fie distrusă şi nimicită, încă odată: ,,Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele Sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”
Oamenii mari ai lui Dumnezeu, au fost oameni ai lacrimilor, pentru că ei au văzut starea de înstrăinare a poporului lui Dumnezeu, şi au strigat la El după ajutor.
Pentru ce trebuie să plângem? Trebuie să plângem pentru păcatele noastre, pentru sufletele celor nemântuiţi care se duc în iad, pentru lipsa de mărturie a Bisericii în lume, pentru creştinii care au doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea, pentru lupii îmbrăcaţi în piei de oi care fac ravagii prin biserici, pentru prorocii mincinoşi după care aleargă mulţimile orbite de diavolul, pentru lipsa de ungere divină a lucrătorilor creştini, pentru decăderea morală şi spirituală din ţară, pentru corupţia instalată la nivel înalt, pentru crizele economice care afectează viaţa noastră cât şi a urmaşilor noştri.
Iată doar câteva motive pentru care trebuie să plângem. Dacă vremurile de pe timpul Esterei au fost vremuri de groază, atunci cred că şi noi trăim astfel de timpuri. Cred că trăim vremuri în care ar trebui să ne trezim la realitate, şi în care ar trebui să ne umple groaza, legat de starea bisericii în lume, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ne apropiem de venirea Domnului.
În împărăţia lui Dumnezeu, adevărata bucurie vine totdeauna în urma plânsului.
2. Vremuri în care cineva trebuie să-şi asume riscuri şi responsabilităţi.
Situaţia disperată în care a ajuns poporul lui Dumnezeu, nu se putea rezolva numai cu plâns. A fost nevoie de cineva care să fie gata să-şi asume riscuri cât şi responsabilităţi. A fost nevoie de acţiunea unor oameni responsabili şi cu mintea lucidă, care au fost pregătiţi de către Dumnezeu, tocmai pentru o vreme ca aceea.
Un astfel de om a fost Estera. Situaţia ei n-a fost deloc roză, iar misiunea încredinţată, deloc uşoară. Estera primeşte din partea lui Mardoheu, şi în numele întregului popor evreu, misiunea de a merge la împărat şi de a mijloci în favoarea acestuia.
Însă lucrul acesta nu era deloc uşor. Dacă ar fi intrat la împărat nechemată, ar fi avut de a face cu legea care pedepsea cu moartea pe orice om, fie bărbat fie femeie, care ar fi avut îndrăzneala să pătrundă în curtea dinlăuntru a împăratului, afară de cazul în care împăratul i-ar fi întins toiagul lui împărătesc. Estera nu mai fusese chemată la împărat de 30 de zile şi acesta nu era deloc un semn bun.
Dacă ar fi ales să nu intre la împărat, atunci ar fi intrat sub incidenţa altei legi, prin care Haman obţinuse dreptul de ucidere al evreilor.
Situaţia Esterei era la fel ca a celor patru leproşi de la poarta Samariei, chinuite de foamete, în urma împresurării ei de către Sirieni. Erau ameninţaţi cu moartea indiferent de decizia pe care er fi luat-o: ,,La intrarea porţii erau patru leproşi, care au zis unul către altul: „La ce să şedem aici până vom muri? Dacă ne vom gândi să intrăm în cetate, în cetate este foamete, şi vom muri; şi dacă vom sta aici, de asemenea, vom muri. Haide, deci, să ne aruncăm în tabăra Sirienilor; dacă ne vor lăsa cu viaţă, vom trăi, iar dacă ne vor omorâ, vom muri.” (2Împ.7:3-4)
Estera avea de ales între o moarte probabilă şi o moarte sigură. Dacă ar fi intrat la împărat, exista probabilitatea morţii ei, iar dacă nu ar fi intrat la împărat exista certitudinea morţii ei, împreună cu tot poporul evreu.
Estera şi-a asumat riscul şi responsabilitatea intrării la împărat, nemaigândindu-se la soarta ei, ci la soarta poporului din care făcea parte. Estera a pus mai presus interesul naţional şi cel al poporului lui Dumnezeu, decât interesul ei personal. În acel moment Estera s-a lepădat de sine, alegând să-şi piardă propria viaţă pentru cauza lui Dumnezeu. Estera a împlinit cuvintele Domnului Isus din Ioan 12, devenind un urmaş al Său: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde Sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!” (Ioan 12:24-28)
Dupăcum Estera a avut o vreme pentru care a pregătit-o Dumnezeu, tot aşa şi Domnul Isus a fost pregătit, de către Tatăl, încă din veşnicie, pentru un ceas astral al omenirii, în care să moară pentru păcatele noastre.
În cuvintele pe care le adresează Mardoheu, Esterei, găsim încă o învăţătură foarte importantă, la care trebuie să medităm puţin: ,,Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4:13-14) Mesajul lui Mardoheu pentru Estera era următorul: ,,Dumnezeu te-a ridicat la împărăţie, tocmai pentru o vreme ca aceasta, ca să izbăvească pe poporul Său prin tine. Dar să n-ai impresia că eşti indispensabilă. Izbăvirea pentru evrei oricum va veni, nimeni nu poate s-o împiedice. Ceea ce poţi să alegi este dacă această izbăvire va veni prin tine sau nu. Tu poţi să alegi dacă vei fi unealta lui Dumnezeu sau nu.”
Există două extreme în care pot cădea oamenii lui Dumnezeu, atunci când sunt aleşi special, pentru astfel de vremuri. Prima extremă este cea a lui Ilie, şi anume să creadă că lucrarea Domnului atârnă numai de ei, că sunt atât de importanţi, şi că Dumnezeu ar trebui să fie foarte încântat de serviciile lor. Dar Domnul îl avertizează pe Ilie că mai are încă 7000 de bărbaţi sfinţi, pe care oricând, poate să-i folosească, după plăcere. A doua extremă este cea a lui Ghedeon, sau Moise, şi anume să se eschiveze de la misiunea încredinţată, invocând numeroasele incompetenţe personale. Oricum, Dumnezeu când ne cheamă la o lucrare, nu o face pe baza competenţelor noastre personale, ci pe baza Harului pe care ni-l acordă.
Atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem, atunci când Dumnezeu ne cheamă la o lucrare, este una de ascultare în smerenie, şi de atârnare de El în fiecare clipă.
3. Vremuri în care poporul lui Dumnezeu, trebuie să se mobilizeze la post şi rugăciune, smerenie, încredere în Dumnezeu şi pocăinţă.
,,Estera a trimis să spună lui Mardoheu: „Du-te, strânge pe toţi Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să per, voi peri.” Mardoheu a plecat, şi a făcut tot ce-i poruncise Estera.” (Estera 4:15-17)
Ceea ce găsim în Estera capitolul 4, este o mobilizare generală a poporului lui Dumnezeu, la post, rugăciune, smerenie, încredere în Dumnezeu şi pocăinţă. Dacă numai acesta ar fi fost rostul suferinţelor lui Israel, şi tot ar fi fost suficient. Încercarea i-a ajutat să redescopere, dulceaţa unităţii în părtăşie, puterea postului şi rugăciunii cât şi binefacerile smereniei şi ale pocăinţei.
Oare de ce trebuie să aşteptăm vrenurile de încercare, pentru a practica cu seriozitate aceste lucruri? De ce trebuie să aşteptăm nuiaua lui Dumnezeu, pentru a ne pune pe genunchi?
De fapt, poporul lui Dumnezeu trebuie să se mobilizeze la unitate, post şi rugăciune, smerenie şi pocăinţă, în orice clipă. Această chemare a lui Dumnezeu pentru noi, este una continuă, nu doar atunci când ne este ameninţată viaţa cu moartea. Aceasta este o atitudine permanentă în care trebuie să trăim.
În concluzie:
Cunoaştem noi vremea în care trăim, cât şi locul în care Dumnezeu vrea să fim? Am înţeles, oare că nimic, din ceea ce ne priveşte nu este întâmplător? Dacă ne-am născut într-o familie, se datorează faptului că acolo ne-a vrut Dumnezeu. Dacă a aşezat lângă noi nişte oameni, este pentru că pe ei vrea să-i slujim. Dacă ne-am născut într-o anumită ţară, generaţie, sau perioadă istorică, se datorează faptului că doreşte să fim oamenii potriviţi, la locul potrivit şi în momentul potrivit.
Prin providenţa Sa divină, Dumnezeu ne pregăteşte ani de zile pentru o anumită misiune. La un moment dat al vieţii noastre, El ne iese în cale şi ne arată ceea ce aşteaptă de la noi: pe cine trebuie să zidim, şi pe cine trebuie să slujim. În acel moment noi putem alege să ne supunem voii Sale, sau să ne împotrivim ei. Lucrarea lui Dumnezeu oricum va merge înainte, cu sau fără noi. Dacă ne hotărâm, totuşi, să ne supunem voii lui Dumnezeu, atunci trebuie să o facem cu umilinţă, fără să ne credem prea importanţi, dar şi fără să punem accentul pe incompetenţele noastre. Harul Său ne este deajuns, pentru a ne îndeplini misiunea încredinţată.

Estera 5: Un Dumnezeu care deschide uşi

Dumnezeu este Cel care deschide şi închide orice uşă; vorba unui om de rând din popor: ,,La El sunt toate cheile şi parolele”. Când Dumnezeu deschide o uşă, nimeni n-o mai poate închide, iar când El închide o uşă nimeni n-o mai poate deschide. În mesajul lui Dumnezeu pentru una din bisericile din Apocalipsa găsim scris: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: „Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îţi dau din cei ce Sunt în sinagoga Satanei, care zic că Sunt Iudei şi nu Sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” (Apoc.3:7-10) Când Dumnezeu a deschis lui Israel uşa de ieşire din robia egipteană, nimeni, nici măcar Faraon, n-a mai putut s-o închidă, dar şi atunci când El a închis uşa corabiei lui Noe, nimeni n-a mai putut s-o deschidă.
Iată câteva exemple de uşi pe care Dumnezeu le închide şi le deschide după buna plăcere a voii Sale: uşa mântuirii, uşa morţii, uşa Evangheliei, uşa purtării de grijă, etc.
Despre uşa mântuirii, Domnul Isus a spus: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu Sunt uşa oilor. Toţi cei ce au venit înainte de Mine, Sunt hoţi şi tîlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu Sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune.” (Ioan 10:7-9) Tot despre această uşă, în Evrei citim următoarele: ,,Să luăm, deci, bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea tîrziu…. Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evr.4:1,7) Relevantă în acest sens este experienţa celor cinci fecioare nechibzuite, din pilda Domnului Isus, care venite prea târziu au strigat: ,,Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” (Mat.25:11-12)
Despre uşa morţii, în vedenia lui Ioan din Apocalipsa, Domnul Isus a afirmat următoarele: ,,Nu te teme! Eu Sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că Sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” (Apoc.1:17-18)
În vederea deschiderii uşilor pentru Evanghelie, apostolul Pavel cerea Bisericii din Colose: ,,Rugaţi-vă tot odată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care iată, mă găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc despre ea.” (Col.4:3-4)
Despre uşa protecţiei divine şi a purtării de grijă a lui Dumnezeu, faţă de întreaga creaţie, şi în special faţă de copiii Săi, Solomon ne spune următoarele, în Psalmul 127: ,,Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte. Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi tîrziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci prea iubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn.” (Ps.127:1-2) Apostolul Iacov deasemenea avertiza pe cei care credeau că viitorul şi succesul stă în mâna lor: ,,Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie, şi vom câştiga!” Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâne! Căci ce este viaţa voastră? Nu Sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.” Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea.” (Iacov 4:13-16) Tot în legătură cu modul minunat în care Dumnezeu deschide toate uşile necesare spre a purta de grijă poporului Său, de la Domnul Isus ne-au rămas memorabilele cuvinte: ,,De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu semenă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu Sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi, deci, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” (Mat.6:25-34)
Dar să revenim la Estera. În capitolul 5 al cărţii, descoperim modul minunat în care Dumnezeu a deschis Esterei cât şi întregului popor evreu, uşa către inima împăratului Ahaşveroş, în vederea anulării decretului care îi condamna la moarte.
Faptul care mi se pare cel mai interesant, este că până şi în această acţiune divină de a deschide şi închide uşi, Dumnezeu conlucrează cu omul. Dumnezeu nu deschide uşi în timp ce poporul Său, stă cu mâinile în sân, sau doarme somnul nepăsării. Poporul lui Dumnezeu are şi el un rol împortant, în ce priveşte deschiderea uşilor, ocaziilor sau oportunităţilor. Dumnezeu deschide uşi, doar dacă poporul Său îşi îndeplineşte şi el partea lui.
În cele ce urmează, aş dori, ca folosind Estera capitolul 5, să descoperim care este rolul nostru, ca fii ai lui Dumnezeu, în procesul deschiderii sau închiderii uşilor. În sensul acesta, vom studia trei principii sau condiţii generale, pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să le îndeplinească, pentru ca Dumnezeu să le deschidă uşile de care au nevoie.
1. Posteşte şi roagă-te.
Iată cuvintele Esterei către Mardoheu, rostite înainte de a intra la împărat: ,,Du-te, strânge pe toţi Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să per, voi peri.” Mardoheu a plecat, şi a făcut tot ce-i poruncise Estera. A treia zi, Estera s-a îmbrăcat cu hainele împărăteşti şi a venit în curtea dinăuntru a casei împăratului, înaintea casei împăratului.” (Estera 4:16-5:1)
Esra, omul care după vreo douăzeci de ani după Estera, avea să meargă la Ierusalim, cu o parte dintre prinşii de război eliberaţi, ne spune următoarele cuvinte: ,,Acolo, la râul Ahava, am vestit un post de smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El o călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noştri, şi pentru tot ce era al nostru. Mi-era ruşine să cer împăratului o oaste de însoţire şi călăreţi, ca să ne ocrotească împotriva vrăjmaşului pe drum, căci spusesem împăratului: „Mâna Dumnezeului nostru este, spre binele lor, peste toţi cei ce-L caută, dar puterea şi mânia Lui Sunt peste toţi cei ce-L părăsesc.” Pentru aceasta am postit şi am chemat pe Dumnezeul nostru. Şi El ne-a ascultat.” (Esra 8:21-23)
Am văzut deja, cum apostolul Pavel cerea bisericilor să se roage, ca Dumnezeu să le deschidă uşi pentru propovăduirea Evangheliei.
Pe vremea lui Ahab, când în ţară păcatul era la culme, în urma rugăciunii fierbinţi, a prorocului Ilie, Dumnezeu a închis uşa ploii, şi a fost secetă, timp de trei ani şi jumătate, şi tot în urma rugăciunii sale, Dumnezeu a deschis cerul şi a dat ploaie pe faţa pământului. De aceea Scriptura ne îndeamnă: ,,Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă! Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (Sau: bătrâni.). Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pământul şi-a dat rodul.” (Iacov 5:13-18)
Rugăciunea rostită de către omul neprihănit, în conformitate cu voia lui Dumnezeu, cu credinţă, dintr-o dorinţă fierbinte, şi însoţită de post, este cheia prin care Dumnezeu deschide uşile la care bat copiii Săi.
2. Acţionează cu înţelepciune şi prin credinţă.
Rugăciunea şi postul copiilor lui Dumnezeu, sunt esenţiale, în ce priveşte lucrarea lui Dumnezeu, de a deschide uşi poporului Său, însă nu sunt suficiente.
În urma postului şi rugăciunii, copiii lui Dumnezeu trebuie să pornească la acţiune, pe baza înţelepciunii care vine de sus, şi prin credinţă.
Rugăciunea şi postul nu înlocuiesc acţiunea plină de înţelepciune a credinţei, ci o pregătesc. Rugăciunea şi postul Esterei, nu au scutit-o de datoria de a intra la împărat, ci au pregătit drumul într-acolo. Rugăciunile şi postul evreilor, au alungat frica din inima Esterei, i-au dat curaj să intre la împărat, i-au pus cuvintele potrivite pe buze, au declanşat în lumea spirituală un război, în urma căruia Dumnezeu l-a eliberat pe împărat de răutate, determinându-l să-i cruţe viaţa împărătesei, întinzându-i toiagul, şi l-a pregătit să răspundă, cererii sale, în mod favorabil.
Rugăciunea şi postul nu au nici un sens, dacă nu ne conduc la o acţiuni pline de înţelepciune şi de credinţă. Există o vreme în care ni se cere să postim şi să ne rugăm şi există o vreme în care trebuie să acţionăm.
La fel a procedat şi Neemia, când a aflat despre starea jalnică în care se găsea Ierusalimul: A postit, s-a jelit, a plâns şi s-a rugat, câteva luni de zile, iar după aceea a mers înaintea împăratului, pentru a cere sprijin în lucrarea pe care Dumnezeu i-o pusese pe inimă. Rugăciunea şi postul au pregătit drumul lui Neemia la împărat, dar nu l-au înlocuit.
Există momente în viaţă în care trebuie să ne oprim din post şi rugăciune şi să acţionăm în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Ce părere aveţi despre un soţ, care hotărăşte să pună deoparte trei zile de post şi rugăciune, tocmai când soţia lui se zbate în durerile naşterii? Cam tardiv, nu-i aşa? A avut la dispoziţie nouă luni de zile pentru aceasta. În momentul respectiv, mai înţelept decât a se pune pe genunchi, ar fi să dea un telefon la 112.
Chiar şi Dumnezeu, la un moment dat, după înfrângerea lui Israel la Ai, îl opreşte pe Iosua din rugăciune, şi îl trimite să curăţească poporul. (Iosua 7: 6-13)
Aşadar: rugăciunea cu postul şi acţionarea plină de înţelepciune şi de credinţă, merg mână în mână. Nu se poate una fără cealaltă. Doar în felul acesta Dumnezeu deschide uşile de care avem nevoie.
Dar să spunem aici, un cuvânt şi despre înţelepciunea Esterei: ,,Împăratul i-a zis: „Ce ai tu, împărăteasă Estero, şi ce ceri? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie, îţi voi da.” Estera a răspuns: „Dacă împăratul găseşte cu cale, să vină împăratul astăzi cu Haman la ospăţul pe care i l-am pregătit.” Şi împăratul a zis: „Duceţi-vă îndată şi aduceţi pe Haman, cum doreşte Estera.” Împăratul s-a dus cu Haman la ospăţul pe care-l pregătise Estera. Şi pe când beau vin, împăratul a zis Esterei: „Care este cererea ta? Ea îţi va fi împlinită. Ce doreşti? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie, o vei căpăta.” Estera a răspuns: „Iată ce cer şi ce doresc. Dacă am căpătat trecere înaintea împăratului, şi dacă găseşte cu cale, împăratul să-mi împlinească cererea şi să-mi facă dorinţa, să mai vină împăratul cu Haman şi la ospăţul pe care li-l voi pregăti, şi mâine voi da răspuns împăratului după porunca lui.” (Estera 5:3-8)
Estera n-a fost doar o femeie frumoasă, ci şi una înţeleaptă. Estera a ştiut că cererea cu care vine înaintea împăratului, este mult prea importantă, pentru a fi adresată oriunde şi oricum. De aceea, pentru a se asigura că va obţine toată atenţia şi bunăvoinţa acestuia, Estera a pregătit cu foarte multă migală momentul destăinuirii inimii ei.
În primul rând, l-a scos din mijlocul teancului de dosare aflate pe biroul său de lucru, al numeroaselor probleme de pe ordinea de zi, al stresului cauzat de tensionatele discuţii cu sfetnicii, şi l-a dus într-un loc liniştit, unde să se poată odihni şi relaxa din punct de vedere fizic şi psihic.
Iată un gând de care ar trebui să ţinem seamă fiecare dintre noi, atunci când avem de discutat probleme mai delicate, în cadrul familiilor noastre. Alegerea locului, momentului cât şi cadrului potrivit, rezolvă cel puţin jumătate din problemă.
În al doilea rând, ca soţie frumoasă şi înţeleaptă, Estera a ştiut să curteze inima bărbatului ei, delectând-o cu ospăţul pregătit special pentru aceasta, iar folosind cu abilitate tehnica amânării, i-a stârnit atenţia şi curiozitatea, pregătind astfel momentul culminant, în care cererea ei să poată avea şanse maxime de câştig.
A fi creştin nu înseamnă a fi prost. Ceea ce mi se pare interesant, este că în Coloseni 4, după ce Pavel cere Bisericii să se roage ca Dumnezeu să deschidă uşi pentru Cuvânt, imediat apare următoarea frază: ,,Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară;” (Col.4:5) Dar ce legătură este între deschiderea uşilor pentru Cuvânt, şi înţelepciunea sau neânţelepciunea, cu care ne purtăm faţă de cei de afară? Răspunsul este acesta: Purtarea noastră cu înţelepciune faţă de cei de afară, deschide uşi pentru Cuvânt, iar lipsa noastră de înţelepciune faţă de cei de afară, închide uşile pentru Cuvânt. Faptul acesta este confirmat, cu prisosinţă, de experienţa practică de pe teren. În urma oamenilor înţelepţi se deschid uşi, iar în urma oamenilor ,,proşti” se închid toate uşile, iar Biblia spune că: ,,Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul,” (Iacov 1:5-7)
3. Lasă rezultatele în mâna Domnului.
Să privim puţin la ultima parte a capitolului 5: ,,Haman a ieşit în ziua aceea, vesel şi cu inima mulţumită. Dar, când a văzut, la poarta împăratului, pe Mardoheu care nu se scula nici nu se mişca înaintea lui, s-a umplut de mânie împotriva lui Mardoheu. A ştiut totuşi să se stăpânească, şi s-a dus acasă. Apoi a trimis să aducă pe prietenii săi şi pe nevastă-sa Zereş. Haman le-a vorbit despre strălucirea bogăţiilor lui, despre numărul fiilor săi, despre tot ce făcuse împăratul ca să-l ridice în vrednicie, şi despre locul pe care i-l dăduse mai pesus de căpeteniile şi slujitorii împăratului. Şi a adăugat: „Eu Sunt chiar singurul pe care împărăteasa Estera l-a primit împreună cu împăratul la ospăţul pe care l-a făcut, şi Sunt poftit şi pe mâine la ea cu împăratul. Dar toate acestea n-au nici un preţ pentru mine, câtă vreme voi vedea pe Mardoheu, Iudeul acela, şezând la poarta împăratului.” Nevastă-sa Zereş, şi toţi prietenii lui i-au zis: „Să se pregătească o spânzurătoare înaltă de cincizeci de coţi, şi mâine dimineaţă cere împăratului ca Mardoheu să fie spânzurat. Apoi vei merge vesel la ospăţ cu împăratul.” Părerea aceasta a plăcut lui Haman, şi a pus să pregătească spânzurătoarea.” (Estera 5:9-14)
Haman şi Ahaşveroş tocmai plecaseră de la prima seară a ospăţului, urmând ca cererea Esterei să-i fie destăinuită împăratului, în seara următoare. În drum spre casă, Haman este atât de intrigat de atitudinea lui Mardoheu, încât îi plănuieşte acestuia moartea, pentru a doua zi dimineaţa. Dupăcum vom vedea în capitolul următor, Dumnezeu i-a nimicit planul, dar haideţi să presupunem pentru moment, că planul lui Haman ar fi reuşit. Să presupunem, că a doua zi dimineaţa, Haman ar fi obţinut, aprobarea spânzurării lui Mardoheu, şi că verişorul Esterei, nu ar mai fi fost viu, în a doua seară a ospăţului. Spuneţi-mi vă rog ce ar fi fost în inima Esterei? Eu cred că regrete şi autoânvinovăţiri, că n-a folosit prima seară a ospăţului, spre a-şi prezenta cererea ei împăratului, ca să nu mai vorbim de acuzaţiile confraţilor ei.
Chiar dacă nu a fost cazul Esterei, este de multe ori cazul nostru: Ne rugăm, postim pentru rezolvarea unei anumite probleme, acţionăm după înţelepciunea pe care ne-o dă Dumnezeu, la acea vreme, dar lucrurile nu totdeauna se întâmplă aşa cum ne-am fi aşteptat. De exemplu: Avem un bolnav în familie: postim, ne rugăm, acţionăm dupăcum considerăm că este cel mai bine, şi totuşi bolnavul moare. Atunci începem să ne autoânvinovăţim, sau ne învinovăţesc cei din jur, că dacă făceam altfel era mai bine şi vorba aceea: ,,mulţi viteji sunt după război”.
Principiul pe care trebuie să-l ţinem minte în astfel de situaţii este următorul: ,,Lasă rezultatele în mâna lui Dumnezeu.” Dacă am postit, ne-am rugat, am acţionat în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, suntem absolviţi de orice responsabilitate. De aici înainte este treaba lui Dumnezeu. El poate să repare chiar şi greşelile noastre de procedură, de lipsă de tact, sau lipsă de experienţă. Providenţa Sa are în vedere chiar şi limitările fiinţei noastre umane.
În concluzie:
,,Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care Sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Mat.7:7-11)

Estera 6: Un Dumnezeu care îi obligă chiar şi pe duşmani să facă bine copiilor Săi

Fiecare om se naşte cu o dorinţă drăcească de a-şi supune lui însuşi, pe toţi cei din jur. Această tendinţă egoistă se manifestă din primele luni de viaţă, când bebeluşul încă nu ştie nimic despre ce este bine şi ce este rău. Bebeluşul începe să plângă, iar mama îngrijorată se duce şi îl ia în braţe. Cum simte braţele mamei, bebeluşul tace. Obosită în urma numeroaselor nopţi nedormite, mama îşi aşează din nou copilaşul la locul lui. Cum se simte scăpat din braţele mamei, bebeluşul începe din nou să plângă, ca din gură de şarpe. Cred că vă daţi seama la ce mă refer: o tendinţă diabolică a omului de a-şi supune pe cei din jur.
Dacă această tendinţă nu este retezată la timp, în etapele următoare ale vieţii, va lua forme din ce în ce mai grave: Am auzit despre copii, oameni mari, sau chiar bătrâni, care fac sau simulează tot felul de crize, de la banalele crizele de isterie până la crize de inimă, tensiune sau chiar de epilepsie, atunci când nu reuşesc să-şi impună punctul de vedere asupra celor din jur. Am auzit despre anumite soţii care o viaţă întreagă au transformat relaţia intimă într-o armă de şantaj, obligându-şi în felul acesta soţii, să li se subordoneze, în mod necondiţionat. Am auzit şi am văzut biserici care s-au rupt, pentru că ifosele unora n-au fost transformate în literă de lege, iar vocea altora n-a putut fi redusă la tăcere. Am auzit despre anumiţi bătrâni, care în mod intenţionat, îşi făceau necesităţile fiziologice în pantaloni, numai ca să-i vadă, pe cei la care le-au dat averea, umiliţi şi înjosiţi. Acestea sunt doar câteva exemple, de forme pe care le poate lua, tendinţa diabolică a naturii umane de a acapara şi a-şi subordona pe cei din jur.
Copiii lui Dumnezeu, sunt cei care şi-au răstignit împreună cu Cristos, şi această tendinţă a naturii lor păcătoase, iar în urma lucrării Harului, au primit putere şi s-au deprins, să se dăruiască celor din jur, spre a-i sluji, nu pentru ai acapara şi subordona. Deasemenea, copiii lui Dumnezeu, nu se supun tuturor toanelor, capriciilor şi mofturilor, oamenilor răi. Ei nu îngenunchiază înaintea oricui pofteşte, ci numai înaintea lui Dumnezeu. Dar tocmai lucrul acesta îi înfurie cel mai tare pe oamenii răi, fapt suficient pentru a-i transforma în duşmanii lor numărul unu, pentru tot restul vieţii, şi la a-i împinge să le facă rău.
Dar cea mai mare suferinţă şi amărăciune a celor răi, este să constate că răul pe care-l îndreaptă împotriva sfinţilor, este schimbat de către Dumnezeu în bine. Lucrul care îi chinuieşte cel mai tare pe oamenii răi, este să vadă cum Dumnezeu îi foloseşte, contra voinţei lor, pentru a le face bine copiilor Săi Acesta este lucrul pe care ei nu-l pot suporta: să vadă că celor care au îndrăznit să nu se pună în genunchi înaintea lor, le merge bine, că şi ei au contribuit cu ceva la binele acesta, când de fapt au vrut să le facă rău. Ceea ce îi omoară pe oamenii răi, este să se vadă legaţi la mâini şi la picioare, fără nici o putere, în a ridica nici măcar un deget împotriva copiilor Domnului, iar veninul cu care ar fi vrut să-i ortăvească, se varsă asupra propriilor măruntaie, pricinuindu-le pieirea.
Mi-a fost dat să văd în viaţă astfel de oameni, şi vă mărturisesc, că n-am mai văzut alţii mai negri la faţă şi mai chinuiţi decât ei. Răutatea îl face pe om negru şi urât. Astfel de oameni ar fi în stare, la fel ca şi Haman, să plătească 10 000 de talanţi de argint, chiar luaţi cu dobândă de la bancă, cu riscul să nu le mai rămână pâine pentru prunci, numai ca să-şi stâmpere ura şi să se răcorească, văzându-i zdrobiţi, pe cei care n-au vrut să îngenunchieze înaintea lor, de bună voie. Numai că în lume se întâmplă ceea ce vrea Dumnezeu, nu ce vor oamenii răi.
Despre acestea este vorba în Estera capitolul 6: despre un Haman turbat de mânie, că n-a putut să şi-l îngenunchieze pe Mardoheu. Despre un Haman care merge dis de dimineaţă la împărat, să-i ceară aprobarea pentru a-l spânzura, pe acest evreu care nu catadicseşte să se arunce în genunchi înaintea sa, şi despre un Dumnezeu care schimbă planurile, şi îl obligă pe acest Haman, prin împărat, să-i facă un mare bine lui Mardoheu.
De fapt, evenimentele din Estera 6, ne prezintă un principiu după care Dumnezeu lucrează în general, şi anume că: El îi obligă chiar şi pe duşmani să facă bine copiilor Săi.
În cele ce urmează, aş dori să observăm: Cum anume îi obligă Dumnezeu pe duşmani să facă bine copiilor Săi.
1. Dumnezeu îi obligă pe duşmani să facă bine copiilor Săi, potrivind circumstanţele după bunul Lui plac.
,,În noaptea aceea, împăratul n-a putut să doarmă, şi a poruncit să-i aducă lângă el cartea aducerilor aminte, Cronicile. Le-au citit înaintea împăratului, şi s-a găsit scris ce descoperise Mardoheu cu privire la Bigtan şi Tereş, cei doi fameni ai împăratului, păzitorii pragului, care voiseră să întindă mâna asupra împăratului Ahaşveroş. Împăratul a zis: „Ce cinste şi mărire i s-a făcut lui Mardoheu pentru aceasta?” „Nu i s-a făcut nimic” au răspuns cei ce slujeau împăratului. Atunci împăratul a zis: „Cine este în curte?” -Haman venise în curtea de afară a casei împăratului, să ceară împăratului să spânzure pe Mardoheu pe lemnul pe care-l pregătise pentru el. Slujitorii împăratului i-au răspuns: „Haman este în curte.” Şi împăratul a zis: „Să intre” (Estera 6:1-5)
În textul pe care l-am citit, descoperim o serie întreagă de intervenţii providenţiale ale lui Dumnezeu, în decurs de numai o noapte, prin care face ca ziua morţii lui Mardoheu să devină ziua înălţării lui Mardoheu.
În primul rând, Dumnezeu i-a creat o insomnie Împăratului. În al doilea rând, i-a stârnit interesul pentru cartea cronicilor. Împăratul ar fi putut cere o ţiitoare, sau ar fi putut găsi o altă modalitate de a-şi omorâ timpul, dar Dumnezeu i-a pus în minte cartea cronicilor. În al treilea rând, din multitudinea de fapte consemnate acolo, Dumnezeu l-a făcut să se oprească la aceea săvârşită de Mardoheu. În al patrulea rând, Dumnezeu i-a pus în gând să întrebe dacă fapta aceea bună a fost răsplătită. În al cincilea rând, Dumnezeu i-a pus pe inimă dorinţa s-o răsplătească neântârziat. În al şaselea rând, Dumnezeu i-a pus în gând să se sfătuiască, despre modul în care să fie răsplătită această faptă bună, cu persoana care se afla în curte. În al şaptelea rând, Dumnezeu i-a potrivit lui Haman ceasul, ca tocmai în acel moment, să fie în curte, evident venind cu alte scopuri, decât acelea pe care le avea Dumnezeu.
Iată câte amănunte au fost potrivite cu exactitate şi precizie divină, într-un interval atât de scurt! Iată cât de puţin timp i-a trebuit lui Dumnezeu ca să răstoarne o situaţie care aparent era pecetluită.
Oricât de mare ar fi ura celor răi, împotriva celor care nu îngenunchiază înaintea lor, ca să le sărute picioarele, şi oricât de bine alcătuite le-ar fi planurile pentru a-i distruge, într-o clipă Dumnezeu le demontează toată maşinăria sau maşinaţia lor sofisticată, obligându-i să le facă bine copiilor Săi. Am trecut prin astfel de experienţe şi am văzut cu ochii mei întâmplându-se aceste lucruri.
2. Dumnezeu îi obligă pe duşmani să facă bine copiilor Săi, lăsându-i orbiţi de propriul egoism.
,,Haman a intrat, şi împăratul i-a zis: „Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?” Haman şi-a zis în sine: „Pe cine altul decât pe mine ar vrea împăratul să-l cinstească?” Şi Haman a răspuns împăratului: „Omului pe care vrea împăratul să-l cinstească, trebuie să i se aducă haina împărătească, aceea cu care se îmbracă împăratul, şi calul pe care călăreşte împăratul, şi să i se pună cununa împărătească pe cap. Să se dea haina şi calul uneia din căpeteniile de seamă ale împăratului, apoi să înbrace cu haina pe omul acela pe care vrea să-l cinstească împăratul, să-l plimbe călare pe cal prin locul deschis al cetăţii, şi să se strige înaintea lui: „Aşa se face omului pe care vrea împăratul să-l cinstească!” Împăratul i-a zis lui Haman: „Ia îndată haina şi calul, cum ai zis, şi fă aşa Iudeului Mardoheu, care şade la poarta împăratului. Nu lăsa nefăcut nimic din ce ai spus.” (Estera 6:6-10)
Iată-l pe Haman rostindu-şi pieirea cu propria lui guriţă. De fapt aşa-I place lui Dumnezeu să facă. El îi prinde pe oamenii răi şi egoişti cu propriile lor cuvinte. Egoismul orbeşte. Ura ia minţile oamenilor. Haman robit şi orbit de răutate, a crezut că este singurul vrednic de a fi cinstit şi înălţat în toată împărăţia, şi de aceea şi-a prescris un tratament pe măsură. De bani nu avea nevoie, pentru că era dispus să-i cedeze chiar şi pe cei pe care-i avea, ca preţ al răzbunării, însă îl tenta nespus de mult haina împăratului, calul lui cât şi cununa împărătească, şi a socotit că a sosit vremea să le încerce puţin, însă când a înţeles că tratamentul prescris, va trebui să i-l aplice el personal evreului Mardoheu, l-a copleşit stupefacţia.
Oamenii mândri, egoişti şi răi, pe deasupra sunt şi orbi. Toată înţelepciunea cu care se laudă nu le foloseşte la nimic, deoarece fac prostie după prostie. Răutatea ia minţile oamenilor, le fură luciditatea, iar mânaţi de pornirea de a face rău, se pripesc şi fac gafă după gafă, dupăcum spune Cuvântul lui Dumnezeu: ,,Nevinovăţia oamenilor fără prihană îi scapă, dar cei răi Sunt prinşi de răutatea lor.” (Prov.11:6) Răutatea este o cursă, o capcană în care sunt prinşi toţi cei care se lasă copleşiţi de ea. Când în viaţa unui om a pătruns răutatea, deja pieirea lui este o certitudine, pentru că tocmai şi-a confecţionat cursa care-i va pricinui moartea.
Singura soluţie în acel moment este pocăinţa sinceră de răutate. Dar nu uitaţi un lucru foarte important: timpul optim pentru pocăinţă, prescris de Scriptură, în astfel de situaţii, este până la apusul soarelui. Tot ce trece peste apusul soarelui se cronicizează, iar o răutate acceptată şi cultivată ani sau zeci de ani de zile în inimă, este mult mai greu de rezolvat.
În experienţa mea pe ogorul evangheliei: am văzut pocăindu-se creştini care au căzut în păcatul adulterului, al beţiei, sau în alte păcate, dar încă nu am văzut pocăindu-se de bună voie niciunul din cei care au tolerat răutatea în inima lor pentru zeci de ani, ci doar pe patul de moarte, în chinuri cumplite, sub presiunea pedepsei lui Dumnezeu, unii simt că nu pot să moară până când nu işi cer iertare de la cei cărora, o viaţă întreagă, le-au făcut rău. Am participat şi la astfel de mărturisiri.
3. Dumnezeu îi obligă pe duşmani să facă bine copiilor Săi, făcându-i de ruşine în public.
,,Şi Haman a luat haina şi calul, a îmbrăcat pe Mardoheu, l-a plimbat călare pe cal prin locul deschis al cetăţii, şi a strigat înaintea lui: „Aşa se face omului pe care vrea împăratul să-l cinstească!” Mardoheu s-a întors la poarta împăratului, şi Haman s-a dus în grabă acasă, mâhnit şi cu capul acoperit. Haman a istorisit nevestei sale Zereş şi tuturor prietenilor săi tot ce i se întâmplase. Şi înţelepţii lui, şi nevastă-sa Zereş, i-au zis: „Dacă Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este din neamul Iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea înaintea lui.” Pe când îi vorbeau ei încă, au venit famenii împăratului şi au luat îndată pe Haman la ospăţul pe care-l pregătise Estera. (Estera 6:11-14)
Gândiţi-vă la toţi cei care l-au văzut, de atâtea ori în ultima vreme, pe înfumuratul şi crudul Haman, privind de pe calul său spre Mardoheu, ca spre o plojniţă care trebuie strivită cât mai curând, cât de miraţi trebuie să fi fost, când dintr-o dată l-au văzut pe Mardoheu pe cal, iar pe Haman escortându-l, ca pe un prinţ, şi strâgând înaintea lui cele mai elogioase sloganuri.
O smerire şi zdrobire mai mare, ca aceea de a fi obligat să faci un astfel de bine duşmanului tău de moarte, nici că ar fi fost de conceput.
Piaţa publică sau locul deschis al cetăţii, cum este numit în text, este unul din locurile preferate ale oamenilor egoişti şi răi, deoarece aceştia sunt foarte preocupaţi de imagine. Egoismul îi determină să atragă toate privirile şi atenţia asupra lor, iar răutatea intervine când nu reuşesc acest lucru. Când cineva nu este dispus să le acorde onorul cuvenit, oamenii răi se simt responsabili să îi aplice acestuia o corecţie, dar tot în văzul lumii, ca să ţină minte.
Dar mare este puterea lui Dumnezeu: Haman, răul acesta, care l-a umilit pe Mardoheu în public, care ar fi vrut să fie cinstit de către împărat tot în public, a fost făcut de ruşine de către Dumnezeu tot în locul deschis al cetăţii.
Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: oamenii egoişti şi răi, flămânzi după aplauze şi plecăciuni, şi răzbunători pe cei care nu li le acordă, ajung să fie pedepsiţi de Dumnezeu tot în public, făcuţi de râsul tuturor oamenilor.
În concluzie:
Egoismul şi răutatea sunt printre cele mai periculoase păcate. Ele reprezintă esenţa naturii celui rău. Tolerate ani de zile în viaţa unui creştin, ele ajung să-l despartă pentru veci de veci de Dumnezeu. De aceea, conform Scripturii, termenul optim de rezolvare al acestor probleme, este până la apusul soarelui. Cine nu reuşeşte să rezolve un conflict până la apusul soarelui, nu este copil al lui Dumnezeu ci al diavolului. Cine poate ţine ură şi duşmănie ani de zile, este fiul lui satan. Tu al cui fiu eşti?
Dacă eşti asemenea lui Mardoheu, victimă a unor oameni plini de răutate ca Haman, stai liniştit pentru că în curând, vine timpul când Dumnezeu Însuşi va interveni, la timpul Său, obligându-i chiar pe cei ce te duşmănesc să-ţi facă bine.
Încă un gând înainte de încheiere: În Matei 7: 12 citim următoarele: ,,Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.” Aceasta pentru că: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Gal.6:7)

Estera 7: Un Dumnezeu care întoarce asupra noastră binele sau răul pe care-l facem celor din jur

Estera 7 reprezintă o ilustraţie practică al acestui principiu. În acest capitol, întâlnim mai multe personaje, care s-au raportat într-un anume fel faţă de cei din jur, iar Dumnezeu în providenţa Sa, a întors aceste fapte asupra capului lor. De aceea, Domnul Isus ne învaţă în predica de pe munte: ,,Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.” (Mat.7:12), pentru că tot ce facem altora se va întoarce asupra capului nostru, iar dacă dorim ca peste noi să vină binele, nu ne rămâne decât să facem bine celor din jur.
În cele ce urmează, aş dori să privim la patru personaje din Estera 7, iar din experienţa lor, să învăţăm cum să ne raportăm la cei din jur, în diverse situaţii, pentru ca la vremea secerişului lui Dumnezeu, peste noi să vină binele.
1. Estera.
,,Împăratul şi Haman s-au dus la ospăţ la împărăteasa Estera. În această a doua zi, împăratul a zis iarăşi Esterei, pe când beau vin: „Care este cererea ta, împărăteasă Estero? Ea îţi va fi împlinită. Ce doreşti? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie, o vei căpăta.” (Estera 7:1-2)
Mă tot întreb: Cât de frumos trebuie să se fi purtat Estera cu soţul ei, în cei cinci ani de căsătorie, pentru ca atunci când a intrat la el, în ciuda legilor foarte restrictive, să capete trecere înaintea lui şi să aibă toată bunăvoinţa împăratului, în a-i asculta şi îndeplini toate cererile?
Dacă relaţia Esterei cu împăratul n-ar fi fost una deosebit de frumoasă, atunci aceasta n-ar fi avut îndrăzneala să intre la el, şi să-şi ceară viaţa ei cât şi a poporului său, la stăruinţele lui Mardoheu, ci i-ar fi răspuns acestuia, ceva de genul următor: ,,Lasă-mă că numai ce am tras o ceartă bună cu împăratul, şi dacă mă vede nu fac altceva decât să-i amintesc de toate datoriile.”
Poate veţi spune că motivul bunăvoinţei de care a dat dovadă împăratul, a fost frumuseţea fizică a Esterei, vorba aceea din popor: ,,Nu poţi să refuzi o femeie frumoasă.” Dar nu uitaţi, că acest Ahaşveroş, ,,a mai pus pe liber” o împărăteasă deosebit de frumoasă, care de frumoasă ce era, a fost chemată să fie admirată de înalţii dregători, de pe tot cuprinsul împărăţiei Persiei, iar când aceasta a refuzat, a trebuit să plătească scump, pentru orgoliul rănit al împăratului. Şi apoi încă ceva: Împăratul Ahaşveroş nu ducea lipsă de femei frumoase. Conform cu Estera capitolul 2, toate fetele care au fost adunate în capitala Susa, cu prilejul alegerii unei împărătese, pentru el, în locul lui Vasti, au rămas în haremul împăratului, şi cu siguranţă că nu au fost nici puţine şi nici urâte. Aşadar, nu frumuseţea fizică a Esterei, a fost principalul motiv, pentru care a fost primită şi ascultată.
Motivul pentru care împăratul a dat dovadă de atâta bunăvoinţă faţă de Estera şi faţă de cererile ei, îl descoperim chiar din cuvintele împărătesei: ,, Ea a zis atunci: „Dacă împăratul găseşte cu cale şi dacă am căpătat trecerea înaintea lui, dacă lucrul pare potrivit împăratului, şi dacă eu Sunt plăcută înaintea lui, să se scrie ca să se întoarcă scrisorile făcute de Haman, fiul lui Hamedata, Agaghitul, şi scrise de el cu gând să piardă pe Iudeii care Sunt în toate ţinuturile împăratului.” (9:5) Estera n-a fost doar o femeie frumoasă ci şi una plăcută. Frumuseţea fizică ţine de înzestrarea genetică şi oricum este trecătoare, pe când calitatea de a fi plăcută, ţine de caracter, şi aceasta este nepieritoare. A fi o persoană plăcută este mai important decât a fi o persoană frumoasă. În cartea Proverbelor citim că: ,, Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui;” (19:22) Vorbind despre podoaba femeii, apostolul Petru ne spune următoarele cuvinte: ,,Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentruca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule din aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia neperitoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, şi-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva.” (1Pet.3:1-6) Dar nu numai femeile trebuie să aibă un caracter plăcut ci şi bărbaţii, de aceea Petru continuă: ,,Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dînd cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre.” (1Pet.3:7)
Aşadar, din exemplul Esterei, învăţăm că dacă avem un comportament şi un caracter plăcut, faţă de cei din jur, faptul acesta se va răsfrânge asupra noastră, iar la momentul potrivit, vom căpăta trecere şi bunăvoinţă înaintea celor pe care i-am cinstit, respectat şi slujit.
2. Mardoheu.
,,Şi Harbona, unul din fameni, a zis în faţa împăratului: „Iată, spânzurătoarea pregătită de Haman pentru Mardoheu, care a vorbit spre binele împăratului, este ridicată în casa lui Haman, la o înălţime de cincizeci de coţi.” Împăratul a zis: „Haman să fie spânzurat pe ea!” (Estera 7:9)
Mardoheu, este personajul care a salvat viaţa împăratului, din complotul urzit de famenii Bigtan şi Tereş, şi care n-a fost răsplătit, pentru această faptă, cinci ani de zile. Dimpotrivă, în mod indirect, prin decretul pe care l-a semnat, împăratul i-a răsplătit cu rău, lui Mardoheu, pentru aceasta: Întreg neamul evreesc era condamnat la moarte, iar o spânzurătoare înaltă de peste douăzeci de metri, era pregătită pentru el, de către înfumuratul Haman.
Dar, după cum am văzut în mesajul precedent, Dumnezeu îi obligă chiar şi pe duşmani să facă bine copiilor Săi. În capitolul şase am observat o serie de circumstanţe pe care, Dumnezeu în providenţa Sa, le-a potrivit, cu precizie, pentru ca ziua spânzurării lui Mardoheu, să devină ziua înălţării lui Mardoheu. În primul rând, Dumnezeu i-a creat o insomnie Împăratului. În al doilea rând, i-a stârnit interesul pentru cartea cronicilor. Împăratul ar fi putut cere o ţiitoare, sau ar fi putut găsi o altă modalitate de a-şi omorâ timpul, dar Dumnezeu i-a pus în minte cartea cronicilor. În al treilea rând, din multitudinea de fapte consemnate acolo, Dumnezeu l-a făcut să se oprească la aceea săvârşită de Mardoheu. În al patrulea rând, Dumnezeu i-a pus în gând să întrebe dacă fapta aceea bună a fost răsplătită. În al cincilea rând, Dumnezeu i-a pus pe inimă dorinţa s-o răsplătească neântârziat. În al şaselea rând, Dumnezeu i-a pus în gând să se sfătuiască, despre modul în care să fie răsplătită această faptă bună, cu persoana care se afla în curte. În al şaptelea rând, Dumnezeu i-a potrivit lui Haman ceasul, ca tocmai în acel moment, să fie în curte, evident venind cu alte scopuri, decât acelea pe care le avea Dumnezeu. Aşa se face că în acea zi, Mardoheu, în loc să fie spânzurat, a fost escortat de către Haman, prin locul deschis al capitalei, ca un mare prinţ, strigând înaintea lui tot felul de sloganuri elogioase.
Lecţia pe care o învăţăm de la Mardoheu este următoarea: Chiar dacă, pentru o vreme, faptele bune pe care le facem celor din jur, nu sunt răsplătite, sau sunt răsplătite cu rău, vine o vreme când Dumnezeu face dreptate, şi binele pe care l-am făcut altora se întoarce asupra noastră.
3. Haman.
,, Împărăteasa Estera a răspuns: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, împărate, şi dacă găseşte cu cale împăratul, dă-mi viaţa: iată cererea mea; şi scapă pe poporul meu: iată dorinţa mea! Căci eu şi poporul meu Suntem vânduţi să fim nimiciţi, junghiaţi şi prăpădiţi. Măcar dacă am fi vânduţi să fim robi şi roabe, aş tăcea, dar vrăjmaşul n-ar putea să înlocuiască perderea făcută împăratului.” Împăratul Ahaşveroş a luat cuvântul şi a zis împărătesei Estera: „Cine şi unde este acela care are de gând să facă aşa?” Estera a răspuns: „Apăsătorul, vrăjmaşul, este Haman, răul acesta!” Haman a rămas îngrozit în faţa împăratului şi a împărătesei. Şi împăratul, în mânia lui, s-a sculat şi a părăsit ospăţul, şi s-a dus în grădina casei împărăteşti. Haman a rămas să-şi ceară viaţa de la împărăteasa Estera, căci vedea bine că perderea lui era Hotărâtă în mintea împăratului. Când s-a întors împăratul din grădina casei împărăteşti în odaia ospăţului, a văzut pe Haman că se aruncase spre patul pe care era Estera, şi i-a zis: „Cum, să mai şi sileşti pe împărăteasă, la mine, în casa împărătească?” Şi Harbona, unul din fameni, a zis în faţa împăratului: „Iată, spânzurătoarea pregătită de Haman pentru Mardoheu, care a vorbit spre binele împăratului, este ridicată în casa lui Haman, la o înălţime de cincizeci de coţi.” Împăratul a zis: „Haman să fie spânzurat pe ea!” Şi au spânzurat pe Haman pe spânzurătoarea pe care o pregătise el pentru Mardoheu. Şi mânia împăratului s-a potolit.” (Ester 7:3-10)
Haman este personajul negativ, plin de egoism şi măcinat de propria-i răutate, care nu mai cunoaşte limite. Haman oferă averi întregi, spre a-şi stâmpăra setea de sânge, şi construieşte spânzurători impunătoare, spre a se delecta de un spectacol cât mai grandios, al propriei sale cruzimi.
Însă lecţia pe care o învăţăm din experienţa lui Haman, este că oricât de înaltă ar fi spânzurătoarea, pe care am construi-o pentru alţii, tot o să ne agăţăm în ea. Am văzut în viaţă oameni care s-au prins, tocmai în capcanele pregătite de ei, pentru alţii. Aşadar să nu construim spânzurători, ci mai degrabă cetăţi de scăpare, ca să avem parte şi noi de viaţă.
4. Ahaşveroş.
Ceea ce îmi place la împăratul Ahaşveroş, este că el a învăţat, din experienţele sale personale, care sunt oamenii de care trebuie să depărteze, şi care sunt oamenii de care trebuie să se apropie. Când împăratul a înţeles că Haman nu este un vizir de încredere, aşa cum s-a străduit să pară, l-a îndepărtat de lângă el, şi şi-a apropiat oameni de încredere precum Mardoheu şi Estera.
Lecţia pe care o învăţăm de la Ahaşveroş, este să ne depărtăm de oamenii egoişti, răi şi răzbunători, şi să ne apropiem de oamenii care au un caracter sfânt şi plăcut. Un om înţelept este acela care ştie ce prieteni să-şi aleagă şi cu ce fel de oameni să se înconjoare. De altfel Scriptura ne avertizează că: ,,Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. (1Cor.15:33)
În concluzie:
Estera, Mardoheu, Haman, Ahaşveroş, reprezintă câteva exemple, din cele mai diferite, care ilustrează un principiu cât se poate de simplu: Dumnezeu face să se întoarcă asupra noastră faptele pe care le facem celor din jur.
Prin urmare: Dacă vrei să vină peste tine tot binele din lume, fă-l celor din jur. Dar nu uita: Dacă egoismul şi răutatea te împinge să le faci rău, răul nu-ţi va părăsi casa.
Omul înţelept va ţine cont de acest principiu simplu dar important.

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.