
Alimentul care reduce riscul de producere al accidentului vascular cerebral;Recomandari medicale pentru perioade friguroase; Cauze ale albirii parului de care nu stiai; Alimente care previn bolile de plamani; Plante de ajutor în pancreatită; 6 simptome care anunţă boli digestive; Bautura care te scapa de boli de ficat si obezitate; Alimente care iti protejeaza ficatul; Alimente care combat virozele, balonarea sau uitarea; Salata care reduce tusea, intareste imunitatea si regleaza colesterolul; Cum procedam in cazul unei entorse; Tratament natural pentru durerea de cap; Utilizări surprinzătoare ale uleiului de măsline; Reteta secreta prin care slabesti mai usor; Metoda simpla prin care reduci riscul de infarct si AVC; 4 modalitati naturale pentru albirea dintilor;Stai departe de aceste alimente daca ai tensiunea arteriala mare etc
Oşteni de pretutindeni, inarmaţi-vă cu arsenalul Cristic (Ef.6/10-20) şi treceţi Marea pe valuri, spre Cananul Ceresc! Mâncaţi, cu plăcere, suferinţa pe Pâinea vieţii (Ioan,cap.6), să moară de ciudă satan, căruia Iisus i-a zdrobit capul şi, prin autoritatea lui, ne dă şi nouă putere să-l călcăm în picioare, până îi zdrobin şi coada (Rom.16/20) … Pentru că se globalizează martirajul, să ne bucurăm că ne vor jupui de vii, ne vor săra, ca să-i îmbărbătăm pe cei care fug de suferinţe; Nu fiţi degeaba pocăiţi! Bucuraţi-vă când treceţi ((î mpreună cu El)) prin dureri,necazuri, mai ales că suntem întrupaţi din păcat, ca să scăpăm de viclenii, minciuni, cârtiri, fardări şi de alte mizerii ale gunoierului cosmic, ( Gal.5/20), ca să fim, precum aurul greu încercat la foc, curăţit pentru Noul Ierusalim… Să ne uităm ţintă la Căpetenia Iisus(Evrei,cap.12), care nu s-a văicărit, nu s-a plâns nimănui pe culmile Suferinţei şi nu a abandonat din sanctuarul inimii Lui nici pe cei care l-au scuipat şi pironit……….Chiar vine sfarsitul lumii?! Cheile interpretarii Apocalipsei…“Semnele vremurilor”…Apocalipsa – Cuvant inainte…Cum s-a nascut Apocalipsa…Consideratii generale asupra Apocalipsei…Alcatuirea si structura Apocalipsei…Apocalipsa cap. 1 – cap.22-Tema cartii; SOCIALISMUL FABIAN – De ce e important pentru ca un creștin să fie informat despre câteva aspecte concrete ce privesc această ideologie periculoasă și despre organizația sa ?EVANGHELIA SOCIALĂ, CONSILIUL BISERICILOR ȘI SOCIALISMUL FABIAN; Oprah Winfrey, cre(ș)tinismul New Age și homosexualitatea ca „DAR” divin… Muzica New Age în biserică!de Dan Bercian – Radio Unison Zalău…
… Pentru ca hoti au fost,tot hoti raman inca… Culmea fraudei în RCA: Cumnatul lui Adrian Năstase și un român-elvețian conectat la serviciile secrete și-au plătit „dobânzi” și „comision de succes” de 30 de milioane de euro, pentru că au reușit să păcălească ASF! Știați că…. 15 Curiozități despre New York;CUM SE IA MICUL DEJUN ÎN LUME? 7 ȚĂRI, 7 CURIOZITĂȚI! Top 12 Curiozitati din lumea in care traim; Curiozităţi despre animale care te vor surprinde;Putinolatria și putinoclastia ( sau despre toxinele orto-kiriliei,iconariei/moasteriei-iconolatriei și, respectiv, iconoclastiei)= prostiei; (Drama Lacrimilor ROMANESTI NEADUNATE INCA… ) MANA LUNGA A SECURITATII; MORTII NOSTRI VII DIN TEMNITE; ISTORIA LITERATURII DE DETENTIE LA ROMANI (I), PREFAŢĂ – O ISTORIE SALVATOARE; 4. MIRCEA VULCANESCU MI-A FACUT IMPRESIA UNUI SCHELET DE BISERICA ARSA; 5. ADDENDA: DOUA GLOANTE-N TRUP; (DE NEUITAT …Cine baga mana in foc, pentru a infirma – ca banii storsi din sudoarea tepuitilor nu au ajuns in pusculita PeSeDistilor multilateral de kaghebizanti?) Caritas, schema creată de… ( “”INGROPATA “” în timpul lui Gheorghiu-Dej) Ioana Radu, artista care l-a făcut pe Ceaușescu să se roage în genunchi ; (Prietenii absconse,dar instelate…) Afacerile familiei Bode: legătura neașteptată cu Elena Udrea. Aproape toți…„Sfatul” înfiorător al unui general iranian pentru… UBB despre doctoratul lui Bode: Suspiciunile de plagiat se confirmă în marea lor majoritate;
Mihail Bulgakov, Inimă de câine- Motto: ”Drama este că nu mai are inimă de câine, ci una de om”. (Mihail Bulgakov); Cu Noica : ‘‘Rugați-vă pentru fratele Alexandru’’, pentru om, pentru fratele Constantin și pentru noi;Experiențe carcerale în România Comunistă (vol. 1): rezistența spirituală în ,,mașina de măcinat oamenii’’ și efectele măcinișului în present; ,,Ispita binelui este mult mai periculoasă decât ispita răului’’ susțin Tzvetan Todorov și Boris Cyrulnik; 50 de curiozități despre lumea care ne înconjoară; Jurnaliștii Mafiei: Site-ul Lumea Justiției și oamenii lui Răzvan Savaliuc, anchetați la DNA pentru grup infracțional organizat și favorizarea infractorului ; 25 DE CURIOZITĂȚI DESPRE CĂRȚI PE CARE NU LE ȘTIAI… Orto-satanismul in sutana indeamna tinerii sa moara(desi asta nu scrie in Biblie),ca sa traiasca /hoteasca ei mult si bine… Patriarhul Kiril îi îndeamnă pe ruși să nu se teamă de moarte și să nu-i urască pe ucraineni,(ci sa-i omoare); Turnatorii Kaghebisti (in sutana) gasesc pretexte ca sa linga scuipatul putinist… Cum s-au adunat din nou „patrioţii” români în spatele lui Putin şi Kiril; (Instigarea la omorul aproapelui nu este Biblic… )
Patriarhul Kiril cere mai multă implicare din partea preoţilor în războiul din Ucraina; Komunismul i-a desteptat pe prosti ,iar PeSeDismul ia facut doctori pe pornohoti si etc … Fenomenul plagiatelor. Peste 80.000 de titluri de doctor acordate în România din 1990 și până azi. Anul cu cele mai multe doctorate; Primul ministru de Externe al Rusiei după căderea URSS spune că Vladimir Putin nu va folosi arme nucleare: „Este ca predecesorii săi sovietici”; Emilia Șercan în dialog cu Cristian Pătrășconiu; De ce consider comunismul mai periculos decât fascismul? Premiile Scriitorul Lunii / Scriitorul Anului… Liviu Ioan Stoiciu pentru împlinirea vârstei de 70 de ani și pentru apariția antologiei Stricarea frumuseții; (Hotia “salveaza ”,dar prosteste Romania )Șapte miniștri ai Educației au fost acuzați sau dovediți ca fiind plagiatori, dintre cei 24 care au ocupat funcția după Revoluție; (Cand elevii sunt scoliti de niste “repetenti”…)Rezultatele la Titularizare 2022. Doar 43% dintre candidații cu note de trecere primesc și un loc de titular. Rata de promovare este 49%, 146 au luat nota 10… Invazia neomarxistă; Marxismul și Neomarxismul; Si astfel poate castiga Rusia ,care se foloseste,inclusiv de preacurvii ,ca sa atotbiruiasca …
Daniel Balaş dă de pământ cu tradiţiile ortodoxe. Ce spune fostul preot despre parastase: „Nu ajută decât la şmecherie”; Răspuns pentru un saducheu al zilelor noastre; (Orice religie nascuta din minciuni,datini,idolatrii iconate moare pre propriatraditie…)„Nu vă e rușine, putregaiurilor bătrâne?!” Așa sună ultima convorbire între fostul preot Balaș și IPS Teodosie; Facă-se voia Ta- R.C. Sproul; Ce înseamnă „facă-se voia Ta”; 32 de Versete din Biblie despre voia lui Dumnezeu ; 50 curiozitati absolut incredibile despre corpul uman; Lipsa de vitalitate spiritual; Pribeag la răscruci de vremi, de Daniel Branzei; (Chiar daca chinezariile globaliste l-au omorat pe Daniel,Duhul Sfant l-a inviat,ca sa-l introneze in inima innoita- ca Sef, sa domneasca si,DIMPREUNA- sa rodeasca pentru noi…) Covid, atacul chinezesc; Chiar daca este geniala aceasta Doamna a Cantului…asata inseamna sa-l detronezi pe Satan si sa-l intronezi pe Duhul Adevarului; Primejdia neomarxismului (1): celebrarea nașterii unui monstru,de Prof. dr. Iosif Țon; Neomarxism în Biserica Evanghelică din Germania. Se concentrează pe LGBTQ, mediu, diversitate, migrație și climă. Amplu pelerinaj pentru ideologia de gen; Un altfel de Experiment Pitești: Experimentul Neomarxist; Noua Ordine Mondială = revoluţia teroristă neomarxistă (III); Întrebarea 1: De ce frângem pâinea? Frângerea pâinii, de E. A. Bremicker; Frângerea pâinii sau Neomarxismul „creştin” ? [Faptele Apostolilor 2.42, 46] ; Slava morală a Domnului Isus (19) Cum El a încercat şi mustrat pe oameni, de John Gifford Bellett; Eu nu am voie să te supăr, de Jacob Gerrit Fijnvandraat; lie şi Elisei, 2 Împăraţi 2.9-15,de Hamilton Smith; Capitolul 7. Apostazia şi Antihristul, de Edward Dennett; Ce spune de fapt Biblia despre Anticrist? de KIM RIDDLEBARGER; Epoca lui Antihrist (Partea a IV-a): Cea de-a treia perioadă; Despre Anticrist !!!
Curiozităţi despre animale care te vor surprinde
Vă prezentăm mai jos 25 de curiozităţi despre animale, vietăţile necuvântătoare alături de care trăim pe această planetă.
1. Părul ursului polar nu este alb, ci incolor. Firele de păr groase sunt transparente şi reflectă lumina, ceea ce face ca blana ursului polar să pară albă. Pielea de sub blana transparentă este însă neagră, pentru a absorbi căldura de la soare, astfel că ursului îi este bine la temperaturile extrem se scăzute din zonele polare.
2. O girafă are şapte oase în gât, precum oamenii, dar sunt mult mai mari.
3. Ridurile de pe nasul gorilelor sunt unice pentru fiecare animal în parte şi este cunoscut sub numele de „amprentă de nas”. Conservaţioniştii monitorizează indivizii cu ajutorul fotografiilor şi schiţelor nasurilor gorilelor.
4. Nu există viermi de sex masculin sau feminin. Toţi viermii au atât părţi masculine, cât şi feminine, dar este nevoie de două dintre ele pentru a se reproduce.
5. Dinţii unui liliac vampir sunt atât de ascuţiţi încât muşcătura sa nu poate fi resimţită deloc. Saliva lor calmează orice durere, astfel încât un liliac poate bea sângele victimei sale în mai puţin de 30 de minute.
6. Cele mai apropiate rude ale hipopotamilor sunt mamiferele acvatice: balenele, delfinii şi marsuinii.
7. Limba unui cameleon are cel puţin lungimea corpului lui, dar poate apuca prada într-o fracţiune de secundă.
8. Un câine husky poate alerga cu viteze de aproximativ 31 de kilometri pe oră, dar abilitatea lor cheie este rezistenţa.
9. Ochii unui vultur au capacitatea de a vedea de cel puţin patru ori mai clar decât cei ai oamenilor.
10. Dacă o stea de mare este tăiată în cinci bucăţi, atât timp cât fiecare piesă conţine o parte a discului central, atunci cele cinci părţi din steaua de mare vor supravieţui.
11. Bizonii adulţi sunt cele mai mari mamifere terestre din America de Nord.
12. Pentru a zbura, păsările colibri îşi pot scutura aripile de aproximativ 200 de ori pe secundă.
13. Tatuul cu nouă brăie gestant dă întotdeauna viaţă la patru pui identici.
14. Un jaguar poate vedea în întuneric de şase ori mai bine decât un om.
15. În timpul perioadei de creştere, coarnele renilor au o acoperire catifelată. Când s-a terminat perioada de creştere, partea catifelată dispare.
16. Ţestoasa de Galapágos, cunoscută şi sub denumirea de broasca ţestoasă gigant din Galápagos (Chelonoidis nigra), poate ajunge la o greutate de 250 kg, similar ursului brun.
17. Vidra de mare are cea mai densă blană dintre toate mamiferele, un mascul adult are în jur de 800 de milioane de fire de păr, comparativ cu doar cinci milioane, cât are un om.
18. O muscă de casă depune circa 100-150 de ouă albe şi peste 500 de ouă în timpul vieţii sale de numai câteva zile.
19. Puricii de pisică pot sări cam de 60 de ori propria lungime a corpului.
20. Leul are cel mai tare urlet dintre toate pisicile mari, putând fi auzit de la o distanţă de circa 5 kilometri.
21. Pinguinii imperiali pot rămâne sub apă până la 27 de minute şi se pot scufunda la o adâncime de până la 500 de metri.
22. Atât porumbeii de sex masculin, cât şi cei de sex feminin produc o substanţă numită lapte de cultură pentru a-şi hrăni puii. Foarte puţine păsări au această abilitate rară, printre ei flamingii uriaşi, pinguinii imperiali şi porumbeii.
23. ADN-ul oamenilor se aseamănă cu al cimpanzeilor în proporţie de 98,8%, însă, în ciuda acestei similitudini, există 35 de milioane de diferenţe între cele două specii.
24. Atunci când găsesc o sursă de apă, cămilele sălbatice bactriane (unele dintre cele mai rare mamifere de pe planetă) beau până la 50 de litri. Spre deosebire de alte mamifere, consumă şi apă sărată.
25. Păsările Kiwi se hrănesc noaptea cu larve şi insecte din aşternutul de frunze din solul pădurii. Spre deosebire de alte păsări, au nările la capătul ciocurilor lor lungi.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Atlasul creaturilor ciudate: 13 animale despre care nu ştiai că există
Top 10 animale simpatice, dar canibale
https://www.descopera.ro/natura/18671533-curiozitati-despre-animale-care-te-vor-surprinde
https://drivemagazine.ro/micul-dejun-in-lume/brazilia-prajituri-cu-branza-si-porumb
Știați că…. 15 Curiozități despre New York
Pentru ca hoti au fost,tot hoti raman inca… Culmea fraudei în RCA: Cumnatul lui Adrian Năstase și un român-elvețian conectat la serviciile secrete și-au plătit „dobânzi” și „comision de succes” de 30 de milioane de euro, pentru că au reușit să păcălească ASF!
De Daniel Ionașcu, Ciprian Ranghel, Cătălin Tolontan
Ca să scape de faliment și să-și îndeplinească planul de a deveni lider de piață și a deturna mai mulți bani din polițele RCA, City Insurance a inventat un cont bancar cu 50 de milioane de euro. Nici contul și nici banii împrumutați nu erau reali. ASF n-a verificat și trucul a ținut. La final, patronii City și complicii s-au premiat pentru succes, conform documentelor oficiale pe care ziarul le-a descoperit. Investigație de Daniel Ionașcu, Ciprian Ranghel și Cătălin Tolontan Dobânzi cu bani reali, încasate pentru împrumuturi ireale. „Comision de succes”, primit după ce statul și asigurații au fost escrocați. Asta s-a întâmplat de mai multe ori în istoria City Insurance, după cum probează un set de documente găsite de Libertatea. Documentele sunt corelate cu acte publice, consultate de ziar, și cu mărturii ale oamenilor din asigurări. Povestea începe în 2017. RCA: un miliard de euro pe an plătiți de români Românii, persoane fizice și firme, plătesc aproximativ un miliard de euro pe an pentru asigurările RCA. Când obții 43% din piața RCA, cum a reușit City Insurance în 2020, încasezi 400 de milioane de euro. În fiecare an. City Insurance. Foto: Inquam Photos / Octav Ganea Dar ca să ajungă lider, City avea nevoie de garanții de solvabilitate. În 2017 nu le avea și atunci a mințit că deține în banca elvețiană Axion SWISS Bank contul cu numărul 14878488, unde a primit un împrumut de 50 de milioane de euro. De fapt, nici contul și nici banii nu existau, conform dezvăluirilor făcute marți, 24 ianuarie 2023, de Libertatea. ASF nu a controlat City a susținut că cele 50 de milioane de euro proveneau dintr-un SRL portughez de închiriat camere TV și tehnică de televiziune. Împrumutul s-a făcut prin Vivendi, firma proprietarului City, Dan Odobescu, cumnatul lui Adrian Năstase. Dan Odobescu. Foto: Agerpres ASF n-a controlat nici tranzacția, nici contul și a lăsat-o pe City să funcționeze în continuare. Așa a devenit lider de piață. Și s-au premiat pentru că au reușit să tragă împrumutul fictiv. În perioada 2017-2021, City a raportat la ASF că a obținut împrumuturi de la firma portugheză în valoare totală de 125 de milioane de euro. Niciun euro nu a existat. Facsimil din raportul administratorului judiciar Casa de Insolvență Transilvania, în care se arată că banii împrumutați, 125 de milioane de euro, nu au ajuns niciodată la City Schema prin care au fost scoși banii din City Dobânzile achitate de City între 2017 și 2021 pentru împrumuturile de la acționarul majoritar Vivendi International și de la firma Planar Lda din Portugalia au fost de: 90,3 milioane de lei în cazul Vivendi International (18,2 milioane de euro) 24,1 milioane de lei achitate către Planar Lda (4,8 milioane de euro). Aceste sume plecate din City apar în raportul administratorului judiciar Casa de Insolvență Transilvania (CITR). Facsimil din Nota Direcției de Supraveghere și Control a ASF prin care s-a recomandat, în 2017, scoaterea City din procedura de redresare financiară „Comision de succes” pentru Invertis CITR arată că reprezentanții City Insurance au plătit dobânzi reale în valoare de 23 de milioane de euro la credite false. În plus, City a inventat și un „comision de succes”. Pentru „comisionul de succes”, City a plătit alte 6,8 milioane de euro către Invertis, o firmă care ar fi intermediat „împrumutul”. În total, dobânzile și comisionul de succes, plătite pentru o operațiune de finanțare fictivă, creată doar pe hârtie, au fost de 30 de milioane de euro. Invertis, firma controlată de un român din Elveția, conectat la serviciile secrete de la noi Invertis Sarl este o firmă înregistrată în Elveția. A fost înființată în 2006 și este în continuare activă, conform datelor de la Registrul Comerțului din Geneva, prezentate pe portalul Moneyhouse. Conform datelor oficiale, conducerea Invertis este asigurată de Florin Dima, care este asociat în proporție de 100% și administrator. Același Florin Dima controlează și firma SOLEXIM SARL, căreia Dan Odobescu i-a transferat toate acțiunile Vivendi cu câteva zile înainte de declararea falimentului City. Captură Moneyhouse.ch. În versiunea germană, Sarl este tradus GmbH. Florin Dima era acționar, indirect, și la City, și la firma căreia City i-a plătit „comisionul de succes” Florin Dima este cetățean elvețian și a figurat în acționariatul companiei prin care Dan Odobescu controla City – Vivendi Internațional SRL. În 2017, Odobescu deținea 95% din firmă, iar Dima – 5%, conform Hotnews. Ulterior, Florin Dima a ieșit din acționariatul Vivendi. La momentul încheierii contractului între Vivendi și Invertis pentru obținerea împrumutului și plata comisionului de succes, mai exact 15 ianuarie 2017, Florin Dima figura în acționariatul ambelor companii. Despre Florin Dima s-a scris în presă că face parte dintr-un grup de interese susținut de foști ofițeri din serviciile secrete, conform Profit.ro. În 2007, Evenimentul Zilei scria că Florin Dima deținea, printr-o companie din Elveția, Solexim SARL, un sfert din societatea românească Ice Blink Consulting SRL. La Ice Blink, acționarul majoritar era Lucian Bădescu, fiul colonelului SRI Dumitru Bădescu, fost șef al Diviziunii de Contrainformații Economice. În patru ani, numărul proceselor deschise de oamenii cărora City nu le plătea a crescut de 7 ori Cum City nu avea, de fapt, garanții reale bancare, compania se finanța neplătind oamenilor dosarele de daună. Aceștia o dădeau în judecată. Dacă în 2017, anul în care a început escrocheria cu împrumutul fals, existau 2.700 de dosare de daună în instanță, potrivit datelor interne ale City, consultate de ziar, procesele au crescut de 7 ori până în 2021. Numărul dosarelor de daună aflate în litigiu pe rolul instanțelor de judecată. Un litigiu poate avea mai multe dosare de daună aferente Continuarea investigației, în zilele următoare, pe Libertatea. Puteți citi și: Falimentul de sute de milioane de euro de la City Insurance din România, dezvăluit într-un document confidențial, trimis de autoritățile britanice: „Sume mari de bani, bazate pe contracte false, au fost transferate unor persoane” INVESTIGAȚIA CITY: Numit de PSD, președintele ASF, Nicu Marcu, a redesenat organigrama și l-a repus director pe directorul sub „supravegherea” căruia au dat faliment trei firme, lideri ai asigurărilor din România Casa de Insolvență Transilvania anunță, după ce a analizat documentele interne ale City: „Vom cere instanței antrenarea răspunderii tuturor persoanelor care au administrat City” Într-un comunicat oficial, Fondul de Garantare a Asiguraților recunoaște cifrele publicate de Libertatea: 603 milioane de lei plătiți pentru City și e doar începutul FALIMENTUL CITY: ASF recunoaște că fostul director de „supraveghere și control” din timpul căderii City a fost avansat din nou director, pe 21 decembrie 2022 Lista numelor de la care administratorul judiciar al City Insurance vrea să obțină bani pentru că „au contribuit la declanșarea falimentului” După falimentul CITY, prețul polițelor RCA a crescut cu 71% în 2022, dar ASF susține că nu a găsit niciun responsabil intern Cum se scumpește RCA. Publicăm documente confidențiale din Consiliul ASF: City a spus că a primit un împrumut de 50 de milioane de euro de la o firmă de închiriere echipamente video, cu sediul într-o boxă, la parter. Banii nu existau, dar ASF n-a verificat
Citeşte întreaga ştire: Culmea fraudei în RCA: Cumnatul lui Adrian Năstase și un român-elvețian conectat la serviciile secrete și-au plătit „dobânzi” și „comision de succes” de 30 de milioane de euro, pentru că au reușit să păcălească ASF!
https://www.libertatea.ro/stiri/culmea-fraudei-in-rca-cumnatul-lui-adrian-nastase-si-un-roman-elvetian-conectat-la-serviciile-secrete-si-au-platit-dobanzi-si-comision-de-succes-de-30-de-milioane-2-4423288?utm_source=stirileprotv&utm_medium=referral
Putinolatria și putinoclastia ( sau despre toxinele orto-kiriliei,iconariei/moasteriei-iconolatriei și, respectiv, iconoclastiei)= prostiei; (Drama Lacrimilor ROMANESTI NEADUNATE INCA… ) MANA LUNGA A SECURITATII; MORTII NOSTRI VII DIN TEMNITE; ISTORIA LITERATURII DE DETENTIE LA ROMANI (I), PREFAŢĂ – O ISTORIE SALVATOARE; 4. MIRCEA VULCANESCU MI-A FACUT IMPRESIA UNUI SCHELET DE BISERICA ARSA; 5. ADDENDA: DOUA GLOANTE-N TRUP; (DE NEUITAT …Cine baga mana in foc, pentru a infirma – ca banii storsi din sudoarea tepuitilor nu au ajuns in pusculita PeSeDistilor multilateral de kaghebizanti?) Caritas, schema creată de… ( “”INGROPATA “” în timpul lui Gheorghiu-Dej) Ioana Radu, artista care l-a făcut pe Ceaușescu să se roage în genunchi ; (Prietenii absconse,dar instelate…) Afacerile familiei Bode: legătura neașteptată cu Elena Udrea. Aproape toți…„Sfatul” înfiorător al unui general iranian pentru… UBB despre doctoratul lui Bode: Suspiciunile de plagiat se confirmă în marea lor majoritate; Mihail Bulgakov, Inimă de câine- Motto: ”Drama este că nu mai are inimă de câine, ci una de om”. (Mihail Bulgakov); Cu Noica : ‘‘Rugați-vă pentru fratele Alexandru’’, pentru om, pentru fratele Constantin și pentru noi;Experiențe carcerale în România Comunistă (vol. 1): rezistența spirituală în ,,mașina de măcinat oamenii’’ și efectele măcinișului în present; ,,Ispita binelui este mult mai periculoasă decât ispita răului’’ susțin Tzvetan Todorov și Boris Cyrulnik; 50 de curiozități despre lumea care ne înconjoară; 50 de curiozități despre lumea care ne înconjoară; Jurnaliștii Mafiei: Site-ul Lumea Justiției și oamenii lui Răzvan Savaliuc, anchetați la DNA pentru grup infracțional organizat și favorizarea infractorului ; 25 DE CURIOZITĂȚI DESPRE CĂRȚI PE CARE NU LE ȘTIAI… Orto-satanismul in sutana indeamna tinerii sa moara(desi asta nu scrie in Biblie),ca sa traiasca /hoteasca ei mult si bine… Patriarhul Kiril îi îndeamnă pe ruși să nu se teamă de moarte și să nu-i urască pe ucraineni,(ci sa-i omoare); Turnatorii Kaghebisti (in sutana) gasesc pretexte ca sa linga scuipatul putinist… Cum s-au adunat din nou „patrioţii” români în spatele lui Putin şi Kiril; (Instigarea la omorul aproapelui nu este Biblic… ) Patriarhul Kiril cere mai multă implicare din partea preoţilor în războiul din Ucraina; Komunismul i-a desteptat pe prosti ,iar PeSeDismul ia facut doctori pe pornohoti si etc … Fenomenul plagiatelor. Peste 80.000 de titluri de doctor acordate în România din 1990 și până azi. Anul cu cele mai multe doctorate; Primul ministru de Externe al Rusiei după căderea URSS spune că Vladimir Putin nu va folosi arme nucleare: „Este ca predecesorii săi sovietici”; Emilia Șercan în dialog cu Cristian Pătrășconiu; De ce consider comunismul mai periculos decât fascismul? Premiile Scriitorul Lunii / Scriitorul Anului… Liviu Ioan Stoiciu pentru împlinirea vârstei de 70 de ani și pentru apariția antologiei Stricarea frumuseții; (Hotia “salveaza ”,dar prosteste Romania )Șapte miniștri ai Educației au fost acuzați sau dovediți ca fiind plagiatori, dintre cei 24 care au ocupat funcția după Revoluție; (Cand elevii sunt scoliti de niste “repetenti”…)Rezultatele la Titularizare 2022. Doar 43% dintre candidații cu note de trecere primesc și un loc de titular. Rata de promovare este 49%, 146 au luat nota 10… Invazia neomarxistă; Marxismul și Neomarxismul; Si astfel poate castiga Rusia ,care se foloseste,inclusiv de preacurvii ,ca sa atotbiruiasca …
SOCIALISMUL FABIAN – De ce e important pentru ca un creștin să fie informat despre câteva aspecte concrete ce privesc această ideologie periculoasă și despre organizația sa ?EVANGHELIA SOCIALĂ, CONSILIUL BISERICILOR ȘI SOCIALISMUL FABIAN; Oprah Winfrey, cre(ș)tinismul New Age și homosexualitatea ca „DAR” divin… Muzica New Age în biserică!de Dan Bercian – Radio Unison Zalău…
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Muzica New Age în biserică!de Dan Bercian – Radio Unison Zalău
Cu cât se apropie mai mult cea de a doua revenire a Domnului Isus Hristos pe pământ, cu atât nivelul luptei spirituale este tot mai ridicat iar înşelătoria este tot mai mare. Lupta este pe viaţă şi pe moarte şi cei ce nu sunt atenţi pot cădea cu uşurinţă în miile de capcane întinse de duşmanul nostru, adică de Satan.
Deşi ştiam şi am insistat aici de multe ori despre pericolul pe care îl reprezintă muzica aşa zis creştină, în urma unei scrisori primită de la o tânără, Cosmina, care este foarte atentă cu tot ceeea ce se întâmplă în jur, după ce şi ea la rândul ei a fost înşelată o vreme de această muzică, am constatat că subtilităţile vrăjmaşului sunt, cu adevărat, foarte fine şi uneori greu de identificat.
Înţeleg mai mult câtă nevoie are credinciosul azi de plinătatea Duhului Sfânt. Înţeleg că fără această plinătate suntem expuşi şi de cele mai multe ori înşelaţi. Creştini tineri şi bătrâni sunt înşelaţi pentru că discernământ nu au decât cei plini de Duhul Sfânt şi care umblă pe calea pocăinţei în smerenie şi ascultare totală de Dumnezeu.
Aspectul sesizat de Cosmina are de-a face cu muzica “creştină” şi cu o melodie care deja a prins rădăcini puternice şi este una dintre cele mai îndrăgite, în special de tineri. Melodia a fost promovată între creştinii din vest de un grup creştin numit “Selah” (dar nu doar de ei) şi se numeşte “You Raise Me Up” (“Tu mă ridici” sau “Tu mă înalţi”).
Această melodie a fost repede preluată de creştinii din România şi putem spune că a ajuns în top, mai ales între cei tineri.
Ce nu am ştiut mulţi dintre noi este faptul că nu grupul “Selah” a compus această melodie ci a preluat-o de la un grup numit “Secret Garden”.
“Secret Garden” este un duo format din violonista de origine irlandeză Fionnuala Sherry şi pianistul norvegian Rolf Lovland. Nu ar fi mare problemă că melodia a fost preluată şi nu este a grupului “Selah” ci problema mare este că “Secret Garden” este un grup care promovează muzica New Age, fiind unii dintre cei mai apreciaţi şi cunoscuţi interpreţi ai acestui gen! Ei s-au făcut remarcaţi în anul 1995 când au câştigat concursul Eurovision cu melodia “Nocturne”.
Cea mai cunoscută realizare a lor este melodia despre care discutăm azi, “You Raise Me Up”, melodie compusă în anul 2002 şi cântată de atunci de sute de interpreţi şi în multe variante.
Foarte pe scurt despre muzica New Age.
Muzica New Age este definită ca un gen care produce inspiraţie şi sentimente pozitive, o muzică care produce vindecare sufletului şi cu efecte benefice asupra trupului. Nu mijloacele prin care se exprimă sunt importante, genurile sunt foarte variate şi diverse, cât efectul şi atmosfera în care îl invită pe ascultător.
Este în strânsă legătură cu Yoga şi se prezintă pe sine ca o muzică care duce spre pace, spre vindecare prin meditaţie, spre relaxare, spre optimism. Are o strânsă legătură cu mediul înconjurător şi, în general, cu spiritualitatea New Age.
Melodiile au un caracter repetitiv, pentru a crea un sentiment hipnotic, de transă, şi cei ce promovează această muzică nu se sfiesc să afirme acest lucru. Piesele muzicale din acest gen şi care durează o jumătate de oră sau mai mult, nu sunt rare. Motivul este tocmai ca ascultătorul să poată fi conectat un timp cât mai îndelungat la “sursa de vindecare şi relaxare”.
Aranjamentele vocale iniţial au fost rare în muzica New Age, de acea au şi fost şi sunt înşelaţi mulţi creştini care nu au putut să vadă ce se află în spatele orchestraţiei care îndeamnă spre meditaţie, dar în ultimul timp au devenit tot mai comune, în special când este vorba despre muzica tradiţională a indienilor americani, despre muzica tibetană sau care este inspirată din mitologie, aşa cum sunt legendele celtice.
Nu putem merge mai departe până nu spunem câteva cuvinte despre mişcarea New Age în general.
New Age este o mişcare globală, poate cea mai amplă dintre mişcările sociale contemporane.
Jon Block, sociolog la Kent State University din Ohio spunea următoarele despre această mişcare:
“Ideea forte din mişcarea New Age este aceea că pentru a avea o credinţă nu e nevoie să îmbrăţişezi total o singură religie, căci toate au elemente de adevăr universal. Prin urmare poţi lua câte ceva din fiecare religie şi să-ţi formezi un panteon de principii, pe care să-ţi construieşti propria religie personală. Mai mult: o dată fuzionate aceste elemente vor deveni valori cotidiene ale individului.”
Deci, foarte pe scurt, putem spune că în religia New Age totul este un amalgam, un amestec care îl poate duce în confuzie pe cel care nu este atent. Aici orice credinţă este bună dacă te împlineşte, dacă îţi aduce vindecare şi pace. Accentul se pune pe armonie: între oameni şi între om şi natură. De fapt este umanism dus la extremă: orice îi face bine omului, aici pe pământ, este acceptat.
S-ar putea ca New Age să nu deranjeze alte religii (ba chiar constatăm că fac casă foarte bună împreună) dar ea intră în conflict direct cu creştinismul.
În creştinism totul trebuie să se facă pentru gloria lui Dumnezeu. În creştinism credinciosului nu i se promite o viaţă fără greutăţi aici pe pământ, dimpotrivă. Întemeietorul creştinismului, Isus Hristos, a mers pe calea suferinţei şi aceasta este promisiunea şi pentru cei ce-L vor urma. Vindecarea în creştinism nu se face prin muzică şi relaxare ci prin suferinţă şi lepădare de sine, prin ascultare totală de Dumnezeu.
Apoi creştinismul intră în conflict cu religia New Age pentru că Isus Hristos, întemeietorul creştinismului, a aspus că El este singura cale către Dumnezeu iar în New Age căile sunt nenumărate.
În Ev. Ioan 14 cu 6 citim:
Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.
Isus Hristos ori este un mincinos, şi sunt într-adevăr multe căi către Dumnezeu, ori El este Dumnezeu şi calea este doar una, adică Isus.
Evident că un creştin autentic crede că Isus Hristos este singura cale către Dumnezeu şi că nu sunt nici măcar două. Adică Hristos plus Biserica sau Hristos plus sfinţii. Fie că sunt două căi sau un milon de căi, înşelarea este aceeaşi. Singurul adevăr care îi poate aduce omului salvare este că Isus Hristos este singura cale către Dumnezeu.
Lucrările sufletești – shows (entertainment) din Biserici și Casele de spectacol cu “muzică creștină” – NU produc convertirea și consolidarea omului la creștinism, ci duc la prăbușirea lui spirituală!
Cu toate acestea învăţăturile New Age s-au infiltrat în grupările creştine şi mulţi creştini sunt înşelaţi. Evanghelia prosperităţii cu promisiunile ei de pace, fericire, bunăstare, sănătate, evanghelie care are atât de mare inflenţă azi între creştini este de sorginte New Age-istă, este o înşelătorie. O observ peste tot, chiar în comunităţile care se pretind a fi fundamentaliste, atunci când omul este îndemnat în a-L căuta pe Dumnezeu nu pentru ceea ce este El ci pentru ceea ce dă El. Am auzit pe mulţi spunând că vor să se alăture unei comunităţi de credincioşi pentru că în mijlocul lor au găsit pace, linişte, şi-au găsit serviciu sau au nevoie de vindecare trupească sau sufletească. Aceasta poate fi doar New Age!
Sigur că o întâlnire reală cu Dumnezeu duce la pace şi linişte sufletească, şi uneori chiar la vindecare trupească, dar aceasta nu se poate face decât prin pocăinţă şi prin ascultare deplină de Dumnezeu, prin cruce, iar crucea mulţi nu o cunosc şi nu vor să o cunoască, semn că nu L-au cunoscut nici pe Cel ce a purtat-o pentru noi, pe Isus Hristos.
Apoi New Age s-a infiltrat în viaţa credincioşilor prin muzică. Muzica este un atu deosebit de important al acestei mişcări. Pe lângă “Secret Garden” sunt multe alte nume cunoscute din muzica New Age, nume a căror muzică este foarte ascultată, chiar de creştini. Să amintim doar pe câţiva mai cunoscuţi: Vangelis, Mike Oldfield, Enya, Yanni.
Aşa cum am spus şi cu altă ocazie creştinismul a fost infestat cu muzica rock, aşa numitul “rock creştin”, chiar “heavy metal creştin”! Cum spunea cineva termenul de “muzică rock creştină” este un nonsens. Este ca şi cum ai spune “curvie creştină” sau “crimă creştină”. Nu poate exista aşa ceva. Deşi mulţi acceptă acest gen de muzică şi chiar cred că poate face bine lucrării creştine.
Dar iată că diavolul a ştiut să ducă lucrurile pe o direcţie mult mai periculoasă, şi anume muzica ambientală, instrumentală, de relaxare. Despre care unii creştini spun că îi duce în cer. Poate în cel de-al doilea cer, acolo unde se pare că se află puterile întunericului care stăpânesc acest veac şi cu care creştinii au de luptat. Cu siguranţă nu îi duce în cel de-al treilea cer, acolo unde se află Dumnezeu şi sfinţii Lui îngeri. Nu îi poate duce decât în cerul în care ajung necredincioşii atunci când ascultă această muzică şi sunt deosebit de impresionaţi. Este absurd să ne gândim că o muzică de inspiraţie drăcească, chiar dacă sună frumos, te poate duce în prezenţa lui Dumnezeu!
Muzica “creştină” a devenit azi o junglă în care te aşteaptă, la fiecare pas, pericole de moarte. Şi nu puţini sunt cei ce-şi pierd viaţa. Am mai spus-o şi cu altă ocazie şi o spun din nou: puţine lucruri în Biserică fac atât de mult rău ca şi muzica. Muzica este răspunzătoare în mare parte de starea firească a celor ce se numesc credincioşi.
Întorcându-ne la subiectul nostru şi la melodia “You Raise Me Up”, tradusă în limba română prin “Tu mă ridici” sau”Tu mă înalţi”, dacă o veţi asculta cu atenţie veţi constata puterea şi impresia deosebită pe care o are asupra sufletului. De fapt această particularitate se poate observa în marea majoritate a cântărilor noi, moderne, creştine. Accentul se pune pe puterea de impresie pe care melodia, prin instrumentaţie, prin cuvinte sau mai nou, prin efectele vizuale, o are asupra sufletului. Niciodată nu a fost o aşa presiune asupra sufletului pentru că niciodată cel rău nu a avut la îndemână atât de multe instrumente, mijloace, ca şi acum pentru a atinge această parte a omului.
Noi suntem trup, suflet şi duh şi întâlnirea lui Dumnezeu cu noi trebuie să se întâmple pe terenul duhului nostru. Şi aceasta se face cu mijloacele lui Dumnezeu, la cercetarea şi atingerea Duhului Sfânt. Duşmanul a reuşit ca să ne impresioneze la nivelul sufletului şi aşa să ne facă să credem că am intrat în legătură cu Dumenzeu.
Hitler şi mulţi alţi criminali fanatici se delectau ascultând muzică clasică şi sunt convins că aveau o impresie bună despre starea lor sufletească. Oamenii păcătoşi şi corupţi ai lumii sunt mari amatori de artă, de muzică, şi în momentele lor de extaz chiar cred că L-au atins pe Dumnezeu şi sunt în prezenţa Lui. De aceea religia New Age le convine şi le place. Orice îţi aduce o stare de exaltare este dumnezeiesc şi este, în final, o dovadă că Dumnezeu poate fi atins în felul acesta şi nu prin pocăinţă şi prin zdrobire de sine.
Dar acum această minciună a intrat, graţie mijloacelor moderne şi a nevegherii noastre, şi în adunările pocăiţilor. Vedetele creştine din ţară storc lacrimi de la tineri şi bătrâni deopotrivă cântând “Tu mă ridici”, o melodie New Age care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Oare la cine s-a gândit iniţial cel ce a compus versurile când a spus: “tu mă ridici”? Cine era cel care îl ridica şi din ce? În cel mai bun caz era un om sau poate dumnezeul veacului acestuia, căruia cei din mişcarea New Age îi aduc închinare, Lucifer.
Veţi spune că nu am ştiut, că noi la Dumnezeu ne-am gândit când am cântat! Şi ce dacă? Aşa vrea şi diavolul, să nu ştim şi să facem tot felul de lucruri care nu au de-a face cu Dumnezeu dar să I le atribuim Lui!
Problema noastră, a creştinilor azi, este că ne permitem prea multe, avem o prea mare îngăduinţă faţă de multe lucruri. Şi n-ar trebui să fie aşa.
În primul capitol din epistola către Galateni apostolul Pavel scria aşa, la versetul 4:
“El (Isus) S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.”
Noi spunem că Domnul Isus a murit pentru ca noi să trăim veşnic. Orice om va trăi veşnic, fie în iad fie în rai. Dar, mai întâi, Domnul Isus s-a dat pentru ca să fim smulşi din acest veac rău, să nu mai avem de-a face cu acest veac rău atât timp cât mai trăim pe acest pământ. Să ne smulgă din grădina lui Lucifer, grădină în care creşte viguros şi copacul New Age, şi să ne planteze în grădina lui Dumnezeu. Să nu mai fim infectaţi de lucrurile lumii. Şi când spun lucrurile lumii nu spun doar păcate grave, ca şi curvia sau crima, ci orice lucru care are de-a face cu lumea celui rău! Şi muzica este unul dintre acestea. Pe lângă ea mai sunt multe, multe altele, care aparţin de lume şi sistemul ei şi creştinii le iubesc, semn că nu au fost smulşi din lume ci au rădăcini puternice în ea.
Am citit recent o carte despre martirii credinţei din fosta Uniune Sovietică. O carte cutremurătoare care arată ce înseamnă să fii creştin autentic.
Metodele prin care securitatea comunistă căuta să-i abată pe credincioşi de pe calea credinţei mi-au dat mult de gândit şi m-au făcut să-mi întăresc gândirea că Dumnezeu nu vrea să facem nici un compromis, nici măcar unul mic.
Liderilor şi credincioşilor de atunci li se promitea libertatea în schimbul trădării. Dar foarte mulţi nu vroiau să colaboreze cu torţionarii lor şi să-şi trădeze fraţii. Atunci tonul se îndulcea. Unui deţinut care nu vroia cu nici un preţ să participe la lecţiile de învăţământ politic din închisoare, preferând carcera, i s-a propus să meargă totuşi la lecţii cu promisiunea că nu va trebui să participe la ele, doar să fie acolo, putea să doarmă în timpul acela. Şi credinciosul a preferat carcera.
Un alt tânăr credincios aflat în armată şi care refuza orice activitate care era contrară învăţăturilor lui Dumnezeu, după multe persecuţii, a fost ispitit cu propunerea ca dacă va accepta doar o dată să meargă cu ceilalţi la cinematograf, doar o dată, va fi lăsat în pace şi nu va mai fi batjocorit. Şi el a refuzat categoric!
Şoapta lui Satan din grădin Edenului se repetă şi azi în multe feluri. Tinerii creştini, dar nu doar tinerii, îşi spurcă ochii prin ceea ce văd la televizor şi internet şi cred că Dumnezeu este cu ei. Cândva, în timpul persecuţiei comuniste, tinerii credincioşi spuneau: “Nici un fel de compromis, nici măcar o dată la cinematograf!” Azi tinerii creştini cresc cu cinematograful în casă şi cu căştile pe urechi. Muzica lumii le spurcă urechile şi le strică mintea şi, din nefericire, şi ceea ce ei numesc muzică creştină face la fel de mult rău, dacă nu chiar mai mult.
Vă rog să vă gândiţi la următorul aspect: Melodia “You Raise Me Up” a grupului “Secret Garden” a făcut istorie şi a cucerit zeci de milioane de oameni nenăscuţi din nou, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, pe Domnul Isus Hristos, oameni care trăiesc în păcat, după felul lumii acesteia. Aceşti oameni corupţi de păcat şi fără de Dumnezeu s-au delectat cu această melodie şi s-au închinat înaintea ei. Acum aceeaşi melodie, fără nici un fel de modificări, nici în text şi nici în instrumentaţie, a fost preluată de creştini. Ei au spus că atunci când o cântă se gândesc la Dumnezeu şi totul este în regulă. De fapt închinarea idolatră a continuat în rândul creştinilor. Ce place lumii place şi creştinilor! Ce aduce mângâiere celor ce-L detronează pe Isus Hristos din poziţia Lui de Singur şi Unic Mântuitor, de singură cale spre Dumnezeu, aduce mângâiere şi delectare şi satisfacţie sufletească şi celor ce spun că cred în Isus Hristos şi-L onorează! Câtă înşelare! Biblia ne îndeamnă să nu iubim lumea şi lucrurile ei, ori noi tocmai asta facem!
E trist, dar lucrările făcute de Duhul se restrâng nespus de mult, pentru că tot mai puţini slujitori sunt dispuşi să vegheze şi să nu lase apostazia în adunări şi în însăși viaţa lor. În schimb ei proliferează lucrările sufleteşti pe care oamenii le confundă cu cele duhovniceşti.
Lucrările sufleteşti se pot face prin priceperea omului şi prin abilităţile lui şi chiar prin intervenţia puterilor întunericului, dar cele duhovniceşti nu se pot face decât prin Duhul Sfânt, Duh care vine doar atunci când omul ascultă în totalitate de Dumnezeu şi se leapădă de sine, acceptă crucea în fiecare zi.
Rar mai vedem azi oameni purtând crucea lui Hristos, de aceea şi lucrările Lui azi sunt tot mai rare şi înşelătoria tot mai mare.
Nu mi-am închipuit niciodată că o melodie New Age va deveni un cântec iubit în adunările copiilor lui Dumnezeu. Doamne ai milă de noi!
***
Sursa: http://www.radiounison.ro/editorial/muzica-new-age-in-biserica.html
https://armoniamagazineusa.com/2015/12/29/muzica-new-age-in-biserica/
///////////////////////////////////////
Oprah Winfrey, cre(ș)tinismul New Age și homosexualitatea ca „DAR” divin
Iată ce afirma în 2007 Evenimentul zilei despre imensa popularitate și influență mondială a celebrei realizatoare de emisiuni TV, Oprah Winfrey (ajunsă azi miliardară în $ cu ajutorul industriei media)
Imperiul numit „O”
Nu exista nicio indoiala ca Oprah a schimbat cultura globala. Prin confesiunile televizate in care ofera detalii intime despre problemele sale de greutate, despre tumultul vietii sale amoroase, despre abuzurile sexuale pe care le-a suferit si prin faptul ca plange alaturi de invitati, Oprah a creat o noua forma media de comunicare, cunoscuta ca „discurs de relationare”, dupa cum sustine revista „Time”.
Oprah nu mai este de mult doar un show TV. Numele sau s-a transformat intr-un imperiu, o afacere autofinantata, intr-un club de carte care valoreaza un miliard de dolari, intr-o revista de succes, „O – The Oprah Magazine”. Cheia succesului sau o reprezinta influenta pe care o exercita asupra telespectatorilor si increderea pe care acestia i-o acorda.
Daca Oprah recomanda o carte, aceasta devine in scurt timp un bestseller, iar daca promoveaza o crema sau o bautura racoritoare, produsul se vinde rapid. Tot ea este cea care stabileste tendinte: de exemplu, comentariile sale de a nu consuma carne de vita au fost urmate de o scadere cu 10a a vanzarilor de profil, iar incercarea producatorilor din industria carnii de a o da pe Oprah in judecata a ramas fara succes.
Influentata de maltratarile pe care le-a suferit in copilarie, Oprah a initiat o campanie care sa interzica abuzurile impotriva copiilor. Actiunea s-a concretizat prin adoptarea „Legii Oprah” de fostul presedinte american Bill Clinton, un act ce prevede protectia nationala a copiilor.
http://www.evz.ro/femeia-care-conduce-lumea-dintr-un-studio-tv-458417.html
ARTICOLE APOLOGETICE DESPRE AGENDA NEW AGE A LUI OPRAH WINFREY:
Oprah Winfrey’s New Age “Christianity” and the Emperor’s New Clothes
http://www.lighthousetrailsresearch.com/blog/?p=17043
Oprah Winfrey’s New Age “Christianity” (Part 2) – Neale Donald Walsch, “God,” and Hitler
http://www.lighthousetrailsresearch.com/blog/?p=17094
- D. Jakes, Rob Bell, and Steve Furtick Make it Onto Oprah’s New Age Super Soul 100 List of “Awakened Leaders”
http://www.lighthousetrailsresearch.com/blog/?p=21737
https://apologeticindex.info/wpn/video/oprah-winfrey-crestinismul-new-age-si-homosexualitatea-ca-dar-divin/
////////////////////////////////////
EVANGHELIA SOCIALĂ, CONSILIUL BISERICILOR ȘI SOCIALISMUL FABIAN
sursa: http://www.thebereancall.org/content/social-gospel-councils-churches-and-fabian-socialism
Căteva mici detalii despre Socialismul Fabian și despre teologul “evanghelic” WALTER RAUSCHENBUSCH (1861-1918), considerat “tatăl evangheliei sociale”, detalii ce au fost compilate în acest mic articol folosind ca sursă principală articolul de apologetică evanghelică de la link-ul postat mai sus.
Walter Rauschenbusch a studiat teologia la universitatea americană, University of Rochester, și apoi a lucrat, din 1902, ca profesor de Istoria Bisericii la seminarul teologic american Rochester Theological Seminary. Acest seminar i-a oferit ulterior o platformă pentru scrierea și mai ales difuzarea cărților sale, cărți de genul: “Criticând Ordinea Sociala” și “O teologie pentru Evanghelia Socială”. Aceste cărți ale lui Walter Rauschenbusch erau îmbibate de ideologie socialistă și de ceea ce teologii numesc “critica înaltă a bibliei” (care e de fapt arta satanică a deconstrucționismului teologiei biblice sănătoase, care și-a propus demolarea versată a doctrinelor autentice ale Sfintei Scripturi) . Astfel, Walter Rauschenbusch, a reușit să creeze prin această malignă teologie ’’revoluționară”, o “evanghelie” mai “RELEVANTĂ” și mai “PLINĂ DE COMPASIUNE” pentru mulți.
Cu ajutorul ei, așa cum a firmat si dr. A. W. Beaven, fostul președinte al Consiliului Federal al Bisericilor din S.U.A, s-a produs “o schimbare atât de direcție cât și în accentele puse, care au fost urmate mai apoi de Protestantismul American”.
Coincidență, sau nu,… SIGUR nu!, amândouă instituțiile de învățământ superior teologic, menționate mai sus, unde a studiat și lucrat Walter Rauschenbusch, au fost fondate de nimeni altul decât faimosul John D. Rockefeller, care a fondat sute de instituții de învătământ, chiar si unele “creștine”.
Walter Rauschenbusch a introdus conceptul eretic care spune că Isus Cristos a fost unul ”care NU ar fi venit ca să salveze păcătoșii din pacatele lor, ci unul care a avut o ‘pasiune socială’ pentru societate”. Walter Rauschenbusch și tovarășii săi au înființat “Frăția Împărăției” care a reunit lideri de biserici, care gândeau la fel ca și ei, sub o dorință socială comună de înfăptuire a ”Împărăției Lui Dumnezeu” aici și acum, în această lume, pe acest pământ.
Planul lor s-ar potrivi ca o mănusă cu năzuințele și strădaniile neoevanghelismului contemporan. Planul lor chema la reformă politică, unitate ecumenică, “Justiție Socială” și pace globală. Ca să-și justifice locul în (noua) teologie “creștină”, cuvinte biblice ca mântuire/răscumpărare și regenerare/naștere din nou, au fost redefinite ca să se potrivească agendei lor socialiste.
Nu vă sună foarte cunoscut termenii de mai sus? Lideri cu succes în biserici, folosesc azi aceeași strategie. Pastorul neoevanghelic contemporan, Brian McLaren, este socotit liderul suprem, deși neîncoronat oficial, al curentului teologic neoliberal, postmodern, denumit “Biserica Emergentă”. Recenta sa carte, intitulată “Mesajul secret al lui Isus”, denaturează învățătura Cuvântului lui Dumnezeu, prin susținerea ideii nebiblice de Împărăție pământească, interreligioasă, a lui Dumnezeu. În același mod, Tony Campolo, alt lider de succes neoevanghelic, susține ideea perfecționării lumii terestre/pământești prin acțiune socială, ridiculizând direct promisiunea clară a Bibliei referitoare la viața eternă:
„Evanghelia nu este… despre plăcinta din ceruri* pe care o primești după ce mori… Este obligatoriu ca generația care se pare că are succes, care promite multe, să înțeleagă că Isus-ul biblic era dedicat realizării unei noi ordini sociale în această lume… De aceea, a deveni creștin, implică chemarea la acțiune socială”
plăcinta din ceruri* – este o expresie englezească figurativă care desemnează răsplata viitoare după moarte, socotită ca fiind înlocuitoare ideii de răsplătire aici și acum, în viața aceasta pământească
În 1907 Walter Rauschenbusch s-a întâlnit cu liderii Socialiștilor Fabieni din Anglia, Sidney Webb și Beatrice Potter Webb. Spre deosebire de agitații revoluționari marxiști (care credeau că schimbarea societății spre progres trebuie făcută prin violență, prin revoluție armată), metodicii socialiști fabieni puneau accentul pe transformarea pașnică a societății pentru a atinge scopurile lor, transformare realizabilă prin propagandă și infiltrarea universităților, seminariilor, bisericilor, etc.
De-alungul anilor, această mișcare a socialiștilor fabieni a crescut și i-a inclus și pe: Bertrand Russell, H. G. Wells (care a scris cartea “Conspirația Deschisă. Planul de execuție pentru o revoluție mondială”), dramaturgul George Bernard Shaw, apoi Sinclair Lewis, pe lidera Societății TEOSOFICE, Annie Besant și pe liderul comunist Harry Dexter White care a lucrat cu ALGER HISS la înființarea O.N.U, sau U.N (in lb. engleză). Această ideologie a Socialismului Fabian s-a răspândit în națiunile din Vest (occident), datorită, în parte, bisericilor liberale care i-au predicat mesajul ca și cum ar fi fost suținut de autoritatea Lui Dumnezeu.
https://apologeticindex.info/wpn/ecumenism/evanghelia-sociala-consiliul-bisericilor-si-socialismul-fabian/
////////////////////////////////////////////
SOCIALISMUL FABIAN – De ce e important pentru ca un creștin să fie informat despre câteva aspecte concrete ce privesc această ideologie periculoasă și despre organizația sa ?
Societatea Fabian este o organizaţie britanică elitistă fondată în 1884, care are azi ample ramificații la nivel mondial, având același scop final, aceleași idealuri ca și organizatiile oculte mondiale ale Francmasoneriei și Iluminaților. De fapt ȚELURILE și SCOPURILE fundamentale ale socialismului fabian se interpătrund și se identifică în așa mare proporție cu ale Masoneriei și Iluminaților, încât singura concluzie logică este că izvorăsc din aceeași SURSĂ spirituală ocultă, anticristică, fundamental contrară doctrinelor sfinte ale Creștinismului Biblic.
Societatea Fabian (strategia de a purta război a unui celebru general roman) Denumirea Societății FABIAN a fost aleasă cu grijă de artizanii mișcării. Astfel denumirea de “Fabian” vine de la numele generalului roman din secolul al treilea î. Hr., Quintus Fabius Maximus, care l-a învins pe cartaginezul Hannibal. Acest general roman, datorită stilului său de a purta un război, a fost poreclit de romanii contemporani cu el, “Cunctator”, adică “Cel care amână”. Fabienii au “descoperit” secretul strategiei acestui general: niciodată să nu înfrunţi direct inamicul în câmp deschis, ci înfrânge-l treptat, prin hărțuire continuă, epuizând inamicul prin mai multe bătălii mici, retrăgându-te după fiecare atac, chiar dacă e victorios. Fabius a fost un mare războinic aplicând simpla strategie a răbdării gradate. Ştia că nu poate înfrânge armatele puternice ale lui Hannibal într-o confruntare deschisă, directă, cu toată armata cartaginezului, pentru că avea mult mai puţini luptători ca el. Niciodată nu şi-a înfruntat direct inamicul.
Simbolul Societăţii Fabian: UN LUP ÎMBRĂCAT ÎN HAINĂ DE OAIE !
Emblema, simbolul lor, definește și strategia adoptată de Societatea Fabian. Aceasta decurge din înțelegerea biblică a simbolului/emblemei lor. Este vorba de infiltrarea lentă, graduală, pas cu pas, a sferelor societății cu ajutorul unor noi ideologii menite să deconstruiască vechile ideologii, credințe, principii, etc., pentru a realiza visul socialiștilor fabieni, TRANSFORMAREA GLOBALĂ A LUMII, pe cele trei coordonate: social, politic și religios. Ei trebuie să se mulţumească cu o serie de mici victorii, dar care însumate în timp, vor avea ca rezultat o mare victorie şi triumful absolut al socialismului, comunitarismului, globalismului. Este vorba de așa numita politică a pașilor mărunți !
Simbolul iniţial al societăţii era o broască ţestoasă, sugerând înaintarea înceată, greoaie a animalului, dar mai târziu l-au schimbat cu un lup îmbrăcat în piele de oaie, pe care George Bernard Shaw (membru de frunte al Societăţii Fabian), îl sugerase cu mult timp înainte, considerându-l un simbol mult mai potrivit pentru emblema Societăţii Fabian, decât o ţestoasă.
Pentru cei care nu prea știti mare lucru despre marele socialist fabian, care a jucat un rol important și în înființarea acestei societății, care a fost și laureat al premiului Nobel pentru literatura în 1925, scriitorul irlandez George Bernard Shaw, mare fan al lui Adolf Hitler și al politicii naziste de eugenie*, am sa vă dau doar un singur citat CARE-I CONTUREAZĂ FOARTE PRECIS INTENȚIILE SALE “SOCIALISTE”, precum și ale Societății Fabian în care era tare implicat:
„O parte a politicilor de eugenie ne-ar aduce/determina în final să utilizăm la scară largă camere destinate suprimării vieților. Un mare număr de oameni ar trebuii să fie EXTERMINAT pentru că IROSEȘTE TIMPUL altor oameni care trebuie să aibe grijă de ei”
sursa: George Bernard Shaw, Lecture to the Eugenics Education Society, Reported in The Daily Express, March 4, 1910.
*eugenie – teorie care preconizează ameliorarea populațiilor umane prin măsuri genetice (alegerea părinților, sterilizarea, interzicerea procreării pentru indivizii “nedotați” genetic, eliminarea fizică a indivizilor indezirabili d.p.d.v genetic, etc.), folosită de rasiști și fasciști.
RICK WARREN, C.F.R, SOCIALISMUL FABIAN, O.N.U, MIȘCAREA NEW AGE ȘI UTOPICUL LOR PLAN MONDIAL DE PACE Celebra familie de magnați occidentali, ROCKEFELLER, a pompat sume imense de bani pentru susținerea SOCIALISMULUI FABIAN și pentru înființarea in 1921, în S.U.A, a Consiliului pentru Relatii Externe (celebrul C.F.R). C.F.R s-a înființat cu ajutorul socialiștilor fabieni din Anglia. C.F.R nu este altceva decât o ramură a Societății Fabian din U.K.! C.F.R este o organizatie plină de masoni!
Un distins membru în C.F.R (Council on Foreign Relation/ Consiliul pentru Relatii Externe) este și mega-pastorul RICK WARREN, mogulul rețelei P.D.C (Biserici Conduse de Scop). Rick Warren, a devenit în timp un fel de guru sau ”papa” a neoevanghelicilor (adică evanghelicilor neoliberali). Rețeaua sa influențează ideologic, pănă la ora actuală, la nivel mondial, un număr impresionant, de câteva sute de mii, de biserici neoevanghelice. El este de departe azi cel mai influent pastor neoevanghelic la nivel mondial, contribuind masiv, alături și de alții, la modificarea malignă treptată a escatologiei și soteriologiei Creștinismului neoprotestant ! Rick Warren predică un „har ieftin” care nu pune deloc accentul pe pocăință ca și condiție esențială a salvării/mântuirii, iar când a avut ocazia și-a manifestat public dezinteresul pentru studierea profețiilor biblice legate de vremurile din urmă, îndemnându-și indirect fanii să nu le studieze căci le-ar distrage atenție de la munca lor, plănuită de Isus pentru fiecare din ei. El a precizat, printr-o abilă, dar josnică, manipulare a textului Scripturii, că cei care studiază profețiile biblice nu sunt potriviți pentru împărăția lui Dumnezeu (http://www.lighthousetrailsresearch.com/blog/?p=2569).
Rick Warren folosește în celebra sa carte, care a spart topul vânzărilor la nivel internațional, „Viața condusă de scopuri”, dar și în cartea sa „Biserica condusă de scopuri” , și ea foarte populară, o mare diversitate de traduceri ale Bibliei, unele serios problematice, căutând ca să obțină o susținere a ideii ce dorește să o enunțe printr-un verset biblic. Dar cea mai utilizată versiune a Bibliei, folosită de Rick Warren, este The Message (Mesajul), o versiune postmodernă nouă, parafrazată, scrisă de Eugene Peterson, care este un promotor al Misticismului curentului neoliberal, denumit Biserica Emergentă ( http://www.lighthousetrailsresearch.com/themessage.htm ). Vă voi da doar două exemple a modul eronat, vădit intenționat, cum această versiune parafrazată, modifică textul biblic pentru al armoniza cu planurile politice globaliste, atât ale elitei politice mondiale, dar și ale agendei internaționale a megamișcării oculte New Age (Noua Eră), cât și ale teologiei neoliberale tributară teologiei dominionului (dominion theology sau numită și kingdom now theology –Împărăția lui Dumnezeu aici și acum-). În Ioan 3:17, versiunea The Message sună așa: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să condamne/judece lumea, ci ca lumea prin el să fie făcută un loc mai bun„; în loc de varianta corectă „să fie mântuită/salvată prin El„. NO COMMENT ! Cel de al doilea exemplu este din Matei 24: 4-5, în loc de varianta corectă: „Bagați de seamă să nu vă inșele cineva. Fiindca vor veni multi in Numele Meu si vor zice: ‘Eu sunt Hristosul!’ Si vor insela pe multi„, traducerea The Message, noua Biblie parafrazată, spune așa: „Fiți atenți/feriți-vă de înșelătorii care vorbesc despre venirea zilei judecății de apoi…”. Practic este exact pe dos ! În loc să avertizeze despre pericolul apostaziei și manipulării/înșelării religioase a vremurilor din urmă, făcută în numele Lui Isus, de care vorbea Domnul Isus aici, The Message avertizează împotriva adevăraților profeți, predicatori și apologeți care avertizează Biserica despre apostazia zilelor din urmă, în conformitate cu Scriptura.
Aici puteți observa afilierea evidentă a lui Rick Warren la grupul elitist globalist, CFR: http://www.cfr.org/about/membership/roster.html?letter=W
Dar mare atentie, dragi frați și surori în Domnul Isus !, C.F.R este o ramură a Societății Fabian, fiind înființat in SUA in 1921 cu sprijinul financiar al familiei de magnați de talie mondială, Rockefeller. Fostul prim-ministru al Angliei, Tony Blair, este și el un membru de vază azi al Societății Fabian, iar cooperarea politico-religioasă pentru promovarea agendei globalismului, dintre dânsul și megapastorul american Rick Warren, este foarte cunoscută. Despre acest aspect, cu ajutorul Domnului Isus, vom vorbi mai în detaliu în altă expunere.
Un alt amănunt, care merită amintit aici, este și faptul că planul globalist “evanghelic” P.A.C.E (P.E.A.C.E. Plan în lb. engleză), al lui Rick Warren, seamănă incredibil de bine cu planurile globaliste de PACE ale colosului ocult NEW AGE și ale O.N.U (U.N – în lb. engleza). De fapt e ACELAȘI lucru, doar că abilul și genialul demagog RICK WARREN camuflează în limbaj comun evanghelic, intențiile planului globalist de “pace și securitate” al O.N.U (U.N), care e aproape identic cu al colosului ocult NEW AGE, pentru a fi mai ușor “digerabil”/acceptat de bisericile creștine !!!
BIBLIOGRAFIE parțială:
The Fabian Window, Rick Warren, Tony Blair, and The Religious Trojan Horse By Brannon Howse
http://old.worldviewweekend.com/worldview-times/article.php?articleid=8331
Cartea „Religious Trojan Horse” de Brannon Howse
http://www.worldviewweekend.com/products/books/religious-trojan-horse
Cartea „False Christ Coming – Does Anybody Care?” de Warren B. Smith
http://www.lighthousetrails.com/mm5/merchant.mvc?Screen=PROD&Store_Code=LTP&Product_Code=FCC&Category_Code=WS
Cartea „Deceived On Purpose” de Warren B. Smith
http://www.lighthousetrails.com/mm5/merchant.mvc?Screen=PROD&Store_Code=LTP&Product_Code=DP&Category_Code=WS
Cartea „A ‘Worderful’ Deception” de Warren B. Smith
http://www.lighthousetrails.com/mm5/merchant.mvc?Screen=PROD&Store_Code=LTP&Product_Code=AWD&Category_Code=WS
Cartea „New Age” de Lothar Gassmann
http://www.librariamaranatha.ro/new-age.html
Cartea „Since the Beginning. History of the World in Christian Perspective” de Jerry H. Combee și Kurt A. Grussendorf
http://www.goodreads.com/book/show/9798418-history-of-the-world-in-christian-perspective
Why Christians Should Not be Part of Freemasonry. Analysis of Ron Carlson’s Presentation “Freemasonry & the Masonic Lodge” and Masonic Attacks Against it
http://www.independentconservative.com/2008/08/31/why-christians-should-not-be-part-of-freemasonry/
https://apologeticindex.info/wpn/ecumenism/socialismul-fabian-de-ce-e-important-pentru-ca-un-crestin-sa-fie-informat-despre-cateva-aspecte-concrete-ce-privesc-aceasta-ideologie-periculoasa-si-despre-organizatia-sa/
////////////////////////////////////////////
Si astfel poate castiga Rusia ,care se foloseste,inclusiv de preacurvii ,ca sa atotbiruiasca …Efectele investigaţiilor jurnalistice în Ucraina: demisii pe bandă rulantă la Kiev, după dezvăluirile despre achiziţiile pentru armată
Mai mulţi funcţionari de rang înalt de la Kiev au demisionat după dezvăluirile făcute în presa ucraineană privind achiziţiile de produse alimentare pentru armata ucraineană la preţuri de două ori mai mari decât în magazine şi a generatoarelor de curent.
Printre oficialii care au demisionat se numără viceministrul apărării, Veaceslav Şapovalov, care era responsabil de sprijinul logistic pentru forţele armate, şeful adjunct al administraţiei prezidenţiale, Kirilo Timoşenko, şi procurorul general adjunct, Oleksi Simonenko.
Vasil Lozinski, adjunct al ministrului ucrainean al Infrastructurii, a fost demis şi arestat sub suspiciunea de deturnare de fonduri.Viceministrul ar fi primit banii pentru a facilita semnarea unor contracte de achiziţie la suprapreţ a unor echipamente şi utilaje, inclusiv generatoare de energie electrică.
Jurnaliștii ucraineni au publicat documente și un grafic în care acuză Ministerul Apărării din Ucraina, condus de Oleksiy Reznikov, că ar fi procurat produse alimentare pentru militarii aflaţi pe poziţii la un preţ de cel puţin două ori mai mare, în urma unui contract de achiziţie de 13,6 miliarde de grivne (aproximativ 360 milioane de dolari). Presupusele ilegalităţi apar într-o investigaţie realizată de publicația ucraineană ZN.ua, citată de Kiev Independent și filiala ucraineană a Radio Europa Liberă.
Ulterior, conducerea Ministerului Apărării de la Kiev a venit cu o reacţie în care a respins învinuirile.
///////////////////////////////////////////
Marxismul și Neomarxismul
Ioana Deac
Ziua bună, dragi cititori!
Istoricul Nicolae Iorga ne spunea că ”istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se…” Pornind de la acest gând și copleșiți de babilonia actuală din toate domeniile, suntem îndemnați să mergem în trecut pentru a descoperi rădăcinile acestei dezordini, pentru a-i pricepe mai bine ideologia și consecintele și pentru a o identifica în prezent.
Ce este ”marxismul” și ”neomarxismul” și cum au influențat aceste doctrine societatea?
Marxismul clasic este o doctrină creată și dezvoltată de filosoful german Karl Marx pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Această ideologie desemnează o vastă gamă de idei și de noțiuni teoretice sau practici politice, aflate de multe ori în contradicție una cu alta. Diversele ”brațe” ale marxismului cuprind și doctrina partidelor socialiste înainte de anul 1914, precum și doctrina partidelor comuniste occidentale și mai ales doctrina partidului comunist rus. Luând modelul bolșevic, după anii 1940 au apărut numeroase regimuri similare în multe colțuri ale lumii, apelându-se la marxism ca bază intelectuală pentru linia politică.
Marxismul a văzut cauza nedreptăților sociale în legile naturii capitalului. Capitaliștii deveneau tot mai bogați iar proletarii tot mai săraci, ajungându-se la inevitabile lupte de clasa. La toate acestea se adăugau crizele economice care îi obligau pe capitaliști să recurgă la ajutorul statului, iar statul la banul public.
Pentru evitarea tuturor acestor dificultăți, marxismul nu a propus schimbarea clasei dominante ci transformarea tuturor membrilor societății în proletari. Marxiștii spuneau că acest egalitarism va face ca toate conflictele interne și externe să înceteze. Se ștergeau astfel diferentele dintre intern și extern, națiunea și statul ei dispăreau și rămânea doar ”internaționala comunistă”.
Marxismul s-a dovedit a fi o utopie falimentară, care a avut urmări catastrofale pentru economie și pentru conștiința oamenilor. Chiar dacă, într-o anumită măsură, etatizarea proprietății a dus la etatizarea gândirii, omul nu a încetat să-și dorească libertatea, intimitatea și proprietatea privată. Familia, formată din soț, soție și copii, uneori având gospodărie comună cu bunicii, a supraviețuit.
Pornind de la eșecurile marxismului clasic, neomarxismul vrea să ”corijeze” greșelile doctrinei inițiale, pentru a-i atinge obiectivele în alte moduri.
Neomarxiștii apar în peisaj îmbrăcați în costume mesianice, chemați să salveze lumea prin pedepsirea celor nesupuși și conducând-i către o societate ”promisă”, egalitară. Neomarxistii se bazează pe știință, care este obiectivă, și nu pe emoții sau raționamente subiective.
Marxismul a dorit proletarizarea societații prin colectivizarea ei. Neomarxismul dorește proletarizarea societății prin colectivizarea identității culturale și a gândirii.
Școala de la Frankfurt este reprezentativă pentru doctrina neomarxistă. În anul 1922 Felix Weil înființează această instituție, care a purtat la început numele de ”Institutul pentru Cercetări Sociale”. Școala avea scopul de a modela gândirea germanilor până în acel punct în care ei să accepte morala comunistă. Neputând distruge prin revoluție morala germană, școala își promovează intențiile îmbrăcându-le în forme filantropice. Ce nu poți face imediat prin forță, poți face în timp prin propagandă mediatică.
Premisele școlii erau: lupta dintre sexe, lupta dintre studenți și profesori, dintre defavorizați și privilegiați, dintre minoritate și majoritate, dintre săraci și bogați, dintre albi și negri, dintre heterosexuali și homosexuali. Tradiția trebuia distrusă pentru că este un mijloc de dominare, ierarhiile compromise pentru că sunt un mijloc de discriminare, iar intelectualii cu convingeri conservatoare trebuiau stigmatizați pentru că se opuneau progresului. Rețeta era simplă: hrănirea dușmăniei, desființarea diferenței, relativizarea oricărei însușiri esențiale omenești.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, premisele școlii de la Frankfurt înfloresc în Germania, SUA și, ulterior, în multe părți ale lumii.
Egalizarea forțată a averilor susținută de marxiști avea un oarecare sens moral…dar relativizarea tuturor diferențelor (între părinți, între sexe, între bolnavi și sănătoși, între credincioși și necredincioși…etc.) conduce la o nemaîntâlnită dezordine și confuzie identitară generală.
Această ideologie devenită internațională urmărește ca omul să fie lipsit de identitate etno-culturală, familială și religioasă. Statul însuși dispare și apare globalizarea. Cetățeanul universal devine cetățeanul nimănui. Ținta predilectă este Dumnezeu, credința creștină, familia, națiunea, ereditatea, etnia, masculinitatea, heterosexualitatea, rasa albă.
Dragi cititori, vedem astăzi cât de profund și virulent este inserat în societate evantaiul de concepte marxiste și neomarxiste. Cine nu și-ar dori o lume în care să nu mai existe nedreptăți, discriminări și abuzuri? Dar ducând această dorință salutară până la absolutism, transformând-o într-o armă egalitaristă cu care se distrug toate ierarhiile, atunci rezultatul este grav. Distrugi o civilizație, distrugi conștiința, distrugi omul!
Vă îndemn și mă îndemn să învățăm din lecțiile trecutului și să fim vigilenți la capcanele ascunse ale unui viitor edenic iluzoriu.
Toate cele bune!
(Sorin Lavrig, Plaga neomarxistă)
https://www.graiulsalajului.ro/marxismul-si-neomarxismul-a-149494
//////////////////////////////////////////
Invazia neomarxistă
Ciprian Blidaru
de
Ciprian Blidaru
Păcatul lăcomiei e poate cel mai distructiv dintre toate, pentru că generează și alte vinovății,precum, hoția, minciuna, depravarea și nu înultimul rând, păcatul prostiei. E greu să te păzești de lăcomie când ai la dispoziție mijloacele de a-ți satisface până la regurgitarepoftele.
Așa sunt beizadelele la nivelul vieții individuale, dar pofta nemăsurată de putere creează monștri la orice nivel. Putem vedea asta și în plan colectiv, observând lăcomia elitelor globaliste care au la dispoziție cea mai mare armată mediatică din istoria umanității, divizii uriașe cu o forță nucleară de propagandă. Pot mătura adevărul din calea lor cât ar da un click. Adevărul a fost întotdeauna silit să doarmă pe podele reci la periferia vieții și a societății, dar niciodată n-a fost atât de vulnerabil în fața monstrului tehnologic care șterge tot fără teamă de blestemul palimpsestului.
Lăcomia mediatică prin care se creează demoni și sfinți online, de către acești antreprenori de emoții tari nu mai are limite. Asta se și dorește, de teama că dacă trece vremea emoției vine vremea judecății raționale, care trebuie întârziată cu orice preț. În acest sens, rețelele sunt încinse fără grija siguranței. Conform istoricului, Niall Ferguson, nu există rețele fără Turn, iar mai tot timpul în istorie, Turnul a folosit rețelele pentru a distruge un alt Turn.
O mostră din această minunată lume în continuă resetare o reprezintă cenzurarea unor intelectuali sceptici sau de formație clasică europeană pe rețelele de socializare. Timp în care pe aceleași rețele sau pe altele, interlopi cu pușcărie la activ își numără banii sau își deapănă infracțiunile cu haz și glorie în aprobarea și like-urile prostimii care e dornică să le suplimenteze veniturile. Cămătarii pușcăriași au succes de librărie, beizadelele comunisteajunse la stadiul de golani bătrâni evocă cu mândrie delictele comise înainte și după 1989.Nimeni nu se sesizează, nimeni nu cenzurează, important e să nu intri în colimatorul corectitudinii politice, a agendei lgbtq, a rasismului inventat, în rest totul este permis în minunata lume nouă.
Recent, guvernul spaniol a aprobat un decret regal în materie de educație pentru elevii cu vârste între 12 – 16 ani. Iată câteva din efectele acestei decizii. O serie de discipline importante precum fizica, matematica, limba engleză, trebuie să aibă inserții ale ideologiei de gen. Pe unde se vor strecura ele, prin ce acolade, paranteze, cum se vor împăca cu epsilon despre care se spunea în ghicitorile profesorilor de matematici, că e mai mică decât p.. de furnică. Sau probabil epsilon va si simbolul transgenderismului, pentru a nu crea discriminare de gen. Evident că nu puteau lipsi de pe masa măcelarului, părțile cele mai cărnoase ale culturii umaniste, numai bune de tranșat, filozofia și istoria. Partea de filozofie clasică bazată pe logica aristotelică va fi îndepărtată, rămânând doar un soi de cultură civică inspirată de ideologia neomarxistă.
Aici merită să ne oprim un pic și să-i privim în ochi pe maimuțoii neomarxiști care urlă și acum împotriva ciumei roșii. În perioada comunistă au existat la Facultatea de Filozofie, materiile, ”Socialism științific” și ”Marxism”, dar în rest, Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel au fost lăsați la locul lor. Doar de aici putem trage concluzia că neomarxismul globalist este la ora aceasta cel mai periculos atac la adevăratele valori liberale și democratice, care sunt întemeiate pe principiile gândirii raționale, nu pe afecte și hormoni. De altfel, în planul curicular alguvernului spaniol se menționează ca recomandare în studiul principalelor discipline, introducerea dimensiunii afectiv – sexuale.
Istoria este la rândul ei masacrată, fiind interzise referirile la trecutul medieval al Spaniei și perioada colonială, care a fost și perioada de glorie. Totul limitându-se mai degrabă la o istorie contemporană și la tratarea trecutului glorios cultural – științific, fără de care progresul tehnologic de astăzi n-ar fi posibil, ca o epocăde întuneric a grotelor. Asistăm astfel la ștergerea trecutului istoric sau la falsificarea lui. În ritmul acesta, generațiile care vor veni vor crede că sunt o nouă specie de maimuțe care a apărut recent. Într-un fel, vor avea dreptate să creadă asta.
Numărul groparilor neomarxiști care sunt pe poziție cu lopețile pentru a înmormânta fără cruce trecutul crește vertiginos. În cotidianul ”Le Monde” scriitoarea Geneviève Brisac e deranjată de conflictul din Ucraina pentru că acesta „readuce vechile stereotipuri:” în speță cele de gen, desigur. „Bărbați curajoși, femei care plâng.” De asta sunt deranjați neomarxiștii, pentru că în războaie nu se mai vede genul X,proaspăt legiferat în America, prin urmare pentru respectiva autoare, „războaiele mătură progresul și ne duc înapoi în lumea de altădată”.
Aceste poziții editoriale oferă poate cheiaprincipală pentru a deschide seiful planului globalist. Societatea neomarxistă nu poate exista în condiții naturale, de aceea trebuie creată o lume artificială. Asta înseamnă marea resetare neomarxisto – globalistă, uciderea naturalului din om prin extragerea lui din contextul vieții reale în care omul își manifestă natura sa plenară, cu virtuțile și viciile unei ființe căzute în păcat. De aici și dușmănia de moarte pentru tot ce înseamnă dragostea de patrie, familia tradițională sau natura care te apropie mai mult de misterul divin decât de haosul virtual. Morala, gândirea profundă favorizează și ele manifestarea identității profunde a naturii umane. La rândul lor trebuie atacate, pentru că artificialul este indisolubil legat de superficial. Sunt bombardate mediatic fără încetare locurile în care tiparul naturii umane originare își lasă amprenta. Îndepărtarea omului de natură prin viețuirea în labirinturi urbane tehnologizate, lagăre vesele unde totul devine indistinct,asigură implicit și înstrăinarea omului de propria sa natură. Nu mai e clar cine e bărbat și cine e femeie, identitățile culturale se șterg. Un adevărat laborator urban de inginerie socială.
Dacă neomarxismul este arma cu care vrea să lupte Occidentul împotriva autocrațiilor orientale, înseamnă că secolul XXI nu va fi altceva decât teatrul luptelor între diferite forme de tiranie.
Citește și: Sânge și propagandă
Ciprian Blidaru
Ciprian Blidaru este contributor RL din anul 2021. Ciprian a studiat Filozofia la Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj Napoca și deține un master în Managementul Resurselor Umane. Debut în presă: 2004, ştiri, reportaje, interviuri, editoriale, emisiuni radiofonice, apariții în presa locală şi centrală :Hotnews, Evz, Lumea, Europolis, Dilema Veche
https://romanialibera.ro/op-ed/opinii/invazia-neomarxista/
/////////////////////////////////////////
(Cand elevii sunt scoliti de niste “repetenti”…)Rezultatele la Titularizare 2022. Doar 43% dintre candidații cu note de trecere primesc și un loc de titular. Rata de promovare este 49%, 146 au luat nota 10
Ministerul Educației a publicat rezultatele la probele scrise de la examenul de titularizare. Aproape jumătate dintre profesori au luat minimum 7, notă necesară promovării. Doar 20% au luat note sub 5. La proba de pe 13 iulie, din peste 31.000 de candidați înscriși s-au prezentat doar 86% și au ieșit din examen, fără să dea lucrările, alți 2.300. Adică 22% dintre candidați nu au mai susținut testarea, mulți invocând subiectele prea grele.
Candidații își pot afla rezultatele de pe platforma titularizare.edu.ro, unde sunt datele pe fiecare județ în parte.
Chiar dacă au reușit să ia note de trecere examenul de titularizare, 57% dintre profesorii cu note peste 7 nu vor putea să ocupe un post pe perioadă nedeterminată, adică să devină titulari. Asta pentru că sunt disponibile doar 5.163, iar numărul candidaților cu note peste 7 este 12.000.
Rezultatele sunt mai bune decât anul trecut, când au luat note de trecere doar 44% dintre candidați. Anul acesta rata de promovare a fost de 49%. 146 de candidați au luat nota maximă – 10.
33% dintre candidați au luat note între 5 și 7 și 20% au luat note sub 5. Cei care se simt nedreptățiți, pot depune contestații astăzi până la 21.00 și mâine până la ora 12.00, la centrele de examen sau online. Rezultatele finale sunt afișate pe 27 iulie.
Anul viitor, mai multe posturi titularizabile
Ministrul Educației Sorin Cîmpeanu i-a felicitat pe profesori și a promis că de anul viitor vor exista mai multe posturi pentru profesori. Planul inclus în pachetul noilor legi a educației este ca posturile să poată fi scoase la concurs și dacă au mai puține ore decât norma întreagă, adică 18.
„Dacă proiectele noilor legi vor fi adoptate, anul viitor estimăm că vor fi peste 10.000 posturi «titularizabile». Mai mult și mai important decât atât, noile mecanisme vor asigura creșterea calității proceselor de pregătire și a formarii inițiale și vor înlătura principiul actual «dacă vrei sa devii profesor, te descurci»!”, a declarat Cîmpeanu.
Topul județelor la titularizare. Clujul e primul
Cele mai bune rezultate le-au înregistrat profesorii din județele Cluj, Bistrița Năsăud, Bacău, București, Neamț, Argeș, Prahova și Dâmbovița, unde rata de promovare a fost peste 50%.
Județele la la polul opus, cu o promovabilitate sub 40% sunt Călărași, Giurgiu, Tulcea, Mehedinți.
Anul acesta au fost eliminați din examen 47 de candidați din suspiciune de fraudă sau altele și nu vor mai putea ocupa posturi didactice în 2022-2023.
Pentru a obţine statutul de titular, un candidat trebuie să obţină minimum nota 7 atât la proba scrisă, cât şi la inspecţia specială la clasă/proba practică şi să fie repartizat pe un post didactic vacant publicat pentru angajarea pe perioadă nedeterminată. Nota la proba scrisă are o pondere de 75% din media de repartizare, iar nota la inspecţia specială la clasă sau la proba practică are o pondere de 25% din media de repartizare.
https://scoala9.ro/rezultatele-la-titularizare-2022-doar-43-dintre-candidatii-cu-note-de-trecere/1335/
//////////////////////////////////////////////
(Hotia “salveaza ”,dar prosteste Romania )Șapte miniștri ai Educației au fost acuzați sau dovediți ca fiind plagiatori, dintre cei 24 care au ocupat funcția după Revoluție
Dintre cei 24 de miniștri ai Educației, din 1990 și până azi, șapte au fost suspectați de plagiat. Dar lucrările celor mai mulți nu s-au analizat niciodată la masa specialiștilor în integritate academică, chiar dacă profesori din străinătate sau anchetele jurnalistei Emilia Șercan din PressOne dovedeau punct cu punct furtul intelectual.
de Medeea Stan, Adelina Mărăcine și Andreea Archip
Un singur ministru al Educației și-a dat demisia din cauza acuzațiilor de plagiat, cu puțin timp înainte să fie dovedit de Consiliul Național de Etică. Este vorba despre Ioan Mang. Apoi, în cazul lui Liviu Pop, jurnalista Emilia Șercan a mers până la a participa la ședința publică de susținere a tezei de doctor și acolo a demonstrat plagiatul, iar comisia a suspendat acordarea titlului. În restul celorlalți cinci care au fost acuzați că au copiat în diferite lucrări științifice nu s-a mai întâmplat nimic, nici măcar nu au fost retractate articolele.
Multe dintre articolele științifice și doctoratele foștilor miniștri sunt puse, în oglindă cu cele de unde au copiat, pe platforma plagiate.ro, un index online al lucrărilor suspectate de plagiat.
Singurul care și-a dat demisia
Ioan Mang a fost ministrul Educației doar opt zile, în mai 2012. Acesta abia și-a dat demisia în urma acuzațiilor de plagiat. Emil Boc, actualul primar al Clujului, atunci în Partidul Democrat Liberal, a fost primul care l-a acuzat public că ar fi plagiat într-unul dintre articolele lui științifice.
Cunoscuta revistă britanică de știință Nature a publicat în aceeași lună un articol despre furtul intelectual al ministrului român, în contextul unui scandal la nivel național. Consiliul Național de Etică a stabilit, însă, abia în septembrie 2012 că Mang n-a citat sursele și a copiat fragmente integrale în trei articole de specialitate, arată raportul.
Sancțiunile propuse de Consiliu au fost următoarele: să primească un avertisment scris; să i se retragă articolele respective printr-o notă editorială și să îi fie suspendat 3 ani dreptul de înscriere la un concurs în învățământul superior.
În prezent, pe site-ul plagiate.ro pot fi găsite cinci fișe cu suspiciuni de plagiat care implică numele fostului ministru al Educației.
Ecaterina Andronescu, cosemnatara unei teze de doctorat plagiate
De patru ori ministru al Educației, Ecaterina Andronescu are în palmares, adunat, aproape șase ani la șefia instituției de pe strada General Berthelot din București. Primul mandat a fost între 2000 și 2003, al doilea, între decembrie 2008 și octombrie 2009 și apoi, în 2012, a mai ocupat timp de șase luni șefia Educației. Ultimul mandat l-a avut între noiembrie 2018 și august 2019. Atunci a fost demisă de premierul Viorica Dăncilă după ce a declarat, în legătură cu crimele de la Caracal, că ea „a învățat să nu se urce în mașină cu oameni necunoscuți”.
În noiembrie 2012, mai mulți profesori străini din domeniul chimiei arătau, într-o analiză publicată de cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, că Ecaterina Andronescu a plagiat o lucrare stiințifică. Este vorba despre teza de doctorat elaborată de Aurelia Cristina Nechifor și cosemnată de Andronescu, care a avut drept temă „Sinteza și aplicațiile particulelor feromagnetice și ale ferofluidelor”.
Articolul din cotidianul german a plecat de la o analiză a site-ului anti-plagiat Integru.org, portalul unei organizații academice românești, potrivit știrileprotv.ro. Ecaterina Andronescu ar fi copiat fraze întregi dintr-o lucrare scrisă în 2001 de un profesor olandez, conform sursei citate.
„Din punct de vedere științific avem în față un caz clar de plagiat. Sunt acolo toate elementele care arată asta. Au fost copiate fraze întregi si schimbate doar formulele chimice”, susținea atunci profesorul Philip Camp, doctor în chimie la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie.
Fostul ministru al Educației, Ecaterina Andronescu, a respins atunci toate acuzațiile, printr-un comunicat de presă: „Este inacceptabilă asocierea celor două lucrări, precum și suspiciunea de plagiat pentru articole științifice, care au în comun doar exprimări în limba engleză specifice domeniului chimiei”.
Copy-paste la rectorat
Pavel Năstase, fost rector al Academiei de Studii Economice, a deținut funcția de ministru al Educației în perioada ianuarie – iunie 2017. Platforma România Curată a demonstrat că unul dintre articolele sale științifice, intitulat „System audit for university governance in Bucharest Academy of Economic Studies”, semnat împreună cu Ion Gh. Roșca și cu Florin Mihai, ar fi fost copiat în proporție de 51%. Au găsit practic 11 adrese web de unde ar fi fost preluate informații prin metoda copy-paste. Articolul nu a fost retractat, potrivit plagiate.ro. Când a fost audiat în minister pentru funcția de ministru, Pavel Năstase spunea: „Plagiatul este un efect. Noi trebuie să luăm măsuri ca să dispară plagiatul”.
Valentin Popa, la cârma Educației din ianuarie până în septembrie 2018, a fost acuzat că s-a autoplagiat în cel puțin trei articole de specialitate. Analiza acestora a fost făcută tot de jurnalista Emilia Șercan în PressOne. Rectorul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava și conducător de doctorat din 2009, pentru a-și multiplica rezultatele științifice, acesta a republicat părți din articolele sale anterioare.
„Se comite un autoplagiat când un autor publică o lucrare (articol științific, studiu, capitol de carte sau chiar carte) de două sau de mai multe ori, fără a menționa că respectivul text a fost publicat anterior și fără a-l însoți de elementele de identificare ale jurnalului sau volumului în care a apărut prima dată”, a explicat atunci Emilia Șercan. Dovezile autoplagiatului sunt și pe plagiate.ro.
Emilia Șercan l-a împiedicat pe Liviu Pop să devină doctor
În 2018, jurnalista Emilia Șercan a participat la ședința publică de la Colegiul Național de Afaceri Interne (CNAI) al Academiei de Poliție, unde Liviu Pop, ministru al Educației în perioada mai – iulie 2012, și-a prezentat teza de doctorat. Jurnalista a susținut în fața comisiei că Pop a plagiat în lucrarea lui. În cele din urmă, comisia nu i-a acordat titlul de doctor, motivând astfel: „Suspendăm ședința de astăzi până în momentul în care domnul doctorand împreună cu domnul conducător de doctorat vor decide reparcurgerea pașilor obligatorii pentru susținerea tezei de doctorat”.
Într-un articol publicat ulterior în PressOne, Emilia Șercan a detaliat neregulile din teza de doctorat: de exemplu, în introducerea lucrării Pop ar fi inclus un paragraf copiat din revista „Capital”. De asemenea, ar fi tradus cuvânt cu cuvânt din limba engleză propoziții întregi fără să le marcheze cu ghilimele.
Mihai Hărdău a fost ministrul Educației între noiembrie 2005 și aprilie 2007. Și asupra lui planează bănuieli că ar fi plagiat într-o carte semnată cu alți doi autori, „Rezistența materialelor”, despre care presa a vorbit, însă, mult mai puțin. Două fișe de suspiciuni de plagiat pot fi accesate pe plagiate.ro.
Ministrul în funcție, despre cursul copiat: „Un simplu suport”
Sorin Cîmpeanu a avut primul mandat de ministru din decembrie 2014 în decembrie 2015. Acum este la al doilea mandat la Educație. Anul trecut membrii USR îi cereau public ministrului să-și publice teza de doctorat. La un an distanță, Cîmpeanu a publicat rezultatele analizei făcute doctoratului său care spune că lucrarea „respectă normele eticii universitare şi deontologiei cercetării”. Întrebat de ce a așteptat un an ca să spună rezultatele verificărilor, ministrul a răspuns: „Nu era momentul să mă laud cu un document laudativ.”
O lună mai târziu, în septembrie 2022, jurnalista Emilia Șercan a dovedit, într-o investigație PressOne, că acesta și-a însușit mai multe capitole, și anume 92 de pagini, dintr-un curs universitar semnat cu alți doi autori. Acesta și-ar fi asumat, așadar, munca celorlalți colegi. Cu privire la dezvăluirea din investigație, ministrul a declarat doar că el acum este de fapt ținta unui atac politic din partea celor care nu vor ca legile educației să-și continue traseul legislativ. „…nu sunt nicidecum manuale, cursuri universitare, nomografii, articole științifice, niște opere științifice, sunt un simplu suport, foarte necesar, foarte util în lucrul cu studenții, pe care îl asumă cadrul didactic ce lucrează în acel moment cu studenții. În colective de mai multe cadre didactice care predau aceeași disciplină, aceste lucruri se partajează la nivelul colectivului”, s-a justificat ministrul.
https://scoala9.ro/sapte-ministri-ai-educatiei-au-fost-acuzati-sau-dovediti-ca-fiind/1408/
/////////////////////////////////////////////
Premiile Scriitorul Lunii / Scriitorul Anului
***
România literară
Juriul celei de-a cincea ediții a Premiilor Scriitorul lunii / Scriitorul anului, alcătuit din Gabriela Adameșteanu – președinte; Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon – membri, a ales, prin vot:
Scriitorul lunii februarie 2020: Liviu Ioan Stoiciu pentru împlinirea vârstei de 70 de ani și pentru apariția antologiei Stricarea frumuseții (Editura ROCART), ca laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia.
Premiile Scriitorul lunii / Scriitorul anului sunt un proiect al Uniunii Scriitorilor din România, sub egida Primăriei Municipiului Iași (primar: Mihai Chirica) și în organizarea Casei de Cultură „Mihai Ursachi“ (director: Adi Cristi).
Premiile se vor decerna la Iași, într-o Gală care va avea loc în perioada 5-7 noiembrie 2020.
https://romanialiterara.com/category/scriitorul-anului/
/////////////////////////////////////////
De ce consider comunismul mai periculos decât fascismul
(fiindca a intronat SATANISMUL)
DE Nicolae Manolescu
România literară nr. 11/2022
Am pus mai demult unor intelectuali români dintr-o generație care o preceda pe a mea o întrebare care îmi stătea pe suflet: de ce, la un moment dat, în tinerețea lor, au ales comunismul și nu fascismul. Am primit același răspuns: fiindcă Hitler li s-a părut mai nociv decât Stalin. Cum de Gulag nu auziseră, Auschwitz li s-a părut o culme a barbariei în epoca modernă. N-am fost, evident, satisfăcut de răspuns, așa că le-am cerut să-mi explice de ce găseau că fascismul și, respectiv, comunismul erau singurele opțiuni și, cu atât mai puțin, de ce au reprezentat în ochii lor o alternativă. De ce, în definitiv, n-au ales democrația, într-o Românie în care extrema stângă nu guvernase niciodată, iar extrema dreaptă, doar cinci luni, între septembrie 1940 și ianuarie 1941, când legionarii se aflaseră la putere. Ce mi s-a părut ciudat este că niciunul nu recunoștea, nici măcar după ce trăiseră suficient timp în comunism ca să-și fi putut da seama de ororile lui, că opțiunea lor politică nu fusese, așa zicând, obligatorie. Am constatat eu însumi, nu o dată, că numeroși intelectuali, și nu neapărat din generația 1940, au gândit la fel. În teoria politică, lucrurile au stat la fel și în practica politică. Puțini sunt comentatorii care să nu vadă lucrurile în alb și negru. Cum democrația este, vorba lui Adam Michnik, gri, se înțelege de ce alternativa, fatală, aș zice, rămâne aceeași: fascism vs. comunism. Democrația este de obicei exclusă de la masa negocierilor.
Și încă: deși necontenit puse în alternativă, cele două opțiuni nu sunt decât rareori considerate a fi pe picior de egalitate. Atât teoreticienii fenomenului, cât și vorbitorii de rând „privilegiază“ în mod sistematic nocivitatea fascismului în raport cu aceea a comunismului. De câte ori n-am auzit sau citit că un individ e nazi sau că un guvern este fascist? Cu siguranță, de mult mai multe ori decât se vorbește de comunist. Iată exemplul cel mai recent: dacă nu e decât o imbecilitate ticăloasă solicitarea lui Putin de denazificare a Ucrainei, acuzațiile de fascism aduse de occidentali lui Putin țin, încă o dată, de tratamentul inegal al celor două opțiuni politice la care m-am referit: în definitiv, comportamentul liderului rus este unul tipic comunist și, încă, unul tipic sovietic. Remarcabilă sfiala atâtora de a spune lucrurilor pe nume! Concepția lui Putin n-are a face câtuși de puțin cu fascismul, dacă exceptăm caracterul agresiv al acțiunilor sale, caracter, de altfel, comun aproape tuturor dictatorilor. Nu sunt primul și, cu siguranță, nici ultimul care observă faptul că, dacă fascismul, ca și sinonimele lui, nazism sau hitlerism, nu se bazează, propriu vorbind, pe o ideologie, comunismul, în schimb, este de neconceput fără doctrina marxist-leninistă. Cu alte cuvinte, dacă naziștii spun ce au de gând să facă și fac exact ce spun, comuniștii își maschează intențiile printr-un limbaj înșelător, spunând contrariul a ce fac și făcând contrariul a ceea ce spun. Acest comportament corespunde perfect definiției pe care a dat-o Karl Marx în 1848 ideologiei, recurgând la comparația celebră cu negativul plăcii fotografice. Mai mult, după părerea lui, ideologia ar sluji prin excelență clasei conducătoare ca mod de manipulare a populației exploatate.
Împrejurările ne scutesc de a exemplifica ideologia tipic comunistă a lui Putin. Declarațiile lui și ale tovarășilor lui din săptămânile trecute sunt mai mult decât edificatoare. Totul începe de la cenzurarea vocabularului: cuvinte ca război sau invazie sunt interzise în presa și în media rusească. Există cuvinte înlocuitoare, cam ca nechezolul care înlocuia cafeaua pe vremea lui Ceaușescu: eliberare sau luptă pentru pace. Trupele rusești ar fi invadat Ucraina din rațiuni umanitare, pentru a le aduce locuitorilor pacea. O pacificare pe calea armelor! Unele expresii ne sunt știute din anii 1950. Ni le reamintește Rodica Zafiu în articolul ei din „Dilema veche“ (10-16 martie): URSS, bastionul păcii e, Stalin, genialul conducător al frontului păcii, lagărul păcii și altele, majoritatea, involuntar (inconștient?) oximoronice. Altele sunt doar eufemistice, precum operațiune militară specială în loc de război.
Comportamentul lingvistic al comuniștilor este, ca regulă generală, contradictoriu. Și nu constă doar în cuvinte sau expresii înlocuitoare. În discursul comunist tradițional, realitatea însăși este răsturnată. Într-un Editorial recent, observam totuși un lucru, și anume că minciuna discursului politic tradițional al comuniștilor nu e decât rareori sfruntată, existând grija pentru ca un grăunte de adevăr să nu lipsească. Nu de alta, dar pentru ca discursul să pară verosimil. În caz contrar, apare riscul de a nu convinge și, la li mită, de a nu reuși manipularea. Transformarea pe care o remarcăm acum în discursul Kremlinului constă în încălcarea flagrantă a vechii reguli sovietice a jocului politic, ceea ce conduce la neverosimilul majorității declarațiilor. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Nici chiar în stalinism. Poate doar, cine știe, în maoism. Aflăm, de pildă, că „Rusia n-a invadat niciodată o altă țară“. Sau că „n-a atacat Ucraina, nici altă țară“. Sau cum să luăm în serios, fie și pentru o clipă, afirmația conform căreia „ucrainenii s-au bombardat singuri ca să provoace Rusia“? Sau aceea că „ucrainenii au comis un genocid contra populației rusofone din Donbass“. Absurditatea fără seamăn a unor astfel de declarații ne pune în dificultate. Chiar dacă minciuna în stare pură are picioare scurte, efectele ei nu trebuie neglijate. Nu-i poți acuza pe toți putiniștii de prostie, mai ales că unii dintre ei, nume de rezonanță în spațiul public, numai proști nu sunt. Dar este evident că ei se fac vinovați de specularea unor principii sfinte, o speculă cu nimic mai bună decât aceea cu benzină sau cu alte bunuri materiale. Deși, din nefericire, nu la fel de profitabilă: a se vedea scăderea în sondaje a unui partid, căruia specula cu idei pro-Putin e departe de a-i fi adus beneficiile pe care i le-a adus propaganda anti-vaccinistă.
Sunt destui aceia care cred că generația mea e obsedată de anticomunism mai degrabă decât de antifascism pentru banalul motiv că a cunoscut comunismul pe propria piele, iar despre fascism a aflat la lecțiile de istorie. Îmi fac iluzia că vor înțelege totuși într-o bună (cu adevărat, bună) zi, de ce comunismul trebuie considerat mai periculos decât fascismul. Ceea ce nu înseamnă că fascismul n-a fost odios, doar că el a fost condamnat definitiv de istorie, spre deosebire de comunism, niciodată exclus, el, cu adevărat, din viața și din opinia publică. A supraviețuit, iată, URSS și celorlalte democrații populare din Europa, dar continuă să facă ravagii în China, în Coreea de Nord și, sub tot felul de porecle, în alte țări de pe glob. Pandemia fascistă a fost lichidată în realitatea social-politică a timpului nostru, chiar dacă nu și în mințile înfierbântate ale unora. Inter naționalismul comunist continuă a pândi ocaziile de a redeveni pandemic. Ce vă închipuiți că visează Putin, dacă nu refacerea glorioasei Uniuni Sovietice comuniste? Uitați-vă pe hartă și veți vedea ce imensă pată roșie ar așterne pe suprafața globului Rusia și China împreunate sub stindardul roșu comunist!
https://romanialiterara.com/2022/03/de-ce-consider-comunismul-mai-periculos-decat-fascismul/
////////////////////////////////
Emilia Șercan în dialog cu Cristian Pătrășconiu
România literară nr. 40
Emilia Șercan e jurnalist de investigaţie şi lector la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti, cu peste 20 de ani de experiență în presă. De numele său se leagă, în ultimii ani, publicarea unei lungi serii de materiale de presă în care sunt dezvăluite mecanismele plagiatelor din mediile universitare, militare și ministeriale, precum și proporțiile unui fenomen cu adevărat scandalos din România ultimilor ani.
Emilia Șercan este, de asemenea, autoarea unei cărți – „Fabrica de doctorate sau cum se surpă fundamentele unei nați”i (Editura Humanitas) – care demonstrează, cu argumente dintre cele mai puternice, cum „frauda intelectuală în lanț“ s-a inventat în România în „anii tranziției“.
Cristian Pătrășconiu: Accidente sau „boală“ de sistem plagiatele din mediile universitare de la noi?
Emilia Șercan: Categoric putem vorbi despre o „boală“ de sistem. În toți acești ani în care am investigat subiectul plagiatului în mediul academic am descoperit fisurile care au transformat impostura în fenomen. Și aș vrea să explic foarte pe scurt. Atunci când un plagiat trece de atenția comisiei de îndrumare,scapă de vigilența îndrumătorului de doctorat și mai ales de filtrul comisiei de referenți, atunci putem vorbi despre un accident. Însă când și comisia de îndrumare, și coordonatorul, și referenții sunt complici la acordarea unui doctorat care în mod evident este plagiat, atunci vorbim despre complicitate. Complicitățile de acest tip au devenit regula în foarte multe facultăți sau universități și ele au îmbolnăvit mediul academic atât de mult încât unele universități, cum e Academia de Poliție, sunt în prag de colaps instituțional, moral, etic.
De ce (se) plagiază? De unde pornirea aceasta de a fura (și) aici la o scară așa de mare? Cum se explică, în profunzime, acest fenomen de durată? Eu exclud o „genă a hoției“…
Eu aș vorbi mai degrabă despre o genă a compromisului, a imoralului și a aranjamentului. Cum spuneam mai devreme, cauza majoră o reprezintă degradarea mediului academic și complicitatea mediului academic cu impostura. De la un punct încolo, plagiatul, compilația și frauda au devenit regula în unele facultăți și în unele universități. Standardele au fost efectiv călcate în picioare de profesorii care au acceptat să ofere titluri de doctor unor nulități din punct de vedere intelectual. În ultimii ani am vorbit foarte mult despre plagiatori, dar prea puțin despre cei care au permis aceste plagiate. Doctoratele plagiate nu ar fi fost posibile dacă profesorii îndrumători și dacă referenții care au validat acele teze și-ar fi făcut treaba în mod onest .Însă ar fi putut, oare, un profesor care nu a făcut el însuși muncă de cercetare științifică să înțeleagă că este complice la fraudă, că un doctorat nu înseamnă o lucrare însăilată din paragrafe sau pagini, chiar zeci de pagini plagiate din aceeași sursă?
De ce o acceptanță, totuși, așa de mare pentru aceste – nu cred că greșesc formulând așa – hoții la propriu? De ce așa de multă îngăduință?
Îngăduința față de hoție s-a format în timp, în ani de zile. Această îngăduință a dus la formarea unor obișnuințe, a unor practici care, în timp, s-au generalizat. Spuneam mai devreme că plagiatul este o „boală“ de sistem. „Boala“ aceasta de sistem are mai multe cauze. Multe persoane care nu aveau nicio legătură vocațională, profesională, intelectuală, pedagogică, de educație, de parcurs, de competență, de instruire cu mediul academic au ajuns profesori universitari și mai apoi conducători de doctorat. Am multe exemple de genul acesta de la Academia de Poliție, de la Academia SRI sau de la Universitatea Națională de Apărare „Carol I“, despre care am scris în ultimii ani. Persoane care înainte de 1989 au lucrat în Securitate sau care au fost ofițeri de armată – oameni cu o pregătire academică precară – au fost trași pe linie moartă prin anii ’90 sau chiar 2000 în aceste universități, unde au făcut prăpăd. Prin mâinile lor a trecut ceea ce ar fi trebuit să devină elita de intelligence și militară a țării, elită care acum constatăm că din punct de vedere academic a fost formată în spiritul imposturii, al fraudei și înșelăciunii. Ba chiar al furtului, pentru că plagiatul înseamnă furt. Lucrul acesta nu s-a petrecut numai în universitățile militare, s-a întâmplat aproximativ la aceleași dimensiuni și în universitățile civile, unde am remarcat o altă particularitate. Universitățile civile au fost puncte de interes pentru politicieni, care fie și-au dorit să devină profesori, fie și-au dorit doctorate. Iar universitățile civile, care aveau nevoie de susținere politică pentru a primi finanțare sau pentru diferite proiecte punctuale, s-au bazat pe acești politicieni închizând ochii în fața ignoranței, rudimentarului sau chiar a analfabetismului.
De ce (crezi că) tematica plagiatelor are o presă relativ semnificativă abia în ultimii ani? Fenomenul plagiatelor din mediile universitare au, nu am nici un dubiu, o tradiție mult mai mare…
Să știi că este extrem de greu să documentezi un plagiat. Eu am avut avantajul de a avea legătură cu mediul academic, de a fi făcut un doctorat pentru care am muncit enorm și de a ști care sunt toate regulile de concepere și redactare ale unei astfel de lucrări, dar și care sunt prevederile legale și cutumiare. Background-ul academic mă ajută să îmi dau seama relativ ușor că am de-a face cu o lucrare îndoielnică, însă de aici până la a demonstra un plagiat e foarte multă muncă.Și cred că mai este o explicație pentru care destul de puțini jurnaliști se înhamă la o astfel de muncă, iar acei jurnaliști provin mai ales din presa alternativă.Redacțiile, mai ales dacă vorbim despre presa mainstream, nu își permit să lase un ziarist să muncească câteva zile, câteva săptămâni sau câteva luni la un singur subiect. Presa care acoperă actualitatea vrea cantitate, iar lucrul acesta este oarecum de înțeles.
Temporizarea, iertarea, împăciuitorismul în materia plagiatelor sunt în favoarea unui învățământ de calitate sau împotriva lui?
Fără îndoială, plagiatele sapă, și sapă, și sapă la temelia întregului mediu academic. Sunt, dacă vrei, picătura chinezească care riscă să pună în pericol întreg sistemul universitar românesc, dar și tot ceea ce înseamnă sistem de educație. Toată lumea e de acord că aveam o problemă cu tezele de doctorat plagiate, însă toată lumea încearcă să o acopere, să o mușamalizeze într-un fel sau altul. Și când spun „toată lumea“ mă refer la conducerile universităților, la structurile de decizie din universități, la Ministerul Educației, și mai ales la ministrul Sorin Cîmpeanu. Ministrul Cîmpeanu propunea acum două luni un nou regulament de funcționare al CNATDCU prin care efectiv ar fi demolat orice posibilitate de a mai face verificări corecte ale unor plagiate. Acel proiect a fost oprit in exremis de președintele Klaus Iohannis în urma unei scrisori deschise semnate de peste 800 de profesori și reprezentanți ai societății civile. După acel eșec, ministrul Cîmpeanu a venit cu o altă propunere de ordin prin care universitățile vor fi obligate să-și verifice toate doctoratele din 1990 și până în 2016. În forma de acum a proiectului acesta arată ca o decizie prin care un hoț e obligat să-și ancheteze singur furtul. Tot la capitolul „toată lumea“ includ și CNATDCU, care cu toate progresele făcute din 2016 încoace,nu reușește să emită verdicte pentru tezele de doctorat ale unor persoane care ocupă diverse funcții de conducere: Bogdan Licu, prim-adjunct al procurorului general, Bogdan Despescu, secretar de stat în Ministerul de Interne, Lucian Netejoru, șeful Inspecției Judiciare, Mihai Tudose, fost premier și senator PSD, Robert Negoiță, primar al Sectorului 3, Matei Dorel George, judecător la Curtea Militară de Apel sau Gabriel Vlase, șeful SIE.
Ai îndrăzni să faci un top 5 al celor mai scandaloase plagiate de la noi?
Da, sunt destule plagiate scandaloase. Pe primul loc îl pun pe rectorul Academiei de Poliție, David Ungureanu, care este conferențiar universitar și care are două teze de doctorat, una în Drept, cea de-a doua în Științe Militare, ambele plagiate. Pe locul doi, la egalitate, îi pun pe fostul premier Victor Ponta și pe fostul vicepremier Gabriel Oprea.Locul trei îi revine lui Robert Negoiță, care după ce a terminat liceul la 31 de ani a făcut două facultăți, două masterate și un doctorat plagiat integral, de la prima până la ultima frază, în nouă ani de zile. Locul patru i-l aloc procurorului CSM Codruț Olaru, care în timp ce făcea doctoratul sub îndrumarea lui Tudorel Toader, era procuror-șef al DIICOT. Pe locul cinci voi nominaliza nouă persoane care în 2016 făceau cerere de renunțare la titlul de doctor: Bogdan Licu, prim-adjunct al procurorului general, Mihai Tudose, fost premier și senator PSD, Mihai Stănișoară, fost ministru al Apărării, Radu Stroe, fost ministru de Interne, Daniel Andrei Moldoveanu, fost șef al Comunității Naționale de Informații și fost consilier al președintelui Traian Băsescu, Romeo Raicu, fost deputat PDL, Adela Loredana Popescu, fosta secretară a lui Gabriel Oprea, Loredana Radu, nepoata lui Gabriel Oprea, și Neculai Onțanu, fost primar al Sectorului 2 și bun prieten al lui Gabriel Oprea.
Dar un top 5 al marilor complici (fie ei oameni, luați individual, fie instituții)?
E provocator răspunsul la această întrebare. Pe locurile unu, doi, trei, patru și cinci îl pun pe ministrul Educației Sorin Cîmpeanu, care este cel mai feroce și abil apărător și complice al plagiatorilor. Și vreau să justific foarte pe scurt acest răspuns.La două săptămâni după ce a fost numit în decembrie 2014 ministru al Educației de către premierul Victor Ponta, Sorin Cîmpeanu a inițiat o ordonanță de urgență prin care era introdusă în Legea educației nr. 1/2011 posibilitatea de a renunța la titlul de doctor. Această prevedere a fost declarată neconstituțională în integralitatea ei de Curtea Constituțională. Ca președinte al Consiliului Național al Rectorilor, funcție pe care o deține din 2013, a încercat constant să pună frâne la procesul de verificare a plagiatelor de către CNATDCU, a promovat ideea de amnistiere a plagiatelor și chiar a promovat printre rectori ideea ca CNATDCU să nu se mai ocupe de verificarea tezelor de doctorat plagiate, iar analizarea să fie realizată de către universitățile care au girat plagiatele. Iar acum, în noul mandat de ministru pe care îl are din ianuarie, a încercat în mod concret, prin acel proiect de ordin blocat de președintele Iohannis, să îngreuneze verificarea plagiatelor de către CNATDCU, iar acum e pe cale să adopte ordinul de ministru prin care universitățile își vor verifica toate doctoratele acordate. Dincolo de aceste acțiuni concrete,discursul pro-plagiat și pro-plagiatori al lui Cîmpeanu și jocurile sale de culise sunt cele mai toxice.
E greu să scrii – și să publici – despre plagiatele din mediile universitare în România democratică (cel puțin formal!) a secolului al 21-lea?
Este foarte greu din foarte multe motive. În primul rând accesul la tezele de doctorat este foarte complicat, apoi, accesul la diverse resurse bibliografice pentru a putea descoperi unele plagiate este extrem de dificil.
Care e cea mai mare recompensă care ți s-a propus ca să nu mai scrii despre teme precum acestea? Ca să taci…
Au fost doar două astfel de situații în care cineva a îndrăznit să îmi facă diverse propuneri pentru a mă face să nu mai scriu, ambele venite dinspre Gabriel Oprea, dar nu în mod direct de la el, ci de la trimiși de-ai lui. Despre ambele situații am scris în cartea mea, Fabrica de doctorate sau cum se surpă fundamentele unei nații, care a apărut în 2017 la Editura Humanitas. Prima propunere a fost să devin șefa Direcției de comunicare din UNPR, iar cea de-a doua a fost să fiu numită redactor-șef la cotidianul „România liberă“. La schimb, mi s-a cerut să nu mai scriu despre Gabriel Oprea, Florian Coldea și Neculai Onțanu. Nu numai că am refuzat ambele propuneri, dar am și scris despre toți trei după aceste episoade. În rest, au mai fost vreo două rugăminți de a nu scrie despre Bogdan Despescu, care au venit, culmea, de la colegi ziariști. Cred că am fost ferită de mai multe situații de tipul acesta pentru că nu am dezvoltat prietenii cu oameni politici, ca dovadă că cei care mi-au făcut propunerile venite de la Oprea, dar și rugămințile legate de Despescu au fost oameni de presă sau din zona de presă.
În ce fel de costuri putem converti aceste probleme ale plagiatelor – probleme deloc puține, deloc izolate? Cât ne costă, cu alte cuvinte, aceste furturi? Direct & indirect? Pe termen scurt & pe termen lung?
Costul plagiatului și al fraudei academice este enorm pentru România. În primul rând ne costă educația și structura morală șubredă a noastră, ca națiune, lucruri care, în final, se reflectă în constituția societății și a democrației din țara noastră. Apoi, ne costă vulnerabilizarea mediului academic, care e măcinat de impostură, rețele clientelare și nepotism pentru că sunt mulți profesori universitari care au doctorate plagiate,care predau și formează generații și care promovează mediocritatea, obediența și impostura.Ne costă calitatea extrem, extrem de slabă a cercetării românești, pe care o vedem reflectată în topurile internaționale. Evident, sunt și costurile financiare, banii care sunt înghițiți de proiecte de cercetare acordate pe criterii clientelare, dezvoltate prin rețele de interese care se autopromovează și care îi sufocă și îi marginalizează pe cercetătorii dedicați și talentați.
Există, ce crezi, o majoritate sau mai degrabă o minoritate – dar o minoritate cu acces la „butoanele de decizie“ – care se opune sancționării – așa cum se cuvine – a celor care au plagiat?
Sigur nu putem vorbi despre o minoritate. Probabil nici despre o majoritate, însă în mod categoric polii de influență și de decizie din mediul academic nu își doresc să se facă „arheologie“, așa cum s-a exprimat și ministrul Cîmpeanu. E drept că s-au făcut unele progrese în privința integrității academice în ultimii ani, însă mai degrabă vorbim despre progrese făcute pentru a avea ce raporta, însă dacă mergem acum prin marile universități, nu mă refer la cele de la periferia mediului academic, vom întâlni profesori care vor aduce argumente stupefiante care să justifice plagiatul. Lucrurile nu se vor schimba până nu se vor schimba mentalitățile, până când nu vom internaliza structural că plagiatul este greșit, că e un fapt condamnabil. Va dura generații ca această schimbare de mentalitate să se producă.
Unde apreciezi că e o tentație mai mare de a plagia – și o realitate a plagiatelor corespunzătoare acestor tentații: în instituțiile academice „de uniformă“ sau în cele, mult mai numeroase fără îndoială, care ies din acest specific, din această logică de funcționare?
Plagiatul este la fel de răspândit în toate universitățile. E adevărat că eu am scris mai mult despre universitățile militare pentru că acolo am găsit o combinație uluitoare de politicieni, cu oameni din servicii, justiție și aparatul guvernamental, însă lucrurile stau la fel de rău și în universitățile private. Dreptul e un domeniu în care s-a plagiat foarte mult, la fel și teologia, economia sau medicina. Totuși, ce e specific universităților militare este faptul că în spatele unui sistem ermetic, în care s-au construit reguli proprii, s-au dezvoltat adevărate rețele de plagiat care au funcționat nestingherite ani și ani de zile.
Există, în Uniunea Europeană, vreo altă țară care să se compare – în răul sistemic – cu România în această chestiune, a plagiatelor academice? Cu alte cuvinte –și aici, e altfel România?
Plagiatul în tezele de doctorat nu are granițe și e o problemă destul de răspândită în mediul academic de pretutindeni, însă sunt puține țări, din câte cunosc eu, unde magnitudinea să fie atât de mare. Spre deosebire de noi, în alte țări anticorpii universitari și instituționali funcționează. Mă gândesc la Germania, bunăoară. Acolo nu s-a ținut cont de funcția sau numele persoanei acuzate de plagiat pentru că acolo mecanismele de verificare și control funcționează, iar cei acuzați de plagiat au fost verificați la sânge, iar titlurile de doctor au fost retrase imediat. Iar în aceste țări mai există ceva: onoarea, care la noi le lipsește celor care ocupă funcții publice. În Germania sunt foarte mulți politicieni care au demisionat din funcțiile pe care le ocupau imediat după ce au fost acuzați de plagiat, un exemplu foarte mediatizat fiind cel al fostului ministru al Apărării Karl-Theodore zu Guttenberg.
Soluții raționale, realiste – la aceste probleme grave? Sunt aceste soluții și ușor „de implementat“, de pus în practică?
Sigur că da, există soluții, însă este nevoie, în primul rând, de voință politică, pentru că în România educația universitară funcționează într-un sistem centralizat de finanțare și control, iar apoi este nevoie de timp. Ca să poți rezolva o problemă trebuie să o conștientizezi și apoi trebuie să accepți că e nevoie să faci ceva pentru a o soluționa. Cum spuneam mai devreme, lucrurile se pot schimba dacă schimbăm mentalitățile, dacă mediul preuniversitar și cel universitar înțeleg că trebuie acționat. În România plagiatul nu apare brusc la doctorat. Reproducerea este mai degrabă regula în școala generală și liceu, unde profesorii de limba română încă le cer elevilor să memoreze zeci de pagini de comentarii ale unor opere. Acum, înțeleg că la multe alte materii profesorii le cer elevilor să facă diverse teme pentru care îi încurajează să folosească informații copiate de pe internet. Trebuie să înțelegem că ducem în spate un sistem de reproducere a unor opere sau a unor informații care a fost promovat zeci de ani și care trebuie să înceteze. Creativitatea și argumentul propriu trebuie stimulate, încurajate și apreciate. Abia atunci lucrurile se vor schimba. Iar un alt lucru care trebuie făcut este să conștientizăm că plagiatul și lipsa de integritate academică sunt probleme grave. Nu e suficient să ai cursuri de etică și integritate academică în universități dacă există materii la care copiatul și frauda la examene este regula, iar profesorii închid ochii și trec mai departe.
https://romanialiterara.com/2021/10/12455/
/////////////////////////////////////////////
Primul ministru de Externe al Rusiei după căderea URSS spune că Vladimir Putin nu va folosi arme nucleare: „Este ca predecesorii săi sovietici”
Sebastian Jucan • HotNews.ro
Andrei Kozirev, primul ministru de Externe al Rusiei după destrămarea Uniunii Sovietice, afirmă că președintele Vladimir Putin nu va folosi arme nucleare în Ucraina, asemănându-se în privința amenințărilor în acest sens cu predecesorii săi sovietici.
Andrei Kozirev in 1992, la o intalnire de la Chisinau privind situatia din Transnistria, la care a participat si Adrian Nastase
Kozirev remarcă într-o serie de postări făcute pe pagina sa de Twitter că în prezent par să circule două justificări diametral opuse în privința motivelor pentru care Rusia nu ar trebui să fie înfrântă în Ucraina.
Prima ține de faptul că ea este prea puternică, fiind o superputere nucleară care va apela la arsenalul său de arme nucleare în cazul în care se confruntă cu o înfrângere iminentă. A doua se referă la faptul că, dimpotrivă, Rusia este un uriaș cu picioare de lut, un stat aproape eșuat care va degenera în haos în cazul unei înfrângeri, ceea ce ar lăsa arsenalul nuclear al țării în mâini incerte.
„Putin și clica sa, la fel ca predecesorii lor sovietici, sunt conștienți că un război nuclear nu poate fi câștigat și nu trebuie purtat. Nu din cauza milioanelor de victime potențiale ale unui război nuclear, ci fiindcă ar pieri și ei. Ei aleargă după bani, putere și faimă, nu suicid”, afirmă Kozirev, care a fost ministru de Externe al Rusiei timp de 6 ani, între 1990 și 1996.
El subliniază că abilitatea și hotărârea Statelor Unite de a ține piept agresiunii rusești au acționat ca un descurajator strategic timp de peste 70 de ani.
Fostul șef al diplomației rusești spune că șantajul Moscovei „nu va avea limite”, în cazul unei victorii în Ucraina
În ceea ce privește amenințările repetate ale Moscovei legate de folosirea armelor nucleare, Kozirev spune că acestea sunt în linie cu așa-zisa idee de a „escalada pentru a dezescalada” un conflict, însă că ele au doar menirea de a speria Kievul și statele occidentale pentru a convinge Ucraina să capituleze.
„Dacă Ucraina și Occidentul se predau șantajul nu va avea limite. Dacă nu, Rusia se va confrunta cu un răspuns convențional copleșitor sau o șansă ridicată de a escalada către un nivel suicidar. Conștient de aceste riscuri, Kremlinul nu și-a pus în aplicare amenințările de a folosi armele nucleare pentru a împiedica sau să se răzbune pe livrările de arme occidentale destinate Ucrainei”, subliniază el.
Kozirev spune că Kremlinul s-ar putea simți presat să folosească arme nucleare doar ca un răspuns la o invazie care amenință însăși existența „regatului lui Putin”, cum prevede și doctrina nucleară a Rusiei, ce stipulează că arsenalul nuclear al țării poate fi folosit în cazul unei situații care amenință însăși existența statului rus.
Fostul diplomat rus afirmă de asemenea că Statele Unite și NATO ar trebui să sublinieze clar motivele pentru care ajută Kievul și ce înțeleg printr-o victorie a acestuia în războiul declanșat de Putin pe 24 februarie: restaurarea integrității teritoriale a Ucrainei în granițele sale recunoscute prin tratatele internaționale.
„Această victorie n-ar fi nici de departe o amenințare existențială pentru Rusia sau Putin”, afirmă Kozirev, adăugând că, în pofida declarațiilor belicoase făcute de propagandiștii de la Moscova, Putin poate să renunțe fără probleme inclusiv la pretenția anexării teritoriilor ucrainene ocupate.
Andrei Kozirev susține că regimul lui Putin se va prăbuși într-o bună zi
Fostul șef al diplomației rusești afirmă că propagandiștii ruși vor schimba imediat placa, la indicațiile Kremlinului.
„Înfrângere? Care înfrângere? Putin a dat o lecție NATO: nu vă gândiți niciodată să atacați Rusia. În mod asemănător poate fi clamată și îndeplinirea obiectivelor pe care Putin le-a trasat la începutul invaziei: denazificarea, demilitarizarea și oprirea genocidului din Donbas au fost reușite”, explică Andrei Kozirev.
El spune că statul polițienesc pe care Putin l-a creat se va prăbuși într-o zi, lucru care ar putea deschide ușa unor reformatori. Însă el avertizează că există posibilitatea ca acest proces să fie unul de durată și că Putin sau regimul său să își mențină strânsoarea asupra puterii din Rusia pentru o perioadă lungă de timp, „transformând-o într-un fel de Coreea de Nord uriașă, o țară deprimată cu arme nucleare dependentă de China”.
Kozirev conchide prin a sublinia că dacă SUA și NATO nu vor lăsa Ucraina să cadă în acest război Rusia nu va îndrăzni în viitor să atace un vecin puternic protejat de Washington, la fel cum regimul lui Kim Jong Un nu are curaj să facă acest lucru.
Din poziția pe care a ocupat-o după destrămarea URSS Andrei Kozirev a negociat încheierea unor acorduri care au dus la rămânerea Crimeii în cadrul Ucrainei, dezarmarea nucleară a Kievului sau „înghețarea” conflictului din Transnistria.
Fostul ministru de Externe al Rusiei s-a mutat în Statele Unite în 2010, denunțând „sistemul autoritar, anti-occidental pe care domnul Putin l-a reimpus”. El locuiește la Miami din 2015.
https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-26038905-primul-ministru-externe-rusiei-dupa-caderea-urss-spune-vladimir-putin-nu-folosi-arme-nucleare-este-predecesorii-sai-sovietici.htm
/////////////////////////////////////////////
Komunismul i-a desteptat pe prosti ,iar PeSeDismul ia facut doctori pe pornohoti si etc … Fenomenul plagiatelor. Peste 80.000 de titluri de doctor acordate în România din 1990 și până azi. Anul cu cele mai multe doctorate
Iulia Roșca • HotNews.ro
Din 1990 – an în care au fost acordate 331 de titluri de doctor, până în ianuarie 2022, au fost obținute în România puțin peste 80.000 de doctorate, recordul înregistrându-se în 2012, același an în care a fost descoperit plagiatul în cazul tezei de doctorat a lui Victor Ponta. Numărul doctoratelor a scăzut apoi, ajungând la o medie de puțin peste 2000 de titluri acordate anual.
Academia SRI
În contextul celui mai recent scandal de plagiat în care este implicat premierul Nicolae Ciucă, HotNews.ro a solicitat Ministerului Educației o situație a titlurilor de doctor acordate în România post-decembristă.
Nicolae Ciucă este al treilea premier implicat într-un scandal de plagiat, după ce jurnalista Emilia Șercan a dezvăluit, într-un articol PressOne publicat marți, că generalul în rezervă a plagiat în lucrarea de doctorat pe care a susținut-o în 2003 la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”. În timp ce Victor Ponta și-a pierdut definitiv titlul de doctor în drept, Mihai Tudose a încercat să renunțe la titlu, însă a pierdut în instanță.
Câte doctorate au fost acordate în România, pe ani și decenii
Dacă în anii 90 au fost acordate în total mai puțin de 10.000 de titluri de doctor – doar 331 în anul 1990, între 2010 și 2019 numărul a ajuns aproape de 40.000, potrivit datelor transmise HotNews.ro de Ministerul Educației.
Anii 90 – între 1990 și 1999: 9517 titluri
Anii 2000 – între 2000 și 2009: 28226
Anii 2010 – între 2010 și 2019: 37969
În 2019 au fost acordate 2359 titluri, în 2020 – 2052, iar anul trecut 2302. În 2022 până la acest moment au fost acordate 77 tiluri de doctor.
Vârful fenomenului doctoratelor – anul 2012
Numărul doctoratelor acordate a crescut începând cu finalul anilor 90. Numărul a depășit prima data 2000 de tiluri pe an în 1999 iar în 2012, acesta a depășit 6000 titluri. Mai exact, 6259 de titluri de doctor au fost acordate în 2012.
Cifrele au rămas ridicate și în următorii doi ani, însă începând cu anul 2015, numărul titlurilor acordate anual acesta a rămas în jurul a puțin peste 2000 de titluri.
De precizat că 2012 este anul scandalului de plagiat al lui Victor Ponta (acesta și-a pierdut ulterior titlul de doctor în drept), declanșat de dezvăluirile din revista Nature. În acest context au început să apară în universități soft-urile antiplagiat.
De ce acest trend descendent? Ne oferă o explicație profesorul universitar Mircea Dumitru, vicepreședinte al CNATDCU:
„Trendul descrescator se datorează în primul rând proceselor de evaluare mai riguroase la care sunt supuse tezele. Este mai ”greu” să finalizezi o teză care este evaluată mult mai atent și scrupulos. După cazul „Ponta”, regulile aplicate Școlilor Doctorale au devenit mai puternice”, a explicat Dumitru pentru HotNews.ro.
Potrivit unui articol cursdeguvernare.ro din 2016, chiar actualul ministru al Educației, Sorin Cîmpeanu, afirma atunci că presiunea publică a dus la o filtrare mai atentă a acestor lucrări, de mai multe ori pe parcurs, pentru a se depista eventuale similitudini cu alte teze.
Obligativitatea verificării lucrărilor de doctorat prin folosirea unui soft anti-plagiat a fost introdusă în lege în 2016.
USR anunţă iniţiative legislative pentru descurajarea plagiatului. Una dintre propuneri – eliminarea indemnizației pentru titlul de doctor
Mai mulţi parlamentari ai USR au anunţat în aceste zile că vor depune în perioada următoare trei iniţiative legislative menite să stopeze „flagelul” furtului intelectual.
Senatorii Simona Spătaru şi Ştefan Pălărie, precum şi deputatul Cristian Seidler au vorbit despre: anularea indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, obligativitatea trimiterii lucrării de doctorat în format digital la Biblioteca Naţională, o mai mare transparenţă în funcţionarea Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU), anularea posibilităţii ca un plagiator să renunţe la titlul de doctor în mod voluntar, potrivit Agerpres.
„Cele trei iniţiative sunt gândite de colegii de la USR PLUS să înceteze acest flagel al furtului intelectual, care este până la urmă o formă de hoţie. Suntem în perioada în care strângem semnături şi în cel mai scurt timp o să fie depuse toate cele trei modificări. Sigur în debutul primei sesiuni parlamentare vom avea în circuitul parlamentar legile de care vorbim”, a precizat Ştefan Pălărie.
Pălărie a menţionat că USR susţine modificarea Legii educaţiei naţionale, prevăzând sancţiuni drastice pentru şcolile doctorale care nu trimit exemplarul lucrării în format digital către Biblioteca Naţională.
Senatorul a criticat modul de funcţionare al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU). În opinia sa, există „zero transparenţă” în activitatea CNATDCU, deoarece nu se ştie când se întruneşte acest for sau care sunt verdictele sale.
Seidler a remarcat o „creştere exponenţială” a numărului de doctorate din România, mai ales în ultimii ani. El a atras atenţia şi asupra faptului că, de-a lungul timpului, legile salarizării „au încurajat acest fenomen”, prin faptul că s-au acordat bani suplimentari „pentru simpla deţinere de titlului de doctor”. Astfel, iniţial s-a acordat un spor de 15% din salariul de bază, iar din 2017 sporul a devenit 50% din salariul minim pe economie (adică 750 de lei pe lună, în prezent).
Deputatul a menţionat că există situaţii în care în vederea angajării este necesară deţinerea titlului ştiinţific de doctor, dar a opinat că „în acest caz nu se justifică plata suplimentară pentru deţinerea unei diplome fără de care nu s-au fi putut ocupa acel post”. În acest sens, a oferit exemplul unui şofer, care nu este plătit suplimentar pentru deţinerea permisului de conducere.
Totodată, Seidler consideră că deţinătorul unei diplome de doctorat nu ar trebui să beneficieze de sporuri nici în cazul în care titlul ştiinţific respectiv nu îi este necesar la locul de muncă, conform fişei postului.
Câte școli doctorale sunt în România – evaluarea făcută la 10 de ani de la intrarea în vigoare a Legii Educației
Pe 30 decembrie 2021, la 10 ani de la intrarea în vigoare a Legii Educației, ministrul Sorin Cîmpeanu, anunța că au fost evaluate, cu componentă internațională, 50 de instituții organizatoare de studii universitare de doctorat (IOSUD) – Academia Română, 47 de universități de stat și 2 universități particulare. Patru universități au renunțat la a mai solicita organizarea/ acreditarea studiilor universitare de doctorat, iar o universitate a decis evaluarea de către o agenție din străinătate.
Potrivit sursei citate, în cele 50 de IOSUD-uri au fost evaluate 189 de școli doctorale care gestionează 398 de domenii de studii universitare de doctorat (DSD). Dintre acestea, în urma evaluării, s-a decis acreditarea condiționată (cu reevaluare la un an) pentru un număr de 35 de domenii de studii universitare de doctorat care funcționează în 16 IOSUD-uri.
Evaluarea pentru 363 de domenii de studii universitare de doctorat s-a finalizat cu menținerea acreditării – dintre acestea, 73 de domenii din 35 de IOSUD-uri au fost reacreditate conform metodologiei, cu condiția ca în termen de maximum 3 ani să îndeplinească toți indicatorii de calitate.
https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-25320765-fenomenul-plagiatelor-peste-80-000-titluri-doctor-acordate-romania-din-1990-pana-azi-anul-cele-mai-multe-doctorate.htm
/////////////////////////////////////////////
(Instigarea la omorul aproapelui nu este Biblic… ) Patriarhul Kiril cere mai multă implicare din partea preoţilor în războiul din Ucraina
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Kirill, le-a cerut sâmbătă preoţilor să se implice mai mult în campania militară din Ucraina, să-i mobilizeze pe enoriaşi pentru ca aceştia să strângă echipamente şi alimente pentru soldaţi, ba chiar să se ducă pe front pentru a le oferi sprijin spiritual, transmite EFE.
„Dacă spunem că biserica este alături de poporul său, fiecare parohie trebuie să-i ajute pe cei aflaţi în prima linie. Trebuie să ne mobilizăm enoriaşii pentru ca aceştia să strângă echipamente şi alimente”, a declarat Kirill, citat de agenţia oficială RIA Novosti, cu prilejul unei reuniuni cu reprezentanţii clerului la Catedrala Epifaniei din Moscova.
Şeful Bisericii Ortodoxe Ruse nu s-a mulţumit doar să ceară ajutor material pentru participanţii la invazia Rusiei în Ucraina, ci le-a cerut preoţilor să se ducă pe front pentru a le oferi sprijin spiritual soldaţilor.
„Ştiu că deja se face mult, dar cred că este insuficient. În plus, în spaţiul mediatic nu se menţionează cu frecvenţă ajutorul pe care Biserica Ortodoxă Rusă îl oferă celor care se află în Doneţk, Lugansk, în prima linie a frontului”, a spus el.
Patriarhul Kirill a reiterat că cei care merg pe front au nevoie în primul rând de ajutor spiritual.
„Nu li se pot spune formalităţi. Trebuie să ştii ce să-i spui persoanei care să o întărească atunci când se dă ordinul de atac. Un ordin fără de care nu poate exista victorie, când trebuie să te ridici şi să mergi să-ţi înfrunţi moartea. Asta fac băieţii noştri: se ridică din tranşee şi se duc la întâlnirea cu moartea, a afirmat el, citat de Agerpres.
(Instigarea la omorul aproapelui nu este Biblic!) https://www.dcnews.ro/patriarhul-kiril-cere-mai-multa-implicare-din-partea-preotilor-in-razboiul-din-ucraina_902795.html
////////////////////////////////////////////
Turnatorii Kaghebisti (in sutana) gasesc pretexte ca sa linga scuipatul putinist… Cum s-au adunat din nou „patrioţii” români în spatele lui Putin şi Kiril
Editorial de Ino Ardelean
După ce erau cât pe-aci să invadeze Austria, drept pedeapsă pentru eşecul Shengen, urmaşii direcţi ai dacilor liberi duc acum o nouă „bătălie” pe viaţă şi pe moarte. Vizat de această dată este preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski. Motivul ar fi „maltratarea preoţilor români” din ţara vecină. În fruntea cohortelor de mari „patrioţi” porniţi la luptă, tot trei televiziuni patronate de foşti puşcăriaşi pentru fapte de corupţie şi un infractor fugit. Cred că am mai scris, dar nu ştiu cum se face, dar în România una din unităţile de măsură ale „patriotismului” este dimensiunea raptului. Sigur mai sunt şi alte unităţi de măsură a acestui gen de „patriotism”, precum anti-europenismul, „putinismul”, suveranismul etc.
Rând pe rând, au fost scoase iarăşi pe tarabă tot felul de personaje sulfuroase, cu discursuri vomitive, perfect ajustate punctajului de la Kremlin. De la naftalină a fost extras chiar şi Gheorghe Funar, cel degrabă vărsătoriu de vopsele tricolore de băncile din Cluj şi care a propus recent un referendum pentru schimbarea denumirii ţării din România în Geţia. „Epurare etnică”; „teroare”; „pogrom” (bine că nu holocaust); „Ucraina, stat terorist”, „Ucraina, stat nazist”; „Zelenski, dictator nazist”; „Nici Hitler n-a făcut aşa ceva” sunt doar câteva din narativele şi epitelele pe care le-am auzit în ultimele zile. Observaţi, ultimele sunt exact motivele invocate de Putin pentru atacarea Ucrainei!
Ce s-a întâmplat de fapt în Ucraina de-a învârtoşat în asemenea hal „patriotismul” unor semeni de-ai noştri? Într-adevăr Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) a organizat mai multe razii în biserici şi mănăstiri, în care preoţii erau suspectaţi de acte subversive împotriva ţării. Ce nu spun „patrioţii”, percheziţiile nu au vizat doar preoţi români, ci şi ruşi sau ucrainieni. Iar ce nu se spune, este că firul roşu care-i leagă pe toţi aceşti preoţi este subordonarea faţă de sceleratul patriarh Kiril, unul dintre cei mai agresivi promotori ai războiului declanşat de Putin.
Poate unii au uitat, dar Ucraina duce de aproape un an un eroic război de apărare în faţa unei armate criminale. Acolo mor oameni, femei, bătrâni, copii, în aplauzele lui Kiril. Cei care au scăpat stau în frig, întuneric, fără mâncare şi apă. Iar în orice război, „coloanele a cincea” ale adversarilor sunt căutate şi demantelate. Nu poţi să duci un război, când pe propriul teritoriu propagandiştii inamicului sunt lăsaţi în pace. E ordinea firească a oricărei confruntări armate. Chiar şi în timp de pace e discutabil acest aspect, darămite în vremuri de război. Iar preoţii vizaţi au făcut propagandă pentru Kiril şi Putin, în timpul raziilor fiind descoperite nenumărate dovezi în acest sens. În Ucraina nu este nici epurare etnică, nici maltratarea românilor, ci o formă absolut normală de apărare în faţa unei invazii demente.
De altfel, unul dintre aceşti preoţi prezentat de televiziunile infractorilor drept „martir al neamului”, un anume Longhin Jar, nu şi-a ascuns niciodată dragostea faţă de Moscova. Potrivit presei, anii trecuţi, acest individ a produs atacuri isterice şi la adresa BOR şi a Patriarhului Daniel, pe motiv că nu închină lui Kiril, iubitorul de criminali. Aceste lucruri sunt trecute cu vederea de „patrioţii” români care şi-au găsit acum un nou pretext pentru a se alinia în spatele lui Putin.
Şi ar mai fi o chestiuine aici. Se tot insistă pe faptul că în Ucraina ar fi 400 de mii de români. De fapt sunt 150 de mii, restul declarându-se moldovei. Şi insistă să fie denumiţi moldoveni, existând reportaje jurnalistice în acele comunităţi şi care confirmă acest lucru. Vrem, nu vrem, în Europa există un stat Moldova, din a cărei populaţie doar 7% se declară români ca naţionalitate. Ori a forţa „românizarea” unor oameni doar fiindcă vorbesc limba română – e drept unii poate bine decât „patrioţi” de-ai noştri precum Maria Grapini – vine în logica în care se poate spune şi că Anschluss-ul lui Hitler a fost o chestiune absolut normală, austriecii find vorbitori de limbă germană.
//////////////////////////////////////////////
Orto-satanismul in sutana indeamna tinerii sa moara(desi asta nu scrie in Biblie),ca sa traiasca /hoteasca ei mult si bine… Patriarhul Kiril îi îndeamnă pe ruși să nu se teamă de moarte și să nu-i urască pe ucraineni
Șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Kirill, i-a îndemnat pe ruși să nu se teamă de moarte, după ce președintelui Vladimir Putin a decretat mobilizarea parțială a rezerviștilor pentru a lupta în Ucraina.
„Mergi cu curaj să-ți îndeplinești datoria militară. Și amintește-ți că, dacă îți dai viața pentru țara ta, vei fi cu Dumnezeu în Împărăția, slava și viața veșnică a Lui”, a spus Kirill miercuri, într-o predică ținută la Moscova, relatează Newsweek.
Kirill, care a justificat decizia lui Putin de a invada Ucraina în februarie pe motive spirituale și ideologice, a făcut aceste remarci la scurt timp după ce oficialii ruși au spus că până la 300.000 de rezerviști vor fi chemați să lupte.
### VEZI ȘI… ###
Cum sunt afectați moldovenii cu cetățenie rusă de mobilizarea lui Putin
Ordinul de mobilizare parțială a provocat proteste de stradă în multe orașe din Rusia, soldate cu reținerea a peste 1.000 de persoane. În câteva ore după publicarea decretului prezidențial, numărul rușilor care încercau să păsărească țara, pentru a evita mobilizarea, a crescut dramatic.
În predica sa de miercuri, Patriarhul Kiril a mai spus că o persoană „cu adevărat credincioasă” nu se teme de moarte.
Kiril i-a îndemnat totodată pe ruși să nu-i urască pe ucraineni, și să se roage pentru întărirea „sentimentelor frățești ale popoarelor Sfintei Rusii”, astfel încât „unitatea Bisericii, care este garanția păcii în vastitatea Rusiei, să devină și mai puternică”.
Patriarhul Kiril a susținut că creștinii ortodocși din Ucraina continuă să se roage pentru „pace în întinderile Rusiei istorice”.
Patriarhul a justificat conflictul încă de la începutul invaziei rusești în Ucraina, ținând discursuri despre Rusia ca „putere iubitoare de pace” care nu se angajează în „aventuri militare”.
În iunie, el a susținut că Rusia este „atacată” de lumea întreagă, pentru că „vrea să fie altfel”, și asta provoacă „gelozie și invidie”.
https://moldova.europalibera.org/a/patriarhul-kirill-%C3%AEi-%C3%AEndeamn%C4%83-pe-ru%C8%99i-s%C4%83-nu-se-team%C4%83-de-moarte-%C8%99i-s%C4%83-nu-i-urasc%C4%83-pe-ucraineni/32048217.html
////////////////////////////////////////////
25 DE CURIOZITĂȚI DESPRE CĂRȚI PE CARE NU LE ȘTIAI
Vrei să afli cele mai interesante informații despre cărți? Ai ajuns unde trebuie.
Cărțile oferă o evadare temporară din propria-ți poveste. Cred că este un lucru cert când spun că majoritatea oamenilor găsesc o imensă bucurie în a sta cu o carte în brațe la final de zi. Și nu numai.
Știai că în medie un om citește 12 cărți pe an? Da. Și eu am fost surprinsă atunci când am aflat această informație.
Conform indicelui NOP World Culture Score, India este țara care citește cel mai mult, depășind 10 ore pe săptămână. Thailanda și China sunt pe locul doi și trei, cu 9 ore, respectiv 8 ore pe săptămână, dedicate acestei activități.
După ore întregi de navigat pe căile cunoscute și mai puțin cunoscute ale Internetului, am realizat un top cu 25 de curiozități despre cărți, pe care te invit să-l citești mai jos:
Cuvântul “carte” a apărut pentru prima dată într-un manuscris aparținând lui Alfred cel Mare, regele anglo-saxon al regatului Wessex din 871 până în 899. Cărțile nu au căpătat denumirea de cărți decât după foarte mult timp.
Cel mai lung roman scris vreodată este “În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Această capodoperă și-a câștigat locul în Cartea Recordurilor (Guinness Book of World Records), fiind formată din 13 volume, depășind un total de 1,3 milioane de cuvinte.
Cea mai mare carte din lume este Atlasul Klencke, care măsoară 1,75 metri înălțime și 1,90 metri lățime (atunci când este deschisă).
Autorul nuvelei Peter Pan, J. M. Barrie a dat drepturile de autor spitalului care-i poartă numele – J.M Barrie de pe strada Great Ormond, pentru care spitalul încă primește bani, chiar și astăzi. Acordarea drepturilor de autor acestui spital a ajutat la salvarea a numeroase vieți.
În secolul al XIII-lea, un călugăr a luat o carte veche scrisă de Arhimede (în secolul al X-lea), a șters conținutul și a scris peste ea rugăciuni. Oamenii de știință au stabilit că acesta a șters o carte care a pus bazele matematicii cu mii de ani înainte de Newton și Leibniz.
Virgina Woolf și-a scris toate cărțile stând în picioare.
Romanul Agathei Christie „Elefanții nu uită niciodată” dezvăluie semne ale apariției Alzheimerului autoarei, o cincime din vocabularul ei este pierdut, folosind preponderent cuvintele nespecifice, cum ar fi „lucru”. De asemenea, se poate observa și o scădere accentuată a „densității ideii”, ultima linie a romanului fiind „Poate că e bine să nu-mi mai amintesc.”.
Cea mai lungă frază care a fost tipărită vreodată în literatură îi aparține lui Victor Hugo. Aceasta apare în cel mai cunoscut roman al autorului, și anume “Mizerabilii”, având o lungime de 823 de cuvinte.
Cărțile obișnuiau să fie legate cu lanțuri, de rafturile bibliotecilor, pentru a preveni furtul.
Stephen King a aruncat manuscrisul inițial pentru „Carrie” la gunoi. Soția sa, Tabitha, după ce l-a găsit în gunoi și l-a citit, l-a convins să-l termine și să-l trimită editorului. Culmea este că acest romanul este cel care l-a făcut celebru.
Prima carte care a primit titlul de „bestseller” a fost “Fools Of Nature”, aparținând scriitoarei americane Alice Brown, în anul 1889.
Pentru a scrie un roman, un scriitor are nevoie de aproximativ 475 de ore, ținând cont de faptul că un roman de dimensiune medie conține aproximativ 90.000 de cuvinte, ceea ce înseamnă 189 de cuvinte pe oră.
Autorul operei “Stăpânul inelelor”, J. R. R. Tolkien a scris întreaga trilogie cu doar două degete! J. R. R. Tolkien a spus că procesul de scriere a trilogiei a fost epuizant, având peste 1.200 de pagini, modul în care a învățat să tasteze (cu doar două degete) luându-i mai mult timp.
Prima carte care a fost scrisă cu ajutorul mașinii de scris se numește “Aventurile lui Tom Sawyer”, scrisă de Mark Twain.
Cea mai scumpă carte din lume poartă numele de “Codex Leicester” si a fost scrisă de Leonardo Da Vinci. A fost achiziționată în anul 1994 de Bill Gates pentru 30,8 milioane de dolari. Dacă Bill Gates ar decide să vândă această carte astăzi, specialiștii spun că prețul ar fi dublu sau chiar triplu.
Există patru cărți legate în piele umană la Biblioteca Universității Harvard. Bibliopegia antropodermică poartă numele acestei practici din secolul al XVII – lea și constă în confecționarea de coperți din piele umană. Interesant este faptul că medicii obișnuiau să facă asta, existând de asemenea și mai multe cărți legate în pielea animalelor.
Top 3 cele mai citite cărți din lume sunt: Biblia, Citate ale președintelui Mao Zedong și seria Harry Potter.Numărul total de cărți din seria Harry Potter, vândute în întreaga lume, depășește 500 de milioane, însemnând că există o carte Harry Potter pentru fiecare 17,5 oameni de pe pământ.
Prima carte tipărită la Oxford a fost un studiu despre Crezul Apostolilor. Pe prima pagină a cărții a fost scrisă greșit data, în loc de anul 1478 era trecut anul 1468.
Știai că frica de a rămâne fără material de citit se numește Abibliofobie?
Cea mai mică carte din lume se numește “Teeny Ted din Turnip Town” și face parte din Cartea Recordurilor. Cartea măsoară 100 micrometri pe 70 micrometri și are chiar și un număr ISBN: 978-1-894897-17-4.
Fostul președinte american Theodore Roosevelt obișnuia să citească o carte pe zi.
Unul din 5 adulți din întreaga lume nu poate citi sau scrie. Acest fapt este puțin trist deoarece, în Occident, învățământul este asigurat de stat.
Un studiu a descoperit că pentru o persoană care citește în mod regulat există de două ori și jumătate mai puține șanse de a fi diagnosticată cu Alzheimer. Acest fapt este uimitor și unul la care mulți oameni ar trebui să se gândească.
Există un cuvânt dedicat celor ce iubesc mirosul cărților vechi: bibliosmia. Destul de des, oamenii spun că preferă cărțile fizice, în detrimentul celor E-book, dar nu sunt capabili să ofere un motiv exact.
Când se publică o carte în Norvegia, guvernul cumpără 1,000 de exemplare, 1,500 dacă este o carte pentru copii, și le distribuie bibliotecilor din toată țara.
La fel cum cărțile sunt alcătuite din cuvinte și propoziții, așa suntem și noi: suma cărților pe care le-am citit. Poți asemăna cartea cu un străin sfios, care te abordează atunci când te aștepți mai puțin și se dovedește a fi un prieten de nădejde, pe care te poți baza mulți ani de acum încolo.
Dacă știi și alte curiozități care ar trebui adăugate pe listă, nu ezita să-mi spui. Și dacă te-au bucurat aceste informații interesante despre cărți, de ce să nu le împărtășești și prietenilor tăi, pe rețelele de socializare?😊
https://cartialtfel.ro/25-de-curiozitati-despre-carti-pe-care-nu-le-stiai/
//////////////////////////////////////////////
Jurnaliștii Mafiei: Site-ul Lumea Justiției și oamenii lui Răzvan Savaliuc, anchetați la DNA pentru grup infracțional organizat și favorizarea infractorului
Autor: Ionut Muresan
Jurnalistul Răzvan Savaliuc, proprietarul site-ului Lumea Justiției. Răzvan Savaliuc
Jurnaliștii de la Lumea Justiției și firma care administrează publicația online – Jurindex Media SRL deținută de Răzvan Savaliuc – sunt implicați într-o ancheta a procurorilor DNA pentru favorizarea făptuitorului și constituire de grup infracțional organizat, alături de alte persoane din mediul avocațial, au declarat pentru Ziare.com surse apropiate anchetei.Dosarul a fost deschis de DNA împotriva Jurindex Media SRL (ca persoană juridică), precum și împotriva jurnaliștilor Elena Dumitrache și George Tărâță, dar și a avocaților Victor Alexandru Todică și Roxana Daskalu, ambii din Baroul București.Infracțiunile cu privire la care procurorii DNA fac cercetări sunt următoarele:Constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367 Cod penal)Favorizarea făptuitorului (art. 269 Cod penal)Abuzul în serviciu (art. 297 Cod penal) raportat la art. 13 indice 2 din Legea 78/2000Fals intelectual (art. 321 Cod penal)Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 Cod penal)Falsul În declarații (art. 326 Cod penal)În aceeași anchetă penală este vizată și fosta judecătoare Viorica Costiniu, al cărei soț, Florin Costiniu, a fost condamnat definitiv de Înalta Curte, după ce fusese trimis în judecată de procurorii anticorupție pentru complicitate la infracțiuni de trafic de influență săvârșite alături de fostul senator PSD Cătălin Voicu.AdsDaca iti deschizi inca un cont curent, nu se cheama ca il inseli pe primul. Se cheama COMPETITIVE RESEARCH. Incearca oferta GeniusCont Gold de la UniCredit Bank si vezi ce ti se potriveste mai bine. Afla mai multe AICI!Viorica Costiniu și-a folosit funcția de „președinte de onoare” a Asociației Magistraților din România, pentru a-i ajuta pe cei de la Lumea Justiției să propage public, prin intermediul mai multor articole, informații necorespunzătoare adevărului, cu caracter defăimător pentru modul în care a fost soluționată de către judecătorul Alexandru Ciprian Ghiță de la Curtea de Apel București dosarul lui Șerban Pop, fost vicepreședinte al ANAF.AdsCum pun presiune pe judecători jurnaliștii MafieiȘerban Pop a fost trimis în judecată de DNA pentru o mită de 2,5 milioane de euro primită de la Sorin Ovidiu Vîntu, fiind condamnat în luna septembrie 2022 de către judecătorul Alexandru Ciprian Ghiță de la Curtea de Apel București la pedeapsa-record de 13 ani închisoare.După condamnare, deși dosarul se află în curs de judecare a apelului la Înalta Curte, jurnaliștii de la Lumea Justiției început să publice mai multe articole care conțineau informații necorespunzătoare adevărului, cu scopul de a-l favoriza pe inculpatul Șerban Pop, creându-i o imagine falsă de „victimă” a procurorilor DNA și a judecătorului Alexandru Ciprian Ghiță.Iată titlurile a două dintre articolele de pe LuJu.ro care îl vizau pe judecător:„Condamnare după pofta europenilor – Ireal. Judecătorul CAB Ciprian Ghiță a motivat condamnarea la 13 ani de închisoare a fostului șef ANAF Șerban Pop pe necesitatea îndeplinirii MCV”„Motivarea care a șocat magistratura – Mesajul judecătoarei Viorica Costiniu, președinta de onoare a AMR, pentru judecătorul CAB Ciprian Ghiță”AdsNu este vorba de un derapaj punctual al jurnaliștilor de la Lumea Justiției și nici prima dată când aceștia îi „desființează” pe judecători:„Dorel nenorocește și la Militară – Tras pe linie moartă la Curtea Militară de Apel ca să nu mai distrugă destine la CA București, vestitul judecător George Dorel Matei a condamnat la 2 ani de închisoare un ofițer ISU, pentru culpa că și-a propus fratele la promovare”„Măcel Judiciar – Judecătoarea Manuela Orzață de la Tribunalul București a condus pe repede-înainte ultimul termen din procesul lui Mario Iorgulescu”„Condamnare în dosar făcut cu sprijinul SRI – Ex-primarul Sectorului 5 Marian Vanghelie a fost executat la Tribunalul București. Judecătoarea Cristina Maria Cristea i-a pus în cârca fostului edil 11 ani și 8 luni de închisoare pentru pretinse fapte de luare de mită, abuz în serviciu și spălare de bani”AdsPublicația anti-justiție, finanțată la greu de inculpațiProcurorii DNA au descoperit că firma Jurindex Media SRL (care administrează site-ul Luju.ro) a încasat suma de 391.325 de lei de la PSD-ul condus de Liviu Dragnea.În plus, în perioada protestelor #Rezist, cea mai virulentă publicație împotriva reformelor din justiție (LuJu.ro), condusă de Răzvan Savaliuc, a fost plătită de grupul infracțional organizat al lui Marian Vanghelie cu 58.000 de euro, bani ce proveneau din surse publice, fraudate sistematic.În același timp cu urmărirea penală de la DNA, două instanţe civile – Judecătoria Pitești și Tribunalul Argeș – au dispus blocarea unor articole publicate de LuJu.ro pe care magistrații le-au considerat defăimătoare pentru următoarele considerente:„În privinţa aparenţei dreptului, în mod corect a reţinut prima instanţă că operaţiunea tehnică de blocare de la căutare prin motorul google prin folosirea cuvintelor cheie „Ghita Ciprian Alexandru, Ghita Ciprian, judecător Ghita Ciprian Alexandru, judecător Ghita Ciprian” a celor două articole publicate pe www.luju.ro, este de natură să stopeze informaţiile cu caracter defăimător, şi care se regăsesc, atât în cuprinsul titlurilor celor două articole, cât şi în conţinutul acestora, inducând cititorilor ideea că hotărârea judecătorească la care se referă cele două articole nu corespunde exigenţelor unei motivări legale şi temeinice, „aberanta soluţie de 13 ani închisoare”, aducând atingere prestigiului de care se bucură judecătorul care a pronunţat hotărârea, reclamantul din prezenta cauză.Fără a antama fondul cauzei, tribunalul observă că demersul reclamantului vizează încetarea prejudicierii drepturilor sale nepatrimoniale, care sunt ocrotite de lege, iar modificarea altgoritmului de căutarea în funcţie de cuvinte cheie este o operaţiune tehnică care poate suferi schimbări şi nu urmăreşte blocarea celor două articole, care se regăsesc pe pagina de web a luju.ro.Prin urmare, aparenţa dreptului este în favoarea reclamantului.Reclamantul nu urmăreşte prin intermediul prezentului demers blocarea celor două articole, cum eronat susţin apelantele, întrucât Google este un motorul de căutate care prezintă utilizatorilor informaţiile într-o anumită ordine în funcţie de căutarea cerută, cum ar fi după cuvinte, iar încălcarea dreptului la libera exprimare poate să fie invocată doar de titularul acestui drept, aparenţa acestui drept nefiind în favoarea apelantelor”, se arată în motivarea Tribunalului Argeș, consultată de Ziare.com.AdsCe a susținut magistratul în acțiunea civilăJudecătorul Alexandru Ciprian Ghiță de la Curtea de Apel București arăta, în acțiunea depusă în instanță cu privire la site-ul Lumea Justiției, că jurnaliștii au depășit cu mult granițele libertății de exprimare atunci când i-au criticat motivarea condamnării lui Șerban Pop:„Din cuprinsul adresei nr. 498/P/2022 din 16.12.2022 a Direcției Naționale Anticorupție rezultă că s-a început urmărirea penală față de Tărâţă George, Elena Dumitrache şi Jurindex Media SRL, Viorica Costiniu, Google Bucharest SRL, Google Ireland Limited şi Google LLC, Todică Alexandru Victor, Roxana Daskalu şi societatea de avocaţi Grigorescu, Ştefanică şi asociaţii SPARL, persoane care au semnat, publicat și promovat pe motoarele de căutare Google articolele a căror blocare temporară la căutare a fost admisă în prezenta cauză.Odată ce în cauza nr. 498/P/2022 Direcția Națională Anticorupție a reținut că există probe că persoanele menționate au constituit un grup infracțional organizat și au publicat cele două articole în scop infracțional, aveți obligația să mențineți ordonanța președințială pronunțată de Judecătoria Pitești în prezenta cauză prin care s-a dispus blocarea urgentă și temporară la căutare a celor două articole sus-menționate până la clarificarea aspectelor de fond penal și civil”, arată judecătorul în documentul citat.Motivarea condamnării lui Șerban Pop: „A acționat mai degrabă ca un mafiot”La vremea respectivă, imediat ce motivarea condamnării lui Șerban Pop la 13 ani de pușcărie a devenit publică, Ziare.com a arătat care au fost argumentele judecătorului Alexandru Ciprian Ghiță.Pronunțarea magistratului a produs dezolare în rândul inculpaților și al apărătorilor acestora, într-o vreme când toți se pregăteau de prescripție, urmare a deciziei CCR din 26 mai. Așadar, condamnarea lui Șerban Pop nu s-a înscris în trendul actual al Justiției.Judecătorul de la Curtea de Apel București a explicat în motivare de ce Șerban Pop nu scapă de răspunderea penală, arătând că au existat acte care au întrerupt cursul prescripției înainte de perioada 2018-2022, interval reținut de CCR ca fiind cel în care România nu a avut prevederi în acest sens.„Evaluând circumstanţele concrete ale faptei, care au importanţă pentru stabilirea genului şi cuantumului pedepsei, Curtea reține că în 2008 inculpatul (n.r. – Pop Șerban), în calitate de vicepreședinte al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, coordonator al activităților de inspecție fiscală, a pretins, în cursul mai multor întâlniri, de la martorul denunțător (n.r. – Vîntu Ovidiu Sorin), suma de 5.000.000 euro, din care a primit suma de 2.500.000 euro, în patru tranșe succesive – 500.000 euro, în data de 08.09.2008, 500.000 euro în data de 06.10.2008, 1.000.000 euro în data de 01.12.2008 si 500.000 euro în data de 23.12.2008 – în legătură cu îndeplinirea unor acte ce intrau în atribuțiile sale de serviciu (…).Inculpatul (n.r. – Pop Șerban) a utilizat un mecanism elaborat de pretindere și primire a mitei, folosindu-se de intermediarii (…), dar și de firme offshore.La evaluarea gravităţii faptei de luare de mită deduse judecății în prezenta cauză, Curtea are în vedere persoana inculpatului și atitudinea psihică a acestuia faţă de fapta comisă şi față de urmările acesteia.În ceea ce privește acest aspect, Curtea reține că, analizarea componentei cognitive (intelective) – capacitatea infractorului de a-şi reprezenta elementele infracţiunii – poate justifica ideea unei gradări a vinovăţiei spre maxim atunci când această reprezentare este clară şi certă.În ceea ce privește persoana inculpatului (n.r. – Pop Șerban), acesta are vârsta de 47 ani și are pregătire juridică superioară, fiind avocat în Baroului București. În aceste condiții, este evident că inculpatul (n.r. – Pop Șerban) a conștientizat perfect faptul că mijloace pe care le folosește în cadrul activității infracționale reprezentau mai degrabă forme de acțiune ale crimei organizate decât preocupări ale unui demnitar al Statului Roman, astfel cum era vicepreședintele ANAF”, notează judecătorul.Mai mult, funcțiile deținute de Șerban Pop de-a lungul carierei – consilier și șef de cabinet al ministrului de Finanțe la 27 de ani, apoi vicepreședinte al Fiscului la doar 34 de ani – au fost reținute de judecător ca fiind circumstanțe agravante pentru luarea de mită.„Aceste funcții obținute de inculpatul (n.r. – Pop Șerban) în zorii carierei profesionale nu l-au responsabilizat, ci dimpotrivă, l-au determinat să aleagă o viață profesională dublă, marcată de aparenta distanțare de afacerile private în care era implicat, concomitent exercitării funcției publice. (…)Martorul (…) consultant financiar specializat în înființarea de societăți off-shore, dar și persoană apropiată de inculpatul (n.r. – Pop Șerban), a arătat că, în intervalul 2003-2004, inculpatul i-a solicitat să se interpună prin intermediul societăților nerezidente pe care le deținea între persoana sa și afacerile pe care le avea în desfășurare.Prin acest mecanism, ce relevă un aplomb infracțional deosebit, inculpatul (n.r. – Pop Șerban) a avut posibilitatea să își controleze în continuare afacerile, fiind în același timp la adăpostul limitărilor cauzate de cerințele legale din România în cazul funcționarilor publici. (…)Comportamentul inculpatului (n.r. – Pop Șerban) după săvârşirea infracţiunii, în timpul procesului penal, a fost marcat de o atitudine nesinceră, de negare a săvârșirii faptei în ciuda evidenței probatoriului administrat. În plus, în plan procesual, inculpatul, prin avocații săi aleși, a dat dovadă de o evidentă dorință de tergiversare a soluționării prezentei cauze, dorință pentru realizarea căreia nu a precupețit niciun efort”, a mai arătat judecătorul.Șerban Pop, dat pe mâna DNA de SOV și de oamenii luiReamintim că Sorin Ovidiu Vîntu și unul dintre oamenii lui de bază, Zizi Anagnastopol, au „pus umărul” la trimiterea în judecată a fostului vicepreședinte al ANAF, Șerban Pop, în al doilea dosar penal, cel în care este acuzat de procurorii DNA că, pe vremea când era în funcție, ar fi cerut o mită de 5 milioane de euro, din care ar fi primit jumătate, pentru rambursări anticipate de TVA, aferente unei mega-tranzacții.Fostul sindicalist Liviu Luca – „omul de paie” al lui Sorin Ovidiu Vîntu în acționariatul PetromService (PSV) – a vorbit în instanță, miercuri, 27 iulie 2022, despre cum „tătucul FNI” i s-a lăudat că a dat mită la vârful Fiscului pentru o rambursare ilegală de TVA de aproape 230 de milioane de lei.Acesta este al doilea dosar penal al lui Șerban Pop, el fiind judecat și alături de Horia Simu pentru trafic de influență, în legătură cu închiderea Dosarului Cuprom de pe rolul DIICOT. În acest dosar era vizată și fosta șefă DIICOT, Alina Bica, dar aceasta a obținut achitarea la ÎCCJ. Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Jurnaliștii Mafiei: Site-ul Lumea Justiției și oamenii lui Răzvan Savaliuc, anchetați la DNA pentru grup infracțional organizat și favorizarea infractorului
/////////////////////////////////////////////
50 de curiozități despre lumea care ne înconjoară
Unele dintre statisticile de mai jos vi se vor părea amuzante în timp ce altele sunt cât se poate de serioase. Absolut toate sunt menite, însă, să ne arate cât de puține lucruri cunoaștem despre lumea care ne înconjoară.
Furnicile nu dorm niciodată. Cu toate acestea, în zorii zilei, furnicile se întind asemenea oamenilor pentru a se dezmorți.
- Aproximativ 90% din populația întregii planete locuiește în emisfera nordică.
- Cimpanzeii și cotofenele sunt singurele animale care își pot recunoaște imaginea într-o oglindă.
- Irlanda este singura țară europeană în care nu există șerpi.
- În provincia Alberta din Canada au fost uciși absolut toți șoarecii. In prezent, este singura provincie din lume în care nu există asemenea rozătoare.
- Ochiul unui struț este mai mare decât creierul acestei păsări.
- Balena albastră este animalul care produce cele mai puternice sunete (până la 188 de decibeli). Un astfel de sunet poate fi receptat prin apă la o distanță de până la 850 de kilometri.
- Știți care este apetitul unui furnicar sud-american? Ei bine, acesta poate îngera până la 30.000 de furnici…pe zi.
- Cei mai tineri părinți din istorie (doi copii cu vârste de 8, respectiv 9 ani) au trăit în China. Copilul lor s-a născut în anul 1910.
- Vreți să știți care este regiunea cu cea mai scăzută criminalitate? Încercați Quebec, Canada. Rata criminalității în această zonă este similară cu cea înregistrată într-un parc Disney World, aproape 0.
- Pe suprafața unui corp uman trăiesc mai multe vietăți decât oameni pe întreaga planetă.
- Bufnitele sunt singurele păsări care pot distinge culoarea albastră.
- Deși nu pare, Chicago este mult mai aproape de Moscova decât este de Rio de Janeiro.
- Lungimea unui elefant este egală, aproximativ, cu lungimea limbii unei balene albastre. De asemenea, limba unei balene este mai grea decât un elefant adult.
- Limba unui crocodil este imobilă. Ea este atașată de cerul gurii acestui animal.
- Un om uită, în medie, circa 80% din tot ceea ce a învățat într-o zi.
- Durata care îi ia unui fulg de zăpadă ca să ajungă de la nori până pe suprafața pământului? Cel puțin o oră…
- Cei mai mari iubitori ai cărnii de porc sunt danezii. In Danemarca există de doua ori mai mulți porci decât întreaga populație umană a acestei țări.
- Girafa este singurul animal care își poate introduce limba în ureche. Limba unei girafe adulte măsoară peste 50 de centimetri.
- Biblioteca Universității din Indiana, SUA, se scufundă în fiecare an cu circa 2,5 centimetri. Acest fenomen se datorează unei erori a constructorilor care au omis să calculeze și greutatea cărților care vor fi depozitate în uriașa clădire.
- În prezent, pentru prima dată în istoria planetei, numărul persoanelor cu vârste de peste 60 de ani îl depășește pe cel al copiilor cu vârsta sub 5 ani.
- Una din cinci persoane de pe Terra trăiește cu mai puțin de 1$ pe zi.
- O singura vaca poate produce într-un an mai mult lapte decât poate consuma un singur om… circa 200.000 de pahare pline cu lapte.
- Știți câte emailuri se trimit zilnic în toată lumea? Peste 35 de miliarde…
- Pentru fiecare tonă de pește prinsă în oceanele lumii, oamenii aruncă trei tone de gunoi în aceleași ape.
- Cea mai mare caracatiță descoperită vreodată cântărea 4 tone. A fost vânată în anul 1878, în nordul Oceanului Atlantic.
- Cea mai mare meduză observată vreodată avea un diametru de 2,3 metri. Tentaculele sale se întindeau până la 36 de metri.
- Hawaii se apropie de Japonia cu aproximativ 10 centimetri în fiecare an.
- Rechinii sunt singurele animale despre care se știe că nu se pot îmbolnăvi de cancer.
- La Paz, Bolivia, este orașul cel mai sigur din punct de vedere al prevenirii incendiilor. Dată fiind altitudinea ridicată la care se află (peste 3.000 de metri), cantitatea de oxigen din aer de abia poate susține un foc.
- Tot în La Paz, temperatura medie este de doar 10 grade Celsius. Și cu toate acestea, niciodată nu s-a înregistrat o temperatură de 0 grade. Situația este identică și în Punta Arenas, Chile sau Stanley, Insulele Falkland.
- Absolut toți creveții se nasc masculi. Unii dintre ei devin femele la maturitate.
- Chiar și astăzi, 90% din teritoriul Statelor Unite ale Americii este format din terenuri neamenajate sau ferme.
- Numai marea piramida a lui Keops conține suficientă piatră încât să poată fi construit un zid înalt de 50 de centimetri care să înconjoare planeta la Ecuator.
- Cel mai mare șarpe veninos din lume este Cobra Regală. Aceasta poate atinge lungimi de până la 5,5 metri.
- Un cal adult poate consuma într-un an o cantitate de hrană ce depășește de 7 ori propria sa greutate.
- Știți care sunt cei mai mari consumatori de fast-food de pe planetă? Răspunsul corect este…chinezii. 41% dintre chinezi mănâncă, cel puțin o dată pe săptămână la un restaurant fast-food. Doar 35% dintre americani fac acest lucru.
- Există mai mulți oameni care învață limba engleză în China decât cei care o vorbesc oficial în Statele Unite (peste 300 de milioane).
- Dacă vorbiți la telefonul mobil timp de o oră, numărul bacteriilor din urechea voastră va crește de cel puțin 700 de ori.
- Circa 12 copii sunt oferiți zilnic, în maternități, altor mame decât cele naturale. Această statistică include toate țările lumii.
- O femela de dihor poate muri dacă, odată intrată în călduri, nu își va găsi un partener mascul.
- O persoana are în medie 1.460 de vise în fiecare an.
- Un om, consumă, în medie, de-a lungul vieții, o cantitate de hrană egală cu greutatea a șase elefanți maturi.
- În spațiu, astronauții nu pot plânge. In lipsa gravitației, lacrimile nu pot curge (nici flatulența nu este posibilă în stare de imponderabilitate).
- În Bangladesh există o lege care permite autorităților să aresteze elevii cu vârste mai mari de 15 ani care copiază la examene.
- Doar o singură persoană din 2 miliarde va atinge vârsta de 116 ani.
- În fiecare an, mai mulți oameni sunt uciși de măgari decât în accidente aviatice.
- În fiecare an, 60 de milioane de litri de petrol și ulei sunt deversate în râuri și fluvii până în oceane. Cantitatea o depășește pe cea pierdută de petrolierul Exxon Valdez în anul 1989 (unul dintre cele mai mari dezastre ecologice din istorie). Statistica se referă numai la Statele Unite ale Americii.
- Michael Jordan, celebrul baschetbalist american, câștigă anual din reclamele pentru compania Nike mai mult decât toți muncitorii din fabricile Nike, luați la un loc, din Malaezia.
- În urmă cu 3.000 de ani, majoritatea egiptenilor antici nu trăiau mai mult de 30 de ani.
https://studentus.md/lifestyle/25485/
/////////////////////////////////////////////
,,Ispita binelui este mult mai periculoasă decât ispita răului’’ susțin Tzvetan Todorov și Boris Cyrulnik
,,Acolo unde se înalță zorii Binelui, copiii și bătrânii pier, sângele curge’’, spune Vassili Grossman în ,,Viață și destin’’. În locul Binelui, Todorov preferând binele făcut de un om altuia, cum ar fi să ajuți victimele unui război fără să crezi sau să accepți că vreo cauză dreaptă legitimează uciderea. Dar binele făcut persoanelor apropiate nu este suficient. ,,Am petrecut la Auschwitz cei mai frumoși ani din viața mea’’, spunea Rudolf Höss, comandantul lagărului, când a fost supus expertizei psihiatrice în timpul Procesului de la Nürnberg. El continuă spunând că se înțelegea bine cu soția, având patru copii, prezentând poze cu căsuța și fericirea domestică, dar plângându-se cât de greu îi era cu meseria de a face să dispară zeci de mii de trupuri. Un individ se poate așadar comporta etic cu apropiații, dar nu este la fel cu evreii, țiganii, ,,inferiorii’’ buni doar pentru muncă. Aceasta fiind o morală perversă, după Boris Cyrulnik, evreu scăpat de arestările în masă din 1944. Ca băiat de nici 7 ani, micul Boris era considerat ein Stück, adică un lucru de nimic, de aruncat fără a se simți vreo vină.
În numele unei morale sau a Binelui s-au comis crime imorale, în numele umanității s-au produs crime împotriva umanității. Fiindcă toți marii criminali ai istoriei au fost animați de voința de a răspândi în lume Binele, unic și exclusiv. Hitler voia Binele pentru rasa ariană, pentru germanii aleși. Dictatorii comuniști au vrut să realizeze Binele eliminând clasele indezirabile, piedici pe calea realizării societății socialiste și comuniste: burghezii, culacii, chiaburii etc. La fel, fanaticii religioși precum jihadiștii urmează un Bine, vrând să impună necredincioșilor unicul Bine al unicului Dumnezeu adevărat. O problema a Binelui este că în ciuda brutalității lui, este o tendință în om de a se învăța cu el și de a se lăsa ispitit, amăgit, pervertit de el, încât chiar îl acceptă ca fiind un bine. Astfel, noile gardiene SS ajunse la Ravensbrück erau bulversate de atrocitățile din lagărul național-socialist. Însă după câteva zile, deveneau la fel de crude și producătoare de atrocități precum cele cu experiență.
Plecând de la experiențele celor din lagăre care căutau să-i înțeleagă pe gardieni fără a-i diaboliza, care căutau umanitatea din ei, la fel, cei doi autori susțin înțelegerea celui ispitit, amăgit și devenit ucenic al Binelui. Jihadiștii caută un sens global, integrându-se într-un proces colectiv și punându-se în slujba unei unice și singure doctrine adevărate. Aceasta în condițiile în care, după ce în anii ’60 tineretul francez era angajat în organizații catolice sau comuniste, acum el este angajat doar pentru bani și consum. Venind într-o civilizație ce-și deplânge decăderea, precum Franța sau Occidentul, rezumată la sensul economic al vieții, ce desigur este insuficient, jihadistul urmărește, chiar într-o variantă degenerată, să dobândească un alt sens.
Reacția jihadistului este și față de o civilizație care, după Todorov, posedă resorturi autoritare însoțind mesianismul politic al Occidentului. Dorința de a eradica încălcările drepturilor omului, de a alunga nedreptatea de pe Terra, de a instaura o nouă ordine mondială, cea Bună desigur, unde nu și-ar avea loc violențele și războaiele, este un proiect ce se intersectează cu utopiile totalitare, ce vroiau să facă o lume mai bună într-un paradis terestru. Uniformizarea și conformismul din Occident slujesc de multe ori mesianismului politic occidental ce intervine uneori fără măsură pentru a face o lume mai bună. Afganistanul, Irakul, Kosovo pot fi exemple de lume mai bună creată de mesianismul politic al Occidentului. Cât privește Binele public, pe care ni-l flutură pe sub nas guvernările, am văzut efectele în ultimii ani: de exemplu, o guvernare formată din ,,liberali’’ și useriști a votat concedierea angajaților care nu se supun Binelui public și nu se vaccinează cu serul salvator. S-au comparat gardurile despărțitoare din magazine cu regimurile segregaționiste și s-a spus că se exagerează prin aceste comparații. Oare așa să fie?
Oricum ar fi, rămâne valabil îndemnul vecinului nostru de la sud de Dunăre, credința umanistului sceptic Tzvetan Todorov: ,,Este posibilă rezistența la rău, fără a sucomba ispitei binelui’’.
scris de Cătălin Spătaru
Boris Cyrulnik, Tzvetan Todorov, Ispita binelui este mult mai periculoasă decât ispita răului, dialog moderat de Nicolas Truong, trad. Doina Jela, Editura Spandugino, București, 2018, pp. 7, 14-15, 17-18, 20-21, 24-25, 28-29, 32-33, 48-49
https://lumeninmundo.com/2022/12/30/ispita-binelui-este-mai-mult-mai-periculoasa-decat-ispita-raului-sustin-tzvetan-todorov-si-boris-cyrulnik/
/////////////////////////////////////////////
Experiențe carcerale în România Comunistă (vol. 1): rezistența spirituală în ,,mașina de măcinat oamenii’’ și efectele măcinișului în present
,,Da’ așa atmosferă ca la noi nu exista…Bună…Ce dracu’ o fi avut popa acela, eu nu pot să știu…O liniște și…cum să spui io? O atmosferă…ce nu exista…Și ne împărtășea în fiecare zi, pe la zece așa. Și era o atmosferă extraordinar de bună…’’. Așa descrie Nicolae Munteanu atmosfera din celula 98 de la închisoarea comunistă din Gherla, unde era ,,moarte de om’’ în 1958. Arestat și condamnat pentru ,,acte de teroare’’ pentru că la vârsta de 23 de ani, țăranul Nicolae Munteanu băgase teroarea în activiștii de partid, ce făceau propagandă într-un sat vrâncean, aruncând cu bolovani și pietre după ei. Pentru asemenea teroare avea să primească 15 ani de temniță grea fiind arestat de Securitate după tăierea porcului.
În iadul de la Gherla avea să-l cunoască pe călugărul Ioan Iovan, condamnat și de statul comunist și de Biserică pentru că atrăgea mulțimi la Mănăstirea Vladimirești din Tudor Vladimirescu, mulțimi pe care avea obiceiul ,,necanonic’’ să le împărtășească des și să facă cu ele spovedanii în grup. Ioan Iovan era cel care întreținea atmosfera extraordinară din celula 98, memorabilă pentru Neculai Munteanu după jumătate de secol. Neculai Munteanu, ce nu pare un credincios, înjurându-i pe gardieni, securiști și pe activiștii comuniști, dar apreciindu-i pe cei cu un comportament uman față de deținuți.
,,Eliberarea’’
,,Să fim liberi! Și chiar dacă vom muri cu toți, va scrie istoria pe urma noastră că n-am vrut să fim comuniști’’, îi îndeamnă un învățător pe țărani să se răscoale în fața tancurilor sovietice și a colectivizării, a cotelor impuse de statul comunist. Ciobanul Nicolae Burlui participă la arestarea și închiderea unor activiști comuniști, la închiderea unui post de miliție și luarea armamentului, fiind arestat în 1950 și primind 22 de ani de închisoare.
Eliberarea deținuților în 1964 prin decretul lui Dej a fost făcută după ce rezistența fusese îngenuncheată iar poporul bine dresat. Nicolae Burlui amintește cum la eliberarea prin decret sute de deținuți au strigat să trăiască Dej, doi îmbolnăvindu-se de ,,bucurie’’, unul dintre ei murind. Trebuie recunoscută tactica prin care regimul comunist și-a aservit și i-a făcut docili pe ,,bandiți’’, pe ,,dușmanii’’ regimului. De asemenea, cum teroarea a măcinat speranțele unor deținuți ce se vedeau morți precum cei cărora le făceau gropile și care se prăbușeau sub munca istovitoare, datorită chinurilor, bătăilor dintr-o viață teribil de grea. Iar când s-au văzut scoși din groapă prin decretul lui Dej, unii deținuți au izbucnit în urale la adresa regimului comunist sau precum cel ,,mort de bucuria eliberării’’ a rămas în locul de unde nu mai credea că va ieși. Închisoarea comunistă fiind locul unde ,,bandiții’’ erau băgați pentru că nu puteau fi împușcați toți, cum declara Dej la o plenară într-un text tipărit, citit de mine într-o încăpere din Memorialul Sighet.
Coliva și mâncarea morților
Arpacaș cu buze, urechi, copite de vită. Să fie atotprezentul arpacaș din care se face coliva un aliment neîntâmplător în meniul ,,bandiților’’? O ,,colivă’’ pe care și-o mănâncă ,,bandiții’’ înainte de moarte, gătită în batjocură, amestecată fiind cu resturi de la animale? Există două mărturii în acest volum cu deținuți ce mor în celule, iar colegii de celulă nu le declară moartea pentru a le mânca mâncarea: fiertura de arpacaș cu buze de vită sau fasole cu ciorha de vită (ciorha este ,,locul prin care fată vaca’’). Foamea perpetuă schimba meniul deținutului ce privea ca pe o mană cerească rădăcina de stuf proaspăt scoasă din pământ, numind-o ,,biscuite de baltă’’. Sau sfecla porcească înghețată producătoare de diaree.
Oricum mai bună decât meniul cu resturi stricate de la abator, cu burți nespălate de animale, ciorbă de murături stricate, turtoi cu motorină sau cu nisip, mazăre cu gărgărițe. Toate menținând o foame permanentă, slăbind trupuri de bărbați până la 40 de kilograme. Paul Andreescu, arestat la 19 ani, pentru că făcea parte dintr-o organizație antisovietică, suferind bătăi și înfometare, și-a arătat la procesul înscenat trupul de 40 de kilograme după ce pierduse peste 30 de kilograme în timpul anchetei și torturii.
Rezistența spirituală
În mod repetat, deținuții politici reamintesc cursurile ținute în celulele închisorilor comuniste: de la limbi străine și politică până la istorie, filosofie și teologie. Unii dintre cei care țineau cursurile fiind bătrâni în prag de moarte, ei încercând să dea mai departe din moștenirea spirituală a omului în puținul timp cât mai aveau. Având o credință puternică în tradiția spirituală, în cultura omului chiar sub tăvălugul distrugător al socialismului și comunismului, o credință că transmiterea tradiției spirituale nu este zadarnică și va fi o bază pentru om în suferință, în luptă și în preajma morții. Chiar și când se săpa și se căra pământ la dig se țineau cursuri de limbi străine. Pentru că mintea trebuie folosită împotriva distrugerii treptate a deținutului, contra măcinării minții deținutului prin chin, muncă istovitoare, frig și înfometare.
Deținuții inventivi scriau pe diferite materiale, iar Ioan Pop, condamnat la 18 ani de închisoare, pentru că i-a dat o palmă unui activist de partid, nu din cauze politice, susține că a luat examenul de admitere la facultate cu ce a învățat în timpul închisorii de la cursurile deținuților. La fel, și alți deținuți după eliberare s-au folosit de ce învățaseră în temniță.
Toate erau mizerabile, dar la închisoarea Mislea era alt aer, povestește deținuta Aurelia Cosma. Erau munți și o regiune frumoasă…fiind ,,tare-tare frumos acolo’’. Mizeria și durerea se pierdeau învăluite de frumusețea naturii, coborând din înălțimea munților și a cerului, către care se pierdeau vocile unui cor de popi deținuți, cântând cu înfocare dintru întunericul celulei, aprinzând inimile suferinzilor închiși, stârnind înjurăturile gardienilor.
Când lui Nistor Man, arestat la 19 ani, condamnat la 22 de ani detenție, i s-au dat jos lanțurile de la picioare, s-a simțit eliberat, simțea că zboară, că se înalță, în timp ce deținuții din celule i-au cântat ,,Ave Maria’’ și i-au recitat din Eminescu: ,,Rugămu-ne îndurărilor/Luceafărului mărilor’’…
Mihai Saftencu a căutat suportul în el însuși, în credința lui în om, acel om pe care comunismul a vrut să-l desființeze, să facă din el o bestie. Pentru el era esențială dominarea propriilor frici, a spaimelor față de dezastrul în care trăia: frig, foame, mizerie, bătăi, îmbolnăviri, deținuți ce se prăbușeau în jur, devenind apatici, disperați, loviți psihic și de familiile care le reproșau rezistența anticomunistă, învinovățându-i alături de puterea comunistă, cu soții care divorțau de cei întemnițați sau cazul unei soții, ce avea să-l părăsească pe un deținut politic, pentru a se căsători cu un securist.
La Târgșor a fost ,,o pregătire spirituală’’, spune Ovidiu Mircea Mureșean. Târgșor fiind închisoarea pentru elevi. ,,Era rugăciune, era meditație, erau discuții’’, era o atmosferă de înălțare sufletească, unii postind în plus față de mâncarea insuficientă, acest post fiind un ,,tonic spiritual extraordinar’’.
,,Neagra’’ și trecutul întunecat
Locotenentul Constantin Veleanu a fost condamnat la 8 ani muncă silnică pentru că a făcut activitate contrarevoluționară contra statului comunist spunând și râzând la bancuri despre sovietici. Veleanu povestește despre zilele la carceră, la izolare, o carceră de un metru pe unu jumate, fără pat, cu apă pe jos, cu șobolani mișunând…el spune că dacă i s-ar fi povestit și lui despre așa ceva, nu ar fi crezut. Incredibilul trăit de el ca deținut politic la izolarea numită ,,Neagra’’ este precum întunericul acoperind memoria, trecutul de necrezut. Probabil amintindu-și prin ce a trecut, deținutul politic din închisorile comuniste, nici lui nu-i mai vine să creadă că a trecut prin întunericul din Neagra cu șobolanii mișunându-i printre picioarele afundate în apă, cu hârdăul puțind, plin de fecale și urină într-o încăpere de un metru pe un metru jumătate. Pentru oamenii din prezent cu viața lor obișnuită și banală așa ceva este prea ieșit din comun încât deținutul încearcă să alunge îndoielile ascultătorului rememorării trecutului. Întunericul din Neagra este prea de speriat și de necrezut pentru mințile noastre orbite de prezentul cu lumina lui palidă. Dar întunericul uitat din închisorile comuniste, cuprinzând deținuții politici ce pleacă dintre noi unul câte unul în tăcere, întunericul precum cel din Neagra este și va fi mereu alături de existența noastră așteptând momentul pentru a o invada. Acel moment nu poate fi evitat spunând mereu istoriile deținuților politici precum într-o 1001 nopți ale suferinței lor, dar acestea ne pot pregăti pentru momentul invaziei întunericului.
Efecte în prezent sau de ce ar trebui un politician sau un alegător să citească o asemenea carte
Există o lege ce interzice urmașilor deținuților politici să primească vreo indemnizație dacă părinții lor au fost fasciști/legionari, chiar dacă au luptat contra comunismului și nu l-au susținut ca securiștii, magistrații, care primesc pensii speciale grase în prezent. În acest volum cu interviuri luate foștilor deținuți politici, o parte au fost arestați când erau încă elevi minori pentru că participau la grupuri de discuții antisovietice, anticomuniste etc. Unii elevi arestați au avut și 13-14 ani și se aflau în grupuri numite de securiști: Frățiile de Cruce sau numite așa de organizatorii care le conduceau. Frățiile de Cruce erau pentru Garda de Fier cum era UTC-ul cu milioane de tineri români cu vârste de peste 14 ani pentru PCR-ul la fel de numeros (un fost utcist este actualul președinte al României).
Unii dintre cei intervievați susțin că nici nu aveau habar că Frățiile de cruce erau în legătură cu legionarii: Nistor Man arestat la 19 ani, lipind afișe pentru țărăniști, făcând împreună cu elevii parte dintr-o organizație numită Frăția de Cruce, organizație condusă de profesorul Aurel Vișovan, susține că a cunoscut Mișcarea Legionară abia în temnița comunistă; Petru Anton Codrea, arestat la 17 ani pentru că a protestat contra regimului comunist, împotriva alipirii Maramureșului la Ucraina subcarpatică, împotriva regimului sovietic, făcea parte dintr-o organizație anticomunistă, fără nume, apoi află că se numea Frăția de Cruce. El pomenește de Andreica Iosif ce avea 13 ani, arestat și el pentru că făcea parte din organizația pomenită; Gheorghe Burlacu, arestat la 17 ani pentru că făcea parte din Frăția de Cruce, declară că a avut puține cunoștințe legionare fiind atras de partea religioasă și patriotică, după ce a ieșit din închisoare a citit cartea șefului de cuib și a înțeles că educația primită în Frăția de Cruce era pentru a dezvolta caractere sincere, cinstite, active, devotate țării și religiei; Mihai Saftencu, arestat la 20 de ani, în timpul liceului a participat la 3 ședințe ale Frăției de Cruce, dar nu știa ce este FDC, nici ce înseamnă, apoi s-a trezit cu eticheta de pui de legionar, acuzând Securitatea de înscenarea, de a-l considera legionar. La fel, Gheorghe Mircioiu, luptător pe frontul antisovietic, susține că după ani de zile de când nu mai avusese contact cu Frăția de Cruce, a fost condamnat pentru că făcuse parte din Frăția de Cruce în timpul liceului, pentru a fi învinuit și condamnat mai mult.
Desigur că nu ne așteptăm ca un parlamentar absolvent de universitate particulară precum Silviu Vexler sau un fost prim-ministru (Florin Câțu) căruia i se împleticesc cuvintele în gură, să cunoască aceste probleme de interpretare a trecutului. Dar eu pot fi aproape sigur că un funcționar căruia i se va reclama că urmașul unui Mihai Saftencu este urmașul unui ,,frate de cruce legionar’’, acest funcționar îi va refuza aproape sigur urmașului orice indemnizație pentru a evita complicațiile și durerile de cap.
Furia și înjurătura
,,Mai sunt câțiva aci în Satu-Mare, securiști pe care i-am cunoscut…Mă salută, îi salut, dar nu m-o mai interesat. Treaba lor! Dă-i în pizda mă-sii’’, spune Victor Pop, condamnat la vârsta de 28 de ani la 25 de ani de închisoare pentru că organizația anticomunistă din care făcea parte a tăiat cablurile telefonice ale Securității.
În interviurile luate deținuților politici apar înjurături la adresa securiștilor, comuniștilor, statului comunist. O furie disperată și amuțită de istoria făcută de comuniști a mocnit în acești oameni zeci de ani amestecată cu durerea că au fost învinși, că poporul s-a predat luându-și carnete roșii cu milioanele, că unii români au turnat pentru câțiva lei, de multe ori fără presiunea Securității, că la fel după ’89 nu s-a schimbat mare lucru pentru ei.
Nagy Geza urăște comunismul, dar comunismul e format și susținut de oameni. El poate ierta doar individual. Pentru a se ierta totul trebuie cunoscut și arătat totul, toată mizeria provocată de oamenii regimului. Apoi, ce simt oamenii regimului, ce susțin ei cu privire la trecut? Din păcate, cu puține excepții, oamenii regimului s-au iertat în tăcere și s-au autoapreciat ca făcându-și datoria față de patrie. Nagy Geza a făcut parte dintr-o organizație ce îi aștepta pe americani. Are regrete cu privire la trecut iar asupra resentimentelor așterne tăcerea, vorbind de ura împotriva comunismului.
Urâm comunismul pentru a nu-i urî pe oameni, pe cei apropiați ce l-au încarnat. ,,Ne-am vândut sufletul’’ trădând prieteni, rude și oameni apropiați, nu din frică neapărat, ci din avantaje, spune Ioan Pop. În ciuda înjurăturilor, Gheorghe Burlacu crede că nici un deținut nu vrea să se răzbune și că îndemnul lui Mircea Vulcănescu: ,,să nu ne răzbunați’’, rămâne de bază pentru orice anticomunist întemnițat.
Gardienii ,,buni’’
Atitudinea deținuților politici nu este doar una de a-i ponegri întrutotul pe toți cei care au sprijinit regimul comunist. Ei povestesc de gardieni, soldați, paznici, ce le-au acordat ajutorul, nu din viclenia arătată uneori de organele de securitate. Unii dintre cei care au acordat sprijin deținuților politici au avut de suferit și condamnări. Prin urmare, scuza că ,,am executat ordinele’’ este firavă, unii dintre gardieni și-au dat seama de ororile executate de români pentru a-i măcina pe semenii ,,anticomuniști’’ și au încercat să le acorde un sprijin, apreciat mai târziu de cei întemnițați.
Există o întâmplare cu un tren de deținuți izolați în vagoane de marfă pentru a nu fi văzuți. Trenul oprește la Tecuci, iar acolo un grup de bărbați și de femei aflaseră că trece un tren de deținuți și încep să țipe cerând să li se dea copiii înapoi, să știe ceva de ei, să îi vadă, să poată măcar să le scrie, să le trimită pachete… Prin urmare, erau informații ce se scurgeau din mașinăria socialisto-comunistă de măcinat oameni, probabil de la executanții ,,buni’’.
Moartea mai onorabilă decât viața sau în postcomunism
România comunistă devenise în anii ’80 o mare închisoare unde cineva real sau imaginar te putea auzi și pedepsi. Sever Ursu, condamnat la vârsta de 20 de ani, declară că în perioada de după detenție i-a fost mai greu decât în temniță, mereu simțea că este urmărit, de multe ori era chemat la Securitate, îndeosebi în perioada premergătoare Revoluției.
În ’89, Aurelia Pop a căzut în genunchi și a mulțumit cerului fiindcă până atunci se simțea mereu urmărită, nedormind nici o noapte liniștită. De la Revoluție poate dormi liniștită: ,,trecutu-i trecut…nu mai poți să-l învii’’. Deși pare că orice carte despre trecut este o reînviere a lui, de fapt ce se spune acum despre trecut ,,e nimic’’ în comparație cu ce a fost:
,,comuniștii ăștia au fost cei mare bandiți…Bine că s-au dus dracului…Ce se spune astăzi e nimic…’’ (Ioan Șt. Popa, student la filosofie, turnat de un vecin pentru că a spus vorbe antisovietice). Probabil că toți cei care au fost în mod activ anticomuniști ori s-au opus în vreun fel regimului s-au întrebat dacă s-a meritat.
Mihai Saftencu spune, dezamăgit de situația din prezent, că parcă acum îi pare rău că a supraviețuit, că moartea ar fi fost mai onorabilă decât viața…Cei pe care i-a cunoscut un răstimp în temnițele comuniste și au pierit, au pierit onorabil și nobil, parcă era mai bine așa, decât să supraviețuiești și să ajungi în prezentul nostru. În prezentul deplorabil învinșii istoriei rămân învinși, nedreptățiți și aproape uitați în prezent, neglijați printre filele cărților puțin citite sau în arhive prăfuite, cu toate acestea, chiar dacă o moarte eroică împotriva mașinăriei comuniste de măcinat oameni ar fi fost mai nobilă, eroul fără martor rămânea necunoscut și cu totul neînțeles. Ei, supraviețuitorii din acest volum, sunt martorii trecutului, rămânând degetul acuzator împotriva celui puternic care a făcut istoria, creând alternativa eroului, a luptătorului, a rezistentului, a celui izbăvit de nimicul și de iluzia vieții prin suferință și prin moarte.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
IICCR, Cosmin Budeancă (coord.), Experiențe carcerale în România comunistă, Vol. 1, Editura Polirom, Iași, 2007, pp. 22-23, 54, 62, 73, 85-90, 93, 96-97, 128, 133-134, 148, 151-153, 155, 161, 166, 168-169, 185-187, 209, 211-214, 223, 227, 235, 258, 271-272, 276-277, 280, 287-288, 304, 312, 315, 323, 329-330, 333-334, 336, 353-356, 359-366
/////////////////////////////////////////////
Cu Noica : ‘‘Rugați-vă pentru fratele Alexandru’’, pentru om, pentru fratele Constantin și pentru noi
Omul modern este Faustul lui Goethe biruitor asupra totului, dar care-și pierde conexiunea cu natura, cu lucrurile, cu semenii (nu facem filosofii ale comunicării, facultăți despre științe ale comunicării, rețele ale comunicării când conexiunea și comunicarea dintre noi este în criză perpetuă?).
Faust, eroul modern, nu are sălaș și nu știe ce vrea, fiind ispitit mereu de posibilitatea nesfârșită și goală, de o mulțime de spectre frumoase și fără conținut, de parteneri posibili în locul celor reali, de state posibile, precum cele totalitare, distrugându-le pe cele reale.
Diavolul în istorie, ca ispitire către posibilitatea goală, este statul ce nu se potrivește sufletelor, încercând clădirea unor suflete care nu se potrivesc oamenilor. Umanitatea nouă pe un pământ nou din Faust-ul lui Goethe se lovește de o opoziție, dar când diavolul îl anunță pe Faust, că a distrus totul, Faust simte oroarea (pp. 30-36). Acel ‚‚nu putem să-i împușcăm pe toți’’ al lui Dej, este oroarea, de care pomenește fratele Constantin în scrierea sa, legată de Faust și de dictator.
Ideologul vrea un stat posibil să devină real (p. 32), dar are nevoie de cei care se opun să dea mărturie (p. 36) pentru această realitate, să se reeduce, să devină ei realitatea statului despotic, dictatorial sau totalitar.
Rugați-vă pentru noi, capitaliști și comuniști, supuși deopotrivă idealului materialist!
Și comunismul și capitalismul sunt supuse idealului materialist. Dar la ce bună satisfacerea nevoilor noastre materiale, dacă nu-i adusă și fericirea cu aceasta? Urmându-l pe Goethe, la ce bună toată această risipă de la galaxii până la revoluții istorice și tehnologice, dacă ființa umană nu-i fericită?
Omul modern, capitalist sau comunist, are ceva din dama de companie, care cere să fie distrată, făcând nazuri că nu-i place șampania sau alte delicii devenite plictisitoare. Omul modern este imbecilul plictisit după zilele de muncă, urcându-se la volanul mașinii sale pentru a fugi de plictiseala, ce-l urmărește și-n vacanță (pp. 52-54). El este prea ignorant pentru a nu se raporta decât la idealul său materialist în viața sa modernă, postmodernă…Din închisoarea comunistă, fratele Constantin nu știe dacă cei lipsiți de cele mai elementare lucruri necesare vieții ar avea o mai bună întâlnire cu bucuria (p. 53). Dar bănuia cu siguranță răspunsul.
Rugați-vă pentru ca statul să nu funcționeze perfect!
El ar fi o pacoste pentru individ (p. 86). Statele totalitate, state ce se voiau perfecte, ce plănuiau un viitor perfect au fost o pacoste pentru individ. Dar să ne rugăm și ca statele să nu fie prea imperfecte, prea prost construite pentru că și ele devin o pacoste pentru individ. Discuțiile în ‚‚Academia’’ din închisoarea comunistă, soluția cu oamenii de elită, încercată a fi realizată în parte de Noica, după ieșirea din închisoare, ne arată că statul poate fi îmbunătățit prin străduințele indivizilor.
Rugați-vă să nu murim spiritual!
Să ne rugăm pentru a ști că am început deja să murim, că sfârșitul este aproape. ‚‚Regele moare’’, regele este fiecare dintre noi, și nu doar că murim fizic, ci murim spiritual, intrând într-o repetiție stricată, într-o inerție a vieții fără ieșire (pp. 100-101).
Rugați-vă pentru noi, oameni înstrăinați de sine, învingători și învinși, bogați și săraci, stăpâni și sclavi!
Înstrăinați de sine în munca necesară, urmărind doar satisfacerea nevoilor fizice și distracțiile facile, înstrăinați de sine prin posesia de bani și de bunuri materiale, simțindu-se zdrobiți și anihilați cei care nu au bani și bunuri, stăpâni și supuși, învingători și învinși, deopotrivă înstrăinați de sine, înstrăinați de natură și de semeni, (pp. 107-108), aceștia suntem noi. Alături de fratele Constantin și pentru el, cel desprins momentan de toate (p. 123), rugați-vă pentru noi!
Text scris de Cătălin Spătaru
Lotul-Noica-Pillatiiccrc
Rugați-vă pentru fratele Alexandru, căci victoria sa este pustie! Rugați-vă pentru fratele Alexandru, căci a triumfat în fața spiritului! Rugați-vă pentru fratele Alexandru, indiferent dacă este comunist sau capitalist, bărbat sau femeie, adult sau copil! Rugați-vă pentru cel ce a învins spiritul în numele idealului bunăstării materiale! Rugați-vă pentru nefericirea omului modern, căci au fost necesare crime și războaie pentru a obține această victorie! Rugați-vă pentru posibilul gol în fața realului! Rugați-vă pentru stat și sistem, pentru utopie și distopie, pentru omul care nu are ce face cu victoria sa!
Care este sensul unei victorii dacă aceasta nu poate fi împărțită cu cei din jur? Care este sensul unei victorii dacă, odată împărțită, nu aduce bucurie celor din jur? Victoria comunismului a fost o victorie a bogatului și nu a celui sărac, fiindcă bogatul își pierde doar bogăția, în timp ce săracul își pierde idealul de îmbogățire (p. 8). Dar cine este călău și cine este victimă? Călău este învingătorul, iar victima este reprezentată de toți cei care au primit victoria respectivă. Victime sunt muncitorii și intelectualii, gardienii și deținuții, cei aflați în libertate și cei ținuți în captivitate. Învingătorul este victima propriei sale victorii. Toți suntem victime! Victimele unui triumf pustiu! Căci, în esență, orice sistem totalitar funcționează în aceeași manieră: pustiirea omului, așa cum realizează și Alec după ce ascultă basmul inventat de Noica: „Ați vrut să spuneți același lucru, lecția pe care mi-o tot dați; să spuneți că aceia care taie izvoarele din viață ale oamenilor și le taie singuri lor înșile; că dacă cineva îți ia apa vieții și-o ia și sie; că aceștia care ne chinuiesc, comuniștii, nu trebuie urîți, ci plînși de milă, plînși de milă.” (p. 28).
Modernitatea este lumea lui Faust, căci omul modern se confruntă cu drama acestuia: lipsit de sens și de scop, cu victorii și instrumente nefolositoare. Modernitatea venerează posibilul și elimină realitatea, însă posibilul gol este victoria nimicului. Așadar, să ne rugăm pentru posibilul tehnologic și politic, pentru posibilul social și uman, pentru posibilul științific și pentru toate acele posibilități pe care omul modern le-a realizat (pp. 31–32). Cu toate posibilitățile sale, omul modern trăiește în haos – întreaga contemporaneitate împărtășește soarta deținuților din închisorile comuniste: lipsită de identitate, lipsită de adevăr, fără rude și ceruri, fără natură și zei, umanitatea modernă are doar „adevăruri locale” în singurătatea sa și în disperarea de a găsi exactitatea (pp. 57 – 58).
Noica vede două mari amenințări ale idealului uman: armata ideală și statul ideal. Armata ideală, capabilă de a implementa orice formă de delir, devine un blestem pentru umanitate. Statul ideal ar subjuga individul uman, căci s-ar poziționa înaintea acestuia, iar modalitatea sa perfectă de funcționare i-ar împiedica desăvârșirea. Totuși, ar putea exista o evadare a utopiei statului perfect: îngrădirea individului și eliberarea persoanei (pp. 86 – 87).
Rugați-vă pentru fratele Marx, care este un învingător pentru o clipă, la fel ca fratele Alexandru! Rugați-vă pentru sufletul său și pentru blestemele pe care le va primi din partea întregii lumi! Rugați-vă pentru el, sub blestemele rușilor, evreilor, comuniștilor, muncitorilor, naturii, zeilor și mașinilor! Rugați-vă pentru încercarea fratelui Marx de a îndeplini Binele (pp. 113 – 114).
Text scris de Radu Mihai.
Ce curioase sunt întâlnirile astea în închisoare: nu stai lângă un om, stai lângă o viață. (p. 79).
Dilema vieții pare să devină laitmotivul acestei cărți, dar un subiect conturat dual, atât de simplu, la prima vedere, dar atât de complicat în profunzime, atât de aproape, dar, în același timp atât de departe de a fi înțeles. Cu fiecare pagină, cu fiecare gând și mai ales cu fiecare frază a lui Noica cititorul își construiește propriile sale dileme și întrebări, care de multe ori îl fac să recitească paragraful și să mediteze. Ideile lui Noica conclud la un palier destul de larg de subiecte analizate, precum meditația asupra sensului vieții, analiza închisorilor comuniste, povestiri despre libertate și idealism sau o critică asupra umanității. Rugați-vă pentru fratele Alexandru devine astfel o introspecție în istorie, în viață și în suflet. Frumusețea cărții derivă din multitudinea de gânduri inserate în puține pagini. Idei precum libertate, durere, ideal, tinerețe, călătorie, fugă, resemnare, abandon, pedeapsă devin cărămizi care construiesc un univers mult prea larg pentru mintea umană neinițiată în tainele vieții după cum ne indică Noica în citatul mai sus menționat.
Cartea este construită în jurul fratelui Alexandru. La început cititorul parcurge primele pagini așteptând apariția unui personaj complex, asemeni operelor beletristice. După câteva pagini, dilema se conturează din ce în ce mai puternic, din moment ce nu apare un așa-zis Alexandru care să salveze povestea și să contureze un fir narativ. Un cunoscător al operei lui Noica nu va porni niciodată de la această premiză, dar un cititor neinițiat în tainele filozofiei va avea întotdeauna această așteptare. Pe parcursul lucrării am înțeles faptul că fratele Alexandru ca personaj principal și mai ales ca ipostază salvatoare nu va apărea niciodată, fiindcă acesta reprezintă o instanță colectivă. Alexandru devine, astfel, fiecare om, fiecare amintire, fiecare ideal, conștiința lui Noica, cel care relatează fragmente de viață desprinse dintr-un timp opresiv scăldat în roșu sângeriu, comunismul românesc și un spațiu carceral, închisoarea. Despre Alexandru se poate spune că este conștiința umană salvatoare, acel set de idei și de speranțe care îl mențin vertical pe omul dedublat de idealuri și de propriile dorințe de către rigorile regimului comunist. Astfel, povestirile din închisoare nu se axează pe durerea și pe pedepsele crunte aplicate deținuților, ci pe omul cunoscut și dezgolit mental printr-o singură întâlnire. Nevoia comunicării apare frecvent în paginile sale. Pornind de la povestirea privind încercarea stabilirii unui cod comun de comunicare prin bătăile repetate în pereți, ale diferiților deținuți, până la dezideratul înființării unei Academii în închisoare care se axa pe cunoaștere și pe stabilirea unui nou sistem politic, idealist în esență, și finalizându-se cu micile povestioare șoptite în după-amiezele libere și în celule infecte, omul lui Noica este un zoon politikon aflat în căutarea logosului. Dar acest logos nu trebuie redus la nevoia standard de comunicare, ci la o comunicare elitistă, văzută ca rezistență în fața tăvălugului istoriei. Alexandru al lui Noica, privit din perspectiva conștiinței naratorului, se aseamănă cu personajul Oleg Kostoglotov al scriitorului și dizidentului rus Aleksandr Soljenițîn din Pavilionul Canceroșilor. Ambele instanțe narative proiectează conștiințe condamnate la damnare și la durere, dar conștiințe care se eliberează, tocmai prin experiența umană pe care o caută. În timp ce Alexandru caută fiecare poveste umană care i se dezvăluie, cunoașterea celui de lângă el, proiectându-se în diferite avatare pentru a rezista amenințării de a se degrada mental, celălalt caută nu numai povești, ci și încercarea de a-și crea o viață proprie, nouă, gândindu-se chiar să o ceară de soție pe doctorița Vera Gangart, manifestând o rezistență față de interdicția de a fi om, în morbidul pavilion al canceroșilor.
Interdicția de a fi om, de a simți, de a fi liber, de a cuvânta, de a alege devine o temă predilectă lui Noica. Dilema umanității este polarizată astfel: viață – comunism; fericire, libertate – rigoare, control; alegeri – constrângeri. Cele două elemente ale binomului, devin, în acest fel, antitetice, ducând la disidență, în primul caz, respectiv la supunerea și degradarea conștiinței, în cel de-al doilea caz.
Fratele EU a biruit; și dacă-l amenință câte un NOI – câte un colectivism adevărat, mergând până la strania idee a lui Teilhard de Chardin că se va ajunge la asocierea conștiințelor în câte un creier superior – deocamdată fratele EU e marele beneficiar. Problema convingerii în ceea ce privește adoptarea unui sistem politic, eșuat și disfuncțional supune analizei două idei, convingerea ce vine din interiorul omului simplu sau o convingere impusă de majoritate, dictată din afara sistemului propriu de cugetare. (p. 52-53)
Aceeași dilemă este întâlnită și în cartea istoricului Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului care citează povestea vânzătorului de fructe a lui Milan Kundera. Acesta se întreba dacă vânzătorul de fructe, un ins fără o educație superioară, afișează pancarta Trăiască Partidul Comunist din convingere proprie sau ca semn al apartenenței la un grup. Alexandru se întreabă, doar într-o mică măsură dacă oamenii cred în totalitarism, fiindcă majoritatea întâlnirilor i-au demonstrat contrariul și fiindcă toate variantele sale, Alec, Matei, inginerul Goldstein, preotul din celulă, i-au demonstrat o vocație inimaginabilă a libertății.
La începutul lecturii lui Noica m-am întrebat dacă se va asemăna cu celelalte mărturii ale experienței comuniste din închisoare. După parcurgerea textului, realizez că Noica se înscrie în paradigma lecturilor originale despre subiect, a textelor prea puțin cunoscute publicului larg și astfel căzut într-o anonimitate destul de mare. Alexandru al lui Noica este un idealist, un individ liber, plin de bucuria vieții, conștiința care nu este îngenuncheată sau supusă de opresiune. Din carte lipsesc descrierile episoadelor traumatice ale închisorii. Comparat cu Gulagul scriitoarei Anne Apllenbaum sau cu Raportul final al lui Vladimir Tismăneanu, durerea pare să lipsească din carte. Afirmația de mai sus, devine periculoasă în acest context, fiindcă, la Noica lipsește durerea fizică, dar apare o durere sufletească mult mai greu de îndurat, anularea libertății de a gândi. Alexandru devine un disident, tocmai, pentru luxul și curajul de a expune în discursuri, în opere, în fiecare inițiativă, sau dacă este permis un limbaj poetic, în fiecare privire, în fiecare respirație și în fiecare unduire a glasului libertatea umană. Acest concept este descompus de-a lungul cărții în idei cheie precum bine, curaj, fericire, convingere. Fiecare poveste a personajelor sale devenind un mozaic care compun această serie, utopică în sine. Alec exprimă curajul de a trece din Berlinul de Est în cel de Vest, dar totuși de a se întoarce, călătorul din tren, pleacă din convingere și își asumă un trai nomad, Matei își caută fericirea în medii ferite de formalism și de îngrădire, iar deținuții din închisoare formează o academie și formulează o nouă ideologie a vieții în căutarea binelui. Toate poveștile sunt unite de frenetica căutare a libertății absolute, libertate văzută diferit de oameni, dar resimțită unanim, ca ideal.
Este sigur că în ceasul acesta câțiva oameni generoși din toată lumea intervin pentru libertatea celor în situația noastră din toate țările comuniste. Mi-i închipui invocând Carta O.N.U. – lui și Drepturile Omului, chiar dacă unii dintre noi, victimele, pretind ca mine ( cât de sincer?) că nu au drept la libertate. Umanitatea face credit individului. În fiecare individ ea vede o șansă umană, și poate tocmai de la noi, victimele timpului, speră ea astăzi o reacție umană mai adâncă. (p. 51).
Text scris de Manuela Măiță
trimiterile și citatele sunt din prima ediție:
Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, București, 1990
alte surse:
Applenbaum, Anne, Gulagul, O istorie, Humanitas, București, 2011.
Kundera, Milan, Un Occident Kidnappé ou la tragédie de l’Europe Centrale, în, Le Débat, 27 noiembrie 1983.
Sixsmith, Martin, Rusia. Un mileniu de istorie, Humanitas, București, 2011.
Soljenițîn, Alexandr, Pavilionul canceroșilor, Editura Univers, București, 2009.
Tismăneanu, Vladimir, Reinventing politics, Eastern Europe from Stalin to Havel, The Free Press, New York, 1992.
https://lumeninmundo.com/2019/10/02/cu-noica-rugati-va-pentru-fratele-alexandru-pentru-om-pentru-fratele-constantin-si-pentru-noi/
/////////////////////////////////////////
Mihail Bulgakov, Inimă de câine- Motto: ”Drama este că nu mai are inimă de câine, ci una de om”. (Mihail Bulgakov)
Nuvela face parte din proza fantastică a scriitorului rus Mihail Bulgakov și a fost scrisă în 1925, dar a fost publicată abia în anul 1987, în revista ,,Znamia”(Drapelul), întrucât această operă aborda un subiect neagreat de partidul din acea vreme, nuvela circulând prin anii 20’ clandestin. Prin ,,Inimă de câine’’ se proiectează o critică aspră la adresa comunismului și a dorinței comuniștilor de a crea ”omul nou”, concept prezent și în societatea românească înainte de Revoluția din 1989.
Nuvela debutează cu reflecțiile câinelui Șarik (apelativ rusesc pentru animalele patrupede), un dulău vagabond, flocos și lihnit de foame, care hoinărea pe străzile Moscovei. Câinele are norocul de a-l întâlni pe profesorul Filipp Filippovici, un om de știință care îl va atrage pe dulău cu un salam de cea mai bună calitate și îl va adăposti în locuința sa luxoasă pentru vremurile respective. Dar mâncarea bună, zgarda prețioasă și alte privilegii la care alți câini nici că ar putea visa, vor fi doar prefața pentru un experiment cât se poate de inimaginabil: mânat de ambiții științifice, profesorul se simte pregătit să efectueze un transplant de hipofiză și de gonade de la un om, lui Șarik, cu scopul de a proba o teorie a regenerării și a întineririi. Operația este una grea, dar a fost efectuată oarecum cu succes, deoarece câinele a rămas în viață, deși rezultatul nu a fost cel dorit, deoarece câinele nu va întineri, ci doar se va umaniza, o umanizare de joasă speță a societății. Șarik devine o adevărată pacoste la casa omului, capătă trăsături umane, dar are un comportament primitiv, fără prea multe cizelări, devenind chiar violent atât fizic, cât și verbal. La început acesta scotea doar fragmente de cuvinte auzite de prin colțurile străzilor pe unde obișnuia să hoinărească, iar încetul cu încetul a ajuns să gândească singur și să-și dorească o identitate proprie, ca orice cetățean. Profesorul se satură de comportamentul tot mai vulgar și mai violent al lui Șarikov, îl operează din nou și acesta se transformă iar în câine.
În timp ce citeam cartea, mă gândeam că trebuie să fie un adevăr ascuns al acestei nuvele, pe lângă critica adusă comunismului din acele vremuri în Rusia, așa că am început să mă documentez despre anul 1917 în Rusia și am aflat despre răsturnarea regimului țarist și instaurarea comunismului. Câinele om, Șarikov Poligraf Poligrafovici, așa cum susținea el că îl cheamă, reprezintă tipul revoluționarului pe dos: un proletar leneș, bețiv, lipsit de orice urmă a idealului care i-a dat viață. Ideile nobile ale profesorului se năruie, ca o reprezentare a contextului istoric al Rusiei revoluționare a anilor 20’ din secolul trecut. ,,Inimă de câine” a fost scrisă pentru ca oamenii să fie în măsură să evalueze pe deplin rezultatele revoluției și declinul societății proletare sovietice. La urma urmei, numai prin menținerea legăturii cu trecutul se poate construi un viitor mai favorabil.
Andriuc Călin, clasa a X-a
C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
/////////////////////////////////////////
UBB despre doctoratul lui Bode: Suspiciunile de plagiat se confirmă în marea lor majoritate
de Redacția Jurnalul
Comisia de etică a Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca a decis cu privire la teza de doctorat a ministrului Afacerilor Interne, Lucian Bode, secretar general al PNL, că suspiciunile de plagiat se confirmă în marea lor majoritate.
„Comisia de etică a UBB a adoptat în data de 09.01.2023 Hotărârea Nr. 1 din 2023 ca urmare a autosesizării în urma unor noi informaţii cu privire la suspiciuni de plagiat în teza de doctorat a Dl. Lucian Bode. Concluzia analizei este că suspiciunile de plagiat se confirmă în marea lor majoritate”, arată comunicatul instituţiei de învăţământ superior din Cluj-Napoca.
Potrivit acesteia, în lipsa posibilităţii legale de a aplica sancţiuni disciplinare unei persoane care nu este membru al comunităţii academice, Comisia îi solicită corecturi la teză şi retragerea cărţii publicate pe baza tezei.
De asemenea, se vor sesiza consiliile naţionale (CNATDCU/Consiliul Naţional de Etică a Cercetării) pentru demersuri suplimentare, în condiţiile legii, mai precizează reprezentanţii UBB, în comunicatul menţionat.
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) informase, în 24 noiembrie, că a reluat analiza tezei de doctorat a ministrului Afacerilor Interne, Lucian Bode, în urma apariţiei în spaţiul public a unor noi suspiciuni de plagiat.
Reprezentanţii universităţii au anunţat că vor fi cooptaţi în analiză şi experţi internaţionali independenţi, având în vedere interesul public faţă de acest caz.
„Reamintim faptul că abaterile de etică se analizează exclusiv în urma unor sesizări sau prin autosesizare când există în spaţiul public dovezi clare şi doar în limitele acestora. Orice altă abordare ar fi ilegală şi contrară prezumţiei de nevinovăţie, depăşind şi practicile academice standard. De asemenea, pornind de la bunele practici internaţionale, precizăm că analiza poate fi reluată ori de câte ori este cazul, pe baza noilor dovezi prezentate de către cei interesaţi”, se mai menţionează în comunicat.
Universitatea clujeană anunţa, pe 2 noiembrie, că a înaintat către CNATDCU şi Ministerul Educaţiei informarea referitoare la o primă hotărâre a Comisiei de Etică cu privire la teza de doctorat a lui Lucian Bode. UBB preciza atunci că nu s-a analizat valoarea conţinutului ştiinţific al lucrării, care nu face obiectul demersului de etică. În schimb, Hotărârea Comisiei de Etică a UBB a identificat „în mod clar” existenţa unor abateri etice şi a făcut recomandări interne şi pentru Lucian Bode, care însă nu-i pot fi impuse direct, nemaifiind în relaţii contractuale cu universitatea.
„Comisia de Etică a UBB nu are în atribuţii analiza păstrării sau retragerii titlului de doctor, demers care ţine de CNATDCU/ minister, prin analize proprii, motiv pentru care Comisia de Etică a UBB, depistând probleme etice, a făcut informarea către CNATDCU. Dacă se constată alte probleme etice, care nu sunt evidenţiate de softurile antiplagiat sau nu au fost identificate de analiza Comisiei, acestea pot fi semnalate oricând şi analizate suplimentar, în cadrul Comisiei de Etică a UBB şi/sau direct la CNATDCU”, a mai transmis UBB.
https://jurnalul.ro/stiri/observator/lucian-bode-plagiat-teza-doctorat-concluzie-sanctiuni-920810.html
//////////////////////////////////////////
„Sfatul” înfiorător al unui general iranian pentru Charlie Hebdo: „Nu uitați ce a pățit Salman Rushdie”
Sebastian Jucan • HotNews.ro
Comandantul şef al Gărzii Revoluţionare din Iran, generalul Hossein Salami, a avertizat revista franceză de satiră Charlie Hebdo să nu uite ce i s-a întâmplat scriitorului Salman Rushdie, care a fost atacat la mai bine de 30 de ani după publicarea unui roman în care a „insultat islamul”, relatează EFE și Agerpres.
Generalul Hossein Salami
„Îi sfătuiesc pe francezi şi pe directorii revistei Charlie Hebdo să se uite ce-a păţit Salman Rushdie”, a declarat într-o ceremonie Salami, citat miercuri de agenţia semioficială Mehr.
În luna august a anului trecut scriitorul britanic de origine indiană a fost victima unui atac cu cuţitul la New York în urma căruia şi-a pierdut vederea la un ochi, pentru că „a atacat islamul” în romanul său „Versetele satanice”, publicat în 1989.
În 1989, ayatollahul iranian Ruhollah Khomeini a emis o fatwa (decret religios) în care cerea asasinarea lui Rushdie şi a oricărei persoane implicate în publicarea cărţii, iar din acel moment scriitorul a fost nevoit să trăiască ascuns şi sub protecţia poliţiei.
Guvernul iranian a respins orice responsabilitate în atacul din august 2022 împotriva lui Rushdie, dar l-a acuzat pe însuşi scriitorul britanic de agresiune, pe motiv că „i-a insultat pe musulmani” cu romanul său.
Generalul iranian vorbește de răzbunarea „curajoasă” împotriva lui Rushdie
„După mulţi ani, un tânăr musulman s-a răzbunat în mod curajos pe Salman Rushdie şi nimeni nu l-a putut salva” pe scriitor, a declarat Salami, referindu-se la bărbatul care l-a atacat pe autor cu un cuţit în timp ce acesta se afla pe scenă, în timpul unei conferinţe organizate în orașul american.
„Nu vă jucaţi cu musulmanii”, a adăugat generalul iranian.
Charlie Hebdo a organizat la 8 decembrie un concurs de caricaturi înfăţişându-l pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, pentru „a-i susţine pe iranienii care luptă pentru libertatea lor”, o referire la protestele care zguduie această ţară din septembrie 2022, după moartea în arestul poliţiei a tinerei iraniene de etnie kurdă Mahsa Amini, reţinută pe motiv că nu-şi acoperise capul corespunzător cu vălul islamic obligatoriu.
Teheranul a condamnat concursul şi a dat asigurări că „nu acceptă sub nicio formă insultele împotriva valorilor islamice, religioase şi naţionale”.
Într-un prim răspuns la anunţul organizării de către Charlie Hebdo a concursului de caricaturi, Iranul a închis la 5 ianuarie cel mai vechi și prestigios centru cultural francez din țară, ca reacţie la „tăcerea” Parisului pe această temă.
În luna decembrie a anului trecut guvernul iranian anunțase de asemenea că a impus sancțiuni împotriva redacției revistei Charlie Hebdo.
https://www.hotnews.ro/stiri-international-26014045-sfatul-infiorator-unui-general-iranian-pentru-charlie-hebdo-nu-uitati-patit-salman-rushdie.htm
////////////////////////////////////////////
(Prietenii absconse,dar instelate…) Afacerile familiei Bode: legătura neașteptată cu Elena Udrea. Aproape toți
Afacerile familiei Bode: legătura neașteptată cu Elena Udrea. Aproape toți partenerii, anchetați pentru evaziune fiscală
fanatik.ro
În afaceri, ca și în politică, este o lume mică. Atât de mică încât nevoia de prosperitate ajunge să aducă împreună oameni care, aparent, au foarte puține lucruri în comun.
Evaziune
Despre ministrul Lucian Bode, care în prezent se confruntă cu acuzații destul de serioase de plagiat, puțină lume știe că, înainte să intre în politică, a lucrat în domeniul energetic….
///////////////////////////////////////////
( “”INGROPATA “” în timpul lui Gheorghiu-Dej) Ioana Radu, artista care l-a făcut pe Ceaușescu să se roage în genunchi
Maria-Alexandra Mortu
Interzisă în timpul lui Gheorghiu-Dej, Ioana Radu și-a recăpătat simpatia comuniștilor în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Dictatorul a îndrăgit-o atât de mult, încât a chemat-o să cânte la parastasul tatălui său și, mai târziu, i-a pus la dispoziție Boeingul prezidențial pentru a se întoarce din SUA.
Ioana Radu
Ioana Radu a început să cânte la cârciuma tatălui ei
Născută într-o familie ce avea să aibă patru copii – trei fete și un băiat –, Eugenia Braia, consacrată în cultura românească cu numele de Ioana Radu, a cunoscut încă din copilărie folclorul, muzica lăutărească și voia bună la cârciuma tatălui său din cartierul Sineasca din Craiova, amplasat strategic lângă cimitir. La câteva decenii distanță, artista avea să mărturisească într-un interviu: „Eu sunt cântăreață de folclor, asta am învățat la tata acasă și asta mi-a plăcut“. La cârciumioara în care se țineau toate pomenile, cele trei surori – Mia Braia, Ioana Radu și Elena Braia – au luat pentru prima dată contact cu publicul și i-a alinat amarul.
Vocea celei care avea să devină o consacrată cântăreață era mult prea puternică pentru micul cartier craiovean, iar stilul aparte a purtat-o în Capitală, unde reușește să se facă remarcată în cadrul unui concurs organizat de Societatea Română de Radiodifuziune la care participau 800 de candidați. Aici începe cariera cântăreței care primește numele de scenă Ioana Radu de la Ion Filionescu, pianistul lui George Enescu.
Atât talentul înnăscut, cât și personalitatea puternică au ajutat-o să se facă repede remarcată și să fie de neignorat. Câteva decenii mai târziu, nepotul ei, jurnalistul Doru Constantin Braia, mărturisea pentru „Jurnalul Național“ cât de impresionat era de mătușa lui: „Era nonconformistă, prin excelenţă. Definiţia Ioanei Radu este: «Fii tu! Nu accepta teatralismele, surogatele, compromisurile». Ea respecta personalitatea oricărui om, că era gunoier sau profesor universitar sau academician, îi oferea aceeaşi reverenţă. Niciodată nu a trecut pe lângă un câmp fără să remarce spinarea încovoiată şi plină de sudoare a unui ţăran, aşa cum niciodată nu a prididit să nu lustruiască o carte a vreunui erudit român aflată în rafturile bibliotecii ei. Ioana avea o bibliotecă de cel puţin cinci mii de cărţi, cu siguranţă toate citite“.
„Complotul din Cișmigiu“
Adorată de publicul românesc și deja o prezență de nelipsit în restaurantele și grădinile vestite din Bucureștiul anilor ’50 – Potcoava, Princiar, Motanul Negru, Cina –, Ioana Radu reușește să le trezească antipatia comuniștilor, care îi interzic să mai apară în spectacole după un episod în care își apăra franc și fără echivoc principiile de româncă. Iubita artistă a cărei inconfundabilă voce i se auzise la radio este chemată la Societatea Română de Radiodifuziune alături de Maria Tănase, să înregistreze cântecul „Mărioară di la Gorj“, ce era jumătate în rusă, jumătate în română: „Foaie verde lin pelin/ Zboară păsărică lin/ Și du-i veste lui Stalin/ Că noi cu toții îl iubim…“. Însă, când a auzit astfel de versuri, cântăreața de romanțe și muzică lăutărească nu s-a putut abține și a reacționat vehement: „Ați înnebunit? Vreți să-i cântăm lui Stalin păsărica cu Mărioara noastră de la Gorj? Hai, Marie, să plecăm, că ăștia își bat joc de noi și de cântecele noastre!“.
Astfel, până în anul morții lui Stalin, 1953, i s-a interzis să mai cânte în spectacole, fapt care nu i-a oprit glasul nicicum. Vocea ei a continuat să răsune mai aproape de conducerea țării decât s-ar fi crezut. Mama lui Emil Bodnăraș, mâna dreaptă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care o adora pe cântăreață, o invita la petrecerile luxoase pe care le organiza în casa sa, iar apariția artistei trebuia să rămână secretul împărtășit doar de cei prezenți.
În aceeași perioadă, sora mai mare a artistei, Mia Braia, era o voce interzisă după ce participase la câteva întâlniri ale legionarilor, în timp ce fratele și tatăl ei erau prin pușcăriile anilor ’50, până la jumătatea anilor ’60, povestea Doru Constantin Braia: „Tatăl Ioanei Radu, bunicul meu, a fost arestat într-un așa-zis complot împotriva siguranței statului, el fiind cel mai tânăr membru al complotului la 74 de ani, un complot care se desfășura în parcul Cișmigiu la table și, bineînțeles, la vârsta lor comentau răsturnările vremii și așteptau și ei americanii“.
Un accident din timpul unui turneu avea să îi schimbe soarta cântăreței
În genunchi, la parastas
Pe frontul muzical, Ioana Radu câștigă din ce în ce mai mult teren, iar în ianuarie 1964, printr-un decret al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, solistei i se acordă titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice“. Un an mai târziu i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară și romanțe.
Mai târziu, când Nicolae Ceaușescu a ajuns la conducerea României, iar soarta țării s-a schimbat, Ioana Radu a devenit „obiectul unui cult“ pentru cuplul aflat la conducerea națiunii. Se pare că artista avea o influență atât de mare asupra dictatorului încât l-a făcut să se roage: „Într-un moment semnificativ al vieţii lui Ceauşescu, atunci când i-a murit tatăl, Andruţa Ceauşescu, şi care a fost înmormântat cu un sobor de preoţi la Scorniceşti, Ioana Radu a reuşit ceva unic, să oblige un întreg Comitet Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în genunchi, să pronunţe «Tatăl nostru»“, mai povestea Doru Braia. Artista fusese de fapt luată pe sus de Securitate de pe strada Timpului nr. 13 și dusă la Scornicești, acolo unde era parastasul organizat în urma înmormântării. Ajunsă acolo alături de nepotul ei, cântăreața, care suferise recent un accident ce îi crease un handicap pe viață și în urma căruia credința i-a devenit mai puternică, i-a și luat la întrebări pe cei prezenți: „M-aţi chemat să cânt la un parastas, şi nu poate să fie parastas pe lume fără «Tatăl nostru». Spusu-l-aţi până acum?“. La parastasul în memoria tatălui lui Ceaușescu erau prezenți, printre mulți alții, și Emil Bodnăraș – mâna dreaptă a lui Ceaușescu, Chivu Stoica și Corneliu Mănescu, care, la cererea Ioanei Radu, s-au așezat în genunchi și au început să se roage.
„Bună ureche ai, fata mea!“
Vocea îi răsuna pe marile scene, era adorată de publicul larg și de nomenclatură, dar și talentul ei trebuia „verificat“. Cum artiștii țării puteau performa doar dacă aveau atestat, și Ioana Radu se prezintă în fața unei comisii alcătuită din funcționarii Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice (O.S.T.A.), iar în urma așa-zisei verificări, iese din scenă în aplauzele asistenței. Episodul este povestit în volumul „Romanța unei vieți. Ioana Radu“, al scriitorului Harry Negrin, apropiat al artistei: „Dacă întrebați pe cei din sala asta, toți știu cine sunt și cum mă cheamă și tocmai dumneavoastră, om din conducerea breslei, nu știți?“. La o asemenea întrebare, răspunsul celor din sală a fost unul pe măsură, „s-au pornit râsetele, apoi tăcere, fiecare așteptând întrebarea a doua“, ce avea să stârnească un răspuns la înălțime: „Citiți notele?“. Ioana Radu, cu un bun-simț al oratoriei și umorului, a răspuns comisiei: „La ultimele concerte, unde am intervenit în orchestrații, Grigoraș Dinicu, maestru de necontestat, mi-a spus «Bună ureche ai, fata mea!». Și atunci m-am culcat pe o ureche. Iar dacă vreți să știți cum cânt, mă puteți asculta de trei ori pe săptămână la postul de Radiodifuziune“.
Chiar dacă artista era apreciată de regim, nu se dezicea de propriile credințe și convingeri: „Departe de a fi avut o mentalitatea socialistă, avea un comportament socialist pentru că nu accepta în niciun fel ceea ce nu este dobândit prin muncă. Condamna tertipurile“, potrivit nepotului ei. Acesta a povestit un episod în care, pasionată fiind de condus, Ioana Radu voia să protesteze împotriva sus-pușilor cumpărându-și o Dacie neagră, culoare care îi era rezervată doar familiei prezidențiale: „Mătuşa mea află că pe Calea Victoriei a trecut o Dacie neagră care o avea în dreapta pe Elena Ceauşescu. Cu toate că ea avea o maşină mult mai bună, un Fiat 125, i-a telefonat directorului Stroe al fabricilor Dacia şi i-a impus să-i procure şi ei tot o Dacie 1301 neagră, tot cu număr scurt, 2-B-101, fapt care s-a şi realizat în mai puţin de 48 de ore“.
Citește și: PORTRET Cristian Vasile, trubadurul care a cucerit lumea cu-n tango. Adevărata poveste a legendarei Zaraza
Cum l-a certat cu bastonul pe Nicu Ceaușescu
Nelipsită de la marile festivaluri ale țării și de pe scenă, Ioana Radu participă în 1968 la Festivalul de la Mamaia, care în acel an a avut loc în Teatrul din Constanța din cauza condițiilor climatice. La eveniment venise și Nicușor Ceaușescu, alături de un grup de prieteni. Când l-a zărit în primele rânduri, într-o „ținută neconformă cu solemnitatea momentului“, artista a refuzat să cânte. „El era însoţit de câţiva prieteni, două rânduri ocupaseră, dar pentru că nimeni nu îndrăznea să-i evacueze din sală, bastonul ei a ieşit din culise şi pur şi simplu l-a somat pe Nicu Ceauşescu, care se ridicase să semnaleze şi să sublinieze calitatea lui genetică, l-a somat că îl va face de râs în faţa lumii, trăgându-l de urechi, dacă nu părăseşte incinta“, mai povestea Doru Braia, care la acea vârstă avea 17 ani.
Câțiva ani mai târziu, la jumătatea anilor ’80, când Ioana Radu ajunge peste Ocean, la sora ei Mia Braia stabilită în Statele Unite ale Americii, este la un pas să nu mai revină în România după ce securiștii îi confiscaseră casa, dar se întoarce nu atât din cauza insistențelor lui Ceaușescu, cât din cauza faptului că nu se înțelegea cu Mia, după cum povestea nepotul celor două surori care nu s-au înțeles prea bine de-a lungul vieții: „Ioana Radu, deja îngrădită de penuria ce se instaura în România, profită de prezența surorii ei, Mia, în America cu care reușește cu greu pentru câteva luni să se împace şi merge prima dată cu paşaport turistic peste Ocean. Cere azil politic. Află Nicolae Ceauşescu, disperat îi dă telefon la New York şi o imploră să revină. Replica ei firească: «Domnule (niciodată nu i-a spus tovarășe), unde să mă întorc? Casa mi-au luat-o securiştii, pensie nu am». Şi i-a spus să ia legătura cu ambasadorul Ionel Datcu pentru că va avea toate facilităţile să revină acasă“, Astfel, Ioana Radu s-a întors singură în țară cu Boeingul prezidențial, doar ea și stewardesele. În România găsește o casă renovată complet, cu ciment turnat în curte și primește și o pensie de merit.
„Noroc că m-am născut pe vremea imprimărilor, pe vremea discurilor“
În 1967, Ioana Radu s-a hotărât să părăsească scena românească, mai ales după ce, în urma accidentului suferit în 1961, îi era din ce în ce mai greu să se deplaseze. Astfel, mai întâi, le dă vestea prietenilor ei care, inițial, nu prea cred în vorbele ei: „Ziua în care Ioana ne-a spus nouă, prietenilor, că nu va mai cânta a fost un prilej de amuzament, de vorbe cu haz și de certitudini în îndoieli (ca să ne jucăm cu vorbele). Nimeni nu-i putea crede mărturisirea, atâta vreme cât glasul avea aceleași unduiri de violoncel și patosul exprimării căpătase o nuanță a vârstei și a suferinței abia alungate“, relatează Harry Negrin în volumul menționat.
Artista era hotărâtă să își ia adio de la marea scenă și de la publicul larg, astfel că i se aprobă trei spectacole în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe care le pregătește cu mare atenție la detalii, voind să lase lumii o ultimă imagine memorabilă cu ea pe scenă. „Ca să dea o solemnitate acestei despărțiri, ea își făcuse toalete alese pentru scenele elegante și rodate în materie de teatru, din orașe cu tradiție artistică“.
A refuzat dorința bucureștenilor
Fiind ultimele concerte ale artistei, tot românul voia să ajungă să o vadă pe Ioana Radu cântând „acum ori niciodată“. Astfel că, deși inițial se anunțaseră câte un singur concert în orașele menționate, ulterior cererea pentru bilete a fost atât de mare încât artista ar fi urmat să susțină de fapt câte două prestații artistice. Însă atât de mulți oameni au vrut să o vadă, încât s-a hotărât ca spectacolele să aibă loc pe stadion: „O manifestație de simpatie care ar fi trebuit să îi înfrângă hotărârea despărțirii, dar Ioana era convinsă că frumusețea glasului se alterase, că zilele ce-i vin înainte vor fi grele, că în cinstea anilor de frumusețe nu se poate face altceva decât să meargă pe poteca resemnării“.
Citește și: Jean Moscopol, artistul căruia comuniştii n-au reuşit să-i închidă gura: „Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce“
Succesul spectacolelor de adio a fost atât de răsunător, încât și cei din Capitală voiau să îi audă glasul și „să o vadă pe viu“ – expresie folosită de artistă –, însă Ioana Radu a refuzat. Alinarea artistei a fost, așa cum avea să i-o mărturisească lui Harry Negrin, faptul că zestrea ei – romanțele culese din bătrâni, cele compuse special pentru ea, dar nu numai – nu se pierde: „Noroc că m-am născut pe vremea imprimărilor, pe vremea discurilor, pe vremea filmului, astfel zestrea mea s-ar fi risipit ca apa pe gârlă. (…) Acum rămâne totul: ce-i al meu, plus ce mai pune tehnica…“.
Ioana Radu
La câțiva ani după accident, Ioana Radu s-a retras de pe scenă.
După retragerea de pe scenă, Ioana Radu avea să mai trăiască 23 de ani, până pe 18 septembrie 1990, perioadă în care a rămas cu romanța în suflet și i-a încurajat pe tinerii cântăreți să nu îi uite pe „cei vechi“ și romanțele din bătrâni.
Rapidistă până în ultima clipă
Pe lângă pasiunea pentru motociclism, celebra cântăreață de muzică populară era un fan înfocat al boxului și al fotbalului. Chiar dacă copilărise în Craiova, tatăl ei, Constantin Braia, fiind oltean, Ioana Radu era o rapidistă înfocată, crezând în echipa din Giulești până în ultima clipă, așa cum declara la împlinirea vârstei de 70 de ani: „Lumea o să râdă de mine pentru că susțin o echipă mică. Nu-i nimica. Și eu am fost mică și m-am făcut mare. Toată lumea crește“. De asemenea, despre iubirea alb-vișinie pe care a purtat-o în suflet toată viața aflăm și din volumul „Romanța unei vieți. Ioana Radu“, în care artista dezvăluie faptul că a făcut parte dintr-un comitet al clubului. Scriitorul Harry Negrin povestește cum Ioana Radu i-a arătat o medalie sportivă ce marca 60 de ani de existență a Clubului Sportiv Rapid: „Urmăresc activitatea clubului îndeaproape. Acum o duce mai greu, dar nu-i nimic. Își revine. Mulți am fost la viața noastră la ananghie și apoi… Suporterii nu-l părăsesc la clipele grele, și eu sunt suporter. Uite, de-aici, din baston, tot sunt cu băieții de peste pod. Când m-o ține pasul mă duc până acolo să-i văd luptând pe iarba verde… Să-i încurajez. Mă duc precis…“.
https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/ioana-radu-artista-care-l-a-facut-pe-ceausescu-sa-2236148.html
////////////////////////////////////////
(DE NEUITAT …Cine baga mana in foc, pentru a infirma – ca banii storsi din sudoarea tepuitilor nu au ajuns in pusculita PeSeDistilor multilateral de kaghebizanti?) Caritas, schema creată de un contabil care a ţepuit o ţară întreagă. „Când este domnul Stoica în mijlocul nostru, îl vedem ca pe Mesia“
Adina Vlad
Caritas a fost prima şi cea mai mare escrocherie cu care românii au fost ademeniţi după Revoluţie. Ioan Stoica, un contabil din Braşov, a promis că oricine va depune bani în conturile sale va primi, după trei luni, de opt ori mai mult. Au trecut 22 de ani de când Ioan Stoica a fost reţinut şi apoi condamnat pentru numai un an şi jumătate, deşi aproximativ 260.000 de români au fost păgubiţi cu zeci de milioane de dolari.
Schema de tip piramidal Caritas a funcţionat în România timp de doi ani, între aprilie 1992 şi august 1994. A atras milioane de deponenţi din toată ţara, care au investit sume uriaşe, peste 1.000 de miliarde de lei vechi (aproape un miliard de dolari). Considerată prima şi cea mai mare ţeapă naţională, bula Caritas s-a spart odată cu intrarea în faliment a SRL-ului, la 14 august 1994. La acel moment, datoriile Caritas se ridicau la 450 de milioane de dolari.
Compania Caritas a fost înfiinţată de contabilul braşovean Ioan Stoica, în vârstă de 52 de ani, în aprilie 1992, ca SRL (societate cu răspundere limitată), având un capital de numai 100.000 de lei vechi (500 de dolari). La doar două luni de la înfiinţare, Caritas se mută la Cluj-Napoca. Iniţial, valoarea depozitelor era una mică (2.000-10.000 de lei), dar mai târziu valoarea depozitului iniţial minim a urcat la 20.000 de lei, în timp ce valoarea maximă era de 160.000 de lei. De asemenea, la început, doar clujenilor li s-a permis să participe la această schemă, iar din vara lui 1993, toţi cetăţenii români au putut participa la caritas.
Ceea ce s-a dovedit o mare ţeapă naţională, Caritas avea ca scop declarat ajutarea românilor săraci să parcurgă mai uşor spre capitalism, promiţându-se sume de opt ori mai mari decât cele investite în numai trei luni de la depunere.
Sprijinul lui Funar şi al „Mesagerului“
Această schemă piramidală a prosperat în bună măsură şi datorită sprijinului venit din partea Partidului Unităţii Naţionale (PUNR) şi din partea lui Gheorghe Funar, primar al municipiului Cluj-Napoca. În anii 1992-1993, Funar a acordat sprijin logistic şi l-a girat moral pe Ioan Stoica. Caritas a avut iniţial sediul chiar în sediul Prefecturii Cluj-Napoca, iar o vreme Funar l-a susţinut deschis pe Ioan Stoica, creatorul Caritas. Dar când au aparut primele semne că jocul piramidal se va sfârşi dezastruos, primarul s-a disociat rapid de Stoica.
Ziarul local „Mesagerul transilvan“ a jucat un rol decisiv în ascensiunea Caritas: în paginile sale erau publicate comunicatele lui Stoica, listele cu câştigători şi articole elogioase menite să risipească îndoiala oamenilor şi să atragă depunători. La apariţia Caritas, „Mesagerul“ încă era cotidianul Prefecturii, titulatură pe care o avea şi pe frontispiciu, iar primul sediu al Caritas a fost chiar în redacţia ziarului. „Înscrierile vor avea loc în la redacţia «Mesagerului transilvan» din cadrul Prefecturii”, anunţa un comunicat al Caritas din iunie 1992. Mai mult, Funar a plătit spaţiu publicitar în „Mesagerul transilvan“ pentru a fi publicată lista „câştigătorilor“, care ajunsese la 44 de pagini pe zi cu o lună înainte de prăbuşirea schemei. În toamna anului 1993, lista „câştigătorilor“ a inclus 22.000 de nume.
Dimensiunea schemei puse la cale de Ioan Stoica este încă necunoascută. Estimările variază între două şi opt milioane de deponenţi. Bancherul Dan Pascariu estima că între 35% şi 50% din gospodăriile din România au fost participante la acest sistem, în timp ce Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, estima circuitul financiar ajunsese la un moment dat să ruleze o treime din masa monetară a României. „The New York Times“ estima că schema lui Stoica a atras între unul şi cinci miliarde de dolari.
Guvernul a interzis schema piramidală abia după ce compania a intrat în faliment. Iar asta chiar dacă Executivul primise avertismente privind Caritas din mai multe surse, inclusiv de Serviciul Român de Informaţii (care scrisese într-un raport de la începutul anului 1993), dar şi de la economistul Daniel Dăianu, care a numit schema drept o fraudă.
„Cifra de afaceri a Caritas va depăşi Produsul Intern Brut al României“
Primele semne ale căderii Caritas au apărut în toamna anului 1993, când tot mai multe ziare internaţionale au început să prezică eşecul acestei scheme piramidale. „Dacă «mecanismul Stoica» nu se opreşte, cifra de afaceri a Caritas va depăşi Produsul Intern Brut al României”, scria „The Economist” în 1993, punând accent pe pasivitatea autorităţilor în faţa fenomenului Caritas. Presa internaţională atrăgea atenţia că „este cu neputinţă ca într-o ţară să existe atâţia bani gheaţă încât depunerile să se dubleze de la o lună la alta şi să ţină sistemul în viaţă. Niciun leu n-ar mai fi folosit pentru altceva şi orice activitate ar îngheţa“. Împotriva acestor scenarii, care începeau să fie vehiculate timid şi de o parte a presei din România, Ioan Stoica a mobilizat o armată de lăudători pe care îi finanţa cu sponsorizări generoase, de la scriitori şi ziarişti până la preoţi şi actori.
Şi pentru a arăta că firma lui este din ce în ce mai prosperă, sub umbrela Caritas a fost deschis şi un supermarket, intitulat pompos „La Grand” şi situat în cartierul Zorilor din Cluj-Napoca. La inaugurare au participat toate oficialităţile oraşului, iar presa relata că magazinul a fost luat cu asalt de cetăţeni. Patronul Caritas a fost ovaţionat printre rafturile cu alimente: „Când este domnul Stoica în mijlocul nostru, îl vedem ca pe Mesia“.
Ianuarie 1994 vine însă cu o veste-bombă, sau o minciună pentru a camufla iminenţa dezastrului: „plăţile câştigătorilor se suspendă întrucât casieria Caritasului a fost spartă de câţiva hoţi, paguba ridicându-se la circa 95 de milioane de lei“.
Un zvon se răspândeşte cu înfrigurare în Cluj-Napoca: „Caritasul se gată!“. La Bucureşti, Senatul ia în discuţie modificarea Codului Penal pentru interzicerea jocurilor de tip Caritas. Amendamentul este respins cu 39 de voturi pentru şi 59 împotrivă. Corneliu Vadim Tudor (senator PRM) s-a opus, motivând că interzicerea jocurilor piramidale ar da naştere unei revolte populare.
Totuşi, printr-un ordin al Prefecturii Bucureşti, Caritasul este interzis în Capitală şi în judeţul Ilfov. În semn de protest, Ioan Stoica opreşte din nou plăţile şi anunţă că vrea să intre în greva foamei, împreună cu 90% din angajaţii săi. „Sunt mâhnit, aproape distrus de aceste lucruri care se petrec cu firma Caritas de o lună de zile“, spune Stoica în ziarul de casă al Caritasului, „Mesagerul transilvan“.
În primăvara anului 1994 devenea tot mai clar că „minunea de la Cluj“ se sfârşise. Păgubiţii oscilau în a găsi vinovaţi pentru banii pierduţi: ba că Guvernul e de vină, ba că Stoica e un escroc. În mai 1994 Caritasul avea în registre sute de mii de depunători – oameni care giraseră cu locuinţele ca să se împrumute de bani pentru Caritas.
La 16 aprilie 1994, Ioan Stoica vorbea pentru prima dată despre posibila închidere a Caritasului. „Dacă se vrea ca circuitul să fie oprit, atunci ar fi normal să apară o lege în acest sens. Eu vă declar că sunt în măsură să închid circuitul în chip cât mai benefic pentru oameni. Pierderea libertăţii mele nu va rezolva absolut nimic“, spunea Stoica, încheind cu un aforism: „Curând, foarte curând, după Caritas se va plânge“. 19 mai 1994 este „data decesului“ Caritas. În acea zi a apărut în „Mesagerul transilvan“ articolul semnat de însuşi Ioan Stoica intitulat: „Caritas se închide“. Stoica spunea că toţi românii vor primi înapoi banii depuşi, dar nu a fost aşa.
Condamnare: un an şi jumătate
Ioan Stoica a fost arestat abia în vara lui 1994, pe 25 august, când devenise evident că nimeni nu-şi va mai recupera banii. A fost ridicat de la Cluj şi dus la Bucureşti cu avionul, fără cătuşe la mâini, laolaltă cu ceilalţi pasageri ai unei curse de linie. Trecuse aproape un an de la momentul în care Caritas blocase plăţile şi, în tot acest timp, Stoica fusese lăsat în libertate şi oferise zeci de interviuri amăgitoare despre renaşterea jocului şi înapoierea banilor către depunători. Ioan Stoica a fost condamnat, în 1995, la şapte ani de închisoare, pedeapsă care i-a fost redusă ulterior, fiind eliberat la 14 iunie 1996. Ioan Stoica a refuzat după eliberare orice contact cu presa. În ultimii ani, presa locală a scris că Stoica trăieşte într-o mare sărăcie, a suferit trei infarcturi şi că s-a mutat într-un sat uitat de lume de pe lângă Dorohoi.
https://adevarul.ro/economie/caritas-schema-creata-de-un-contabil-care-a-1730836.html
///////////////////////////////
- ADDENDA: DOUA GLOANTE-N TRUP
Îmi lansam volumul Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste. În cuvântul adresat celor de faţă, mi-am pomenit, jenat, scurtimea detenţiei: patru ani, în perioada majoratului. Un domn smead, cu chip ascetizat de o suferinţă pe care n-o cunoşteam, cu ochi vii şi priviri rămase undeva mai în adânc, fără a-şi fi pierdut concentrarea observării, cu trăsături fine, ca arse de amărăciune, dar şi de îndârjire, cu maxilarul inferior ascuţit şi vag ieşit în afara liniei de profil a feţii, în semn de hotărâre, mă asculta cu pleoapele uşor umezite.
– Cine era bărbatul acela de la capătul primului rând? – am întrebat-o mai târziu pe profesoara Florica Raica, organizatoarea inimoasă şi energică a sărbătorii mele.
– Nu-l ştii? Un om care a trecut prin multe: secretarul general al organizaţiei muncitoreşti centrale a PNŢ-CD, domnul Victor Răducan.
Îmi doream să-l cunosc. Durerile, chiar când tac, îşi găsesc în mine o placă de rezonanţă pregătită să vibreze.
Aşa am început să-l însoţesc, de când era ţânc agăţat de bocceaua muicăi, trasă de cealaltă mână de către fratele lui mai mare, bejenită din plaiurile Gorjului, din pricina sărăciei. O ademenea Capitala. Aceasta avea să-i aducă femeii fără sprijin înălţarea unei case, dar şi invaliditatea pe viaţă a unuia dintre feciori: vremurile bune de odinioară năclăite de vremurile rele.
– În ’46, făceam parte din organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc, din comuna Voievodul Mihai, aşa cum se numea atunci actualul cartier Crângaşi – Giuleşti. Ţinea de sectorul condus de domnul Ion Marinache – azi infirm datorită puşcăriilor făcute – şi activam şi în cadrul organizaţiei muncitoreşti, împreună cu Ion Lambru, tot de la Griviţa, a început să-mi răspundă întrebărilor domnul Răducan.
Războiul sfârşit, tânărul îşi reluase serviciul la Atelierele CFR – Griviţa, secţia a III-a – Cazangerie. Tot la Căile Ferate era muncitoare şi mama sa.
– Exact acolo unde a izbucnit vulcanul bolşevic! – insistă dumnealui. Din nefericire! Muncitorii erau români adevăraţi; n-aveau vină! Educaţia patriotică şi religioasă o primeam la şcoală, prin Străjerie. Era o formare a sufletului, ce includea nobleţea noastră de români. Lucrătorii nu făceau politică.
Câştigându-şi existenţa cu braţele, conlocutorul meu s-a înscris şi la Politehnică, la “fără frecvenţă”, la Material Rulant. Fratele său urma cursurile a două facultăţi.
– Ţara era ocupată de trupele sovietice, reia istorisirea de unde a lăsat-o. Văzusem bine, din anii războiului, ce însemna comunismul. Şi poporul îşi dădea seama ce dezastru îl aştepta. Aveam nevoie de unitate naţională. A realizat-o Partidul Naţional Ţărănesc. Domnii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache – îi pomeneşte cu reverenţa purtată lor când nu fuseseră încă daţi pradă morţii – au reuşit atunci să polarizeze aproape toată suflarea românească. Simţeam că era o datorie să mă înscriu în partidul condus de dumnealor. Suflul naţional al eforturilor acestor doi bărbaţi ajunsese şi în linia întâi, de unde revenisem. În organizaţia de tineret, am primit şi o răspundere: eram şef în comună. Activam şi în organizaţia muncitorească, după cum v-am mai spus.
Entuziastul aducea veşti prin ateliere, distribuia Dreptatea , risca, lupta pe faţă. Oamenii începuseră să se teamă: se formase guvernul Groza. Văzând comuniştii că Victor Răducan era tenace, că nu se speria cu una cu două, au încercat să-l atragă, îi făgăduiau marea cu sarea. Exista unul notoriu printre ei: Moş Bâgu, fost ilegalist; ajunsese preşedintele sindicatului. Mai era unul: Chivu Stoica – căra şpanul de la maşini, cu roaba; mai târziu a fost numit şeful depoului de locomotive; apoi. “mare conducător de republică” – în caracterizarea celui care-mi vorbeşte.
– Aşa-zisele sindicate muncitoreşti, formate o dată cu ivirea comuniştilor, au constituit cele dintâi unelte ale Securităţii. Vreau să se ştie că Securitatea n-ar fi izbândit, n-ar fi reuşit să afle tot ce se întâmpla în fabrici dacă nu existau aceste sindicate care adunau toate cozile de topor. Deoarece muncitorimea de la Griviţa reprezenta atunci o forţă, comuniştii s-au implicat aici cel mai mult. Subminau muncitorimea încă din ’33. Eram elev. Mă duceam şi eu să casc gura la ce pălăvrăgeau agitatorii. Însă n-au izbutit nimic decât atunci când au venit cu tancurile. În faţa forţei, cine mai putea să se opună?! Se ştie prea bine că, la încheierea Armistiţiului, comuniştii numărau sub o mie de membri. În schimb, îşi ziceau: “forţă conducătoare”! În realitate, şi-au crescut “forţa” cu aceia timoraţi, obligaţi să devină membrii Partidului Comunist.
Această timorare, această obligaţie, nu pot fi mai clar ilustrate decât o face în continuare istorisirea domnului Victor Răducan.
– A venit campania electorală din ’46. Formasem o puternică organizaţie de tineret în cartierul meu. Aveam în jur de cinci-şase sute de tineri în circumscripţie, de la Podul Grant, cartierul Crângaşi, până la capătul tramvaielor 11 şi 2, la Giuleşti-Sârbi. Campania se ducea greu. Nu e cum crede lumea. Nu aveam libertatea s-o facem; întocmai cu cea premergând alegerile din mai ’90. Luptam la fel de hărţuiţi ca acum.
– Atrăseserăţi în organizaţie şi colegi de la Atelierele Griviţa? – îl întrerup.
– O sută, o sută douăzeci. Îi voi cita pe doi dintre ei, care mai trăiesc încă. Mi-au fost de mare ajutor să-mi salveze viaţa.
Şi iată că vorbitorul a ajuns la criza maximă a zilelor sale:
– Pe data de 30 septembrie 1946, am hotărât, cu comitetul meu, să difuzăm manifeste şi să începem campania electorală. Ne era foarte dificil să tipărim manifeste. Le difuzam pe furiş. Comuniştii erau cu ochii pe noi. Însuşi domnul Maniu ne dăduse dispoziţie: “Nu riscaţi, pentru că riscaţi să vă pierdeţi viaţa”. Aşa şi era. Dovadă stă ceea ce mi s-a întâmplat mie. În seara aceleiaşi zile, am început să lipim manifestele, pe la orele 18, de la Podul Grant, pe Şoseaua Giuleşti înainte. Eram urmăriţi. Aproape în dreptul străzii unde locuiam, peste vreo două-trei ore – când începuse să se întunece, dar nu de tot -, m-am oprit în faţa unui gard foarte frumos, nou. Proprietarul era peneţist. Vorbisem cu el înainte. Îi cerusem asentimentul. După cum stabiliserăm, am scris personal cu vopsea: regele, patria, biserica maniu le va ap . Voiam să scriu: APĂRA. În momentul acela am fost secerat de gloanţe. N-am văzut cine a tras, pentru că eram cu spatele la stradă. Dar doi prieteni ai mei, despre care v-am pomenit, Bolboceanu şi cu Vasile Surcel, care se aflau lângă mine – ceilalţi erau împrăştiaţi şi lipeau manifeste pe alte garduri -, cei doi, va să zică, au văzut un jeep sovietic din care au coborât trei inşi. I-au recunoscut: era unul Gică Bârjac şi unul Ion Vartic. Făceau parte din garda personală a lui Gheorghiu-Dej. Lucrau la Griviţa. Deci mă cunoşteau din ateliere. Aceştia, demult, când au constatat că nu mă puteau capta, că nu voiam să-mi reneg credinţa, mi-au spus: “Tu n-o să mai trăieşti!” Ştiau limpede de pe atunci că urmăreau să mă distrugă. Au găsit acel prilej.
Un fior de gheaţă îmi străbate spinarea de-a lungul şirii. Lucrători, colegi de muncă, pot urî într-atâta un tânăr, pentru că are alt crez politic, încât să-l condamne la moarte, fără să li se fi acordat dreptul legal s-o facă, sfidând legile, nefiind pregătiţi pentru împărţirea dreptăţii nici cât negru sub unghie?! Mai mult, îl pot urî ei până la a-l executa măcelăreşte, cu sânge rece, după o urmărire îndelungată, pe parcursul căreia l-au văzut râzând, dând din braţe, conversând, grăbindu-se, împiedicându-se, strănutând, l-au văzut că era asemenea tuturor oamenilor de pe stradă, asemenea lor înşile, un biet muncitor sărac şi harnic, abia însurat, cu tot viitorul înainte?!. Anormalitatea lor proprie nu le-a sărit în ochi? Nu le-a strigat nici un glas în piept: “Opreşte-te! Ai înnebunit?! Întoarce arma spre gura ta şi năclăieşte-ţi-o, dacă de gustul sângelui ţi s-a năzărit!” Cum de este cu putinţă ceea ce au făcut ei? Ce dereglare psihică monstruoasă conduce o fiinţă umană la a accepta să devină călău? Mai ales călău al fraţilor săi, în numele unei puteri străine cotropitoare.
Aşadar, au coborât din jeep şi au tras.
– Sigur, când m-au ameninţat, n-am luat asta în considerare. Poate că m-a împiedicat elanul tineresc. Abia venisem din război: viaţa n-avea importanţă pentru mine. Mă angrenasem în această luptă împotriva comunismului şi socoteam că nimic nu era prea mult pentru idealul meu. Când am căzut, sincer să vă spun, n-am simţit durere. Am simţit un regret parcă, fiindcă n-am terminat ce aveam de scris acolo. Mai departe nu ştiu ce s-a petrecut.
I-au povestit prietenii.
– M-am trezit, după vreo zece-douăsprezece ore, la postul de jandarmi. Zăceam într-o sală, pe ciment. Durerile mă făceau să gem. Nu venea nimeni să-mi dea vreun ajutor. Au sosit acei doi tineri care fuseseră cu mine. Mi-au spus că ei mă luaseră-n spinare, cum eram – cu sângele şuvoi – şi mă aduseseră la postul de jandarmi.
– Nu se trăsese şi în ei?
– Eu am fost ţinta. Când s-a dezlănţuit focul, ei erau împrăştiaţi. Când şi-au dat seama că ăia coborau din maşină, fiecare a fugit cum a putut. Când am căzut, cei care au tras s-au năpustit în maşină. Şi-au zis că şi-au făcut datoria şi au plecat. M-au lăsat acolo.
După mult timp, au revenit prietenii săi şi, deşi riscau să fi fost identificaţi pe când îl ajutau, l-au dus la post. După zece-douăsprezece ceasuri, s-au reîntors aici. Constatând că nimeni nu mişcase un deget în favoarea rănitului, au insistat să fie chemată o maşină a Salvării. Au vociferat; au ameninţat să strige trecătorii de pe stradă, să le dezvăluie adevărul. În cele din urmă, a fost solicitată Salvarea. L-au condus pe domnul Răducan la spitalul Witing, al Căilor Ferate.
– Cum vă explicaţi că jandarmii nu şi-au făcut datoria de a vă salva de îndată ce le-aţi fost adus?
– Pur şi simplu o laşitate. Şi-au dat seama că nu era deloc sigur ceea ce urma să se petreacă în ţară. Totul era nebulos. Şi-au zis: “Dacă rămân comuniştii, noi ne pierdem pâinea”. Mai mult decât atât. Am aflat de la prieteni că, atunci când zăceam acolo, au venit şi cei care au tras. Au venit acolo să se justifice de ce au tras.
– Mai munceau cei doi criminali în acea perioadă?
– Nuuu! Erau scoşi din producţie. Cum aţi auzit, făceau parte din garda personală a lui Gheorghiu-Dej. Toate elementele acestea de bază erau scutite de muncă. De îndată ce s-au format sindicatele, îi scoseseră pe toţi din producţie. Conducerea sindicatelor era compusă din elemente neproductive.
De aceea ruptura definitivă a păturii conducătoare, ridicată peste noapte, de mediul muncitoresc din care provenea, dezinteresul ei faţă de muncă şi de lucrători, dispreţul faţă de traiul truditorilor din fabrici şi uzine, jaful sistematic la care au fost supuşi ţăranii şi populaţia fabricilor, de aceea brutalitatea ucigaşă a Securităţii şi Miliţiei, fiindcă ele erau selectate din indivizi declasaţi, puşi pe îmbogăţire ilegală. Orice muncitor serios, cu respect faţă de activitatea sa, cu dragoste faţă de producţia la care participa, le stătea ca un ghimpe în ochi, era târât în faţa secretarului local de partid, batjocorit, dat pe mâna uniformelor albastre şi a securiştilor, schingiuit, eliminat din turma celor obedienţi, zvârlit în temniţe, supus dezumanizării şi, în final, omorât.
Revenind la cei din sindicate, domnul Victor Răducan reia:
– N-aveau nimic comun cu producţia! Nu făceau altceva, decât să informeze. Erau oamenii Securităţii. Mai mult decât atât. La Teatrul Giuleşti era sediul Securităţii CFR-ului, dirijat de acel Bâgu Vasile. Deci toţi cei proveniţi din ramura Căilor Ferate erau căraţi întâi la Teatrul Giuleşti. Acolo erau chinuiţi; acolo erau maltrataţi; acolo erau bătuţi şi aşa mai departe. Probabil că şi eu aş fi avut aceeaşi soartă, dacă nu ajungeam la spital. Odată aici, medicii – cărora le sunt recunoscător – s-au arătat doctori cu adevărat. E vorba despre chirurgul Teodor Teodorini, un specialist foarte bun – a decedat acum doi-trei ani – şi dr. Arnăuţescu. Despre acesta se spune că l-ar fi îngrijit pe Gheorghiu-Dej în nu ştiu ce împrejurări. Totuşi, deşi comunist – era directorul spitalului -, a avut un gest de umanitate. Adică s-a purtat cum îi era datoria omeniei.
S-a constatat că pacientul fusese lovit de trei gloanţe. I-a fost extras acela din omoplatul drept, aflat mai la suprafaţă. Mai existau două: unul în coloana vertebrală şi altul în bazin. În legătură cu acestea, i s-a comunicat că. nu puteau fi scoase; posibilităţile tehnicii medicale de atunci nu reuşeau să se confrunte cu o operaţie atât de fină; pe de altă parte, pierderea sângelui timp de zece-douăsprezece ore îl făcea inapt de o operaţie de o astfel de anvergură.
A fost internat. Dar a venit un grup de comunişti de la Griviţa, alţii decât inşii care-l împuşcaseră, vreo patru-cinci canalii care au cerut medicilor să-l externeze pe dată.
– Adică, au cerut să fiu aruncat în stradă! Poate că medicii s-au opus. Însă n-au avut ce face. Probabil că li s-a spus că altă cale nu era. Comuniştii deveniseră o ameninţare pentru toată lumea. Dispuneau cum voiau.
Urmează o pauză de contemplare a decăderii în care lunecase România. Apoi:
– În situaţia în care mă aflam, am fost nevoit să mă duc acasă. Vă imaginaţi cu ce dureri. Dar acestea nu mai contau. Partidul Naţional Ţărănesc avea posibilităţi foarte restrânse de a mă ajuta, pentru că începuse prigoana membrilor noştri şi fiecare dintre ei îşi risca libertatea care, de altfel, arăta a nu mai fi.
A stat astfel până la 15 ianuarie 1947. Cinci luni de la comiterea agresiunii criminale. Abia atunci i s-a îngăduit o internare, nu mai lungă decât trei zile.
– Certificatul meu medical reprezintă un act de acuzare împotriva comunismului: gloanţele nu mai puteau fi scoase niciodată; le am şi acum în mine; de aia arăt cum arăt. Singura şansă de tratament mi-a dat-o PNŢ-ul, cu toate greutăţile întâmpinate. Domnul Ion Marinache se străduia, prin medicii noştri, să mă ajute cu medicamente. Era o doamnă dr. Ionescu: venea pe la miezul nopţii să-mi aducă cele necesare. Ziua nu mai îndrăznea nimeni să vină. Începuserăm să fim hărţuiţi în primăvara anului 1947, domnul Iuliu Maniu, care aflase despre cazul meu – căci imediat după împuşcarea mea s-a publicat în ziarul Dreptatea un articol intitulat “A căzut un erou” -, a cerut să mă vadă. Un grup de peneţişti m-a condus în strada Schitu Măgureanu, la domiciliul domnului Leucuţia. Ştiţi că domnul Maniu n-avea locuinţă, dormea pe unde apuca, vai de capul său.
Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc l-a îmbrăţişat, l-a mângâiat şi i-a spus: “Eşti un erou, fătul meu.”
Domnul Victor Răducan plânge.
– Iertaţi-mă. Vă rog să mă iertaţi. de câte ori îmi amintesc clipa aceasta, nu mă pot opri. Pentru mine a fost o zi sfântă. aşa este. aşa o să rămână totdeauna. Când am fost la Sighetul Marmaţiei, în pelerinaj la locul calvarului lor, am îngenuncheat. Nu mă pot abţine. Eu nu sunt nimica. Un ilustru necunoscut. Să nu cumva să mă prezentaţi în culori. Am fost un nimeni. Doar domnul Maniu şi ceilalţi care au suferit cu adevărat.
Până în luna aprilie, până prin mai, n-a mai intrat în fabrică. Dacă a făcut-o, colegii de muncă l-au privit cu compătimire, dar erau înfricoşaţi.
– Sufleteşte erau alături de mine, îmi înţelegeau suferinţa, dar nu aveau tăria de a se manifesta.
La 1 iunie, a fost dat afară din serviciu. Începuseră comprimările. Deci comuniştii porniseră să-şi impună voinţa şi în instituţii.
– Organizaţia dumneavoastră de tineret s-a risipit atunci?
– Nu. Mai mult decât atât, am format, împreună cu Ermil Comăniţa, după trecerea în ilegalitate a partidului nostru, din iulie ’47, o nouă organizaţie a tineretului nostru naţional-ţărănesc, denumită “Organizaţia Regele Mihai I”, al cărei conducător a fost Ermil Comăniţa. Optzeci dintre membrii organizaţiei mele de tineret au intrat cu mine în temniţă! E foarte important să se ştie că muncitorii ceferişti, despre care v-am zis că iniţial nu aveau culoare politică, în pofida terorii la care v-am spus că eram supuşi atunci, şi-au asumat să acţioneze în continuare pentru ideea naţional-ţărănistă! Au devenit, din indiferenţi, nişte luptători şi nişte oameni de sacrificiu naţional-ţărănişti, pentru Ţara şi Regele lor! Chiar după cele petrecute cu mine, au avut tăria să intre în “Organizaţia Regele Mihai I”. Dar aceasta este o altă istorisire.
Adevărat. Lupta românilor pentru eliberarea de sub comunism, începând cu primele alegeri “libere”, nu a contenit nici o clipă şi nu s-a isprăvit. Cât de “libere” au fost acele alegeri, s-a văzut. Gustul “libertăţii” acelora din mai 1990 ne amărăşte buzele. Şi iată-ne încheind alte alegeri.
/////////////////////////////////////////////
- MIRCEA VULCANESCU MI-A FACUT IMPRESIA UNUI SCHELET DE BISERICA ARSA
În nici una dintre relatările publicate privitor la “reeducările” de la Piteşti, Gherla etc., nu am întâlnit mărturii directe care să dezvăluie naşterea “zâmbitoare” – e un fel de a vorbi – a celui mai cumplit fenomen din întreaga istorie a României. Domnul Aurel Obreja aduce o astfel de dovadă, din care se deduce că “reeducarea” ar fi putut fi direcţionată altfel, dacă cei care o dirijau nu se îndărătniceau s-o conducă neabătut spre a o transforma într-o măcelărire sistematică a deţinuţilor tineri. (E o impietate să se creadă că n-au suferit în focurile ei şi adulţi între două vârste, ca şi bătrâni, după cum vom vedea mai târziu, cu ajutorul aceluiaşi martor.)
Argumentul pe care mă întemeiez, când afirm aspectul omenos al acelei etape, este legat de faptul că, în atelierul de sculptură improvizat în lagărul de la Târgşor – un centru de opoziţie la “reeducări”, condus de cinci tineri, printre care şi vorbitorul -, în acel atelier, cu îngăduinţa şi cu ajutorul comandantului, ofiţer de formaţie veche, s-au născut şi nişte basoreliefuri reprezentând ocnaşi înlănţuiţi.
Sub masa din faţa mea – masa de lucru actuală -, îmi atrage privirile un butuc crăpat pe jumătate, învălătucit de penumbră. Tot ascultând cuvintele rostite de gazdă, ochii îmi fug mereu într-acolo, pupilele mi se încordează: rezidă forţă multă în acea bucată de lemn, o forţă magnetică ce nu-mi dă pace.
De când mă ştiu, am fost frate bun cu copacii. Dacă nu mă năşteam om, mi-aş fi dorit să fiu pom. Cu atât mai mult, în calitatea mea de amator de Frumos, carnea copacului sculptată îşi transmite vibraţia în propriu-mi trup, care preia pe dată ondulaţiile, concavităţile şi convexităţile imaginilor dăltuite în ea şi devine el însuşi sculptat cu fiinţe sau peisaje ce-mi prefac corpul în mulţime şi-n spaţiu. De multe ori, a mă lăsa să lunec în acest vis al metamorfozei este un mijloc de contopire cu Existentul, de înfrângere a limitelor individuale, de universalizare a persoanei. Aproape o trăire mistică.
Dar domnul Aurel Obreja a sesizat frământarea mea pe taburet şi i-a ghicit motivarea. Se ridică, se apleacă, înhaţă, înalţă între palme şi depune înainte-mi, pe tăblia altei mese, de care mă sprijin într-un cot, obiectul ce mă interesează.
Sunt ca un copil căruia i se astâmpără curiozitatea. Freamăt de o bucurie pe care socotesc că este indecent s-o manifestez în casa lacrimilor neplânse, unde am fost primit prin forţarea propriei modestii a locatarului ei. Numai că mă înşel asupra trăirilor bărbatului de alături. El însuşi, artist fiind, a rămas un copil care a trecut de maturitate (are şaizeci şi şase de ani şi arată de cincizeci). El însuşi resimte nevoia să surprindă efectul muncii sale, al visării lui “înlemnite”, asupra acelora pentru care se dăruieşte. Rămâne cu irisurile negre aţintite asupra globilor mei oculari, să-mi cântărească impresia.
Ca nori apăsători, mărunţi, pietroşi, loviturile dălţii apasă orizontul fortului Jilava, sculptat în fibra lemnoasă muşchiuloasă din faţa mea. Trei scene urcând anevoios din apele încremenite ale fostului trunchi cojit înfăţişează trei ipostaze ale camerei O, de la Secţia I, a condamnaţilor la moarte.
La vremea sosirii la Jilava, despre care abia mi-a vorbit, stagiu premergând expedierii la Târgşor, pe tânărul şi proaspătul judecat l-a năucit viziunea puşcăriaşilor agăţaţi de gratiile acelei încăperi, să vadă ce se petrecea în curtea subpământeană, câte patru-cinci victime cu obrajii supţi, livizi, năpădiţi de buruiana bărbilor neţesălate, ca de ierburi acvatice, chipuri disperate ale unor înalţi ofiţeri şi ale unor politicieni, ceasul vieţii cărora era plănuit să se oprească în curând.
Dintre acele figuri de neuitat, artistul a reţinut, sub apăsarea cuţitului în masa lemnului, un tânăr resemnat: şade cu mâinile atârnate între genunchii despărţiţi, legate între ele de lanţuri prinse cu cătuşe, după cum şi gleznele îi sunt înlănţuite. Sufocarea acestui interior unde un om îşi aşteaptă sfârşitul are un mijloc de eliberare: cavoul se încheie, în partea superioară, în arcadă. Această boltire aminteşte de bolţile cerului; e drept că evocă şi destinul, deci Fatum -ul, de Neînlăturatul. Însă suntem urmaşii Învăţătorului, de la care am deprins Nădejdea şi am aflat despre slobozia noastră. Această ştiinţă dobândită de la Creştinism schimbă ceva din tragicul impregnat în senzaţia bolţilor cereşti, la care a făcut aluzie mâna meşterului, le preschimbă – acele bolţi necruţătoare de piatră – într-o aspiraţie spre Înalt, o aspiraţie ce forţează Tăriile până le va perfora, îngăduind pătrunderea Dincolo. Aşadar, omul care supune lemnul cu fierul său ascuţit îmi dăruieşte nu doar cutremurarea în faţa morţii violente ce vine, ci şi nădejdea.
– Voiam să le scot din închisoare, să le trimit cu coletul acasă, îmi explică domnul Obreja despre basoreliefurile cu ocnaşi executate la Târgşor. N-am reuşit, deşi directorul mi-a aprobat. Însă ne vine un “reeducator”. Un bătrân, unul Antonescu, om simplist. Îl duceau de nas “reeducaţii”. Când discuta cu noi, era de acord cu noi. Când discuta cu ei, cădea de acord cu ei. “Moş Antonescu” – îi spuneam. N-a stat prea mult acolo, că izbutisem să-l convingem să fie împotriva “reeducării”.
Din alegerea acelui ins de către cei de la centru reiese nesiguranţa celor din Ministerul de Interne asupra căii de adoptat; ori lipsa unor angajaţi suficient de bestiali pentru a practica “reeducările” sub forma lor de “soluţie finală” – în sensul hitlerist -, aşa cum urmau curând să se manifeste; sau tatonările, ezitările cumsecădeniei românilor educaţi înainte de instaurarea regimului comunist.
Treptele organizării genocidului studenţesc sunt detaliate de povestitor. Domnia sa nu conştientizează însemnătatea şi ineditul revelaţiei din această etapă a istorisirii. Ele sunt prezentate în aspectul lor de joacă aparentă. Dar, oricât de superficială, această “joacă” e tot “mai la obiect”, se apropie tot mai tare de ceea ce se urmărea să devină, de ceea ce rămânea necunoscut întregii Românii, exceptând o bandă de câţiva indivizi din conducerea Securităţii, legaţi definitiv între ei prin planurile crimei.
Cronica scrisă a “reeducărilor” e completată acum cu date ce le-au lipsit excelentului monograf Dumitru Bacu şi inteligenţei sensibile la psihologia răului, cum se impune aceea a lui Virgil Ierunca. Datele incluse în paginile cărţii de faţă sunt furnizate de către un “reeducat” nereeducat şi surprind, în cadrul Târgşorului, preliminariile ce au precedat strigătul tragerii la sorţi a vieţii: “Jocurile sunt făcute!”, preliminarii realizate de numeroşii “reeducaţi” de la Suceava, conduşi de Stoian.
– La un moment dat, l-au schimbat pe “Moş Antonescu”. Vine un ţigan, Burada. Tânăr, ţiganul. A luat în primire. A văzut ce era de văzut pe acolo. Când soseşte la atelier şi dă de ce făcusem, busturile “marilor învăţători”, îmi spune: ” Eu te scot de la închisoare! Eu mă duc la Ministerul de Interne şi le zic că dumneata trebuie să ieşi afară, să lucrezi pentru popor şi pentru clasa muncitoare!”.
Unul dintre emisarii M.A.I. – “Moş Antonescu”, după cum constatăm – se lasă convins de dreptatea deţinuţilor. Al doilea – Burada – mai crede încă în dreptul său la o gândire independentă şi la a avea iniţiative. N-a bătut ceasul când românii să afle că personalitatea umană a fost abolită printr-un decret nescris. Nu sunt conştienţi că ei înşişi, de fapt, au şi dispărut din rândurile umanităţii, că ei înşişi, din făpturi omeneşti, au devenit rotiţe bune să le-nvârtească exclusiv şefii lor. Se lasă amăgiţi de aparenţa înşelătoare că mai umblă pe două picioare şi că mai au cap între umeri. Nu va trece mult timp şi li se va spulbera această amăgire a libertăţii în curs de dezagregare.
Lui Burada i-au căzut ochii asupra basoreliefurilor.
Şi privirile mele se îndreaptă, fără să le mai pot ţine locului, către butuc. În imaginea centrală, săpată în relief, un bărbat cu pomeţi laţi, cu oasele feţei croite robust; să tot aibă peste patruzeci de ani; gâtul îi este înconjurat de gulerul pulovărului. Strânge cu degetele puternice ale mâinii stângi o vergea de fier orizontală. Celălalt pumn îi e crispat pe partea din colţ a unei bare verticale. Pleoapele căzute i-ascund privirile fugite înlăuntru. Acolo se desfăşoară priveliştile slobode după care tânjeşte. Atitudinea personajului, care vrea cu orice preţ să vadă, dramatizează această strângere a pleoapelor şi conferă preţ nespus viziunilor interioare pe care i le bănuieşti.
Pe a treia faţă a fracţiunii cilindrice imperfecte, un bătrân, aidoma îndărătul gratiilor, cu barbă şi mustăţi de Ion Creangă. Şi-a supt buza inferioară, dus pe gânduri, sau i-a alunecat în sorbul gurii datorită faptului că a rămas fără dinţi în anchetă.
Lui Burada i-au căzut pupilele asupra basoreliefurilor. Elevul Obreja l-a păcălit: cică a imaginat înlănţuirea ceferiştilor din ’33. În artă sunt posibile multe interpretări plauzibile. “Bravo, domnule Obreja, bravo!” – “Îmi daţi voie să le scot de aici, să-mi fie amintire din lagăr?” – îşi infirma singur minciuna iniţială. “Cum nu?! Ai voie! Iar eu voi interveni să te scot şi pe dumneata de la închisoare!”
Numai că “reeducarea” celorlalţi şi-a împlinit scopul pentru care a fost înfăptuită. Demascarea aproapelui a intrat în acţiune. Grupul lor s-a năpustit asupra naivului Burada. I-a deschis ochii, l-a lămurit că sculptorul refuza să se “reeduce”, deci era un “reacţionar” periculos. Nega “spiritul progresist” al “reeducărilor”.
Coletul visat n-a mai ieşit niciodată pe porţile lagărului. Denunţul şi-a plinit menirea. Obreja a căzut printre cei izolaţi iarăşi, acei cinci băieţi denumiţi pompos “comandatura de la Târgşor împotriva reeducărilor”, dimpreună cu acoliţii lor, ceea ce sculptorul prevăzuse în discuţia cu inspectorii M.A.I., precedând crearea atelierului, când refuzase să părăsească “izolarea”, intuind că va fi rearuncat în ea de grupul de la Suceava şi de noii “reeducaţi”.
– Cu asentimentul “reeducaţilor”, douăzeci şi opt de elevi suntem trimişi, disciplinar, la Jilava.
Intervenind denunţul “omului nou”, steril, bun de gură, distrugător de valori, Aurel Obreja a fost aruncat în canalul cu lături al istoriei; nu i s-a dat nici o şansă de valorificare personală, după cum au fost frustraţi şi semenii săi de nişte obiecte de artă ce le erau destinate. Dimpotrivă, s-au făcut înspăimântătoare tentative de distrugere a sa spirituală şi biologică.
Răscrucea la care am întrerupt naraţiunea este vrednică de toată atenţia. Iată de ce: pedepsirea celor douăzeci şi opt are la origine acuzaţia “reeducaţilor”, nişte deţinuţi politici cărora Ministerul de Interne le-a dat suficientă putere asupra colegilor de suferinţă şi ideal, încât să le traseze acestora făgaşul suferinţelor ulterioare. Acea conducere s-a spălat pe mâini, asemenea lui Pilat din Pont. Spre deosebire de guvernatorul roman, ea însăşi a incitat la această ură conştientă dintre semeni, ca mijloc de cocoţare a unuia pe grumajii celuilalt, îngropat tot de el în tină. Colaborarea cu “politicul” este pentru moment în vigoare. E o penultimă treaptă coborâtoare către subordonarea ofiţerului faţă de deţinuţii deveniţi factor decizional, o subordonare aparentă, astfel ticluită încât să se şteargă urmele minţilor coordonatoare, ierarhizate de la nivelul de jos, unde este plasat “caraliul”, la acela al medicului penitenciarului, al ofiţerului politic, al comandantului, al conducerii însăşi a Ministerului de Interne. Aceştia se vor preface a nu auzi nimic, a nu vedea nimic, a nu pricepe nimic. De câte ori veneau în inspecţie şi un deţinut îndrăznea să raporteze cele suferite, îl pedepseau cumplit. Nu numai că au dat mână liberă psihopaţilor obsedaţi că răsplata urma să le fie eliberarea rapidă şi angajarea în cadrul Securităţii, dar chiar se puneau în slujba acestora, în secret, cu condiţia să le rămână ascunsă implicarea.
Avem timp să amănunţim acest carusel funebru în acelaşi pas în care l-a descoperit domnul Aurel Obreja însuşi. Pentru moment, vom revedea Jilava – şi ea transformată – cu ochii săi.
– Venise echipa comandantului Maromet, cu Ivănică, gardieni bătăuşi, te desfiinţau; cu înjurături, cu “Dumnezeii cui v-o făcut de bandiţi!.”. Ne-au băgat la 5 bis, celulă disciplinară; doar soseam cu patalama pentru aşa ceva! Acolo, o serie de ţărănişti, mă rog, ofiţeri şi, dintre ăştia din “stânga”, un comunist pe nume Vlădescu nu-mai-ştiu-cum, un ţigan de la Craiova care tot timpul se lăuda că el trebuia să fie în locul lui Gheorghiu-Dej, că era mai deştept decât ăla.
– De ce fusese arestat?
– A fost prins în timpul lui Antonescu şi, probabil supus la bătaie, n-a rezistat şi i-a turnat pe cei de la Tineretul Comunist. După 23 august, în loc să i se dea funcţie mare, l-au arestat ca trădător.
A intrat în conflict cu ei. Noii-veniţi i-au solicitat pe mai vechii locatari să le împărtăşească din cunoştinţele lor. S-a organizat un program de studiu, cu conferinţe şi cercuri pentru ocuparea timpului pierdut ce ar fi trebuit dedicat şcolii întrerupte. Vlădescu, dornic să vorbească şi el auditoriului, a fost împiedicat s-o facă, caracterul său urât stârnind repulsia tuturor.
– Asta dură până în toamna lui ’50, până pe data de 15 noiembrie. Uşa celulei se deschise. În Jilava era o teroare groaznică. În fiecare noapte se bătea, pentru timorare. Celulele erau ticsite. Se auzeau răcnetele oamenilor. Va să zică, se deschide uşa celulei şi apare un grup de vreo şapte-opt persoane. Nu-mi amintesc decât de câteva, dintre care Mircea Vulcănescu, Ion Nedelescu – el ţinea cronica judiciară la Universul -, profesorul Zahernic – făcea parte din Masonerie – şi încă alţii câţiva, un elev – Edy Tomescu. de restul nu-mi mai aduc aminte. M-a impresionat figura lui Mircea Vulcănescu. A intrat în pielea goală, numai cu izmenele pe el, c-aşa venise de la bătăi; şi amărât, Doamne. Era un tip înalt, slab; numai pielea şi osul erau pe acest om; numai ochii îi străluceau în cap. Un bărbat frumos a fost. Era chel acuma şi se vedea bunătatea pe figura lui. Însă chinuit şi de regimul pe care-l dusese la Aiud şi de bătăi, de la Reduit. Mi-a făcut impresia unui schelet de biserică arsă, din care n-a mai rămas decât conturul, scheletul de beton şi fier. S-a recomandat: “Mircea Vulcănescu”. Mi-am amintit de numele său. Nu ştiam cine era, ce personalitate era, decât din procesul “Marii Trădări” – cum îi spuneau ei, comuniştii. Mi-am amintit şi de acest Ion Nedelescu – şi el tare bătut -, deşi amândoi erau oameni slăbiţi şi bătrâni.
Nu chiar atât de bătrâni. Însă aceasta e credinţa tânărului când are de-a face cu cei mai în vârstă ca el.
– I-am primit, le-am făcut loc, aşa cum era regula, jos, pe beton, deşi camera era arhiplină (eram pedepsiţi cu geamul închis – şaizeci-şaptezeci de oameni.), şi Mircea Vulcănescu, aşa, sub teroare, a început să ne vorbească. Pe urmă am auzit eu cine era cu adevărat. Ne vorbea despre filosofie, de atitudinea lui la proces. Ce sentimente româneşti a avut acest om! Deşi a deţinut o funcţie de seamă în timpul lui Antonescu, a fost un mare patriot şi un om de o cultură fantastică, astfel cum rar am întâlnit în închisoare. N-au stat prea mult acolo, la noi. Au plecat. Şi pe data de 15 decembrie 1950, tot aşa s-a deschis uşa şi întreabă caraliul de un cetăţean Puiu Teodorescu. Era un ţărănist, profesor universitar; fusese mult timp în străinătate. Noi îl socoteam un fel de filfizon – mde, noi eram băieţi de la ţară, mai obişnuiţi cu suferinţa, cu foamea. N-avea Puiu Teodorescu păr decât un pic, pe aici, pe la spate. Şi nu voia să se tundă, pentru că avocatul, la proces, i-a cerut eliberarea, că era nevinovat. Acuma venise un miliţian, cu o maşină de tuns, să-i dea jos părul. Şi el i-a spus: “Domnule plutonier, eu nu mă tund, că mi s-a cerut punerea în libertate şi trebuie să mă eliberez”. – “Bine, .tu-ţi Dumnezeul mă-tii de bandit, lasă că te tunzi tu!” Şi nu mai durează nici o jumate de ceas, că uşa se deschide din nou şi intră Maromet cu un ciomag în mână şi cu o echipă de cel puţin zece în spatele lui, toţi cu ciomege, şi cetăţeanul cu maşina de tuns. Maromet, care era dicăit, zice: “Care eşti, mă, ăla care nu vrei să te tttu-tunzi.?! Tu-tu-tu-ţi Dumnezeul tttă-tău de bbba-bandit!” – “Eu, domnule director.” Şi zice: “Dddă-dă-te jos, mmmă!” – că era “la etaj”, pe prici. Omul încercă să coboare de acolo. Şi, când a lăsat primul picior pe priciul de jos, l-a prins de aici de la spate şi când l-a trântit pe ciment, a şi început bătaia. Doamne!. Sărea Maromet cu cizmele pe el! Îl loveau miliţienii! Noi am înlemnit. L-au bătut cred că o jumătate de ceas, până ce n-a mai putut zice nimica. S-a văitat, a răcnit şi s-a tras să se bage sub prici de durere. Şi, când n-a mai putut deschide gura, când a-ncetat, l-a prins de un picior: “Scoateţi-l şi du-du-ceţi-l la-la baie şi aruncaţi apă pe-pe el.” l-au înhăţat de un picior şi aşa l-au târât, cu capul pe betonul ăla, pân’ au ajuns acolo, la baie.
În multe rânduri am ascultat povestiri despre domnia neagră a lui Maromet peste Jilava, dar niciodată nu mi-a fost dat să aud un narator atât de direct, cu frază atât de economicoasă, de spontană, de simplă, dotată de plasticitate, atât de infuzată de retrăire.
– Şi, cu o bâtă în mână: “.tu-tu-vă-n Du-Du-Dumnezeii mmma-mamelor voastre, vă ommmorâm pe toţi!” Începe să ne întrebe, luând-o de sus: “Cu-cum te numeşti, mă?” – “Cutare.” – “Mai departe.” – “Maxim Virgil.” – “Dă-dă-dă-te jos, .ttu-tttu-ţi Dumnezeul mă-mă-mă-tii de bbbandit!” Şi când săream de acolo jos, dacă aveam ghinionul să cădem când aterizam, am fi păţit exact ca ceilalţi. Dar, fiind tineri, ne-am strecurat printre ei; am primit, desigur, destule lovituri şi cu ciomegele, şi cu cizmele, şi ne luau pe toţi la rând, până au ajuns la mine. Eram turnaţi de acest Vlădescu. Ne-au scos pe zece inşi, printre care un căpitan, erou al Armatei Române, Tărlungeanu Ion, decorat cu toate ordinele – şi cu “Mihai Viteazul”. Şi un evreu: Şainhorn Rubin. Ăsta lucrase la bucătărie. Probabil încercase să ia legătura cu deţinuţii de pe-acolo şi l-au băgat la “disciplinar”. Şi un maior, Ghiţulescu – făcuse parte din trupele de Securitate de intervenţie prin munţi. Evreul era foarte cumsecade. Mă împrietenisem cu el datorită faptului că stătuse la Ocnele Mari cu generalul Coroamă şi acesta mă întreţinea pe mine în liceu. Sigur că tremuram toţi, în cămaşă şi izmene, pe ciment, afară. “Ce ne fac? Ce ne fac?” – ne întrebam pe şoptitelea. Dă ordin Maromet să vină echipa. Au sosit vreo patruzeci de miliţieni. Metoda de bătaie era că se aşezau pe o parte şi pe alta şi trebuia să treci printre furcile caudine, cu parul să te lovească. Noi auziserăm de această metodă. Îţi puneai mâinile peste cap, să ţi-l aperi; şi fugeai printre ciomegele miliţienilor. Şi ăştia, care cum avea sufletul: unul te lovea în ţeastă, altul peste mâini, peste picioare; până te puneau jos, apoi te călcau cu cizmele. Şi, la un moment dat, ce au discutat ei, Maromet cu Ivănică, de au renunţat la asta, adică să ne ducă şi să ne aducă înapoi pe sub ciomegele alea. Şi ne bagă în celula 16. Îi spunea “neagră”. Într-adevăr, neagră era. La intrare, altă cămeruşcă. “Dezbrăcarea!” Ne-am dezbrăcat în pielea goală. Şi ne-au vârât înăuntru.
/////////////////////////////////////////////
ISTORIA LITERATURII DE DETENTIE LA ROMANI (I), PREFAŢĂ – O ISTORIE SALVATOARE
Se cuvenea – dacă în această materie există o ordine firească a lucrurilor – ca prima istorie a literaturii române de detenţie să fie alcătuită şi publicată de un fost deţinut politic. Cronicarul nu trebuie, în mod necesar, să fie în acelaşi timp un martor, dar atunci când cercetarea sa istorică se conjugă cu mărturia unor experienţe trăite de el, cronica sa nu este doar o relatare dinafară, ci şi o descoperire dinăuntru. Astfel, Mihai Rădulescu nu este doar un explorator, ci şi un mărturisitor.
L-am întâlnit pentru întâia oară, cu mulţi ani în urmă, în camera nr. 36 din Reduitul Jilavei. Într-o scriere a sa a evocat cu atâta căldură simpatetică acea întâlnire a noastră, săptămânile petrecute împreună, încât recitindu-i paginile am regăsit brusc, cu o prospeţime nealterată, ca într-o oglindă dezaburită, imaginile noastre alăturate, în mijlocul unui spaţiu al penitenţei de-a buşilea, al ascensiunii lente pe un Carmel spiritual.
Într-o închisoare în care mai numeroşi erau cei vârstnici, în care multă vreme am fost – prin diferitele celule pe unde am fost azvârlit – cel mai tânăr, iată întâlneam câţiva ceva mai tineri decât mine, aduşi de valul stârnit şi la noi de Revoluţia din Ungaria. Printre aceştia, Mihai Rădulescu era, fără îndoială, mai deschis decât oricare la cele ale spiritului. Înzestrat, în acelaşi timp, cu darurile artistului, cu iscusinţa speculativă a cugetătorului dar şi cu haruri mai tainice duhovniceşti, manifesta acea stare admirabilă de continuă disponibilitate care e semnul celor chemaţi. De la jocurile verbului poetic (ne văd pe amândoi elaborând mintal – căci cum să scrii! – un sonet, ale cărui versuri erau compuse pe rând când de unul când de altul), prin prelungitele discuţii pe teme literare sau filosofice, până la rugăciunile rostite în comun, zilele detenţiei noastre erau pline. Era conjurată primejdia cea mare, poate singura adevărată ameninţare, aceea a sterilităţii, a morţii spiritului.
În acea “libertate”pe care ne-a adus-o ieşirea din universul carceral în spaţiul ceva mai larg al universului concentraţionar comunist, l-am regăsit pe Mihai Rădulescu. Cu trecerea anilor rămânea la fel de deschis şi de disponibil pentru tot ce rodeşte. Scrierile sale vădesc o mirabilă fertilitate. Ca şi la tânărul din Jilava de altădată, se unesc într-însul scriitorul, studiosul şi omul de credinţă şi fidelitate.
Iată-l de astă dată proiectând o vastă întreprindere şi pornind cu hotărâre la realizarea ei. Proiectul este acela al unei sume a literaturii române de detenţie. Folosesc cu bună ştiinţă cuvântul sumă: el implică explorarea tuturor universurilor concentraţionare, analiza tuturor experienţelor carcerale, întreaga istorie a literelor române. Fireşte, sinistra experienţă a detenţiei în lumea comunistă, care a dat naştere unei bogate literaturi memorialistice – producţie încă în plină expansiune -, se află în centrul, am putea spune de greutate, al construcţiei cercetătorului nostru. Dar o istorie a literaturii române de detenţie ar fi incompletă fără o întoarcere spre scrierile mai vechi ale unor autori ce se bucură de notorietate şi dispun de autoritate literară. De altfel, un studiu comparativ contribuie la o mai clară punere în valoare a particularităţilor unei anumite epoci. În acest caz, epoca totalitarismului comunist este cea care trebuie luminată din plin; necesitatea unor planuri de referinţă istorică este evidentă.
Deşi Mihai Rădulescu nu-şi propune o istorie a detenţiei, ci a literaturii detenţiei, prin metoda analitică aleasă de el faptele vor fi puse în lumină prin intermediul cercetării sale cel puţin în egală măsură cu discursul literar referitor la aceste fapte. Dar întrucât obiectul primordial al studiului său îl constituie textele literare, o interogaţie elementară străbate toate articulaţiile lucrării sale. Întrucât scrierile alcătuind “literatura”detenţiei corespund criteriilor literaturităţii? Sunt ele, oare, opere literare?
Scriitorul – poet, prozator, dramaturg – Mihai Rădulescu nu putea evita o asemenea întrebare. Şi el n-o evită în analiza şi comentariul diferitelor texte asupra cărora se apleacă. “Literatura de detenţie”nu este, pentru el, doar o culegere de documente, de mărturii, de amintiri; valoarea ei în conservarea memoriei se legitimează şi prin literaturitatea ei. Desigur, studiate îndeaproape, scrierile se revelează adeseori deficitare pe plan estetic. Conştient de aceste deficienţe, cercetătorul nostru pune cu fineţe în lumină reuşitele literare, fie şi parţiale, momentane, ale autorilor studiaţi de el. Uneori aceste “reuşite”sunt de-a dreptul involuntare, apărând chiar în pofida unei net afirmate voinţe de a nu face literatură.
Este apoi perfect justificată o observaţie pe care o face Mihai Rădulescu referitor la conjuncţia dintre oralitate şi scriitură în compoziţia literaturii detenţiei. Oralitatea străbate, în maniera unui bas continuu, scrierile aparţinând acestei literaturi şi, îndeosebi, memorialisticii universului concentraţionar. Naraţiunea şi mărturisirea sunt, pe plan general antropologic, modalităţi ale vorbirii, ori chiar în regimul consemnării prin scris rămân în ele resturile unei oralităţi subiacente.
O altă teză interesantă care regizează comentariile din această lucrare este aceea a caracterizării memorialisticii detenţiei drept o specie a literaturii didactice. Teză ce se poate susţine, chiar dacă intenţionalitatea didactică este adeseori absentă din scrierile în cauză. Este însă cert că rememorarea, rechizitoriul, avertismentul, toate modalităţile care fac apel la conştiinţă, care vor să o trezească din inerţia somnului, le regăsim în această literatură. Ele, mai mult decât o pedanterie didacticistă, fac dintr-însa o literatură superlativ didactică. Pornind de la o asemenea constatare foarte pertinentă, dar justificându-se şi prin alte argumente, autorul Istoriei recurge la străvechea metodă a pildelor. Suma sa este un adevărat florilegiu de texte (dacă se poate folosi un asemenea termen evocând buchetul floral într-o asemenea materie în care domneşte – ca să folosesc o expresie biblică – urâciunea pustiirii). Comentariile din acest studiu se susţin din abundenţă prin exempla , alcătuind o adevărată antologie a literaturii de detenţie paralelă cu istoria ei. Autorii trataţi se dezvăluie uneori par eux-memes , prin selecţia fragmentelor semnificative din scrierile lor.
În acest prim tom din seria, care se anunţă bogată, a volumelor ce vor forma întreaga sa Istorie a literaturii de detenţie, Mihai Rădulescu coboară de la început în bolgia cea mai adâncă, în abisul universului concentraţionar, dând scrierilor dedicate “fenomenului reeducării”oribilul primat pe care-l merită. În această coborâre ad inferos , exploratorul se opreşte, într-o primă etapă, la jurnalul de lagăr al uneia dintre primele victime din lagărele comuniste: Onisifor Ghibu. La Caracal, în 1945, reeducarea celor internaţi îşi face primele exerciţii. Cu toate că nu există o măsură comună între ce s-a petrecut în acest lagăr şi reeducările ce se vor desfăşura, după câţiva ani, la Piteşti, Gherla, Târgu-Ocna, se pot observa deja începuturile acelei spălări a creierului care – cu mijloace incomparabil mai terifiante – se va desfăşura mai târziu. Efectele devastatoare ale acelui început de “reeducare”se pot observa însă chiar şi în cazul profesorului Onisifor Ghibu. Nu fără un sentiment tulburător citeşti rândurile unei ciorne a unui memoriu destinat Regelui, în care nefericitul întemniţat “strigă de profundis, din lagăr…”, pledând însă… pentru un univers concentraţionar: “Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi poporul… Eu m-aş angaja la o asemenea operă… Să nu se uite nici lagărele de femei…”. În comentariile la acest penibil apel la vindicta publică împotriva “îmbogăţiţilor”, a “speculanţilor”, a “nababilor”(sperăm că paginile acestea n-au ajuns, după eliberarea profesorului Ghibu din lagărul de la Caracal, în mâinile tânărului suveran) Mihai Rădulescu observă foarte judicios că ideea lagărelor ca “instituţii de reducare”împărtăşită tocmai de o victimă a acestor “institute”reprezintă un oribil triumf al “reeducatorilor”comunişti.
Un asemena mecanism de bază, încercat cu mijloace rudimentare în lagărul de la Caracal, va fi complicat mai apoi, rafinat la extrem, la Piteşti şi în celalalte centre de reeducare. Analizele şi comentariile autorului vor viza, înainte de toate, extragerea – din textele studiate – a acestui mecanism al terorii, cu finalităţile urmărite, cu metodele aplicate, cu funestele personaje implicate, cu tragicul, pateticul şi absurdul său. Într-o ţesătură complexă, autorul acestei Istorii împleteşte căutarea adevărului istoric cu revelarea limitelor condiţiei umane; el recurge la o psihologie abisală dar şi la marea experienţă a moraliştilor creştini, a misticilor. Confruntând textele privind Reeducarea ale memorialiştilor ca şi ale eseiştilor, corectând erorile de amănunt ale unora, reliefând aporturile revelatoare, insistă îndeosebi asupra proceselor ontologice, asupra ipostazelor diverse ale fiinţei în situaţii-limită.
Acestea fiind preocupările autorului, este evident că Istoria aceasta a literaturii române de detenţie nu se limitează la expunera unor secvenţe istorice, nu rămâne doar la planul obişnuit al unei istorii literare. Ceea ce face interesul comentariilor lui Mihai Rădulescu este tocmai bogăţia consideraţiilor psihologice, morale, spiritual-religioase, diversitatea excursurilor ce depăşesc simpla interpretare a textelor. Astfel, prezintă un deosebit interes consideraţiile cu privire la cultura orală în puşcărie, în genere la particularităţile existenţei în penitenciarele comuniste. Istoricul şi criticul literar, sau mai simplu scriitorul şi omul de gust se manifestă la tot pasul prin caracterizarea valorilor literar-artistice; varietăţile stilistice ale scrierilor studiate sunt evidenţiate cu multă pricepere, specificităţile particulare fiecărui memorialist, eseist sau literat sunt clar definite. Autorul Istoriei are darul formulelor definitorii izbitoare. Astfel atunci când observă, în legătură cu cartea lui Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturii din mlaştina disperării , că avem în această scriere o “pagină a unui posibil Paterical temniţelor româneşti”.
Această primă istorie a literaturii române de detenţie este scrisă nu numai în spiritul plin de gravitate al unui istoric-martor, ci şi în acela al unui gânditor ce reflectează la destinele naţiunii noastre atât de greu încercate în anii comunismului. Nu pot încheia rândurile acestea fără să citez o reflecţie a lui Mihai Rădulescu, din care înţelegem în ce sens ororile petrecute în cadrul reeducărilor nu rămân pentru el cantonate acolo, în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conştiinţele, să ne determine faptele. Iată fraza: “…ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluţiei din Decembrie 1989, nu constituie tot tribut plătit acelei nebunii colective induse de comunism în minţile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare naţională şi, ca urmare, o neputinţă a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiţionale, batjocorite şi urâte până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.
Întreprinderea de lungă respiraţie, solicitând un efort susţinut al istoricului cercetător dar şi o tensiune particulară a conştiinţei sale, vasta lucrare a lui Mihai Rădulescu urmăreşte regăsirea şi repunerea într-o lumină fertilă a acelor valori.
Este o întreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem.
NICOLAE BALOTĂ
/////////////////////////////////////////////
MORTII NOSTRI VII DIN TEMNITE
MIHAI RADULESCU
*
Mortii nostri vii din temnite
Sonete
Motto
ORA CARE PLANGE
(din temnita La Santé)
Trec orele lungi si natange
Cum trece-ncet o-nmormantare
Vei plange ora care plange
– Fugare clipe, clipe stange -,
Ca piere ora ca oricare…
Talmacire de Mihai Radulescu din
GUILLAUME APOLLINAIRE
1.VIZITE ALE UNOR FOSTI DETINUTI POLITICI
Delia,
Ai plans de-atatea ori cand ascultai
Povesti din hrubele de-odinioara,
Impartasite-n casa noastra iara
De-un domn, de altul, palizi fosti cobai,
In gherla nationala sau polara,
Tot mai indepartata si tot mai
Parelnic rancezita-n mucegai,
Desi atat de noua si de clara.
Dar nu stii vizitele ce imi fac
Colegii de-au murit in puscarie.
In fiecare noapte ei invie;
De maini ma tin in oarba mea pustie
Si ma pazesc de sorbul demoniac:
Sub ghilotina eu; iar ei tot tac.
- PENTRU CONSTANTIN AUREL DRAGODAN,
ANTOLOGUL MONUMENTALEI LUCRARI
“POETI DUPA GRATII”
Ai triumfat la anii-ntelepciunii
Dand viata mortilor ce-au mangaiat
Cu lire nevazute-atat banat
Inmormantat sub pragul sfiiciunii.
Stransi din copilarie-n gherle unii,
Frumosu-abia aici l-au invatat.
Si s-au trezit zvarliti pe prici sau pat
De-o noua nastere; legati cu funii
Ombilicale au ramas de cer,
Nedeslusite pentru temnicer,
Si au cantat si au murit apoi.
De-atunci, osti fara numar, vin spre noi;
Sa nu-i uitam pe mortii vii si goi
In cartea-ti scrisi cu aur, ei ne cer.
- MONSENIORULUI JUSTIN PAVEN,
ACELA CARE A CARAT IN MEMORIE POEMELE
LUI CONSTANTIN AUREL DRAGODAN,
SUB SOARELE LIBERTATII
Te cant, Justine, pentru ca ai scos
Din temnita poeme, -n mintea clara,
Si singurul tau trist dar sfant folos
Fu cand prin ele iar te condamnara,
La recluziunea aspra, seculara,
Cu alti tuberculosi tuberculos,
Intr-o arena cu figuri de ceara,
Gladiator iubirii de Hristos.
In boxa si poetul Dragodan;
In duplicat (ca viu sclipea in tine –
Din stupii tamplelor cu-albine-n vers).
A luat alti douazeci si cinci de ani –
Plus tot atat mai vechi -, sa ii decline
Alaturea-ti, Justine, -n Univers.
- PENTRU VASILE TACU
“SARMAN POET NASCUT SUB TRISTE ZODII”
Seninatatea amara si domnia
Iti privegheaza stihu-n inchisoare,
Cum ruja din obraji si alba iia
Cinstesc decenta-n sate la fecioare.
Ti-ai tapetat celula cu sonete –
Altite-ornandu-ti anii mohorati -,
Cum si-umplu lazile de zestre fete
Si cuviinta strang flacaii cati.
Te intalnesti cu versu-n intuneric,
Orb, sa-l cioplesti contemporan homeric,
S-adaugi inca o podoaba mintii.
Trudesti la rucodelie ca sfintii,
Desavarsind un giuvaer himeric,
Sa lasi si tu obol, precum parintii.
- MORTII MORTI
Tot mai din fum si tot mai stravezii
Sunt, Delia, mortii mei din inchisori;
Vorbind de ei, spun ca sunt tot mai vii,
Dar morti ii vad tot mai adeseori.
Zvelteti de ierbi marunte sau cicori,
De levantica si de papadiii,
Imi mai dau inca-nselatori fiori,
Crezand ca-s flori, veniti din noapte-n zi.
Dar ei sunt colb si iz de putregai.
Sunt oase, cateva, imbalosate.
Pierira cicatricele pe spate,
Iar ochii smulsi, absenti sunt mai dihai;
Ciuntite maini, picioare descarnate,
Abia de pot hrani azi cate-un scai.
- PENTRU HORIA NITULESCU,
A CARUI PRIETENIE MI-A ALUNGAT CU RECITARI
MOARTEA
Cu-obrazul pergament acoperit de-o plaga,
Si gatul, carnea in amonte de la cot,
Cu sufletul prostit, ramas un jalnic ciot,
Deprins, pe dos, ca-n veac sa-mi tremure si raga,
Zaceam, impresurat de-al camerei boicot,
Tratat in cursu-a zeci de zile doar cu-o fraga
De polivitamine. Dar duioasa-ti saga,
Pe o corabie bizara, matelot
M-a angajat, sub carmuirea ta nebuna
Oceanul Iad al Poeziei impreuna
Sa-l masuram, rememorand al Ei tictac,
Indiferenta semenilor ce-o razbuna
Si viata-ti da in salt si-n berbeleac.
Te ascultam, taceam. De-am reinviat, tot tac.
- METAMORFOZA
Esti mort; esti viu.
Sunt viu, sunt mort.
Tu n-ai sicriu,
Nici popii ort
N-ai dat. Eu port
Chip vinetiu
Drept pasaport,
Sa pot sa-nviu
Alature-ti.
Ma simt strain.
Inlatura-ti
Trup transmarin.
M-alatur, ti-
E sa ma-mbin.
- INDOIT
Convietuiesc din cand in cand cu cel de-am fost;
Cu doua chipuri ma trezesc pe-aceeasi fata,
Ce-s simultane: unul cald si altu-ngheata:
Cu primul celuilalt incerc sa-i dau de rost.
Ma zmulg pe mine insumi dintr-un timp anost:
Sunt papusarul, dar sunt si a lui paiata;
Oricat de-abil ma simt, sa-i sprijin fata-n fata
In stare nu-s; si-mi par nebun, cand nu-mi par prost.
Sunt jude? Ma ascund tot eu la adapost,
Cand fapte bune-nvat, ce grabnic ma dezvata
Alt eu cu mutra muceda si malaiata –
Pe care (eu fiind) o stiu tot pe de rost.
Ah, dac-as vrea, ah, de-as putea sa scot harapnicul,
Sa ma desprind cat tine inca Timpul, grabnicul…
- CEL DINTAI TURNATOR INTALNIT
Puteam sa nu-ntalnesc – adolescent poet –
Alt slujitor al muzelor, in puscarie?
Ce mangaiere sa-mi recite tocmai mie
Catrenul sau de-adio, susotit incet:
“Esti frumoasa ca o noapte care
Este-amanta hotilor de cai;
Dintii albi cum cade o ninsoare
De Craciun sau Sfantul Nicolai”…
Ii amanase incheierea sine diæ:
Zburase-amorul! El era acum ascet
Si sub betoane hohotea nemangaiet
Pe-a spaimelor de viitor caligrafie.
L-am invatat sa nu mai vanda scriitorii,
Cum hotarase-n subrezirea-i – ca sa scape.
Fagaduintele-i erau, vai!, iluzorii:
Eliberati, un nou mormant vru sa imi sape.
Il reinviu sa-l iert la cumpenele orii,
Cand carnea lui spre-Afund filtrata fu de ape.
- ALT POET VANDUT
Ca o mumie ajunsese in anchetã,
Neverosimilã, sfioasa si urata.
Dar, cu noblete, spaima lui de bata,
In fata tinerilor, o tinea secreta.
Din amintirea crezurilor, mohorata,
Scotea sub soarele Jilavei din manseta
A eroismului defuncta silueta
Si a veleitatii inca vii, dar cata?
L-am intalnit in libertate. I-am sarit
La piept, cu frenezie. M-a respins usor:
S-ajunga la cenaclul M.A.I., grabit
Era, -mi incredinta. Eu, recunoscator,
Domnia de-a ma pune-n garda, am citit,
Asupra-nscaunarii sale-n iadul lor.
Postum regim, postuma glorie factice.
Poetul legionar murise comunist.
De lauda, ingenunchiat, satana Crist,
Au cine-ar sti in slava astazi sa-L ridice?
Nepoata sa primi garbaciul carierist
Si inclinarea ferma de a fi complice.
Emotionate, iscodirile peltice
Ma incercau de-i sunt pe plac panegirist.
Si n-am putut pe fata frica lui s-acuz.
Femeia sta Prostiei indoita roaba:
Minciuna ca e adevar, credea confuz,
Iar intr-ai sai, Poetu-l pretuia podoaba.
O trista victima a unui trist abuz,
Ce linistea din cioburi negre si-o injgheaba.
- POETULUI ANDREI CIURUNGA,
STALP DE-A DREAPTA VIETII MELE, IN BALTA
Ursit ai fost de numele Andrei,
Mucenicit sa rabzi viata-ntreaga,
Ba tras in teapa pe al tau condei,
Ba smuls din drum de-a Timpului martoaga.
Iar Soarta, cand voia ca s-o mai dreaga,
Legandu-ti – de-un curmei un alt curmei –
O funie spanzuratorii draga,
Facea mereu la degete carcei.
Si iar in puscarie te trezeai,
La terciul de oftaturi si malai,
Sub gratia chioara si cu ziua ciunga.
Ca spune-i-as lui Dumnezeu din grai:
“Cum relele atatea le rabdai
La micul omul mare, – Andrei Ciurunga?…”
- MOARTEA POETULUI
Epidemie: -a fost o gripa spaniola,
Ne-au dat o ceapa pe din doua, preventiv.
Noi, incapatanati, cu spirit subversiv,
Trageam de fiecare ceas nou la tombola.
Un singur necastigator fu agresiv:
Cu pumnii lui juca pe usa-o farandola,
Suna in noapte -a Gherlei vasta necropola –
Cerea un leac, cu bolmojeala de betiv.
Vizeta a muscat din spaima-ne tarziu:
“Ce-i, bosorogule, -ai capiat?!” – “Mi-e rau…” – “Atunci,
Te vindec eu!” il linisti un caraliu.
Gardianule, cu cizma -n capul lui arunci
Si azi, cand moastele i-s palid sidefiu.
Opreste-te, -asfinti demult D. Iov in munci…
- AMINTIRILE MONSENIORULUI JUSTIN PAVEN
Naiv si pur, destainuiesti, Justine,
Cum te ingretosa porunca data
Ca gurile ravnite de-orice fata
Sa-nghita-atunci fecale si urine.
Ce tineri erau cei batuti cu tine
Si mintea ce sordid li-era stricata,
Iar trupul ce-nvatase sa se zbata
Cum se-adancea-ntre urlet si suspine…
Justine, astazi stiut ca “Monseniore”,
Hristos fu rastignit pentru-omenire,
Neascultarea lui Adam din fire,
Dar pustii ce n-au cunoscut iubire
Cui daruit-au cruntele lor ore
Si ale mortii negre aurore?
- REEDUCARILE PIERDUTE –
IN AMINTIREA LUI SERGIU MANDINESCU –
Cu cati creitari de sange ai putut plãti
Culorile ce le-ai primit din curcubeu,
Sa faci din ele ortul tau si ortul meu,
Luntrasului s-avem ce-i da, noi morti de vii?
Cu tandere de luna bunul Dumnezeu
In zale ca sicriele ne polei.
Te infasa in mantia-ti de poezii;
Eu uns sunt cu-al Fecioarelor Nebune seu.
C-am intarziat la Cina voastra de sub Bata
Si-Impartasania din fecale si urina
N-am luat cu Voi. Se razvratesc si lung suspina
Razmii si mii de mii de veci din veci-lumina
Din care palida mea viata-i izvorata,
Ca dusa-i – fara-a fi prin iaduri coborata.
- PERSPECTIVA CORECTA
Uitat-am sa traiesc; sunt singur, lainic;
Astept sa treaca anii ce mi-au fost sortiti.
Eu nu i-am cunoscut pe Radu Gyr, pe Crainic,
Desi in gherle timpurii, cu pasi grabiti
M-am adancit, ca Iona-n tot atatia chiti,
Ca sa inviu cu ei de mana, in chip tainic,
Hristosi sa ii impun pe cei doi mari huliti,
Eu ramanand in umbra sa-i slavesc: doar crainic.
Dar nu i-am intalnit. Ma dumiresc acum
Ca nici macar sa-i inteleg deplin nu-s bun.
O, ce distanta-i intre varstele durerii!
Calauziti, cei doi, au fost de Alighieri;
Pe mine Sancho ma tragea de un perciun;
Si cred ca, daca-am suferit(!), imi fu postum.
In loc de incheiere
INSCRIPTIE PE
“TASSO INTEMNITAT” DE EUGENE DELACROIX
Poetu-n gherla, sleampat si bolnavicios,
Tot framantand un manuscris sub talpa, jos,
Priveste-n cumpeni, ingrozit, spre treapta-afunda
A paclelor in care mintea-i se cufunda.
Imbatatoare, hohotele-n puscarie
Gandirea catre straniu si absurd o-mbie;
Ii da tarcoale Indoiala, -l incolteste
Cumplita Spaima, mii de masti schimband hoteste.
In geniu-acesta-nchis in beciul duhnitor,
In tipete, scalambaieli, roind in zbor
Spectral, ce-i haituiesc auzul ingrozit,
In visatoru-acesta de orori trezit,
Pecetea-ti vad, tu, suflet cu visari umbrite,
Inabusit de zidul Lumii Pipaite.
Talmacire de Mihai Radulescu din
Charles Baudelaire
Mihai Radulescu
//////////////////////////////////////////////
(Drama Lacrimilor ROMANESTI NEADUNATE INCA… ) MANA LUNGA A SECURITATII
de Cicerone Ioniţoiu
Această – securitate – constituită după modelul sovietic, având ca scop reprimarea oricărei încercări de protest împotriva abuzurilor săvârşite de uneltele “fără neam şi Dumnezeu”, şcolite de consilierii sovietici, această oribilă maşină de zdrobit oameni, şi-a găsit sursa de existenţă din inventarea de procese, condamnând oameni nevinovaţi la muncă forţată, exploatându-i până la epuizarea fizică sau exterminare, după ce le confiscaseră toate bunurile lor şi ale familiilor acestora.
Nemulţumiţi de jaful săvârşit în ţară, acţiunea criminală au continuat-o şi asupra celor ce reuşiseră să emigreze, sau asupra celor ce refuzaseră să revină sub ocupaţia sovietică. Nu au scăpat de această urmărire nici “tovarăşii de drum” care, săturându-se de iadul pe care-l sprijiniseră să se instaureze, la prima ocazie, au reuşit să aleagă libertatea.
Metodele de pedepsire au fost multiple, fără niciun fel de remuşcări, ieşite din practica unui regim corupt, bazat pe furt şi crimă, pentru a îngrozi lumea şi a ascunde adevărul, după spusele lui Lenin:
“Amintiţi-vă că Marx ne-a învăţat că teoriile nu au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument… Să vă intre bine în cap că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Ori, în aceste războaie, nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat. Cel care rezistă, va fi suprimat ca o tumoare malignă. Sângele este cel mai bun îngrăşământ oferit de natură…”
Obiectivul românesc l-a urmat pe cel bolşevic, pas cu pas şi pe plan intern, în România devenită o “gubernie” sovietică, şi pe plan extern, pe teritoriile imperialismului “putred”.
Conform schemei de organizare, contraspionajul şi Direcţia de Informaţii Externe, la început, au fost dirijate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi conduse de Serghei Nicolau, (fost Serghei Nikonov) basarabean venit din Franţa, ca să organizeze o reţea comunistă în slujba Moscovei, sarcină neîndeplinită deoarece a intrat pe perioada războiului, în temniţele de la Doftana şi Caransebeş.
Când Ana Pauker a luat Ministerul de Externe, l-a trimis sub acoperire diplomatică pe Solvan Viteanu în Elveţia ca să afle conturile românilor din băncile elveţiene, ca să-i poată forţa să predea valuta, regimului comunist. Elveţienii l-au descoperit şi condamnat. Drept represalii, şi românii au arestat pe elveţienii din România şi, după ce unul dintre ei – Matta,- a murit la MAI, pe ceilalţi elveţieni i-au expulzat în 1950.
Gustul după valută i-a făcut pe şcoliţii Moscovei să se aventureze în tot felul de “afaceri necinstite”, mergând la şantaje şi vânzări de fiinţe umane, ca pe sclavii de odinioară.
Voi arunca o privire succintă asupra capitolului de reuşite sau nereuşite şi a acţiunilor ce au dus la răniri şi pierderi de vieţi omeneşti, cauzate de acţiunile de bestialitate săvârşite de regimul comunist de la Bucureşti, asupra exilaţilor.
GRUPUL MILITARILOR DIN PARIS
Pe 25 Octombrie 1947, aviatorul Ioan Profir a reuşit, la bordul unui avion românesc, să părăsească România şi să aterizeze în Turcia, având ca însoţitor pe comandorul Mihai OPRAN, care colaborase cu Mihail Moruzov (şeful Serviciului Secret al Armatei). În timpul războiului a făcut parte din Serviciul de Informaţii al Statului Major al Aerului. Această evadare a fost aranjată de comandorul Stratilescu.
În toamna anului 1948 a ajuns la Paris, unde a înfiinţat un serviciu pentru depistarea infiltraţilor din ţările comuniste în mijlocul exilaţilor, bineînţeles, lucrând pentru Siguranţa franceză. Printre colaboratorii lui, s-au numărat: comandorul Mircea Pătru, Ion Eithel, Neagu Djuvara, Dumitru Popa, Constantin Maftei, Traian Stoicoiu, Ion Profir, Adrian Chintescu, Eugen Velicov, Teodor Bâzgă, Ion Popa, zis Iani, Ion Tomoroveanu şi alţii.
În Februarie 1949 reuşise să sosească în Franţa şi Siliu Crăciunaş, un inginer legionar care crease o reţea prin care a reuşit să scoată din ţară o mulţime de fruntaşi, printre care pe Romulus Boilă cu soţia, Sabin Manuilă cu soţia, Horaţiu Comaniciu, Virgil Nemoianu şi alţii. În 1949 a fost convins de Comitetul Naţional Român, condus de generalul Nicolae Rădescu, să se întoarcă în ţară pentru a organiza grupările de rezistenţă pentru care se pregăteau să fie trimişi paraşutişti. În ţară a fost arestat pe 18 Septembrie 1949. Anchetele Securităţii l-au condamnat şi vom vedea că l-au făcut să evadeze, trimiţându-l “întors”, exilului.
Pe cale legală şi cu paşaport ajunsese la Paris, în Martie 1948 şi Constanţa Olariu, căsătorită Mogoş, care se cuibărise la familia Boilă şi intrase în slujba lui Mihai Opran cu trup şi suflet.
“Întâmplător”, a evadat de la Aiud, deţinutul Mihai Tanţu, în 1949, şi a ajuns la Paris, în grupul militarilor, unde a desfăşurat activitate şi, instruit de Biroul 2 francez, a fost retrimis în ţară să înfiinţeze un serviciu de informaţii condus de inginerul Dumitru Secară şi să ia legătura cu fruntaşii politici prin intermediul Liei Popescu, soţia aviatorului Romeo Popescu. În 1950 a plecat şi, ajuns în ţară, a fost arestat ca şi cele două legături ce i se dăduseră de la Paris. Viaţa grea de la Paris o făcuse pe Constanţa Mogoş să-l convingă pe soţ să vină în Occident, dar acesta, refuzând, a continuat legăturile ca să-i trimită bijuteriile şi bani, că ea nu se mai întoarce în ţară. Sub acest pretext i s-a fixat o întâlnire la Berlin, unde un avocat, prieten al familiei, urma, în timpul festivalului din Germania, (1951) să-i înmâneze cele solicitate soţului. Atrasă în Berlinul răsăritean şi refuzând să facă jocul propus, a fost răpită pe 12 Iulie 1951 de comando-ul condus de maiorul Isidor Hollinger, ajutat de maiorul Boris Caranicolov, Virgil Georgescu şi Maria Bucicov, toţi, membri operativi ai Direcţiei de Spionaj. Ajunsă la Bucureşti, s-a apucat să scrie peste 7000 de pagini, dezvăluind toate şi despre toţi. Dar în primul rând a dat declaraţii în apărarea scriitorilor din slujba comunismului – Renaud Jouvenel şi André Wurmser, daţi în judecată de exilaţi, pentru deformarea mincinoasă a relatărilor din România.
Cu toate acestea, după ce au obţinut tot ce au vrut de la ea, Constanţei Olariu i s-au intentat 5 procese, condamnând-o la 8 ani şi după expirare, a ajuns cu domiciliu obligatoriu la Rubla, pe Bărăgan, până în 1964, când a ajuns la Bucureşti.
În 1980 era la Paris, ocolită şi agreată de câţiva deochiaţi care, după vorba lui Costel Mareş, aveau să ţină şedinţă într-o cabină telefonică.
Preotul Vasile Leu, confesor la spitalul Colentina din Bucureşti, a fugit în 1948 în Iugoslavia. Răpit de NKVD din Austria, a fost dus la Moscova în 1950 şi, după terminarea anchetei, l-au predat autorităţilor româneşti care, prin Sent. 2.417/20 Noiembrie 1954, l-au condamnat la moarte, pedeapsă ce i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. S-a eliberat cu graţierea din 1964.
ATACUL LEGAŢIEI ROMÂNE DE LA BERNA
Acţiunea s-a produs în noaptea de 14/15 Februarie 1955, condusă de Ovidiu Beldeanu, ajutat de Dumitru Ochiul, Ion Chirilă şi Stan Codrescu. Acolo s-au găsit documente compromiţătoare pentru spionajul românesc, dovedindu-se că era şi centrul unde se adunau informaţiile despre exilaţi, trimiţându-se securităţii, la Bucureşti. Cu această ocazie a fost rănit “şoferul” Setu, care a murit la spital, a doua zi. Cei patru au fost condamnaţi şi, după eliberare, li s-au întins tot felul de curse pentru a fi răpiţi.
Acest proces a avut mare răsunet în lumea exilului, care a putut dovedi că oficiile diplomatice sunt cuiburi de spionaj.
* * *
În timpul anchetei celor patru, care executaseră atacul legaţiei de la Berna, la Bucureşti avea loc reorganizarea Direcţiei I de Informaţii Externe, prin înlocuirea lui Vasile Vâlcu, cu Mihai Gavriliuc, ca şef la Direcţiei, având ca ajutoare pe Aurel Moiş şi Nicolae Doicaru, preconizându-se măsuri tari împotriva emigraţiei. Aurel Moiş, cunoscutul călău al partizanilor bănăţeni, a fost trimis sub acoperire diplomatică, ca secretar şi apoi consilier al Ambasadei române din Berlinul răsăritean şi încredinţându-i-se misiunea de şef al rezidenţei de spionaj de acolo, dar şi cu mâna liberă de a acţiona şi în Berlinul occidental.
Celălalt adjunct era tot un călău care a lichidat partizanii din pădurile Babadag şi a condus tortura în anchetarea înscenării procesului zis al sabotării Canalului, din 1952.
Tot în această perioadă a fost numit şi Ion Mihai Pacepa ca şef al rezidenţei de spionaj de la Frankfurt pe Main.
Ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, a obţinut de la Gheorghiu Dej încorporarea Securităţii sub conducerea sa, imprimând instituţiilor de sub comandă, mai multă energie şi combativitate.
Sprijinit de Mihai Gavriliuc, i se dă lui Aurel Moiş conducerea serviciului Emigranţi din Direcţia de Informaţii Externe. Înscăunat la acest post, a chemat pe agentul Kehaioglu (pe numele de cod, “George”) şi l-a trimis în Turcia să-l invite pe renumitul istoric Aurel Decei la Berlin, propunându-i o frumoasă afacere. În acel an, el fusese ales vicepreşedinte al Societăţii Orientalistice engleze şi se bucura de un mare prestigiu internaţional. Dar Securitatea urmărea să-l pedepsească pentru că, în Ianuarie 1948, participase la devastarea sediului Consulatului român de la Istambul din cauza alungării regelui Mihai, pe 30 Decembrie 1947.
Aurel Decei a căzut în capcană şi a venit în Berlinul de Vest unde “George” l-a aşteptat cu o maşină luxoasă, cu ofiţerul Vasile Turcu pe post de şofer, care l-a dus în Berlinul răsăritean de unde Aurel Moiş îl va prelua şi-l va duce în ţară. După torturile din timpul anchetei, a fost condamnat în 1959 la moarte şi pe 25 Martie 1960 i se va comuta pedeapsa în muncă silnică pe viaţă, eliberându-se prin graţierea din 1964.
* * *
PROCESUL DIN CAPITALA ELVEŢIEI
Virgil Ierunca, despre procesul care a început pe 11 Iunie, scria:
“Procesul de la Berna este forma ironică pe care o iau nişte circumstanţe istorice pentru a se împotrivi destinului românesc. Dar destinul României reale – nicidecum al celei vremelnice, nicidecum al celei care trece azi prin purgatoriul Ruşinii – destinul României de ieri şi de mâine, e unul de glorie. Gloria lui e de a tolera suferinţa, de a deschide porţile de flăcări ale sacrificiului. Priviţi în straturile adânci, existenţiale ale neamului nostru, răscoliţi-i taina şi jarul şi veţi vedea că destinul românesc e însăşi expresia sacrificiului coborât în istoria noastră…
Privirile noastre se îndreaptă spre vinovaţii care acuză pentru a le spune – pur şi simplu – că în boxa lor noi vedem un altar, cât despre verdictul Procesului, el nu poate fi decât acesta: odată cu noaptea de Februarie a faptelor lor, eroii de la Berna au întors încă o filă de glorie – una unică – în cartea zilelor neamului.”
După executarea pedepselor, Ovidiu Beldeanu (4 ani), Stan Codrescu (3 ani şi 6 luni), Ion Chirilă (2 ani şi 6 luni), şi Dumitru Ochiu (1 an şi 4 luni), au fost luaţi în supravegherea Direcţiei de Informaţii Externe, care intenţiona să-i răpească, întinzându-le diferite curse.
De exemplu, când în vara anului 1958, Ion Chirilă s-a dus să se întâlnească cu un coleg la Viena, care venise din România, doamna Pichler, unde erau găzduiţi, a anunţat pe şeful oraşului, care lucra şi pentru Securitatea română, şi a scăpat ca printr-o minune. Plecând imediat spre München, unde domicilia, la Salzburg, unde schimba trenul, gara era plină de poliţişti şi a reuşit să treacă peste linia de demarcaţie, fără să fie reperat.
La München, când a ajuns, o nouă surpriză. Venise de la Paris un fost căpitan, C. Stoicănescu, ca să le propună, zicea el, acestor eroi fără frică, să formeze o echipă care să meargă în România să organizeze mişcarea de rezistenţă. Planul propus prevedea un traseu prin Grecia, Bulgaria şi trecerea Dunării cu barca, totul fiind aranjat ca un “ceasornic”. Bineînţeles, Ion Chirilă s-a opus categoric. Acest Stoicănescu mai fusese implicat (se poate citi şi infiltrat) în grupul militarilor de la Paris şi mai trimisese paraşutişti în România, de unde se întorsese numai Ilie Rada, restul fuseseră executaţi.
Până la urmă, Ovidiu Beldeanu a picat în cursa întinsă de acelaşi “George” din cazul lui Aurel Decei. Acest Kehaioglu i-a propus să meargă la Berlin, că are două firme şi un loc de experimentare pentru pistolul mitralieră fără pulbere, la care lucra Beldeanu. Deşi prietenii au insistat să nu se ducă, el a plecat pe 31 August 1958, după ce s-a spovedit la părintele Vasile Zăpârţan, care a fost ultimul ce a insistat să rămână. Până la aeroportul din München, a fost condus de Ion Chirilă şi de Luţoi, urmând să schimbe avionul la Frankfurt, pentru Berlinul de Vest. De la aeroport a plecat cu maşina în oraş, iar şoferul l-a trecut în Berlinul de Răsărit. Sesizând cursa în care a picat, Ovidiu Beldeanu a împuşcat pe şofer şi a sărit din maşină, angajându-se în luptă cu urmăritorii din securitatea germană. Un ofiţer est-german a fost grav rănit, iar Beldeanu, împuşcat în stomac. Dus la un spital şi operat, a fost salvat şi dus la Bucureşti, unde dosarul de trimitere în judecată a fost întocmit de căpitanul Constantin Cenuşe, din subordinea maiorului Gheorghe Enoiu, şeful anchetei. Condamnat la moarte, Ovidiu Beldeanu a fost executat în seara de 18 Februarie 1960, la Valea Piersicilor de la penitenciarul Jilava.
RĂPIREA LUI PUIU TRAIAN
Originar din Cobadin, fost primar la Constanţa de la 6 Septembrie 1940, a fugit în Germania după rebeliunea din 21-24 Ianuarie 1941 şi a fost apropiatul lui Horia Sima. După 1944, l-a numit secretarul Mişcării Legionare. Stabilit la Viena, unde deschisese un birou de intermedieri şi schimburi de locuinţe, se ocupa şi de reprezentarea intereselor românilor din capitala Austriei.
Fiind un element incomod, Mihai Gavriliuc l-a însărcinat pe Nicolae Doicaru (fost şi el legionar, în tinereţe) şi pe Aurel Moiş să se ocupe de aducerea lui în ţară. În acest scop, Moiş i-a înlesnit agentei cu numele de cod “Gelda”, (originară din România, stabilită la Berlin) să-şi închirieze un apartament la Viena. Sub pretextul unui schimb de locuinţă, l-au atras pe Puiu Traian în apartament, unde a fost imobilizat de Aurel Moiş, împreună cu Dumbravă, medicul Lerescu şi Vasile Angelescu, (fost anchetator în înscenarea procesului de sabotaj al Canalului) pe 28 Ianuarie 1958. După ce l-au drogat şi adormit, l-au suit în portbagajul special amenajat al unei maşini ce a plecat imediat spre Bucureşti, prin Ungaria, unde l-au schimbat într-o altă maşină adusă de Vasile Turcu şi condusă de şoferul Nicolaescu. Locuinţa lui Puiu Traian a fost spartă de un infractor internaţional care i-a luat toate actele şi le-a predat securiştilor români. La Bucureşti, după anchetare, Puiu Traian a fost condamnat la muncă silnică şi trimis la Aiud, de unde s-a eliberat reeducat în 1964 şi pus să scrie în “Glasul Patriei”.
* * *
Din scrisoarea mărturie a preotului Graţian Radu, trimisă Episcopului Valerian Trifa, pe 12. 04. 1975, se atrage atenţia asupra Dorinei Gabor de la Viena că, împreună cu soţul ei, “se află în serviciul Legaţiei române din capitala Austriei. Prin ea a dispărut, prin răpire, Puiu Traian. Eu am scăpat numai printr-o minune din cursa lor, în Noiembrie 1959, cursă pe care mi-o pregătiseră la ei în casă… Eu consider ca mi-am făcut datoria denunţând această viperă care, în casa ei, îmi batjocorea pe soţia Căpitanului şi pe Iridenta Moţa, că se făcuseră agente poliţiste în lagărul de la Caracal (1945)”.
* * *
Un alt caz de manipulare l-a constituit Vasile Coman, fost comisar legionar în poliţia de la Luduş, de unde a fugit în Germania, după rebeliunea din 1941. Acolo, la Rostock, a fost unul dintre cei mai feroci legionari ce a acţionat sub comanda lui Petraşcu. Venit în ţară după 1945, a fost făcut agent al siguranţei pe lângă Petraşcu şi a comunicat venirea curierului Dragoş Hoinic, trimis în 1948 de către Horia Sima. Nicolschi, pe baza acestei informaţii, a aranjat ca siguranţa ungară să-l aresteze şi, de acolo, l-a dus cu avionul la Bucureşti. Între timp, a pregătit Ordinul de arestare a fruntaşilor legionari din 15 Mai 1948. Dar comuniştii l-au arestat şi pe Vasile Coman, care a avut avantajul că n-a mai fost torturat, în schimb, folosit ca informator pe lângă căpeteniile din Aiud.
După eliberare, reeducat, i s-a dat drumul să plece în străinătate, cu misiunea de a omorî patru comandanţi legionari: Vasile Boldeanu, Ilie Gârneaţă, Constantin Papanace şi Horia Sima. A fost trimis în Elveţia, la un anume Văcaru, care avea o şcoală de dans şi acesta l-a trecut în sudul Franţei, unde s-a ocupat cu lucrul la un fel de fermă. A reuşit să-i avertizeze pe respectivii vizaţi şi s-a ascuns la Hamburg, lucrând ca spălător de vase într-un restaurant din port. Îmi spune că până în 1981 nu a luat legătura cu nimeni, la această dată a venit la Freiburg, în R.F.G., unde se aflau stabiliţi unii dintre camarazii cu care stătuse închis la Rostock: preotul Mitică Popa şi publicistul Petre Vălimăreanu. Era un om curios, poate marcat şi de teama de a nu fi executat programul pentru care a fost trimis. Dar totuşi s-a plasat pe linia prin care securitatea căuta să manipuleze exilul: preocuparea pentru salvarea Ardealului ameninţat de unguri. A scris o broşură “Contra propagandei maghiare”, la încheierea căreia scrie, ca un îndemn:
“Noi, toţi românii din Diaspora, trebuie să încheiem un legământ, să lăsăm toate celelalte preocupări, oricât de înălţătoare ar fi ele, din toate punctele de vedere, să le lăsăm deocamdată pe planul doi, să ne unim în cuget şi simţiri şi să închegăm un front de luptă pe care să-l opunem vrăjmaşilor noştri seculari”.
Era clar că era consemnul Bucureştiului de a lăsa la o parte problema arestărilor din ţară, a persecuţiilor, a demolărilor şi a Basarabiei şi Bucovinei de Nord (care fuseseră răpite şi populaţia, exterminată prin deportare) şi, într-un cuvânt, să nu ne preocupăm de drama celor de acasă. De fapt, în acest scop veneau trimişi din ţară, unii după alţii.
* * *
COEXISTENŢA PAŞNICĂ
Acest principiu era lansat după moartea lui Stalin, ca ruşii să se dezmeticească din încurcătura în care-i lăsase “farul” omenirii, Hrusciov urmărind, la adăpostul lui, să înfrâneze acţiunile agresive ale cercurilor “reacţionare” imperialiste, în timp ce Eisenhower şi John Foster Dulles au accentuat necesitatea păstrării frontului occidental unit, pentru susţinerea condiţiilor păcii. Dar aceasta însemna, pentru sovietici, câştigare de timp pentru creşterea influenţei partidelor comuniste în sânul lumii imperialiste, pentru creşterea procesului revoluţionar mondial. Pomana rusească după moartea călăului a constat în eliberarea a 9.626 de prizonieri germani.
Prin această deschidere spre occident au profitat şi ruşii şi românii, mai ales că primii fuseseră vizitaţi de Adenauer, iar la Bucureşti ajunsese vestea preluării puterii de către Charles de Gaulle în Franţa.
Moscova s-a grăbit să-şi mute centrul de coordonare al luptei invizibile la Berlin, unde a fost trimis căpitanul NKVD, Evgheni Runge, un tânăr de 30 de ani, foarte zelos.
Bucureştiul nu s-a lăsat mai prejos şi a trimis la Paris pe Mihail Caraman, tot de 30 de ani şi în acelaşi an, 1958.
Amândoi erau antenele înaintate ale războiului din umbră şi românul, tovărăşeşte, îl aproviziona cu “noutăţi” aflate prin reţeaua lui din cadrul NATO care avea sediul în Franţa, unde staţionau 26.000 soldaţi americani ce deserveau 14 baze şi 40 de depozite cu materiale strategice.
Totul mergea “perfect”, dar în Mai 1967, la conducerea NKVD-ului a ajuns Iuri Andropov care-şi propusese să restaureze instituţia, să revizuiască şi să schimbe structurile organizatorice.
Evgheni Runge, cu toate că ajunsese la gradul de lt. colonel şi era bine văzut de vechea conducere, şi-a văzut viitorul ameninţat. Şi-a adunat într-o valiză ce avea mai important şi, pe 10 Octombrie 1957, la ora 3:30, cu o maşină, a forţat intrarea pe pista aeroportului berlinez şi a ajuns la avionul cu motoarele în plin. Cum a pus piciorul împreună cu soţia şi copilul, acesta şi-a luat zborul peste Atlantic.
Peste două zile au început anchetele în RFG şi în acelaşi timp sângele a început să curgă, cinci, fie că s-au spânzurat, otrăvit sau împuşcat, au părăsit lumea invizibilă pentru care lucraseră, tot pentru una invizibilă, dar în linişte deplină. Ziarele anunţau cazuri de depresiune.
După 6 luni de anchetă, analizându-se situaţia din “mina” Evgheni Runge, s-a ajuns la concluzia că zece mii de agenţi lucrau pentru KGB în RFG şi foarte mulţi în Franţa, unii fiind manipulaţi fără să ştie.
După ce s-a informat la sursă, Simon Rotenstein, component al grupului venit de la Centrala Europeană a ajuns la concluzia că NATO era străbătut de un mare pericol. Şi după 15 zile, echipa s-a înapoiat pe bătrânul continent ameninţat, având în urechi cuvintele lui Evgheni Runge:
“Oamenii noştri sunt bine fixaţi în “mobilele” voastre din Franţa, cu dosarele voastre în mână şi nu au altceva de făcut decât să le transfere”.
Când condiţiile politice au permis, trei funcţionari francezi s-au dus, pe 20 Iunie 1970, să stea de vorbă cu rusul ce-şi câştigase libertatea şi, pe 2 Iulie 1970, s-au înapoiat cu ultimele cuvinte în urechi:
“…fiţi atenţi cu ambasada română de la Paris, riscaţi să vă ardeţi degetele. Prin mine treceau mesajele lor spre Moscova”.
Cei 12 ofiţeri de securitate români cu acoperire diplomatică, componenţi ai reţelei Caraman, au luat drumul Bucureştiului expulzaţi, iar cei 11 funcţionari francezi anchetaţi, anihilaţi, câţiva condamnaţi şi doar unul, colonelul Charles de Juquet, baron de la Salle d’Anfreville, care se întâlnise de câteva ori cu Ion Iacobescu, nu a mai suportat a doua anchetă şi s-a aruncat de la etajul 4, în ziua de 4 August 1970, la locuinţa lui din Ivry.
* * *
AFACEREA ION (IACOB) IACOBESCU
Integrat în reţeaua Mihai Caraman, Ion Iacob (securist la legaţia din Paris, cu acoperire diplomatică) a avut mai multe conflicte cu şeful său şi, până la urmă l-a detaşat la UNESCO din Paris, dar lucra în continuare la infiltrările din NATO.
Am văzut că Silviu Crăciunaş, după ce, bolnav de o bronşită, internat în spital din Moldova, (cine a văzut deţinut politic internat în spitale civile?) a fost făcut evadat şi a putut să stea ascuns încă trei ani în aşteptarea celor două mii de unităţi de penicilină din străinătate. După aceea a ajuns în Anglia unde a devenit membru activ în organizaţia lui Ion Raţiu.
După graţierea lui Leonard Kirschen, în 1960, şi stabilirea acestuia la Geneva ca corespondent la agenţia “Associated Press”, cunoscându-se tot în organizaţia lui Ion Raţiu, (al cărui membru activ a fost) legăturile între cei doi foşti deţinuţi politici au continuat şi de la el a aflat că un diplomat român lucrează pentru englezi. Bănuind că ar fi vorba de Ecobescu (ambasador la ONU în Elveţia) a trimis vestea Bucureştiului care a început să se intereseze. Prin relaţiile lui, aflând că se interesează de un diplomat, Ion Iacob a trimis soţia la legaţia engleză şi, în aceeaşi zi călduroasă de Iulie 1969, cu un avion, împreună cu soţia şi copilul, au aterizat în Anglia şi stabiliţi temporar în Scoţia.
Acum informaţiile din sursa – Evgheni Runge – şi cele ale lui Ion Iacob – au confirmat rolul Bucureştiului care lucra şi pentru stăpânul de la Moscova, dovedind pericolul ce păştea şi Franţa, chiar dacă se retrăsese din NATO.
Prin Sentinţa 346/1970, Tribunalul militar de la Bucureşti l-a condamnat la moarte pe Ion Iacob, care între timp ajunsese în SUA.
La Paris, ochii DST-ului (Direcţia Siguranţei Teritoriului) erau aţintiţi asupra imobilului situat pe strada Expoziţiei nr. 5, (sediul Ambasadei Române) iar feţele funcţionarilor deveniseră pământii. Unii şi-au făcut bagajele pentru Bucureşti.
Pe 4 August 1969, autorităţile belgiene, la ieşirea funcţionarilor de la sediul NATO, l-au oprit pe angajatul francez Francis Roussilhe pe care l-au găsit cu microfilme în servietă şi, după 4 zile de anchetă, a recunoscut că dăduse 12.000 de fişe şefului reţelei de la Paris. Tot în aceeaşi zi avea loc prima interogare la Paris a colonelului Charles de Jurquet care, după 2 ore a recunoscut că s-a întâlnit de câteva ori cu lt. colonelul Ion Iacob. A doua întâlnire n-a mai avut loc fiindcă se aruncase de la etajul 4.
Parisul era în legătură şi cu Washingtonul, unde şeful rezidenţei, colonelul Victor Dorobanţu, primea materiale de la Pierre Rocheron, (funcţionar la Ambasada Franţei în SUA) mutat din Franţa.
Pentru îndeplinirea sentinţei de condamnare a lui Iacobescu, Bucureştiul luase măsuri de executare. Nicolae Doicaru formase un grup sub comanda colonelului Ion Tănăsescu care trebuia să depisteze şi execute ordinul. Planul a fost aprobat, se zice, şi de Mihai Pacepa în Octombrie 1974. Depistarea s-a făcut uşor prin agentul “Felix”, românul Alexandru Scărlătescu, devenit cetăţean american sub numele de Kolman Fred, care avea legături strânse cu mafia americană. Dar între timp, Ion Iacob devenise cetăţean american şi situaţia se complica, deoarece pretenţiile băneşti ale mafiei erau prea mari, iar ambasadorul Americii la Bucureşti atrăsese atenţia la începutul anului 1975 asupra acţiunilor periculoase ce se întreprind pe teritoriul american, când România urmăreşte să obţină Clauza naţiunii celei mai favorizate.
Tot în această perioadă securitatea recrutase pe inginerul Constantin Răuţă, ca locotenent major în asigurarea electronică a reprezentanţelor diplomatice din străinătate. Pe 24 Noiembrie 1973 a ajuns la New York, în ajunul vizitei lui Ceauşescu, şi s-a dus imediat la poliţie şi a cerut azil politic. Prin Sent. 133/22 Septembrie 1974 a fost condamnat la moarte şi s-a recurs la aceeaşi sursă “Felix”, dar operaţiunea nu a putut fi executată din cauza preţului prea mare cerut de mafia “Cosa nostra”.
Nicolae Doicaru cu grupul lui operativ de pedepsire a emigranţilor, cu moartea sau cu răpirea, nu se astâmpăra.
În August 1974 a “perfecţionat” planul de răpire al inginerului Axente Tisan (născut pe 22 Noiembrie, la Simeria) funcţionar la Combinatul Chimic de la Arad şi, care împreună cu soţia şi copilul, au cerut azil politic în Austria, aflându-se în lagărul Traiskirchen, în aşteptarea rezolvării.
Doicaru l-a ales pe ofiţerul Mihai Gălăţeanu căruia i-a ordonat să seducă şi să se căsătorească cu nepoata lui Ion Iacobescu. În primul rând urma să răpească pe Axente Tisan şi apoi trimis în America să se ocupe de Ion Iacobescu.
Operaţiunea trebuia organizată şi supravegheată de Ion Mihai Pacepa şi Ion Tănăsescu cu grupul mafioţilor italieni.
Mihai Gălăţeanu a ajuns la Viena şi a cerut azil politic, fiind repartizat la Traiskirchen unde s-a împrietenit cu Axente Tisan.
Pe 18 Decembrie 1974, în sediul Agenţiei economice de sub conducerea lui Marin Ceauşescu, s-a întâlnit Ion Pacepa cu Mihai Gălăţeanu, Ion Tănăsescu, Victor Hostiuc şi mafiotul “Dinu”, pe numele real, Bruno Donis, căruia i s-au promis 20.000 dolari şi i s-a dat dublura cheilor de la maşina lui Tisan.
Răpirea urma să aibă loc în oraşul Viena în jurul orei 16 şi a rămas la faţa locului numai Victor Hostiuc.
Haralambie Dragu, şef operativ la Paris şi Roma, avansat general la 23 August 1974, a fost însărcinat de Nicolae Doicaru ca să aranjeze cu securitatea ungară din Budapesta asigurarea operaţiunii pe teritoriul Ungariei şi i s-a dat un colonel care să-l însoţească până la frontiera Austriei, de unde urma să preia “coletul”. La Oradea era pregătit colonelul Rizu ca să preia “coletul” mai departe.
La Györ aşteptau medicul colonel Marcel Popescu şi lt. colonelul Constantin Militaru care urmau să însoţească “coletul”.
După aranjarea planului la Agenţia Economică, Ion Pacepa a plecat cu echipa pentru recunoaşterea drumului pe care urma să se desfăşoare “operaţiunea”. Echipa a rămas să se descurce a doua zi, iar Ion Pacepa a luat avionul şi s-a dus la Budapesta unde s-a întâlnit cu Haralambie Dragu, asigurându-l că totul este aranjat şi l-a rugat să-l însoţească până la Szolnok de unde a luat trenul spre Bucureşti.
A doua zi, spre prânz, Ion Tănăsescu şi Mihai Gălăţeanu au trecut cu maşina în Ungaria, îndreptându-se spre Györ unde s-a afla Haralambie Dragu cu colonelul ungur şi medicul Popescu, în aşteptare “coletului”. Pe la orele 19, Ion Tănăsescu a fost întrebat la telefon de Ion Pacepa de soarta “coletului” şi acesta nu a putut să-l lămurească. În sfârşit, pe la ora 20 a sosit şi Victor Hostiuc cu mafiotul Bruno Donis, dar cu portbagajul maşinii Volvo, gol. Au explicat că s-au luptat cu Tisan şi n-au reuşit să-l răpună şi, de teamă ca să nu-i surprindă poliţia, au părăsit italienii locul.
În orice caz, a fost o manevră în această afacere şi nici nu se ştie dacă nepoata lui Ion Iacobescu şi-a mai văzut unchiul.
“LE COUP DE FORCE DE BUCAREST SUR L’EGLISE ROUMAIN DE PARIS”
Acesta este titlul unui articol din 10-11 Iunie 1972, publicat în ziarul francez “L’Aurore”, ce apare la Paris.
După ce episcopul refugiaţilor politici din Franţa, Teofil Ionescu, care canoniceşte era supus bisericii ruse din afara frontierelor, făcuse mai multe greşeli, s-a întâlnit cu patriarhul “roşu” al Bucureştiului şi a trimis o scrisoare enoriaşilor pe 23 Aprilie 1972, anunţându-i că “după ani de rătăcire, a revenit în sânul Bisericii Mame” adică se supunea regimului comunist, ceea ce însemna un act de trădare. Răspunsul enoriaşilor a fost prompt “că nici ei nu mai au nicio legătură cu el”, iar Mitropolitul Filaret de care aparţinuse canonic, l-a exclus din sânul Bisericii.
Mai mult, acest episcop rătăcitor – Teofil Ionescu – a hirotonit pe preotul caterisit al bisericii catolice – Gilles Germain Hardy – şi a încercat să-l introducă cu forţa în Biserica ortodoxă din Jean de Beauvais, înlocuindu-l pe preotul Vasile Boldeanu. În această acţiune era influenţat de un alt impostor – Constantin Virgil Gheorghiu – care declarase: “Cred că reîntoarcerea mea la o biserică care, chiar dacă este roşie, rămâne română, poate ajuta poporul meu”. Monica Lovinescu, după colaboarrea cu el, îl consideră că devenise cel mai important agent “taupe” (ascuns…) al securităţii, sub numele de cod “Ovidiu”. Pentru caracterul lui, exilaţii din biserica de la Paris îi strigaseră în timpul slujbei că “nu e vrednic să fie sfinţit ca preot”. Cu toate acestea, pentru ambasada comunistă, trădătorii fiind folositori, îl luaseră pe C.V.G. sub oblăduirea cuverturii roşii.
Această ambasadă, prin Constantin Flitan (1968-1977) s-a amestecat cu forţa în biserica exilului, ajutând cu forţe umane comandoul adus de la Bucureşti sub conducerea preotului Octavian Popescu de la biserica Sf. Elefterie. Ca o notă de decădere morală a acestui preot, menţionez că era finul lui Ion Mihalache, care-l cununase şi de care se desolidarizase.
Acum, în Iunie 1972, Teofil Ionescu îl instalase cu forţa pe Octavian Popescu într-o cameră din imobilul bisericii.
Consiliul parohial cu energicul Ion Miloaie l-au dat afară şi pe Teofil Ionescu şi pe Octavian Popescu. Ambasadorul C. Flitan a sprijinit acţiunea celor zece briganzi, dintre care 7-8 erau funcţionarii lui, în asaltul dat asupra bisericii pentru introducerea diavolilor în sutană.
A avut loc o luptă pentru apărarea bisericii, asemănătoare cu a plăieşilor de la Cetatea Neamţului. Eroine – de data aceasta – au fost FEMEILE, care s-au înlănţuit de gard, reuşind să-şi salveze biserica ameninţată de păgâni.
Au urmat procese în care s-a amestecat şi stânga franceză şi până la urmă, dreptatea exilului a triumfat.
Istoria se repetă, din nenorocire, când după anul 2000, aceeaşi biserică compromisă a Bucureştiului, prin agenţii ei, a impus un preot hoţ, condamnat de tribunalul din Vancouver, în persoana lui Constantin Târziu şi procesele continuă.
Aşa că titlul articolului din ziarul francez “L’Aurore” a confirmat asaltul asupra bisericii Exilului, de către agenţi ai securităţii, sub acoperire diplomatică.
* * *
Un alt caz în care securitatea a vărsat sânge, a fost al preotului Vasile Zăpârţan, originar din comuna Mica-Someş, plecat la studii teologice în 1940, la Roma, şi datorită instaurării forţelor diabolice în România, nu s-a mai întors şi a ajuns rectorul Misiunii greco-catolice din Germania, unde a desfăşurat o intensă activitate împotriva regimului comunist şi a sprijinit refugiaţii din lagărul de la Viena şi de la Zirndorf-Germania. Este cunoscut că s-a ocupat şi de cei ce urmau să fie paraşutaţi, dându-le unele adrese de persoane la care să apeleze.
Pentru activitatea lui intensă şi critica adusă regimului, Ceauşescu a reacţionat imediat: “Omoară-l fără milă”. Ordinul s-a executat şi, în drum spre Düsseldorf a murit într-un accident de maşină, împreună cu doi exilaţi români.
Directorul postului de radio “Europa Liberă”, cel mai autorizat şi apropiat de locul “accidentului” spune: “Monseniorul Zăpârţan însuşi a murit într-un accident de maşină despre care serviciul secret vest german a afirmat că a fost provocat de serviciul secret român”. Automobilul în care se găseau patru persoane, era condus de Monseniorul Zăpârţan. A murit atunci şi militantul anticomunist (Constantinescu) Leontiş şi o doamnă care ajuta pe refugiaţii români, indiferent de confesiunea religioasă.
După această crimă, Ion Gheorghe Maurer, care avea experienţa din legislaţia internaţională, a mers la Ceauşescu şi i-a spus:
“Nicule, ca un conducător suprem al României, tu poţi face orice. Bun sau rău. Dar un singur lucru să nu-l faci: nu da ordin de a omorî. Aceasta este o crimă de gradul întâi. Nu contează dacă cel care dă ordinul este cerşetor sau rege”.
* * *
Se mai vorbeşte că s-a mai vărsat sângele unui preot, anume Tănase, în America, dar mai multe date nu am.
* * *
Semnarea Acordului de la Helsinki nu a împiedicat ca Securitatea, din ordinul lui Ceauşescu şi prin Direcţia de Informaţii Externe, să continue vărsarea de sânge, după cum vom vedea.
* * *
DUPĂ HELSINKI, ACELAŞI JOC DUBLU
Am văzut că sub “coexistenţa paşnică” câştigul a fost tot de partea URSS-ului, căruia i s-au recunoscut terenurile furate cu ajutorul lui Hitler şi mai mult, şi-a instalat centrul de spionaj împotriva Europei occidentale, în Berlin.
Drepturile omului semnate la Helsinki au început să funcţioneze numai înr-un sens: să se protesteze pentru procomuniştii care nu puteau să-şi desfăşoare activitatea conform planului de export al revoluţiei marxiste.
Protestele emigraţiei din apus în favoarea celor sugrumaţi şi torturaţi în răsărit, nici nu erau luate în seamă, sau din când în când, se mai da drumul vreunuia.
În România, cu toate că deţinuţii politici fuseseră eliberaţi, ei intraseră în marea închisoare a ţării, transformată în temniţă înconjurată de sârmă ghimpată, de unde cetăţenii erau vânduţi ca şi sclavii, sau erau urmăriţi pas cu pas pentru a fi transformaţi în delatori şi trimitea oameni “şcoliţi” să-i ameninţe pe exilaţi, sau să-i şantajeze cu viaţa celor rămaşi ca sclavi în ţară. Mai mult, la indicaţia lui Brejnev, Ceauşescu s-a angajat să transforme terorismul internaţional într-un instrument al exportului comunismului, intrând în legături strânse cu Libia lui Gaddafi şi cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei a lui Arafat, organizând pedepsirea emigranţilor români revoltaţi de teroarea exercitată în ţară.
Astfel, Ion Mihai Pacepa, după ce s-a desprins din sistemul represiv, scrie că a fost de faţă când Ceauşescu i-a ordonat generalului Nicolae Doicaru pedepsirea lui Emil Georgescu: “Nu-mi raporta că a fost omorât… am să aflu din presa occidentală”. Grăbit, şi-a stricat concediul, fugind să potolească minerii din Valea Jiului, însoţit de Nicolae Pleşită (prim adjunct al ministrului de interne). Acesta, după ce şi-a aranjat oamenii să-i hăituiască pe minerii neascultători, întors la Bucureşti, l-a chemat pe Paul Goma, pe 17 Noiembrie 1977 şi, în loc de rămas bun, l-a avertizat că dacă nu-şi ţine gura, “braţul lung al revoluţiei” îl va ajunge oriunde şi ca dovadă, i-a spus că un semn va primi de la el de cum va ajunge la Paris, accentuând:
“Noi nu te-am putut hali – să zicem că n-am vrut să ne mânjim. Dar noi suntem peste tot. Dacă te-am fi lichidat aici, pe loc, ar fi ieşit scandal, ori noi, în momentul de faţă, nu vrem scandal. Aşa că am decis să te dăm pe mâna exilului românesc, care o să te halească în doi timpi şi trei mişcări”.
Şi într-adevăr, după proverbul “gura păcătosului, adevăr grăieşte”, imediat au sărit pe el, Virgil Gheorghiu, (deci preoţi cu crucea-n frunte) urmat de cadre militare, precum Adrian Chintescu, I.V. Emilian, Ion Pantazi (proaspăt refugiat) şi alţii ca Theo, Solacolu, Lozovan…, fiindcă ordinul securităţii se execută.
Cum a ajuns la Paris, Paul Goma a auzit primul semn al lui Pleşiţă, că “telegrama a fost înmânată ” cu o zi înainte Monicăi. Telegrama a fost înmânată cu un an întârziere de când Ceauşescu ordonase lui Pacepa şi Doicaru: “Monica Lovinescu trebuie făcută să tacă. Nu omorâtă. N-am nevoie de nişte investigaţii franceze şi americane neplăcute… Eu vreau ca să devină un cadavru viu. Folosiţi mâna străină de lucru, ca să evităm bănuiala vreunui amestec”.
Până acum am văzut că în SUA, D.I.E. folosise mafia italiană din Cosa Nostra, în Germania şi Austria, făcuseră apel la mafia siciliană, iar acum, pentru Franţa, securistul Gherghe Şerbănescu, care făcea legătura între grupele teroriste ale Organizaţiei de Eliberare a Palestinei conduse de Arafat, a făcut apel la Hani Hassan – creierul mafiot al acestei organizaţii. Acesta a trimis trei agenţi, dintre care unul deghizat în poştaş, s-au prezentat pe 8 rue François Piton-75.019 – din Paris ca să înmâneze o telegramă. Când Monica Lovinescu a deschis uşa ca să primească “telegrama”, ceilalţi din spatele poştaşului, s-au repezit şi au bătut-o în mod bestial, încât a fost internată la spital. Când Paul Goma a ajuns la Paris, pe 24 Noiembrie 1977, s-a dus s-o viziteze la spital.
Ceauşescu l-a răsplătit pe Gheorghe Şerbănescu, înălţându-l la gradul de lt. colonel şi folosindu-l ca translator personal pentru limba arabă. În 1991, Ion Iliescu l-a numit ambasador în Kuweit.
* * *
Serviciile secrete române conduse, după semnarea Acordului de la Helsinki, de Cornel Rizu care se ocupa şi de lichidarea emigranţilor, primiseră ordinul că pot folosi şi alte metode pentru îndeplinirea misiunii, ca de exemplu, organizarea unui accident în vederea lichidării victimei şi aveau misiunea de a atrage spre colaborare, traficanţi sau terorişti străini. În timpul când în Franţa era ambasador Constantin Flitan, a fost recrutat şi azilat în România un anume “Sandu” care intrase în conflict cu Interpolul, înlesnindu-i-se să acţioneze pe teritoriul Franţei şi Germaniei. În perioada schimbării lui Constantin Flitan cu Cornel Mănescu, (1977-1982) a avut loc atacul asupra Monicăi Lovinescu.
Mai mult, mâna liberă a securităţii şi acoperirea diplomatică a acesteia a venit după declaraţia lui Ceauşescu după Conferinţa pentru respectarea drepturilor omului de la Viena, când Ceauşescu a declarat: – Semnez dar nu respect -. Nici nu se putea o sfidare mai mare a practicilor diplomatice internaţionale.
Operaţii de comando se petreceau şi pe teritoriul Germaniei de Vest, unde ambasador era Oancea şi în Italia unde, Nicolae Doicaru îl instalase pe ginerele lui, Ion Mărgineanu.
În toamna anului 1979, un refugiat politic – Ion Rusu – stabilit la Choisy-le-Roi, venit a doua oară în occident, povestea “în gura mare” că prima dată a ajuns la Roma şi s-a dus la colegul lui de clasă, Ion Mărgineanu, ca să-i ceară un sfat în legătură cu cererea de azil şi şansele pe care le are. Acesta, foarte amabil, i-a oferit o cafea şi… s-a trezit la Bucureşti în anchetă. A reuşit să scape şi cum spunea, să ne ferim de ambasadă, că toţi sunt securişti.
* * *
Aceeaşi tactică împotriva exilaţilor o foloseau şi celelalte ţări surori din imperiul răului. Exilul era îngrozit de cazul ziaristului Marcov, redactor la B.B.C. care, la Londra, fusese omorât cu un glonte otrăvit tras dintr-o umbrelă bulgărească, pe 7 Septembrie 1978.
* * *
Tot bulgarii, la comanda KGB-ului, au săvârşit pe 14 Mai 1981 şi atentatul împotriva Papei Ioan Paul al II-lea, în Piaţa Sfântul Petru din Roma, în faţa a 20.000 de pelerini.
* * *
Nici ungurii nu s-au lăsat mai prejos. După ce teroristul “Carlos” fusese găzduit în România, a trecut în Ungaria unde şi-a continuat instruirea în centrele de antrenament ale serviciului de informaţii externe maghiar.
* * *
Pe 28 Iulie 1978 s-a produs cutremurul “escrocheriei politice” a sistemului comunist român, prin dezertarea lui Ion Mihai Pacepa, arătând omenirii adevărata faţă a comunismului, lăsând numai sânge în urma lui.
Înainte de despărţirea de Ceauşescu, Ion Mihai Pacepa spunea că Ceauşescu, întors de la Moscova, le-a povestit că Brejnev l-a dus să viziteze o expoziţie tehnologică echipată de mii de KGB-işti după reţetele furate imperialiştilor, spunându-i:
“În astfel de “cetăţi” tehnologice lucrează mai mult de 20.000 de ingineri şi tehnicieni. Cea mai mare parte dintre ei lucrează în bazele noastre nucleare şi cu toate că noi am putea din acest moment să distrugem occidentul de mai multe ori, prioritatea noastră este de a construi misile teleghidate capabile să lovească rachetele americane chiar înainte ca ele să fie lansate şi să paralizeze NATO înainte ca el să lovească primul şi să lovească cu precizie nu numai toate ţintele din Europa occidentală, dar şi Casa Albă, Wall Street şi industria Detroit-ului”.
Şi cu puţin timp înainte, generalul Zaharov, şeful serviciului sovietic de informaţii externe îi spusese lui Pacepa: “… Voi aveţi mai mulţi emigranţi şi o rază de acţiune mai mare pentru a recruta noi agenţi. Împreună şi numai împreună, noi putem schimba echilibrul de forţe militare şi să câştigăm o superioritate socialistă hotărâtoare. Şi numai împreună noi am putea face din spionajul tehnologic, una din operaţiunile cele mai eficace şi cele mai productive ale istoriei noastre”.
Dar Ceauşescu a hotărât ca această “prioritate” a vărsării sângelui, să înceapă în postul de radio “Europa liberă”, care îl deranja mai mult decât misilele, prezentându-l ca pe un dictator sângeros şi gângav, alături de o soaţă analfabetă, ahtiată după titluri academice, să fie continuată cu noi mijloace, pe lângă infiltrarea cu agenţi.
S-a recurs la ajutorul lui “Radu”, adică al iradierilor care au provocat cancer şi au murit fulgerător trei directori ai postului: Nöel Bernard, pe 23 Decembrie 1981, urmat de Mihai Cizmărescu, în Februarie 1983 şi Vlad Georgescu, pe 13 Noiembrie 1988. Tot din cadrul Europei libere au mai fost omorâţi: Cornel Chiriac, animatorul emisiunii “Metronom” (pe 5 Martie 1975) şi Emil Georgescu, pe 1 Februarie 1985.
* * *
Despre Franţa, Ion Mihai Pacepa precizează că, fiind sediul pentru UNESCO, toţi funcţionarii sau reprezentanţii români, fără excepţie, erau ofiţeri ai serviciului de spionaj român, beneficiind de acoperire diplomatică. Iar în cadrul ambasadei de la Paris, 70% erau ofiţeri de informaţii şi restul, agenţi. “În luna Iulie 1978, am primit personal ordinul de asasinare a lui Paul Goma, fără ca să fie implicat guvernul român. Iată pentru ce am decis să fug”. A mai precizat că ambasadele reprezintă cheia de boltă a spionajului comunist, având tot ce le trebuie să constituie un serviciu de spionaj şi are misiunea de a găsi noi agenţi.
După Conferinţa de la Madrid din Noiembrie 1980, trei români care combătuseră regimul represiv al lui Ceauşescu, au primit câte o carte cu material exploziv, pe 3 Februarie 1981.
Paul Goma a anunţat poliţia franceză care a încercat desfacerea coletului, când a fost rănit artificierul Prefecturii pariziene, anume Calisti.
Nicolae Penescu l-a desfăcut şi explozia l-a rănit la faţă şi mâini. Pe 3 Martie 1982 a murit Nicolae Penescu.
Şerban Orăscu a anunţat poliţia din Köln care a dezamorsat coletul fără probleme.
Între Aprilie şi Septembrie 1982 se montează de către D.S.T., prin agentul Haiducu, fost Vişan, Hirsch, otrăvirea lui Paul Goma şi răpirea lui Virgil Tănase pentru a face să eşueze vizita lui Mitterand în România, ca răspuns la cea făcută de Ceauşescu în Iulie 1980.
O CRIMĂ SĂVÂRŞITĂ ÎN AMBASADA DE LA PARIS
Presa din Elveţia din 2 Aprilie 1984 a anunţat moartea misterioasă a unui român – Nicolae Iosif – înjunghiat şi aruncat pe fereastră din Ambasada României de la Paris, pe trotuarul de pe rue Bosquet nr. 20 din arondismetul 7.
Presa franceză a relatat că respectiva persoană a fost denunţată de un coleg că vrea să ceară azil politic şi în fuga spre a sări pe fereastră, a fost ajuns de un criminal securist care l-a înjunghiat pe la spate şi împins pe fereastră, în ziua de duminică, 1 Aprilie 1984, în jurul orei 9:30.
Auzind ştirea la radio, am plecat imediat la faţa locului şi când am ajuns acolo, tocmai ieşiseră două persoane care l-au luat şi dus după colţ, în curtea ambasadei din 6 rue de l’Exposition, baricadând uşa. Precizez acest lucru pentru că, între timp, a sosit şi poliţia franceză care s-a dus la poartă unde a sunat şi a bătut în zadar. Nimeni nu a răspuns şi cu forţa nu se putea intra, deoarece era teritoriul românesc.
Preşedintele României, Emil Constantinescu a promis că se va ocupa să elucideze acest caz, dar n-a făcut-o, ca de altfel în nenumărate alte probleme.
* * *
În timpul săvârşiri acestei crime, ambasador la Paris era Dumitru Aninoiu, venit după plecarea lui Cornel Mănescu în 1982. El era ajutat în rele de unul, Badea, pe post de politruc subordonat rezistenţei din Franţa. Printre cei mai deochiaţi în ambasadă se mai găseau Mihalache, Mitran şi ataşatul de presă Georgescu, iar din partea exilaţilor care dădeau târcoale, erau o anume Cosmopol şi Titu Bărbulescu care se zbătea să-l impună pe securistul Virgil Cândea ca profesor la Sorbona. Protestele şi chiar manifestaţiile împotriva lui Aninoiu, acuzat de crimă contra lui Iosif Nicolae, au reuşit să-l înlocuiască în 1985 pe acesta, cu Gheorghe Tache (adjunct al ministrului Educaţiei şi Învăţământului).
* * *
În Franţa, în 1982, izbucneşte scandalul în legătură cu Vasile Paraschiv care după 4 ani de izolare, timp în care a fost crunt persecutat, a reuşit să vorbească la telefon cu Parisul. Neştiindu-se de mult timp de situaţia acestui muncitor curajos şi apropiindu-se vizita în România a Secretarului de Stat american – Alexander Haig, s-a încercat să se dovedească cum se respectă acordurile de la Helsinki. În acest scop, ziarul francez “Le Matin” a trimis în România pe Bernard Poulet să investigheze la faţa locului situaţia. În ziarul “Le Matin” din 15 Februarie 1982 s-a publicat păţania lui Bernard Poulet care, ajuns la Ploieşti, la a treia încercare de a-l contacta pe Vasile Paraschiv, a fost crunt bătut de două brute care l-au lăsat în nesimţire, plin de sânge şi desfigurat. Noaptea a fost internat la spital şi a doua zi au venit la faţa locului reprezentanţi ai ambasadei Franţei la Bucureşti.
Ştirea despre agresiunea de la Ploieşti a apărut în ziarul “Le Monde” din 16 Februarie 1982 şi chiar în presa din Marea Britanie, iar pe 18 Februarie, a avut loc la Paris o conferinţă de presă a lui Bernard Poulet, transmisă şi comentată la “Actualitatea românească” de Monica Lovinescu.
* * *
La acea dată, Centrul de Informaţii Externe era condus de bruta numită Nicolae Pleşiţă care, printre acţiunile întreprinse împotriva exilului după dezertarea lui Mihai Pacepa, l-a folosit şi pe teroristului Carlos într-un atentat împotriva “Europei libere”.
* * *
La Paris, după ce în 1980 soţia a primit un telefon că va fi omorâtă şi ea şi fata, am anunţat poliţia franceză să pună telefonul sub ascultare pentru depistarea agenţilor Bucureştiului. S-a continuat cu trimiterea lui Milhovan din America în drum spre Bucureşti, să-mi propună colaborarea ca să mă facă om cu bani.
Un altul, Adrian Chintescu, după ce a încercat să mă copleşească cu laude, în 1984, mi-a propus să facem un post de radio mai eficace decât Europa liberă, el putând să facă rost de un vapor pe care să instaleze aparatura necesară şi pe mine, împreună cu Remus Radina, să ne trimită în Marea Neagră de unde să transmitem spre România pentru a avea un impact mai puternic decât al celor de la München. După ce l-am privit insistent, i-am zis:
Bine, domnule căpitan, eşti din 1947 la Paris şi ai acceptat să te facă paravan şi “maior” Horia Sima la Paris pentru oamenii lui, în loc să te duci pe vapor, că te făcea “general” post mortem până acum, aşa cum a făcut pe paraşutişti.
Mi l-am făcut duşman. În 1986 i-a spus lui Nicolae Evolceanu că nu se lasă până nu mă dă afară din Franţa. Şi chiar m-a reclamat că de când am venit, am dezbinat exilul. Confirmarea a fost că m-a achemat D.S.T.-ul căruia i-am spus că sunt reclamat de Chintescu care este agentul Bucureştiului, lucrând cu agenţia de la Baden-Baden, din Germania. Mi-au spus că-mi cunosc foarte bine situaţia, dar de ce nu cer naturalizarea, pentru a fi liniştit. Am cerut-o şi în două luni am obţinut-o. Chintescu a murit într-un azil psihiatric din sudul Franţei.
* * *
O altă tentativă de răpire din Franţa s-a încercat de mai multe ori asupra lui Filip, băiatul lui Paul Goma.
* * *
Tot în 1984 am primit o scrisoare expediată din Franţa, dar când am deschis-o, am constatat că era scrisă din Craiova şi iscălită de unul, Raoul Volcinschi, care-mi spunea că mă cunoaşte din 1945, el fiind student la Academia Comercială, refugiat din Bucovina de Nord. Vag mi-am reamintit de numele lui, pe patru pagini îmi scria odiseea lui, că fusese condamnat la moarte şi, după eliberare, se stabilise la Craiova, dar sufletul lui este în Transilvania unde a fost profesor de marxism la Facultatea din Cluj. Îmi descria propaganda maghiară care urmăreşete alipirea Ardealului la Ungaria. În numele “prieteniei” vechi din P.N.Ţ. mă ruga să încep o acţiune pentru sprijinirea Transilvaniei ca pământ românesc, el oferindu-se să-mi trimită material documentar. Mai mult, îmi spunea că el vrea să înjghebeze o organizaţie anticomunistă şi ar fi bine dacă pot să-i trimit ceva armament. Şi, în încheiere, îmi trimitea o adresă pe care să-i scriu la Craiova, dar nu era pe numele lui, ci a unui “prieten” foarte bun. Era clar că scrisoarea venea după eşecul lui Milhovan care-mi fusese un an coleg de liceu. Şi acest Volcinschi îmi scria tot din Craiova, locul meu de naştere. Faptul că punea problema Transilvaniei şi a sprijinului cu armament, indica cu precizie sursa. După 1990 l-am întâlnit şi l-am întrebat ce voia să facă cu armamentul. A roşit. În 1997 l-am văzut consilier al lui Gavril Dejeu la Ministerul de Interne.
* * *
Pentru că suntem tot în Franţa, amintesc că securitatea iniţiase, prin Ion Pantazi, să facă un zis congres mondial iar pe participanţi să-i numeacă “senatori”.
Cu această ocazie, un asiduu colaborator al lui Pantazi era Nicolae Fulger, fost ofiţer, om lipsit de caracter, implicat în fel de fel de afaceri necinstite la Offenbach, în Germania. În drumurile pe care le făcea pentru recrutare de aderenţi, a ajuns şi la Paris unde l-a contactat pe Remus Radina. În discuţia pe care a avut-o, i-a propus lui Radina să facă o organizaţie teroristă. Deci, dacă nu se putuse organiza postul de radio din Marea Neagră, să se realizeze în schimb, organizaţia teroristă ca să se justifice activitatea Direcţiei de Informaţii Externe a securităţii. Şi de data aceasta au greşit adresa.
* * *
MOARTEA SUSPECTĂ A UNUI STUDENT ROMÂN
Ziarul “La Liberté” din Fribourg, Elveţia, pe 5-6 Septembrie, a publicat că “Florin Pătru, un student român în teologie, la Universitatea din Fribourg, a fost descoperit luni, 24 August, mort în interiorul curţii unei berării, căzut de la o înălţime de 15 metri, iar sacul de voiaj se găsea la peste o sută de metri, deschis. Pe 23 August participase la slujba de la Lausanne şi la ora 21 plecase cu trenul la Fribourg şi, după medicul legist, moartea a avut loc dimineaţa şi cadavrul a fost găsit la ora 14. Era în ultimul an de studii şi urma să se întoarcă în România şi să se preoţească. A fost dus la Bucureşti şi înmormântat. Cercetările continuă”.
O ALTĂ MOARTE ŞI MAI SUSPECTĂ ÎN SUA
Pe 27 Octombrie 1984, Ion Ovidiu Borcea, după ce a gustat din cafea, după masa de prânz, a aprins ţigara şi n-a apucat s-o ducă la gură şi a căzut de pe scaun şi mort a fost. Arestat la 13 ani, torturat prin anchete nenumărate, grevist în multe rânduri, trecut prin Râmnicu Sărat, s-a eliberat în 1964 şi, după ce, în 1979, obţinuse paşaport în urma intervenţiei lui Alexandru Bratu, i-a fost ridicat, fiind turnat de colegul lui de celulă, Cornel Velteanu. A mai trecut un an şi, la intervenţai Ministrului de Externe al Elveţiei, a ajuns în America. A fost ales preşedintele Consiliului Naţional Român din SUA, vicepreşedintele Asociaţiei Deţinuţilor Politici şi al P.N.Ţ.-ului. Securitatea i-a trimis o prietenă şi se căsătorise de curând. Când mi s-a comunicat, am spus să i se facă autopsia şi a doua zi am ajuns la New York şi l-am găsit îmbălsămat. Ne-a rămas să-l înmormântăm înfăşurat în tricolor. La mai puţin de un an, soţia sa a dispărut din New York. Numele lui Ion Ovidiu Borcea a rămas în Cartea de Aur iar figura sa, în muzeele de la Sighet şi Râmnicu Sărat.
* * *
UN SAVANT RĂPUS DE UN GLONŢ
Tot în Statele Unite se stabilise şi Ioan Petru Culianu, plecat de la Iaşi la 22 de ani şi ajuns la Chicago după ce-şi luase în 1975, diploma de doctor în istoria religiilor, la Milano. A continuat studiul cu Mircea Eliade, ca asistent universitar, iar din 1986, ca profesor. A fost un autor prolific, anunţându-i-se o carieră extraordinară, până în ziua de Sf. Constantin şi Elena din 1991, când un glonţ i-a pus capăt vieţii, la 41 de ani, chiar în sediul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Chicago.
* * *
Aceste câteva drame sunt extrase din noianul de informaţii adunate pentru volumul în curs de redactare, “Despre exilul românesc”, care va arăta drama românească extinsă dincolo de hotarele ţării, dovedind infiltraţiile şi crimele securităţii comise în ţările libere, un motiv în plus pentru deschiderea procesului penal al comunismului, plângere înregistrată din 31 Iulie 2006.
////////////////////////////////////////////
Putin și putinismul
by Françoise Thom, Adina Arvatu (trad.)
Cum să definim regimul putinist? Este oare vorba de un autoritarism camuflat sub aparențe democratice? Sau avem de-a face cu o formă deghizată de autocrație care se înscrie în continuitatea istoriei ruse? Ne aflăm mai degrabă în fața unei oligarhii mafiote care nu vrea decât să se îmbogățească? În ce fel și-a pus KGB-ul amprenta asupra Rusiei de astăzi? Oare regimul lui Putin se poate identifica în întregime cu stăpânul de la Kremlin? Îi va supraviețui? Care sunt rezervele sale de stabilitate? Din ce cauză opoziția rusă dă sentimentul că e slabă și dezbinată în fața unui regim ale cărui eșecuri sunt tot mai flagrante? Françoise Thom —una dintre cele mai cunoscute specialiste în istoria Uniunii Sovietice și a Rusiei postcomuniste — analizează politica externă a Rusiei pe baza evoluțiilor din politica sa internă. Astfel apare paradoxul acestei țări: afirmarea unei „civilizații ruse“ care întoarce spatele Occidentului ascunde pasiunea nihilistă a Kremlinului și influența ei nefastă în Rusia și în lume.
„Potrivit lui Françoise Thom, Rusia postsovietică este structurată, ca în timpul țarilor, de un vast „imperiu“ teritorial controlat de o putere centralizatoare și abuzivă, care confiscă arbitrar și sistematic… bogățiile acestei țări enorme, în beneficiul unei oligarhii supuse unui clan și conducătorului său, Vladimir Putin.“ ( Esprit )
„Trei obstacole fundamentale stau în calea înțelegerii fenomenului putinist. Primul ține de perceperea greșită a postcomunismului rus în termeni de «tranziție»; ne concentrăm asupra presupusului punct terminus (democrația liberală), fără să ne întrebăm dacă substratul social permite o astfel de evoluție. A doua eroare de perspectivă e să credem că fenomenul putinist coincide cronologic cu venirea la putere a lui Putin în 1999‒2000 și că sistemul putinist reprezintă antiteza regimului lui Boris Elțin, când de fapt bazele acestui sistem sunt puse încă din 1992‒1993, iar rădăcinile lui sunt cu mult mai vechi. A treia greșeală este să ne imaginăm că acest regim e specific rusesc, în timp ce el s-a născut prin conectarea societății postcomuniste arhaice la tendințe cât se poate de recente și foarte puțin înțelese, care acționează în societățile noastre occidentale postmoderne. Tocmai această originalitate a fenomenului putinist îl face greu de definit.“ (FRANÇOISE THOM)
https://www.goodreads.com/ro/book/show/55847037-putin-i-putinismul
/////////////////////////
Putinolatria și putinoclastia ( sau despre toxinele iconariei/moasteriei-iconolatrie și, respectiv, iconoclastie)
Nicolae Manolescu
România literară nr. 12/2022
Fie-mi îngăduit să „implementez“ în vocabularul politic doi termeni, putinolatrie și respectiv putinoclastie, după modelul termenilor religioși iconolatrie și, respectiv, iconoclastie, însemnând adorație a icoanelor și, respectiv, interzicere a icoanelor. Am trebuință de ei pentru a defini întoarcerea cu 180˚ a atitudinii unor politicieni occidentali (rar, și români) față de Putin, ca urmare a invadării Ucrainei de către armata rusă. Într-un Editorial de acum câteva săptămâni, îmi puneam următoarea întrebare: ce vor spune politicienii occidentali apropiați, până nu demult, spiritual și material de liderul de la Kremlin, după ce acesta a ordonat invadarea Ucrainei. Cu alte cuvinte, voiam să știu dacă acest război fără sens îi va determina sau nu să-și schimbe atitudinea față de Putin. M-am oprit la trei dintre ei, personalități marcante în viața politică din Franța, candidați la președinția țării în alegerile din aprilie. E vorba de Jean-Luc Mélenchon, Marine Le Pen și Erik Zémmour. Să-i luăm pe rând.
Președinte al partidului radical La France insoumise, Mélenchon nu și-a ascuns niciodată simpatia politică față de Putin. A fost de trei ori la Moscova, prima oară, însoțindu-l pe președintele Mitterrand în 1988. Deși nu s-a întâlnit niciodată cu președinții ruși în funcție în momentul vizitelor, a rămas cu o bună impresie despre Rusia, ca atâția alții dintre intelectualii francezi, nu neapărat, toți, politicieni, din anii 1930. Așa se face că a devenit, de mai bine de un deceniu, un fan incondițional al lui Putin. Un putinolatru. Nu atât al omului, ca Zémmour, care se vede pe sine un „Putin francez“, cât al ideilor lui politice. În ianuarie 2022, când Putin mobilizase la granița Ucrainei 150.000 de soldați ruși, Mélenchon considera că „SUA sunt într-o poziție agresivă, nu Rusia“. Citez, ca și mai departe, din L´Obs, numărul din 3-9 martie. Luni 21 februarie, cînd Putin declara independența republicilor populare din Donbass, Mélenchon vorbea despre „riscul extinderii în Europa a dominației militare a SUA“. Și preciza: „Rusia nu va ataca (ne fera pas la guerre) Ucraina.“ Recunoaștem limbajul lui Putin, tout craché. Mai mult, se referea la opozanții lui Putin folosind cuvintele propagandei oficiale a Kremlinului. Când Parlamentul european adopta o rezoluție de susținere pentru campania anticorupție a lui Alexei Navalnîi, Mélenchon, deputat european, vota contra, declarând că Parlamentul de la Strasbourg oferă „un exemplu pefect de neocolonialism imperial european“, iar pe Navalnîi îl făcea „rasist și antisemit“. Pentru ca putinolatria să fie deplină, când celălalt opozant celebru al liderului rus era ucis sub ferestrele Kremlinului, Mélenchon îl numea un „simplu golan“ și un „liberal fanatic“. Toate acestea ar putea fi considerate istorie (numai bună de uitat), dacă Mélenchon n-ar fi declarat imediat după primele bombardamente asupra Ucrainei că găsește „inițiativa drept o pură violență și dovada unei voințe de putere nemăsurate“. Merge mai departe și nu doar declară cui mai vrea să-l asculte că Putin este un „autocrat rugos“, dar își pavoazează toate sediile partidului La France insoumise în galben și albastru, culorile steagului ucrainean, cum scrie același L´Obs. Curată putinolatrie!
Hebdomadarul francez observă că Marine Le Pen și Erik Zémmour fac aceeași volte face ca și Mélenchon, după 24 februarie. Marine Le Pen a fost dintotdeauna o mare admiratoare a lui Putin. A fost primită cu onoruri la Kremlin. N-a negat niciodată în mod categoric faptul de a fi fost sponsorizată de adoratul ei dictator. A avertizat în repetate rânduri NATO asupra riscurilor extinderii spre Est. Războiul a luat-o prin surprindere. Altfel spus, n-a prea avut încotro. A căzut din putinolatrie în putinoclastie. A găsit însă repede o explicație pentru răsucirea poziției ei cu 180˚: „M-am schimbat pentru că politica lui Vladimir Putin s-a schimbat și pentru că ea merge acum contra securității Franței.“ Nu sunt convins că acest din urmă argument nu este mai curând demagogic decât patriotic.
Extremist de dreapta și antisemit notoriu, Zémmour s-a visat dintotdeauna un „Putin francez“, dacă e să dăm crezare citării propriilor lui cuvinte de către L´Obs. Extremele se ating încă o dată. Au dreptate cei care, ca și mine, constată un număr semnificativ de similitudini între fascism și comunism. În ciuda acestui fapt, Zémmour n-are totuși cum să împărtășescă sloganul de ultimă oră al lui Putin cu denazificarea Ucrainei. Această bolnavă atracție-respingere față de doctrina, sau, mai degrabă, față de uzatele clișee ideologice scoase la iveală de Putin din groapa de gunoi a istoriei, îl pune pe artistul de divertisment care e Zémmour într-o situație politică delicată. Degeaba își închipuie că se va salva politic dacă îi recomandă lui Macron, cu gura lui mare, obișnuită cu ecoul unor săli pline, să se ducă la Kiev și la Moscova și să modereze negocierile între Rusia și Ucraina, ceea ce Macron a făcut fără să-l consulte. Ca și Marine Le Pen sau Mélenchon, n-a reușit, se pare, cu toată răsucirea de 180˚ din ultimele săptămâni, să facă uitată prețuirea de lungă durată pentru țarul de la Kremlin. Rămâne în ochii francezilor un iconolatru.
N-am informațiile necesare, dar gurile rele ale sondajelor de opinie îi arată pe toți trei alunecând pe toboganul electoral. Și când te gândești ce viguroasă ascensiune înregistra, de pildă, Zémmour, cu foarte puțin timp înainte de invadarea Ucrainei! Ironia politicii face ca putinolatria să se afle la originea compromiterii candidaturilor celor mai vajnici partizani ai lui.
https://romanialiterara.com/2022/04/putinolatria-si-putinoclastia/
//////////////////////////////////
Daniel Balaş dă de pământ cu tradiţiile ortodoxe. Ce spune fostul preot despre parastase: „Nu ajută decât la şmecherie”; Răspuns pentru un saducheu al zilelor noastre; (Orice religie nascuta din minciuni,datini,idolatrii iconate moare pre propriatraditie…)„Nu vă e rușine, putregaiurilor bătrâne?!” Așa sună ultima convorbire între fostul preot Balaș și IPS Teodosie; Facă-se voia Ta- R.C. Sproul; Ce înseamnă „facă-se voia Ta”; 32 de Versete din Biblie despre voia lui Dumnezeu ; 50 curiozitati absolut incredibile despre corpul uman; Lipsa de vitalitate spiritual; Pribeag la răscruci de vremi, de Daniel Branzei; (Chiar daca chinezariile globaliste l-au omorat pe Daniel,Duhul Sfant l-a inviat,ca sa-l introneze in inima innoita- ca Sef, sa domneasca si,DIMPREUNA- sa rodeasca pentru noi…) Covid, atacul chinezesc; Chiar daca este geniala aceasta Doamna a Cantului…asata inseamna sa-l detronezi pe Satan si sa-l intronezi pe Duhul Adevarului; Primejdia neomarxismului (1): celebrarea nașterii unui monstru,de Prof. dr. Iosif Țon; Neomarxism în Biserica Evanghelică din Germania. Se concentrează pe LGBTQ, mediu, diversitate, migrație și climă. Amplu pelerinaj pentru ideologia de gen; Un altfel de Experiment Pitești: Experimentul Neomarxist; Noua Ordine Mondială = revoluţia teroristă neomarxistă (III); Întrebarea 1: De ce frângem pâinea? Frângerea pâinii, de E. A. Bremicker; Frângerea pâinii sau Neomarxismul „creştin” ? [Faptele Apostolilor 2.42, 46] ; Slava morală a Domnului Isus (19) Cum El a încercat şi mustrat pe oameni, de John Gifford Bellett; Eu nu am voie să te supăr, de Jacob Gerrit Fijnvandraat; lie şi Elisei, 2 Împăraţi 2.9-15,de Hamilton Smith; Capitolul 7. Apostazia şi Antihristul, de Edward Dennett; Ce spune de fapt Biblia despre Anticrist? de KIM RIDDLEBARGER; Epoca lui Antihrist (Partea a IV-a): Cea de-a treia perioadă; Despre Anticrist !!!
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Despre Anticrist !!!
2 Tesaloniceni 2:1-12, SCC: „Vă rugăm însă, fraţilor, referitor la venirea Domnului nostru Iesus Christos şi strângerea noastră împreună cu El; să nu fiţi repede clătinaţi din minte; nici să fiţi înspăimântaţi; nici printr-un spirit, nici printr-o cuvântare, nici printr-o scrisoare ca fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului este aici. Să nu vă amăgească cineva în nici un fel; pentru că ziua nu va veni dacă nu are să vină întâi apostazia şi să fie dezvăluit omul nelegiuirii, fiul pierzării; cel împotrivându-se şi ridicându-se mai presus de orice este zis: „Dumnezeu”, sau de ce orice obiect al închinării; încât el se aşează în templul lui Dumnezeu, demonstrând că este Dumnezeu. Nu vă amintiţi că, fiind încă la voi, vă spuneam acestea? Şi acum ştiţi ce îl opreşte, pentru a fi el dezvăluit la timpul lui. Pentru că misterul nelegiuirii lucrează deja, dar numai până când cel oprind acum, are să fie luat din mijloc; şi atunci va fi dezvăluit cel nelegiuit, pe care Domnul Iesus îl va înlătura cu suflarea gurii Lui şi îl va desfiinţa cu arătarea prezenţei Sale; pe cel a cărui prezenţă este potrivit lucrării lui Satan, în orice lucrare puternică şi semne şi miracole false; şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei pieritori, pentru că nu au primit dragostea adevărului, pentru a fi ei salvaţi. Şi de aceea, Dumnezeu a trimis o putere lucrătoare de rătăcire, pentru ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei necrezând adevărul, ci bineplăcându-le în nedreptate”.
Majoritatea oamenilor care spun că sunt creştini, declară că „Isus” poate veni la „noapte”, sau „mâine”, ei nu cunosc Cuvântul profetic, care explică că înainte de a veni Domnul: „are să vină întâi apostazia şi să fie dezvăluit omul nelegiuirii”! De aceea, mulţi sunt rătăciţi cu învăţături false, ca de pildă cu teoria potrivit căreia răpirea biserici are loc înainte de venirea lui anticrist şi înainte de necazul cel mare, ce întunceric!
Apostul Pavel prin inspiraţie divină precizează clar: „referitor la venirea Domnului nostru Iesus Christos şi strângerea noastră împreună cu El; să nu fiţi repede clătinaţi din minte; nici să fiţi înspăimântaţi; nici printr-un spirit, nici printr-o cuvântare, nici printr-o scrisoare ca fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului este aici. Să nu vă amăgească cineva în nici un fel; pentru că ziua nu va veni dacă nu are să vină întâi apostazia şi să fie dezvăluit omul nelegiuirii”.
Să vedem în continuare:
- Ce este apostazia?
Termenul grecesc: „apostasía” vine din verbul „aphístemi” care înseamnă „a se îndepărta”. Substantivul are sensul de: lepădare, dezertare, abandonare, răzvrătire. Conducătorii religioşi de la Ierusalim l-au acuzat pe Pavel de apostazie (lepădare) faţă de legea mozaică (Faptele Apostolilor 21:21).
Pasajul din 2 Tesaloniceni 2:3, tradus de unii cu: „depărtarea” (N.T. Smirna 1857); „răzvrătirea” (Noua Traducere Românească 2007), „lepădarea de credinţă” (versiunea D. Cornilescu), În versiunea: Scripturile Calea Creştină: „apostazia”.
Iar apostazia din 2Tesaloniceni cap. 2, este îndepărtarea oamenilor dintre naţiuni de Tatăl ceresc, pe care toţi Îl au în cunoştinţa lor, prin mărturia creaţiei (Romani 1:19-20,Romani 1:28), şi închinarea la anticrist (Apocalipsa 13:8), care se va ridica „mai presus de orice este zis: „Dumnezeu” !
Dar mai ales îndepărtarea evreilor de la Iehova, şi acceptarea lui Anticrist, ca Dumnezeu, deoarece „el se aşează în templul lui Dumnezeu, demonstrând că este Dumnezeu”. Această aşezare în templu se referă la aşezarea lui în templul din Ierusalim reconstruit, prin care va înşela persoane din poporul Israel să creadă că el este Dumnwezeu. Evreii care nu au crezut adevărul predicat de Iehoşua (Iesus) când a fost pe pământ, vor fi înşelaţi de Anticirist!!!
- Cine este omul nelegiuirii, fiul pierzării?
Aşa cum indică textul: „omul nelegiuirii” nu este „clerul creştinătăţii”, aşa cum intepretează martorii, nu este nici papa, nici un grup de oameni. Ci el este un om, descris ca fiind: „omul nelegiuirii, fiul pierzării”, similar aşa cum a fost descris Iuda Iscarioteanul în Ioan 17:12 SCC: „fiul pierzării”.
Satan prin acest om va încerca să imite lucrarea divină!!!
Dacă Tatăl ceresc a făcut prin Fiul Său: semne, minuni şi lucrări puternice (Faptele Apostolilor 2:22).
Satan face prin acest om (anticrist), semne, minuni şi lucrări de putere, dar false!!! – 2 Tesaloniceni 2:9.
Dacă Isus a fost înviat de Tatăl şi i-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ (Faptele Apostolilor 2:31-33; Matei 28:18).
Satan îl va învia pe anticrist (fiara cu şapte capete), şi îi va da toată puterea lui (Apocalipsa 13:2-3; Apocalipsa 17:8).
Regii păgâni sunt descrişi în Biblie ca fiare (Daniel 7:1-8), deoarece în spatele lor din punct de vedere spiritual erau demoni, fiare!!! Omul nelegiuirii sau Anticristul este descris ca fiară în Biblie (Apocalipsa cap. 13), ca cornul cel mic (Daniel 8:9), ca rege (Daniel 8:23), regele nordului (Daniel 11:21-45).
Deci în viitor, în necazul cel mare care va dura 42 de luni (cca. trei ani şi jumătate – Apocalipsa 13:5), lumea va fi condusă de acest om, această fiară, el devenind prin puterea satanei un lider mondial la care se vor închina toţi cu excepţia celor scrişi în cartea vieţii!!!
El va controla mulţimile de oameni prin: 1. viclenie şi intrigi (Daniel 11:21-23,Daniel 1:27); 2. linguşiri (Daniel 11:32); 3. semene, minuni şi lucrări de putere dar false (2 Tesaloniceni 2:9); 4. intimidare, printr-o mare putere de a se război (Apocalipsa 13:4); 5. pe cei ce nu va reuşi să-i seducă vor fi persecutaţi, unii chiar ucişi (Apocalipsa 13:7-10; Daniel 11:31-35).
Noi nu trebuie să confundăm diferiţi lucrători falşi, gen: papa, sau alţi lideri religioşi cu Anticristul ce va conduce lumea! Apostolul Ioan în prima sa epistolă, în 1 Ioan 2:18, face o diferenţă între anticrişti religioşi ce acţionau contra adevărului lui Christos, şi Anticrist ce urmează să vină, ce va conduce lumea: politic, economic, comercial şi nu doar religios!!!
1 Ioan 2:18, SCC: „Copilaşilor, este ora din urmă; şi, după cum aţi auzit că vine Antihristul, şi acum s-au făcut mulţi Antihrişti, de la aceasta cunoaştem că este ora din urmă”. Iată în timpul lui Ioan, când deja de zeci de ani a început zilele din urmă (Evrei 1:2) sau „ora din urmă”, unii oameni s-au abătut de la credinţa sfinţilor (Iuda 1:3), au ieşit din rândurile lor (v.29) şi au învăţat lucruri stricate, care erau contra lui Christos! Unul din ele era erezia că Fiul nu a fost carne, ci doar duh, ceea ce era echivalent cu a nega răscumpărarea, pe care Domnul Iesus a plătit-o cu propriul Său corp de carne! – 1 Ioan 4:1-3; Ioan 6:51.
În contrast cu aceşti anticrişti (eretici), ce acţionau în timpul apostolul Ioan, el vorbeşte despre viitor spunând: „că vine Antihristul”, în mod similar cu ceea ce Pavel a dezvăluit când a spus: „Pentru că misterul nelegiuirii lucrează deja”! Misterul nelegiuirii, lucra încă din timpul lui Pavel, doar că ea nu s-a dezvăluit public, lucrarea anticristică era şi atunci prin eretici, dar urma ca cel ce oprea dezvăluirea lui Anticrist să fie dat la o parte „şi atunci va fi dezvăluit cel nelegiuit”, atunci urma să fie dezvăluit nu doar misterul nelegiuirii care lucrează din primul secol d.C., ci omul nelegiuirii, sau „cel nelegiuit”!!!
Se ridică deci întrebarea:
- Cine este cel care Îl opreşte pe anticrist ca să nu fie dezvăluit decât la timpul lui?
În primul secol cel care l-a oprit pe omul nelegiuirii în primă fază au fost apostolii, ei erau temelia adunării (Efeseni 2:20-22). Ei au combătut ereziile, ei au oprit misterul nelegiuirii să nu se dezvăluie (arate) atunci!
Ei au predicat pe Christosul Cel adevărat, Domnul a lucrat prin ei: semne, minuni şi lucrări de putere (Evrei 2:4). Ei au primit adevărata evanghelie (Galateni 1:11-12). Ei au trezit credincioşi din Israel la o închinare vie la adevăratul Dumnezeu: Iehova prin Fiul Său (Galateni 2:9; Iacob 1:1).
Ei erau lumina lumii şi sarea pământului (Matei 5:13-14).
Ei au detronat pe satan şi pe demoni (Luca 9:1-2; Luca 10:1-19).
Ei au condus ca regi şi preoţi din locurile cereşti (Apocalipsa 1:5-6; Efeseni 2:6).
În viitor, ceea ce îl va opri pe anticrist să nu se dezvăluie decât la timpul lui, vor fi doi profeţi din Israel care vor fi un ultim obstacol ca Anticristul să nu se dezvăluie, ca să nu intre mai repede în templul din Ierusalim prezentându-se drept: „Dumnezeu”!!!
Lucrarea celor doi martori ai Domnului, va fi cu 42 de luni înainte de domnia lui Anticrist şi este descrisă în Apocalipsa 11:1-13.
Dar după aşa zisa „înviere” a lui Anticrist care iasă din abis (Apocalipsa 11:7), el omoară pe cei doi martori, atunci nimic nu îl va mai opri ca el să intre „în templul lui Dumnezeu, demonstrând că este Dumnezeu”, şi va înşela pe mulţi evrei şi nu numai, că el este Dumnezeu şi că merită închinare!!!
- Care este scopul pentru care Creatorul trimite lucrarea de rătăcire?
Scopul pentru care Adevăratul Dumnezeu Iehova, trimite lucrarea de înşelare a lui Anticrist, este descris în 2 Tesaloniceni 2:10-12, SCC „…pentru că nu au primit dragostea adevărului, pentru a fi ei salvaţi. Şi de aceea, Dumnezeu a trimis o putere lucrătoare de rătăcire, pentru ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei necrezând adevărul, ci bineplăcându-le în nedreptate”.
Inima oamenilor nu este la adevăr şi dreptate; ci, la cum să le meragă bine, cum să prospere fără Dumnezeu, cum să trăiască o viaţă fără Cuvântul adevărului, dar în prosperitate! Oamenii vor să fie salvaţi dar fără a asculta de legea divină!!!
Şi atunci pentru că inima lor nu este la Tatăl ceresc, El le trimite o lucrare de rătăcire, ce îi va testa, şi va împărţi oamenii în două tabere: cei ce se închină Lui şi fac voinţa Lui (Ioan 4:23-24; 1 Ioan 2:17). Şi cei ce se închină la satan, anticrist, imaginea fiarei şi acceptă modul de conducere al fiarei prin semnul fiarei şase sute şaizeci şi şase, toţi aceştia vor fi condamnaţi etern! – Apocalipsa 13:2-18; Apocalipsa 14:9-11.
Ce se poate spune despre tine care citeşti acest articol? În care tabără vei fi? Trăieşti adevărul chiar când acesta implică sacrificii din partea ta, urăşti nedreptatea, sau îţi place de ea când este în avantajul tău? Ai primit tu dragostea adevărului?
https://www.caleacrestina.ro/index.php/invatatura-crestina/669-despre-anticrist
//////////////////////////////////////////
Epoca lui Antihrist (Partea a IV-a): Cea de-a treia perioadă
(urmare din nr. trecut)
Odată ce va dobândi puterea mondială Antihrist își va schimba năprasnic purtarea. În locul atitudinii fățarnice și grijulii față de oameni și a bunăvoinței mincinoase față de vrăjmașii lui, se va întoarce spre prigonirea crâncenă a tuturor creștinilor credincioși care refuză să i se închine ca unui dumnezeu. El va „asupri pe sfinții Celui Preaînalt și își va pune în gând să schimbe sărbătorile și legea” (Daniil 7, 5; Apoc. 12, 13-17; 13, 6-7). Slujba creștinească săvârșită de obște – Sfânta liturghie – va trebui să înceteze. Antihrist și adepții săi, scrie Beliaev, „vor nimici cărțile Sfintei Scripturi [1], îi vor urmări și-i vor chinui pe propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu și pe cei care iau parte la slujbele bisericii creștine. Vor pândi ca Euharistia să nu se mai săvârșească nicăieri. Cu toate acestea propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu nu va fi redusă la tăcere, iar dumnezeieștile slujbe nu vor conteni și Euharistia se va săvârși” [2], însă numai în locuri ascunse, precum în primele veacuri ale creștinismului și în Biserica din catacombe din Rusia de azi [3].
Antihrist va avea un ajutor neobosit pentru prigonirea creștinilor, precum și pentru silirea lor de a i se închina lui ca unui dumnezeu. Din pricina cruzimii și a neîndurării lui ajutorul lui Antihrist este numit în Sfânta Scriptură tot „fiară”. Sfântul Ioan Teologul scrie: „Și am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ… Și toată stăpânirea fiarei celei dintâi o pune în lucrare, înaintea ei, și face pământul și cei ce locuiesc pe el să se închine fiarei celei dintâi… Și îi înșeală pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, poruncind celor ce locuiesc pe pământ să facă chip fiarei… Și i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, încât să și grăiască chipul fiarei și să facă așa încât oricâți nu se vor închina chipului fiarei să fie omorâți” (Apoc. 13, 11-12, 14-15).
„Pentru Sfinții lui Dumnezeu încercarea va fi cumplită: răutatea, fățăria și minunile prigonitorului vor spori ca să-i înșele și să-i amăgească. Prigoanele și împiedicările meșteșugit scornite, cumpănite și învăluite cu vicleană ingeniozitate, precum și puterea nemăsurată a chinuitorului îi vor pune în situația cea mai grea, iar numărul lor mic va părea cu totul neînsemnat în fața întregii omeniri… disprețul tuturor, ura generală, clevetirea, asuprirea, moartea silnică vor fi soarta lor… Vrăjmașii lui Antihrist vor fi socotiți drept răzvrătiți, drept dușmani ai binelui și a ordinii sociale [teroriști], vor suferi atât prigoane ascunse, cât și fățișe, vor fi supuși caznelor și uciderilor…” – Sfântul Ignatie Briancianinov [4].
Cele dintâi ucideri le va săvârși Antihrist asupra acuzatorilor săi, Sfinții Prooroci Enoh și Ilie. „Și dacă vor sfârși mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, și-i va birui și-i va omorî. Și stârvurile lor vor zăcea în ulița cetății celei mari, care duhovnicește se cheamă Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Domnul lor [Ierusalim]. Și din popoare, din seminții, din limbi și din neamuri, vor privi la stârvurile lor zile trei și jumătate și nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. Și cei ce locuiesc pe pământ se vor bucura de ei și se vor veseli, și vor trimite daruri unul altuia, pentru că acești doi prooroci i-au chinuit pe cei ce locuiesc pe pământ. Și după cele trei zile și jumătate, duh de viață de la Dumnezeu a intrat în ei și au stat pe picioarele lor și frică mare a căzut peste cei ce-i vedeau pe ei. Și au auzit glas mare din Cer zicându-le: Suiți-vă aici! Și s-au suit la Cer pe un nor și au privit la ei vrăjmașii lor. Și întru acel ceas s-a făcut cutremur mare și a zecea parte din cetate a căzut și au pierit în cutremur șapte mii de oameni, iar ceilalți s-au înfricoșat și au dat slavă Dumnezeului Cerului!” (Apoc. 11, 7-13).
Convertirea evreilor
Ca urmare a propovăduirii acestor doi Sfinți Prooroci, a minunatei lor învieri și a suirii al Cer, se va petrece un eveniment de seamă. Un număr însemnat de evrei se vor converti la Hristos. Fericitul Teofilact al Bulgeriei scrie în legătură cu aceasta așa: „Ilie va veni ca un Înaintemergător al celei de a Doua Veniri și-i va aduce la credința în Hristos pe toți evreii care se vor dovedi ascultători, călăuzindu-i cum ar veni, către moștenirea lor părintească pe cei ce căzuseră de la El” [5].
Această afirmație este întemeiată pe următoarele proorocii:
- „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare; el va întoarce inima părinților către fii și inima fiilor către părinții lor, ca să nu vin și să lovesc țara cu blestem!” (Maleahi 3, 23).
- „În vremea aceea rămășița lui Iuda și cei scăpați din casa lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce i-a lovit ci se vor sprijini, cu credință, pe Dumnezeu, Sfântul lui Israel. O rămășiță din Iacov se va întoarce la Dumnezeul cel puternic” (Isaia 10, 10-21).
III. „Iar Isaia strigă pentru Israel: De va fi numărul fiilor lui Israel ca nisipul mării, rămășița se va mântui” (Romani 9, 27, cf. Isaia 10, 22).
- „Atunci voi vărsa peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire și de rugăciune și își vor aținti privirile spre Mine, pe care ei L-au străpuns și vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul născut și-L vor jeli ca pe cei întâi născut. În ziua aceea va fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea de la Hadad-Rimon, în câmpia Meghidonului” (Zaharia 12, 10-11).
- „Căci dacă tu [neam convertit] ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic și împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceștia [evreii care se vor converti], care sunt după fire, vor fi altoiți în însuși măslinul lor. Pentru că nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți taina aceasta, ca să nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepți; că împietrirea s-a făcut din Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor” (Rom. 11, 24-25).
Convertirea evreilor la Hristos îi va stârni lui Antihrist o ură turbată față de toți creștinii. Atunci vor fi făcuți să îndure „necaz mare, care nu a fost din începutul lumii până acum, nici va fi” (Mt. 24, 15-21), căci „s-a dat ei [fiarei] să facă război cu sfinții și să-i biruiască pe ei” (Apoc. 13, 7). Scăparea unei mici rămășițe a credincioșilor va depinde numai de scurtimea domniei lui Antihrist. „Și de nu s-ar fi scurtat zilele acelea n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleși se vor scurta zilele acelea” (Mt. 24, 22). Cârmuirea mondială a lui Antihrist va dura trei ani și jumătate. „Și din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi și va începe urâciunea pustiirii, vor fi o mie două sute nouăzeci de zile” (Daniil 12, 11, cf. 12, 7). E același răstimp dat și în Apocalipsă pentru ocârmuirea lui Antihrist: „și s-a dat ei stăpânire să lucreze vreme de patruzeci și două de luni” (Apoc. 13, 5). Absolut nici o putere omenească nu va fi în stare să se ridice împotriva lui Antihrist. Numai Domnul Însuși, venind a doua oară întru toată slava Sa, îl va înfrânge. Arunci va veni În fricoșătoarea Judecată a lui Hristos și sfârșitul lumii (Mt. 24, 30-31; 25, 31-46; Apoc. 1, 7; 20, 11-15; 21, 1-8). „Și fiara a fost răpusă, și cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care i-a amăgit pe cei care au primit semnul fiarei și pe cei care s-au închinat chipului ei. Vii au fost aruncați amândoi în iezerul cel de foc care ardea pucioasă. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui Ce ședea pe cal…” (Apoc. 19, 20-21). „Și diavolul cel ce-i înșela pe ei a fost aruncat în iezerul cel de foc și de pucioasă, unde este fiara și proorocul cel mincinos și se vor munci ziua și noaptea în vecii vecilor” (Apoc. 20, 10).
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, precum și proorociile lui Daniil și ale Apostolului Pavel dezvăluie lumii că fiul pierzării nu va fi numai un lider politic, ci și proorocul unei noi religii, avându-se pe sine ca dumnezeu al ei și dându-se drept Dumnezeul întrupat care le-a fost făgăduit evreilor prin Proorocii din vechime. Biruința iudaismului va fi măreață, căci va fi impusă porunca de a ține sabatul evreiesc și de a urma legea iudaică. Nenumăratele secte, ca oile fără păstor se vor aduna în jurul lui Antihrist ca împrejurul propriului lor păstor, în templul reconstruit al lui Solomon din Ierusalim. Aici, auto intitulatul „Hristos” va primi închinare dumnezeiască, așezat pe tronul lui David. Totodată, Sfânta Sfintelor a creștinilor va fi închisă și în ea va fi așezat un idol al lui Antihrist – o statuie vie, vorbitoare. Aceasta a fost numită de către Proorocul Daniil „urâciunea pustiirii”. Din vremea aceea jertfa cea fără de sânge a Euharistiei va înceta pe pământ (Daniil 9, 27; 11, 31).
Citind cartea Apocalipsei (10, 1-7) [6], vedem un Înger strigând cu glas mare în ținuturile creștine, către cei care au apostaziat de la Biserica lui Hristos cea adevărată. Îngerul le amintește tuturor de Zidire și de Cel Care a zidit toate, Care S-a Întrupat și S-a sălășluit întru noi, a Cărui slavă a fost văzută, slavă a Fiului Celui Unul-Născut din Tatăl – Fiul Care S-a pogorât pe pământ, ca dintru a Sa plinătate toate să se împărtășească de har (Ioan 1, 14-16). Însă în vremea aceea oamenii se vor fi înturnat de la har și vor fi căzut deja în negrijă față de Sfintele Taine, și de bună voie vor fi atrași de așa-numitele semne ale hristosului – mincinos și ale proorocilor celor mincinoși. Când vor înceta prinoasele în Biserica de pe pământ, când toate aceste lucruri vor ajunge să se plinească, cea de-a Doua Venire a Domnului va urma fără preget. Domnul Însuși, în Sfânta Sa Evanghelie, ne îndeamnă să fim cu luare aminte: „Iar aceasta cunoașteți: că de ar ști stăpânul casei în care ceas furul va veni, ar priveghea și nu ar lăsa să-i spargă casa lui. Deci și voi fiți gata, că în ceasul carele nu gândiți Fiul Omului va veni! (Luca 12, 39-40). Cu adevărat, nimeni în vremea aceea nu va bănui că lumea se apropie de sfârșit, nici nu-și va închipui în care ceas va veni Fiul Omului – așadar omenirea va fi luată cu totul pe neașteptate. Nenorocirile pricinuite de cei doi trimiși ai lui Dumnezeu vor fi încetat, iar acești Prooroci care vădiseră păcatele omenirii vor fi luați de pe pământ la Cer (Apoc. 11, 12) – aceștia sunt Ilie și Enoh, socotiți de lume ca pricinuitori de mâhnire, cei care i-au mustrat cu asprime pe închinătorii lui Antihrist, avertizându-i pe cei care se veseleau de soarta lor sub stăpânirea fiului pierzării. Atunci progresul își va atinge apogeul, iar lupta împotriva feluritelor boli și maladii va atinge un nivel atât de avansat, încât va părea că însăși moartea va fi biruită curând. Atunci, fără de veste, „cupele urgiei” (Apoc. 16, 1) vor fi vărsate asupra închinătorilor lui Antihrist [7]; răni și plăgi îi vor face să sufere pe cei care poartă semnul fiarei, iar apele pământului se vor preschimba în sânge (Apoc. 16, 3-7). Unde vor fi atunci marii medici și oamenii de știință? Unde vor fi propovăduitorii materialismului? Nu se va găsi vreun ajutor nici în progres, nici în cărți și nici în medicină. Când în depărtarea omului de la Dumnezeu își va atinge hotarul cel mai de pe urmă, în vremea ocârmuirii fiului pierzării, plăgile ucigătoare vor cădea asupra adepților săi. Ale sodomiților celor de apoi [8], la fel de năpraznic cum a căzut pierzania asupra sodomiților celor dintâi. Evanghelia ne înainte-vestește: „precum a fost în zilele lui Lot: [sodomiții] mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; iar în ziua în care a ieșit Lot din Sodoma, a plouat foc și pucioasă din cer și i-a nimicit pe toți. Întru acest chip va fi în ziua în care fiul Omului se va arăta” (Luca 17, 28-30).
Sfârșitul lui Antihrist și al închinătorilor săi va fi cumplit. Citim în cartea Apocalipsei că în ziua cea mare a Domnului, Satana și Antihrist, dimpreună cu ajutătorul său, vor trimite draci să-i cheme pe toți împărații lumii la o mare bătălie (Apoc. 16, 12-14; 16). Când această mare oștire va fi adunată la Armaghedon, cea dea șaptea urgie a lui Dumnezeu se va vărsa peste pământ: o uriașă năpustire de fulgere, tunete și vuiete și un cutremur de proporții de neînchipuit – o așa mare zguduire încât insulele vor pieri, iar munții vor fi făcuți una cu pământul (Apoc. 16, 17-21). Într-o clipită toată trufia omului va fi spulberată și se va risipi – marile lui centre industriale, culturale, artistice și de învățământ, toate lucrurile cărora omul li s-a închinat în locul lui Dumnezeu.
(Partea III | va urma)
Extras din Revista Gând şi Slovă Ortodoxe N.31
https://vreaumantuire.wordpress.com/2010/03/14/epoca-lui-antihrist-partea-a-iv-a-cea-de-a-treia-perioada/
///////////////////////////////////
Ce spune de fapt Biblia despre Anticrist? de KIM RIDDLEBARGER
Nu cunosc un subiect teologic care să fie supus speculației mai mult decât doctrina despre Anticrist. Este, într-adevăr, un subiect fascinant atunci când privim la el în mod biblic, chiar separat de speculațiile bizare care se atașează lui. Interesul meu în escatologie a început o dată cu prima carte de teologie pe care am citit-o ca adolescent, anume Hal Lindsey – Codul Apocalipsei. Apoi mai era un domn care avea o emisiune la televizor numit Howard C. Estep, președinte al World Prophetic Ministry. Îmi amintesc, de asemenea, uitându-mă la un film numit Hoțul de la Miezul Nopții și ascultând balada care mă urmărea mereu „Mi-aș dori să fim cu toții gata” (en. I wish we’d all been ready), aveam coșmaruri privind la oamenii aceia cu o înfățișare înfricoșătoare care conduceau Ford-uri vechi și rulote, urmărindu-i pe creștinii lăsați la Răpire care refuzat semnul Fiarei. Cei mai tineri decât mine sunt sigur că sunt familiari cu seria de filme Lăsați în Urmă (en. Left Behind) în care un politician tânăr român numit Nicolae Carpathia ajunge deodată la putere peste Imperiul Roman (UE) și convinge Israelul să semneze un tratat de pace de șapte ani. La intrarea sa în templul reconstruit se autodeclară divin, îi provoacă pe evrei care apoi declanșează Armaghedonul. Deși cartea și filmul s-au vandut în milioane de copii, trebuie să ne întrebăm dacă lucrurile acestea chiar se găsesc în Biblie. Pe scurt, răspunsul este negativ.
Probabil, având împrejur toate aceste cărți și organizații, la fel ca mine și voi ați început să vă temeți nu numai de carduri, dar mai ales de a avea numărul 666 pe orice document din portofel. Îmi amintesc un pastor care a cumpărat un sac de îngrășămant care avea pe el numărul 666 – toată predica despre asta a fost. Mai exista și teama că un politician European sau American renumit va face pact cu Diavolul, primind astfel putere mai mare decât oricine, care va fi împotriva bisericii și îi va persecuta pe credincioși. Apoi începi să citești teologie protestantă istorică: reformatorii, Mărturisirea de la Westminster și alte documente, și începi să realizezi că aceștia, într-un singur glas, au afirmat că papalitatea este sămânța lui Anticrist. Intrebarea mea este dacă au greșit prin asta.
În continuarea acestui articol vom descoperi răspunsul la aceaste dileme.
Articole mai noi:
INTRODUCERE ÎN ISTORIA BISERICII
Jan 14, 2023
Este Biblia mitologie sau istorie?
ESTE BIBLIA MITOLOGIE SAU ISTORIE?
Jan 13, 2023
Biblia nu este singura carte pe care o avem de la Dumnezeu
BIBLIA NU ESTE SINGURA CARTE PE CARE O AVEM DE LA DUMNEZEU
Dec 2, 2022
În ciuda speculației care înconjoară acest subiect, consider că este o idee bună ca din când în când să ne reîntoarcem la origine și să analizăm împreună ce spune de fapt Biblia despre Anticrist – dușmanul sfârșitului veacului. În primul rând, vom privi la imaginea de ansamblu pe care ne-o oferă Scriptura, și apoi la trei categorii de informații din Noul Testament care se preocupă de această temă. Îl vom identifica pe el și semnul său misterios, care au produs multe speculații.
Eu disting două amenințări și trei tipuri de informații. Punctul meu de vedere este că biserica va suferi două tipuri de amenințări asociate cu Anticristul. Prima amenințare este internă – o serie de anticriști (plural) care ies din biserică și propagă o anumită erezie – negarea faptului că Iisus este Dumnezeu întrupat. Această amenințare a existat din vremea apostolilor sub forma unor erezii variate și va continua până Domnul nostru se va întoarce la sfârșitul veacului.
Cea de-a doua amenințare este externă și constă în manifestarea repetată a Fiarei pe parcursul istoriei, după cum vedem in cartea Apocalipsa, luând forma unei perecuții a bisericii sprijinite de stat. Este clar că în vremea Noului Testament fiara este Imperiul Roman și cultul imperial – închinarea la Cezar și la diverși zei în templele prezente în toate orașele romane și modul în care oamenii slujesc acest stat și liderul său, care este profetul fals. Din punctul meu de vedere, aceste două amenințări vor fi combinate într-o singură amenințare la sfârșitul veacurilor luând forma unui Anticrist, care va fi imediat înainte de întoarcerea Domnului nostru și va fi distrus de El la venirea lui. Așadar, apariția Anticristului este legată de o formă de erezie sprijinită de stat, asemănătoare cu ce era în Roma Antică, când împăratul se considera dumnezeu și își utiliza toată puterea militară și economică în încercarea de a constrânge voința creștinilor pentru a i se închina.
Apoi alături de amenințările menționate sunt trei categorii de informații în Noul Testament cu privire la doctrina despre Anticrist. Aceștia sunt anticriștii din epistolele lui Ioan – Omul Fărădelegii din 2 Tesaloniceni 2, precum și Fiara și Profetul Fals care apar în Apocalipsa. Majoritatea creștinilor presupun că aceste trei categorii se referă la același lucru, un Anticrist care va apărea la final. Această legătură însă trebuie să fie întemeiată și concretizată, nu doar presupusă. Oare cele trei tipuri de date ne oferă ceea ce B. B. Warfield descrie un colaj care compune o singură imagine, a unui anumit personaj? Warfield nu a fost de această părere. Nu de multe ori se întâmplă să nu fiu de acord cu B. B. Warfield, dar cu privire la acest subiect sunt de altă părere. Totuși, aceste categorii de informații trebuie dezvoltate în mod independent, deși încercăm să îmbinăm diverse teme pentru a forma un colaj format din acestea, oferit de autorii Bibliei. După cum am mai spus, consider că Anticristul va fi persecutorul suprem al bisericii lui Hristos și își va exercita conducerea și teroarea printr-o erezie sprijinită de stat.
Pe parcursul Apocalipsei Ioan descrie acest dușman ca un fel de trinitate falsă, o colaborare între Dragon – care este Satan, Fiara – care este statul și profetul fals – liderul acelui stat, care împreună poartă război împotriva lui Dumnezeu după ce dragonul este aruncat din cer (Apocalipsa 12). Și de vreme ce acest personaj este un Hristos fals, imitându-i lucrarea de răscumpărare, își va manifesta propria moarte, înviere și cea de-a doua venire. Fiara va seduce orașul – prostituata Babilon – pe care îl numește Cetatea Omului, acest oraș se află în contrast cu Cetatea lui Dumnezeu – Noul Ierusalim. Numărul său este 666, un număr de om, care indică faptul că fiara nu va putea niciodată să intre în odihna lui Dumnezeu, nici nu poate ajunge dumnezeu.
De asemenea, este important să remarcăm faptul că toate acestea au loc pe fondul unor evenimente cunoscute din Vechiul Testament: primul ziditor al Cetății Omului a fost Cain, urmat de Lameh și de Nimrod, apar apoi mari imperii și împărați care poartă război împotriva poporului lui Dumnezeu, precum Faraon din Egipt, Nebucadnețar, Imperiul Roman. Cu toții vor fi zdrobiți de Cel Îmbătrânit de Zile. Acel oraș din câmpiile Șinearului, Babilon, s-a dezvoltat pe parcursul istoriei răscumpărării (Apoc. 18) devenind cetatea cea mare. Mărturisirea creștină că Iisus este Domn este ofensa supremă la adresa Fiarei, deoarece Fiara dorește supunerea celor aflați sub autoritatea ei, iar ori de câte ori creștinii refuză să acorde omagiul pretins, lui și guvernului căruia îi slujește, vor plăti prețul. Vor fi consecințe economice – credincioșii vor fi împiedicați din a face comerț, a cumpăra și a vinde, unii vor plăti cu viețile lor.
Pavel numește acest personaj de la final Omul Păcatului sau al Fărădelegii (2 Tesaloniceni 2:1-12). Pavel ne spune că acest om va ieși din biserică – Templul lui Dumnezeu -, se va autodeclara egal cu Dumnezeu, va pretinde închinarea și va avea putere de la Satan pentru a face semne și minuni înșelătoare. Este foarte probabil să existe o conexiune între Omul Fărădelegii și Fiara pe care Ioan o vede ieșind din abis pentru a îndeplini porunca Dragonului (Apoc. 17:11 și 20:7-10). Asemenea Omului Fărădelegii a lui Pavel, Fiara dorește închinarea locuitorilor lumii și are putere de a face minuni și semne în scopul de a-i înșela pe cei care o slujesc. Iar numele folosit, Omul Fărădelegii, împreună cu faptul că o persoană va fi aruncată în lacul de foc, ne face să credem că un anumit om se va ridica la putere în final, împuternicit de Dragon. Deși puterea Anticristului este militară și economică, aceasta este în mod clar oferită lui de Dragon. El va fi un persecutor al poporului lui Dumnezeu asemenea lui Faraon, Nebucadnețar sau chiar Domițian. Va comite acte de hulă făcând ca blasfemiile lui Antioh Epifanes, Nero și Titus să fie nimic față de ce va face el. Personajele similare pe care le întâlnim în istoria răscumpărării ar trebui să ne ajute să ne pregătim să confruntăm viitorul, pentru că Dumnezeu nu doar că i-a distrus pe toți, dar Și-a eliberat poporul din ghearele lor. Tot așa Îl va distruge și pe Anticrist și va elibera biserica atunci când situația va deveni cea mai disperată. În momentul cel mai întunecat al istoriei, Hristos va veni în toată gloria pentru a judeca lumea, a-i învia pe cei morți și a înnoi toate lucrurile.
Având în minte această imagine de ansamblu să privim la trei categorii de dovezi pe care le găsim în Noul Testament. Așadar, va fi un Anticrist sau mai mulți anticriști? Termenul de Anticrist este folosit în două feluri: în sens restrâns, referindu-se la cei despre care vorbește Ioan în epistolele Sale, ei sunt manifestarea duhului lui Anticrist și sunt oameni care neagă faptul că Iisus a venit în trup. Să privim la cele patru texte care apar în epistolele lui Ioan pentru a vedea cum sunt descriși acești anticriști:
1 Ioan 2:18: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă”, Ioan consideră prezența anticriștilor care deja sunt ca semn că este sfârșitul veacurilor. Capitolul 2:22 „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.” Observăm că aici este menționată o anumită erezie care era deja prezentă în biserica apostolică. În Ioan 4:3 citim: „şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”. 2 Ioan: „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!” Așadar, atunci când privim la utilizarea restrânsă a cuvântului „anticrist” înțelegem că mulți anticriști au existat deja, și până la întoarcerea Domnului nostru aceștia vor continua să existe. În acest sens, anticristul este un dușman care a a fost în trecut, prezent și în viitor. Și după cum remarcă și B. B. Warfield, Ioan ne avertizează cu privire la acești anticriști nu pentru a ne satisface curiozitatea cu privire la date și vremuri, ci pentru a ne pregăti. Cum putem învinge duhul lui Anticrist? Prin adevărul Evangheliei, nu prin forță. Conform epistolelor lui Ioan mulți anticriști au fost prezenți în timpul bisericii apostolice, acesta era unul din semnele principale a faptului că biserica apostolică trăia vremurile de pe urmă, iar noi, de asemenea, trăim în aceiași perioadă finală a istoriei.
Pe parcursul epistolelor sale Ioan descrie acești anticriști în termenii ereziei sau apostaziei, indicând o amenințare internă care apare în biserică. Este posibil ca anticriștii să aibă legărtură cu avertismentul Domnului nostru despre hristoși falși, Matei 24, Marcu 13, Luca 21 și cu avertismentele lui Pavel despre învățătorii falși. Lămuririle pe care le face apostolul în 1 Timotei 4, 2 Timotei 3, unde enumeră toate semnele care însoțesc sfârșitul, apoi avertismentul lui Petru în a doua epistolă a sa, capitolul 2, ne vorbesc despre faptul că au existat anticriști de la început. Creștinii erau avertizați privitor la acești învățători, iar anticrist este oricine afirmă că Iisus nu este Dumnezeu întrupat. Așadar, duhul lui anticrist este deja prezent, dar este probababil legat – după cum citim în 2 Tesaloniceni despre taina fărădelegii care momentan este restânsă, deși este prezentă. Deși Anticristul de la final încă nu a venit, au venit mulți alți anticriști.
Folosirea mai largă a termenului de anticrist se referă la colajul care formează imaginea acestui dușman escatologic final, a acestei persoane care I se opune lui Dumneze, care persecută poporul lui Dumnezeu și care este distrus de Domnul nostru la cea de-a doua venire a Sa. Ioan vorbește despre faptul că va fi distrus prin foc (Apoc 19:20), este menționat în cea de-a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, numit Omul Fărădelegii – un alt indiciu că este vorba despre un anumit om și este descris de Ioan în Apocalipsa 11:7, 20 ca Fiara care vinde din adânc, la final. Este în mod evident o parodie a lucrării lui Hristos, această fiară din Apocalipsa 11, 17 și 20 este manifestarea finală sau parousia celor două fiare care persecutau biserica în timpul în care Ioan primea acele viziuni (Apoc. 13). În cartea Apocalipsa este indicat faptul că cele două fiare – împărați romani – sunt tipologii ale acestui personaj care va veni la final.
Cum rămâne cu Omul Fărădelegii? Va fi o reconstruire a Templului de la Ierusalim? Sau este vorba de fapt despre biserică? Se face oare referire la papalitate? Să citim 2 Tesaloniceni 2:1-12:
1 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor,
2 să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. 3 Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, 4 potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. 5 Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? 6 Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui.
7 Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. 8 Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. 9 Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase 10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: 12 pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.
Conform acestui pasaj, Ziua Domnului nu a venit încă pentru că nu au avut loc două lucruri: marea apostazie și apariția acestui Om al Fărădelegii. Deși Pavel scrie această scrisoare înainte de 70 d. Hr, probabil în 51 sau 52, el nu se referă la evenimentele din 70 d. Hr, ci la vremea sfârșitului când, după cum scrie în versetul 8, Omul fărădelegii va fi distrus de Hristos la a doua venire a Sa. Am auzit mai devreme că Apocalipsa 20 se referă la legarea lui Satan, care consider că este un pasaj paralel cu cel citat. Taina Fărădelegii este deja la lucru, dar e restrânsă, fapt care se aseamănă cu modul în care este descris Satan în primele versete din Apocalipsa 20. Atunci când vine apostazia, Omul Fărădelegii din Apocalipsa urmează să vină. Așadar, eliberarea acestei puteri care este restrânsă, duce la marea apostazie, la cea de-a doua venire a lui Hristos și Ziua Judecății, cele două evenimente par concomitente. Prin urmare, acest om rău împreună cu cei care Îl urmează vor fi judecați ducând istoria la final.
La ce se referă Pavel când spune că persoana aceasta se află în templu? Se referă la biserica de pe pământ atunci când va avea loc apostazia. Nu cred că se referă la Templul de la Ierusalim sau 70 d. Hr. (contrar perspectivei preteriste), sau la reconstruirea Templului (contrar dispensaționaliștilor și ai unor părinți ai bisericii care par să susțină lucrul acesta). Celelalte situații în care Pavel vorbește despre Templu, se referă la credincioșii care formează templul spiritual al lui Dumnezeu, care este Biserica. Aceasta ar fi o excepție, dacă nu e vorba despre biserică.
Ce facem în cazul papalității? Conform afirmațiilor lui Pavel de aici nu cred că se referă la papalitate, pentru ă nu se referă la mai mulți oameni sau o instituție, ci la un om care va fi distrus de Hristos la venirea Sa. Unii reformatori au susținut că de vreme ce papalitatea este o instituție a lui anticrist atunci fiecare papă este anticrist. Consider că Berkhoff are dreptate atunci când spune că sunt elemente specifice lui anticrist în papalitate și putem susține că papalitatea adesea a manifestat semne asemănătoare cu ceea ce descrie Pavel aici, iar alianța dintre Papă și Rege din secolul 16 și 17 poate servi ca indiciu referitor la arătarea acestui Om al Fărădelegii de la final.
Cum se leagă acest om al Fărădelegii de Fiara din Apocalipsa 13 și ce facem cu Nero? Ioan vorbește despre două fiare: o fiară care iese din mare și o fiară de pe pământ, el vorbește despre Imperiul Roman și cultul imperial.
Fiara de pe pământ, după cum a menționat Dr. Johnson este Imperiul Roman cu toată puterea sa economică și militară, o referință la cultul imperial din Roma, iar personajul cheie este, bineînțeles, Nero, sub conducerea căruia a început persecuția creștinilor. Nero reprezintă orice formă de răutate și nelegiuire. El nu doar i-a condamnat la moarte pe Pavel și Petru, dar s-a asigurat că mama sa va fi ucisă la căderea unui acoperiș al bărcii unde avea loc o petrecere; și-a lovit soția însărcinată în burtă omorându-și nu numai copilul, dar și pe ea; avea un servitor care semăna cu soția lui pe care l-a obligat să devină eunuc, căsătorindu-se cu el. Tot ce făcea Nero era bătaie de joc la adresa lui Dumnezeu și a ordinii stabilite în creație. El i-a acuzat pe creștini cu privire la marele incendiu din Roma, care a fost de fapt pornit de el pentru a curăța puțin teritoriul pentru noua construcție pe care o plănuia, dar care s-a răspândit în tot orașul, cauzând daune neașteptate. În cele din urmă Nero s-a sinucis și s-a răspândit un zvon că el de fapt nu era mort, că va reapărea pentru a se răzbuna pe dușmanii lui. Acest mit stă la baza discuției lui Ioan despre fiara care imită lucrarea lui Hristos de răscumpărare, moarte și parousia care va avea loc la final.
Fiara de pe pământ din versetele 11-18 consider că se referă la cultul imperial și preoții săi din Asia Minor din vremea în care lui Ioan îi este dată această serie de viziuni pe care noi o numim Apocalipsa. Personajul cheie al istoriei acestui cult imperial este Domițian care cred că este fiara care revine la viață și reapariția persecuțiilor în Asia Minor, în special Pergam și Smirna unde creștinii erau împiedicați să cumpere și să vândă. Cultul imperial și cei care îl sprijinau și îl promovau erau mai activi în Asia Minor decât în Roma, iar Domițian i-a persecutat sever pe creștini în Asia Minor, în special în anii în care Ioan primește această viziune.
Referința la orașul cu șapte coline – evident Roma – și la seria de conducători din timpul în care Ioan primește revelația, semnifică faptul că fiara este un dușman în prezent, care persecută biserica apostolică. Deși după cum am vazut mai înainte că preteriștii au dreptate atunci când subliniază afirmația lui Ioan despre faptul că vremea este aproape (Apoc 1:3) – ei recunosc faptul că Ioan scrie creștinilor care deja suferă persecuția romanilor -, totuși interpretarea preteristă nu poate fi admisă deoarece argumentele nu doar ne arată că această revelație a fost dată lui Ioan după anul 70 d. Hr., dar interpretarea preteristă a fiarei, a icoanei sale și a numărului său nu își găsește pe deplin împlinirea în Nero și evenimentele din anul 70, pentru că ambele arată înspre sfârșitul veacului. Ce putem spune cu certitudine este că în Apocalipsa 17:9-14 se menționează un personaj escatologic care e parte din această linie de împărați, un al optulea împărat care pare să apară în vremea sfârșitului.
Interpretările futuriste ale legăturii dintre Antichrist și Fiară din Apocalipsa 13 sunt de asemenea problematice pentru că Biblia vorbește despre faptul că Fiara și Antichristul sunt realități prezente erei apostolice. Aceste imagini nu pot fi împise undeva la final, ignorând contextul istoric al viziunii lui Ioan.
Dispensaționalismul, care susține că Anticristul va apărea în apropierea Răpirii, iar Necazul cel Mare este legat de așa numitul Tratat de Pace al Israelului, se clatină datorită lipsei de substanță biblică – nu sunt dovezi în sprijinul său -, se bazează pe o interpretare dubioasă a unor pasaje precum Daniel 9, totul fiind construit pe această fundație, astfel încât dacă o piesă este înlăturată, întreaga structură se dărâmă în ce privește învățătura despre Anticrist.
Vedem ca în 2 Tesaloniceni 2 că Pavel nu se referă la Templul din Ierusalim, ci la Biserică. Dacă interpretarea futuristă este adevărată înseamnă că creștinii din primul secol se înșelau, ei credeau că Ioan le scrie o scrisoare lor, când de fapt scrisoarea ni se adresează nouă, celor de la sfârșit. Vorbim despre fraude pioase atunci când unii critici vorbesc despre cărțile Vechiului Testament ca nefiind scrise de autorii care se presupune că le-ar fi scris, ci au fost scrise înainte de reforma care a avut loc în Israel, cartea Deuteronom ar fi, de exemplu, o fraudă pioasă. Cam asta par să susțină și dispensaționaliștii, faptul că acei creștini credeau că epistola le-a fost scrisă lor, dar de fapt, se adresează celor de la sfârșitul veacurilor. Cred că acesta este mod greșit de abordare a Scripturii.
Întrebarea de care trebuie să ne apropiem până la urmă este: Care este semnul fiarei? Semnul fiarei, după cum ne spune Ioan este numărul umanității, un număr despre care am putea spune că este perfect imperfect. Este legat de usurparea atributelor și prerogativelor divine, cei care iși iau semnul fiarei fac lucrul acesta în contextul slujirii statului și liderilor în așa fel încât aceștia fie își neagă mărturisirea credinței lor în Iisus, care este apostazie, sau a faptului că Iisus este Domn, respingând această mărturisire pentru o alta: Cezar este Domn. Numărul 666 poate într-adevăr să fie o referire la Nero, dar nu se limitează doar la el, mai ales dacă Apocalipsa a fost scrisă după anul 70 d. Hr. Semnul și numărul Său este un fenomen recurent și este legat de reapariția Fiarei care caută acea închinare și adorare care îi aparține doar Dumnezului Viu și Adevărat. Cu toate acestea, este mai important să înțelegem semnificația numărului, decât persoana la care se referă. Șapte este numărul desăvârșirii, iar șase reprezintă lipsa de perfecțiune, Fiara îl imită pe Hristos, dar întotdeauna eșuează, șase reprezintă umanitatea căzută, care muncește mereu, dar care niciodată nu intră în odihna de sabat. Iar trei de 6 indică faptul că Fiara, Dragonul, Satan, cea de-a doua Fiară și Profetul Mincinos imită Stânta Treime, dar niciodată Fiara nu se va putea ridica mai presus de umanitate.
In vremea în care Ioan folosește imaginea aceasta, sclavii erau însemnați de stăpânii lor, toți cei însemnați de fiară sunt slujitorii fiarei, aceștia renunță la Hristos în mod voit, spre pieirea lor. Dispensaționaliștii fac o greșeală prin faptul că se preocupă cu investigarea formelor de tehnologie pot fi folosite ca semn pe trup, dar se apropie mai mult de adevăr atunci când avertizează cu privire la un guvern care pretinde o formă de închinare care I se poate oferi doar lui Dumnezeu. Aceasta este întotdeauna o amenințare pentru creștini, așa că orice formă de economie dirijată poate deveni o religie falsă. Prin urmare, dificultatea va fi să rămânem patrioți, adică să ne iubim și să ne slujim țara și să nu cădem în extrema naționalismului, care este idea că voia lui Dumnezeu este orice face statul în care ne aflăm. Orice guvern care usurpă onoarea și autoritatea divină și insistă asupra închinării la stat sau la liderul său poate fi considerat ca fiind angajat în această practică. Avem două exemple destul de recente legate de aceasta, unul este svastica și salutul nazist al lui Hitler și împăratul Hirtohito din Japonia. Profetul fals înșeală popoarele pentru a sluji fiara, statul sau liderul său. Va fi un Anticrist viitor? Da. Multi anticriști au fost și vor fi, dar în opinia mea seria de anticriști cu care a avut de-a face biserica de la început va face loc unui Anticrist ultim, ereticul, înșelătorul ultim și persecutorul suprem al poporului lui Dumnezeu. Conform lui Pavel in 2 Tesaloniceni și a lui Ioan în Apocalipsa 20, duhul nelegiuirii și a lui Satan sunt deja la lucru, dar este restrâns de ceva, anume de predicarea Evangheliei. Atât Pavel, cât și Ioan au spus că acea restrângere va înceta imediat înainte de întoarcerea lui Hristos, perioadă în care va fi o manifestare finală a furiei și înșelăciunii satanice.
Faptul că astfel de imperii și națiuni anti-creștine împreună cu liderii lor satanici vin și pleacă înseamnă că multe încercări făcute de creștini pentru a identifica fiara și anticristul în trecut pot avea, de fapt, un merit. În vremea în care biserica romano-catolică avea putere politică, și unele armate ale popoarelor se aliau împotriva protestanților precum armata Franței, a Spaniei, a Italiei, pe bună dreptate protestanții identificau biserica Romano-Catolică și popoarele aliate ca Fiara, iar papalitatea ca sămânța lui Anticrist, dar predicarea Evangheliei a restrâns națiunile romano-catolice din a distruge bisericile care mărturiseau justificarea doar prin credință (sola fide), nefiind manifestarea finală a lui Anticrist. Cunoaștem că circumstanțele istorice se schimbă, în special în Europa, pentru că alianța dintre papă și prinț a fost înlocuită de democrațiile sociale.
Conform lui Ioan, Fiara și Prostituata Babilon, manifestarea finală, nu va fi o reînviere a lui Nero, ci o reînviere a Fiarei, iar dacă dorim să știm cum va fi, ne putem uita la cultul imperial al Romei, deja prezent pe paginile Noului Testament ,care lua viețile creștinilor și îi împiedica să vândă și să cumpere. Asta e ceea ce va face și fiara de la final, se va război cu sfinți și poporul lui Dumnezeu pentru că vor refuza să i se închine lui și icoanei sale. Dar fiara va fi distrusă de Miel, deoarece Mielul este deja biruitor, lucru de care ne asigură Ioan.
Consider că este important ca de fiecare dată când vorbim despre Anticrist să vorbim despre speranță, nu despre teamă. O lecție pe care trebuie să o învățăm este legată de stabilirea de date și identificarea anumitor persoane ca anticrist. Autorii Bibliei vorbesc adesea referitor la vremurile sfârșitului ca fiind un mister, Pavel spune lucrul acesta de doua ori: e nevoie de înțelepciune pentru a înțelege aceste lucruri. Și Ioan face asta de cel puțin două ori în cartea Apocalipsa. Așadar, am fost avertizați de autorii bibliei că acest fenomen este legat de o mare apostazie, dar este prevenit de un fel de restrângere divină. Așadar, numai Dumnezeu știe când se vor întâmpla aceste lucruri și de vreme ce Dumnezeu oferă creștinilor înțelepciune fără măsură, când ve veni vremea, vom cunoaște ce înseamnă toate profețiile, dar nu înainte. Când ne vom afla în acele vremuri nu ne vom strânge la o conferință spunând unii altora: „Crezi că acesta ar putea fi Anticristul?” Nici măcar nu ne vom pune această întrebare. De asemenea, trebuie să învățăm din propria tradiție. Au fost făcute multe eforturi zadarnice de către unii puritani sau chiar oameni ca Jonathan Edwards de a lega evenimente contemporane de profețiile biblice, a stabili date, – el credea că Domnul se va întoarce în 1866 -, sau a numi anticriști.
Istoricul de la Universitatea din Chicago, Bernard McGinn, care nu este prieten cu creștinii, dar expert în ce-l privește pe Anticrist, pe bună dreptate spune: „Nicio epocă din istoria creștinismului nu a fost lipsită de dovezi ingenioase cu privire la imanența venirii vremii sfârșitului” Cât de adevărat! In veme ce mulți dintre înaintașii noștri au avut dreptate atunci când au identificat diferite semne ale fiarei, pentru că într-o anumită măsură acestea erau prezente, totuși nu era timpul hotărât de Dumnezeu pentru ca Fiara să fie eliberată pentru a-și vărsa furia pentru ultima dată. Va fi un Anticrist final? Da, dar gred că trebuie să luăm aminte la sfatul foarte înțelept al lui Anthony Hoekema: „Concluzionăm faptul că semnul anticristului, la fel ca alte semne ale veacurilor este prezent pe tot parcursul istoriei bisericii. Putem chiar spune că fiecare perioadă va avea propria formă de activitate anticreștină. Dar ceea ce căutăm noi este intensificarea acestui semn la apariția lui Anticrist pe care Însuși Hristos îi va distruge la cea de-a doua venire a Sa.” De aceea este important să avem grija și deopotrivă să veghem permanent. Trebuie să ne concentrăm pe mijloacele prin care Dumnezeu restrânge nelegiuirea – Evanghelia – și nu trebuie să ne risipin energia pe speculații nefolositoare. Speranța noastră ca creștini nu stă în în puterea de a da pronosticuri, ci în victoria finală a Mielului. Precum Geerhardus Vos ne amintește: „(Profeția despre Anticrist) este parte din multele profeții ale căror cel mai bun și final exeget va fi împlinirea escatologică și față de care se cuvine ca sfinții să exercite un anumit fel de răbdare escatologică.”
Ideea de Anticrist în general și cea de apostazie în special ar trebui să ne fie un avertisment, deși poate nu acesta a fost scopul imediat a lui Pavel, pentru a nu privi cu ușurătate la progresul neîntrerup al cauzei lui Hristos pe parcursul tuturor veacurilor până la final. Înnoirea lumii nu depinde de ameliorarea graduală a situației, ci de interpunerea finală a lui Dumnezeu.
Noi nu tânjim după o utopie pământească în care Cetatea Omului devine Cetatea lui Dumnezeu. Prostituata Babilon nu poate fi purificată și refăcută. Nu așteptăm un mileniu pământesc în care lumea căzută este văruită pentru o vreme, cu natura umană păcătoasă încă prezentă sub furnirul strălucitor. Nu, ci așteptăm același lucru pe care și Avraam l-a așteptat – o țară și o cetate cerească (Ev. 11Ș16). Căci așa cum Dumnezeu i-a promis lui Avraam, și acum pregătește toate lucrurile pentru poporul Său. Aceasta va deveni o realitate glorioasă atunci când Iisus Hristos se întoarce, nu înainte.
Noul Testament niciodată nu sugerează speranța că Babilonul (Cetatea Omului) va deveni Noul Ierusalim (Cetatea lui Dumnezeu). Vos are dreptate. Noul Testament ne învață că atunci când cea de-a șaptea trâmbiță va suna la întoarcerea Domnului nostru atunci „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Dragonul, fiara și profetul fals și toți cei care îi slujesc vor fi aruncați în lacul de foc, nemaifiind o amenințare pentru pacea și siguranța împărăției lui Dumnezeu. După cum spune Ioan: „Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” Marea promisiune va fi în sfâtșit realizată – Dumnezeu va locui în mijlocul nostru – și nu va mai fi nici un blestem, lacrimi, tristețe și durere, nici vreo rămășiță a prostituatei Babilon.
În loc să ne temem, să ne înspăimânte Anticristul și să ne îngrijorăm despre ultimele evenimente din Orientul mijlociu sau dacă numărul 666 apare pe eticheta vreunui produs din gospodărie, ar trebui să așteptăm cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos. Căci Satan și acoliții lui deja au fost invinși prin sângele și neprihănirea lui Hristos, deși pentru o vreme aceștia își vor face de cap, știu că vremea lor este scurtă. Referitor la soarta dușmanului nostru, Martin Luther exprimă cel mai bine: „Va fi doborât cu un singur cuvânt”. Amin. Doamne Iisuse vino în curând!
https://www.evanghelicreformat.org/ce-spune-de-fapt-biblia-despre-antihrist
////////////////////////////////////
Capitolul 7. Apostazia şi Antihristul, de Edward Dennett
În intervalul dintre răpirea sfinţilor şi apariţia lui Hristos, pământul va fi scena unora dintre cele mai groaznice evenimente pe care le-a văzut vreodată lumea. Printre acestea va fi apostazia – abandonarea deschisă a oricărei mărturii creştine, negarea atât a Tatălui cât şi a Fiului (1. Ioan 2:22 ) şi apariţia omului păcatului (Antihristul).
Apostolul Pavel ne-a dat cele mai precise şi mai clare învăţături cu privire la acest subiect. Falşi învăţători au căutat să tulbure gândurile credincioşilor tesaloniceni, afirmând că ziua Domnului a venit deja. Şi, ca să preîntâmpine această greşeală, el a scris: „Vă rugăm dar, fraţilor, pentru venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună la El, ca voi să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă,ca fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă acum. Nimeni să nu vă înşele în nici un fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându- se pe sine că este Dumnezeu“ (2. Tesaloniceni 2:1-4 ).
Suntem în mod limpede avertizaţi că „lepădarea de credinţă“ (apostazia) şi „omul păcatului“ vor fi văzuţi în intervalul dintre răpirea sfinţilor şi venirea Domnului, fiindcă apostolul îşi bazează îndemnul către aceşti credincioşi pe venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună la El. Strângerea lor împreună la Hristos a fost o demonstraţie a imposibilităţii ca ziua Domnului să fi venit deja. Întâi, pentru că nu erau încă strânşi creştinii la Domnul, ei trebuind să vină cu El; în al doilea rând, cel rău, care trebuia să fie judecat, nu apăruse încă, aşa că judecata nu putea să fie exercitată.
Apostolul ne arată că, până ca Adunarea să fie ridicată, această împlinire şi întrupare a răutăţii nu poate avea loc: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să fie descoperit la timpul său. Pentru că taina fărădelegii lucrează deja, numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale; şi atunci va fi descoperit cel fărădelege – pe care Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa prin arătarea venirii Sale“ (2. Tesaloniceni 2:6-8 ).
Apostazia
Aceasta a fost prevăzută şi prezisă din primele zile ale creştinismului. Domnul nostru Însuşi o arată în unele din parabole şi niciodată nu vorbeşte de răspândirea treptată a adevărului până când toată lumea va fi ajuns să-L mărturisească pe El ca Domn. Pe de altă parte, El compară Împărăţia cerurilor, cum este văzută în lume, cu „un aluat“ (aluatul în Scriptură are în general semnificaţia stricăciunii) „pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot“ (Matei 13:33 ; vezi şi parabola neghinei şi a grăuntelui de muştar în acelaşi capitol).
Apostolul Pavel le spune bătrânilor adunării din Efes: „Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei“ (Fapte 20:29-30 ). Iar în cele două epistole către Timotei (1. Timotei 4 şi 2. Timotei 3 ) întâlnim descrieri specifice răului „timpurilor din urmă“. Ce poate fi mai direct şi mai accentuat decât aceasta? Sfinţii cărora li se scria erau preveniţi că taina fărădelegii lucra deja şi, deşi deocamdată împiedicată, când piedica nu va mai fi, se va ridica repede şi puternic, depăşind orice limite şi în final se va împlini în acea fiinţă înspăimântătoare care se va împotrivi şi se va înălţa mai presus de orice este numit Dumnezeu şi va cere să i se aducă închinarea care I se cuvine numai lui Dumnezeu.
Petru vorbeşte despre răul „zilelor din urmă“, de asemenea şi Iuda, în special în forma apostaziei. În Apocalipsa ne este dat să vedem forma ei finală în „Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului“ (Apocalipsa 17:5 ). Ca să înţelegem bine aceasta, trebuie să ne amintim că, după ce sfinţii sunt luaţi, Adunarea în forma ei exterioară (mărturia creştină) va rămâne. Numai adevăraţii creştini vor fi luaţi sus ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh. Vor fi lăsaţi în urmă milioane de aşa-numiţi credincioşi. Şi, fără îndoială, această mărturie de faţadă va fi menţinută; şi bisericile şi capelele şi alte locuri unde creştinii de nume se întâlneau îşi vor continua serviciile lor religioase ca şi înainte. Clopotele vor suna şi adunările se vor ţine, chiar cu un număr mai mic, prin absenţa copiilor lui Dumnezeu. De asemenea se vor intona cântări, se vor face sau se vor repeta rugăciuni şi se vor rosti predici. Dar când Duhul lui Dumnezeu, Cel care împiedica desfăşurarea „tainei fărădelegii“ în Adunare, nu va mai fi, răul va fi fără frâu, iar inimile necredincioase în caracterul lor, care se dădeau înapoi ca să primească învăţături şi care desconsiderau autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi doctrinele lui fundamentale, vor cădea în curând cu totul sub stăpânirea lui.
„Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate“ (2. Tesaloniceni 2:11-12 ). Aşa vor fi, treptat, pregătiţi să cadă sub influenţa şi puterea lui Antihrist şi deci să abandoneze cu desăvârşire chiar şi forma creştinismului. Şi nu este greu de remarcat că apostazia se va dezvolta sub cele trei forme în care omul a fost în relaţie cu Dumnezeu: firea (păcatul neînfrânat care se înalţă); iudaismul (cel care stă în templul lui Dumnezeu) şi creştinismul (cel căruia i se aplică termenul de apostazie în pasajul din 2. Tesaloniceni 2 ).
Ce perspectivă înspăimântătoare! Şi cât de trist este să observăm această „taină a fărădelegii“ lucrând atât de clar în ziua de azi, ridicându-şi curajos capul în amvoanele creştinătăţii şi proclamând nestânjenit doctrine care răstoarnă chiar temeliile adevărului descoperit, pregătind drumul, îndată ce Adunarea va fi luată, pentru venirea omului păcatului!
Antihristul
El este numit: „împărat“ (Daniel 11:36 ), „păstorul cel netrebnic“ (Zaharia 11:17 ), „omul păcatului“, „fiul pieirii“ (2. Tesalonicei 2:3), „Antihrist“ (1. Ioan 2 ; 2. Ioan 7 ), „fiara“ (Apocalipsa). Antihristul nu este o figură de stil folosită pentru a ilustra un principiu rău sau un sistem rău, ci indică o persoană reală. Oricine va face efortul să citească diferitele texte unde el este amintit va vedea aceasta imediat. Mai mult chiar, sunt motive să credem că el nu va fi dintre naţiuni, ci un evreu.
Astfel, Domnul nostru, fără a lăsa loc la îndoieli când Se referă la această încarnare a răului, spune: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5:43 ); şi aceasta ar fi de neconceput dacă n-ar fi din neamul lor. Într-adevăr, el se va prezenta ca Mesia, în antagonism cu Hristos; în Daniel se spune că el „nu va ţine seama de dumnezeii părinţilor săi“ (Daniel 11:37 ), arătând clar descendenţa lui evreiască, la fel de bine ca şi caracterul lui apostat. Şi „se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va reuşi, până când se va împlini mânia; pentru că ce este hotărât se va face“ (Daniel 11:36 ).
În Apocalipsa 13 avem descrise atât ridicarea lui, cât şi caracterul faptelor lui. După cum i s-a descoperit lui Daniel, şi prin el a fost anunţat Nebucadneţar, patru împărăţii vor fi până la sfârşit: cea a Babilonului, cea medo-persană şi cea greacă au apărut şi au trecut; a patra, simbolizată prin picioarele de fier şi labele picioarelor parte din fier şi parte din lut, este ultima: „o piatră s-a desprins, fără mâini, şi a lovit chipul peste picioarele lui de fier şi de lut şi le-a sfărâmat … Şi piatra care a lovit chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul“ (Daniel 2:34-35 ). Acesta este imperiul roman – întâi în energia lui primară şi în forţa irezistibilă, cum este înfăţişat sub simbolul fierului, apoi în forma lui finală, cele zece împărăţii, înfăţişate ca zece degete, unite într-o confederaţie sub un şef suprem. În Apocalipsa 13:1 , Ioan descrie întâi înălţarea puterii imperiului roman în forma lui finală: „Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarne, zece diademe, şi pe capete, nume de hulă“ (Apocalipsa 13:1 ).
Marea ilustrează masa informă de oameni într-o stare tulbure a lumii: popoare în mare agitaţie, precum valurile fără odihnă ale adâncului. Şi din masa în anarhie şi confuzie se ridică o putere imperială. Fiara care apare astfel este caracterizată prin aceea că are şapte capete şi zece coarne, căreia „balaurul i-a dat puterea lui şi tronul lui şi autoritate mare“ (Apocalipsa 13:2 ), în aceeaşi măsură în care balaurul însuşi le avea atât de distinct în capitolul anterior (Apocalipsa 12:3 ).
Şi este de remarcat că acest transfer de caracteristici, care arată sursa puterii fiarei, urmează izgonirii lui Satan din cer (Apocalipsa 12:9 ). Cununile erau pe capetele balaurului, dar la fiară erau pe coarnele ei, ceea ce înseamnă că în imperiul roman avem exercitarea puterii ca o stare de fapt, în timp ce în cazul lui Satan avem principiul în sine, rădăcina faptului. Este o chestiune de sursă şi caracter, nu de istorie. Avem deci înaintea noastră forma finală a puterii naţiunilor, animată şi umplută de energia lui Satan şi posedând în ea toate trăsăturile care i-au marcat pe predecesorii ei (v. 2; Daniel 7:4-6 ).
Cele şapte capete reprezintă forme succesive ale puterii, care au existat, dar care acum sunt concentrate în fiară; cele zece coarne sunt împăraţi şi aceşti zece în final se vor uni sub un şef suprem. „Aici … cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin. Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara“ (Apocalipsa 17:9, 10, 12 ).
Va fi o asemenea demonstraţie de forţă cum lumea nu a mai văzut niciodată; şi, cum şi sursa şi energia sunt satanice, ea va fi îndreptată împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său: „Şi şi-a deschis gura pentru hule împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui şi cortul Lui şi pe cei care locuiesc în cer. Şi i s-a dat să lupte împotriva sfinţilor şi să-i învingă; şi i s-a dat autoritate peste orice seminţie şi popor şi limbă şi naţiune; şi i se vor închina toţi aceia care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat“ (Apocalipsa 13:6-8 ). Va fi o vreme de împotrivire făţişă împotriva lui Dumnezeu şi de aceea va fi un necaz înspăimântător pentru sfinţi.
În legătură cu toate acestea se ridică o altă „fiară“; nu din mare, ca predecesoarea ei, ci din pământ, într-un timp când este o guvernare stabilită sub ordinele şi stăpânirea primei fiare. Acesta este Antihristul. El „avea două coarne asemenea unui miel şi vorbea ca un balaur“ (v. 11). El este un imitator al lui Hristos, deşi este împotriva Lui; dar glasul îi descoperă adevăratul caracter. El acţionează ca un fel de reprezentant al primei fiare, exercitându-şi puterea şi făcând ca „pământul şi cei care locuiesc pe el să se închine primei fiare, a cărei rană de moarte fusese vindecată“ (Apocalipsa 13:12 ). El, mai mult, face minuni, sau aparente minuni, şi de aceea înşală pe locuitorii pământului, determinându-i să facă o icoană primei fiare şi să se închine ei. Şi cel mai eficace mijloc de a-şi atinge scopul este: „să dea suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei să şi vorbească şi să facă să fie ucişi toţi cei care nu se vor închina chipului fiarei. Şi face ca tuturor, celor mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor săraci, şi celor liberi şi celor robi, să li se dea un semn pe mâna lor dreaptă sau pe fruntea lor; şi ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, dacă nu are semnul, numele fiarei sau numărul numelui ei“ (Apocalipsa 13:15-17 ).
Va fi astfel o trinitate înşelătoare, compusă din Satan, prima fiară şi profetul mincinos; şi obiectul strădaniilor lor va fi să-L excludă pe Dumnezeu de pe pământ şi să-I uzurpe locul în minţile oamenilor.
- prima fiară este puterea supremă seculară;
- cea de-a doua, Antihrist, acţionând sub prima, avându-şi domeniul în sfera religioasă;
- Satan este inspiratorul şi sursa de energie. Toate lucrările înşelăciunii şi activităţile mentale ale oamenilor, despărţite de Hristos, nu au decât un singur scop, fiindcă toate ţintesc şi se vor întrupa în împotrivitorul plin de ură faţă de Dumnezeu şi Hristosul Său. Apostolul Ioan îi previne pe credincioşii din zilele lui că spiritul lui Antihrist era deja răspândit (1. Ioan 4:3 ); şi de aceea este necesar, în special când necredinţa creşte mai îndrăzneaţă ca niciodată, să fim în gardă şi să cântărim bine aceste trăsături schiţate ale omului păcatului care va veni, pentru ca să fim feriţi, în harul Dumnezeului nostru, de orice asociere care, fiind sămânţă a lui Satan, este şi un semn de ostilitate faţă de Hristos.
În clipa de faţă este mai ales necesar să fim vigilenţi, pentru că sunt multe indicii că Satan este angajat din plin în strângerea şi antrenarea forţelor pentru conflictul viitor. Dar, ca întotdeauna, mişcările lui sunt subtile. El încă nu îndrăzneşte să mărturisească deschis împotrivirea faţă de Hristos; dar el poate influenţa şi influenţează minţile oamenilor împotriva doctrinelor fundamentale ale creştinismului; şi el îi foloseşte în acest scop pe cei care sunt învăţători recunoscuţi ai creştinismului.
Duşmanii noştri sunt cei din însăşi casa noastră! Dar atâta timp cât suntem strâns lipiţi de Cuvântul lui Dumnezeu – refuzând înţelepciunea şi raţionamentele omeneşti – şi căutăm să fim călăuziţi numai de Duhul Sfânt, vom scăpa din cursă şi vom fi ţinuţi credincioşi lui Hristos.
Speranța binecuvântată
Capitolul 6. Restaurarea evreilor
Capitolul 8. Necazul cel mare
Capitolul 9. Arătarea lui Hristos
ÎNAINTE
Capitolul 8. Necazul cel mare
ÎNAPOI
Capitolul 6. Restaurarea evreilor
Ce cred eu despre acest articol?
https://comori.org/viata-de-credinta/speranta-binecuvantata/capitolul-7-apostazia-si-antihristul/
/////////////////////////
Imperiul fricii: Davos, butonul nuclear si pretextul climatic | cu Pastor Dr. Florin Antonie
https://www.youtube.com/watch?v=gNCEi291-rw
///////////////////////////////////////////
Ilie şi Elisei
2 Împăraţi 2.9-15
Hamilton Smith
© SoundWords, Online începând de la: 24.01.2020, Actualizat
Versete călăuzitoare: 2. Împăraţi 2.9-15
- Împăraţi 2.9-15: Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut. Şi fiii profeţilor care erau în faţa Ierihonului l-au văzut şi au zis: „Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei“. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până la pământ înaintea lui.
Cuprins
Introducere
Legătura între Ilie şi Elisei
Elisei trebuia să-l reprezinte pe Ilie
Cele două aspecte
1) Isus este luat în glorie
2) Duhul Sfânt vine din glorie
Dacă vedem pe Isus în glorie
Adevărata poziţie a Adunării
Introducere
În acest pasaj avem două adevăruri mari, care caracterizează creştinismul. Ca şi creştini preţuim foarte mult crucea, care este baza juridică a tuturor binecuvântărilor noastre, şi apoi vorbim cu plăcere despre venirea Domnului. Toţi creştinii recunosc că Hristos a venit să moară, şi în general ei cred că El va reveni, ca să ne ia în glorie. Dar mai sunt şi alte două adevăruri mari, despre care nu se vorbeşte aşa de mult. Primul dintre ele este marea realitate, că Hristos Se află acum în glorie, şi al doilea, că Duhul Sfânt este pe pământ. Astăzi este un Om în glorie şi o Persoană divină pe pământ. Acestea sunt cele două adevăruri mari, care alcătuiesc caracterul creştinismului. Ele nu au fost prezente în epoca veche şi sub această formă nu vor fi în epoca care va veni. Aceste adevăruri caracterizează momentul actual, şi constituirea Adunării depinde de ele. Adunarea nu putea fi constituită înainte ca Hristos să intre în glorie şi Duhul Sfânt să fie venit pe pământ. Despre aceste două adevăruri doresc să vorbesc în această după-masă.
Dacă vorbim despre un Om în glorie, atunci nu vrem să uităm că Acesta – Domnul Isus – este o Persoană divină. Însă Ştefan vede pe Fiul Omului în glorie. Am citit acest pasaj din cartea împăraţilor, deoarece el ne dă o imagine a acestor adevăruri, şi Dumnezeu ne învaţă deseori prin imagini, aşa cum facem şi noi cu copiii noştri.
Legătura între Ilie şi Elisei
Profetul Ilie şi-a terminat viaţa. Marele eveniment de pe Carmel a trecut, şi el era în momentul să intre în cer într-un car de foc. Elisei trebuia să rămână. Un om a fost luat în cer şi un om a rămas pe pământ. Omul, care a fost lăsat pe pământ, trebuia să întruchipeze sau să prezinte pe cel care tocmai intrase în cer. Pentru ca Elisei să poată reprezenta pe Ilie, mai întâi era necesar ca inima lui să se lege cu a lui Ilie. În versetul 2 al capitolului citit ni se spune, că Elisei trebuia să părăsească pe Ilie. În versetul 4 Ilie spune acelaşi lucru lui Elisei, şi la fel şi în versetul 6. Aceste versete vorbesc despre o inimă cu afecţiune faţă de Ilie. Apoi găsim, că Elisei şi Ilie erau în părtăşie. În versetul 7 se spune: „Şi au mers amândoi”. La sfârşitul versetului 7 citim: „şi ei amândoi au stat lângă Iordan”, iar la sfârşitul versetului 8 citim: „au trecut amândoi pe uscat”. De trei ori se spune: „amândoi”. Aceasta arată desigur, că el era legat de Ilie şi era în părtăşie cu el. În versetul 11 se spune apoi: „Şi a fost aşa; pe când mergeau ei încă şi vorbeau …”. Aceasta vorbeşte despre comunicare. Avem astfel aici trei lucruri: sentimente, părtăşie şi comunicare.
Elisei trebuia să-l reprezinte pe Ilie
Ilie pleacă spre cer şi Elisei este lăsat în urmă pe pământ, pentru ca el să-l poată deci reprezenta pe Ilie. Însă pentru aceasta el trebuie să aibă duhul aceluia care a plecat în cer. Când Ilie a fost luat, mantaua lui a căzut pe pământ, şi Elisei şi-a rupt propriile haine. Eu cred că mantaua vorbeşte în sens spiritual despre caracterul persoanei cu care avem a face. Este ceea ce noi vedem la o persoană; şi ceea ce trebuia să se vadă la Elisei era caracterul şi însuşirile lui Ilie. De aceea citim la sfârşitul versetului 15: „Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”. Aceasta au spus-o fiii profeţilor. Când aceştia au privit la Elisei, au văzut caracterul şi viaţa lui Ilie. Aceasta este o imagine despre ceea ce ar trebui să fie valabil despre tine şi despre mine. Domnul a atras inimile noastre la Sine, şi El a intrat în glorie şi ne-a lăsat aici, pentru ca noi să-L prezentăm şi să-L reprezentăm în lume. Noi suntem oameni pe pământ, care au primit viaţa Omului din cer şi acum ei trebuie s-o prezinte. Vai, cât de puţin corespundem noi acestui scop; dar noi nu vrem să minimalizăm adevărul, din cauză că noi corespundem aşa de puţin lui. Noi am fost lăsaţi aici, ca să prezentăm pe acel Om desăvârşit, care S-a înălţat la cer.
Cele două aspecte
Duhul Sfânt a coborât pe pământ de la Hristos din glorie, ca să locuiască în noi, pentru ca noi în puterea Duhului, asemenea lui Elisei, să privim la Omul desăvârşit din glorie. Şi în măsura în care noi privim în sus la Omul din glorie, vom deveni într-o măsură mică asemenea Lui. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai de Duhul Domnului.” (2. Corinteni 3.18).
1) Isus este luat în glorie
Să ne îndreptăm acum spre cartea Faptele apostolilor 1.8-9. Aici avem cele două mari realităţi, despre care am vorbit. Domnul Isus a vorbit pentru ultima dată ucenicilor Săi şi le spune, că ei vor primi putere, când Duhul Sfânt Se va fi coborât peste ei. Şi la sfârşitul versetului 9 citim că un nor L-a luat dinaintea ochilor lor. Aici Domnul intră ca Om în glorie, de aceea în versetul 11 El este numit de îngeri cu numele pe care El l-a purtat ca Om: „acest Isus”. Avem astfel aici prima mare realitate: Isus este luat în glorie.
2) Duhul Sfânt vine din glorie
Dacă trecem acum la capitolul 2 al cărţii Faptele apostolilor, versetele 1-4, atunci găsim acolo a doua mare realitate: Duhul Sfânt coboară din glorie pe pământ. Ucenicii au fost umpluţi cu El, şi este formată Adunarea. La sfârşitul capitolului citim: „Iar Domnul adăuga în fiecare zi [Adunării] pe cei care erau mântuiţi” (Faptele apostolilor 2.47). Aceasta arată clar, că Adunarea era constituită deja în momentul acela.
Dacă vedem pe Isus în glorie
Ne îndreptăm acum spre Faptele apostolilor 7.2,54-60. Am citit aceste versete, ca să arăt, ce se petrece cu un om şi ce ia naştere în el, când el vede pe Isus în glorie. La începutul capitolului citim, că Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam; aceasta înseamnă, Dumnezeul gloriei Se arată unui om pe pământ. La sfârşitul capitolului ni se relatează că Ştefan priveşte în glorie şi vede acolo un Om în gloria lui Dumnezeu. Este ceva minunat, că Dumnezeul gloriei S-a arătat unui om pe pământ, dar nu era mult mai minunat că un om de pe pământ a văzut un Om în gloria lui Dumnezeu, într-un loc unde niciodată nu a fost vreun om? Ce înseamnă: Dumnezeul gloriei? Ce înţelegem noi prin glorie?
Gloria nu este simplu un loc aflat în lumină strălucitoare. Gloria înseamnă întotdeauna prezentarea a ceea ce caracterizează ceva. Citim în Cuvânt, că gloria unei femei este în părul ei lung. Aceasta diferenţiază femeia de bărbat. Gloria unui tânăr este puterea lui, spune Scriptura, şi în Proverbe se spune că gloria unui om bătrân sunt perii lui albi. Gloria este ceea ce este specific cuiva. Dumnezeul gloriei înseamnă drept urmare: Dumnezeu într-o sferă în care El este revelat pe deplin. Dacă în lumea aceasta privim în jurul nostru şi vedem palatele mari şi clădirile impunătoare, ele vorbesc despre gloria omului. Lumea aceasta revelează exclusiv gloria omului, dar ea nu prezintă dreptatea, dragostea şi gloria, care le găsim la Dumnezeu. Să presupunem că tu ai fi pe scena gloriei lui Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu este revelat pe deplin, aceasta ar fi o lume în care totul vorbeşte despre Dumnezeu. Dragostea şi sfinţenia ar fi la ele acasă, la fel viaţa şi orice binecuvântare. Când Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam, Dumnezeu a venit dintr-o lume în care totul vorbea despre Dumnezeu, şi aici El a chemat pe Avraam din lumea aceasta, pentru ca acesta să intre în lumea lui Dumnezeu. Deci când Dumnezeu gloriei Se arată unui om, aceasta înseamnă în cele din urmă că omul însuşi se va arăta în gloria lui Dumnezeu. În acest scop Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam.
Când Domnul Isus a intrat în glorie, vedem împlinit planul lui Dumnezeu pentru noi credincioşii. Acum este numai o întrebare de timp, că fiecare credincios va fi acolo. Acum noi încă nu am ajuns în această glorie. Noi suntem încă lăsaţi aici. De ce Dumnezeu nu ne-a luat la Sine, atunci când ne-am întors la El? Când tâlharul de pe cruce a venit la Hristos, acesta a intrat în aceeaşi zi în glorie. Domnul i-a zis: „Chiar astăzi!” Însă acesta nu este felul general de a proceda al Domnului. Noi suntem pentru un timp în lumea aceasta, şi am fost lăsaţi aici ca să reprezentăm pe pământ pe Hristos, Omul desăvârşit din glorie – în timpul absenţei Sale pe pământ. Vedem cum toate acestea sunt exprimate minunat în Ştefan. Ştefan era plin de Duhul Sfânt – care a venit din glorie – şi deoarece era plin de Duhul Sfânt, el privea ţintă spre cer. De aceea Duhul Sfânt este aici, ca să conducă inimile noastre acolo unde este Hristos. El nu este aici să ne facă oameni bogaţi, căci atunci toţi creştinii ar fi bogaţi, însă nu este aşa. De cele mai multe ori Evanghelia se vesteşte săracilor. S-ar putea ca Dumnezeu să-ţi dea reuşită în lumea aceasta, dacă este bine pentru tine, însă Duhul Sfânt a venit să lege inima noastră cu Hristos în glorie. Dacă am fi plini de Duhul Sfânt, atunci nu am privi în jurul nostru şi nici în noi, ci am privi ca Ştefan în sus. Am privi ţintă spre cer, nu numai din când în când. Duhul Sfânt desparte inimile noastre de pământ şi le leagă cu cerul, şi dacă privim în cer, vom vedea gloria lui Dumnezeu. Vom privi pe o scenă, pe care Dumnezeu este revelat deplin, unde totul este corespunzător Lui. Şi pe această scenă a gloriei vom vedea pe Isus ca Om la dreapta lui Dumnezeu, pe locul puterii, şi vom spune, aşa cum a spus Ştefan: „Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu”.
Care a fost rezultatul faptului că Ştefan a văzut pe Fiul Omului în glorie? Rezultatul a fost: Ştefan a fost menţinut prin Omul aflat în glorie. Ştefan era un om sărman, slab pe pământ, înconjurat de vrăjmaşi, în împrejurările cele mai îngrozitoare, şi în acestea el este sprijinit de Hristos, care este în cer. Cu toate că el a fost scos din cetate şi era înconjurat de oameni care scrâşneau din dinţi şi aruncau cu pietre asupra lui, el este aşa de deplin sprijinit şi întărit, că el putea să se roage în pace pentru vrăjmaşii lui şi apoi a adormit liniştit ca un copil. Aici ne este arătat un om de pe pământ, care este sprijinit de Omul din cer. El nu a primit eliberare din împrejurările periculoase. În momentul acela Domnul nu face nimic vrăjmaşilor lui. El nu a oprit pietrele, dar El a făcut ceva mult mai mare, decât să-l elibereze din situaţii. El l-a sprijinit şi l-a întărit în ele. Când suntem în încercări dorim întotdeauna să fim scoşi din ele, şi Domnul este foarte bun, El face deseori aceasta. Însă uneori El lasă încercarea să continue, ca să arate că El ne poate păstra când trecem prin încercări.
Acesta este primul rezultat al faptului că privim pe Hristos în glorie. Al doilea rezultat este, că Omul din glorie este prezentat de un om de pe pământ. Căci noi vedem cât de minunat Ştefan se aseamănă cu Domnul său. Când Domnul Isus a atârnat pe cruce, El a rostit rugăciunea care mişcă inima: „Tată, iartă-i!”, şi Ştefan, care priveşte la Domnul său, se aseamănă cu El, spunând: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta”. Şi când Domnul Isus a murit, El Şi-a încredinţat duhul Tatălui. Şi în privinţa aceasta Ştefan este ca Stăpânul lui. El şi-a încredinţat duhul Domnului, spunând: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu”. Avem rezultatul faptului când un om de pe pământ priveşte la Omul din glorie. Omul de pe pământ este sprijinit de Omul din glorie, şi Omul din glorie este reprezentat în acest om de pe pământ. Vedem astfel într-o scenă minunată cele două adevăruri mari: Hristos în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ, şi eu gândesc că în aceasta vedem marea caracteristică a creştinismului. Hristos este văzut ca Om în glorie, Duhul Sfânt este privit ca Persoană divină pe pământ, credinciosul este privit ca fiind umplut cu Duhul Sfânt şi ca omul privind la Omul din glorie. Lumea este văzută în poporul Israel, care nu vrea să se căiască, care prigoneşte pe sfinţi (Adunarea), şi cerul este privit ca fiind deschis şi pregătit să primească duhul credinciosului, atunci când el adoarme. Acesta este un tablou minunat a ceea ce este creştinismul în adevăr.
Adevărata poziţie a Adunării
Şi acum încă un verset din Faptele apostolilor 9.31. În Ştefan am văzut un sfânt individual. Dar în versetul acesta avem întreaga Adunare, care umblă în teama de Domnul şi stă în mângâierea Duhului Sfânt, o Adunare alcătuită din oameni, cel mai mult din săracii lumii acesteia. Ei stăteau în afara religiei iudaice şi erau prigoniţi de lume, aşa că ei se aflau în afara religiei şi a lumii. Ei erau pe drumul spre cer, şi aveau pe Domnul gloriei la ei, căci ei umblau în frica Domnului şi erau înmulţiţi prin mângâierea Duhului Sfânt. Şi aici este din nou un tablou măreţ al creştinătăţii. Creştinii sunt o comunitate de oameni care au crucea înapoia lor şi gloria înaintea lor. Ei sunt pe drum spre glorie în părtăşie cu Persoane divine. Tot ce ei au, este Domnul în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ, şi ce le trebuie mai mult? Ce poate fi mai frumos decât o părtăşie de credincioşi în părtăşie cu Persoane divine! Să nu ne considerăm a fi numai o părtăşie de credincioşi, care sunt aici ca să facă cel mai bine, ce pot face. Noi suntem o părtăşie de credincioşi, şi o Persoană divină este cu noi pe pământ. Ce poate fi mai binecuvântat decât aceasta! Aceasta este poziţia în care noi am fost aduşi astăzi prin harul lui Dumnezeu. Am lăsat înapoia noastră marile sisteme ale oamenilor, nu avem regulamente de credinţă, nu avem organizaţii mari, care să ne menţină laolaltă, noi nu avem rânduieli referitoare la serviciile divine, însă avem ceva care este mai mare decât toate acestea. Căci noi avem pe Hristos în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ.
Sper ca noi să vedem tot mai mult ce chestiune măreaţă este creştinismul. Domnul să ne dea har, ca aceste adevăruri să devină realităţi practice pentru noi. În toate greutăţile avem pe Domnul, la care privim, şi pe Duhul Sfânt, care vrea să ne călăuzească. Diavolul este împotriva noastră, dar Persoane divine sunt pentru noi. S-ar putea să fie multe greutăţi, în care tu nu şti ce să faci, dar fi sigur, că nu este nici o greutate, în care Domnul să nu ştie ce este de făcut.
Tradus de la: Elia und Elisa
Titlul original: „Elia und Elisa“
din Der Dienst des Wortes, Anul 6, 1928, pag. 101–109;
după o prelegere ţinută în 8. Aprilie 1928 în Berlin.
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/ilie-si-elisei-a12175.html
////////////////////////////////////
Eu nu am voie să te supăr
Romani 14.13
Jacob Gerrit Fijnvandraat
© SoundWords, Online începând de la: 17.04.2021, Actualizat
Verset călăuzitor: Romani 14.13
Romani 14.13: Să nu ne mai judecăm unii pe alţii; ci mai bine judecaţi aceasta, să nu puneţi înaintea fratelui vostru o piatră de poticnire sau un prilej de cădere.
Cuprins
Eu nu am voie să te supăr
A supăra – ce este aceasta?
Slabi şi tari
Cei care sunt afară
Eu nu am voie să te supăr
Ca şi credincios, în ceea ce priveşte viaţa mea practică am a face în primul rând cu relaţia mea cu Dumnezeu. Eu nu mai sunt un sclav sub un sistem al Legii, ci stau în libertate. Însă desigur aceasta nu înseamnă că pot să fac şi să nu fac ce vreau. Biblia spune că noi ar trebui să trăim în aşa fel ca să „fim plăcuţi” lui Dumnezeu (1. Tesaloniceni 4.1). Dumnezeu trebuie să privească cu bucurie la noi şi totodată să poată spune: Okay, fă în continuare aşa.
Însă în viaţă avem a face nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu cei care sunt creştini ca şi noi. Relaţia cu ei trebuie să fie marcată prin ceea ce Biblia numeşte „dragostea de fraţi” (1. Tesaloniceni 4.9). Dragostea faţă de Dumnezeu înseamnă şi că noi nu avem voie să facem nimic, de care Dumnezeu nu Se poate bucura. Dragostea de fraţi înseamnă şi că noi nu avem voie să facem nimic care să dăuneze fratelui nostru.
Cu privire la aceasta, noi nu avem voie, ca să zicem aşa, „să călcăm pe picioare” pe fraţii noştri sau pe surorile noastre. Noi trebuie să le acordăm libertate şi nu avem voie să le prescriem ce trebuie să facă sau să nu facă în viaţa lor particulară. Noi nu avem voie să le impunem stilul nostru de viaţă şi nici să le cerem să se adapteze în viaţa lor la dorinţele noastre. Aceasta înseamnă de exemplu că noi nu sunăm zilnic la cineva şi îi cerem o ceaşcă de cafea sau îl rugăm regulat să facă ceva pentru noi. Noi cunoaştem proverbul: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Însă Domnul spune aceasta în sens mult mai pozitiv: „Toate deci câte doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7.12).
A supăra – ce este aceasta?
Este însă vorba de mai mult. Noi nu avem voie să facem nici o pagubă fratelui nostru. Desigur nu vreau să spun că nu avem voie să-i spargem ferestrele sau să-i călcăm stratul cu flori. Nu, pe mine mă interesează faptul că noi nu avem voie să facem nici o pagubă spirituală fratelui nostru sau surorii noastre, prin aceea că ne folosim de libertatea noastră. Aceasta vrea să se spună când în Biblie se zice: „…ci mai bine judecaţi aceasta, să nu puneţi înaintea fratelui vostru o piatră de poticnire sau un prilej de cădere” (Romani 14.13).
Cu privire la punctul acesta sunt ici şi acolo unele înţelegeri greşite printre aceia care au crescut fiind obişnuiţi cu traducerea Elberfelder. Noi cunoaştem cuvântul „a supăra” în limbajul normal nu în înţelesul pe care îl are aici. Noi îl înţelegem în sensul că prin comportarea noastră facem pe cineva „să se supere”. Deci noi ar trebui – în măsura în care depinde de noi – să evităm aceasta, însă nu despre această „supărare” este vorba în Romani 14.13. Noua traducere Genfer redă mai bine textul acesta: „Luaţi seama să evitaţi tot ce ar putea pune un obstacol în calea lui şi l-ar putea duce la cădere.”
Slabi şi tari
În lumea păgână de atunci un credincios putea avea cunoaşterea corectă, că un idol nu este nimic şi că în carnea animalelor de jertfă, care se vindea pe piaţă, nu era nimic rău. Din pricina conştiinţei lui el putea deci să mănânce liniştit carnea aceasta. [Aceasta nu este valabil pentru consumarea cărnii de jertfă ca parte a cultului păgân; vezi 1. Corinteni 10.14-22.] Şi dacă cineva critica această consumare, Pavel scrie: „Pentru că de ce să fie judecată libertatea mea de conştiinţa altuia? Dacă eu iau parte cu mulţumire, de ce sunt insultat pentru aceea pentru care eu mulţumesc?” (1. Corinteni 10.29-30). Deci Pavel nu a permis să i se îngrădească libertatea de către astfel de critici. Însă el atenţionează să nu fii un obstacol pentru iudei, greci sau pentru Adunarea lui Dumnezeu (1. Corinteni 10.32). În acest caz nu este vorba de „a nu supăra” şi nici de o critică din partea unuia care ştie mai bine. Nu, Pavel are în vedere pe credincioşii care sunt slabi în credinţă şi care prin exemplul altora ar putea să ajungă la cădere. Dacă de exemplu unul tare în credinţă mănâncă din carnea de jertfă în prezenţa unui astfel de frate slab, care din pricina conştiinţei lui nu are libertatea să consume carnea de jertfă, dar care prin exemplul fratelui „tare” conştiinţa lui ajunge să se clatine şi mănâncă carnea de jertfă, atunci fratele acesta „slab” păcătuieşte, deoarece el acţionează neîntemeiat pe credinţă. El îşi închide conştiinţa şi ajunge la cădere. Însă fratele „tare” este răspunzător pentru cauza acestei căderi.
Dacă nu mă îngrijesc de fratele meu slab, deoarece pentru mine însumi eu văd libertate de a consuma carnea de jertfă, eu acţionez într-adevăr corespunzător cunoaşterii mele, dar nu conform dragostei, şi aceasta este fals.
Încă o dată: Există o îngrădire a libertăţii mele în sensul că eu trebuie să încerc să evit să fac ceva care produce pagubă spirituală fratelui meu. Realmente această îngrădire este mai mult decât folosirea libertăţii mele în societate.
Exemplul consumării cărnii de jertfă joacă încă un rol în ţinuturile păgâne. În ţara noastră nu avem (încă) a face cu aşa ceva. Însă noi putem aplica aceasta la noi într-un alt domeniu. Dacă cineva crede că consumul de alcool este păcătuire, şi eu ştiu că el are o slăbiciune pentru aceasta, atunci eu nu am voie să-i ofer un pahar cu vin şi probabil în prezenţa lui trebuie să renunţ la vin.
Supărarea este inevitabilă; a supăra, în sensul de a-l face pe cineva să se supere, este inevitabil, numai dacă nu se face nimic. Conducătorii iudei s-au supărat că Domnul Isus a mâncat împreună cu vameşii şi păcătoşii (Luca 15.1). Însă aceasta nu L-a determinat pe Domnul să nu continue să aibă legătură cu aceşti oameni „pierduţi”.
Cum am spus: Noi ar trebui să încercăm să evităm supărarea fraţilor noştri şi surorilor noastre, însă critica lor nu are voie să ne reţină niciodată de la lucrarea noastră, despre care avem convingerea că Dumnezeu ne-a încredinţat-o şi nu este legată cu practici păcătoase. Aici este valabil principiul că fiecare lucrător este răspunzător stăpânului lui.
Dacă cineva ne critică, trebuie să încercăm întotdeauna să constatăm care este motivul lui, şi – dacă este posibil – să ţinem seama de critica lui, însă noi nu trebuie să permitem să ni se impună stilul de viaţă pe care să-l avem.
Cei care sunt afară
Ca să fiu complet, vreau să mai spun că în 1. Tesaloniceni 4.1-12 se vorbeşte nu numai despre relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu fraţii, ci şi cu aceia care sunt afară. Indicaţia este, ca noi să umblăm cuviincios faţă de ei.
Tradus de la: Ich darf dich nicht ärgern
Titlul original: „Ik mag jou niet ergeren“
din Bode van het heil in Christus, Anul 143, 2000/3, pag. 8–9,
şi pe www.jaapfijnvandraat.nl
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/eu-nu-am-voie-sa-te-supar-a13024.html
///////////////////////////////////////
Slava morală a Domnului Isus (19)
Cum El a încercat şi mustrat pe oameni, de John Gifford Bellett
© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat
Versete călăuzitoare: Matei 9.28; 12.30; 15.10; 16.23; Luca 7.42
Matei 9.28: După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: ‚Credeţi că pot face lucrul acesta?’ Da, Doamne, i-au răspuns ei.
Matei 12.30: Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.
Matei 15.10: Isus a chemat mulţimea la Sine, şi a zis: ‚Ascultaţi şi înţelegeţi’.
Matei 16.23: Dar Isus S-a întors, şi a zis lui Petru: ‚Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.
Luca 7.42: Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?
Gloriile morale ale slujbei lui Hristos devin deosebit de vizibile când noi privim pe Domnul Isus în legătura Lui cu omul. Fără întrerupere El înviorează şi slujeşte omului în cele mai felurite suferinţe ale lui. În acelaşi timp El îi revelează mereu în modul cel mai clar că omul posedă o natură stricată, răzvrătită, depărtată de Dumnezeu. În afară de aceasta El îl pune la probă. Acest gând este puţin luat în considerare, de aceea este cu atât mai mult necesar să ne ocupăm mai îndeaproape cu aceasta. Când El învaţă pe oameni, Domnul îi pune totodată la probă, fie că este vorba de mulţimea poporului, ori de ucenicii Săi, o mulţime care caută ajutor sau duşmanii Săi, în funcţie de poziţia pe care ei o aveau faţă de El. În timp ce El mergea cu ucenicii Săi din loc în loc şi îi învăţa, El i-a trecut mereu prin exerciţii ale inimii şi conştiinţei.
Chiar şi pe mulţimea poporului care Îl urma, El a tratat-o în acelaşi fel. „Ascultaţi şi înţelegeţi!” (Matei 15.10), le-a strigat El, ca astfel să le verifice conştiinţa, în timp ce îi învăţa. Unora, care au venit cu bolile lor la El, le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” (Matei 9.28). Femeia canaaneancă este un exemplu remarcabil despre felul cum El pune la probă această clasă de persoane. În casa lui Simon, după ce El a spus întâmplarea cu omul care avea doi datornici, S-a adresat lui Simon cu întrebarea: „Care din ei îl va iubi mai mult?” (Luca 7.42). La fel El a pus la probă pe farisei, împotrivitorii Lui neobosiţi. Tocmai aceasta a dovedit deosebit de clar, că Acela cu care ei aveau a face era Hristos. Învăţăm din aceasta că El nu a pus pe toţi fariseii sub aceeaşi sentinţă, ci că El voia cu plăcere să-i conducă la pocăinţă.
În acelaşi fel procedează cu ucenicii Săi, când El trezeşte în ei judecata de sine. Noi învăţăm realmente ceva din învăţăturile Lui numai atunci când atât mintea noastră, cât şi inima şi conştiinţa noastră sunt puse la lucru. Şi acest fel în care Domnul Isus a procedat în fiecare caz în parte este cu siguranţă şi una din gloriile morale care caracteriza slujba lui Hristos.
Însă mai mult chiar. În slujba Sa faţă de om, Isus ocupă deseori poziţia unuia care mustră sau condamnă; şi aceasta aproape că nu poate fi altfel, după cum se vede actualmente între oameni; însă demn de admiraţie este felul în care El mustră. Dacă El stă înaintea fariseilor, al căror fel de gândire pământesc se ridica permanent împotriva Lui, atunci cuvintele Lui sunt severe, ca de exemplu: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” (Matei 12.30). Dar dacă se adresează acelora care L-au primit şi Îl iubesc, dar care, ca să savureze părtăşia Sa deplină, au nevoie de o putere mai mare a credinţei şi de o măsură mai mare de lumină, atunci El foloseşte o cu totul altă vorbire; El spune: „Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi” (Luca 9.50).
În evanghelia după Matei 20.20-28, unde este vorba de cei zece ucenici şi de cei doi fi ai lui Zebedei, care voiau să aibă un loc de cinste în Împărăţia Sa, El intervine de asemenea în acest caracter. Într-adevăr, El trebuia să mustre pe ucenici. Nu se putea altfel. Dar El atenuează dojana Lui cât se poate de mult, deoarece El S-a gândit la ce era bun şi frumos la ei! Ce cu totul alt loc ocupă El când ucenicii Săi revoltaţi doreau ca fraţii lor nicidecum să nu fie cruţaţi! El verifică cu răbdare toată problema şi „desparte ce este preţios de ce este fără valoare”.
Tot aşa Domnul Se adresează lui Ioan, mustrându-l, când ucenicii au interzis unuia, care nu voia să meargă împreună cu ei, să alunge demoni în Numele lui Isus. Însă în momentul acela inima lui Ioan a ajuns sub disciplinarea din partea Domnului. În lumina cuvintelor anterioare ale lui Isus (Luca 9.46-48), în care Domnul a mustrat înfumurarea şi grandomania lor, el a descoperit greşeala făcută şi a făcut aluzie la ea, cu toate că Domnul nu a amintit-o cu nici un cuvânt. Şi tocmai pentru că Ioan era conştient de greşeala lui şi acum a mărturisit-o sincer şi fără s-o înfrumuseţeze, Domnul i-a răspuns cu cea mai mare gingăşie (vezi Luca 9.49-50).
La Ioan Botezătorul găsim ceva asemănător. Isus îl mustră, dar cu câtă îndurare ţine seama de împrejurări! Ioan se afla atunci în închisoare. Cât de mult va ţine Domnul seama de aceasta! Şi cu toate acestea Ioan a trebuit să primească o mustrare, deoarece mesajul lui transmis Domnului conţinea un reproş. Dar cât de precaut îl corectează Domnul! El trimite lui Ioan un răspuns care putea fi deplin înţeles şi apreciat numai de Ioan. El lasă să i se spună: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Matei 11.6) Chiar şi ucenicii lui Ioan, care au adus mesajul Domnului lor, nu puteau să înţeleagă dimensiunea acestor cuvinte. Isus voia să-l dea pe faţă pe Ioan înaintea lui însuşi, şi nu înaintea ucenicilor săi sau înaintea lumii.
Cuvintele de mustrare, pe care Isus le-a adresat ucenicilor care mergeau spre Emaus, precum şi acelea pe care El le-a adresat lui Toma după înviere, au o frumuseţe deosebită.
Şi Petru este mustrat în evanghelia după Matei capitolele 16; 17; dar cât de diferită este forma mustrării în aceste două situaţii! Şi toate aceste diferenţe conţin o plinătate de frumuseţe. Oricum ar vorbi Isus, aspru sau blând, tăietor sau cruţând, ori tonul cuvintelor Sale de mustrare este aşa de gingaş, că ele nu sună mai mult decât un îndemn – ca de exemplu atunci când El îi spune lui Petru: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau impozite? De la fii lor sau de la străini?” – sau mustrarea se ridică pe o treaptă, că ea se aseamănă aproape cu o respingere, ca de exemplu când Petru a trebuit să audă: „Înapoia Mea, satano!” (Matei 16.23): totdeauna putem spune cu certitudine, că în toate nuanţele (în baza împrejurărilor care L-au determinat pe Domnul să vorbească) noi descoperim multe desăvârşiri. Toate aceste corecturi venite de la Domnul erau „ca un cercel de aur şi o podoabă de aur fin”, fie că „urechea” era „ascultătoare” sau nu (Proverbe 25.12). „Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu” (Psalmul 141.5). Aceasta este experienţa, pe care Domnul a lăsat pe ucenicii Săi s-o facă!
Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (19)
Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ
Traducere: Ion Simionesc
https://www.soundwords.de/ro/slava-morala-a-domnului-isus-19-a11194.html
//////////////////////////////////////////
Frângerea pâinii sau Neomarxismul „creştin” ? [Faptele Apostolilor 2.42, 46]
Florin
„Să nu treceţi peste ce este scris !” [1 Corinteni 4 : 6] În cadrul prezentului studiu ne vom referi la ce este scris despre frângerea pâinii în Faptele Apostolilor 2.42 şi 46.
„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni … Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă”. (Faptele Apostolilor 2 : 42, 46)
Personal, în perioada 16 – 19 aprilie 2020 (când ne-am amintit de suferinţele, moartea şi Învierea Domnului Isus) am auzit trei păreri care erau diferite şi de biblie dar şi una de alta, despre cum ar trebui să fie luată Cina Domnului, la ora actuală (şi întrebarea legitimă pe care trebuie să ţi-o adresezi personal când auzi astfel de păreri este aceasta :
„Pe cine să crezi ? Care este norma, părerea 1, 2, 3, sau ce scrie în Biblie ?”)
Când unitatea de măsură numită „metru” nu mai este exactă (100 de cm) deoarece au apărut pe piaţă şi rulete la care „metrul” are ori 99 de cm ori 101 sau unele chiar 102 cm după care mă iau ?
După măsura veche (tradiţională / standard) sau după măsura nouă (a celor care spun că nu contează foarte mult ce scrie negru pe alb, ci important este ce înţelegi şi explici tu, din ceea ce vezi) ?
Dacă ar avea aceeaşi călăuzire ar folosi acelaşi etalon, deoarece Biblia a rămas aceeaşi, iar Duhul Sfânt care ne călăuzeşte spune acelaşi lucru tuturor creştinilor, de pretutindeni din lume, indiferent de epoca în care au trăit, trăiesc şi vor trăi !
Chiar faptul că există feluri diferite de a vedea acelaşi lucru, (care este scris negru pe alb în Biblie) ar trebui să ne dea de gândit, deoarece Dumnezeu este Unul !
Este interesant (şi dureros) de observat cum pătrunde între creştini un soi de neomarxism (care cere dărâmarea vechii orânduiri şi nu contează care este acea orânduire, nici nu contează pentru cei care gândesc astfel dacă ea este bună, trebuie demolat tot ce a fost), oameni care caută să reinventeze felul în care Biserica, de când este ea a făcut împărtăşirea cu Cina Domnului.
După două mii de ani, au apărut dintr-odată (cu ocazia virusului şi a stării de urgenţă) păreri diferite, căutând să readucă biserica la origini (adunări de case, ceea ce până la un anumit punct este chiar foarte bine).
Este greu de înţeles însă cum cei care îşi spun „creştini” (care prin definiţie sunt şi trebuie să rămână „urmaşi ai Domnului Isus” şi să facă exact ce a făcut EL) interpretează Cuvântul Lui Dumnezeu într-un mod voit eronat (şi nu voi reda aceste trei păreri greşite care nu au niciun fundament biblic, trei pe care le-am auzit … dar numai Domnul ştie câte vor fi fiind) !
Prima regulă a înţelegerii bibliei este să citim ce este scris, negru pe alb. Cei care distorsionează înţelegerea felului în care trebuie luată Cina Domnului nu au niciun pasaj Biblic în care să scrie negru pe alb că într-o locuinţă particulară (casă) primii creştini :
au frânt pâina şi
s-au împărtăşit şi cu rodul viţei (frângerea pâinii şi rodul viţei, adică 1+1=2, doar frângerea pâinii, fără rodul viţei arată aşa : 1+0=1).
Şi trebuie să accentuăm şi faptul că orice învăţătură biblică importantă are cel puţin două ocurenţe (este scrisă în cel puţin două locuri ; a se vedea I Petru 1 : 20 – 21).
Astfel de oameni când citesc în Faptele Apostolilor despre „frângerea pâinii” (2 : 42 şi 2 : 46) înţeleg că acolo în ambele versete se face referire la Cina Domnului … dar deşi în ambele versete scrie despre frângerea pâinii nu se specifică şi de rodul viţei !
În plus nici nu este folosit acelaşi verb în ambele versete, ci este gr. „klasei” (din „klao”, „a rupe, a fisura”, în Fapte 2 : 42 „frângerea pâinii”) iar în Fapte 2 : 46 („frângeau pâinea” este folosit gr. „klōntes”, „a sparge” / în bucăţi) care este drept că au ambele aceeaşi rădăcină („klao”), dar este clar că Luca a făcut o delimitare între Cina Domnului şi masa de seară, la care evreii foloseau tot o azimă!
Este normal că acasă mâncau (pâine) şi trebuie să ne reamintim că erau oameni care se mulţumeau şi cu pâine fără a avea pe masă altceva … (în rugăciunea „Tatăl nostru” se spune doar despre pâine ca mâncare de subzistenţă).
Unii argumentează că în istorie au fost asemenea cazuri, dar noi nu trecem peste ce este scris. Creştinismul s-a dezvoltat în contextul iudaic al primului secol, în care viaţa religioasă se desfăşura în sinagogă.
Acesta este fundamentul clădirii de cult (a „bisericii” cum greşit spunem noi, deoarece biserica sunt creştinii dintr-o anumită localitate).
De la început, Biserica primară a avut o locaţie („odaia de sus”, dintr-o casă care îi aparţinea familie lui Marcu, (a se vedea Fapte 1 : 13, 2 : 1 „Când au ajuns acasă, s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei … În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc”.
(Dar putem citi şi Fapte 4 : 23, 12 : 12).
Cei care susţin altceva nu-şi pot dovedi părerile, folosind biblia ci doar interpretări ale ei. Aşa au luat fiinţă ereziile. Să dăm ca exemplu botezul copiilor mici.
Cei care îl practică spun că atunci când în Faptele Apostolilor 16 : 30 – 34 scrie despre „toată casa” temnicerului, este logic să înţelegem că avea şi copii mici (ei trec foarte uşor peste ce este scris şi înţeleg ce vor ei din pasajul biblic) !
Temnicerul i-a întrebat pe Pavel şi Sila :
„Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit ?” Pavel şi Sila i-au răspuns : „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”
Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui. Temnicerul i-a luat cu el, chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui. După ce i-a dus în casă, le-a pus masa şi s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu”.
Trebuie menţionate câteva lucruri.
Aici avem o promisiune făcută unei familii. Dar la o evanghelizare, foarte rar toată familia crede în acelaşi timp.
Pavel şi Sila nu au făcut în acest pasaj biblic o promisiune care să fie valabilă pentru orice familie din lume care la un moment dat va auzi Evanghelia !
A fost un Har special pentru familia temnicerului, har de care nu au parte toate familiile de pe pământ !
Dar să revenim la ce ne interesează. Unde scrie clar în acest pasaj biblic că în familie erau şi copii mici (bebeluşi) ? Nu găsim scris şi totuşi alţi credincioşi „îi văd clar” în acest pasaj biblic şi de aceea practică botezul copiilor mici !
Cam aşa este şi cu frângerea pâinii ca act de cult pe care unii credincioşi o văd în Fapte 2 : 46 … deşi nu este vorba nici măcar pe departe de aşa ceva !
Dumnezeu să ne binecuvânteze cu ungerea Duhului Sfânt şi cu Harul de a trăi o viaţă în sfinţenie, pentru a ajunge în Cer !
https://www.cezareea.ro/frangerea-painii-sau-neomarxismul-crestin-faptele-apostolilor-2-42-46/
//////////////////////////////////////
Întrebarea 1: De ce frângem pâinea?
- A. Bremicker
Întrebarea 1: De ce frângem pâinea?
Dacă privim la practica multor creştini, această întrebare se naşte de la sine. De fapt, de ce frângem pâinea? De obicei, această întrebare şi-o pune acela care nu a făcut-o încă sau acela care o face deja de mult timp. Unele lucruri se perindă prin viaţa noastră de creştin fără ca noi să ne întrebăm de ce le facem sau măcar să le conştientizăm. De aceea, este de folos să cugetăm cu atenţie şi cu Biblia deschisă, de ce frângem pâinea duminică de duminică.
La întrebarea “de ce” găsim mai multe răspunsuri:
Primul răspuns: un îndemn
Noi frângem pâinea, pentru că Domnul şi Mântuitorul nostru ne îndeamnă şi apelează la noi să o facem. Acest răspuns încălzeşte inima noastră pentru El. Noaptea în care a dat Cina ucenicilor Săi şi le-a spus: “să faceţi aceasta în amintirea Mea” coincide cu aceea în care a fost trădat şi vândut într-un mod atât de ruşinos. Dacă urmărim textul din Luca 22 vedem că Cel care rostea aceste cuvinte era un Mântuitor în viaţă. Iar dacă privim textul din 1. Corinteni 11 atunci era un înviat, Fiul Omului trăind şi fiind glorificat în cer, Cel care dădea apostolului Pavel o descoperire deosebită şi repeta de fapt ce a spus ucenicilor în acea seară. Pavel n-a auzit acestea de la apostoli, nici nu le-a auzit de la alţii, ci lucrul acesta era atât de important încât Însuşi Domnul, ca Biruitorul înviat de pe Golgota i-a făcut o descoperire specială.
Să ne imaginăm scena din camera de sus: Domnul Isus stă la masă împreună cu ucenicii Săi. Înaintea Sa stă lucrarea pe care urma s-o împlinească. Toate suferinţele, care au legătură cu aceasta, Îi sunt cunoscute. Ştie că momentul când Îşi va da viaţa este foarte aproape. Atunci ia pâinea, multumeşte, o frânge şi o dă ucenicilor, rostind cuvintele: “acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”. Ce dragoste exprimă Mântuitorul prin cuvintele Sale, iar dovada acestei dragoste avea s-o facă pe cruce. Apoi adaugă cuvinte de o profundă însemnătate; de fapt, El exprimă dorinţa inimii Lui: “faceţi aceasta în amintirea Mea”. Nu ar fi aşa de parcă ar vrea să spună: “Vedeţi ce dragoste am faţă de voi ? Sunt gata să-mi dau chiar viaţa pentru voi”? Nu este acesta un apel la dragostea ucenicilor Săi, când le spune: ”faceţi aceasta în amintirea Mea”? Nu este oare o bucurie să-I dăm un răspuns la dragostea Sa? Oare nu este aceasta o moştenire sfântă lăsată de El? Oare nu vrem să-I facem această bucurie şi să frângem pâinea în amintirea Sa?
Odată, au venit zece leproşi la Domnul Isus cu rugămintea să fie vindecaţi. Toţi zece au fost vindecaţi, dar numai unul singur s-a întors la binefăcătorul Său, i-a căzut la picioare şi I-a mulţumit pentru binefacere. Cât de mult S-a bucurat Domnul Isus! Dar nu se simte o undă de dezamăgire şi tristeţe în întrebarea Domnului: „Oare n-au fost curăţiţi toţi zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt”? Cărui grup îi aparţinem, tu şi eu? Celor nouă care au fost mulţumiţi că au fost răscumpăraţi şi iertaţi sau acelui unul singur, care nu s-a mulţumit doar cu atât, ci a dorit să-şi arate recunoştinţa faţă de Mântuitorul Său? Întrebarea Domnului rămâne încă deschisă: Dar unde sunt cei nouă?
Unii desemnează cuvintele Domnului ca fiind o poruncă, pe care ar trebui s-o împlinim. Alţii văd în îndemnul Domnului “faceţi aceasta în amintirea Mea” o ultimă dorinţă a Sa. De aceea se şi spune, să împlinim ultima dorinţă a Domnului. Ambele expresii (porunca şi dorinţa) par că nu reflectă întru totul adevăratul sens. Pe de o parte, aici nu avem de a face cu un stăpânitor, care dă porunci sau legi, ci Îl avem în faţă pe Mântuitorul care era pe cale să-Şi dea viaţa. Pe de altă parte – rămâne sub semnul întrebării dacă într-adevăr poate fi vorba de ultima dorinţă dinaintea morţii Sale, întrucât termenul de “dorinţă” este mult prea slab (irelevant), deoarece dorinţa nu condiţionează la a face ceva; adică o dorinţă poate fi împlinită sau refuzată. Cu siguranţă, Domnul n-a vrut să se înţeleagă aşa. Este vorba de un apel (un îndemn), şi, fără îndoială, Domnul aşteaptă să împlinim acest îndemn al Lui – dar nu cu forţă sau sub presiune, ci dintr-o dragoste de bunăvoie faţă de El. Dacă inimile noastre bat pentru El, atunci nici nu putem altfel decât să-i dăm ascultare îndemnului Său.
Al doilea răspuns: comuniune cu Domnul
Prin frângerea pâinii dorim să arătăm, că avem părtăşie cu Cel răstignit. Pavel le scrie corintenilor: “Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?”( 10:16 ). Este adevărat că părtăşia noastră cu El se bazează pe sângele Său vărsat şi pe trupul pe care l-a dat. Dar la fel de adevărat este – şi mie mi se pare că acesta este gândul primordial aici – că la frângerea pâinii noi mărturisim şi dăm o dovadă clară şi vizibilă că suntem uniţi cu El, deci că avem părtăşie cu El. Când bem din pahar şi mâncăm din pâine, exprimăm faptul că avem părtăşie cu sângele Său (paharul) şi cu trupul Său (pâinea). Putem spune că aici pe pământ ne facem una cu un Hristos care a murit. Fără îndoială că pentru El este o bucurie deosebită, când aici pe acest pământ, unde a stat crucea Sa, găseşte din aceia cărora nu le este ruşine să-şi arate pe faţă părtăşia cu El.
Este important să înţelegem că prin faptul că mâncăm din pâine şi bem din pahar exprimăm părtăşia noastră cu El, dar prin acţiunea în sine nu suntem aduşi în părtăşie cu El. Pavel scrie în 1. Corinteni 1:9 “Credincios este Dumnezeu, prin care aţi fost chemaţi la comuniune cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. Fiecare care a făcut uz într-un mod personal de lucrarea Domnului Isus, este chemat de Dumnezeu în această comuniune. Frângerea pâinii nu are de a face într-un mod direct cu aceasta. Deci prin frângerea pâinii nu suntem aduşi în părtăşie, dar dăm o mărturie publică despre ea atunci când suntem împreună la Masa Domnului ca să vestim moartea Sa.
Al treilea răspuns: comuniune între noi
Prin frângerea pâinii exprimăm că toţi credincioşii de pe faţa pământului sunt în părtăşie şi formează o unitate. Iar acest gând este tot în strânsă legatură cu Masa Domnului. Pavel scrie: “Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.”( 10:17 ). Pentru noi este o bucurie deosebită să exprimăm această unitate. Domnul Isus venise să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Chiar dacă această unitate a copiilor lui Dumnezeu – prin necredincioşia şi vina noastră – astăzi nu mai este văzută, ea totuşi există în ochii lui Dumnezeu şi noi avem o ocazie unică să o mărturisim, dacă vestim împreună moartea Domnului la Masa Sa după principiile Bibliei. Pâinea nu vorbeşte numai despre trupul pe care l-a dat în moarte, ci şi despre unitatea copiilor lui Dumnezeu. Împreună formăm acest un singur trup care este simbolizat prin pâine.
Prin faptul că mâncăm din această pâine mărturisim ceea ce suntem şi anume că suntem una. Este o realitate voită de Dumnezeu, ca adunarea să formeze acest unic trup ( 4:4 ). Noi nu trebuie să făurim această unitate, căci ea există. Când Duhul Sfânt s-a coborât pe acest pământ, în ziua de Rusalii, n-a luat în posesie numai pe fiecare credincios în parte, al cărui trup este astăzi locuinţa Duhului Sfânt (vezi 6:19 ), ci a venit ca să şi locuiască în Adunarea (care este formată din toţi cei născuţi din nou de pe pământ) ( 3:16 ; 2:22 ). Ziua Cincizecimii devine astfel momentul de naştere a Adunării: “Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh, într-un singur trup” ( 12:13 ). Unitatea, pe care o exprimăm prin frângerea pâinii, este tocmai rezultatul lucrării Duhului Sfânt. Noi nu producem această unitate, ci o mărturisim la Masa Domnului şi ne străduim s-o păzim în legătura păcii ( 4:3 ).
De fapt, această unitate îi cuprinde pe toţi credincioşii, care la un moment dat sunt în viaţă pe acest pământ. Desigur că nu este posibil ca toţi credincioşii de pe întregul pământ să se adune împreună ca această unitate să devină vizibilă. De aceea, această unitate este exprimată local, atunci când adunarea se adună într-un loc geografic bine localizat ca să frângă pâinea. De aceea, Pavel le scrie corintenilor despre aceasta: “iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare ale Sale fiecare în parte” ( 12:27 ); asta înseamnă: adunarea locală (de atunci din Corint) este expresia întregii adunări de pe pământ. A înţelege acest lucru este foarte important şi de însemnătate practică atunci când este vorba ca hotărârea unei adunări locale să fie recunoscută în alte adunări. O adunare acţionează întotdeauna şi în numele celorlalte adunări. De aceea, hotărârile care sunt luate de o adunare care este strânsă în numele Domnului Isus, vor fi recunoscute în toată lumea.
Deci părtăşia noastră nu este numai verticală, aceasta înseamnă în sus cu Domnul nostru, ci şi orizontală, aceasta însemnând între noi. Suntem aduşi într-o deplină părtăşie unii cu alţii. Este o mare bucurie şi, în acelaşi timp, un mare privilegiu, să mărturisim această părtăşie la Masa Domnului, dar în acelaşi timp este legată şi de o mare responsabilitate. Dacă dorim să exprimăm această unitate, putem să o facem numai dacă mergem în unitate pe calea noastră unii cu alţii şi în acelaşi timp, dacă şi recunoaştem această unitate într-un mod practic. Dacă dorim să exprimăm această unitate la frângerea pâinii înseamnă că nu putem să frângem pâinea cu orice credincios. Nu putem să pendulăm încoace şi încolo între diferite grupări creştine care nu sunt în deplină părtăşie între ele şi care nu se strâng pe temeiul unităţii unui singur trup; este vorba despre aceia care nu înţeleg strângerea lor laolaltă ca fiind o expresie a unităţii întregii adunări de pe pământ.
Al patrulea răspuns: de ce frângem pâinea?
Noi frângem pâinea ca prin a mânca şi a bea să vestim moartea Domnului. Acest gând este în strânsă legătură cu Cina Domnului, aşa cum este prezentată în 1. Corinteni 11 . Pavel scrie acolo “pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El”( 11:26 ). Deci noi ne strângem laolaltă şi ca să vestim moartea Domnului. Acesta este un mare privilegiu care îi dă întregii strângeri laolaltă, pe lângă bucuria inimii, şi un caracter solemn. Este vorba despre moartea Mântuitorului nostru pe cruce pe care a suferit-o din cauza păcatelor noastre. Noi nu vestim prima dată biruinţa şi învierea Sa (deşi nu putem despărţi acestea de lucrarea de pe cruce), ci ne gândim la moartea Sa, iar prin a mânca din pâine şi a bea din pahar Îi vestim moartea. Într-o lume care nu-L doreşte, Domnul găseşte din aceia – chiar dacă sunt puţini – care în acest fel se gândesc la El.
Acum se pune întrebarea: “Cui îi vestim, de fapt, moartea Domnului?”. Sunt ferm convins că în primul rând o facem înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru. Apoi o facem şi înaintea îngerilor, iar, în cele din urmă, şi înaintea oamenilor; de aici putem extrage următorul gând preţios. În strângerile noastre laolaltă ne amintim că pe acest pământ ne gândim la Domnul nostru, dar într-un mod nedesăvârşit, pe când în cer o vom face într-un mod desăvârşit, în slavă şi în putere. Acest lucru este adevărat.
Şi totuşi în strângerile noastre laolaltă pentru frângerea pâinii, există ceva care durează numai atâta timp cât suntem pe acest pământ şi anume faptul că o facem înaintea ochilor lumii acesteia care nici atunci nu a vrut să-L aibă şi nici astăzi nu vrea să audă de El. Când vom fi ajuns la ţintă şi la tron îl vom înconjura pe Domnul nostru şi atunci Îi vom aduce pe veci mulţumire şi adorare. Atunci o vom face, fiind înconjuraţi de îngerii Săi, dar acum o facem în mijlocul duşmanilor Săi, în mijlocul unor oameni care Îl neagă. Dumnezeu priveşte din cer pe pământ. El vede motivaţiile omului. El le vede pe făpturile Sale care în marea lor majoritate trec indiferente şi reci faţă de lucrarea Fiului Său. Apoi îi vede pe unii care se adună în mijlocul lumii ca să se preocupe cu Golgota. Ei sunt tot timpul interesaţi de ce s-a întâmplat acolo şi îşi ridică ochii în adorare spre Mielul lui Dumnezeu care a fost înjunghiat acolo. Ne putem noi imagina ce înseamnă aceasta pentru Dumnezeu? Noi suntem aşa de mult interesaţi de ce folos ne poate aduce nouă aceasta, dar să ne întoarcem privirile de la noi şi să ne gândim ce semnificaţie are pentru Dumnezeu faptul că oamenii sunt preocupaţi cu ce este important pentru El. Cu câtă plăcere a privit Dumnezeu la Golgota! Cât de mult a fost El glorificat acolo! Şi acum El se bucură când găseşte oameni ca tine şi ca mine care îşi îndreaptă întregul lor interes spre Golgota şi care, prin frângerea pâinii, vestesc moartea Domnului.
Concluzii
La întrebarea „De ce?” am găsit patru răspunsuri:
Este o dorinţă a Domnului nostru, înaintea suferinţelor şi a morţii pe care avea să le sufere, pe care a adresat-o ucenicilor Săi. De aceea pentru noi este o bucurie ca să împlinim acest îndemn.
Prin frângerea pâinii exprimăm că avem părtăşie cu Domnul nostru şi că suntem uniţi cu El, cel răstignit.
Prin frângerea pâinii exprimăm că avem părtăşie unii cu alţii. Împreună cu toţi cei născuţi din nou de pe pământ formăm un singur trup.
Noi vestim moartea Domnului în şi înaintea lumii care atunci nu L-a vrut şi care, şi astăzi, încă Îl refuză.
https://comori.org/adunarea-biserica/intrebarea-1-de-ce-frangem-painea
////////////////////////////////////////
Frângerea pâinii, de E. A. Bremicker
Pe lângă botez, frângerea pâinii este deci a doua acţiune vizibilă, pe care noi, cei credincioşi, o cunoaştem. Credincioşii se adună, potrivit învăţăturii Noului Testament, să mănânce împreună din pâine şi să bea din paharul cu vin. În creştinătate, frângerea pâinii este numită „cină”. Această expresie îşi are originea în faptul că momentul în care Domnul Isus a introdus cina era seara ( 26:20 ) şi, desigur, primii creştini au frânt pâinea seara (Fapte 20:11 ). Noul Testament numeşte aceasta „Mâncarea Domnului” sau „Masa Domnului” în sensul întâlnit în limba română „ servesc masa” sau „ să servim masa” (vezi Fapte 2:42 ; 20:7 (n.tr.) Strâns legat de acest sens este şi gândul despre „Masa Domnului” (vezi 10:21 ).
Nu este un mijloc pentru mântuire
Ca să evităm din capul locului o înţelegere greşită şi care este foarte mult răspândită, dorim să subliniem cu toată hotărârea că a mânca din pâine şi a bea din pahar nu reprezintă un mijloc de a primi mântuirea; asta înseamnă că nu este un sacrament*. Frângerea pâinii în sine nu are niciun efect, adică nu se produce nicio schimbare în acela care ia parte la această acţiune. Frângerea pâinii nu este ceva mistic, ceva tainic si nici nu schimbă lăuntrul omului cu ceva. Desigur, în acţiunea în sine este inclusă o importanţă spirituală deosebită, la care am dori să cugetăm puţin, dar repet: Biblia nu ne învaţă nicăieri că prin frângerea pâinii s-ar produce vreo schimbare în om.
*sacrament – nume dat în religia catolică fiecăreia dintre cele şapte taine bisericeşti
Ca argument pentru asemenea gânduri eronate ar putea fi cuvintele Domnului Isus din Ioan 6 . Acolo El spune iudeilor: „Adevărat vă spun, dacă nu veţi mânca deci carnea Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă deci carnea Mea şi bea sângele Meu are viaţă eternă” (Ioan 6:53-54 ). Contextul arată foarte clar că în acest loc nu este vorba despre Cina Domnului (care nu era încă instituită). Faptul că Domnul aminteşte aici de carnea Sa şi de sângele Său nu înseamnă deloc că se referă la cină. Nu! Expresia Domnului din Ioan 6 vrea să spună că noi, oamenii, trebuie să facem uz într-un mod personal de lucrarea Sa (sângele Său vărsat, viaţa pe care Şi-a dat-o în moarte), pe care urma s-o împlinească. „Să mănânci carnea Sa” şi „să bei sângele Său” înseamnă, în primul rând, să primeşti viaţa veşnică şi apoi să hrăneşti această viaţă.
De asemenea, expresia folosită de Domnul în Matei 26:28 când a instituit cina, ar putea fi înţeleasă greşit. El spune: „Beţi toţi din el; pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Dacă citim cu atenţie, devine clar că nu prin faptul că bem din pahar primim iertarea pacatelor, ci prin ceea ce reprezintă paharul: adică sângele Mântuitorului. Numai credinţa în sângele vărsat al Mântuitorului pe cruce lucrează o schimbare lăuntrică în om şi îi aduce iertarea păcatelor, mântuire, pace şi siguranţă veşnică. Acest gând este în deplină concordanţă cu învăţăturile pe care ni le dă Noul Testament şi în celelalte locuri.
Frângerea pâinii în Noul Testament
Cugetările noastre despre botez se potrivesc foarte bine şi în ceea ce priveşte adevărul despre frângerea pâinii. Evangheliile ne arată instituirea cinei, Cartea Faptele apostolilor ne spune cum primii creştini se adunau pentru frângerea pâinii, iar în 1 Corinteni găsim explicată învăţătura referitoare la această acţiune:
1) Găsim instituirea cinei în evanghelii – dată de Însuşi Domnul Isus. Primele trei evanghelii vorbesc numai despre aceasta. A treia, Evanghelia după Luca face diferenţa foarte clară între Paşte şi Cina Domnului. Este evident că Dumnezeu vrea să ne transmită ceva foarte important, de vreme ce faptul că Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut a dat cina ucenicilor Săi este reţinut în trei evanghelii.
2) Faptele Apostolilor ne arată că primii creştini se strângeau pentru a frânge pâinea. Deja în capitolul 2 scriitorul constată că ucenicii „stăruiau” (v.42) şi că o făceau zilnic (v.46). Mai târziu, devenise obicei faptul că ei luau cina în fiecare întâia zi a săptămânii (vezi Fapte 20:7 ).
3) În 1 Corinteni apostolul Pavel, condus de Duhul Sfânt, le explică celor din Corint ce profunzime spirituală stă în spatele acestei simple acţiuni. Este de remarcat că tocmai în această epistolă se vorbeşte despre frângerea pâinii. Tot aici este vorba despre ordinea în cadrul unei adunări locale, despre viaţa noastră comună ca credincioşi, aşa cum ne-a aşezat Dumnezeu împreună (vezi 1:2 ). Frângerea pâinii nu are de-a face – ca botezul – cu umblarea noastră personală cu Domnul Isus, ci este strâns legată de calea noastră comună.
Înainte de a adânci aceste gânduri, doresc să citez câteva locuri din Scriptură, care sunt foarte importante în abordarea subiectului nostru:
- a) Luca 22:19-20 : Şi, luând pâine, mulţumind, a frânt şi le-a dat, spunând: “Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea Mea! Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest* pahar este noul legământ în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”
- b) Fapt. 2:42: Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
- c) 10:14-22 : De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată*: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?
- d) 11:20-30 : Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El. Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm.
(* Explicaţie: în Luca 22 şi în 1. Corinteni 11 sângele este văzut în legătură cu noul legământ. Aceasta nu înseamnă că noul legământ s-a încheiat cu credincioşii din timpul harului. Din Ieremia 31 , 31 ştim că acest nou legământ va fi încheiat în viitor (în împărăţia milenară) cu casa lui Israel. Dumnezeu nu s-a unit cu noi printr-un legământ, ci creştinii Îl cunosc pe El ca Tată, iar sângele vărsat pe cruce este şi temelie pentru legământul cel nou încheiat cu Israel. Dar binecuvântările noului legământ sunt şi binecuvântările noastre. Noi savurăm încă de pe acum rezultatele noului legământ ( 3:6 ). De aceea, Domnul Isus aminteşte de noul legământ atunci când le dă paharul.)
Două laturi diferite
Cu siguranţă, Pavel a avut un scop bine definit atunci când a vorbit de două ori despre frângerea pâinii. Dacă vom compara aceste două texte, vom constata că, deşi vorbesc despre acelaşi lucru, totuşi îl prezintă din două prisme (puncte de vedere) diferite. 1. Corinteni 10 vorbeşte despre Masa Domnului, iar 1. Corinteni 11 vorbeşte despre Cina Domnului. În ambele locuri este vorba despre frângerea pâinii, dar Duhul Sfânt doreşte să ne prezinte două laturi pe care noi – fără să le despărţim – totuşi trebuie să le diferenţiem cu atenţie.
Ambele laturi vorbesc despre privilegii şi binecuvântări, dar în acelaşi timp amândouă vorbesc şi despre responsabilitate. Masa este, în scriptură, o imagine a părtăşiei (a comuniunii). La o masă sunt mai mulţi adunaţi şi împart între ei, de exemplu, o mâncare. Acest lucru ne este prezentat în 1. Corinteni 10 . Aici este vorba despre părtăşie. În calitate de credincioşi, care luăm parte la frângerea pâinii, avem părtăşie cu Domnul nostru, dar avem părtăşie şi între noi. Acesta este unul din marile privilegii şi binecuvântări pe care le putem avea ca creştini. Avem părtăşie unii cu alţii şi acest lucru îl exprimăm practic când suntem adunaţi în jurul Mesei Domnului pentru a frânge pâinea.
Cina Domnului ne vorbeşte tot despre binecuvântările noastre, dar scoate în evidenţă binecuvântările personale. Este o binecuvântare personală pe calea noastră comună că putem mânca din pâine şi bea din pahar. Cine face aceasta îşi aminteşte de moartea Domnului şi vesteşte moartea Sa. O face în amintirea Sa.
Paralel cu binecuvântarea copiilor Săi, Dumnezeu le prezintă şi responsabilitatea pe care o au şi care se află în legătură cu binecuvântarea. Acest principiu este întâlnit deseori în Biblie şi îl găsim şi aici. Ambele texte din 1. Corinteni 10 şi 11 ne prezintă, pe lângă binecuvântări, şi responsabilitatea noastră. Acest lucru este sugerat prin apelativul „Domnul”. Nu este nici Masa lui Hristos, nici Cina lui Hristos, ci este Masa şi Cina Domnului. Când ne preocupăm cu frângerea pâinii, atunci nu ne oprim numai la binecuvântări, (deşi şi ele sunt minunate), ci recunoaştem foarte clar că Dumnezeu le leagă de responsabilitate.
Această responsabilitate are – la fel ca şi privilegiul de a lua parte la frângerea pâinii – două laturi. În 1. Corinteni 10 este vorba despre părtăşie, unde toţi credincioşii formează împreună un singur trup. Aici se pune întrebarea: Cu cine frângem noi pâinea? Răspunsul la această întrebare nu este lăsat la bunul plac al fiecăruia în parte, ci este vorba despre o responsabilitate comună. În 1. Corinteni 11 este prezentată partea personală, iar aici se pune întrebarea: În ce chip şi în ce fel mănânc pâinea? Binecuvântarea personală este condiţionată de responsabilitatea personală. De aceea Pavel le cere corintenilor în acest capitol : “să se cerceteze dar omul pe sine”.
Concluzii
Frângerea pâinii are două laturi, pe care nu trebuie să le despărţim una de cealaltă, ci trebuie să le diferenţiem:
– partea comună potrivit textului din 1. Corinteni 10 ; (Masa Domnului): împreună avem dorinţa să exprimăm ceea ce suntem şi anume una. Aceasta o facem prin faptul că frângem pâinea. Avem părtăşie unii cu alţii. Iar de acest privilegiu (de a putea lua parte la Masa Lui) este strâns legată o responsabilitate; este vorba despre responsabilitatea comună. Astfel, ne întrebăm: cu cine putem să frângem pâinea?
– partea personală potrivit textului din 1. Corinteni 11 (Cina Domnului): orice credincios, în mod personal, simte nevoia să se gândească la moartea Domnului. O face împreună cu alţii şi se bucură de acest lucru, iar de acest privilegiu personal este legată responabilitatea personală, acest lucru referindu-se la în ce fel şi în ce chip o fac, vrednic sau nevrednic.
Desigur, în ambele cazuri este vorba despre calea noastră comună, iar aici există şi binecuvântări personale şi binecuvântări comune, iar de acestea se leagă şi o responsabilitate personală şi una comună.
Pâinea şi vinul
Cina Domnului este compusă din două elemente, pâinea si vinul. Aşa a dat-o Domnul Isus ucenicilor Săi şi tot aşa o regăsim şi în 1. Corinteni 11 . Cele două elemente sunt simboluri, dar ele au o importanţă profundă. Ce înseamnă acestea, ne explică Însuşi Domnul Isus:
- a) pâinea: “Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”( 22:19 ). Pâinea vorbeşte deci despre trupul Domnului Isus care a fost dat la moarte. El a fost gata să sufere moartea în locul nostru. La acest lucru ne gândim când frângem pâinea.
- b) vinul: „Acest pahar este noul legământ* în sângele Meu, care se varsă pentru voi” ( 22:20 ). Paharul ne aminteşte de sângele Domnului Isus, care s-a vărsat pe crucea de pe Golgota. Este sângele ispăşirii, sângele prin care au fost spălate toate păcatele noastre şi prin care avem pace cu Dumnezeu. În Vechiul Testament era valabil principiul: “În sânge este viaţă”; deci şi paharul cu vin ne aminteşte tot de moartea Domnului.
În 1. Corinteni 10 şi 11 ne este explicat înţelesul acestor simboluri. În învăţăturile despre Masa Domnului din capitolul 10 mai sunt amintite şi alte înţelesuri pe care le are pâinea. Ea nu ne aminteşte numai de trupul Domnului dat la moarte, ci, în acelaşi timp, ne arată şi roadele minunate ale lucrării de pe cruce şi anume că acum toţi credincioşii formează o unitate minunată. Credincioşii sunt “o pâine”, şi Hristos este Capul proslăvit. “Pentru că noi cei mulţi suntem o singură pâine” ( 10:17 ).
Reţinem deci că pâinea şi vinul sunt doar simboluri. Ele nu se schimbă când sunt consumate şi nici nu-l schimbă pe acela care le consumă. Când Domnul spune “acesta este trupul Meu” şi “acest pahar este noul legământ în sângele Meu”, atunci pâinea nu devine trupul Său şi nici vinul nu devine sângele Său, ci pâinea simbolizează trupul, iar vinul simbolizează sângele Său.
Masa Domnului
Aş dori să mai adaug ceva referitor la expresia “Masa Domnului” care apare în Noul Testament numai în 1. Corinteni 10 . Desigur că această expresie nu are nimic de a face cu obiectul de mobilier (chiar dacă din motive practice pâinea şi paharul se află pe o masă), ci este vorba despre principii care au legătură cu faptul că noi savurăm privilegii comune şi dorim să corespundem responsabilităţii noastre comune.
Acest lucru îl putem clarifica printr-un exemplu din viaţa cotidiană. În orice familie în care sunt şi copii există câteva “reguli” de care trebuie să ţină cont fiecare atunci când se află la masă. De exemplu: există regula ca înainte şi după masă să se spună câte o rugăciune, sau ca, după masă, să se citească din Biblie sau din calendar; sau copiii să rămână la masă până când toţi au terminat de mâncat etc. Aceste principii sunt şi rămân întotdeauna valabile, indiferent de locul unde se serveşte masa: în bucătărie, în sufragerie sau în grădină. Chiar dacă sunt şi musafiri prezenţi şi este necesar ca mâncarea să se servească la mai multe mese, principiile (regulile) casei rămân neschimbate. Transferând aceste imagini asupra subiectului nostru (“Masa Domnului”), vom observa că există principii (reguli) care au aceeaşi valabilitate în orice loc unde credincioşii sunt adunaţi pentru a frânge pâinea.
Revenim la exemplul de mai sus şi ne întrebăm cine este cel care hotărăşte în familie regulile de la masă? Cu siguranţă, putem spune că tată sau stăpânul casei este cel care le stabileşte. Niciun musafir n-ar îndrăzni să încalce aceste reguli sau să introducă altele noi. Acum ne putem pune întrebarea: Cine hotărăşte regulile la “Masa Domnului”? Răspunsul este simplu: Însuşi Domnul. Nu noi hotărâm ce principii sunt valabile la Masa Domnului, ci însuşi Domnul, iar aceste principii le găsim în Cuvântul Său.
Concluzii
Domnul Isus a instituit Cina. Pâinea şi vinul sunt semne ale morţii Sale şi ne amintesc de trupul Său, pe care l-a dat la moarte, precum şi de sângele Său. Frângerea pâinii are două aspecte principale. Pe de o parte, vestim moartea Sa (aspectul personal), iar pe de altă parte, exprimăm părtăşia cu El, dar şi părtăşia între cei credincioşi (aspectul comun).
Ambele aspecte cuprind atât privilegii cât şi responsabilităţi.
În continuare am dori să analizăm aceste principii, iar abordarea pe care o vom face va fi sub forma a şapte întrebări ca să înţelegem mai bine ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre caracterul frângerii pâinii, precum şi felul şi sensul strângerii laolaltă pentru frângerea pâinii.
https://comori.org/adunarea-biserica/frangerea-painii/
////////////////////\\\
Noua Ordine Mondială = revoluţia teroristă neomarxistă (III)
GEORGE COANDĂ
Ei nu au făcut altceva decât să sesizeze răul din schimbarea de paradigmă, în “mersul lumii”, “mizeriile istoriei” şi o evidentă endemizare a frustrărilor şi alienărilor societăţii occidentale capitaliste de la economie la cultură. Însă stăruinţele şcolii frankfurtiene de recitire critică – aşa cum a produs Louis Althusser -, de reinterpretare a filosofiei, şi acelei politice, şi acelei economice a lui Karl Marx au fost insidios confiscate de cercurile, mai mult sau mai puţin oculte, ale establishment- ului financiar-bancar şi ale corporatismului multinaţional, existând între acestea o ţesătură osmotic sinergică de interese pentru acumularea, sans frontieres, de profit fabulos în detrimentul naţiunilor şi alcătuirilor lor statale. Nu contează ideologiile şi formele de exprimare societală (apropo de regimuri politice, fie de stânga, fie de dreapta, dictatoriale sau nu), acestea nefiind decât experimente, pe termen mai lung sau mai scurt, pe care establishmentele întrunite, le aduc pe lume iar lumea (naţiunile) este atât de pervers instrumentată încât este convinsă că mai ales răsturnările revoluţionare – ea este autoarea “pe proprie răspundere” (credulitate păguboasă) a schimbării. Scopul: internaţionalizarea obţinerii acelui fabulos profit, naţiunea/statul naţional fiind, totuşi, un obstacol în calea ofensivei Noii Ordini Mondiale/globalizarea. Era nevoie de o păcăleală “teoretică şi practică”, de o filosofie socio-politică, deci, or neomarxismul “Şcolii de la Frankfurt” venea mănuşă, sloganul “Proletari din toate ţările, uniţivă !” fiind reşapat în acele ordine de “corectitudine politică” (political correctness) izvorâte din “marxismul cultural”, tot de sorginte internaţionalistă: “Naţiuni, uniţi-vă/metisaţi-vă şi dispăreţi!”, “Minorităţi, supuneţi/sfidaţi majoritatea!” şi “Globalizarea fie religia în numele profitului corporatismului multinaţional!”. Şi, iată, fără niciun dubiu, apariţia şi operaţionalizarea revoluţiilor teroriste neomarxiste (fronturi/uniuni de salvare naţională, portocalii, “occupy”, “primăvara arabă”, “black lives matter”, ale “steagului curcubeu”/LGBT şi care vor mai urma cu premeditare) ţinta finală fiind crearea unei monstruoase lumi orwellian cyborgizată de big brotherii apocalipsului globalizator neomarxist. Se aude, însă, strigătul de revoltă întru supravieţuire, reidentificare şi reafirmare al naţiunilor. Sfârşitul istoriei omenirii nu va veni chiar dacă chipurile lumii se schimbă. Este o logică stare de devenire. Istoria are instrumentele/salvgardatoarele ei resetări. Nu vă pierdeţi niciodată speranţa!
https://www.jurnaldedambovita.ro/jdb_articol–noua-ordine-mondiala-revolutia-terorista-neomarxista-iii,55142.html
///////////////////////////////////////////
Un altfel de Experiment Pitești: Experimentul Neomarxist
România este supusă de șapte ani, cu toată forța, experimentului Neomarxist, care este un altfel de Expriment Pitești.
În ce constă de fapt Experimentul Neomarxist, și care este simitudinea lui, până la identificare, cu Experimentul Pitești?
Reeducarea
Reeducarea la nivel național, de data asta.
De șapte ani, o întreagă țară, un întreg popor și națiunea română sunt atacate cu o forță de nebănuit pentru a fi Reeducate, in cele mai adânci resorturi ale fibrei românești.
A început cu:
1) Falsificarea Istoriei în școli,
cu diminuarea lecțiilor de Istorie, cu ștergerea eroilor din cărțile de istorie simultan cu lipsa totală de interes manifestată de autorități față de comemorarea unor evenimente importante ale națiunii și poporului român:
Felul execrabil în care Iohannis și statul român au tratat anul 2018 – 100 de ani de la Marea Unire -, lipsa oficialilor de la majoritatea evenimentelor de comemorare a istoriei, alături de Falsificarea Istoriei și Diminuarea Importanței Poporului sunt parte a
Deconstructivismului sau Procesului de Reeducare.
2) Educația LGBT,
despre care acum șase-șapte ani nici nu știam că există, a devenit prioritatea guvernanților, de la mitingurile LGBT aprobate și încurajate pe bandă rulantă, până la Forțarea educației LGBT de la Grădiniță, Școală și Universitate .
V-am prevenit demult asupra acestui pericol: Copiii dumneavoastră vor fi încurajați să se masturbeze și să aibă relații sexuale cu cei de același sex din momentul în care lucrul acesta va fi fizic posibil, fie că va fi la șapte, opt sau zece ani. Practic, conform Freudomarxismului, până la vârsta de zece-doisprezece ani copiii ar trebui să aibă experiențe sexuale cu alți copii de același sex. Să nu îmi spuneți că nu ați observat lucrul acesta în școli, scăderea drastică a vârstei la care copiii încep sexul, undeva la 10-12 ani, pentru că asta înseamnă că nu vă uitați în jurul dumneavoastră. Faceți un experiment și întrebați-vă copilul/nepotul/nepoțica dacă lucrul acesta este real în școala lor. O să fiți șocați.
Aceasta face parte din planul Reeducării LGBT, alături de încurajarea consumului de „iarbă” și droguri în școli, de care nimeni nu vorbește. Școlile din România au devenit raiul vânzării și consumului de stupefiante.
3) Dărâmarea Creștinismului și înlocuirea lui cu Ateismul.
E un fenomen evident, și s-a manifestat cu toată forța și atunci când le-a fost interzis românilor să între în Biserică de Paște. Chiar dacă nu au mai avut curajul să repete nemernicia, guvernanții continuă cu lupta de dărâmare a Creștinismului, prezentându-i pe creștini ca fiind retrograzi, învechiți și arhaici
E drept că aici manipularea este totală, pentru că au fost create forțe politice care, de exemplu, spun că a te vaccina echivalează cu a-ți vinde sufletul, sau că patriotismul înseamnă antivaccinism(?!), argumente care sunt induse și create chiar de cei care sunt parte a fenomenului de Reeducare. Despre asta o să mai vorbesc.
4) Răsturnarea tuturor valorilor și tradițiilor, înlocuirea lor cu o lume falsă, artificială, de cele mai multe ori digitală, dar nu numai.
Bineînțeles că Deconstructivismul și Reeducarea au multe alte forme, dar specificul românesc – și nu numai – are câteva particularități, ceea ce îl aseamănă – și depășește – Fenomenul Pitești.
Reeducarea prin Moarte
A început cu Asasinatul de la Colectiv, unde a fost inventat termenul „Corupția Ucide”.
Era prima dată după anii 50 când Moartea ( provocată) făcea din nou parte din fenomenul Reeducării. Așa a putut Iohannis să-l aducă pe Cioloș și Neomarxiștii USR la putere, așa a reușit să asmută o mare parte a populației împotriva politicienilor care trebuiau înlocuiți cu Neomarxiști.
O întreagă clasă de politicieni a fost rasă și băgată în pușcării, locul ei fiind luat de Neomarxiști, pe față. Inclusiv Mișcarea Naționalistă de apărare a fost preluată de Neomarxiști, George Simion și ai lui fiind parte importantă a procesului de Reeducare. Așa cum am spus, Mișcarea Neomarxistă din România își are rădăcinile în Globalism și în Mișcarea Generată de Soroș la Roșia Montană. George Simion, ca și mulți alții, au fost Creați de ONG-urile Soroșiste care au generat Mișcările de la „Roșia Montană”.
Mai țineți minte cum loveau în asfalt cu sticluțele de plastic?
„- Uniți, Salvăm, Roșia Montană!”?
apoi
„- Uniți, Salvăm, toată România!”?
( USR)
apoi
„Cine nu sare ia închisoare!”?
(Neomarxiștii și PNL-iștii în frunte cu Ludovic Orbán)
„Corupția Ucide!”?
Fenomenul manipulator este de o complexitate extrem de mare, dar și extrem de dur.
Cei cinci/șase sute de români morți pe zi de Covid nu sunt deloc întâmplător.
În acest moment știm clar că Miniștrii Neomarxiști care au condus Ministerul Sănătății împreună cu Arafat intenționat nu au aprovizionat spitalele cu medicamente, aparatură și oxigen pentru ca în toamnă să moară minimum cinci/șase sute de oameni pe zi, majoritatea oameni în vârstă, dar nu numai.
Este asasinată o întreagă generație de bunici, deloc întâmplător fix aceia care erau repere morale și creștine pentru urmași.
– Ați observat un fenomen?
– Ne-am obișnuit cu numărul zilnic al morților!
Că sunt 400, 500, 600, bunicii noștri morți au devenit un număr.
Mor oamenii ca în Război, dar pe noi ne preocupă mai mult faptul că nu putem intra în Mall sau la restaurant. Ruptura între Generația tânâră și Seniori s-a produs.
Nu mai interesează pe nimeni câți au murit. Mai important este să urle politicienii că libertatea lor e furată, dar mai ales interesează cine va fi Prim-Ministru și cum va fi Guvernul.
Stați liniștiți, că nu v-ați schimbat, nu v-ați înrăit peste noapte. Manipularea – parte a Reeducării – este atât de puternică, încât așteptați cu sufletul la gură să vedeți dacă va fi Guvern cu PSD sau cu USR.
Ca să vă răspundeți la această întrebare, trebuie să răspundeți la o alta:
– A știut sau nu Câțu de Asasinatul în Masă pe care l-au pus la cale Neomarxiștii care au condus Ministerul Sănătății?
Dacă a știut este la fel de Criminal ca ei, iar dacă nu a știut este la fel de grav, pentru că era Prim-Ministru.
Faptul că azi Opțiunea principală a lui Câțu este de a face un Guvern din nou cu Neomarxiștii lui Cioloș, ne face să credem că a știut și este parte a planului de Reeducare Neomarxistă.
Rămâne de văzut ce va face PNL, care poate fi destructurat de Neomarxiștii de la USR dacă se aliază din nou cu ei, sau dacă pornește războiul cu Criminalii Neomarxiști.
Gelu Vișan
///////////////////////////////////////////
Neomarxism în Biserica Evanghelică din Germania. Se concentrează pe LGBTQ, mediu, diversitate, migrație și climă. Amplu pelerinaj pentru ideologia de gen
Scris de: ZIUA NEWS
Însăși instituția care ar trebui să întărească identitatea creștină a societății germane a devenit cel mai mare adversar al ei atunci când vine vorba de Biserica Evanghelică Germană (EKD).
Cu puternice ideologii neo-marxiste, fără a ține seama de declinul rapid al propriilor membri, a devenit una dintre cele mai proeminente forțe motrice ale islamizării Germaniei, nu numai prin sprijinul său ideologic și politic neclintit pentru migrația în masă, ci și prin finanțarea directă a bărcilor de salvare a migranților în Marea Mediterană.
Cel mai recent element progresist pe care conducerea EKD nu a putut rezista să-l apere este politica de identitate LGBTQ. Într-un buletin informativ adresat credincioșilor rămași aproape de cultul protestant, conducerea bisericii a anunțat un pelerinaj intitulat „Mergeți pentru dreptatea de gen”. Președintele Consiliului EKD, președintele Annette Kurschus, face apel la acțiuni „curajoase” la începutul noului an, sugerând că sprijinul pentru cauza LGBTQ în Germania, deși nu a fost obligatoriu, a fost considerat un act de sfidare.
„Pot deschide uși, pot ieși în stradă, pot fi alături de cei neiubiți, pot contracara țipetele de ură”, afirmă apelul către membrii bisericii. Totuși, nu este inclusă nicio explicație despre numele străzii din Germania unde a auzit președintele Kurschus „țipete de ură” față de identitatea gen. Cu toate acestea, ea solicită mai multă egalitate de gen în toate domeniile societății și vrea mitinguri pentru „departamentele de gen și organismele de egalitate” în bisericile regionale ale EKD.
În cadrul EKD, toate centrele regionale trebuie să aibă departament de gen. Membrii ar trebui să participe la nu mai puțin de nouă pelerinaje la nivel național. Inițiatoarea este prima doamnă Elke Büdenbender, soția președintelui Frank-Walter Steinmeier, care va oferi binecuvântarea pentru pelerinaj.
Pagina web Go for Gender Justice a bisericii cere „depășirea devalorizării și a violenței, recunoașterea diversității și distribuirea echitabilă a muncii, a puterii și a influenței”, dar nu îi adună nicăieri pe credincioși să ajute victimele pandemiei de coronavirus, să aibă grijă de bătrâni sau să-i ajute pe cei care îngheață în case din cauza costurilor ridicate ale tranziției ecologice a Germaniei.
În schimb, mesajul de Anul Nou al EKD este că „drepturile omului se aplică indiferent de gen și identitate sexuală”. Doar pentru ca manifestul lor să se distingă oarecum de campaniile altor ONG-uri seculariste pentru drepturile omului, pe site-ul lor web, aceștia numesc misoginia un păcat și afirmă că suntem chemați de Dumnezeu să ne pocăim pentru „relele făcute oamenilor queer…”
Jurnalistul Josef Kraus a remarcat în articolul său pentru Tichys Einblick că trebuie să existe îngrijorări pentru o „biserică” care, în timpul uneia dintre cele mai mari crize de sănătate ale vremurilor noastre, nu face nimic care să semene cu caritatea creștină. Mulți oameni bolnavi, suferinzi și singuri care plâng sunt lăsați în cea mai mare parte singuri.
De asemenea, Kraus subliniază că liderii bisericii au capitulat în fața dictaturilor și restricțiilor de libertate promovate de politicieni, chiar și interzicerii slujbelor bisericești, fără a le pune vreodată la îndoială. El numește EKD „un ONG deținut de guvern, finanțat din impozite cu generozitate, moralizator și politizator”. El îl acuză pe liderul său că s-a supus ideologiei de gen, uitând în același timp că ideologia de gen este de fapt doar „marxism cultural roz” care aparent militează pentru diversitate, dar în realitate își propune să niveleze toate diferențele dintre indivizi și grupuri.
De asemenea, Kraus subliniază că Biserica Evanghelică Germană a început în ultimii ani să semene cu o sectă finanțată de stat și, prin urmare, statutul lor de instituție care nu plătește taxe ar trebui revizuit.
Este aproape un sacrilegiu faptul că conducerea EKD instrumentalizează concepte creștine antice, cum ar fi „pelerinajul”, pentru ceea ce este o agendă marxistă din ce în ce mai secularistă. Pelerinajul a însemnat întotdeauna o călătorie spirituală către Hristos, nu un marș în sprijinul cauzelor la modă promovate de autoritățile seculariste. Pasajul biblic pe care Annette Kurschus îl alege pentru campania ei de pelerinaj de gen este „Cel ce vine la Mine, nu va fi izgonit niciodată afară” (Ioan 6, 37). Nu este clar dacă versetul Evangheliei a fost tăiat în jumătate de dragul conciziei sau pentru că întreaga propoziție este problematică pentru EDK. Desigur, întregul verset spune „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine, iar pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni niciodată afară”, ceea ce, desigur, ar încălca directiva de vorbire neutră din punct de vedere al genului a Bisericii germane.
În 2017, EKD a pierdut până la 390.000 din membrii săi, în comparație cu 268.000 câți a pierdut Biserica Catolică. Sigur, reprezentanții instituției sunt în concordanță cu propaganda guvernului care dă vina pe demografia Germaniei. Fiind unul dintre cei mai mari susținători financiari ai bărcilor ONG-urilor germane de contrabandă de migranți, ei sunt cu siguranță pe drumul cel bun pentru a schimba demografia țării, dar milioanele de migranți economici din țările predominant musulmane nu vor face nimic pentru stranele goale din bisericile protestante din Germania, notează Remix News.
https://m.ziuanews.ro/externe/neomarxism-n-biserica-evanghelic-din-germania-se-concentreaz-pe-lgbtq-mediu-diversitate-migra-ie-i-clim-amplu-pelerinaj-pentru-ideologia-de-gen-1568026
///////////////////////////////////////
Primejdia neomarxismului (1): celebrarea nașterii unui monstru,de Prof. dr. Iosif Țon
Marx, un monstru? De ce? Care e motivul pentru care ideile lui sunt atât de periculoase? Află semnificația din spatele statuii lui Marx, oferită de chinezi orașului Trier, din Germania, locul unde s-a născut Karl Marx.
Află mai multe despre creștinism, ateism, alte religii și filosofii: https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/alte-religii-filosofii
- r. Fostul președinte al Comisiei Europene, menționat în videoclip, e Jean-Claude Juncker.
/////////////////////////////////////////
Chiar daca este geniala aceasta Doamna a Cantului…asata inseamna sa-l detronezi pe Satan si sa-l intronezi pe Duhul Adevarului
https://www.youtube.com/watch?v=cMs9HUpv_UU
//////////////////////////////////////
(Chiar daca chinezariile globaliste l-au omorat pe Daniel,Duhul Sfant l-a inviat,ca sa-l introneze in inima innoita- ca Sef, sa domneasca si,DIMPREUNA- sa rodeasca pentru noi…) Covid, atacul chinezesc
Frate Daniel este adevărat că ați avut o „răpire sufletească“ sau că ați fost „dincolo“ când ați fost în spital cu Covid ?
Cam așa ceva. S-a petrecut în Ianuarie 2021 și iată cum. Am scris atunci câteva însemnări care-mi prind acum foarte bine.
Covid, necovid, dar eu am murit de câteva ori!
Mă scufundam în întunericul unui puț fără fund, un fel de ascensor spre adâncuri, mai jos, mai adânc, din ce în ce mai spre negura neființei …
Ochii îmi erau din ce în ce mai grei și mai inutili, întorși acum spre înăuntru.
Dintr-o dată, deasupra s-au străluminat trei siluete îmbrăcate în uniforme albastre. Purtau măști și deasupra niște viziere aproape circulare. Nu li se vedeau fețele, puteau fi ceva roboți sau ființe extraterestre …
2.
Nu există Covid! Există doar o boală ciudată. Câțiva medici hiperactivi ne tot îndeamnă să ne apărăm și întărim mecanismul de imunizare împotriva acestei ciudate boli pe care nimeni nu pare să o înțeleagă.
Când apar cazuri grave, valuri veritabile de infectări, aceeași medici sar de la o resursă la alta, disperați să reducă numărul celor grav incapacitați și vai, morți. O tragedie.
3.
În ciuda tuturor tratamentelor preventive, Daniela a fost dusă la spital marți, iar eu miercuri seara, spre Joi. Sâmbătă dimineața de dinainte, după nopți cu sufocări, m-am dus la Daniela să-i spun direct: “Du-mă la spital”.
N-am apucat. A vorbit ea prima și mi-a zis: “Du-mă la spital”, iar eu n-am mai zis nimic. Pe mine m-a dus Marius, ginerele nostru seara. După două triajuri superficiale și doua radiografii greșite ne-au trimis acasă fără tratament. Era sâmbătă seara târziu; 2 Ianuarie 2021.
Miercuri seara mi s-a blocat respirația aproape total. L-au sunat pe Dr. Dan Buda și el a cerut să mă vadă pe telefon. Eram albastru. “Dan, eu mor”, am bâiguit.
“Chemați repede Salvarea!”
Mi-au pus pe traseu oxigen. Respiram foarte greu. La spital, cel care m-a dus înăuntru de la Salvare era român. “Frate Branzai, ce-i rău?” Nu puteam vorbi, iar el o fi crezut că nu-l recunosc. “Știți eu cu fata lui Burtea …” Ar fi trebuit să știu mai clar, dar atunci nu știam.
A stat preț de câteva secunde, suficient să-mi arate cu mâna spre o cameră: “Acolo a murit deunăzi Nicu Păulescu.”
“Îl știam de-o viață, am zis eu: “Și ce om grozav a fost Păulescu!”
“Eu vă las acum și plec, că am pe altcineva.” Și s-a dus lăsându-mă cu imaginea locului unde a murit Nicu. Începuse dintr-o dată să miroasă urât acolo.
A urmat o radiografie și confirmarea că amândoi plâmânii mei au ieșit complet albi. Eram grav. Respirația era blocată chiar și atunci când o presau cu mult peste parametrii admiși de oxigen. M-au lăsat suspendat în limbo și nici până azi nu știu cine m-a salvat blocând calea mea spre teribilele saloane de intubarea pe ventilator.
Plecaseră toți, dar cu mine nu știau să mă mai ducă la un etaj de sus s-au să mă lase acolo la demisol. Doctorul de sector s-a aplecat peste mine și mi-a spus: “Va trebui să te pun pe respirator. Mâine vom încerca sa te scoatem, dar sunt șanse mici. Cu cine să vorbim mâine dacă te lăsăm pe aparat sau nu?”
Daniela era deja internată. Eu murisem pe jumătate ca Păulescu. Am îngânat cu ochii închiși: “Cu fata mea”!
Fără altă precizare. În inima mea pe fiecare din ele le cheamă ”fata mea”.
4.
Eram singur pe targa mecanică și așteptam. În inima mea plecasem însă. Nu venea însă nimeni să mă ia. Dumnezeu nu are doar oameni cu lacrimi, ci și cu mâini și picioare. Nebănuit de mine, se dădea o luptă încrâncenată. Unii observaseră numele meu românesc și întrebaseră alți români din spital. Alți români de afară căutau tocmai omul cu numele acela.
Rezultatul a fost că m-au scos de la demisolul de respiratoare și m-au mutat sus, la cei cu șanse foarte mici de tratament. Eram deja rece la toate acestea. Plămânii mei mă trăgeau spre inconștiența celor care se sufocă. Teribilă experiență.
5.
În prima lui vizită printre paturi, șeful departamentului a spus ca să-l aud și eu: “Pe ăsta de ce l-ați mai adus? Nici cu aparat nu rezistă până dimineața. E ca și mort”.
6.
Nu știu dacă alții s-au târguit cu Dumnezeu ca David (ce câștigi? te poate lăuda locuința morților?” sau au bocit ca Ezechia (Isaia 38:10). Mi-au murit 3 colegi anul acesta. I-am avut in spital pe prietenii mei din Suceava: Daniel Grigoriciuc și Catalin Miron… Le-am ascultat mărturiile …
Eu am fost luat prea repede ca să am reacție. Eram resemnat și năucit. Știu că m-am rugat și am cerut să stau de vorbă cu fiecare. Am început cu Tatăl:
“Tatăl meu, tăticul meu, tu le-ai făcut pe toate, dar n-ai nevoie de niciunul. Le dai o formă, un scop, o lucrare și apoi le scoți din ființă. E ceasul meu? Accept cu plăcere. Dacă este însă o explicație și vrei să vorbești cu mine în glas auzit! Spune ceva. Te ascult. “
Am trecut apoi la Fiul și i-am spus: “Ești Mirele meu și nu-mi vei face niciodată ceva rău. E vremea mea? Mă iei acasă?”
Am trecut apoi la Duhul Sfânt: “Tu ești cu noi pe pământ și noi suntem în tine. Ne-ai născut la viață. Ne-ai spălat, ne-ai înnoit. Ne-ai dat darurile vieții noi ca să facem lucrarea ta. S-a terminat pentru mine?”
Întuneric și tăcere. O tăcere caldă și o îmbrățișare binevoitoare. Și atunci am mai murit odată. Nu mai aveam aer.
7.
Au trecut câteva zile și am fost așezat într-un salon cu Daniela, soția mea. Ne târam amândoi neputințele. Știu că n-o vedeam și nu-mi putea vorbi. Eram doar două trupuri triste și suferinde.
Între-una din nopți am auzit-o pe asistenta strigând ca apucată la mine: “Respiră! Respiră!” (Breath! Breath!)
Mă sculasem ca omul noaptea să facă pipi la urinalul de plastic și pornisem toate aparatele. Înghețasem cu plămânii blocați. Eram fără suflu și femeia îmi țipa să nu mor. M-am pierdut de tot. Mi s-au dezlegat legăturile intestinelor și am făcut peste tot pe jos. Mă clătinam ca un om fără aer. Pierdusem masca de oxigen și intrasem în șoc. Muream, dar peste toate muream de data asta și de rușine. “Respiră, respiră!” Eu stam ca prostul cu ochii în pământ. Daniela mi-a spus că striga și ea, dar eu nu știu nimic. Până la urmă, asistenta mătăhăloasă s-a aruncat asupra mea, a scos o injecție de plastic și mi-a înfipt-o. M-am liniștit. Nu m-am mai zbătut după aer. M-am simțit îmbrățișat de ceva cald și bine. Dacă asta înseamnă să mori e tare bine așa…
8.
Doctorii spun să nu vorbim nimic despre stările astea. Mintea n-a rezistat la șocuri și rămânem cu tulburări. Este ca după un maraton. Singurul lucru ce trebuie să-l faci este să te odihnești, să te odihnești și să taci.
În asfixieri, mintea intră uneori într-o stare de vrie. Aș fi putut scrie zeci de cărți în fracțiuni de secundă. Alteori mintea îngheață, devine imobilă, obsedată cu ceva, dictatorială, obsedant de încăpățânată. Am fost și așa și așa. Luptând nopțile, amestecând zilele …
Și halucinațiile, halucinațiile alea despre care nu voi avea curajul să vorbesc vreodată … Tot timpul este cineva! Umbre de aici. Umbre de dincolo. Umbre bine definite. Umbre parcă fără forme. Șoapte, mereu șoapte, din stânga, din dreapta, din spate, din față, de pretutindeni, de nicăieri. Fata mea cea mare, Christina, imi promite un aparat care să mascheze zgomotele de spital. Bineînțeles că îl refuz imediat. În spital, zgomotele sunt semne de viață! Liniștea, tăcerea este mult mai înfricoșătoare.
Ești întotdeauna cu ele, dar nu le poți fi spectator. Trebuie să ieși la patrulare pe puntea dintre cele două lumi.
În cea mai neagră prăbușire ne-au vizitat cei trei mascați. Ne priveau de sus, dar mi-era imposibil să-i recunosc din cauza măștilor. Erau trei tineri pentecostali care lucrau la spital. Intraseră în costumele lor de protecție. Mă știau bine și glumeau. S-a prezentat fiecare. Pe unii îi știusem de mult. Pe altul îl cunoșteam pentru că venea vinerea seara după cărți și studii. “Eu mai mult după fete și m-ați pus pe fugă…”
Gavriloni Dan, Cornell Coca și Toth Christian.
A fost seara care a oprit căderea în gaura neagră fără fund. Cu asemenea aliați aveam șanse de scăpare. Au stat până ce au scos teama din întunecimea mea. La plecare i-am pus să-mi promită o viitoare poză fără mască. “Dacă voi sunteți aceea înseamnă că eu sunt tare bătrân …”
Mi-au promis ca vor fi pe prima bancă atunci când mă voi întoarce la biserica plină să predic. Asta, o știau și ei, nu va fi prea curând, nu va fi prea curând. Atacul acesta este menit să mai rămână cu noi o vreme.
10.
Dintre cei trei musafiri, Christian Toth, cel mai tânâr este și cel mai afectat. Ultima lună a adus un val de infecții noi, iar cazurile de la spital au sărit de la 15 la peste 200, cu perspectiva peste 250. Mulți sunt din bisericile noastre. Mulți sunt dincolo de posibilitatea de ajutor, iar el nu mai e sigur că de asta și-a ales meseria în viață. Se simte ca un doctor condamnat să participe la înmormântări în cimitir. Sâmbătă și duminică I-a cerut Domnului măcar două victorii, două nume ale căror parametrii să nu mai scadă periculos, numele celor din familia Branzai.
Domnul e bun. I-a dat cel puțin încă unul. Pe fratele Crâsneanu, care în ciuda vârstei de 71 de ani și a doi plămâni prăbușiți a scăpat de spital și este acum acasă.
Doamna doctor Naomi Buda a lansat și ea o chemare la credință. Cere public nimic mai puțin decât o izbăvire de proporții biblice.
11.
Sunt încă în spital. Uneori e bine, alteori intru iar în panică. Am murit de prea multe ori ca să fie altfel. Doctorul mi-a spus: “Nu scrie! Nu-ți va face bine. Te târăști înapoi. Nu vor înțelege. Boala asta e tare grea și păcătoasă. La unii rămân sechele toată viața … Pe fișa ta scrie acum și cardiac. Bine-ar fi să fie doar ceva temporar”. Amin.
Azi mă învăța cineva că mintea noastra este mică, dar teribil de puternică, cu o extraordinară cameră de amplificare. Dacă îi aducem aminte de ceva, ea crede că acum se întâmplă! Când o umplem cu o amintire rea ia foc de parcă totul s-ar petrece instantaneu. Atunci se instaurează “panica” paralizantă! Trebuie să o păcălim și să ne gândim la ceva foarte frumos din memorie și ea crede că și aceea se întâmplă acum.
Va trebui să umblăm la sertarele cu amintiri frumoase, la ziua celei mai mari bucurii, la nașterea unui copil, la ceva trăit frumos cu Dumnezeu. Cred că de aceea scria David așa de mulți psalmi și se regăsea în ei mai târziu. Cheia panicii s-ar putea să fie în mâna noastră și noi nu știm s-o folosim.
12.
Fuiorul puternic al profețiilor
Ieri noapte n-am dormit deloc. Fără motiv. Lumea interioară nu depinde decât rar de lumea de afară. Mi-am adus aminte însă de o funie de aur, de o sfoară a labirintului și vreau să duc răsturnarea asta a mea până la capăt. Poate că este un capăt bun și o voi scoate spre lumină.
Pavel îi aduce aminte lui Timotei despre fuiorul trainic al profețiilor
“Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună” – 1 Timotei 1:18
Profețiile sunt din titan! Cine ar fi angajat un tânăr slab ca Timotei în lucrarea creștină? Care a fost secretul reușitelor lui? Răspunsul: O profeție!
De câteva ori mi s-a întâmplat să vină la mine persoane care au avut vedenii pentru mine. Nu vi le pot spune pe toate, dar am să consemnez aici câteva:
Pe când Christina ( pe atunci singurul nostru copil) avea cam doi anișori, medicii au diagnosticat-o cu o boală rară. Ceva cu ,,purpura“, dar nu mai știu precis cum îi spunea. I se umflaseră picioarele și apăreau mici erupții de sânge pe piele. Totul urca din ce în ce mai sus pe piciorușe. Medicii ne-au spus că boala n-are leac și au băgat-o în spital pentru studiu, iar pe noi ne-au pus să semnăm că dăm voie multor doctori care nu mai văzuseră așa ceva să vină s-o vadă. Daniela a rămas cu ea în salon, iar eu am plecat cu mașina spre un complex de apartamente unde locuiau câteva familii de români. Eram dărâmat. Așteptasem să avem copil cam cinci ani după nuntă. A venit ca un semn ceresc atunci când nu ne mai așteptam. Fusese concepută în România, trecuse în burtica mamei prin Italia și se născuse în Detroit, Michigan, pe 28 Decembrie 1982. Nu-i de mirare că ne lipisem tare mult de ea și o vedeam acum cum ne scapă printre degete. Se juca în pătuț, râdea și nu înțelegea de ce nu o luăm să plecăm acasă. Pe drum, am pornit involuntar ștergătoarele de parbriz. Mi-am dat seamă însă că nu plouă. Nu vedeam din cauza lacrimilor.
Când am ajuns, ne-am adunat la familia lui Viorica și Doru Grădinaru mai multe persoane și ne-am rugat pentru Christina. N-am să uit niciodată oamenii aceia și rugăciunile acelea. După un timp, sora Pașaboc, una din cele cu care ne rugasem împreună, a dispărut dintre noi. N-am știut unde s-a dus și nici n-am dat importanță faptului. Am continuat să mă las mângâiat de mângăierile celor ce mă iubeau.
Sora a revenit însă cam după zece minute. Era foarte bucuroasă, cu ochii lucind și cu vocea foarte sigură. În mână strângea la piept o Biblie. ,,Fiți liniștiți că totul se va termina cu bine! M-am dus să mă rog singură și să-L întreb pe Domnul ce va fi. Am avut o vedenie și Domnul mi-a spus că fetița se va face bine.“
Bineînțeles că n-am fost prea baptist ca să mă agaț disperat, ca unul care se îneacă, de paiul acelei vedenii. A doua zi am plecat înapoi la spital. Doctorii ne spuseseră că boala va urca treptat din ce în ce mai sus, va afecta rinichii, apoi ficatul și când va ajunge la plămâni și inimă … se va termina totul.
Am găsit-o pe Daniela jucându-se cu Christina. Medicii o priveau grijulii și mirați. Erupțile se ridicaseră într-adevăr pe piciorușe, dar nu depășiseră nivelul rinichilor, de parcă cineva le-a blocat acolo. ,,Sunt șanse“ ne-au spus ei, dar este mult prea devreme să ne pronunțăm. Nu știm încă …“
Ei nu știau …, dar eu știam deja. Aflasem din ,,altă parte“. Nu cred că mai trebuie să vă spun că sora Pașaboc și familia ei au rămas pentru noi ceva scump și drag, ca un far care ne-a luminat într-o noapte cu o furtună teribilă și ne-a condus cu bine în portul speranței.
Pe 11 Iulie 2018, în zile când analizele mele medicale îi îndemnase pe mulți la rugăciuni de mijlocire, Daniel Mangeac, gazda și prietenul meu din Idaho, el însuși un foarte bun păstor de suflete, mi-a spus să-l sun pe Joe care are să-mi comunice o vedenie din partea Domnului:
,,Nu vă cunosc personal, dar ne-am rugat în grupul nostru de aici pentru dumneavoastră. A doua zi, așa cum stăteam la servici în fața mașinii la care lucram am avut o vedenie cu dumneavoastră. V-am văzut fața. Aveți părul negru și purtați ochelari. Aveați și o barbă neagră, care s-ar putea să nu fie reală, ci doar un semn de înțelepciune. V-am văzut urcând pe costa unui munte. L-am întrebat pe Domnul ce înseamnă lucrul acela. El mi-a spus că muntele simbolizează ascensiunea dumneavoastră spirituală și o încercare prin care veți trece. Faptul că erați doar pe la jumătatea urcării înseamnă că veți mai trăi, că sunteți doar pe la jumătate și nu s-a sfârșit. Cum vă priveam, barba s-a făcut din neagră în gri, semn că veți crește în înțelepciune. Și încă ceva, mi s-a spus să postiți trei zile ca să aveți biruință.“
(Păstrez pentru voi poza mea cu barbă din spitalul zilelor acestea)
Anul acesta am pierdut luptei cu acest flagel trei păstori colegi de promoție: Mihuț Mihai, Morar Aron, Lăpugeanu Alexandru, plus cel mai îndrăgit dintre profesori, Vasile Alexandru Taloș. Colegii se întreabă dacă este rândul meu. Viitorul imediat va arăta decizia Domnului. Încă toate alternativele sunt posibile.
Nu sunt singurul trecut prin experiența aceasta. Am mulțumirea că mi-am găsit tovarășii de drum, iar mărturiile noastre îi pot pregăti și pe alții. Iată primele reacții:
Marian Birda commented
Dragă frate Daniel,
Am urmărit cu mare interes evoluția dvs în ce privește sănătatea ,ca unul care am trecut și eu prin ce treceți voi ca familie, știu cât e de greu….
Acum, prețuim cât de mult contează să respiri o gură de aer normal, deși când am fost sănătoși am respirat normal , gândind că e o normalitate să respiri….dar normalitate aceasta o face Domnul in fiecare zi pentru noi.
Cred cu siguranță că după ce veți ieși din spital ( noi cei care ne rugăm pentru dvs, credem cu toată convingerea că veți ieși), cred că veți prețui altfel normalitate de a respira .
Mă rog pentru toate zilele pe care le vei respira pe acest pământ, să fie cu impact și folos, cum de altfel au fost și până acum… GBY brother!
Un spital cât o predică
Sunt la spitalul Șt. Jude din apropierea casei. Motivele sunt Covid și o pneumonie din care se poate muri foarte repede
Nu acesta este subiectul, ci St. Jude.
Doctoral ne-a recomandat sa nu vorbim, sa nu scriem. Minted sufocatilor o ia razna si vorbesti prostii. Nici acesta nu este subiectul. Am mai facut-o.
Vreau sa spun ceva după ce m-am gândit doua zile.
Oare de ce numai catolicii au St. Jude (“sfântul Iuda) ?
Numele Jude sau “Iuda”, laudă în limba română, a apărut in competiția dintre doua neveste pentru inima bărbatului lor, Iacob
Dumnezeu a văzut ca Iacob iubea pe Rahela și i-a dat copii … lui Lea.
Primul a fost Rubén, ca un strigat de biruință: “Iată fiu!”
A apărut apoi Simeon … Degeaba!
A aparut Levi: de data aceasta sufletul lui se va lipi de mine…
Dar Iacov iubea pe Rebecca.
Când a pus armele jos in conflictul omenesc cu rivala, Lea i-a dat celui de al patrulea un nume legat de mulțumire fata de Dumnezeu: “Iuda”, voi lauda pe Domnul.
A fost una din cele 12 seminții, cea a lui David, cea regală!
A fost suficient însă un singur nebun, un singur netrebnic să strice pentru noi acest nume: Iuda Iscarioteanul care L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu. Nici un roman nu și- ar mai numi azi copilul … Iuda!
Doar catolicii!!
La spitalul St. Jude.
Este singura teologie care are tăria și subtilitatea de a sublinia capacitatea răscumpărătoare a lui Isus, El însuși … din Iuda, iudeu.
Numai Isus poate scoate, in ciuda existentei unui Iscarioteanul, numele acesta din istorie, sa-l spele bine și să-l ridice pe culmile împărăției mesianice viitoare.
David va fi din Iuda.
Isus Christos va fi din Iuda.
Sfințenia va fi iar marca celor cu numele Iuda!!!
Acum mergeți și spune-ți aceasta și tuturor Evanghelicilor.
Le-o trimit eu, cel internat, cu viitor sau nu, la St. Jude.
P.S. – Ora pro nobis. Am mai multă nevoie ca oricând. Dacă voi trece cu bine am sa încerc un articol reportaj de pe puntea dintre doua lumi. Grozav!!!
Rugaciuni pentru Daniel Brânzei
Spitalul St. Jude aduna la secția Infecții Respiratorii pacienții de la o serie de alte spitale mai mici din vale. Sunt oamani care n-au fost tratați bine s-au au intrat prea tarziu în tratament. Ieri și azi noapte câțiva au murit.
Eu sunt încă aici.
N-am dormit mult. Am căutat și eu lămuriri. Cred că au fost si sunt rugaciunile credintei.
Acum cateva mii de ani, un bărbat infertil riscand să ajungă un pom tomnatic uscat fără rod, și-a trăit criza lui existențială. Dumnezeu l-a scos atunci afară în noapte și i-a arătat mulțimea stelelor de pe cer: “Așa va fi sămânța ta. Ca nisipul marii care nu se numară va fi sămânța ta!”
Avraam a ajuns acolo “tatăl tuturor credincioșilor” și oricine are credința adevărată va merge “în sânul lui Avraam!”
Zilele acestea, mulți oameni s-au sculat să se roage. Dacă ar fi facut-o în numele cultului căruia îi aparțin sau a culturii specifice cultului lor, la nivelul gardurilor denominaționale care ne despart, Dumnezeu nu i-ar fi băgat în seamă. Au facut-o însa la nivelul nalt al credinței. A fost o mișcare a credinței fiilor lui Avraam!
Au fost mișcările credinței, faptele credinței. Dumnezeu nu rămâne indiferent la credință. Slava Lui pentru toate mișcările credintei de pe planeta aceasta!
Mulțumesc tuturor și fiecăruia care v-ați rugat pentru mine. Astazi sunt darul vostru de la Dumnezeu pentru credință.
Efectele infectării mele
Nu vreau sa sperii pe nimeni. Ce scriu este despre mine și prioritar pentru mine, ca o arhivă personală. S-ar prea putea ca alții să fie afectați altfel, cu efecte diferite. Știam ca infectarea se poate propaga la alte organe, uneori cu urmâri de durată.
Aseară, în salonul individal cu un pat de o singură persoană, mi s-a năzărit că cineva mi-a cerut insistent să-i dau parte din echipamentul cu tuburi și parte din acoperitoare pentru că îi este frig. Bineînțeles că i le-am dat. O “aparitie” dintre halucinațiile despre care nu vreau să vorbesc.
Domnul mi-a dat în compensație perioade de părtășie înaltă. Într-una m-a plimbat prin predica pe care vrea sa o rostesc după toate acestea. Nu mi-a spus-o ca în alte ocazii din trecut, ci m-a dus prin ea preț de cam peste o oră de somn adânc.
Sunt însă și semne bune că ne apropiem de un mal și deriva asta se va sfârși. Slavă Domnului.
Nu sunt singurul care trece pe aici. Mulțumesc celor care m-au mângâiat cu confirmările lor. Se pare că am luat o tulpină foarte virulentă și rapidă. Au prins-o totuși la timp. Pe câțiva medici i-a dat gata în cam trei zile.
Oamenii care ne slujesc aici sunt niște îngeri, adevărați oameni de sacrificiu. Una din asistente ne spunea acum trei zile: “Am făcut și eu o formă ușoară. Aș putea sta acasă. Cum s-o fac insă când aici e nevoie de mine?”
Un terapist mi-a povestit ieri cum a trecut cu mama lui de 92 de ani prin infecție. Fascinant, cu totul fascinant. Acum e bine.
Încă o noapte albă. În câteva minute va veni asistentul și vor urma doua ore de perfuzii cu antibiotice. Sunt necesare și binevenite.
Plămânii se curățesc bine. Nu voi fi pericol de contaminare pentru nimeni.
Mulțumesc celor ce mi-ați urat aer curat și oxigen din belșug. Va fi bine, va fi foarte bine. La Domnul este belșug de tot ce trebuie.
Acestea nu-s coincidențe! Sunt mesaje!
Dumnezeu cunoaște lucrurile nu consecutiv, ci deodată pe toate, instantaneu!
E duminică și încerc izvorul învierii. Vreau să-mi reiau activitatea pe blog, când … ce să vezi? Nu de la mine, ci pentru mine?
Mulțumesc, Doamne, că nu m-ai uitat!
17 Ianuarie
Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău,căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei? (Daniel 6:20)
Găsim de multe ori în Scriptură expresia „Dumnezeul cel viu“, şi totuşi suntem atât de înclinaţi s-o uităm. Ştim că este scris „Dumnezeul cel viu“, dar în viaţa noastră de zi cu zi nu este nimic care să fie pierdut din vedere atât de des ca faptul că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu. Uităm că El este acelaşi şi azi, aşa cum era şi acum trei sau patru mii de ani, că El are aceeaşi putere suverană, şi că El copleşeşte cu aceeaşi dragoste plină de har pe cei care-L iubesc şi-L slujesc. Trecem cu vederea faptul că va face pentru noi acum ce a făcut cu mii de ani în urmă pentru alţii, pentru simplul motiv că El este neschimbatul, Dumnezeu viu. Ce motiv minunat să te încrezi în El, şi-n momentele cele mai grele din viaţă să nu pierzi deloc din vedere faptul că El este, şi va fi veşnic, Dumnezeul cel viu!Asigură-te că, dacă umbli cu El, priveşti la El, şi aştepţi ajutorul Lui, El nu te va dezamăgi niciodată. Un credincios bătrân care a umblat cu Domnul timp de 44 de ani a scris următoarele cuvinte ca o încurajare pentru tine: „Dumnezeu nu m-a dezamăgit niciodată. Chiar şi-n cele mai mari dificultăţi, în cele mai grele încercări, şi-n cea mai adâncă sărăcie sau nevoie, El nu m-a dezamăgit niciodată.
Pentru că am fost împuternicit de harul lui Dumnezeu să mă-ncred în El, El a venit întotdeauna în ajutorul meu. Mă delectez vorbind bine despre Numele Lui“. (George Mueller)
Martin Luther, cugetând adânc şi având nevoie de puterea ascunsă într-o perioadă de primejdie şi frică din viaţa lui, a fost văzut trasând cu degetul pe masă cuvintele: „El e viu! El e viu!“ Aceasta este speranţa noastră pentru noi înşine, adevărul Lui şi umanitatea Lui. Oamenii vin şi pleacă. Lideri, învăţători şi filozofi vorbesc şi lucrează pentru un timp şi apoi cad în tăcere şi fără putere. Dar El rămâne. Ei mor, dar El trăieşte. Ei sunt lumini care strălucesc, dar se sting în cele din urmă. Dar El este adevărata Lumină din care ei îşi trag propria strălucire, iar El străluceşte veşnic. Alexander Maclaren
„Într-o zi am avut ocazia să-l cunosc pe Dr. John Douglas Adam“, scria Charles Gallaudet Trumbull. „Am aflat că el considera că cea mai mare comoară a lui spirituală este conştientizarea fermă a prezenţei permanente a Domnului Isus. Nimic nu l-a susţinut mai mult, spunea el, ca realizarea faptului că Domnul Isus era permanent cu el. Această conştientizare era complet independentă de sentimentele lui, de valoarea lui şi de înţelegerea felului în care Domnul Isus Îşi va demonstra prezenţa.Mai mult, el spunea că Hristos este centrul gândurilor lui. Ori de câte ori mintea lui se elibera de alte treburi, se întorcea la Hristos. Oricând era singur, şi indiferent unde s-ar fi aflat, el Îi vorbea cu glas tare lui Hristos, la fel de simplu şi de natural ca oricărui prieten uman. În felul acesta prezenţa Domnului Isus era foarte reală pentru el“.
Daniel Branzei – Și-a revenit?
Este luni dimineață, după o altă noapte nesomnoasă. Incomparabil însă, mă simt mult mai bine. Boala asta știe să intre teatral și, sper eu, să plece cu discreție.
Mi-au schimbat și ceea ce mă alimentează cu amestecul oxigen aer cât și debitul propriu zis, verificând astfel calitatea plămânilor afectați de pneumonia virală. Merge spre bine.
Deci, și-a revenit?
Asta este toată temerea mea. Dacâ toată tevatura asta a fost doar ca să fiu ca înainte se va chema că a fost cam degeaba, o simplă dilatare de moment. Am trăit experiențe unice, atât în trup cât și în suflet. Dumnezeu m-a lăsat să mă apropii sau M-a tras spre Sine cum nu mi s-a părut posibil altădată
În dreptul meu, îl rog pe Dumnezeu să scrie ceva mai mult decât aceasta. Doresc să fiu mai altfel, în sensul de mai mult și mai bun ca altădată. Ajută-mă, Doamne, pentru că împreună cu duminica sfântă de ieri am intrat într-o săptămână … nouă!
Împreună cu toți bolnavii de acest atac masiv și debilitant v-a trebui să ne punem serios această întrebare: “Ne-am revenit? Doar atât?”
Noii teritorii: valea umbrelor morții
Spre surprinderea tuturor (și ca să elibereze un pat necesar pentru un altul venit să-mi repete experiența) ieri au decis să eliberez spitalul.
Încerc să mă obișnuiesc. Am condiția cosmonautului care “revine”, “reintră”, se readaptează”.
Dintre cei trei mascați care mi-au oprit prăbușirea în valea umbrelor morții, Dan Gavriloni are votul lui Christian Toth și al lui Cornell Coca drept cel mai “tare”, un caracter de granit care te sprijină și te confruntă totodată. A venit generos, mult dincolo de limita orelor lui de serviciu să-mi ofere șansa unui dialog.
“Dan, vin de tare departe în teritoriul acestei văi a umbrelor morții. Este ceva unic. N-am mai fost pe aici”.
“Nu poți spune asta. Poți spune că acum știi că ai fost pe acolo. De fost ați mai fost cu siguranță. Eu am trecut pe lângă ea la o curbă luată cu motocicleta pe autostradă cu dublul de viteză legal. Am văzut moartea cu ochii. Am trecut îngrozit pe la marginea văii umbreor morții.
Și dumneavoastră ati mai trecut pe lângă accidente și ocazii mortale fără să știți. De data asta ați știut și ati trecut cu ochii deschiși larg și ați privit cu intensitate”.
Predicatorii lucrează cu cuvinte pe suflete. Oamenii aceștia din medicină lucrează cu mâinile goale, “direct pe inimi care plutesc între viață și moarte”, prin valea umbrelor morții. Zilnic. Cu fiecare. Personal. Ținându-l de mână pe fiecare .
M-am întors “acasă”? Atunci când sunt rânduite de Dumnezeu, incursiunile prin valea umbrelor morții ne apropie, dar nu ne lasă deocamdată niciodată “acasă”. Am mai descoperit doar un loc din care putem spune altfel: “Bună dimineața, Tatăl meu. Bunădimineața, Mirele meu. Bună dimineața, Duhule susținător de viață.“
Noi teritorii: cutele propriului suflet
Vibrez încă la suferință cu frecvențe noi. M-am întors în mine la o frază în care mi-am înveșmântat inima altadată:
“Privit printr-o lacrimă, orice om care plânge este fratele meu”.
Am simțit zilele acestea balsamul de Galaad pe care mi l-a trimis Dumnezeu prin voi.
Mă simt progresiv mai bine. Alții încă n-au acces la izbăvire. Pentru ei (și mai ales pentru un tiz la care mă gândesc eu acuma), iată o doză de înțelepciune primită prin Richard Wurmbrand:
“Cele mai durabile impresii le fac cuvintele ascultate in vreme de adinca sensibilizare provocata de o suferinta sau de un necaz.
In Februarie 1992, dupa o calatorie in Pensilvania, m-am intors acasa cu o tulburare a vederii la ochiul sting. M-am grabit sa-mi vars necazul catre familia Wurmbrand si dinsul mi-a inlesnit o vizita la un specialist din Pakistan, convertit de curind la crestinism si botezat.
Inainte insa de a ajunge la doctor, fratele Richard mi-a spus:
“Baga de seama Brinzei, ca uneori o vedere prea buna ne impiedica sa vedem adevaratele frumuseti din viata
Eu am calatorit in peste 50 de tari, dar cele mai frumoase lucruri nu le-am vazut in tarile pe care le-am vizitat, ci inlauntrul meu.
Cauta sa vezi Imparatia lui Dumnezeu inauntrul tau si sa te bucuri de frumusetea ei si a Imparatului ei”.
In spaima care ma stapinea, la gindul ca sint pe cale sa-mi pierd vederea, imi venea sa-i raspund scurt si nepoliticos: “In veci amin!, dar sa stiti ca tot ma duc la doctor”.
Nu de predici aveam eu nevoie in ceasul acela!
Abea dupa ce am ramas singur am inteles talcul ascuns al cuvintelor lui.
Fratele Richard observase repede ca problema mea cea mare nu era la ochi, ci la inima
Panica mea dadea pe fata o lipsa de incredere in Domnul si o pierdere prea usoara a linistii pe care ar trebui sa ne-o dea credinta. Am inteles ca trebuie sa ma uit mai atent in mine insumi si sa-L las pe Imparatul meu sa faca ce vrea El in Imparatie.
Intr-adevar, uneori o vedere prea buna in afara ne fura de capacitatea de a vedea in launtrul nostru lucrurile minunate ale Domnului.
“Doamne, dă-mi ochi să văd frumusețea lucrării Tale în mine!”.
Hang on, Dan! Hang on!
A privi î nseamnă un lucru, a vedea înseamnă altul, a înțelege înseamnă un al treilea, a învăța din ceea ce ai ințeles înseamnă o treaptă mai sus, dar singurul lucru care contează în ultimă instanță este ceea ce faci, ca rezultat al învățăturilor pe care le-ai tras.
Suferințele, în cazul meu, răstoarnă brazde noi înlăuntrul ființei, descoperind și extinzând teritorii noi, destinate unor rodiri viitoare.
Puterea vindecătoare a muzicii
Fiecare cameră de spital are un televizor cu câteva canale. Ciudat, nu m-a interesat niciunul. Proximitatea morții simplifică foarte mult lucrurile, eliminându-le imediat pe cele ne esențiale. Singurul care a făcut excepție a fost unul numit CARE, prezentând 24 de ore imagini din natură pe fond muzical liniștitor. El mi-a amintit că aveam pe Youtube câteva locuri cu muzică vindecătoare de suflet. M-am „tratat“ în fiecare noapte, fără să mă mai mir de numărul foarte de oameni care făceau același lucru concomitent cu mine. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane. Scene din natură și sunete armonioase. O adevărată reprogramare a sufletului. Și câteva cuvinte pentru aducerea aminte …
https://www.youtube.com/results?search_query=nature+sounds+relaxing+music
https://youtu.be/ZR38JWEsSD0
Există un popor care trăiește și se întâlnește pe undele lungi ale nopților nedormite. Sunt părinți de copiii nou născuți, bolnavii singuratici ai spitalelor, incurabili romantici și etern răniții luptelor pierdute.
M-am întâlnit cu muzica lor care-i leagănă, care-i ține în brațe, care le alină sufletele hăituite.
Sunt milioane, pe toate meridianele lumii, din toate popoarele, existând într-o limbă universală a tânjitorilor după armoniile pierdute și regăsite iar, noapte de noapte, clipă alunecată lângă clipă, ca să facă loc Eternității. Ascultați-o și voi măcar din când în când …
Slujitori, slujitori, dar … ai cui?
Nu mă întrebați de unde-mi vin aceste subiecte. Sunt în covalescență. Nu există nici un bolnav în stare să se înțeleagă pe sine.
Spre dimineața unei nopți mult mai liniștite mi-a bătut în geam geamănul unui pui de gând. I-am dat drumul înăuntru și, după ce s-a foit puțin să se cuibărească, și-a întins aripile mici pentru o discuție mare.
A început surprinzător cu una dintre expresiile unic desemnate pentru o activitate distinctă din biserică.
Cel ce o folosește în textul Evangheliei sale o cunoaște bine și știe despre ce vorbește. Ea este parte din destinul lui pe acest pământ.
Iată mai întâi textul, apoi “expresia” și, la final, o respectuoasă subordonare de sine.
“Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început și au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ţi le scriu în șir unele după altele, ca să poţi cunoaște astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca :1-4).
Expresia unică este “slujitori ai Cuvântului”. Unii au ajuns slujitori ai cuvântului.
Semnificația ei acoperă smerenia celor ce slujesc într-un mod specific în adunarea sfinților. Ei nu slujesc oamenilor, nu sunt subordonați oamenilor, ci sunt, chiar așa cum li se spune, … “slujitori ai cuvântului”.
Ce prilegiu! Ce chemare înaltă? Să nu te faci rob oamenilor. Sa nu te integrezi degradant în grupuri de putere sau de interese financiare. Să nu fii slugă la căruță nimănui, nici măcar la cea a propriilor interese, ci să fii convins că ești pus deoparte într-o chemare deasupra firii: să fii un slujitor al Cuvântului.
Avem prea mulți politicieni la amvoanele, prea mulți manageri și oameni de afaceri, prea mulți curatori de clădiri și contabili de suflete. Eu însumi unul vinovat printre ei …
Și puiul de gând îmi trase o privire discretă cu coada ochiului, ca sa vadă dacă nu cumva m-am supărat …
Nici vorbă! Îi dădeam chiar dreptate cu toată inima. Situația era clară. Putea vedea oricine cu o inimă suficient de bună ca să audă geamătul unui început de gând.
Impasul este clar. Criza este prezentă. Tânguirea paralizantă nu slujește la nimic. Ceea ce se cere, ceea ce ne trebuie cu o disperată urgență sunt niște exemple de oameni care au redevenit sau vor să redevină rapid niște “slujitori ai Cuvântului”:
“Faceţi toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli, ca să fiţi fără prihană și curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciţi ca niște lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; așa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar” (Filipeni 2:14-16).
Cuvântul sus! Noi jos! În smerenie … slujindu-l!
Ținutul oglinzilor întoarse înăuntru
Prizonieri ai reflexiilor personale
Există prăbușiri interioare, surpări lăuntrice care te lasă fără orizont, fără perspective. Tot ceea ce știi nu te mai poate ajuta pentru ca nu poți. Se lasă în jurul tău tărâmul negurilor. Preocuparea obsesivă se restrânge la sine însuși, exclusivistă, egoistă. Te scufunzi ca în niște nisipuri mișcătoare.
Un stres major, o boală, despărțirea tragica a unui divorț, moartea cuiva foarte drag, fortarea de a sta departe sau de a pleca departe
Singura ieșire de acolo este levitația credinței, supranaturala plutire “deasupra” evenimentului în sine. O lectie instilată inteligent în mine de tatăl meu:
“Dănuț, tu nu ești trupul acesata. nu-l mai băga atât în seamă. Tu ești un suflet viu! Trupul cu viata lui, tu cu viata ta cu Dumnezeu. Ridică-te și umblă cu sDumnezeu. Privește “peste evenimente”, nu prin ele. Majoritatea nu vor mai avea importanțâ peste, să zicem, 500 de mii de ani”
Vasile Branzai, un om de bun simț de la țară.
“Cum sunteți, nenea Vasile?”
“Am un cancer mic ce mă cam înghesuie. Dac-o ține tot așa îl las și plec. Nu-mi pun eu mintea cu el”.
În jarul acestor zile de conflict cu infecția dublei pneumonii, Dumnezeu ne-a ridicat credința prin rugul rugăciunilor fiilor credinței lui Avraam și prin surprinzătoare mesaje venite prin multi, dar din aceeaș inimă grijulie a Lui.
Pe 18 Ianuarie
Am primit sub firma unui îndemn imperativ un îndemn la ridicare oglinzilor întoarse tragic și trist înăuntru. Sub titlul “LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ TE MÂNGÂIE” a început levitatia latentă a credinței:
“Binecuvântat să fie Dumnezeu….Dumnezeul oricărei mângâieri. (2 Corinteni 1:3)
Când pierzi pe cineva drag treci printr-un proces al durerii fără margini. Și Dumnezeu te va mângâia și te va ajuta șă treci “peste”.
Domnul Isus a zis:”Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.”(Matei 5:4)
Plânsul este metoda sănătoasă prin care îți procesezi emoțiile, îți exprimi durerea și mergi mai departe. Vindecarea nu se produce peste noapte, ea se produce proporțional cu pierderea suferită. Numai pierderile mărunte se vindecă repede.
Zig Ziglar spune:”Cele mai lungi douăzeci de ore din viața mea au fost după decesul fiicei mele. În timp ce mă ocupam de pregătirile pentru înmormântare, am fost nevoit să ascult un agent de vânzări, care vorbea fără oprire, și care mi-a spus de treizeci de ori că nu este agent de vânzări. A trebui să plec din încăpere de două ori; pur și simplu, nu-i puteam face față. Cu o seară înainte, pe jumătate adormit mă gândeam că fiica mea se întreba când vine tatăl ei s-o ia.
În dimineața următoare am făcut o plimbare, rugându-mă și plângând întreaga zi. Când m-am întors, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod foarte clar:
”Ea e bine. E cu Mine, și tu vei fi foarte bine. Eu sunt tot ce ai tu nevoie. Plimbă-te mai departe. Continuă să vorbești. Continuă să te rogi. Continuă să plângi.”
Durerea și pierdera nu pot fi rezolvate, dar sunt experiențe prin care trebuie să treci singur. Cel mai cunoscut Psalm din Scriptură spune așa:
Soarele va străluci din nou. ”Seara vine plânsul, iar dimineața veselia”(Psalmul 30:5). Bucuria ta se va întoarce-Dumnezeu îți promite! Așadar, lasă-L pe Dumnezeu să te mângâie!
”Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine.”(Psalmul 23:4).
Există o încrâncenare a celor care stau încăpățânati cu oglinzile întoarse înăuntru asemănătoare cu refuzul Rahelei de a se lăsa mângâiată. Dumnezeu este însă Domnul vieții, nu al blocajelor ei temporare.
“Sus inimă!”
“Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu” (Psalmul 42:5).
Revelații în vreme de Covid
Al cui este pământul acesta? Mesaj din criza de Covid
Cheile viitorului se află în evenimentele din trecut!
(La sugestia prietenului meu Nelu Chițescu și la dorința altora, prezint aici în scris ce am învățat din trăirile mele din spitalul St. Jude, în Ianuarie 2021)
Am intrat în spital cu un conflict în suflet. Împărțeam coșmarul acesta cu majoritatea locuitorilor acestei planetei. Formulat pe scurt, el era: „Dacă elitele acestei lumi au pus la cale un plan așa de perfect prin Covidul acesta încât nimeni și nimic nu li se mai poate opune, ce mai pot face eu?“
Mă apăsa greu o claustrofobie sub cerul liber, un sentiment de sufocare sub apăsarea unei entități nevăzute, ca un clopot uriaș care-mi întuneca cerul și care făcea ca visul libertății pentru care am venit în America să se transforme într-un coșmar colectiv pe care-l împărtășeam cu toți cei din jur.
- Video cu dresorii de câini de pază a rațelor.
N-am găsit și nu există o poză mai grăitoare ca aceasta despre „păpușarii“ care fluieră și mănâncă semințe pe margine și câinii lor (politicienii, presa, sistemul medical, sistemul de educație, etc.) care ne limitează libertatea, punându-ne în țarcul ascultărilor noastre.
- Certitudinea lui Luther
În cele mai apăsătoare momente din viața sa, când era urmărit să fie omorât de ierarhii de la Roma și când i se părea că Reforma este în pericol, Martin Luther a intrat în depresie. Singurul leac pentru momentele lui de panică era un exercițiu pe care-l făcea în fiecare seară înainte să se ducă la culcare. Martin Luther deschidea fereastra, ridica privirea spre cer și zicea:
„La urma urmei, Doamne, a cui este Biserica? A mea sau a Ta? La urma urmei al cui este pământul acesta? Al meu sau al Tău? Pentru că „al Tău este pământul cu tot ce este pe el, Te las pe tine să ai grijă de toate, iar eu … mă duc la culcare“.
Certitudinea aceasta ar trebui să ne liniștească și pe noi în momentele noastre de panică, dar nu întotdeauna putem să facem ce a făcut Luther …
Cum de am avut această vedenie? A fost ea doar o urmare temporară a medicamentelor luate în spital, asemenea celorlalte halucinații?
Există o mare deosebire între halucinații și vedenia aceasta. Mai mult de atât, trăiri asemănătoare am avut și la câteva luni după ieșirea din spital, când nu mai putea fi vorba despre efecte ale medicamentelor.
Îmi este imposibil să descriu în cuvinte multe din cele văzute și trăite intens în aceste experiențe. Suficient să spun că acum îl înțeleg mult mai bine pe cel ce a scris în Psalmi „pleacă cerurile, Doamne“ (Psalm 144:5), „A plecat cerurile şi S-a pogorât“ (Psalm 18:9). Nu putem să ne suim la Dumnezeu, dar El se poate milostivi să vină spre noi.
„A plecat cerurile şi S-a pogorât:
un nor gros era sub picioarele Lui.
Călărea pe un heruvim şi zbura,
venea plutind pe aripile vântului.“ (Psalmi 18:9-10).
O vedenie se petrece la intersecția dintre timp și eternitate, când Dumnezeu „coboară cerul“ și se apropie de sufletul nostru cu manifestări caracteristice lumii de dincolo. Una dintre ele este alunecarea înainte și înapoi pe axa timpului. Cum altfel ar fi „văzut“ Avraam ziua Domnului Isus ca să se bucure de ea: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat“ (Ioan 8:56-58) și a privit Noul Ierusalim ca să nu-i mai trebuiască nici un fel de moștenire aici pe pământ (Evrei 11:13-16) ?
III. Vedenia cu lumea dinaintea potopului.
Spre mirarea mea, Dumnezeu m-a dus printr-o călătorie în timp tocmai pe vremea dinaintea potopului descris în Biblie în cartea Geneza la capitolele 6-8. Nu vă pot explica cum s-a produs aceasta. Pot doar să vă spun că s-a produs.
Scopul cu care m-a dus Dumnezeu acolo a fost să ascult dialogul dintre El și Noe. Ceea ce am văzut acolo m-a surprins din câteva puncte de vedere: durata vieții, populație, demonizare, progres și pervertire.
Un element care explică într-o oarecare măsură saltul rapid de civilizație de dinainte de potop a fost durata extrem de lungă a vieții celor de atunci. Cinci sute de ani, sașe sute de ani, șapte sute de ani, nouă sute de ani, au înlesnit acumularea unor cunoștințe enciclopedice. (Dacă și astăzi am trăi matusalemic, majoritatea dintre noi ar absolvi măcar o universitate și ar fi plină lumea de invențiile noastre!)
Aceeași durată lungă a vieții a dus rapid și la o explozie demografică. La o rată de 5-6 copii de familie (ceea ce este improbabil de puțin pentru oamenii de atunci), omenirea dinainte de potop ar fi putut avea între 5 sute de mii și 4 miliarde de oameni. Este o imagine la care ne gândim foarte puțin astăzi, fermecați cu poveștile științifice despre „comuna primitivă“.
Durata extrem de lungă a vieții și sănătatea întâilor oameni sunt subînțelese în dialogul dintre Dumnezeu și Cain, după ce acesta l-a ucis pe Abel:
„Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum, blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.” Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de Faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ, şi oricine mă va găsi mă va omorî”(Geneza 4:10-14).
Acel „oricine mă va omorî“ presupune existența unei mulțimi de alți descendenți ai lui Adam. De acolo și-a luat de altfel Cain și nevasta (Geneza 4:17).
Despre lumea de atunci citisem una din precizările apostolului Petru. În prima sa epistolă, el ne spune despre un fapt pe care n-avea de unde să-l știe dacă nu l-ar fi auzit chiar de la Domnul Cel înviat în cele 40 de zile în care a stat de vorbă cu ucenicii despre Împărăția lui Dumnezeu. Iată ce ne-a lăsat scris pescarul acesta fără studii superioare:
„Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt“ (1 Petru 3:18-20).
Planeta noastră este presărată cu vestigiile unei civilizații trecute ale cărei culmi sunt încă neatinse de lumea contemporană. Ele sunt cioburile unei civilizații dispărute.
Pietre „prelucrate“ cu o tehnologie necunoscută azi.
Piramidele din Egipt, construcțiile megalitice din Peru, precum și indiciile că în vechime oamenii au cunoscut zborul în atmosferă și legăturile dintre pământ și alte constelații din cosmos sunt inexplicabile pentru „varianta“ de lucru impusă de oamenii fără Dumnezeu. Ei sunt propagatorii unei evoluții liniare, progresive, a civilizațiilor. Ei au inventat evoluția de la orânduirea comunei primitive, la de la comuna primitivă la orânduirea sclavagistă, apoi la orânduirea capitalistă și dincolo de ea la utopica orânduire socialistă cu corolarul ei: orânduirea comunistă.
Biblia ne prezintă o cu totul altă realitate. Istoria omenirii a cunoscut evoluții spectaculoase, atingând ciclic culmi înalte urmate de evenimente catastrofale care a forțat întotdeauna o luare „de la început“. Apostolul Petru ne-a prevenit și de această „amnezie voluntară“ a locuitorilor pământului:
„Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă“ (2 Petru 3:5-6).
Sunt sigur că sunteți curioși să aflați ce am văzut acolo și cum a arătat această lumea ante-deluviană. Este suficient să vă spun că a fost ceva între oameni și demi-zei. „Fii lui Dumnezeu“ amintiți în Geneza 6 au adus omenirii cunoștințe la care altfel nu ar fi avut acces. Unele dintre acestea au supraviețuit dincoace de potop prin familia lui Noe. Aduceți-vă aminte că Iov dă dovadă de cunoștințe admirabile despre constelațiile cerești și interacțiunea dintre ele și ceea ce se întâmplă pe pământ:
„El a făcut Ursul-Mare, Luceafărul de seară şi Raliţele, şi stelele din ţinuturile de miazăzi“ (Iov 9:9).
Pentru că am pomenit deja despre piramidele din Egipt, se cade să spunem și legătura lor astrologică cu constelația Orion (centura lui Orion). Felul în care au fost ele așezate respectă simetric exact felul în care apar pe cer cele trei stele mari din constelația celestă:
„Specialiștii“ în domeniu pretind că cele trei piramide așezate exact în mijlocul pământului (ca repartiție a masei uscatului) reprezintă „semnătura“ celor ce s-au coborât din această constelație ca să ajute populația lumii. Este foarte mult „supranatural“ în construcția piramidelor. Cea mare, supranumită convențional „a lui Keops sau Cufu) este aliniată spre Nord cu o eroare de numai 3/60 dintr-un grad geometric. (Un articol despre 15 detalii surprinzătoare ale acestei piramide puteți citi aici).
Cunoștiințele păstrate latent în omenirea de după potop n-au fost negate de Dumnezeu. Dimpotrivă! Iată ce spune Creatorul când îl pune pe Iov înainte cu minunile creației și cu providența Lui minunată pe pământ:
„Poţi să înozi tu legăturile Găinuşei
sau să dezlegi frânghiile Orionului?
Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului
şi tu cârmuieşti Ursa-Mare cu puii ei?
Cunoşti tu legile cerului?
Sau tu îi orânduieşti stăpânirea pe pământ?“ (Iov 38:31-33).
Ultima afirmație, „îi orânduieşti stăpânirea pe pământ“ a fost luată ca premiză falsă pentru pseudo-știința astrologiei, cu horoscopul ei mincinos. Biblia nu prezintă un „determinism astral“, ci o responsabilitate personală totală.
Profetul Isaia citează și el din cunoștiințele pe care le aveau oamenii de atunci despre astronomie:
„Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina“ (Isaia 13:10).
Orionul, constelația după care au fost ridicate simetric cele trei mari piramide din Egipt este amintită și în cartea profetului Amos:
„El a făcut Cloşca-cu-Pui şi Orionul, El preface întunericul în zori, iar ziua în noapte neagră; El cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului: Domnul este Numele Lui“ (Amos 5:8).
Încuscrirea aceasta între îngeri căzuți și oameni a produs o civilizație cu un cod genetic alterat care a cauzat mutații în toată creația:
„Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat, căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ“ (Geneza 6:12).
Pervertită în legendă, realitatea de atunci este sâmburele de adevăr în jurul căruia s-a țesut legenda lui Prometeu, care a adus oamenilor focul ceresc și a fost apoi pus în lanțuri și pedepsit crunt pentru gestul său.
Astfel de rămășițe ale revelației primare se găsesc și la alte popoare care vorbesc despre un potop de ape.
În vatra străvechii Mesopotamii au fost găsite 18 tablete cu manuscrisul unei liste care amintește despre opt regi coborâți din cer care au domnit în cinci cetăți de pe pământ și au dispărut din cauza potopului. Cea mai veche tabletă este de acum 4000 de ani.
La urma urmei, nu numai grecii, dar toți ceilalți oameni din restul popoarelor lumii sunt urmași ai lui … Noe, fie prin Sem, fie prin Ham, fie prin Iafet și au păstrat revelația reziduală comună.
Același apostol Petru ne destăinuiește un alt crâmpei de revelație primit direct de la Isus Christos. Vorbind despre pedepsirea îngerilor „care și-au părăsit locuința“ și au produs o civilizație cu totul diferită de ce avea în vedere Dumnezeu, el zice:
„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi (căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite) – înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea“ (2 Petru 2:4-10).
Cartea Geneza ne spune despre această contaminare demonică-extraterestră care a produs urmași degenerați din punctul lui Dumnezeu de vedere, dar redutabili în planul civilizației de atunci:
„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci, Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci omul nu este decât carne păcătoasă; totuşi, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” Uriaşii (nefilim) erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău“ (Geneza 6:1-5).
Termenul „nefilim“, care apare în originalul acestor versete, este neclar. El derivă din familia verbului ebraic „nafal“ ( a cădea) și primește o explicație în Noul Testament, dată de unul din frații de corp ai lui Isus din Nazaret, Iuda:
„El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întuneric, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia (au căzut),ci și-au părăsit locuința“ (Iuda 6).
Din încrucișările fiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor s-au născut „vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume“ („hagiborim“ în original). De ce nu ne dă Biblia nici un nume al acestor „oameni cu nume“? De ce nu-i întâlnim în niciuna din spițele de neam consemnate în cartea Genezei? Din faptul că Biblia nu-i pomenește este foarte clar despre ce fel de „vitejie“ au dat ei dovadă. Lumea de dinainte de potop era dominată de personalități excepționale, renumite pentru extraordinarele lor abilități, caracteristice unor ființe supranaturale. Au fost ființe demonice și Dumnezeu le-a trecut numele sub tăcere. Au fost „oameni cu nume“ în ierarhiile lumii, dar făpturi fără valoare în cântarul dumnezeirii. Influența lor asupra omenirii a făcut ca omul să cadă în depravare și răutate „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău“ (Geneza 6:5).
Progresul tehnologic material extraordinar al civilizației de dinainte de potop, propulsat de folosirea unor forme de energie pe care nu le mai cunoaștem azi, a fost o încercare „de a reface raiul pe pământ“ fără implicarea lui Dumnezeu și de a face ca întruparea lui Mesia într-o omenire demonizată genetic să fie imposibilă. Satanah, vrăjmașul lui Dumnezeu, a urmărit și urmărește și azi să ofere universului priveliștea unei împărății paralele în care el să ofere oamenilor „fericirea interzisă de Dumnezeu“ ca urmare a nefericitului eveniment cu fructul oprit din grădina Edenului. Atunci și de atunci încoace, „șarpele cel vechi“ caută să-i convingă pe oameni că nu au nevoie de Dumnezeu pentru accesul la fericire și la împlinirea personală.
Istoricul grec Herodot scrie despre „Atlantida“, o insulă populată de un fel de semizei posesori ai unor cunoștințe superioare și care au produs o civilizație cu totul superioară.
N-am să vă obosesc descriind cum arăta lumea de atunci, când tot uscatul era la un loc și continentele nu existau (Geneza10:25; 1 Cronici 1:19). Nu acesta a fost scopul cu care m-a dus Dumnezeu acolo. Am fost dus ca să aud dialogul dintre Noe și Dumnezeu. El a fost cam așa:
Noe: „Toți și toate s-au pervertit, Doamne. Nu mai este nimic de făcut cu pământul acesta! Nu mai au nevoie de Tine. S-au făcut stăpâni peste pământ!“
Dumnezeu: „Noe, intră în corabie și așteaptă. Ai să vezi al cui este pământul și cine are ultimul cuvânt în ceea ce se întâmplă pe el“.
Apoi Dumnezeu poruncit îngerilor: „Destupați izvoarele adâncului și lăsați să cadă apa pe pământ!“
„În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi“ (Geneza 7:11-12).
Oamenii și demonii au crezut o vreme că pot face ce vor ei pe pământ. Un glumeț din România obișnuia să spună că „Dumnezeu a tras apa ca să curețe pământul de toate spurcăciunile de pe el“. Dumnezeu a demonstrat prin potop că pământul este al Lui și El are ultimul cuvânt în tot ceea ce se petrece pe el. Vinovații de atunci sunt legați acum în lanțuri și-și așteaptă cuvenita judecată.
- Vedenia cu Turnul Babel
Cel de al doilea loc în care m-a purtat Dumnezeu a fost Turnul Babel din Câmpia Șinear, locul unei alte revolte a elitelor împotriva lui Dumnezeu.
Nu mai este un secret pentru nimeni că omenirea a avut odată o limbă comună. Până și un site liberal ca Yahoo News a publicat un studiu despre dovezi că omenirea a avut odată o limbă comună (aici). Fiecare națiune are același tipar lingvistic în care au fost turnate azi diferite variante de cuvinte. Aceasta face posibilă „traducerea“ unui text dintr-o limbă în alta.
Melancolia după încuscrirea cu îngerii căzuți, „care locuiesc în locurile cerești“ a erupt iarăși la numai câteva generații după Noe. Omenirea care era pe atunci o singură familie, cu o singură limbă și cu o viață comunală a coborât din podișul Munților Ararat în câmpia Șinear și și-au pus în gând să facă ceva care L-a pus pe Dumnezeu în mișcare și L-a determinat să intervină iar.
„Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo.
Şi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc!” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var.
Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!”
Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!”
Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului“ (Geneza 11:1-9).
Cei din generația Turnului Babel au crezut și ei că pământul le aparține și pot să facă ce vor ei. Au uitat ce le-a făcut Dumnezeu celor de la potop!
Dumnezeu S-a coborât, spune textul și a dat un decret care funcționează încă și astăzi. Prin decizie divină, omenirea a fost pedepsită să trăiască fărămițată în națiuni, limbi și dialecte. Orice încercare de a unii omenirea într-o „Nouă Ordine Mondială“ a fost, este și va fi neputincioasă.
Chiar și dușmanii lui Dumnezeu respectă fără să vrea acest decret. Nu de mult, Franța seculară a decis să înlocuiască toate cuvintele anglosaxone din cibernetică ca să nu fie subordonată Americii. Așa se face că în Europa francofonă, în teoria computerelor avem „fișiere“, nu “directories“ și „imprimantă“ nu „printer“!
Încercarea de azi de desființare a națiunilor se va lovi mereu de acest obstacol al diferitelor limbi, iar unul din motivele pentru care nu va exista niciodată o nouă ordine mondială care să integreze toată populația planetei este acest decret dat de Dumnezeu la Turnul Babel. Se va vedea mereu și mereu că nu elitele lumii stăpânesc istoria, ci Dumnezeu. Fenomenul de la Cincizecime nu a dat creștinilor o nouă limbă comună, ci doar posibilitatea ucenicilor de a vorbi în limbile diferitelor popoare. În felul acesta cei peste care s-a pogorât atunci Duhul Sfânt au primit și „pașapoartele“ pentru destinația lor misionară. Cei care au vorbit în mod supranatural „sparta“ au trebuit apoi să plece în ținuturile locuite de spartani, cei care au vorbit egipteana au trebuit să plece spre Egipt, etc. pentru că Dumnezeu a vrut ca Evanghelia să fie auzită în toate limbile pământului. Glasul lui Dumnezeu nu poate fi redus la tăcere, oricât ar încerca valurile noi de persecuție din partea elitelor mondiale. Planeta aceasta este a lui Dumnezeu, nu a lor!
Singurul „imperiu“ pe care-l vor mai reuși oamenii fără Dumnezeu este cea de a patra „fiară“ din vedeniile profetului Daniel (, confirmat apoi profetic în acel al patrulea segment din trupul visat de Nebucadnețar. Imperiile din cartea profetului Daniel se numesc „fiare“ pentru că sunt animale nedomesticite, simptom al unei omeniri animalizate în despărțirea lor de Dumnezeul cel adevărat. Acest imperiu care va veni nu va avea strălucirea și slava primelor trei cunoscute deja în istorie ca imperiul Babilonian, imperiul medo-persan și imperiul grec, așa cum fierul nu are valoarea ayrului, argintului sau bronzului, dar va fi, datorită extraordinarelor avassuri ale tehnologiei militare mult mai distrugător ca toate dinainte. Iată cu suă descrierea din Biblie:
„Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. … După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne“ (Daniel 2:40; 7:7).
Singura împărăție globală din viitor va fi binecuvântata Împărăție a lui Isus Christos despre care vestim în fiecare an cu prilejul aniversării nașterii Fiului lui Dumnezeu pe pământ:
„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui“ (Isaia 9:6).
„Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1:30-33).
- Vedenia cu Sodoma și Gomora
Dumnezeu m-a purtat apoi spre Sodoma și Gomora, teribil de decăzuta cetate de la sudul Mării Moarte. Știam deja din Biblie despre ce s-a petrecut acolo din Geneza 18 și 19.
„Dar nu se culcaseră încă, şi oamenii din cetate, bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa; tot norodul a alergat din toate colţurile. Au chemat pe Lot şi i-au zis: „Unde sunt oamenii care au intrat la tine în noaptea aceasta? Scoate-i afară la noi, ca să ne împreunăm cu ei” (Geneza 19:4).
„Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit“ (Ezechiel 16:49).
Am văzut că locuitorii de acolo nu doar homosexuali, căci aveau neveste și copii, dar erau pervertiți spre o amoralitate a sexului. Ei trăiau după un principiu propus acum în legislația europeană: „Amorul este liber! Este un drept al fiecărei persoane să-l exprime în felul ei caracteristic. Facem dragoste oricum, cu oricine și oriunde“. Biblia ține să precizeze: „oamenii din cetate, bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa“.
Știam din Noul Testament că neprihănitul Lot își chinuia sufletul în Sodoma. În noaptea aceea, orice speranță de mai bine pe care o mai avusese s-a spulberat.
„Doamne, nu este ceva genetic, pentru că nu sunt doar unii dintre ei. Este ceva demonic, o atitudine depravată degradantă care a pus stăpânire pe ei și au ajuns să o socotească ceva normal! Nu vei mai putea face nimic cu ei, Lepra aceasta se va răspândi pe tot pământul!“
Dumnezeu i-a răspuns: „Stai numai și privește ce voi face, căci pe oamenii aceștia pe care-i vezi azi nu-i vei mai vedea niciodată. Pământul nu este al lor, ci al Meu! M-am coborât să văd ce se întâmplă după „zvonul venit până la Mine“ (Geneza 18:20-21).
Zona aceea nu are zăcăminte de păcură sau petrol. Focul care a mistuit Sodoma, Gomora și micile sate din împrejurimi nu poate fi explicat ca un fenomen natural. Focul a venit de la Domnul:
„Răsărea soarele pe pământ când a intrat Lot în Ţoar. Atunci, Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer. A nimicit cu desăvârşire cetăţile acelea, toată câmpia şi pe toţi locuitorii cetăţilor, şi tot ce creştea pe pământ“ (Geneza 19:23-25).
Natura supranaturală a pedepsei este subliniată și prin porunca dată familiei lui Noe de a nu privi înapoi spre prăpădul căzut asupra cetății, iar transformarea nevestei lui Lot, care a călcat această interdicție, într-un stâlp de sare nu poate fi explicată prin nici un proces chimic natural.
Homosexualitatea și celelalte devieri sexuale nu pot fi considerate naturale sau genetice atâta timp cât gemeni monozigoți au apucat fiecare pe căi diferite, unul alegând să fie „gay“ în ciuda faptului că celălalt n-a simțit nici o atracție spre un asemenea soi de viață. Devierile sexuale sunt inspirate de „cel rău“ care a denaturat în multe alte feluri creația lui Dumnezeu, propunând oamenilor „căi alternative“ pentru împlinirea personală. Mulțimea celor readuși la normalitate odată cu întoarcerea la Dumnezeu dovedește din plin această realitate. Elitele lumii însă, mânate ca niște dobitoace din urmă de Satan caută nu să elibereze minoritățile, ci să impună majorității populației calea pervertirilor sexuale. Eforturile lor teribile se îndreaptă acum la impunerea învățăturii lor în populație încă de la nivelul grădiniței. Ca unii care dețin „punga“, elitele condiționează acum împrumutarea financiară a națiunilor în funcție de „eliberarea“ pervertirilor sexuale.
Focul Sodomei și Gomorei a fost doar o avanpremieră a marelui foc care va distruge la final planeta păcătoasă și va fi urmat de ceruri noi și „un pământ pe care va locui neprihănirea“.
+++
M-am mirat de ce Dumnezeu mi-a dat harul să văd tocmai aceste trei evenimente din istorie. La finalul vedeniilor mele, Dumnezeu mi-a atras atenția că acum „elitele mondiale ale Noii Ordini“ au scos de la naftalină exact cele trei răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu, acelea care au fost pedepsite în vechime.
- Revenirea celor trei atacuri la suveranitatea lui Dumnezeu
Programul Noii Ordini este „Progres fără Dumnezeu + Un sat global fără națiuni diferite + Homosexualitate și pervertiri sexuale“.
“Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel și în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau și se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; și a venit potopul și i-a prăpădit pe toţi.
Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, dar, în ziua când a ieșit Lot din Sodoma, a plouat foc și pucioasă din cer și i-a pierdut pe toţi.
Tot așa va fi și în ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luca 17:26-30).
Dumnezeu le-a pedepsit în trecut, le ține astăzi în frâu, dar le va da drumul la vremea sfârșitului. Înfruntarea nu este între Dumnezeu și oameni, ci între Dumnezeu și Satana:
„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi“ (Efeseni 2:1-3)
Dacă aceasta este vremea sfârșitului, mișcările de pervertire a omenirii pe care le face Satana se vor înteți, dar nu se vor dezlănțui total decât la ivirea lui Antichrist:
„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii[a], fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Și acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale“ (2 Tesaloniceni 2:3-8).
Multă vreme am crezut și eu ca ceilalți că identitatea „celui ce o oprește acum și trebuie să-i fie luat din cale“ este Duhul Sfânt din viața Bisericii. Nu mai cred așa. Duhul Sfânt nu va pleca de pe pământ în vremea lui Antichrist, ci, din contră, va rămâne și va produce cea mai mare trezire spirituală din istorie, aducând în hambarul lui Dumnezeu mulțimea sfinților din Necazul cel Mare (Apocalipsa 7).
Cum ar putea o adunare de muritori să-i țină piept lui Satan? Epistola lui Iuda ne spune că cei care se bagă în conflict direct cu diavolul sunt „dobitoace fără mine“ (Iuda 10). Expresia este comună cu cea din 2 Petru 2:12:
„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” (Iuda 10).
„Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc înaintea Domnului nicio judecată batjocoritoare împotriva lor. Dar aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăşi stricăciunea lor şi îşi vor lua astfel plata cuvenită pentru nelegiuirea lor“ (2 Petru 2:10-13).
„Cel ce o oprește acum“ nu este Biserica. Uitați-vă ce a făcut Satan din Biserică de-a lungul istoriei. O analiză a textului grec original va arăta că acel „cel ce o oprește acum“ este de genul masculin în timp ce Biserica sau Duhul Sfânt sunt de genul feminin. Personalitatea care direcționează sensul istoriei este același luptător ceresc despre care ni s-a spus în cartea profetului Daniel.
„… pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor, iute, omul Gavril, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (Daniel 9:21-22).
„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi. … El mi-a zis: ,,Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei. … Apoi mi-a zis: ,,Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!“ Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ,,Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit.“ El mi-a zis: ,,Ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ (Daniel 10:5-21).
Este clar că această personalitate contracarează eforturile Satanei de a zădărnicii planul lui Dumnezeu, cunoscând foarte bine viitorul. La vremea când a vorbit cu Daniel, împărăția Greciei nu se ridicase încă pe pământ!
Prioritatea evenimentelor din sferele văzduhului este subliniată printr-un eveniment devenit o metaforă pentru această realitate. Când Iosua se lupta în vale cu dușmanii poporului lui Dumnezeu, Moise, Aaron și Hur erau sus pe înălțime.
„Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci, Moise a zis lui Iosua: „Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.” Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec“ (Exod 17:8-11).
Biserica luptă acum pe pământ, asemenea lui Iosua în vale, dar biruința a fost decisă de ceea ce se întâmpla pe munte, în sferele înalte ale înfruntărilor cerești!
Apocalipsa ne spune că Duhul Sfânt va rămâne pe pământ, pecetluindu-i pe cei 144.000, călăuzindu-le mărturia și-i va împuternicii pe „cei doi martori“ să facă semne supranaturale pe pământ. Pentru mulți cititori grăbiți, Duhul Sfânt este marele anonim din cartea Apocalipsa!
Concluzia mea
Tulburările pe care le simțim pe pământ sunt numai efectele unei teribile încleștări de forțe din sferele cerești. Totul se întâmplă însă numai când vrea Dumnezeu și cum vrea Dumnezeu. Iată de ce nu mă mai întreb ce vor elitele ascunse ale omenirii de azi. Nu mă mai întreb nici măcar ce vrea Satana să facă. Singura mea curiozitate este ce vrea Dumnezeu să facă azi cu această lume. Ea este a Lui. În întregime a Lui, a Celui care are toată puterea în cer și pe pământ.
Tot ce se va întâmpla în fiecare secundă a viitorului tău apropiat sau îndepărtat este parte integrantă din planul Lui desăvârșit:
„Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său“ (Romani 8:27-28).
„Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmi 29:10).
„Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!“ (Daniel 4:17)
Dumnezeu înalță pe cine vrea și coboară. Orice s-ar întâmpla astăzi este în limitele planului perfect descris în Apocalipsa, când Mielul junghiat revine ca să ia în stăpânire Pământul și să instaureze pe el Împărăția Sa binecuvântată. Dacă Dumnezeu vrea să ridice acum China, o va face oricât i s-ar împotrivi America și Europa!
Te lăudăm, Dumnezeule, Te lăudăm;
noi, care chemăm Numele Tău,
vestim minunile Tale!
„Atunci când va veni vremea hotărâtă”, zice Domnul,
„voi judeca fără părtinire.
Poate să se cutremure pământul cu locuitorii lui,
căci Eu îi întăresc stâlpii.”
Eu zic celor ce se fălesc: „Nu vă făliţi!”
Şi celor răi: „Nu ridicaţi capul sus!”
Nu vă ridicaţi capul aşa de sus,
nu vorbiţi cu atâta trufie!
Căci nici de la răsărit, nici de la apus,
nici din pustie nu vine înălţarea.
Ci Dumnezeu este Cel ce judecă:
El coboară pe unul şi înalţă pe altul“ (Psalmi 75:1-7).
Nu suntem în mâinile unei „elite“ sau a unor demoni, ci în mâinile lui Dumnezeu, iar mâinile Lui poartă semnele cuielor din dragoste pentru noi. Slăvit să-I fie Numele și binecuvântată să-I fie lucrarea!
//////////////////////////////////////////
Pribeag la răscruci de vremi, de Daniel Branzei
note autobiografice-
Introducere
,,Să nu crezi niciodată biografiile!“
Așa mi-a răspuns Richard Wurmbrand la dorința mea de a scrie ceva despre viața dânsului. Venisem cu hârtie și creion, îndemnat de un grup de prieteni din România.
,,Când sunt scrise de dușmani, ele sunt pline de minciuni dușmănoase. Când sunt scrise de prieteni, sunt pline de exagerări binevoitoare, iar când sunt autobiografii, ele sunt pline de fantezii. Fiecare suntem prizonieri ai iluziilor și ai viselor noastre nerealizate“.
Ce rost are atunci să mă mai apuc eu de scris? O fac pentru copiii și nepoții noștri, care au nevoie să știe de unde vin și care le sunt rădăcinile. Vreau să las în urmă mărturia oamenilor, a evenimentelor și a locurilor prin care Dumnezeu m-a făcut ceea ce sunt astăzi. Rezumând intența la câteva cuvinte, pot scrie: ,,Despre mine, despre noi, pentru voi!“
Cineva a reacționat curios la cea mai succintă prezentare pe care mi-am făcut-o pe Internet: ,,Evreu, creștin, român, american“. Sper ca ceea ce urmează să dezlege această taină.
Un jurnal sentimental este ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Vă invit să-l parcurgeți împreună cu mine. Pornim pe colinele blânde ale aducerii aminte …
Capitolele care urmează nu sunt scurte. Nu puteau fi! Sunt capitole de viață pe care le-am trăit. N-am fugit prin ele. Dacă vreți să le citiți, luați-vă timp suficient. Mi s-a spus că fiecare poate fi citită în aproximativ 30 de minute.
Înainte de a vă invita să citiți aceste note autobiografice, vreau să vă fac o destăinuire: Am deprins meșteșugul scrisului cu foarte mulți ani în urmă. Am fost sfătuit să o fac. Providențial, câțiva mi-au sugerat această îndeletnicire.
Învățătoarea mea din clasa a IV-a m-a îndemnat să scriu. Ea a fost prima care a făcut lucrul acesta. Doamna Ortansa m-a încurajat mult. „Tu ai un dar pe care nu-l au mulți oameni. Poți să scrii frumos, dar mai ales poți să scrii convingător; poți să-i faci și pe alții să simtă ceea ce simți tu, să vadă ceea ce vezi și tu, să dorească ceea ce dorești și tu“.
O altă profesoară de limba română mi-a repetat această observație prin clasa a VIII-a și mi-a atras atenția asupra altei direcții în care ar trebui să merg: „Scrii foarte bine, dar, ceea ce este rar, vorbești liber chiar mai bine decât te exprimi în scris. Ai talent oratoric. Este foarte rar ca cineva să scrie bine „extemporaneous“, dar și mai rar ca cineva să poată improviza în vorbire mai bine decât o face în scris.“
Pentru o vreme talentele acestea două ale mele m-au pus pe o cale greșită. Prin clasa a XI-a era cât pe-aci să fiu numit președintele organizației de UTC (Tinerii comuniști) din liceu. Însă, Dumnezeu a avut un alt plan și, cu doar câteva zile înainte de acel eveniment, casa noastră a fost înconjurată de poliție și de armată, părinții mei au fost amendați cu cinci mii de lei (o sumă care echivala cu remuneraţia unui salariat pe patru luni), alți oameni adulți cu câte o mie de lei, iar ceilalți au fost „prelucrați“ pe la școlile lor și sancționați pe măsură. Toate acestea pentru „marea vină“ a părinților mei de a organiza o întâlnire a tinerilor de la biserică la ei acasă, cu ocazia externării mele din spital. Sperau, mânați de dorința lor, că îmi va plăcea și mie, oaia neagră a familiei lor de credincioși baptiști, vreuna din cântările lor sau măcar vreuna din … fetele de la biserică. Însă, asta este o altă poveste…4 Samuel – chemare la ascultare
După întoarcerea mea la Dumnezeu, Allen Scarffe, un student din Anglia care făcea misiune creștină în România sub pretextul studiilor pentru un doctorat la Universitatea Ortodoxă, m-a luat deoparte într-o seară de plimbare cu tinerii de la Biserica Baptistă din cartierul Basarab prin parcul Herăstrău și m-a întrebat de-a dreptul: „Când te duci la Seminar?“ L-am privit relativ speriat și am bâiguit drept răspuns: „Nu m-am gândit niciodată …“
„Te vei duce“, mi-a spus el imperturbabil. „Dumnezeu te-a făcut pentru așa ceva“. Englezoii ăștia! Nici atunci și nici de atunci încoace n-am putut să-i înțeleg și să le accept exprimarea lapidară, rece și aparent distantă.
Când am ajuns în Los Angeles, sora Sabina Wurmbrand mi-a spus: „Scrie, Daniel. Ai talent și ar fi păcat să nu-l folosești. Nu mulți îl au. Ție ți s-a dat. Scrie, că ai început să scrii bine.“
Fratele Richard a ținut însă să mă avertizeze: „Era o dată un tânăr predicator care a venit să lucreze în zona unde era și un foarte bun și cunoscut păstor de Biserică. Tânărul avea un dar oratoric și mulțimile începuseră să se adune grămadă să-l asculte. Bătrânul păstor s-a dus la el și i-a spus: „Vorbești frumos, chiar foarte frumos. Mi se pare însă că le cam înflorești. Ce zici?“ Băiatul s-a scuzat și a spus: „Face parte din oratorie … este febra momentului …“
Bătrânul i-a spus: „Dacă vei continua așa, va fi doar o lucrare de suprafață. Dumnezeu nu te poate folosi așa. Începe să spui numai adevărul, niciodată mai mult sau mai puțin decât adevărul. Spune ceea ce trăiești tu, nu ceea ce ai auzit pe la alții sau ceea ce ți-ar place să fie.“
Tânărul l-a ascultat, dar s-a întâmplat ceva: mulțimile au început să scadă. Oamenii veneau mai puțin, iar predicile lui erau mai scurte, cu vorbirea poticnită și ponderată. Când tânărul predicator a intrat în criză, bătrânul l-a vizitat iarăși: „Este foarte bine. Acum te folosește Dumnezeu. Îl predici pe El și adevărul Lui. De-acum poți să te îngrijești să vorbești și frumos.“ Și așa a fost. (N-am știu atunci, dar am înțeles mai târziu că în ziua aceea aflasem o taină și am avut privilegiul să ascult un fragment de autobiografie spirituală).
Să scrii o carte este o dovadă de curaj. O astfel de îndeletnicire nu este nici ușoară, nici fără de răspundere. Există o diferență în analiza pe care o face un scriitor și analiza pe care o face un cititor. Cititorii văd CE este scris. Scriitorii văd CUM este scris și, mai ales, DE CE este scris. Ei știu că orice autor scrie pentru un anumit motiv, folosind o anumită metodă, vrând să transmită un anumit mesaj și urmărind să-și direcţioneze cititorii către un anumit mediu. Un autor își „compune“ opera. Un comentator i-o „descompune“ pentru a o înțelege mai bine. El dezasamblează ceea ce autorul a asamblat prin exprimarea de idei, folosirea de imagini şi stimularea emoţiilor şi gândirii cititorului.
Nu este suficient să ai ceva de spus, trebuie să știi și cum să spui. Am admirat întotdeauna abilitatea aceasta specială pe care o au mulți autori de carte. Am învățat eu însumi din procedeele lor. M-au impresionat, însă, cel mai mult oamenii prin care Dumnezeu ne-a dăruit Biblia. Faptul că au fost „inspirați“ în mod supranatural să scrie nu le-a distrus în nici un fel personalitatea sau stilul, preocuparea de a scrie bine ceva concis și convingător.
(Am scris prima dată ,,la cald“, ajungând în timp record la peste 60 de pagini. Apoi ,,providența“ m-a făcut să apăs greșit pe tastatură și am pierdut totul. A fost ca la școală când profesorul îți rupe nemulțumit foaia și te mai pune să o scrii o dată. Sper să fi făcut o treabă mai acceptabilă de data aceasta. Mă voi strădui să fiu mai atent la sfaturile … profesorului.)
Lectură plăcută și … cu folos.
Cuprins
Despre rădăcini
Prima răscruce – Un lăstar sălbăticit și o convertire neprobabilă
A doua răscruce – Chemarea la lucrarea creștină
A treia răscruce – Anii de Seminar – educație prin reacție
A treia răscruce – Iașul – un pod prea îndepărtat
A cincea răscruce – Păcăleală de 1 Aprilie – Un partener de cursă lungă
Pașcani – timpuri rele, oameni buni
Bacău – sacul și petecul
A șasea răscruce – Roma – în căutarea unei identități noi
A șaptea răscruce – America cu ,,A“ mare sau gusturi amare ?
A opta răscruce – California lui Pitt Popovici
,,Mai marii mei“ !
Păstorind o tranziție
Menoniții de la răscruce
Cu muzica la răscruce
Reîntregirea familiei
A noua răscruce – Covid, atacul chinezesc …
Pentru cei care doriți să urmăriți și alte peripeții, vă invit să citiți câteva din jurnalele mele de călătorii misionare. Dacă aveți răbdare, am să le adaug și pozele corespunzătoare din albume:
- Jurnal de călătorie cu Petrică Lascău în URSS – 1989
- Jurnal de România, imediat după Revoluție – 1990
- Jurnal de călătorie în Moldova – 2008
- Jurnal de călătorie în Moldova – 2010
- Jurnal de călătorie în Moldova și Austria – 2012
- Jurnal de călătorie în Australia – 2012
////////////////////////////////////////
Lipsa de vitalitate spirituala
BY BARZILAIENDAN
„Eu am venit ca oile Mele să aibe viața și s-o aibe din belșug” – Ioan 10:10
Viața creștină este o viață de biruință și de belșug spiritual. Dorința Domnului Isus este ca noi toți „să rămînem în El și să aducem multă roadă” (Ioan 15:4-11). O permanentă însuflețire pentru tot ceea ce este bun ar trebui să ne stăpînească în toate zilele noastre. (Filipeni 4:8) O activitate cu sens și cu împliniri personale ne este promisă și în Psalmul 1: „El este ca un pom sădit lîngă un izvor de ape, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfîrșit” (Psalmi 1:3). Bogăția lăuntrică se răsfrînge și în afara noastră producînd o atmosferă de veselie, de optimism și de laudă adresate Numelui lui Dumnezeu: „Vorbiți întree voi cu psalmi, cu cîntări de laudă și cu cîntări duhovnicești și cîntați și aduceți din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19).
Adeseori însă, unii creștini trec prin perioade de „secetă spirituală”. Aceste sezoane de „uscăciune” vin pe neașteptate și îi cufundă pe cei credincioși într-o stare de apatie, de indiferență și uneori, chiar de împotrivire față de Dumnezeul mîntuirii lor. Care să fie cauza acestor „crize spirituale”? Și ce trebuie să facă un credincios ajuns într-o astfel de „uscăciune spirituală”?
În studiul care urmează vă propunem discutarea acestor întrebări și soluționarea lor în ascultare de Cuvîntul Domnului. (restul aici)
https://barzilaiendan.com/2013/03/08/lipsa-de-vitalitate-spirituala/
/////////////////////////////////////////
50 curiozitati absolut incredibile despre corpul uman
BY BARZILAIENDAN
Corpul uman, o masinarie perfecta care nu a incetat nici pana in prezent sa ii uimeasca pe oamenii de stiinta. Sunt poate cateva mii de aspecte nestiute sau mai putin cunoscute despre corpul uman. Yuppy a cules 50 de curiozitati despre corpul uman care, speram, vi se vor parea la fel de incredibile pe cat ni s-au parut si noua.
- Daca toti cei 600 de muchi din care este format corpul uman s-ar incorda in acelasi timp si in aceeasi directie, o persoana ar putea ridica o greutate de 25 de tone.
- Creierul uman este compus din 100 de miliarde de celule nervoase.
- Acidul gastric pe care stomacul uman il elimina este atat de puternic incat ar putea dizolva pana si otelul. Nu ne autodigeram pentru ca suntem protejati de mucoase.
- Cu toate acestea, stomacul trebuie sa-si refaca membrana mucoasa de protectie la fiecare 3 zile pentru a evita autodigerarea.
- De-a lungul vietii, un om secreta pana la 25,000 de litri de saliva.
- Stiti ce rol au degetele de la picioare? Chiar daca nu putem scrie sau ridica obiecte cu ele, joaca un rol important in sustinerea echilibrului atunci cand stam in picioare.
- Creierul uman genereaza mai multe impulsuri electrice intr-o zi decat toate telefoanele din lume.
- Corpul uman elibereaza in 30 de minute suficienta energie cat sa incalzesti un litru de apa.
- Stranutul iese din gura cu o viteza de peste 160 km/h.
- Celulele care alcatuiesc corpul uman pot stoca de pana la 5 ori mai multa informatie decat cea cuprinsa in Enciclopedia Britanica.
- Un singur barbat poate produce 10 milioane de spermatozoizi in fiecare zi, suficient sa repopuleze intreaga planeta in sase luni.
- Cand o persoana moare, vazul este primul simt care dispare, iar auzul ultimul.
- Corpul uman contine:
Suficient potasiu pentru a provoca explozia unui tun de jucarie
Destul zahar pentru a umple un borcan
Destula grasime pentru a face sapte bucati de sapun
Suficient fier pentru a face un cui
Destul sulf pentru a deparazita un caine
- Cea mai mare celula din corpul uman este ovulul, iar cea mai mica spermatozoidul
- In cazul in care, cantitatea de apa din corpul unui om va fi redusa cu 1%, acestuia ii se va face sete. Daca va fi redusa cu 10%, acesta va muri.
- Potrivit Enciclopediei Britanice, femurul este mai tare decat betonul.
- Rasul micsoreaza nivelul hormonilor stresului si intareste sistemul imunitar
- Pentru ca nu are receptori ai durerii, creierul uman nu resimte durere.
- Unghia care creste cel mai repede este cea de la degetul mijlociu.
- Dupa o masa copioasa, auzul tau scade
- Corpul uman utilizeaza 300 de muschi pentru a mentine corpul in pozitie dreapta.
- Daca mesajul non-verbal il contrazice pe cel verbal, oamenii vor da crezare celui non-verbal, avand mai multa incredere in gesturi decat in cuvinte.
- Doua kilograme din greutatea noastra este reprezentata de bacterii.
- In corpul uman exista sufcient fosfor pentru a crea 250 de chibrituri
- Inima bate de aproximativ 2.700.000.000 ori in timpul vietii
- Inima va continua sa bata si dupa ce este scoasa din corp. Daca este taiata in bucati, muschii inimii vor continua sa se contracte pentru o perioada.
- Un om poate trai 40 de zile fara mancare, 6 zile fara apa si 6 minute fara oxigen.
- Pentru a te incrunta folosesti 43 de muschi, dar pentru a zambi numai 17.
- Sunt necesare aproximativ 200.000 de incruntari pentru aparitia unui rid permanent deasupra sprancenelor.
- Suntem programati genetic sa traim 100 de ani. Alegerile nesanatoase si stilul de viata ne scurteaza insa foarte mult viata
- Din punct de vedere fizic, o femeie poate naste 35 de copii de-a lungul vietii
- Femeile care citesc romane erotice, sunt mai active sexual decat cele care nu accepta acest tip de literatura.
- Majoritatea barbatilor petrec aproximativ 3.300 ore din viata pentru a se barbieri. Daca nu ar fi barbierita, barba ar ajunge la 9 metri intr-o viata.
- In ureche exista pana la 4.000 de glande generatoare de ceara.
- In primul an de viata, un nau nascut rapeste intre 400 si 750 de ore de somn din perioada de somn a parintilor
- Pentru a simti gustul unui aliment, saliva trebuie sa il dizolve mai intai. Incercati numai.
- Nu poti stranuta cu ochii deschisi
- Media duratei unui vis profund la om este de 2-3 secunde.
- Peste 70% din bolile existente se transmit prin secretiile din nasul sau gatul omului.
- Personale inteligente au mai mult zinc si cupru in compozitia firului de par
- La fel ca amprentele, buzele nu lasa urme identice.
- Firul de par poate suporta o greutate de 3 kilograme
- Zilnic aveam in jur de 70.000 de ganduri.
- Vasele de sange din creierul uman masoara aproximativ 161.000 de km, suficient cat sa inconjoare Pamantul de patru ori.
- Nu poti sforai si visa in acelasi timp.
- O celula are nevoie de 60 de secunde pentru a realiza un circuit complet al corpului uman.
- O persoana isi petrece 6 ani din viata visand.
- Urechile pot distinge pana la 300.000 de tonalitati.
- O persoana foloseste 200 din muschi atunci cand face un pas.
- Inaltimea omului variaza in timpul zilei. Dimineata suntem cu un cm mai inalti decat seara. Acest lucru se intampla deoarece discurile intervertebrale se “taseaza” atunci cand stam in picioare, datorita greutatii propriului corp.
https://barzilaiendan.com/2013/03/10/50-curiozitati-absolut-incredibile-despre-corpul-uman/
//////////////////////////////////////////
32 de Versete din Biblie despre voia lui Dumnezeu
În calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem marele privilegiu de a fi călăuziți de Tatăl nostru ceresc omniscient și atotputernic, care cunoaște toate căile omului și este gata să ne învețe care este cea mai bună cale de urmat.
În Psalmul 32:8 există o promisiune puternică: „Eu zice Domnul te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”Nu avem cum să ne rătăcim dacă căutăm voia lui Dumnezeu la fiecare răscruce a vieții, avem nevoie doar de discernământ și de a fi călăuziți de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu în orice decizie pe care o avem de luat în viață.
Cunoașterea voinței lui Dumnezeu este indispensabilă pentru toți credincioșii și totul se bazează pe luarea deciziei de a dori să te schimbi, complet, apropiindu-te de El prin rugăciune, ca acea componentă semnificativă, care îți permite să asculți de Duhul lui Dumnezeu și să ți se dezvăluie tainele Bibliei, care îți va permite să cunoști poruncile, să știi cum să acționezi.
Să ne uităm la aceste versete biblice care ne vorbesc despre voia desăvârșită și plăcută a Domnului:
1) Aveţi grijă numai să păziţi şi să împliniţi poruncile şi legile pe care vi le-a dat Moise, robul Domnului: să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, să umblaţi în toate căile Lui, să ţineţi poruncile Lui, să vă alipiţi de El şi să-I slujiţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.” (Iosua 22:5)
2) Binecuvântaţi pe Domnul, toate oştirile Lui, robii Lui, care faceţi voia Lui! (Psalmi 103:21)
3) vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. (Psalmi 40:8)
4) Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! (Psalmi 143:10)
5) ată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. (Matei 6:9-10)
6) S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42)
7) Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine. (Ioan 7:17)
8) Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:40)
9) Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13)
10) Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. (Ioan 9:31)
11) Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. (1 Ioan 5:14)
12) Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (1 Ioan 2:17)
13) Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos! El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. (Galateni 1:3-4)
14) Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; (1 Tesaloniceni 4:3)
15) Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:2)
16) Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. (Romani 8:27)
17) „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” (Luca 2:14)
18) Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia. (Luca 12:32)
19) Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are. (2 Corinteni 8:12)
20) El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. (Iacov 1:18)
21) Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi. (1 Tesaloniceni 5:16-18)
22) şi astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu, şi să mă răcoresc puţin în mijlocul vostru. (Romani 15:32)
23) Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti. (1 Petru 2:15)
24) De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. (Efeseni 5:17)
25) Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. (Ioan 6:39)
26) Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin. (Evrei 13:20-21)
27) Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. ( Matei 7:21)
28) Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările. (Proverbe 3:5-6)
29) Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” ( Marcu 3:35)
30) Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu. (Efeseni 6:6)
31) zicând: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Luca 22:42)
32) Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. (1 Petru 4:1-2)
Nu uitați să citiți Biblia și să meditați zilnic la ea, Cuvântul său este lampa care ne luminează calea Psalmul 119.105.
32 de Versete din Biblie despre voia lui Dumnezeu
/////////////////////////////////////
Ce înseamnă „facă-se voia Ta”
Azi noapte am primit un mesaj din partea Domnului legat de ceea ce veţi citi în continuare. Deşi probabil că ştiţi de unde provine expresia de „facă-se voia Ta” (din rugăciunea Tatăl nostru, desigur…) şi aţi auzit diferite predici, interpretări, mesaje, devoţionale, etc., ceea ce veţi citi în continuare nu este doar ceva inedit, ci este ceea ce am înţeles din descoperirea primită.
Există o vorbă la americani, „my way or highway” (are şi rimă), care s-ar traduce prin „cum vreau eu, sau valea!”. Unii dintre noi suntem aşa. Am fost aşa. Poate vrem să fim altfel. Căutăm să fim individuali, să exprimăm ceea ce suntem, ceea ce am fost creaţi să fim, şi înţelegem că Dumnezeu este Creatorul nostru, al tuturor. Ceea ce nu ştiu şi nu înţeleg toţi din această lume este că El nu este şi Tatăl tuturor – pentru că acesta este statutul celor născuţi din nou, cărora li s-a dat dreptul să se numească copil de Dumnezeu (Ioan 1:12 – „Dar tuturor* celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”).
Aşadar, acest articol se adresează acelora dintre noi care îl numim pe Dumnezeu Tată, la care noi venim în rugăciune şi spunem – Tatăl nostru, care eşti în ceruri… (Matei 6:9).
Pentru că cererea „facă-se voia ta” este o solicitare de acţiune, o solicitare din partea noastră către Dumnezeu, următoarele cinci puncte de acţiune definesc în sine aplicaţia practică a chemării voii lui Dumnezeu ca aceasta să ia fiinţă în viaţa noastră.
Predare. Atunci când venim la Dumnezeu, indiferent de starea noastră, indiferent de ceea ce este în inima noastră, noi ne prezentăm înaintea Lui aşa cum suntem, ne predăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune să „aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi o slujbă duhovnicească din partea voastră! Nu vă conformați acestui veac, ci lăsați-vă transformați prin reînnoirea minții voastre, ca să puteți discerne care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită.” (Romani 12:1-2 sublinierile din text îmi aparţin). Această transformare a minţii noastre se face prin a ne preda fiinţa noastră lui Dumnezeu – atunci El poate să îşi descopere voia Sa în noi.
Recunoaştere. Mai presus de a face pasul de apropiere, de predare şi de sfinţire personală, noi trebuie să recunoaştem cine este Dumnezeu şi El ne va direcţiona pe calea pe care trebuie să mergem: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te sprijini pe priceperea ta. Recunoaște-L în toate căile tale, iar El îți va netezi cărările.” (Proverbe 3:5-6, sublinierile din text îmi aparţin). A recunoaşte pe Dumnezeu este o acţiune prin credinţă, pe care El o răsplăteşte, „Și fără credință este imposibil să-I fim plăcuți, pentru că oricine se apropie de El trebuie să creadă că El este și că îi răsplătește pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6). Aici noi nu doar ne apropiem de Dumnezeu prin credinţă, cu încredere, dar şi recunoaştem că El este Dumnezeu, că nu este alt Dumnezeu în afară de El, şi aşa căutăm voia Lui. Dumnezeu nu se ascunde de cei care Îl caută cu inima sinceră şi El revelează voia Sa celor care îl recunosc ca Dumnezeu, ca Tată.
Înţelegere. În pasajul citat mai sus din Romani 12:1-2 am văzut că acţiunea următoare a reînnoirii minţii noastre are ca scop discernământul spiritual, acea înţelegere a voii lui Dumnezeu. Domnul Isus s-a confruntat în vremea Sa cu oameni ca noi, care nu înţelegeau cuvintele Sale. El le vorbea iudeilor despre importanţa rămânerii Cuvântului în ei, care produce schimbare, dar ei nu doreau să fie transformaţi, prin urmare El le spune, „De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru că nu puteți asculta Cuvântul Meu.” (Ioan 8:43, sublinierile îmi aparţin). Domnul Isus ştia că pentru a putea înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, implicit voia lui Dumnezeu, este nevoie de ajutorul Duhului lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scria corintenilor, „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, și nu le poate înțelege, pentru că ele sunt judecate duhovnicește.” (1 Corinteni 2:14). Pentru a putea face voia lui Dumnezeu şi ca aceasta să se întâmple în vieţile noastre, trebuie să avem înţelegere care vine prin Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ne facă să înţelegem voia Lui şi ne va da pricepere în acest sens (2 Timotei 2:7 – Dumnezeu îţi va da pricepere în toate!).
Mărturisire. Nu este destul să cerem în gând ca voia lui Dumnezeu să se facă în viaţa noastră. Când cerem un lucru de la Dumnezeu ni se spune să credem că l-am şi primit şi îl vom avea (Marcu 11:24 – „De aceea vă spun ca toate lucrurile pe care le cereți atunci când vă rugați, să credeți că le-ați și primit, și ele vi se vor da.”) De aceea este important să declarăm cu gura noastră, cu vocea noastră ceea ce cerem. Cuvintele noastre au putere, şi cuvintele noastre trebuie să le audă şi cel rău! Declarăm şi mărturisim că voia lui Dumnezeu se va face în viaţa noastră, indiferent de circumstanţe, de vreme, de anotimp! Mărturisim că Împărăţia lui Dumnezeu a venit, este în mijlocul nostru – aşa cum este şi în rugăciunea Tatăl nostru – „vie împărăţia Ta…” (Matei 6:10). Prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire – Romani 10:10 – una din multele binecuvântări pe care le are Dumnezeu pentru cei care se încred în Isus Hristos ca Mântuitor şi Domn al lor personal. Mărturia gurii tale este de fapt proclamaţia pe care o faci cu privire la identitatea ta, la ceea ce este în tine.
Acceptare. Probabil că cel mai greu lucru pentru noi este acela de a accepta voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dacă lucrul pe care îl are Dumnezeu pentru tine, care face parte din voia Sa, este un lucru care ţi se pare dificil de acceptat, va trebui să reiei paşii descrişi de la început. Când Dumnezeu te cheamă la ceva anume, El va confirma lucrul respectiv în viaţa ta. Atunci când tu accepţi voia Lui în viaţa ta, practic ai făcut ca voia Lui… să ia fiinţă în tine.
Predare
Recunoaştere
Inţelegere
Mărturisire
Acceptare
Aceste cuvinte definesc cel mai important lucru din viaţa oricărui credincios, PRIMA lui Dumnezeu (dacă aţi observat acrostihul de mai sus cu aceste cuvinte) pentru viaţa ta. Voia lui Dumnezeu este bună, plăcută şi desăvârşită. Când laşi ca voia lui Dumnezeu să se facă în viaţa ta, tu de fapt materializezi în fiinţa ta, prin fiinţa ta, în viitorul tău, în prezentul tău ceea ce Dumnezeu vrea pentru tine. De aceea vă îndemn, ca atunci când faceţi rugăciunea Tatăl nostru, să luaţi în considerare aceste cinci aspecte importante. A cere lui Dumnezeu ca voia Lui să se facă în viaţa noastră nu este o glumă, nici o joacă. Probabil că ştiaţi vorba aia, „ai grijă ce ceri, că s-ar putea să primeşti!” Şi dacă ceri ceva şi inima ta doreşte cu sinceritate şi cu ardoare acel lucru, cu certitudine că îl vei primi!
Cum vezi tu voia lui Dumnezeu împlinită în viaţa ta? Există alte aspecte pe care le poţi lua în considerare? Care ar fi paşii pe care să îi parcurgi ca să intri în planul şi voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta? Reflectaţi la aceste lucruri. Sper ca aceste cuvinte să fie o binecuvântare pentru voi.
Notă: Dacă citaţi acest material în altă parte, rog să oferiţi sursa citării, adică acest blog şi să păstraţi toate link-urile din el. Mulţumesc!
https://crestinismtrait.blogspot.com/2017/07/ce-inseamna-faca-se-voia-ta-pentru.html
///////////////////////////
Facă-se voia Ta- R.C. Sproul
Ne uităm la rugăciunea Tatăl Nostru cu dorinţa de a afla care sunt cererile pe care Isus le-a dat Bisericii ca model pe care să-l urmăm atunci când, în rugăciunile noastre, formulăm cereri. Ne aducem aminte că prima cerere pe care Isus a oferit-o ca model pentru rugăciunile noastre a fost: „Sfinţească-Se Numele Tău!”. Prioritatea pentru Isus în ceea ce priveşte rugăciunea a fost, înainte de toate, ca Numele lui Dumnezeu să fie considerat drept sfânt. A doua cerere, de care ne-am ocupat deja în două discuţii, este aceea în care Isus a spus că trebuie să ne rugăm ca Împărăţia lui Dumnezeu să vină: „Vie împărăţia Ta, precum a venit deja în cer, aşa şi pe pământ.”
Cea de-a treia cerere este strâns relaţionată la primele două şi, într-un anume sens, decurge din acestea, aşa cum am menţionat mai devreme. A treia cerere a rugăciunii Tatăl Nostru este: „Facă-se voia Ta!”. Este un lucru interesant că Isus ne spune să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se facă, precum în cer, aşa şi pe pământ, deoarece ideea că Isus ar fi sugerat un asemenea lucru sau i-ar fi dat Bisericii o asemenea poruncă pare aproape o erezie. Oare nu ştia Isus că voia lui Dumnezeu este făcută deja? Oare nu înţelegea Isus suveranitatea acestui Rege, suveranitate pentru care ne-a spus să ne rugăm?
Deşi, în calitate de creştini, noi credem în eficacitatea voii suverane a lui Dumnezeu, dacă este vreun concept scriptural cu privire la care există confuzie în minţile noastre, atunci acest concept se focalizează pe această idee, a voii lui Dumnezeu. Citim în Noul Testament, de exemplu, că Dumnezeu nu doreşte ca vreunul să piară şi cu toate acestea unii pier. Ne uităm la acest lucru şi vedem că el ridică tot felul de întrebări în minţile oamenilor. Atunci când examinez textul respectiv le aduc aminte oamenilor că în Noul Testament sunt cel puţin două cuvinte traduse prin termenul „voie”. Sunt cuvintele greceşti thelema şi boulema, care înseamnă „voie”. Mi-aş dori ca lucrurile să fie la fel de simple ca până aici însă, din nefericire, fiecare dintre aceşti termeni are diferite nuanţe de sens şi, prin urmare, nu-ţi poţi da seama întotdeauna, imediat ce te uiţi la un text din Noul Testament, ce vrea să spună exact prin voia lui Dumnezeu, deoarece există şapte sau opt sensuri diferite ale cuvântului „voie”, cu referire la Dumnezeu.
Voi prezenta cele mai familiare trei sensuri. Primul dintre ele este ceea ce numim voia suverană eficace a lui Dumnezeu. Atunci când Biblia vorbeşte despre voia lui Dumnezeu în acest sens, ea descrie acea voie prin care orice decretează Dumnezeu să se împlinească se împlineşte prin porunca Sa suverană. Atunci când Dumnezeu a dorit ca universul să fie creat şi a spus: „Să fie lumină!”, această expresie a puterii şi a voii Sale suverane a fost ascultată pe loc de către elemente – lumina a apărut. Atunci când Hristos a poruncit, prin voia Sa şi prin autoritatea Sa, ca Lazăr să iasă din mormânt şi să învie dintre cei morţi, această poruncă a fost eficace. A fost ascultată pe loc şi imediat. În felul acesta ne referim la voia suverană, decretivă şi eficace a lui Dumnezeu, în felul în care o prezintă Biblia; acea voie care se împlineşte pur şi simplu deoarece Dumnezeu a poruncit să se împlinească.
Însă mai este un sens în care Biblia vorbeşte despre voia lui Dumnezeu, sens care se referă la ceea ce am numi voia Sa normativă. Voia normativă, aşa cum o sugerează chiar termenul, se referă la Legea Lui, la poruncile Lui, la normele pe care El le emite pentru a reglementa comportamentul nostru. Voia lui Dumnezeu este să nu ai alt Dumnezeu în afară de El. Voia lui Dumnezeu este să-ţi cinsteşti tatăl şi mama. Voia lui Dumnezeu este să-ţi aduci aminte de Sabat şi să-l sfinţeşti. Aceasta este voia normativă a lui Dumnezeu. Acum, această voie poate fi călcată şi este călcată în fiecare zi. Noi, ca păcătoşi, nu ne supunem voii lui Dumnezeu.
A treia cea mai frecventă referire la voia lui Dumnezeu are de-a face cu dispoziţia sau înclinaţia fundamentală a lui Dumnezeu înspre oameni. Are de-a face cu ceea ce Îi face Lui plăcere. Biblia ne învaţă, de exemplu, că El nu-Şi găseşte plăcere în moartea celor răi chiar dacă, în voia Sa suverană, El hotărăşte moartea păcătoşilor. Nu se distrează cu acest lucru, să spunem aşa.
Nu vreau să mai zăbovesc asupra acestui text pe care l-am menţionat ca exemplu: „Dumnezeu nu doreşte ca vreunul dintre voi să piară”, însă este evident cum poate acest text să fie interpretat în mod diferit atunci când îi aplicăm aceste nuanţe diferite. Dacă ideea textului este aceea că Dumnezeu nu doreşte ca vreunul să piară, în sensul voii Lui suverane eficace, atunci, în mod evident, nici unul nu va pieri. Dacă ideea textului este aceea că El nu doreşte ca vreunul să piară, în sensul voii Lui normative, aceasta ar însemna simplu că Dumnezeu nu permite sau nu aprobă ca vreunul să piară. În cazul în care ei pier, atunci, pierind chiar, ei păcătuiesc. Or, cel de-al treilea sens este acela că lui Dumnezeu nu-I face plăcere sau nu se simte bine ştiind că nu toţi sunt mântuiţi. Acum, acestea sunt sensuri destul de diferite între ele.
Cred că un lucru şi mai complicat în înţelegerea acestui text este termenul „vreunul”. Părerea mea, ca o paranteză, este aceea că „vreunul” este crucial. Cred că în context, termenul „vreunul” se referă la cei aleşi şi la faptul că Dumnezeu nu doreşte, în sensul suveranităţii eficace, ca vreunul din poporul Său ales să piară şi nici unul nu va pieri. Însă aceasta este o altă problemă.
Vreau să spun simplu, în treacăt, că acest întreg concept al voii lui Dumnezeu este central înţelegerii noastre asupra vieţii creştine şi a Scripturilor. Importanţa lui se observă în textul nostru, deoarece pe primele locuri din lista de priorităţi ale rugăciunii Isus le spune celor din poporul Său că trebuie să se roage Tatălui: „Facă-se voia Ta!”. Cred că este clar că aici vrea să spună că noi trebuie să ne rugăm ca voia normativă a lui Dumnezeu să fie ascultată. Nu acesta este sensul în mod necesar – şi am să revin imediat asupra acestui lucru – însă, la o primă privire, sensul care pare cel mai plauzibil, la suprafaţă, este, simplu, acela că Isus spune că trebuie să ne rugăm ca poporul lui Dumnezeu să fie ascultător.
Aşa cum spuneam, nu acesta este sensul în mod necesar. Ar putea fi un fel de afirmaţie redundantă, „facă-se voia Ta” în sensul de „facă-se voia Ta suverană”, voie care în mod sigur se va face. Dacă a existat vreodată o rugăciune despre care am ştiut cu siguranţă că se va împlini, aceasta ar fi fost de genul: „facă-se voia Ta”, dat fiind, ştim că, în cele din urmă, voia lui Dumnezeu se va face. Iar ceea ce ar fi spus simplu Isus ar fi putut fi ceva de genul: „Vreau să vă aduceţi aminte, din nou, atunci când sunteţi pe genunchi înaintea lui Dumnezeu, cine este El, cine sunteţi voi şi a cărui voie va prevala. Şi cine este suveranul.” Am auzit mulţi creştini practicanţi spunându-mi că suveranitatea lui Dumnezeu este limitată de voinţa liberă a omului. Sper doar, şi am încrederea, că acei oameni care au spus acest lucru nu au meditat îndeajuns de profund la el. Deoarece se apropie în mod primejdios de blasfemie, dacă nu chiar trece graniţa înspre aceasta, pentru că îl face pe om suveran. O mai potrivită abordare a problemei este de genul: „Da, avem voinţă liberă, însă voinţa noastră liberă este întotdeauna şi în tot locul limitată de suveranitatea lui Dumnezeu.” Deoarece, atunci când apare un conflict, în ultimă instanţă, între voia mea şi voia Lui, care dintre acestea trebuie să predomine? Cine este suveran? Nu voia mea, ci voia Lui este suverană.
Astfel, se poate ca Isus să se fi gândit atunci să ne reamintească cine este suveran. Şi că El îşi clădeşte rugăciunea Tatăl Nostru pentru a putea face faţă atacurilor pelagianismului şi semi-pelagianismului (curente de gândire ce puneau accent pe bunătatea esenţială a naturii umane şi pe libertatea voinţei umane, n.tr.) şi atacurilor unei perspective exaltate asupra voinţei umane şi pentru a le reaminti oamenilor cine este suveran, atunci când sunt pe genunchi, şi pentru ca ei să recunoască din toată inima că Dumnezeu este suveran.
Însă nu cred că acesta este sensul. Este posibil să fie, însă eu nu cred lucrul acesta din următorul motiv. Pentru că la această expresie Isus adaugă clarificarea ca voia Lui să se facă pe pământ aşa cum se face în cer. Acest lucru sugerează, cel puţin, că există o discrepanţă între împlinirea oricărei voi a lui Dumnezeu despre care discutăm aici pe pământ şi împlinirea acestei voi în cer. Acum, voia suverană a lui Dumnezeu nu numai că este întotdeauna împlinită în cer; ea este de asemenea întotdeauna împlinită pe pământ. Prin urmare, de aceea eu nu cred că aici se referă la voia suverană a lui Dumnezeu. Eu cred că trebuie să se refere la voia normativă a lui Dumnezeu deoarece voia normativă a lui Dumnezeu este întotdeauna ascultată de îngeri şi de către credincioşii glorificaţi din cer. În cer nu există păcat. Nu există conflict între voia creaturilor ce sunt adunate în jurul prezenţei lui Dumnezeu în cer şi voia Lui sfântă. Deoarece toţi cei ce sunt în cer au fost aduşi într-o conformitate completă faţă de legea lui Dumnezeu. Iar ei se mândresc cu legea lui Dumnezeu.
Amintiţi-vă de prima întrebare din catehism: „Care este ţelul suprem al omului? Ţelul suprem al omului este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu şi a se bucura de El pentru eternitate.” Atunci când am învăţat acest lucru, copil fiind, nu avea o prea mare logică pentru mine, însă am prins mesajul. Mi-am închipuit că a-L glorifica pe Dumnezeu însemna că trebuia să ascult de El. Că a-L glorifica pe Dumnezeu însemna că trebuia să fiu băiat cuminte. Că trebuia să fac ceea ce Dumnezeu dorea să fac, mai degrabă decât ceea ce doream eu să fac. Ceea ce m-a pus în încurcătură a fost faptul că nu am putut vedea rezultatul promis. Nu am putut înţelege cum ar fi putut rezulta vreo bucurie din ascultarea de Dumnezeu. Şi după ani de studiu al teologiei încă mă mai confrunt cu acest lucru şi tu deasemenea. Deoarece noi păcătuim, crezând că vom găsi bucurie în acel păcat. Găsim plăcere. Asta este ceea ce face păcatul atât de atractiv – că este atât de plăcut. Însă există o diferenţă între plăcere şi bucurie, o diferenţă ca de la cer la pământ. Iar ceea ce dorea să comunice învăţătura catehismului era legătura care există între bucurie şi glorificarea lui Dumnezeu. Astfel, scopul meu final, ţelul meu final, raţiunea existenţei mele este să-L glorific pe Dumnezeu. Există şi un premiu aici – acela că mă pot bucura de El pentru eternitate.
Vreau să afirm aici că cei care sunt adunaţi în prezenţa lui Dumnezeu în cer fac două lucruri. Primul, Îl glorifică pe Dumnezeu. Este interesant că stadiul final al sfinţirii noastre este descris în Noul Testament în limbajul glorificării. Anume că vom fi glorificaţi şi că noi, cei ce vom fi glorificaţi, vom fi glorificaţi într-o stare în care vom glorifica. Cei glorificaţi sunt cei care-L glorifică pe Dumnezeu în cer. Şi, împreună cu acea glorificare a lui Dumnezeu, în cer există o bucurie de nedescris, eternă şi continuă. Isus a spus: „Am venit ca bucuria voastră să fie deplină.” Unul dintre lucrurile pe care le iubesc vizavi de sărbătoarea Crăciunului este acela că unul dintre marile imnuri ale Bisericii, care este cântat uneori în timpul anului, în alte liturghii, ajunge în centrul atenţiei în timpul Crăciunului. Acest imn este Gloria in excelsis Deo sau Glorie lui Dumnezeu în locurile preaînalte.
Isus spune că voia lui Dumnezeu este făcută în cer. Nu este făcută aici. Oamenii nu caută gloria lui Dumnezeu. Ei nu caută Împărăţia lui Dumnezeu, despre care Isus a spus că trebuie s-o căutăm mai întâi, iar toate celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra. Ei nu sfinţesc Numele lui Dumnezeu. Probabil de aceea nu există foarte multă bucurie astăzi pe planeta noastră. Astfel, Isus spune: „când vă rugaţi să spuneţi: Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ.”
Uneori sunt întristat când aud oameni, în zelul lor pentru rugăciune, în fervoarea lor, în eficacitatea lor, spunând, în acest zel, că nu ar trebui niciodată să ne rugăm: „Dacă este voia Ta.” În felul acesta, spun ei, ataşând aceste cuvinte, aceşti termeni condiţionali, la rugăciunile noastre, dăm oarecum o dovadă de necredinţă. Astăzi ni se spune că, în îndrăzneala credinţei, trebuie să ne rugăm specific, aşteptând un răspuns pozitiv la acea rugăciune. Să pretindem că am cunoaşte răspunsul la rugăciune înainte ca acesta să se întrevadă. Cred că ar trebui să fiu calm, liniştit şi sensibil în critica acestei păreri însă daţi-mi voie să spun, în treacăt, iubiţilor, că această părere este o nebunie. Nu pot să mă gândesc la altceva mai străin de învăţătura lui Hristos decât aceasta. Venim în prezenţa lui Dumnezeu cu îndrăzneală, însă niciodată cu aroganţă. Şi da, putem fi specifici şi să aşteptăm răspuns vizavi de acele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a promis în mod clar în Scriptură. Putem să-L chemăm pe Isus ca Mântuitor al nostru. Putem pretinde că avem siguranţa iertării, dacă ne-am mărturisit păcatele înaintea Lui, deoarece El a promis acest lucru în mod absolut. Însă dacă vreau să ştiu dacă voi primi o mărire de salariu sau dacă trebuie să mă mut într-un anume oraş sau să primesc o anumită slujbă, Dumnezeu nu a făcut promisiuni specifice vizavi de aceste lucruri. Sau dacă doresc să fiu vindecat de o anumită boală, Dumnezeu nu a făcut nici o promisiune absolută vizavi de aceasta, nicăieri în Scriptură şi, prin urmare, nu putem să fim specifici sau să avem vreo pretenţie. Deoarece, atunci când venim înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, trebuie să ne apropiem reamintindu-ne cele două reguli: reamintindu-ne cine este El şi cine suntem noi. Reamintindu-ne că vorbim cu Regele, cu Cel Care este Suveran. Noi suntem creaturile. El este Creatorul. Iar când ne rugăm Lui, ne rugăm în mod politicos. Spunem: „Dacă doreşti, dacă binevoieşti.” În felul acesta venim înaintea lui Dumnezeu: „dacă este voia Ta.” Iar dacă obiectăm că, în principiu, este o manifestare de necredinţă sau de slabă credinţă să-I spui lui Dumnezeu: „Dacă este voia Ta”, atunci tocmai L-am defăimat chiar pe Domnul care ne-a învăţat rugăciunea Tatăl Nostru.
Deoarece, în momentele Sale de grea suferinţă, El S-a rugat vizavi de voia lui Dumnezeu. Citim despre acest lucru în Evanghelia după Luca, capitolul 22, începând cu versetul 39. Citim că, imediat după Cina cea de Taină:
„După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, în Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El.
- Când a ajuns la locul acela, le-a zis: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.”
- Apoi S-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să se roage,
- zicând: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!”
Acum, imediat după această rugăciune, făcută în agonia lui Isus din Ghetsimani, în versiunea lui Luca are loc un eveniment extraordinar, aproape bizar. Apoi El spune, „facă-se nu voia Mea, ci a Ta!”,
citim în versetul 43 că: „Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.
- A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage şi mai fierbinte; sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.”
El a spus: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” şi primul lucru care s-a întâmplat a fost că un înger a venit să-L întărească. Îngerul, mesagerul lui Dumnezeu. Îngerul a venit cu răspunsul la cerere: „Bea paharul!” Isus nu a spus: „Nu vreau să fiu ascultător.” Isus nu a spus: „Refuz să Mă supun.” Isus a spus: „Tată, dacă este vreo altă cale … . Dacă este o altă posibilitate, aş prefera-o pe aceea. Ceea ce Mi-ai pus înainte este mult mai înfiorător decât Îmi pot imagina. Sunt pe cale de a suporta teribilile patimi şi sunt îngrozit. Însă dacă acesta este lucrul pe care Tu îl doreşti, aceasta voi face. Nu voia Mea, ci a Ta, pentru că voia Mea este să fac voia Ta. Aceasta, mai mult decât orice.”
Aceasta înseamnă să te rogi pentru voia lui Dumnezeu, prieteni. Nu pentru a primi ceea ce noi dorim, ci expresia supremă a credinţei este să te supui domniei lui Hristos. Suveranităţii lui Dumnezeu. În felul acesta, rugăciunea încrederii, adevărata rugăciune a credinţei, despre care vorbesc Scripturile, este rugăciunea care se încrede în Dumnezeu în ceea ce priveşte răspunsul, indiferent dacă este da sau nu. Nu este o problemă ce ţine de credinţă să pretinzi, ca un hoţ, ceva ce nu se cuvine să pretinzi. Ci, mai bine vii şi-I spui lui Dumnezeu care este dorinţa ta, Îi spui lui Dumnezeu ce este în inima ta, că te încrezi în El chiar dacă spune nu. Pentru că acesta este lucrul pe care Isus l-a făcut. Voia Ta să se facă.
Gânduri finale
Am menţionat că textul care urmează rugăciunii lui Isus, „Facă-se voia Ta” este extraordinar deoarece primul lucru care ni se spune este că îngerul a venit şi L-a întărit. Astfel, am crede că agonia sufletului Său a fost alinată, ameliorată prin prezenţa acelei făpturi cereşti trimisă să-L slujească şi să-L întărească. Însă după aceea ni se spune că, o dată cu venirea puterii adusă de înger, a venit şi o intensificare a agoniei lui Hristos. O intensficare atât de profundă încât de pe fruntea Sa a început să picure sudoare de sânge.
Jonathan Edwards a spus că această intensificare a agoniei (Edward speculează aici) s-a datorat faptului că, acum, El a realizat pe deplin care este voia lui Dumnezeu. De data aceasta, teama lui nu a mai fost aceea că va avea de băut paharul. Aceasta era teama cu care s-a înfăţişat prima oară. De data aceasta, teama Sa a fost aceea că nu va putea să bea paharul. Aceea că nu va fi în stare să împlinească totul cu credincioşie. Că nu va fi desăvârşit în ascultarea pe care o datorează voii lui Dumnezeu. Însă a fost. Şi a băut paharul până la ultima picătură. Şi, în acel moment, Isus nu ne-a dat cuvinte, pentru a ne arăta cum să ne rugăm. Ne-a dat viaţa Sa, ca un exemplu de rugăciune ca voia lui Dumnezeu să se facă, precum în cer, aşa şi pe pământ.
Tradus de Tiberiu Pop
https://www.rcrwebsite.com/willbedone.htm
/////////////////////////////////////////////
Facă-se …
Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. (Psalmii 40:8)
După rugăciunea umilinței și cea a speranței, vine cea a ascultării. Speranța în Împărăția lui Dumnezeu nu poate însemna să fugi de lumea prezentă, un pretext pentru a scăpa de responsabilitățile actuale. Această speranță este opusul unei relaxări. Este prima condiție a credincioșiei de zi cu zi. Pentru a face voia lui Dumnezeu pe pământ trebuie să știi care este voia lui Dumnezeu în ceruri. Cerul este împărăția pe care o așteptăm și o cerem, o lume în care se împlinește voia lui Dumnezeu. Acest fragment din „Tatăl nostru” poate fi formulat astfel: „Facă-se voia Ta astăzi pe pământ, cum se va face în ziua când vei veni în Împărăția Ta.” Ceea ce înseamnă că putem să începem să realizăm pe pământ o parte din cerul pe care îl așteptăm, ascultând de Dumnezeu ca și cum Împărăția Sa deja ar fi venit.
Ascultarea creștină anticipează Împărăția cerului; ea verifică autenticitatea speranței noastre. Împărăția, deși nu a venit încă, ne consacră în toate domeniile existenței noastre prezente, făcând din noi precursori ai unei lumi mai bune în mijlocul unei lumi dominate de dușman.
„Facă-se voia Ta.” I se dă adesea un sens pasiv acestei cereri, ca și cum voința divină s-ar limita la lucruri pe care trebuie să le suferim: boală, doliu, încercări. Mulți creștini au obiceiul de a repeta aceste cuvinte cu răbdare și resemnare, când trebuie să îndure un necaz care i-a lovit. Dar cererea are aici un sens activ și imperativ. Se aplică mai degrabă în dreptul a ceea ce facem sau ar trebui să facem, decât în dreptul a ceea ce suferim sau ni se întâmplă. Înseamnă: „Dă-mi puterea să fac voia Ta, fără să renunț pe parcursul evenimentelor.” În agonia din Ghetsimani, când Isus spune: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39), nu este pe cale să accepte cu supunere inevitabilul, nu se pune câtuși de puțin la dispoziția hazardului sau a sorții, ci Îi cere lui Dumnezeu să Îi descopere ce așteaptă de la El și să Îi dea puterea de a accepta voia Sa în deplină ascultare.
Isus Hristos a împlinit deja voia Tatălui. A fost ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. În ce ne privește, putem să Îi cerem lui Dumnezeu, prin credință, cu teamă și cutremur, ca ceea ce a împlinit El, credincioșia și ascultarea Sa, să fie cu adevărat ale noastre și în noi.
Să ne rugăm Domnului: „Doamne, facă-se voia Ta în viața mea!”
Cursuri pentru sănătate spirituală SOLASCRIPTURA.RO
Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse
Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
////////////////////////////////////////////
(Orice religie nascuta din minciuni,datini,idolatrii iconate- moare pre propriatraditie…„Nu vă e rușine, putregaiurilor bătrâne?!” Așa sună ultima convorbire între fostul preot Balaș și IPS Teodosie
Fostul preot Daniel Balaș ne-a obișnuit cu declarațiile cât se poate de controversate și adesea jignitoare pe care le face la adresa preoților și superiorilor pe care i-a avut cât timp a urmat cursurile Seminarului Teologic. În cel mai recent videoclip, Balaș face publică ultima conversație telefonică pe care a avut-o cu fostul său superior, IPS Teodosie. În conversație, Daniel Balaș ”toarnă tot”, comentând ulterior pe baza a ceea ce IPS Teodosie i-a comunicat în timpul apelului.
„Nu sunt bandit și pervers. Aici bate o inimă de leu”
În cel mai nou videoclip postat de acesta, intitulat „Ultima mea conversație cu IPS Teodosie! Ascultați până la final să-l auziți ce-mi spune !”, Daniel Balaș face noi mărturisi în legătură cu ceea ce a însemnat pentru el să fie preot. Însă, de această dată, el face publică ultima conversație pe care a avut-o cu fostul său superior, IPS Teodosie. Această conversație este una telefonică, ce pare să aibă loc într-un club.
De altfel, răspopitul înregistrează convorbirea telefonică, care debutează cu replica fostului său șef, care îi spune: „Declarațiile tale au scandalizat Patriarhia și noi trebuie să luăm o măsură (…) nu avem încotro!”. În videoclip, Balaș comentează pe baza înregistrării, reluând informațiile pe care le spune de luni de zile ca să se disculpe: „Din 2017 până în 2022 eu nu am avut salariu în Arhiepiscopia Tomisului. Patriarhia niciodată nu s-a autosesizat în problemele pe care le-am avut în Seminarul Teologic sau la facultate. Patriarhia s-a autosesizat doar la niște adevăruri spuse împotriva ei, dar, așa cum o să vedeți pe parcursul clipului, eu nu am atacat Patriarhia ca și instituție, eu nu am atacat Arhiepiscopia ca și instituție, ci am vorbit despre trăirile mele.” Pe parcursul clipului, Daniel Balaș oferă tot felul de informații despre știrile mai puțin nobile apărute în presă despre șeful său, susținând apoi, puțin violent: „Da, mă, dar nu sunt bandit și pervers. Mi-am păstrat integritatea mea de bărbat pentru că aici bate o inimă de leu. Ați înțeles?”.
În continuare, Balaș face tot felul de mărturisi din ceea ce a trăit în Seminarul Teologic, dar cât timp a fost preot, iar șeful său îi spunea că trebuie să ierte tot și să „spună ce are de zis înăuntru și nu în afară”.
„Degeaba ai bani dacă nu ai relații”
Balaș reia discuția despre faptul că s-a chinuit mult din punct de vedere finaciar cât a fost preot: „Degeaba ai bani, dacă nu ai relații. Degeaba ai bani, dacă nu ești iubit de Dumnezeu. Degeaba ai doar bani”.
Balaș susține că șeful său l-a lăsat cu ochii în soare
În cele ce urmează, în conversația telefonică Balaș se plânge în continuare la IPS Teodosie, acesta din urmă spunându-i: „Eu sunt părintele tău, eu te-am spovedit. Orice durere ai, mi-o spui mie”. Pe baza acestor mărturisi, Balaș adaugă: „De câte ori nu v-am spus problemele lor și am așteptat ca prostul 4-5 ore pe acolo; îmi puneați o binecuvântare, îmi puneați mâna în cap și plecați.”
Cumva, fostul preot Balaș se autocontrazice; uneori afirmă că problema sunt foștii săi colegi și superiori din preoție, alteori susține că „nu vă judec. Eu am fost problema. De-aia am ieșit din sistem (…) Vă iert pe toți și vă arăt cine e mai puternic. Vă iubesc și vă mulțumesc pentru tot. Voi m-ați făcut mai puternic”.
Afirmații similare în trecut, mai ales legate de bani
Cât timp urma cursurile Seminarului Teologic, Balaș a declarat că a investit în jur de 2.000 de euro pe an pentru mâncare, întrucât prețul pe lună la cantina era de 900 de lei, plus 2000 de euro cadourile sfinților profesori: „Încă 2.000 de euro m-au costat cadourile sfinților profesori. La Constanța nici nu vă pot spune de mâncare că nu puteai să o miroși sau să o guști. Am mâncat o dată și am zăcut o săptămână, am văzut moartea cu ochii.”
„Nu vă e rușine, putregaiurilor bătrâne?!” Așa sună ultima convorbire între fostul preot Balaș și IPS Teodosie.
Răspopitul susține că a cheltuit în jur de 10.000 de euro pentru a absolvi liceul Teologic. La facultate, acesta susține că a cheltuit în mare în jur de 8.000 de euro pentru taxa de școlarizare, materiale, cărțile Sfinților Părinți…plagiate, și alte cele necesare, plus 2.000 de euro pentru licență: „Le cumperi cărțile Sfinților Părinți, care sunt plagiate, au dosare penale peste dosare penale. Ei sunt niște plagiator ieftini, și vin la noi și ne vând gogoși și ne bagă cărțile pe care ei nici măcar nu le-au citit, dacă vrem să trecem examenul.” Cu toate acestea, la sfârșitul fiecărui clip, Balaș susține că își iartă foștii colegi și superiori, asta după ce face declarații incendiare, controversate, și, cel mai adesea, jignitoare.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
////////////////////////////////////////
Răspuns pentru un saducheu al zilelor noastre – Daniel Balaș
Prietene, nu are nimeni nimic cu tine, așa cum te victimizezi tu în videoclipurile pe care le faci. Dar nu putem sta cu mâinile în sân în timp ce tu propovăduiești erezia reîncarnării, care este total altceva decât ceea ce au propovăduit Domnul Hristos, apostolii, proorocii și toți sfinții. Hai să vedem ce spune Biblia din care tu extragi doar ce-ți convine:
„Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” – (Ioan 5, 28-29)
Vezi? Tu spui că nu este iad, că nu este înviere, dar Hristos spune că toți vor învia (același trup, același suflet), unii spre viața veșnică, iar unii spre osânda veșnică. De cine să ascultăm? Sufletul este nemuritor, acesta despărțindu-se de trup la moartea omului și întorcându-se la Dumnezeu care l-a dat.
Părintele Arsenie Boca expune foarte frumos acest drum al sufletului în cartea sa – “Cărarea Împărăției”:
„Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământești – (2 Corinteni 5, 1). De la Dumnezeu ieşim (1 Ioan 5, 19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc…”
Profetul Iezechiel, expune foarte clar învierea morților: „Proorocit-am deci cum mi se poruncise. şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele.
Atunci mi-a zis Domnul: „Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!” Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au, înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” – (Iezechiel 37: 1-10)
Cum poți tu să spui tu că sufletul se reîncarnează?! În ce anume se reîncarnează? Asta e o nălucire a diavolului, prietene. Ca să nu mai credem în Înviere și să păcătuim în voie, pentru că oricum ne vom „transforma în altceva”. Dar ce spune apostolul Pavel în epistola întâi către Corinteni, capitolul 15, ai citit? Îți reamintesc eu:
- Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor?
- Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.
- Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.
- Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază.
- Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat.
- Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre;
- Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit.
- Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii.
- Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi.
- Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.
- Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.”
Reîncarnarea este teoria rătăcită potrivită căreia sufletul, după moartea trupească, intră în alt trup omenesc sau de animal și străbate astfel un ciclu nesfârșit de morți și renașteri. Dar uite ce spune Sfântul Paisie Aghioritul despre problema reîncarnării:
„Metempsihoza (n.n. reîncarnarea) le convine oamenilor, și mai ales ateilor și necredincioșilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ține într-o viață de păcat cu gândul că sufletul vine și revine în această lume.”Ei, dacă de data aceasta nu reușești – le spune diavolul – vei reveni în viață și vei reuși a doua oară.
Și dacă iarăși nu reușești, vei veni, vei reveni, vei evolua…”. De aceea unii ca aceștia și spun: „Nu-i nimic dacă fac și acest păcat”, și nu le pasă; trăiesc fără luare aminte, nu se pocăiesc. Vezi cum îi orbește diavolul și cum îi prinde în iad!
Nu am văzut o viclenie și o artă mai mare a diavolului ca aceasta, pentru ca să-i adune pe oameni în iad! Și dacă diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te întorci înapoi?” – extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, lucrarea: “Nevoință Duhovnicească”
Am mai observat că vorbești deseori despre iubire, pace, bunătate și alte cele. Lucru bun, de altfel, însă binele fără Dumnezeu nu există. Căci exact asta vrea diavolul: binele fără Dumnezeu, fără Biserică, ci un bine închipuit, lumesc, binele umanist, bine care de fapt nu există.
Spuneai într-un videoclip recent de-al tău așa: „Eu când am avut dușmănie pe cineva l-am făcut de a vorbit singur noaptea în somn.” Mă întreb oare unde este dragostea, bunătatea și iertarea pe care le propovăduiești?
Mai spuneai în celelalte videoclipuri că de fapt curvia ar fi inventată de preoți ca să sperie oamenii și că nu e nimic în neregulă că doi oameni „se iubesc”.
Chiar tu ai mărturisit că ai avut o prietenă/iubită pe când erai la seminar cu care făceai asta și că te-a „speriat” un călugăr care ți-a spus că vei merge în iad dacă nu te vei pocăi de acest păcat.
Oare chiar te-a speriat? Sau ți-a expus adevărul fără perdea ca tu să-ți vii în fire? Crezi că preoții n-au de lucru acasă și se apucă ei să sperie oamenii, așa de nebuni prin Biserici? Dar hai să vedem încă odată ce spune Biblia, dacă pe preoți și pe călugări nu-i crezi:
„Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.” – (1 Corinteni 6, 18)
„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.” – (Evrei 13, 4)
„Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” – (Galateni 5: 19-21)
„Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” – (Coloseni 3, 5)
Apostolul Pavel expune cel mai clar în Scriptură problema căsătoriei și a feririi de desfrânare în 1 Corinteni, capitolul 7:
- Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie.
- Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.
- Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului.
- Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.
- Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispite
https://www.deinteres.ro/news/raspuns_pentru_un_saducheu_al_zilelor_noastre_daniel_balas/2022-10-27-9414
////////////////////////////////////////
Daniel Balaş dă de pământ cu tradiţiile ortodoxe. Ce spune fostul preot despre parastase: „Nu ajută decât la şmecherie”
Potrivit BZI.RO, fostul preot Daniel Balaş spune că ritualurile făcute după moartea unei persoane nu-i ajută cu absolut nimic sufletul. Într-un clip postat pe Facebook, fostul preot povesteşte ce s-a întâmplat pe vremea când era paroh în localitatea constănţeană Ivrinezu Mic.
„Am ajuns la cimitir, am crezut că e nunta: cearşaf alb pe mormânt, lumânări d-alea groase de ceară curată, podoabe, crucea împodobită cu zorzoane, zorzonele, lume multă pe la mormânt. Mi-am făcut acolo slujba parastasului, circ, vin spumant, am dat cu vinul ăla pe mormânt, îmi lăsase gura apă.
M-am dus acasă, în faţa porţii nişte boschetari rupţi de beţi: Parinte, ai cam întârziat, dacă mai stăteai mult, cred că muream de foame. Zic: Ei, aşa sunteţi morţi de beţi. N-are nimic, staţi aici la uşă că vine eu şi vă aduc de mâncare, dacă e vă şi mestec.
Am intrat în curte, mese peste mese, un meniu de nici restaurantele de lux nu au. Sfinţesc mâncarea că altfel ţi se duce pe beregata ailaltă mâncarea dacă nu o sfinţeşte popă. Apoi mă baga baba în casă că are mobilă de sfinţit: Dau mobila asta de pomană, părinte, pentru sufletul lui, costumele astea noi le dau de pomană la băieţii ăia de afara. Zic: La boschetarii ăia de la poartă?. Ei, părinte, sunt şi ei amarati.
Le-am dat cu tămâie, cu busuioc, ca să le meargă bine la boschetari, cred că ei erau fericiţi cu o damigeană de vin nu cu costumele scumpe de la baba.
Şi-mi întinde baba un prosop frumos, cred că avea şi fir de aur în el:
„Parinte, luaţi de-aici, deşi nu prea meritaţi, îs cam supărată pe dumneavoastră că aţi întârziat. Mi-a sărit muştarul. Zic: Ia fii atentă! Pentru ce toată fala asta aici? Pentru cine? Ai avut vreo relaţie bună, l-ai făcut pe moş să se simtă atât de bine cum îi faci pe boschetarii ăştia şi pe toate neamurile? Cred că moşu’ nu a văzut restaurant toată viaţa lui, dar ai fi fost în stare să faci parastasul la cel mai şmecher restaurant din Constanta. Toate astea pentru cine?
E doar fală şi mândrie. Astea nu ajuta decât la şmecherie. Doar la romani vezi, să te lauzi că ai dat tu mobilă, că ai dat haine. Că văd că chemi toată lumea ca să vadă ce mobila dai tu. Te plimbi cu costumele astea de 20 de minute pe-afară. Moşu’ a văzut haine noi cât timp a stat la matale în casă? Cât timp aţi fost împreună, i-ai cumpărat un costum din pensie, să se strângă toţi copiii, i-ai făcut vreo zi onomastică în toţi anii cât a trăit pe pământul ăsta cu toate neamurile?
Că văd că toţi s-au îngrămădit acum la masă. Sunt şi nepoţi, şi nepoţei. Şi aia care l-au înjurat în sat, şi aia care l-au bârfit, că au venit toţi la păpica acum. Stai liniştită că nu te iubeşte nimeni, iar matale eşti fericită că ai fala’.
‘Parinte, îmi stă inima’. ‘De mândrie nu îţi mai sta inima.
L-aţi înjurat toată viaţa, l-aţi băgat în pământ. Spune-mi şi mie, l-ai dus în vreo vacanţă? Ţi-ai permis toată viaţa, împreună cu copiii şi cu nepoţii, să-i luaţi, să-i faceţi ceva să fie fericit şi bucuros? Daţi acuma să vă ştie tot mapamondul’.
Şi între timp am pus mâna pe o sticlă de vin de pe masă. Şi întreb: ‘Nepotii şi copiii, care sunteţi aici?’ Şi un nepot de-acolo de la uşa zice: ‘Eu sunt nepot’. Bai, ia fii atent: I-ai luat vreun vin lu tac-tu mare de când eşti tu mic până acum, când ai venit pe la el, de ziua lui sau să-i dai un vin la oraş să se simtă bine?
Nu.‘A, dar acum daţi la boschetarii ăia de afară. Ia uite neamurile. Aţi venit, mă, să-i uraţi la mulţi ani cât timp a trăit, că văd că acum la cimitir plângeţi toţi să nu zică baba asta ceva?’ Niciunul nu mai zicea nimic în casă, m-au văzut aşa, zic taci din gură că iese cu bătaie.
Am ieşit afară, zic taci din gură că îi iau pe mâncăii ăştia care au venit toţi aici cu ‘Dumnezeu să-l ierte’.
Zic: Alo, ce faceţi aici? ‘Ce să facem, părinte, şi noi la masa’. ‘A, şi voi la masă. Dar, zic, cât timp a trăit nea Niculita aţi venit p-aici să-i uraţi La mulţi ani, aţi venit să-i aduceţi un tort, l-aţi chemat la masă, că poate v-o fi ajutat şi el?’ O linişte totală în curte, nu se mai auzea musca. Şi-aşa aş striga în gura mare pe la toate parastasele” povesteşte revoltat fostul preot Daniel Balaş.
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
/////////////////////////////
Alimentul care reduce riscul de producere al accidentului vascular cerebral;Recomandari medicale pentru perioade friguroase; Cauze ale albirii parului de care nu stiai; Alimente care previn bolile de plamani; Plante de ajutor în pancreatită; 6 simptome care anunţă boli digestive; Bautura care te scapa de boli de ficat si obezitate; Alimente care iti protejeaza ficatul; Alimente care combat virozele, balonarea sau uitarea; Salata care reduce tusea, intareste imunitatea si regleaza colesterolul; Cum procedam in cazul unei entorse; Tratament natural pentru durerea de cap; Utilizări surprinzătoare ale uleiului de măsline; Reteta secreta prin care slabesti mai usor; Metoda simpla prin care reduci riscul de infarct si AVC; 4 modalitati naturale pentru albirea dintilor;Stai departe de aceste alimente daca ai tensiunea arteriala mare etc
Det. Aici https://stiridinsanatate.com/alimente-care-iti-protejeaza-ficatul.php
/////////////////
Utilizarea excesiva a telefonului mobil provoaca cancer cerebral
Telefonul mobil provoaca cancer cerebral. Curtea de Casație din Italia tocmai a recunoscut o legătură între tumora cerebrală și utilizarea intensivă a telefonului mobil. Un adevărat soc pentru acest subiect foarte controversat!
Un senior executiv cu cancer la creier tocmai și-a câștigat cauza într-un proces împotriva jobului sau din Italia. Potrivit acestuia, tumora sa rezultă din utilizarea intensivă a telefonului său mobil, în contextul profesional, timp de 12 ani.
Dezbatere reînviată
După ce a examinat argumentele științifice prezentate de urmărirea penală, instanța a validat cererea reclamantului. Cancerul cerebral al angajatului a fost recunoscut ca o boală profesională și el va primi acum o pensie de invaliditate.
Studiile de apărare care puneau în discuție o legătură între telefoanele mobile și cancerul creierului în timpul primului proces au fost respinse. Curtea de Casație a constatat că a existat un conflict de interese. Aceste studii sunt finanțate de companii.
Această decizie a instanței este un reper și va reînvia cu siguranță dezbaterea cu privire la efectele telefonului asupra creierului.
Telefonul mobil provoaca cancer cerebral
Deja în 2011, Agenția Internațională pentru Cercetarea Cancerului (IARC), o agenție specializată a Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), a recunoscut utilizarea telefonului mobil ca fiind potențial cancerigen pentru om.
Ca măsură de precauție, trebuie urmate câteva gesturi bune. Este recomandat să evitați utilizarea telefonului în lifturi și vehicule (unde recepția este slabă) și când vă deplasați (comutarea repetată a antenelor cu releu), deoarece aceasta crește expunerea la unde. De asemenea, este recomandabil să acordați prioritate conversațiilor scurte, să folosiți căștile și să evitați să permiteți copiilor mici să folosească un telefon mobil.
//////////////
4 modalitati naturale pentru albirea dintilor
Cum albim dintii in mod natural? Dintii caracterizeaza un zambet frumos. Dintii nu sunt suficient de stralucitori? Vrei să le recâștigi albul magnific? În acest articol, va vom explica ce poti face.
Știm că dinții sunt acoperiți și protejați de două straturi: dentina, care este galbenă și smalțul, care este alb. Când smalțul este deteriorat, din cauza dietei prea acide sau din cauza periajului prea agresiv, dentina devine mai vizibilă și, prin urmare, dintele devine mai galben.
Știm, de asemenea, că culoarea smalțului variază de la o persoană la alta, dar, în același timp, putem evita procesul de accelerare a îngălbenirii. Este foarte important să știți că aceste metode pot deteriora dinții. Așadar, nu abuza de ele, odată ce albul este recapatat, utilizați aceste amestecuri doar o dată pe lună!
Cum albim dintii in mod natural?
1: Spălați dinții cu bicarbonat
Una dintre cele mai bune rețete este bicarbonatul de sodiu și praful de croquinambourg, un derivat al drojdiei de bere. Cu această rețetă, puteți scăpa de petele care vă zăpăcesc dinții. Este un adevărat scrub dentar. Cum se folosește acest remediu? Îl poți folosi în fiecare zi, aplicându-l cu o periuță de dinți. Nu veți mai avea nevoie de pastă de dinți. Apoi, trebuie să clătiți dinții cu apă, ca de obicei.
2: Lamaie, un adevărat dușman al petelor
Lămâia este un adevărat dușman al dinților îngălbeniti și pătati. Lamaia ajută, de asemenea, la reducerea tartrului și la o respirație proaspătă și plăcută, datorită vitaminei C. Gingiile tale vor deveni mai puternice.
Cum să o folosești?
Tot ce trebuie să faceți este să vă spălați pe dinți cu suc de lămâie de două ori pe săptămână. Nu uitați să vă clătiți bine dinții.
3: Cărbune vegetal
Cărbunele este foarte cunoscut pentru că albeste dinții în mod natural.
Cum să-l folosești?
Poate fi folosit pur sau sub formă de pudră. Trebuie pus pe periuța de dinți, dar fiți atenți, fără a pune pasta de dinți pe ea. Puteți pune și croquinambourg. Această acțiune poate fi repetată de două ori pe săptămână.
4: Cum albim dintii in mod natural. Paste de dinți de casă
Este un preparat 100% natural.
Cum se face?
Puneți peria de dinți în lut verde sau în bicarbonat. Apoi adăugați două picături de ulei esențial de lămâie sau de mandarină. Ultimul pas este să vă spălați pe dinți și în cele din urmă trebuie să va faceți si o apă de gură cu infuzie de mentă.
////////////////////////////////////
Stai departe de aceste alimente daca ai tensiunea arteriala mare
Dacă tensiunea arterială este în mod constant mai mare sau fluctuează peste limitele normale, experții recomandă să rămâi departe de aceste alimente și să le excluzi cât mai mult posibil din dieta ta zilnică, deoarece acestea pot crește tensiunea arterială.
Tensiunea arterială este direct legată de alimentele pe care le consume. Dacă dieta ta zilnică este bogată în sare și grăsimi, este posibil ca tensiunea arterială să fie constant ridicată. Pentru a reduce acest risc, se recomandă să stai departe de alimentele grase și alimentele bogate în sare. La unele dintre ele ar putea fi greu de renunțat, dar încearcă să găsești alternative.
Suc și sosuri de rosii
Evident, de cele mai multe ori, aceste alimente te ajută să adaugi savoare și culoare alimentelor tale. Dezavantajul este că sucul și sosurile de roșii au un conținut ridicat de sare, ceea ce este foarte dăunător pentru persoanele cu probleme de tensiune arterială. Încercați să le înlocuiți cu roșii obișnuite sau mâncăruri gătite care nu implică utilizarea sosului de roșii. În aceeași categorie intră și ketchup-ul, un aliment care conține nu doar sare, ci și mulți conservanți.
Lapte gras și smântână
Aceste 2 alimente sunt bogate în grăsimi și nu sunt în întregime recomandate, mai ales dacă trebuie să ții o dietă pentru a te recupera după o boală. Încercați să le folosiți mai rar sau înlocuiți-le cu versiuni ale acestora care contin mai puține grăsimi. Trebuie avuta in special atentie atunci cand le cumparam de la producatori particularii. Nu vom sti cu siguranta cata grasime contin.
Acestea cresc colesterolul rău și cresc riscul de hipertensiune arterial care poate duce la boli de inimă și accident vascular cerebral.
Pizza și supele ambalate
Două produse care sunt ușor și rapid de preparat, dar potențial dăunătoare deoarece cresc imediat tensiunea arterial. Supele ambalate conțin și multă sare și mulți conservanți, așa că cel mai bine este să le evitați atunci cand sunteti hipertensivi. Când vine vorba de pizza congelată, nu numai că este bogată în sare, dar este și bogată în zahăr.
Mezelurile si conservele de carne
Dacă doriți să mențineți tensiunea arterială normală, evitați aceste alimente sărate si bogate în conservanți.
Dulciuri și produse de patiserie
Datorită conținutului ridicat de grăsimi, sare și zahăr, aceste alimente trebuie reduse din alimentația zilnică pentru a scadea riscul de hipertensiune arterială.
Schimbarea planului de masă sau a obiceiurilor alimentare nu este ușoară, dar este necesară, mai ales dacă ești predispus la anumite afecțiuni. Alimentele dăunătoare pot fi înlocuite cu alternative sigure, precum fructele, legumele și peștele, care sunt mai sănătoase și au mai multe beneficii. Tensiunea arterială crescută crește riscul de boli de inimă, atac de cord și accident vascular cerebral. Ai mare grijă ce mănânci, încearcă să gătești acasă, folosește ingrediente sigure și adaugă mai puțină sare sau zahăr
////////////////////////////////////////
Metoda simpla prin care reduci riscul de infarct si AVC
Care sunt beneficiile donarii de sange, cine poate dona si cine are contraindicatie aflam de la Dr. Doina Gosa, medic hematolog, directorul Centrului de Transfuzie Sanguina din Bucuresti.
In ce proportie reuseste Centrul de Transfuzie sa deserveasca spitalele care au nevoie de sange? Cand se vorbeste de un deficit de sange?
Noi asiguram spitalele cu sange in proportie de 60 – 70%, uneori si mai mult, insa cu ajutorul centrelor de transfuzie din jur: Pitesti, Ploiesti, Buzau, Slobozia, Galati etc. De regula, sufera bolnavii care au operatii programate si care se pot amana. Problema in Bucuresti este ca sunt foarte multe spitale, in jur de 60, iar centrul nostru este unul singur. Sigur, exista si situatii in care asiguram sangele in proportie de 100%, cum ar fi nevoia de masa eritrocitara si plasma, dar pacientilor cu Rh pozitiv. Probleme sunt cu trombocitele si cu sangele de grup si Rh negativ. De exemplu, tocmai avem o problema cu AB IV negativ, care este foarte rar, si noi avem 4 pacienti in 4 spitale cu nevoie de sange si trombocite de acest grup.
In ce scopuri este folosit sangele donat?
Sangele donat este folosit in transfuzii si in foarte multe situatii si boli: in toate anemiile acute si cronice, indiferent de etiologie; in interventiile chirurgicale laborioase care se soldeaza cu pierdere mare de sange (de exemplu, nicio operatie ortopedica nu se poate face fara suport transfuzional, indeosebi protezele, indiferent de ce articulatie necesita; transplantul de ficat, maduva, rinichi, plamani etc; suport in tratamentul cancerelor, indiferent unde sunt localizate sau de ce etiologie sunt; in accidentele de tot felul care se soldeaza cu politrauma, caz in care reprezinta urgenta majora; la toti pacientii care au afectiuni congenitale care se soldeaza cu anemie (talasemia, hemofilia etc.); in hemoragii acute de tot felul, inclusiv hemoragia la nastere. Uneori se intampla sa aiba nevoie si nou-nascutii.
Pentru ce interventii medicale sunt necesare cele mai mari cantitati de sange?
Cele mai mari cantitati de sange necesita transplantul, indiferent de ce organ este vorba, si tratamentul de suport al cancerului, care necesita uneori tratament timp de un an.
Romanii sunt in coada clasamentului european la donarea de sange. De ce ar fi nevoie pentru a convinge mai multe persoane sa doneze constant?
Da, romanii sunt in coada clasamentului european, nu stiu de ce. Presupun ca oamenii nu sunt educati sa ofere in mod altruist ceva fara sa primeasca altceva inapoi, cred ca nu avem constiinta intrajutorarii celui aflat in nevoie. In alte tari sunt foarte dezvoltate voluntariatele, la noi abia daca exista!
Care sunt beneficiile donarii de sange pentru organism si ce alte avantaje are un donator?
Donarea de sange are beneficii certe, cum ar fi: monitorizarea starii de sanatate; scaderea riscului de a face accident vascular cerebral si infarct de miocard; in cazul unei situatii de urgenta la care ar fi expus donatorul, acesta ar suporta mai usor o pierdere acuta de sange, fiind antrenat sa piarda sange; in plus, satisfactia de a salva o viata nu se compara cu nimic altceva. Nu in ultimul rand, sunt cele 7 tichete de masa, o zi libera la serviciu, reducerea pe transportul in comun pentru o luna sau bilete la teatru.
Ce reactii adverse are donarea de sange si cat de frecvente sunt?
Nu exista efecte adverse la donarea de sange, cu exceptia lipotimiei, care apare doar daca donatorului ii este foarte frica. Nu sunt foarte frecvente, in general apar in numar mai mare vara, pe canicula, si la donatorii aflati la prima donare.
Ce persoane au contraindicatie de a dona sange?
Donatorul de sange trebuie sa fie perfect sanatos, nu este permis sa doneze daca are o boala acuta sau cronica, deoarece pune in pericol atat viata pacientului, cat si pe a sa proprie, daca doneaza fiind bolnav.
Ce conditii esentiale trebuie sa indeplineasca o persoana care vrea sa devina donator?
Conditia esentiala este sa fie sanatos, sa aiba peste 50 de kg, intre 18 – 60 de ani, sa nu aiba tratamente stomatologice si tatuaje facute mai recent de 6 luni.
La ce intervale poate o persoana sa doneze sange?
O persoana poate dona sange la un interval de minim 2 luni, dar sa nu depaseasca 5 donari pe an barbatii si 4 donari femeile.
Cum trebuie sa se pregateasca o persoana care corespunde criteriilor de donator inainte de a i se lua sange?
Trebuie ca persoana sa manance un mic dejun obisnuit, sa se hidrateze, sa nu consume alcool cu 48 de ore inainte de donare si sa fie odihnita!
Unde pot dona sange persoanele care nu au un centru de transfuzie in apropierea localitatii de domiciliu?
Donarea se face la centrele de transfuzie, iar in Bucuresti, la Spitalul Universitar de Urgenta, la Spitalul de Urgenta Floreasca si la Institutul Clinic Fundeni.
//////////////////////////////////
Reteta secreta prin care slabesti mai usor
Te-ai hotărât să ţii dietă, însă nu vrei să renunţi la anumite grupe de alimente? O metodă sigură să topeşti kilogramele în plus este să mănânci mai puţin din anumite produse. Iată cum poţi să reduci porţiile şi numărul de calorii ca să slăbeşti fără să te înfometezi.
Atenţie la cantităţi!
Micşorarea porţiilor trebuie să fie sinonimă cu pierderea în greutate, nu cu înfometarea. Medicii ne sfătuiesc ca, dacă dorim să slăbim în acest fel, e nevoie ca în primul rând să fim atenţi nu atât la cantitatea generală de mâncare pusă pe farfurie, cât mai ales la cantităţile anumitor alimente. De exemplu, felia de carne să nu fie mai mare decât palma, iar din migdale, alune şi alte nuci să nu consumăm mai mult decât putem închide în mână atunci când strângem degetele. De asemenea, să folosim la masă farfurii normale, nu mari.
Mănâncă la fiecare 2-3 ore
În timpul unei diete, e foarte important să nu simţim acut senzaţia de foame pe termen lung, pentru că ar putea fi primul pas spre renunţarea la cură. Până te obişnuieşti cu porţiile mai mici, e bine să mănânci mai des. Plănuieşte-ţi mesele la fiecare 2-3 ore şi pregăteşte-ţi tot ce vrei să mănânci. De exemplu, poţi lua micul dejun la ora 8:00, o gustare la 11:00, prânzul la 13:00, o altă gustare la 16:00 şi cina la ora 19:00. Iar dacă mai simţi nevoia să guşti ceva aproape de ora culcării, apelează la un măr.
Consumă proteine la fiecare masă
Cercetările au arătat în mod repetat că proteinele menţin senzaţia de saţietate mai mult timp decât carbohidraţii sau grăsimile. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să exagerezi cu aportul de proteine! Consumă la fiecare masă aproximativ 100 g din unul dintre următoarele alimente: ouă, lactate, carne slabă de pui sau curcan, peşte, fasole boabe, năut, linte, tofu.
Umple-ţi farfuria cu legume
Chiar dacă ştii că eşti la regim, să vezi doar o felie de carne sau de brânză în mijlocul farfuriei nu e deloc încurajator atunci când ţi-e foame. Alegând să mănânci doar 100 g de proteine şi să completezi restul farfuriei cu fasole verde, varză sau spanac te face să vezi în faţa ochilor un volum suficient de mare de mâncare, dar numărul de calorii va fi redus. Bogate în apă şi fibre, vegetalele fără amidon te ajută să te simţi sătul fără să te îngraşe. În plus, se recomandă şi introducerea în dietă a unei supe de legume, fie la masa de prânz, fie la cea de seară. Aşa, ai senzaţia că mănânci mai mult, dar, de fapt, aportul de hrană şi calorii este neglijabil.
Bea mai multă apă
Apa hidratează, ajută digestia şi contribuie la eliminarea deşeurilor din corp. În plus, are zero calorii. Bea 1 pahar cu apă dimineaţa, imediat după trezire, şi câte 1 pahar între mese.
Mic dejun:
2 felii subţiri de pâine integrală cu 100 g de brânză slabă (sau 100 g fasole bătută), 1 castravete crud, 1 ardei gras, 1 ridiche
SAU
1 smoothie preparat din: 150 g de iaurt grecesc sau lapte de migdale, 5-6 căpşuni, 1 mână de spanac
Gustare:
250 g ananas, kiwi sau mere
Prânz:
1 supă de legume
100 g de curcan, pregătit la abur şi 250 g de broccoli, peste care pui un praf de sare, 1 căţel de usturoi pisat şi 1-2 linguri de zeamă de lămâie
SAU
1 supă de legume
150 g de ciuperci la grătar umplute cu 150 g mozzarella
Gustare: 1 pumn de migdale, alune de pădure sau nuci (crude sau coapte fără ulei)
Cină
100 g de peşte fiert sau preparat la abur cu 350 g de fasole verde, asezonate cu lămâie şi, după gust, usturoi, cimbru sau alte condimente simple
SAU
100 g hummus, 1 roşie mare feliată, amestecată cu o jumătate de legătură de pătrunjel tocat şi zeamă de lămâie, 1 castravete murat, 1-2 lipii de graham
///////////////////
Utilizări surprinzătoare ale uleiului de măsline
Utilizări surprinzătoare ale uleiului de măsline. Unul dintre ingredientele principale din dieta mediteraneană este uleiul de măsline. Acest ulei este complementul ideal pentru a condimenta o salată excelentă și sănătoasă pentru prânz.
Dar uleiul de măsline nu este numai bun doar ca aliment. De exemplu, proprietățile sale emoliente și hidratante pentru pielea foarte uscată și roșie sunt bine cunoscute. În plus, este unul dintre ingredientele principale pentru compoziția hidratantelor naturale.
Multe femei au folosit acest ingredient într-un mod alternativ, dar în acest articol veți găsi utilizări inovatoare și economice.
Te-ai gândit vreodată să il folosești pentru a repara o ușă care scartaie sau pentru a lustrui mobilierul sau îndepărta machiajul? Iată cum se face totul în câțiva pași cu un singur ingredient pe care îl facem cu toții în bucătăria noastră.
Haideți să descoperim impreuna cele 8 utilizări alternative ale uleiului de măsline.
1) Scapati de vopseaua de pe maini
Când aveți puțin timp, vă dedicați renovării casei și mobilierului? Oamenii cărora le place să facă lucrurile acestea au adesea pete de vopsea pe mâini și păr. O adevărată problemă dacă încercați să le eliminați doar cu apă și săpun. Pentru a evita utilizarea solvenților chimici, cum ar fi turpentina, care este foarte agresivă pe piele, puteți utiliza ulei de măsline ștergând zona pătată cu un tampon de bumbac.
2) Utilizări surprinzătoare are uleiului de măsline. Ceara pentru mobilier
Praful este într-adevăr enervant, iar încălzirea pe timp de iarnă crește depozitele de praf si umezeala de pe mobilă. Așadar, pentru a vă asigura că nu utilizați substanțe chimice atât pentru mediu, cât și pentru dvs., uleiul de măsline va fi o alternativă bună pentru cerarea de mobilier din lemn. Pregătiți o soluție amestecând: ulei esențial de lămâie, oțet alb, apă și ulei de măsline pe care îl utilizați de obicei pentru alimente. Acest preparat de casă va face ca lemnul să strălucească imediat.
3) Utilizări surprinzătoare ale uleiului de măsline. Reparați o balamală care scârțâie
Un alt sfat este să folosiți ulei de măsline pentru a elimina scârțâitul enervant al unei balamale. Comercial, puteți găsi lubrifianți pe bază de petrol extrem de toxici. Astfel, pentru a împiedica încăperea să fie plină de această substanță, puteți repara balamaua folosind o cantitate mică de ulei pe o cârpă care trebuie aplicată direct pe ușă.
4) Potrivit pentru pisici
Pisicile iși ling părul pentru a se curăța, dar acest lucru poate crea probleme intestinului lor. Uleiul de măsline este foarte util pentru ungerea intestinelor pisicilor. Pur și simplu amestecați o lingură de ulei in masa lor zilnică. Nu veți mai vedea vărsături de mingi de păr în casa dvs.
5) Utilizări surprinzătoare are uleiului de măsline. Soluție de îndepărtare a machiajului
Zona ochilor este cea mai delicată parte a feței și, în mod normal, produsele de îndepărtare a machiajului conțin agenți prea agresivi și chimici, nu foarte potriviți pentru pielea sensibilă. Așadar, dacă nu sunteți sigur de produsul folosit sau dacă doriți să fiți sigur că eliminați machiajul în mod natural, nu aveți nevoie decât de două picături de ulei de măsline.
6) Utilizări surprinzătoare ale uleiului de măsline. Hidratant natural
Pielea facială trebuie menținută în fiecare zi pentru a preveni îmbătrânirea. De exemplu, după bărbierit, pentru a limita iritația pielii, trebuie să o hidratați. 4 picături de ulei de măsline vor înlocui un hidratant obișnuit.
7) Utilizări surprinzătoare ale uleiului de măsline. Uleiul de măsline curăță urechile
Studiile au indicat că uleiul de măsline este foarte util în îndepărtarea dopurilor de ceară de urechi. Dacă puneți ulei de măsline fierbinte în interiorul cavității, acesta va ajuta la îndepărtarea dopurilor de ceara din ureche, fără a folosi tampoanele periculoase de bumbac.
//////////////////////////
Tratament natural pentru durerea de cap
Cand te doare capul, de obicei, recurgi la un analgezic. Noi îti propunem un elixir care îti va fi de mare ajutor în cazul acestor simptome. În acelasi timp, va avea efecte benefice asupra întregului organism.
Ingrediente: 500 gr miere, 10 catei de usturoi, cateva boabe de piper. Taie cateii de usturoi în jumatate si pune-i într-un borcan, adauga mierea si piperul.Închide borcanul si lasa-l sa stea timp de cinci zile. Atunci cand te doare capul, ia o lingura de miere în care se va regasi si o bucatica de usturoi si un bob de piper. Acest elixir poate fi consumat chiar si atunci cand nu te doare capul. Ia o lingura dimineata pe stomacul gol, pentru a elimina bacteriile, a activa organele digestive si a regla tensiunea arteriala.
Desi cauzele migrenelor nu sunt înca întelese pe deplin, se pare ca un rol foarte important îl joaca factorii genetici si de mediu. Migrena poate fi cauzata de un dezechilibru chimic în creier (de exemplu al serotoninei, care ajuta la reglarea durerii în sistemul nervos). Cercetatorii înca studiaza rolul serotoninei în aparitia migrenelor. Daca ai un membru al familiei care sufera de migrene, ai sanse mai mari sa suferi si tu de aceasta afectiune. Migrenele pot începe la orice varsta, desi acestea apar de obicei în adolescenta. Migrena ajunge la apogeu în jurul varstei de 30 de ani si scade în intensitate odata cu trecerea timpului. Femeile sunt de trei ori mai predispuse sa sufere de migrene. În copilarie, baietii sunt mai predispusi la a avea dureri de cap, însa dupa perioada de pubertate, fetele devin mai afectate.
/////////////////////////////////////
Cum procedam in cazul unei entorse
Apare ca urmare a unei mişcări bruşte, ce forţează articulaţiile. Durerile date de entorsă sunt puternice şi membrul afectat se umflă, dar deciziile corecte luate în primele momente în care are loc accidentul pot fi esenţiale pentru recuperarea ulterioară.
Primul pas, imobilizează membrul lezat. Mână sau picior, indiferent care este zona afectată, trebuie bandajată într-o poziţie în care durerea nu se mai simte. Faci acest lucru prin blocarea prin bandaj, a articulaţiei afectate.
După ce s-a imobilizat partea traumatizata, se poate pune o atelă care impiedică mişcările la nivelul articulaţiilor. Bandajul de fixare se va face peste atelă.
În situaţia în care traumatismul este la nivelul cotului sau al umărului, se poate folosi bandaj, sau un batic ori un fular, o faşă sau un cordon pentru menţinerea membrului într-o poziţie confortabilă.
Foloseşte pungi cu gheaţă. Durerile apărute ca urmare a entorsei sunt supărătoare, dar pot fi calmate dacă aplici gheaţă. Ajută atât la înlăturarea durerii cât şi la prevenirea tumefierii care poate surveni în urma acestui tip de traumatism. Ai grijă să nu pui punga cu gheaţă direct pe piele. Va trebui să o înveleşti într-un prosop subţire.
Mergi la doctor. Nu aştepta prea mult, mergi la doctor. Doar un specialist îţi poate pune diagnosticul corect şi poate lua decizia de tratament cea mai bună pentru situaţia ta. Poate fi nevoie doar de bandaje elastic care să suşină articulaţia, dar poate fi nevoie şi de bandaje gipsate, sau de intervenţie chirurgicală asupra membrului traumatizat, deci este foarte important să te vdă un medic.
Ţine cont şi de faptul că pentru o vindecare completă este nevoie de recuperare, adică nişte şedinţe cu un terapeut specializat care te va ajuta să-ţi recuperezi mobilitatea şi funcţionalitatea articulaţiei suferinde.
/////////////////////
Salata care reduce tusea, intareste imunitatea si regleaza colesterolul
Cu un continut caloric foarte mic, de doar 39 de calorii la 100 g, rucola este bogata în nutrienti care ajuta în tratarea si ameliorarea unei game variate de afectiuni, precum obezitatea, arteroscleroza, anemia sau cancerul. De preferat este sa se foloseasca sub forma de salate, negatita, care se va consuma obligatoriu la cel mult 15 minute de la preparare, pentru ca altfel îsi pierde din calitatile curative. De retinut este ca nu se va amesteca niciodata cu otetul, nici macar cel balsamic, preferandu-se în schimb sucul de lamaie sau limeta, proaspat stors. Otetul o opareste si o oxideaza, distrugandu-i rapid calitatile.
Printre beneficiile consumului de rucola, se numara faptul ca: mentine sanatatea sistemului osos, mareste masa osoasa, mineralizeaza oasele si reduce riscul de fracuturi fiind indicat persoanelor care sufera de osteoporoza; previne formarea chegurilor de sange; reduce tusea; stimuleaza imunitatea daca se consuma cate o salata de 3 ori pe saptamana, cel putin; îmbunatateste sanatatea ochilor si a pielii; previne cancerul de prostata, pe cel ovarian si cervical, datorita glucosinolatelor, substante din compozitia plantei care se transforma în organism în izotiocianati, care regleaza imunitatea si joaca un rol important în prevenirea cancerului ; previne infectiile; benefic pentru femeile însarcinate sau care vor sa ramana însarcinate; previne infectiile renale si intestinale, are efect antiinfectios; creste flexibilitatea vaselor de sange, recomandat în arteroscleroza; protejeaza împotriva bolilor de inima si a diabetului; regleaza nivelul colesterolului; previne si ajuta la tratarea arterosclerozei, a ischemiei cardiace si a accidentelor vasculare.
Se consuma cate o salata de 2 ori pe zi. Combate anemia, daca este consumata timp de o luna, combate obezitatea, ajuta în curele de slabire daca este consumata cu 15 minute înainte de fiecare masa într-o cantitate mai mare; relungeste senzatia de satietate; accelereaza metabolismul, fortand astfel organismul sa arda grasimile pentru a produce energie, îmbunatateste functiile metabolice; creste pofta de mancare; stimuleaza digestia; ajuta în curele de îngrasare daca este consumata în cantitati mici înainte de fiecare masa; detoxifiaza ficatul; elimina refluxul gastric reducand aciditatea din stomac; stimuleaza libidoul; previne cataracta si mentine sanatatea sistemului ocular; previne si trateaza deficientele de vitamina C .
În compozitia rucolei se regasesc vitaminele A, vitamine din complexul B, C, K, tiamina, riboflavina, niacina, piridoxina, magneziu, mangan, fier, potasiu, calciu, caroteni, clorofila, ulei volatil, fibre, fosfor, proteine, tiamina, riboflavina, cupru, zinc, acid folic, acid pantoteic, antioxidanti (precum luteina si beta-carotenul), zahar natural, carbohidrati, grasimi si sulforan (substanta care determina detoxifierea naturala a organismului si care are proprietati anticancerigene).
Puteti încerca urmatoarea reteta de salata: cateva frunze de salata verde taiata fasii, o mana de rucola, o mana de spanac, o legatura de patrunjel, una de marar, jumatate de ardei gras rosu, cateva rosii cherry, cateva masline, jumatate de avocado taiat cubulete, niste rondele de castravete, un pic de cas ras, o ceapa rosie. Faceti separat o vinegreta din 2-3 linguri de ulei de masline, suc de lamaie sau limeta proaspat stors, condimente dupa gust, sare, piper, ardei iute, putina miere de albine. Turnati peste salata amestecand usor. Puteti consuma salata simpla, sau alaturi de un cartof dulce copt, un ou fiert, peste sau piept de pui la gratar. De asemenea, puteti adauga în salata peste afumat, pentro o nota mai speciala.
//////////////////////////////////////////
Alimente care combat virozele, balonarea sau uitarea
Ciocolata neagra, cafeaua, bananele, fisticul, musetelul, rodia, somonul, luteina si faina integrala sunt adevarate medicamente pentru organism. Studiile recente au demonstrat ca fibrele solubile din cafea faciliteaza tractul intestinal. O ceasca de cafea la filtru contine 1 gram de fibre (mai mult chiar decat un pahar cu suc de portocale), cafeaua espresso contine 7 grame, iar cafeaua instant – 2 grame.
Chiar daca nu ai mancat mult sau nesanatos (exces de sare), poti sa te simti balonata. Cauza? Un nivel scazut de potasiu, mineral responsabil cu fluidizarea lichidelor din corp. Ca sa scapi de senzatia de balonare, incearca urmatoarea reteta: zdrobeste o banana intr-un bol si adauga iaurt de vanilie (alta sursa de potasiu).
Musetelul, sau romanita, si-a dovedit calitatile in calmarea crampelor menstruale. Se pare ca 5 cesti de ceai de musetel baute zilnic pot chiar stopa crampele si efectele dureaza pana la 2 saptamani dupa incetarea consumului de ceai. Daca te confrunti cu astfel de dureri luna de luna, incearca sa bei o ceasca pe zi, timp de 30 de zile.
Daca te simti epuizata si fara energie, fisticul te poate ajuta. Contine steroli, fibre, antioxidanti, grasimi bune si alti nutrienti care modifica in bine reactia organismului la stres. Atentie insa: fisticul nu e deloc sarac in calorii! Cantitatea recomandata e de 75 de grame pe zi. O idee ar fi sa presari cateva seminte de fistic peste cerealele de la micul dejun sau in salate.
Acizii Omega-3 din carnea de somon pot ridica nivelul serotoninei, responsabila cu buna dispozitie. Bine ar fi sa-ti faci obiceiul de a manca somon (sau alt peste gras – ton la conserva, halibut) o data pe saptamana. Important este sa eviti uleiul de soia si de floarea-soarelui, pentru ca sunt bogate in Omega-6, care distruge anumite calitati ale acidului Omega-3.
Se pare ca polifenolul din rodie are capacitatea de a ucide virusurile chiar in gura, adica inainte sa sa raspandeasca in organism. Ce trebuie sa faci? Bea cate un pahar de suc de rodii pe zi, mai ales in sezonul racelilor si al gripei. Daca ti se pare prea acru, indulceste-l cu suc de mere sau de pere. Rodia isi pierde calitatile doar in combinatie cu soia si produsele din soia.
Ciocolata neagra creste nivelul de energie, se stie. Specialistii sunt de parere ca o cana de cacao este la fel de eficienta, deoarece contine flavonols, un fel de antioxidant. Ciocolata si cacaoa provoaca dilatarea vaselor de sange din creier, deci o mai buna irigare a acestuia.
Daca ai probleme in a retine numele persoanelor cu care faci cunostinta sau in a-ti aminti ceva, faina integrala te poate ajuta, deoarece reduce zaharul din sange. Poti consuma pana la 3 portii de produse preparate din faina integrala pe zi: un sandvis cu paine integrala asigura cam 2 portii, iar a treia poate fi de un bol de cereale sau un castron cu floricele de porumb.
Semintele de dovleac contin o mare cantitate de magneziu, dar sunt de asemenea o sursa de fosfor, fier, zinc si potasiu si contin totodata vitamine din grupa B si vitamina K. Semintele de dovleac sunt recomandate in dieta pentru a avea un somn odihnitor si pentru prevenirea formarii calculilor renali si a osteoporozei.
////////////////////////////////
Alimente care iti protejeaza ficatul
Ficatul este un organ foarte complex cu multe funcții. Îndeplinește o varietate de sarcini de bază, de la producerea de proteine, colesterol și bilă până la stocarea vitaminelor, mineralelor și carbohidraților.
De asemenea, neutralizează toxinele, alcoolul, drogurile și subprodusele naturale ale metabolismului.
Menținerea ficatului în stare bună este importantă pentru menținerea sănătății optime.
Cafea
Cafeaua este una dintre cele mai bune băuturi pentru sănătatea ficatului. Cercetările arată beneficiile consumului de cafea. Protejează organismul de bolile hepatice. De exemplu, studiile au arătat în mod repetat că consumul de cafea poate reduce riscul de ciroză sau leziuni hepatice permanente la persoanele cu boală hepatică cronică.
Consumul de cafea reduce riscul de cancer la ficat și are efecte pozitive asupra bolilor hepatice și a inflamației hepatice.
Cafeaua poate reduce, de asemenea, inflamația și crește nivelul de glutation Glutationul este un antioxidant care neutralizează radicalii liberi nocivi din organism.
Aceste beneficii par să provină din capacitatea cafelei de a preveni acumularea de grăsime și colagen, două semne distinctive majore ale bolilor hepatice. Cu toate acestea, beneficiile pentru sănătate ale cafelei sunt numeroase, dar cel mai mult beneficiază ficatul.
Ceaiul
Se crede că ceaiul este bun pentru sănătatea ta în general, dar cercetările sugerează că poate avea beneficii specifice pentru ficat.
Un studiu major realizat în Japonia a constatat că consumul a cel puțin 5 căni de ceai verde pe zi a fost asociat cu valori îmbunătățite ale markerilor de boli hepatice.
Un alt studiu a constatat că ceaiul verde bogat în antioxidanți a îmbunătățit nivelul enzimelor hepatice după ce a fost băut.
În plus, consumul de ceai verde poate reduce stresul oxidativ și reduce depozitele de grăsime în ficat. Persoanele care beau în mod regulat ceai verde au mai puține șanse de a dezvolta cancer la ficat. Cu toate acestea, înainte de a folosi ceaiul verde în cantități mari, trebuie cerut sfatul medicului. În unele boli hepatice, ceaiul verde nu este potrivit, deși în altele poate juca un rol extrem de benefic.
Grapefruit
S-a demonstrat că efectele protectoare produse de consumul de grapefruit reduc inflamația și protejează celulele.
Acest fruct conține antioxidanți care protejează în mod natural ficatul. Doi dintre cei mai importanți antioxidanți găsiți în grapefruit sunt reprezentați de naringenină și naringină.
Aceste două flavonoide ajută la protejarea ficatului de leziuni. De asemenea, studiile au arătat că pot reduce dezvoltarea fibrozei hepatice, o boală cauzată de inflamația cronică. Consumul de grepfrut poate îmbunătăți capacitatea ficatului de a metaboliza alcoolul și poate contracara unele dintre efectele negative cauzate de consumul de alcool.
Afine și merisoare
Afinele și merișoarele conțin antociani și antioxidanți care au mai multe beneficii pentru sănătate. Consumul acestor fructe poate proteja ficatul de boli și ajută la creșterea imunității.
Antioxidanții prezenți în aceste fructe pot încetini dezvoltarea leziunilor hepatice și a fibrozei. În plus, consumul de afine poate inhiba dezvoltarea celulelor care provoacă cancer la ficat.
Strugurii
Strugurii, în special strugurii negri și roze, conțin o varietate de compuși benefici pentru sănătatea ficatului. S-a demonstrat că resveratrolul, cel mai cunoscut compus din struguri, reduce inflamația și previne afectarea ficatului.
În plus, un studiu efectuat la persoane cu boală hepatică grasă non-alcoolică a arătat că consumul de extract de semințe de struguri a îmbunătățit funcția hepatică după 3 luni.
Fructul de cactus
Fructul de cactus, denumirea științifică Opuntia ficus-indica, a fost folosit de multă vreme în America Latină ca remediu pentru ulcerul stomacal, răni, oboseală și boli hepatice.
Studiile au arătat că extractul de fructe de cactus poate reduce efectele alcoolului, cum ar fi greața, durerile de cap și apatia. Aceste efecte s-au datorat unei reduceri a inflamației ficatului, care apare adesea după consumul de alcool.
Suc de sfeclă
Sucul de sfeclă este o sursă bună de nitrați și antioxidanți. Acestea pot ajuta la menținerea funcției inimii și ficatului și, de asemenea, pot reduce daunele cauzate de inflamație.
Sucul de sfeclă poate crește, de asemenea, nivelul enzimelor hepatice.
Legume crucifere
Legumele crucifere, cum ar fi varza de Bruxelles și broccoli, sunt cunoscute pentru conținutul lor ridicat de fibre și gustul distinctive. Aceste legume sunt, de asemenea, bogate în compuși benefici.
Consumul acestor legume crește nivelul enzimelor hepatice implicate în detoxifiere. În plus, legumele crucifere pot reduce stresul oxidativ și pot preveni insuficiența hepatică.
Nucile
Nucile sunt alimente bogate în grăsimi și nutrienți, inclusiv vitamina E, care joacă un rol important ca si antioxidant. Acest ingredient are mai multe beneficii pentru sănătate, în special pentru ficat și inimă.
Consumul de nuci poate crește nivelul enzimelor hepatice și poate reduce riscul de boli hepatice.
Peste gras
Peștele gras conține acizi grași omega-3, un tip de grăsime sănătoasă care poate reduce inflamația și poate reduce riscul de boli hepatice și de inimă. Grăsimea din acești pești influenteaza in mod benefic ficatul prin menținerea nivelurilor normale de enzime și combaterea inflamației ficatului
///////////////////////
Bautura care te scapa de boli de ficat si obezitate
Laptele de aur este o bautura miraculoasa pe care o puteti consuma seara si ale carei beneficii sunt extraordinare. Principalul ingredient din aceasta este turmericul.
Turmericul se foloseste in mod uzual la gatit in India, dar este in acelasi timp si unul dintre cele mai puternice antiinflamatoare care exista pe lume, multumita curcuminei pe care o contine.
Astfel, turmericul poate fi considerat un superaliment extrem de eficient, ale carui beneficii pentru sanatate sunt confirmate de nenumarate studii. El este folosit deseori pentru a condimenta diferite preparate, insa exista o reteta care face adevarate minuni pentru sanatate: laptele cu turmeric, miere si piper. Sfatul specialistilor in medicina Ayurvedica este sa consumi cat poti de des o cana din acest „lapte de aur”.
Beneficii pentru sanatate:
– Anti-inflamator, antioxidant, antiseptic,analgezic
– Creste imunitatea organismului
– Anti-cancerigen
– Ajuta la mentinerea nivelului colestorolului
– Imbunatateste sanatatea digestiei
– Detoxifiaza ficatul
– Regleaza metabolismul si ajuta la reglarea greutatii corporale
– Actioneaza impotriva presiunii sangvine ridicate
– Imbunatateste memoria si functiile creierului
– Este benefic in diverse afectiuni ale pielii
– Are efecte puternice in cazul dereglarilor nerologice
– Micsoreaza nivelul trigliceridelor
Aveti nevoie de o cana cu lapte de migdale sau cocos, 1 lingurita praf de curcuma (turmeric) si miere. Amestecati intr-o tigaie, la foc mic, laptele cu curcuma. Lichidul trebuie doar incalzit, nu fiert. Dupa omogenizare, stingeti focul si adaugati mierea si un praf de piper.
O cana cu lapte de aur acum, in sezonul rece, e mai mult decat binevenita pentru oricine. Pe langa toate beneficiile pentru sanatate aduse de turmeric, e si o bautura excelenta, reconfortanta, cu gust bun.
Fiecare isi poate personaliza cana de lapte cu turmeric dupa cum ii place, adaugandu-i aromele preferate: vanilie, scortisoara, anason, etc. sursa: clickpentrufemei.ro
///////////////////////////////////////////////
6 simptome care anunţă boli digestive
1
Oboseala sau disconfortul resimţit în partea dreaptă a abdomenului sunt simptome pe care cu toţii le-am avut la un moment dat în viaţă. Deşi par banale, uneori pot indica afecţiuni mult mai grave.
Pentru a şti când e cazul să vă îngrijoraţi, Dr. Elena Ciupercă a făcut un top al simptomelor care ridică semnale de alarmă şi ce anume trebuie să urmăriţi pentru a nu rata o boală gravă gastroenterologică.
- Oboseala
Fiind unul dintre cele mai comune simptome pe care corpul uman le resimte, oboseala nu este, de cele mai multe ori, luată în calcul ca indiciu pentru o afecţiune mai gravă. Cu toate acestea, lipsa de energie şi motivaţie care caracterizează starea de oboseală poate indica afecţiuni gastroenterologice extrem de grave. Spre exemplu, oboseala accentuată este unul dintre primele simptome care apar în cazul unor afecţiuni precum bolile hepatice cronice sau anemia.
Bolile hepatice cronice adesea evolueaza ani de zile fără semne sau simptome care să atragă atenţia. Cele mai frecvente cauze sunt infecţiile virale cronice cu virusul hepatic B sau C, consumul de alcool şi încărcarea cu grăsime a ficatului denumită steatoza hepatică. Sunt şi alte cauze mai rare, metabolice, medicamentoase sau autoimune. Persoanele afectate pot resimţi oboseală sau un disconfort vag în partea dreaptă a abdomenului şi uneori probele hepatice efectuate în cadrul analizelor de rutină pot fi modificate. Din păcate, atunci când apar semne sau simptome specifice, aceste boli au ajuns deja într-un stadiu avansat, de ciroză hepatică; aceasta se poate complica cu hemoragie digestivă, cu mărire de volum a abdomenului prin acumularea de lichid sau prin simptome neurologice sau psihiatrice.
Anemia poate avea multiple cauze şi dacă se instalează progresiv o toleram bine mult timp. Poate semnifica pierdere de sange în prezenţa unui cancer digestiv, de aceea de multe ori prezenţa anemiei indică evaluare endoscopică digestivă, în special după vârsta de 40-45 de ani sau la bărbaţi.
- Disconfort resimţit în partea dreaptă a abdomenului
Constipaţia sau indigestia pot fi de vină pentru disconfortul resimţit în partea dreaptă a abdomenului. Însă, acest tip de durere poate ascunde şi afecţiuni mult mai grave, precum cele urinare, ginecologice sau chiar boli sistemice. În cazul bolilor gastroenterologice, disconfortul resimţit în partea dreaptă a abdomenului poate fi un simptom pentru afectiunile colecistului (prezenta calculilor sau a tumorilor la acest nivel, inflamaţia colecistului); de asemenea poate fi prezent în sindromul de intestin iritabil şi în tumori ale colonului drept sau ale ficatului.
- Mâncărimea pielii
Pruritul, cunoscut popular sub denumirea de mâncărime de piele, poate fi semnul unor alergii, probleme dermatologice, hepatice, tiroidiene sau oncologice. Acest simptom este, de cele mai multe ori, asociat cu anumite afecţiuni ale pielii. Cu toate acestea, pruritul este unul dintre simptomele care poate indica existenţa mai multor afectiuni ale ficatului şi căilor biliare, cum sunt colangita biliară primitivă şi colangita sclerozantă primitivă.
Colangita biliară primitivă este o boală autoimună care afectează căile biliare şi poate duce la boală hepatică avansată (ciroză hepatică cu complicaţiile ei). Apare de obicei la femeile de vârstă medie şi se tratează prin administrare de acid ursodeoxicolic, iar în formele avansate poate necesita transplant hepatic.
Colangita sclerozantă primitivă este tot o boală autoimună care afectează căile biliare, dar care apare mai frecvent la bărbaţii de vârstă medie şi se asociază adesea cu bolile inflamatorii intestinale. Tratamentul medicamentos disponibil are eficienţă redusă, în formele avansate necesită tratament endoscopic la nivelul căilor biliare sau transplant hepatic. Se poate complica cu calculi biliari, cancer de căi biliare şi cancer de colon.
- Vărsături
Fie că sunt provocate de acţiunea bacteriilor sau a virusurilor, a medicamentelor sau tumorilor, vărsăturile se definesc prin expulzarea forţată a conţinutului stomacal, prin orificiul bucal şi chiar prin orificiile nazale.
Atunci când sunt însoţite de dureri intense ale abdomenului superior, vărsăturile pot indica şi prezenţa unei boli grave gastroenterologice, precum pancreatita acută.
Această afecţiune, reprezentând inflamatia acuta a pancreasului, se dezvoltă rapid şi poate chiar să pună în pericol viaţa pacientului. Aproximativ 8 din 10 cazuri de pancreatită au la bază alcoolismul cronic sau litiaza biliară (pietrele la vezica biliară), însă boala mai poate fi cauzată şi de administrarea unor medicamente cu potenţial toxic, de anumite traumatisme abdominale sau de factori ereditari.
- Înghiţirea dificilă
În termeni medicali, senzaţia de înghiţire dificilă este cunoscută sub denumirea de disfagie. Acest simptom poate apărea ca urmare a unor leziuni structurale esofagiene, a unor anomalii congenitale sau a altor afectiuni digestive sau ale organelor invecinate (faringe, tiroida, mediastin). Una dintre bolile care se pot ascunde în spatele senzaţiei de înghiţire dificilă este achalazia, o tulburare funcţională a esofagului, din cauza căreia alimentele nu pot trece în stomac.
Această afecţiune apare, cu precădere, în rândul persoanelor între 30 şi 50 de ani. Din cauză că alimentele nu pot ajunge în stomac, acestea rămân blocate în esofag şi pot genera regurgitaţii şi arsuri în piept. Tocmai din acest motiv, o mare parte dintre pacienţi pot considera, la început, că suferă de reflux gastroesofagian.
Achalazia este totuşi, o boală rară, care afectează anual doar 1-2 persoane din 100.000 de locuitori.
O altă afecţiune gravă care se poate ascunde în spatele senzaţiei de înghiţire dificilă este cancerul de esofag, care apare mai frecvent la varste avansate.
6.Sânge în scaun
Rectoragia înseamnă eliminarea de sânge roşu la scaun. Este un simptom care generează adesea panică, însă la persoanele tinere poate fi legat în special de patologia ano-rectală de tipul bolii hemoroidale (caz în care sângerarea este relativ abundentă şi în episoade) sau de tipul fisurilor anale (de regulă sângerare mai redusă, cu durere locală importantă).
Sângerarea rectală poate să apară însă şi în bolile inflamatorii intestinale care afectează ultima porţiune a intestinului gros sau în cancerul cu această localizare. De aceea când persistă este imperios necesară o evaluare medicala de specialitate.
/////////////////////////////////////////
Plante de ajutor în pancreatită
1
Excesele culinare şi consumul generos de alcool pot declanşa crize dureroase de pancreatită. Până la vizita medicală, poţi calma disconfortul cu remedii din plante.
Alimentele greu digerabile şi alcoolul suprasolicită sistemul digestiv, încarcă ficatul şi inflamează pancreasul. Astfel, poate să apară pancreatita, afecţiune manifestată prin durere puternică în dreptul stomacului, în special la persoanele care se confruntă cu litiază biliară, cu exces de greutate sau la cele care au probleme cu alcoolul. Durerile abdominale violente îi determină pe cei în cauză să rămână nemişcaţi şi să solicite asistenţă medicală. Suplimentar crizelor de durere, pancreatita declanşează vărsături şi lipsa poftei de mâncare. Pot reduce intensitatea disconfortului plantele, din care se fac remedii eficiente, recomandate de fitoterapeuţi.
Ghimbiul şi ceaiul verde reduc disconfortul
Medicul Ruxandra Constantina, medic de familie, competenţă în apifitoterapie, recomandă 2 căni de ceai de ghimbir pe zi – 3-4 felii de rădăcină crudă se fierb câteva minute în 250 ml de apă – pentru ameliorarea stării de sănătate în caz de pancreatită. De asemenea, benefice în acest sens sunt ceaiurile asiatice – ceaiul oolong, ceaiul verde, ceaiul negru, ceaiul alb –, pentru că îmbunătăţesc digestia, sunt bogate în antioxidanţi, metabolizează grăsimile şi reduc nivelul colesterolului dăunător şi al trigliceridelor. Medicul fitoterapeut atrage atenţia asupra consumului de mâncare grea, cu multă grăsime animală şi alcool.
Obligeana diminuează durerea
Crizele de pancreas pot fi ameliorate cu ajutorul ceaiului din rădăcină de obligeană, plantă cu proprietăţi antispastice şi antiseptice dovedite. Infuzia de obligeană este un pansament gastric util în caz de pancreatită. O poţi prepara din 1 linguriţă de rădăcină uscată şi măcinată şi 1 cană cu apă fierbinte. Se amestecă şi se lasă la infuzat, cu capac, 15 minute. Sunt recomandate cure de câte 1 lună, cu 2 ceşti de infuzie de plantă pe zi. Deosebit de eficient este şi maceratul la rece de obligeană. Preparatul din 1 linguriţă de rădăcină uscată şi mărunţită, ţinută 8-12 ore în 250 ml apă rece, se încălzeşte uşor, se strecoară şi se bea câte 1 înghiţitură înainte şi după fiecare masă principală. În calmarea durerilor, se mai poate utiliza pulbere de obligeană, obţinută prin râşnirea rădăcinii. Se ia câte 1/2 de linguriţă de pulbere, de 4 ori pe zi, înainte de mese.
Anasonul stimulează activitatea pancreasului
De la anason se folosesc în scop terapeutic bulbul, frunzele, seminţele şi rădăcina. Anasonul deţine calităţi carminative, antispasmodice, stomahice şi care înmulţesc secreţiile pancreatice şi intestinale, datorită uleiului volatil din conţinut. Se recomandă câte 1 cană de infuzie pe zi, cu înghiţituri mici, obţinută din 1 linguriţă de fructe la 1 cană cu apă clocotită, care se lasă 5-7 minute la infuzat.
Anghinarea stimulează peristaltismul
Una dintre cele mai eficiente plante în menţinerea sănătăţii pancreasului, ficatului şi intestinelor este anghinarea. Medicii fitoterapeuţi spun că majoritatea plantelor amare sunt binevenite atât pentru ficat, cât şi pentru pancreas. Aceasta ajută la eliminarea toxinelor şi la stimularea peristaltismului – contracţiile făcute de stomac şi intestine pentru a mişca alimentele şi a le împinge de-a lungul sistemului digestiv. În caz de pancreatită, urmează o cură cu infuzie de anghinare (1 lingură la 250-300 ml de apă clocotită), câte 1 cană pe zi, băută în mai multe reprize, dintre care şi înainte de mesele principale.
Sfat: Poţi consuma anghinarea sub formă de salată, cu puţin oţet de mere, ulei de măsline şi sucul unei lămâi.
Armurariul detoxifică pancreasul
O altă plantă amară cu efecte deosebite pentru sănătatea pancreasului este armurariul. Acesta conţine silimarină, o substanţă care protejează ficatul şi pancreasul, având şi proprietăţi antitoxice. Adică este de ajutor în caz de toxiinfecţii alimentare şi în excese alimentare şi de alcool. Infuzia din armurariu, din 1 lingură de seminţe la 1 cană de apă clocotită, care se lasă la infuzat 10 minute, se strecoară şi se bea de 2 ori pe zi.
///////////////////////////////////////////
Alimente care previn bolile de plamani
Conteaza foarte mult ce feluri de mancare alegi in fiecare zi. Dincolo de placerea gustului, preparatele pe care le savurezi sunt utile pentru a-ti proteja sanatatea si a reduce riscurile in ceea ce priveste inflamarea plamanilor. Daca inveti cum sa-ti constitui meniul zilnic vei avea probleme mult mai rar si vei preveni deficientele nutritionale care te expun actiunii nocive a virusilor sau microbilor. Iata ce alimente trebuie sa se regaseasca in farfuria ta pentru a neutraliza pleurezia:
- Seminte de in. Exista doua tipuri de acizi grasi polinesaturati, Omega-3 si Omega-6, iar studiile realizate indica faptul ca organismul uman are nevoie de o cantitate egala din ambele. In cazul in care cantitatea de acizi grasi de tip Omega-6 este prea ridicata, pot fi declansate inflamatiile. „Meniurile obisnuite contin adesea prea multe grasimi Omega-6, care se regasesc in uleiurile rafinate si alimentele procesate. Semintele de in sunt o sursa excelenta de acizi grasi de tip Omega-3 si sunt utile pentru a combate inflamarea plamanilor prin restabilirea echilibrului necesar pentru functionarea optima a organismului. Le poti adauga la portia de cereale de la micul de jun, la salate, piureuri sau supe-crema”, recomanda dr. Asha Deveraux, pulmonolog din California, potrivit eva.ro.
- Peste. „Este mult mai benefic sa mananci peste decat sa iei suplimente cu ulei de peste. Suplimentele consumate prin intermediul alimentelor sunt absorbite si prelucrate mai rapid de organism. Incearca sa consumi 3-4 portii de peste gras (somon, macrou, ton, hering) pe saptamana pentru a te simti mereu bine”, spune dr. Devereaux.
- Nuci. Daca nu iti plac pestele si fructele de mare poti obtine doza necesara de acizi grasi de tip Omega-3 si din alte surse. „Contrar opiniei generale, nucile nu reprezinta echivalentul pestelui deoarece acizii grasi pe care-i contin trebuie sa treaca printr-un proces de conversie si numai o proportie redusa va fi transformata in grasimile specifice continute de peste. Cu toate acestea, nucile sunt in continuare utile pentru sanatatea plamanilor”, potrivit dr. Devereaux.
- Citrice. Consumul unei cantitati ridicate de vitamina C va fortifica sistemul imunitar, ceea ce este foarte important pentru persoanele care au fost diagnosticat cu pleurezie. „Ca regula generala o raceala localizata mai sus de gat va cauza imediat probleme in zona de dedesubt, la plamani. In plus, 100mg de vitamina C consumate zilnic reduc riscul de cancer pulmonar cu 15%. Desi vitamina C poate proteja fumatorii impotriva inflamarii plamanilor, nu va reduce si celelalte efecte nocive ale tigarilor”, spune dr. Devereaux.
- Ardei gras. Poate ca ti se pare ca numai citricele contin multa vitamina C, dar nu sunt unica optiune disponibila. Si ardeii grasi ar trebui sa faca parte din meniul tau, de multe ori asigurand o cantitate mai mare din acest antioxidant decat portocalele. Poti alege culori diferite, dar cei galbeni iti vor furniza doza cea mai ridicata, aproximativ de 5 ori necesarul zilnic intr-un singur ardei mare.
- Lapte. Persoanele diagnosticate cu afectiuni pulmonare au un risc mai mare de carenta de vitamina D, iar aceasta deficienta va exacerba inflamarea plamanilor. „Pleurezia se poate agrava daca este asociata cu o lipsa de vitamina D. Din acest motiv trebuie sa te asiguri mereu ca nu consumi prea putin din acest nutrient, in special in sezonul rece. Cand nu ai cum sa stai afara din cauza temperaturilor scazute este esential sa bei lapte fortificat cu vitamina D si sa mananci peste gras”, explica dr. Devereaux.
- Ceai verde. Organismul produce radicalii liberi in urma procesului de oxidare. O cantitate moderata de astfel de molecule este normala, dar daca se acumuleaza prea multi radicali liberi poate aparea stresul oxidativ, care provoaca agravarea inflamatiilor. Antioxidantii mentin radicalii liberi sub control, iar cercetarile au demonstrat ca polifenolii stopeaza procesul inflamator. Ceaiul verde contine o cantitate ridicata de polifenoli si poate bloca inflamarea plamanilor, protejandu-te simultan de cancerul pulmonar.
////////////////////////////////
Cauze ale albirii parului de care nu stiai
Aparitia parului alb nu este caracteristica unei anumite varste si de obicei este intampinata cu vizite mult mai dese la hairstylisti pentru a camufla noul aspect al podoabei capilare. Cauzele albirii parului sunt foarte variate si ai putea fi surprinsa de lucrurile care te pot expune acestui fenomen. Vopsitul sau decoloratul parului nu te vor face sa incaruntesti mai devreme si nici smulgerea unui fir alb nu va cauza aparitia a zece fire in acelasi loc. Iata care pot fi cauzele albirii parului:
- Mama sau tatal tau au avut par alb devreme. Tendinta spre suvitele gri sau albe este o parte din mostenirea ta genetica. „Daca iti vopsesti parul de multi ani probabil vei fi surprinsa de cat de mult par alb ai daca il lasi sa creasca 3 luni fara sa-l colorezi. La fel ca si pierderea parului, albirea firelor se datoreaza si factorilor genetici, asa ca ar fi cazul sa afli cand le-au aparut primele fire de par albe mamei si tatalui tau”, explica dr. Doris Day, dermatolog de la Centrul Medical Langone din New York.
- Ai putea avea o boala autonimuna. Alopecia areata este o boala autoimuna care poate provoca albirea parului. Potrivit specialistilor, persoanele care sufera de aceasta afectiune vor avea portiuni rotunde si netede pe pielea capului si ar putea sa piarda complet parul de pe cap sau de pe corp. „Acest lucru se intampla pentru ca sistemul imunitar ataca foliculii de par, cauzand caderea firelor. Cand vor creste la loc vor fi albe”, potrivit dr. Day. Aproximativ 7 milioane de persoane au aceasta afectiune, asa ca este indicat sa discuti cu un dermatolog daca observi caderea accentuata a parului sau rarirea firelor pe anumite zone.
- Locuiesti intr-un mediu poluat. Substantele toxice din aer te pot face sa albesti mult mai repede decat in mod normal. Radicalii liberi si stresul oxidativ afecteaza negativ productia de melanina si accelereaza procesul de albire a parului. „Cu toate acestea, nu trebuie sa te ingrijorezi excesiv. Este vorba in primul rand de substantele care ajung la nivelul foliculilor pentru ca parul care creste deja nu mai poate fi afectat. Desi mediul inconjurator are o influenta asupra aspectului parului, alti factori precum stresul au un efect mult mai nociv”, spune dr. Day.
- Esti foarte stresata. Exista numeroase dezbateri legate de legatura dintre stres si albirea prematura a parului. „Stresul va accelera influenta factorilor genetici. Acest lucru inseamna ca daca nu vei albi prea curand stresul nu va schimba acest lucru, dar daca albirea exista deja ca tendinta in genele tale stresul iti va face parul sa albeasca mai repede. Din acest motiv este esential sa te relaxezi si sa nu lasi grijile sau emotiile sa preia controlul”, recomanda dr. Day.
- Esti expusa la fumul de tigara. Indiferent daca fumezi chiar tu sau cineva care locuieste in aceeasi casa cu tine, expunerea frecventa la fumul de tigara iti va afecta negativ culoarea parului. In urma studiilor realizate s-a constatat ca persoanele fumatoare sau cele care stau in apropierea celor care fumeaza au un risc de 2,5 ori mai mare de a albi de timpuriu. Acest lucru se datoreaza radicalilor liberi generati de fumul de tigara. Adauga frumusetea parului pe lista de motive pentru a renunta definitiv la tigari si pentru a evita fumatul pasiv.
- Fluctuatiile hormonale. Este suficient sa te uiti la o poza de-a ta de acum zece ani ca sa observi ca parul nu arata la fel. Datorita hormonilor aspectul parului se poate schimba in timp, afectand densitatea si culoarea. „Acest proces incepe dupa varsta de 30 de ani. Inca nu s-a ajuns la un consens cu privire la modul in care estrogenul, progesteronul si cortizolul influenteaza albirea parului. In plus, exista si femei care au ajuns la menopauza, dar inca nu au niciun fir de par alb. Sunt necesare mai mult studii aprofundate, dar deocamdata este sigur ca aspectul si textura parului variaza la fel ca si hormonii”, spune dr. Day, potrivit eva.ro.
/////////////////////////////////////////
Recomandari medicale pentru perioade friguroase
Expunerea prelungita la frig poate cauza hipotermie, degeraturi, dar si probleme legate de starea psihica, precum somnolenta, pierderi de memorie, dificultati de vorbire, iar pe vreme friguroasa se pierde pana la 50% din caldura corpului prin extremitati”, avertizeaza medicii. In aceasta perioada cu temperaturi extrem de reduse, Directia de Sanatate Publica recomanda populatiei sa consume alimentebogate in proteine si grasimi nesaturate, fructe, legume sa evite consumul bauturilor alcoolice, deplasarile in spatii deschise si expunerea la frig, iar in cazul in care este absolut necesara o astfel de deplasare se recomanda imbracamintea adecvata si folosirea obiectelor de vestimentatie specifice anotimpului de iarna (caciula, fular, manusi, incaltaminte de iarna, haine groase etc.).
De asemenea, persoanele varstnice, in special cele care sufera de afectiuni cardiace si respiratorii, sunt sfatuite sa evite deplasarile si frecventarea locurilor aglomerate care creeaza premisele decompensarii in conditii de temperaturi scazute. Totodata, medicii recomanda acordarea unei atentii speciale copiilor si evitarea situatiilor in care acestia sunt lasati sa astepte in interiorul autovehiculelor parcate, parintii fiind rugati sa evite transporturile pe distante lungi in vehicule fara posibilitati de climatizare si neechipate corespunzator.
Alta recomandare venita din partea medicilor se refera la incalzirea corespunzatoare a locuintelor si a spatiilor inchise de locuit si evitarea utilizarii instalatiilor improvizate, care pot duce la intoxicatii cu monoxid de carbon, asigurarea unei bune aerisiri a locuintelor, cel putin o data pe zi, si atentie la supraincalzirea atmosferei din locuinta, pentru ca socul termic este mai mare atunci cand se intra in contact cu temperatura de afara.
Alimentul care reduce riscul de producere al accidentului vascular cerebral
1
Consumul unui singur ou pe zi reduce riscul de accident vascular cerebral cu pana la un sfert comparativ cu cei care le consuma rar, potrivit unui studiu recent, citati de Daily Mail. Aceiasi oameni de stiinta sustin ca cei care consuma aproximativ cinci oua pe saptamana au cu pana la 12% mai putine sanse sa sufere de boli de inima. Cercetatorii de la Peking University Health Science Centre si Oxford University au examinat conexiunea dintre consumul de oua, accidente vasculare cerebrale si boli cardiovasculare. Acestia au examinat obiceiurile dietetice a peste 400.000 de persoane sanatoase din China, cu varste curpinse între 30 si 79 de ani. La începutul studiului, 13,1% dintre participanti au afirmat ca mananca unou în fiecare zi, în timp ce 9,1% au declarat ca mananca rar sau deloc.
Noua ani mai tarziu, cercetatorii au descoperit ca au existat 83.977 de cazuri de boli cardiovasculare si 9.985 decese, cat si 5.103 de evenimente coronariene majore, cum ar fi atacurile de cord. Cei care au consumat cate un ou în fiecare zi au avut riscuri mai mici de boli cardiovasculare. Mai mult, au existat cu 26% mai putine sanse de accident vascular cerebral, 28% riscuri mai mici de moarte din cauza accidentelor vasculare cerebrale, cat si cu 18% mai putine sanse de moarte din cauza bolilor cardiovasculare în cazul persoanelor care consumau un ou pe zi.
În timp ce studiul a fost pur observational, acesta a sugerat ca ouale sunt o parte reprezentativa pentru o dieta echilibrata. „Studiul a descoperit ca exista o asociere între un nivel moderat al consumului de oua si o rata mai mica de eveniment cardiac”, a spus profesorul de la Universitatea din Peaking, Liming Li.Ouale sunt bogate în proteine, vitamine, minerale si acizi grasi esentiali, precum si în grasimi saturate.
//////////////////////////
/////////////////////////////////////////////////
Oşteni de pretutindeni, inarmaţi-vă cu arsenalul Cristic (Ef.6/10-20) şi treceţi Marea pe valuri, spre Cananul Ceresc! Mâncaţi, cu plăcere, suferinţa pe Pâinea vieţii (Ioan,cap.6), să moară de ciudă satan, căruia Iisus i-a zdrobit capul şi, prin autoritatea lui, ne dă şi nouă putere să-l călcăm în picioare, până îi zdrobin şi coada (Rom.16/20) … Pentru că se globalizează martirajul, să ne bucurăm că ne vor jupui de vii, ne vor săra, ca să-i îmbărbătăm pe cei care fug de suferinţe; Nu fiţi degeaba pocăiţi! Bucuraţi-vă când treceţi ((î mpreună cu El)) prin dureri,necazuri, mai ales că suntem întrupaţi din păcat, ca să scăpăm de viclenii, minciuni, cârtiri, fardări şi de alte mizerii ale gunoierului cosmic, ( Gal.5/20), ca să fim, precum aurul greu încercat la foc, curăţit pentru Noul Ierusalim… Să ne uităm ţintă la Căpetenia Iisus (Evrei,cap.12), care nu s-a văicărit, nu s-a plâns nimănui pe culmile Suferinţei şi nu a abandonat din sanctuarul inimii Lui nici pe cei care l-au scuipat şi pironit…

Chiar vine sfarsitul lumii ?
Secolul al XXI-lea va fi un secol al crizelor sau nu va fi deloc, ar fi putut scrie Andre Malraux astazi. Pentru unii, crizele si catastrofele fac parte din metabolismul lumii noastre. Fiecare generatie a trecut pe aici. Pentru altii, incidenta si magnitudinea lor ingrijoratoare sunt semne ale unui sfarsit de istorie. Intre atitudinea panicarda si ignoranta senina, realismul singur isi croieste culoarul in care “accidentele de parcurs” pot deveni oportunitati pentru o meditatie profunda asupra destinului lumii.
Cu peste 150 de ani in urma, un student din Paris a inceput sa publice romane SF : navigari submarine, explorari spre centrul pamantului, calatorii in luna… In scurt timp, numele lui a ajuns sa fie unul dintre cele mai indragite de copii : Jules Verne. Generatia X este martora traducerii in fapt a mai tuturor reveriilor ex-studentului la Drept : racheta, submarinul, automobilul, elicopterul, zgarie-norii, aerul conditionat, proiectorul, tonomatul, pana si internetul si televiziunea.
Progresul stiintific ne-a facut favoarea sa traim intr-o epoca a visurilor materializate. Descoperirile in medicina au eradicat molime. Speranta de viata a crescut in lume cu 15 ani. Extraordinarul Proiect al Genomului Uman ne-a dezvaluit harta celor aproximativ 25.000 de gene, deschizand o biblioteca imensa de informatii revolutionare. Datele recent culese privind ADN-ul ofera perspective noi in tratarea unor boli incurabile. Noi tehnici agricole promit deblocarea lumii de sub amenintarea infometarii. In domeniul comunicatiilor, computerul si internetul au realizat o revolutie informatica fara precedent, transformand lumea intr-un sat global. Intr-un timp atat de prodigios, mai poate crede cineva in “sfarsitul lumii”?
Soarele la orizont
Intre 2000 si 2002, cunoscuta universitate Princeton a gazduit o serie de intalniri interdisciplinare sub genericul “Dumnezeul sperantei si sfarsitul lumii”. Participantii erau savanti ilustri, iar moderator era celebrul Sir John Polkinghorne, membru al Societatii Regale, profesor de fizica particulelor la Cambridge, laureat al Premiului Templeton. Tonul dezbaterilor varia de la un scepticism stiintific la o oarecare speranta metafizica.
Motivul sentimentelor sumbre il dadeau insesi indicatoarele de la pupitrul cercetarii stiintifice. Conform descoperirii din 1998 a savantilor din cadrul Supernova Cosmology Project (Berkeley National Laboratory, SUA), universul isi accelereaza rata de expansiune, din pricina unor forte numite dark energy(energie neagra). Potrivit acestora, in ritmul actual, stelele vor inceta sa se mai formeze, iar sorii vor deveni stele pitice albe. Universul va ingheta treptat si va deveni morman de stele moarte si gauri negre, iar viata va disparea chiar mai inainte ca sfarsitul lumii sa aiba loc. Viitorul universului se arata tragic si absurd.
Cotidianul britanic The Guardian publica, in 2003, un interviu cu un alt titan al stiintei, Sir Martin Rees, astronomul regal al Angliei, profesor de cosmologie si de astrofizica la Cambridge si presedintele Asociatiei Britanice pentru Progresul stiintei. Subiectul era provocat de recenta sa carte “Veacul cel din urma : va supravietui rasa umana secolului 21 ?”, cu un subtitlu lugubru : “Teroarea, eroarea si eco-dezastrul ameninta viitorul omenirii chiar in secolul acesta”. Fara ezitari, savantul agnostic exprima o alta ingrijorare, nu din perspectiva macrocosmosului, ci a conditiilor Terrei aflate in cadere entropica. “Sansele ca omenirea sa supravietuiasca nu sunt mai mari de 50%. In secolul al XX-lea am asezat fundatiile pentru distrugerea omenirii, creand contextul pentru extinctia noastra”, spunea dr. Rees.
In articolul “Douazeci de cai prin care lumea ar putea disparea” (oct. 2000), Corey S. Powell, redactorul-sef al revistei Discover, analizeaza argumentul “Ziua de apoi” formulat de cosmologul Brandon Carter (matematician si astrofizician australian, descoperitorul “principiului antropic”), dupa care enumara cateva posibilitati prin care pamantul ar putea disparea oricand, de la impactul cu un asteroid (exista 2.000 de asteroizi care intersecteaza regulat orbita pamantului, din care cateva sute au un diametru de peste 1 km), explozii de raze gama, cadere in vid, intersectarea cu o gaura neagra calatoare… pana la razboi atomic.
Alarma de gradul zero
Anul 2008 a fost marcat de doua semnale de impact mondial. Primul a fost lansat de Conferinta pentru diversitate biologica organizata de ONU, intre 19 si 30 mai, la Bonn, cu participarea a 6.000 de experti din 191 de tari. Rapoartele alarmante au etalat o lista a catastrofelor in curs de desfasurare. De exemplu : 40% din flora si fauna Terrei este pe cale de disparitie. Anual, padurile tropicale pierd o suprafata cat jumatate din Elvetia, iar ritmul pescuitului industrial va cauza, pana in 2050, depopularea oceanului planetar. Directorul executiv al Programului de Mediu al ONU, Achim Steiner, nu si-a ascuns previziunile funebre : “Promisiunile facute la Summitul Pamantului in urma cu 16 ani au fost incalcate sistematic.”
Cel de-al doilea semnal de alarma a fost tras la Conferinta privind Riscurile Catastrofice Globale, organizata de Universitatea Oxford, intre 17 si 20 iulie. Raportul final al conferintei, intocmit de economistul si jurnalistul Ronald Bailey, se intitula “Sfarsitul omenirii prin bombe nucleare, nanotehnologie sau inteligenta artificiala?” “Riscurile unui impact cu asteroizii, ale exploziilor de raze gama, suprapopularii, epuizarii resurselor sau foametei… palesc in comparatie cu o amenintare : inventivitatea criminala. Ma refer la arsenalul masiv de arme nucleare, nanotehnologia in stare sa produca, la preturi minime, orice, inclusiv arme de distrugere in masa, dar si la inteligenta artificiala capabila sa se autoimbunatateasca, posedand puteri nelimitate !”, spunea economistul.
Clopotele suna
Raportul Bailey apreciaza ca arsenalul nuclear mondial numara (oficial) 26.000 de dispozitive, din care 2.000 de focoase stau gata de lansare in orice clipa. O singura lansare eronata ar ucide sapte milioane de oameni pe loc, iar replica ar mai produce pana la 12 milioane de victime. Ultimul accident critic s-a produs in 1995, cand statul major rus a cerut presedintelui Eltin sa declanseze atacul nuclear impotriva a ceea ce pareau a fi rachete balistice inamice care, in fond, nu erau decat… un satelit meteorologic norvegian.
Mai periculos chiar decat un razboi atomic este terorismul nuclear. Se apreciaza ca doar 19 teroristi (cati au lovit SUA la 11 septembrie 2001) pot construi o bomba cu sase milioane de dolari, cu doar 40 kg uraniu imbogatit, cantitate relativ usor de sustras din cele 50 de depozite civile cu un stoc de 1.700 de tone de uraniu ! Ultima tentativa de furt de material radioactiv, din fericire esuata, s-a produs cu mai putin de un an in urma in Africa de Sud.
Chiar si fara evenimentele catastrofice amintite, scenariul bulversarii sociale alimentat de crizele prezente, de la penuria de apa, alimente si energie si pana la amploarea crimei organizate, indica cel mai comun risc catastrofic global. La ora aceasta exista (conform studiilor efectuate de Millennium Project) 15 factori de risc ai declansarii globale a comportamentului violent. Se prevede ca dinamica demografica va dubla necesarul de hrana in 2013, care deja nu e suficienta, in timp ce penuria de apa va afecta, pana in 2025, trei miliarde de locuitori. In prezent, se estimeaza ca 46 de tari cu o populatie de aproape trei miliarde sunt expuse din cauza factorilor amintiti la riscul unui conflict armat.
Pentru cel care are ochi de vazut si urechi de auzit, toate acestea spun ceva !
Semnale si istericale
Cei care au trait efervescenta sfarsitului de secol pastreaza inca amintirea scenariilor apocaliptice : un al treilea razboi mondial, asteroizi sau Y2K. Generatia bunicilor, martori a doua conflagratii mondiale, a fost, se pare, mai marcata de spectrul Apocalipsei. Secolul al XX-lea poate ca nici nu are un termometru mai fidel privind expectantele catastrofiste ca productia cinematografica. Din 1910 (la numai opt ani de la construirea primului cinematograf public) si pana in anul 2000, au fost date pe piata 210 filme pe tema sfarsitului lumii. Numarul-record de pelicule apocaliptice il detine ultimul deceniu, cu 73 de productii.
Iata un paragraf dintr-o stire de actualitate :
“Lumea a degenerat. Mituirea si coruptia abunda. Copiii nu mai asculta de parinti… Este evident ca sfarsitul lumii se apropie cu repeziciune…”
Fragmentul este un raport in alb-negru al decadentei zilei. Constatarea apartine unui analist anonim care si-a redactat “editorialul” in cuneiforma, pe o tablita de lut in Asiria, cu 2.800 de ani inainte de Hristos.
Doar pentru ca am trait-o, suntem inclinati sa credem ca istoria secolului al XX-lea a fost si cea mai chinuita de iminenta evenimentelor “horror”. In realitate, spectrul sfarsitului lumii a bantuit imaginatia tuturor generatiilor si a atins de n ori masa critica, ori de cate ori s-au aratat la orizont cronologii, prorociri sau semne ! Ba mai mult, o teama primordiala din strafunduri tine omul intr-o necurmata alerta, facandu-l sa adulmece dupa himere sau chiar sa nascoceasca semne si antihristi care-i eclozeaza taina datei finale. Dosarul crestinismului abunda de “aratari” si de “Zile de apoi”…
“Anno Mundi”
Framantarea escatologica dupa “ziua aceea” si-a facut aparitia in crestinismul primar, la inceputul secolului al II-lea. Trecuse deja o generatie si mult sperata Parusie (in gr. ‘aratare’) continua sa intarzie. Care sa fi fost motivul ? Nu cumva Dumnezeu isi deruleaza dinamica dupa un anumit grafic, intocmit dupa o anume logica ? Nedispunand de o alta sursa decat Biblia, teologii au inceput sa caute – printre randuri – “cheita” pentru escatologia lor amanata.
Irineu, liderul bisericii din Lyon (180 d.Hr.), s-a gandit la urmatoarea stratagema : daca ar putea el sa afle exact anul creatiunii, atunci, pe baza analogiei “Saptamanii mileniale”, putea afla si capatul celalalt al arcului, sfarsitul creatiunii. Analogia era aceasta : (a) daca saptamana creatiunii a fost de sase zile de lucru, urmata de o zi de odihna ; si (b) daca Biblia echivaleaza o zi cu o mie de ani, atunci (c) venirea lui Hristos si sfarsitul lumii ar trebui sa aiba loc in 6.000 de ani de la Facere, ca sa inceapa mileniul de odihna, al saptelea.
Deja pe la 200 d.Hr. exista o preferinta printre cronologisti, anume ca Anno Mundi ar fi fost cu 5.500 ani inainte de Hristos, astfel ca, din cei 6.000 de ani nu mai ramaneau decat 500 de ani. Pe acest rationament, Iulius Africanul, Hipolit din Roma, Lactantiu, Hilarie din Poitiers si altii si-au zidit sperantele pe anul fast 500 d.Hr. Cu toate ca anul a trecut fara asteptatul eveniment, dezastrele naturale care au maturat imperiul roman si inainte, si dupa – ciuma, cutremure, inundatii si invazii barbare – au fost toate interpretate ca “semne ale sfarsitului”.
Cu cateva decenii inaintea anului fatidic, Augustin si Ieronim (cca. 410 d.Hr.), dandu-si seama cat de periculoasa era o asemenea predictie, au recalculat Anno Mundi si au venit cu o cronologie mai confortabila : sfarsitul celor 6.000 de ani urma sa aiba loc mai tarziu, prin 800 d.Hr. Au fost teologi (Grigore din Tours) care au aplaudat precautia doctorilor, raliindu-se la noua interpretare. Confortul acesta avea insa si el o scadenta.
Odata cu sosirea secolului al VIII-lea, o stare febrila a cuprins crestinismul occidental. Imparatul bizantin Constantin VI fusese ucis de mama sa (797), care acum statea pe tron. Obstacolul “Antihrist” (Imperiul roman) parea dat la o parte. Papa Leon III fusese izgonit din Roma (799). Mileniul era pe punctul sa izbucneasca ! Pentru a saluta inceputul mileniului ceresc, Carol cel Mare a hotarat sa fie incoronat ca imparat roman exact in anul 800, inaugurand astfel “Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana”. In prima zi de Paste din acelasi an 800, un cutremur a zgaltait pamantul. Inca un semn !
Anno Mille
Din aceeasi precautie, in timp ce anul 800 batea la usa, venerabilul Bede cu discipolii sai carolingieni au relaxat ceasul profetic, mutand “Ziua Z” pe anul 1000. Calculele lor se bazau pe o alta socoteala a lui Augustin : ca mileniul apocaliptic, al saptelea, n-ar fi in viitor, ci a si inceput odata cu nasterea lui Hristos. Iar revenirea lui Hristos si, implicit, sfarsitul pamantului vor avea loc la incheierea mileniului, deci in anul 1000 !
Exact ca anul 1000, anul 1033 a venit si… a trecut si el. Pretexte pentru o noua cronologie credibila nu se mai gaseau. Brusc, lucrurile s-au intors la vechile fagasuri : cavalerii si-au calcat legamantul ; clerul s-a retras in chilii ; taranii au fost si mai abitir legati de glie. Si atunci, visatorii si activistii apocaliptici au gasit ca, decat sa astepte, ar face mai bine sa-si ia destinul in maini si sa provoace ei insisi materializarea imparatiei, dupa chipul si asemanarea lor. Asa s-au plamadit cruciadele, ordinele manastiresti, conquistele ; asa s-au nascut Lumea Noua, miscarile sociale, nazismul si comunismul.
Adunandu-le pe toate la un loc, trebuie sa constatam ca, desi extraordinare prin amploare si idealuri, asteptarile “zilei Z” n-au schimbat fata lumii – afara doar de cateva cicatrici in plus – lasand-o la fel cum era, beteaga, pacatoasa si ahtiata dupa semne.
Si atunci, mai are vreun rost sa te uiti dupa “semne” ?
Iuresul dinaintea anno mille
In mod uimitor, cerul si pamantul si-au inmultit semnele si minunile : eclipse, comete, razboaie, foamete si ciuma, profeti itineranti si predicatori populari. In 950, calugarul Adso (“Tratat despre Antihrist”) ii explica reginei Frantei ca Antihristul nu putea aparea decat dupa prabusirea imperiului. In 965, un predicator alarma Parisul cu stirea ca vine sfarsitul in anul 1000. In 968, pe cand armatele lui Otto I asediau o cetate, trupele sale au luat-o brusc la fuga, din cauza unei eclipse: a venit sfarsitul ! Intre 987 si 991 se stingea dinastia carolingiana. In 988, razboiul civil ravasea Franta. In 989 si-a facut aparitia cometa Halley. In 994, o foamete mare a bantuit Saxonia si Aquitania. Toate la un loc au creat in vestul Europei o stare de tensiune fara precedent !
Pentru ca sfarsitul batea la usa, o serie de miscari sociale au rasarit pe mai multe planuri. Obsedat de visele sale religioase, tanarul imparat saxon Otto III si-a jurat sa resusciteze imperiul in criza. Scenariul sfarsitului cerea convertirea tuturor neamurilor. Ca atare, Otto a sponsorizat misiuni in toate tarile rasaritului. Tot Otto reformeaza papalitatea, intronandu-l pe Gerbert (alias Silvestru II) ca papa, in anul 999.
In mijlocul semnelor, s-a pornit o ampla miscare de pelerinajm. Martorul, istoricul Rodulfus Glaber, scria: “O multime imensa de oameni din intreaga lume, mai mare decat orice om ar fi putut spera sa vada, a pornit in calatorie la mormantul Mantuitorului din Ierusalim. Unii nu voiau nici sa se intoarca, oprindu-se pe Muntele Maslinilor si rugandu-L pe Iisus sa-i ia la El. La inceput erau plebei si oameni din patura de mijloc, dar dupa ei au urmat oamenii de sus : regi, conti, marchizi si episcopi, si – lucru nemaipomenit – in cele din urma chiar si multe femei – nobile sau sarace, au plecat in pelerinaj. Multi au dorit sa moara acolo. Cei care au ramas acasa au inmultit conciliile “Pax Dei” (989-1000). Sub initiativa clerului, cavalerii depunea juramant inaintea maselor de tarani adunati in aer liber ca nu vor mai incalca dreptul clerului si nu vor mai teroriza pe cei neinarmati.
Intensitatea asteptarii a fost atat de mare incat, atunci cand anul 1000 a trecut fara sa aduca implinire, lumea a ales sa-si sustina sperantele prin noi calcule : va fi anul 1003 (adica mileniul plus inca 3,5 ani ai lui Antihrist), ba 1012 sau 1028… Ultima speranta era in anul 1033 : exact un mileniu nu de la nasterea, ci de la patimile Mantuitorului. Toate aceste previziuni erau dovedite prin semne pline de talc : minuni, eclipse, ciuma, aparitia unei supernove (in 1006), doua foamete cumplite de proportii europene (intre 1005 si 1006 si intre 1030 si 1033), ploi de culoarea sangelui (in 1009 si alta in 1028) si soarele devenit rosu ca sangele (1009).
Dar “semnul suprem” care a ridicat in picioare Occidentul a fost “ivirea lui Antihrist”. In 1009 (al 400-lea an al Hegirei lui Mahomed), sceleratul Al-Hakim, califul din Cairo, cucereste Ierusalimul, distruge Sfantul mormant si-i macelareste pe crestini. Faptele lui se potriveau de minune cu imaginea Antihristului care “se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu!” (2 Tesaloniceni 2:4). Dar pentru ca traditia spunea ca Antihristul trebuia sa fie neaparat evreu, teologii au rezolvat inadvertenta suspectand in spatele lui Al-Hakim mana jidoveasca. Un nou val de progomuri a stropit Europa.
In efervescenta pregatirii, Biserica a luat masuri pentru starpirea ereticilor : in 1012, 1017 si 1022 au avut loc primele arderi pe rug. Intre 1026 si 1033, convoaie mari de pelerini, conduse de clerici, iau drumul tarii Sfinte. Noi valuri de “Pax Dei” (1031) reconciliaza nobilimea cu plebea. Se alcatuiesc concilii apostolice din oameni de jos, clerici, aristrocati, barbati si femei.
“Semnele vremurilor”
(Matei 16:3)
Spunea un ganditor ca mintea omului nu este o facultate pasiva, care doar proceseaza informatiile primite, ci, dimpotriva, o forta activa, manata de curiozitate si de setea de ordine, inclusiv de setea de a-si stabili propria ordine si unitate.
“Ceea ce dorim sa stim mai mult ca orice este felul in care toate lucrurile se potrivesc laolalta.” (Kant). Si cum se potrivesc lucrurile laolalta ? Asta nu mai depinde de ele, ci de ce vrea omul sa gaseasca. Asteptarile sunt cele care dau un sens sau altul aceluiasi lucru. Deci semnele nu se afla afara, in lumea obiectiva, ci in ochiul si mintea privitorului !
Una dintre cele mai mari lectii despre semnele vremurilor a dat-o Iisus pe cand, impreuna cu ucenicii, privea Ierusalimul de pe Muntele Maslinilor. Era cu numai cateva zile inainte de prinderea si rastignirea Lui, iar atmosfera din grup era tensionata. Si unul L-a intrebat : “Spune-ne, care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?” (Matei 24:3)
Ceea ce surprinde este faptul ca primul lucru care-I iese din gura nu se refera la niciun semn, ci la un pericol extrem de tentant : “Bagati de seama sa nu va insele cineva!” (Matei 24:4)
Cu ce si cum ?
“Vor veni multi in numele Meu care vor zice: ‘Vremea se apropie!’ Sa nu mergeti dupa ei!” (Luca 21:8). Este uimitor faptul ca Iisus le porunceste sa stea departe de pandemia cronologiilor si a zvonisticii despre “sfarsitul veacului”. Nu-i deloc usor, stiind ca pentru un exilat nu exista ceva mai dulce decat vestea ca nu mai este mult si ca vine liberarea ! Or, tocmai aici se ascunde caracterul seducator al inselaciunii.
Prizonierii din timpul razboiului din Vietnam (1965-1973) povesteau despre stratagema pe care o folosea inamicul. Dupa cateva saptamani de detentie, venea un ofiter vietnamez si-i anunta ca cei mai supusi dintre ei, in trei luni, vor fi dati la schimbul de prizonieri si vor pleca acasa. Lunile treceau si nu se mai auzea nimic. De ce nu mai vine ? Apoi, dupa o vreme buna, ofiterul reaparea, spunand ca schimbul de prizonieri s-a amanat cu inca trei luni si intocmea o lista de nume. Iarasi treceau lunile si nu se intampla nimic. Si tot asa, treceau anii, iar prizonierii, cu morarul macinat, mureau cu zile. Nu din cauza conditiilor din lagar. Ci din cauza torturii celei mai perfide, a sperantei zdrobite. “O nadejde amanata imbolnaveste inima!” (Proverbe 13:12). Este exact efectul pe care-l produc prevestitorii apocaliptici. De aceea : “Sa nu-i credeti! Sa nu mergeti dupa ei!” (Matei 24:23.26 ; Luca 21:8)
In raspunsul Sau, Iisus prezinta un numar de sapte semne majore care au forta sa stranga prezicatorii si credulii deopotriva : “Razboaie si amenintari de razboi… Rascoale… Cutremure… Foamete… Ciumi… Aratari inspaimantatoare… Semne mari in cer…” (Matei 24:6-8; Luca 21:9-11). Si, din nou, Iisus surprinde ! Dupa ce enumera semnele, El repeta de doua ori : “Sfarsitul nu va fi atunci… Sfarsitul nu va fi indata!” Asadar, ele nu vestesc sfarsitul ! Ci “doar inceputul durerilor!” (Matei 24:6.8 ; Luca 21:9).
Un singur semn !
Si atunci ? Mai au nevoie crestinii de repere in evaluarea vremii ? Si mai au relevanta “semnele” sfarsitului? Da, cu o precizare radicala : ca Iisus le-a dat un singur semn clar si fara echivoc : “Evanghelia aceasta va fi propovaduita in toata lumea … Atunci va veni sfarsitul!” (Matei 24:14).
In lumina acestui criteriu, pentru cei care stau cu privirile atintite spre cer, in asteptare, exista o comparatie semnificativa : 97% din locuitorii lumii au auzit de Coca-Cola ; 72% au vazut o sticla de Coca-Cola, iar 51% au si gustat din Coca-Cola, performanta realizata in circa 100 de ani. In contrast, 32% din populatia lumii (peste doua miliarde) nici macar n-a auzit de Biblie sau de Iisus. 37% din cei care au auzit de crestinism n-au avut ocazia sa-i guste relevanta. Pentru ca, dupa circa 2000 de ani, 80% din cei care se numesc crestini nu stiu prea bine ce cred !
Semnul dat de Hristos se traduce cam asa : “Te intereseaza sfarsitul lumii? Atunci du-te si ocupa-te nu de semne, ci de semeni !”
Atasamentul autentic n-are nevoie de motivatii extrinsece. El se alimenteaza prin trairea launtrica a unei relatii personale si continue cu Persoana pe care o iubesti. Aceasta se cheama “credinta”. Ea functioneaza doar in opozitie cu vederea (cu “semnele”) (2 Corinteni 5:7). Iar cel care este intr-o relatie autentica va fi preocupat mai putin de sine si de liberarea lui (“Nu vine odata sfarsitul?”), si mai mult de salvarea altora, fiind tot timpul in criza de timp pentru imensa insarcinare (“Mai lasa-mi putin timp!”).
Si, ca o confirmare a justetii rationamentului de mai sus, Iisus Hristos avertizeaza ca toate scenariile, chiar si cele mai “crestine” si mai bine argumentate, vor fi dejucate de venirea Lui. El insista asupra elementului-surpriza, exemplificand prin istoria lui Noe si Lot, caracterul imprevizibil al ceasului socotelilor. Si Iisus repeta : “Vegheati, caci nu stiti nici ziua, nici ceasul cand va veni Fiul Omului.” (Matei 24:42 ; 25:13).
Semne, semne… Deopotriva “fata morgana”, si indicative de drum. Diferenta o face ochiul celui care le cerceteaza.
Apocalipsa – Cuvant inainte
Materialele postate sub acest generic reprezinta o sinteza a celor mai valoroase idei si adevaruri pe care le-am gasit de-a lungul anilor in diverse comentarii asupra cartii Apocalipsa. In fiecare dintre lucrarile studiate, in fiecare predica auzita si in fiecare seminar la care am participat, avand ca subiect ultima carte a Bibliei – Apocalipsa, am gasit ceva nou, interesant si vrednic de notat.
O binecuvantare deosebita am trait toti cei care am participat la o serie de intalniri intr-o grupa de rugaciune, avand in sudiu tocmai cartea Apocalipsei. Am trait atunci, la nivelul grupei noastre de rugaciune, ceva din ceea ce un autor inspirat scria cu mult timp in urma:
“Cand cartile Daniel si Apocalipsa vor fi mai bine intelese, atunci credinciosii vor avea o experienta religioasa cu totul diferita. Vor capata atunci o astfel de viziune a portilor cerului deschise larg, incat mintea si inima lor vor fi sensibilizate cu privire la caracterul pe care toti trebuie sa-l dezvolte…
Daca noi, ca popor, am intelege ce vrea sa ne invete aceasta carte, atunci s-ar vedea intre noi o mare redesteptare . Noi nu intelegem pe deplin lectiile pe care ne invata ea, desi ne este data pentru a o citi si studia.” E. G. White, Testimonies to Ministers, p. 112-115
Ideile prezentate in acest ciclu de articole nu imi apartin. Ceea ce am facut este doar sa adun “margaritarele “ intr-un “colier” de pret, care este oferit gratuit tuturor cautatorilor adevarului biblic.
In afara predicilor auzite de-a lungul timpului, avand ca tema Apocalipsa, si in afara studiilor colective in cadrul grupei de rugaciune si studiu, de mare ajutor au fost cateva lucrari pe aceasta tema:
– “Apocalipsul” de Jean Vuilleumier
– “Apocalipsa lui Ioan, apostolul” de Dumitru Popa, Ed. Viata si Sanatate, Bucuresti, 2005
– “Scrisorile Apocalipsei” de Traian Aldea, Ed. Crestina Mateus, Alba Iulia, 1994
– “Explicarea profetiilor lui Daniel si Apocalipsa” de Uriah Smith, Editia 2001
– “Comentarii biblice AZS”
De asemenea, o serie de comentarii ale Apocalipsei pot fi gasite online la adresele:
– http://apocalipsa.intercer.net
– http://cercetatiscripturile.intercer.net
Va urez “drum bun!’ in marea, dar binecuvantata calatorie prin descoperirile cartii care incununeaza intreaga Scriptura – Apocalipsa.
Cum s-a nascut Apocalipsa
Trecusera sase decenii de la inaltarea lui Iisus la cer. Undeva, pe o insula stancoasa din Marea Egee, un batran singuratic privea intinderea nesfarsita a apelor. Ioan, batranul a carui varsta se apropia de un secol, fusese exilat pe insula Patmos din cauza credintei lui in Christos. Devotamentul sau pentru cauza Mantuitorului si a bisericii Sale i-au atras ura autoritatilor romane, care nu au ezitat sa-l izoleze pe aceasta insula pierduta in imensitatea apelor.
Incerc sa-mi imaginez o scena care se repeta zilnic, oridecateori Ioan, terminandu-si munca silnica la care era supus, alaturi de alti ocnasi si dezmosteniti ai soartei, avea timp sa se gandeasca la trecut. Ioan era acum un batran neputincios… Neputincios si datorita varstei, dar mai ales din cauza imprejurarilor in care se afla.
Sezand pe tarmul stancos al insulei si privind cu nostalgie valurile care se spargeau de tarm, batranul Ioan avea in fata marea necunoscutului, iar in spate – marea amintirilor. Oare de ce se afla aici ?
Una cate una, amintirile incep sa se depene in imaginatia batranului exilat. Ioan isi aminteste cu nostalgie de ziua intalnirii cu Iisus… Si atunci era tot pe tarmul marii, dar ( ce deosebire ! ) era tanar si, mai ales, liber.
Parca si acum vede mrejele pe care le repara impreuna cu Iacov, fratele sau, si tatal sau Zebedei. Parca vede si acum momentul in care Iisus s-a apropiat de ei, chemandu-i sa-L urmeze. Intalnirea l-a cucerit. Intr-adevar, in persoana fermecatoare a lui Iisus Il vedea pe Mesia.
Ioan era pe atunci un “fiu al tunetului”, un om iute la manie, razbunator, ambitios, energic, dar si foarte sincer. Si, indragostit de prezenta demna si atragatoare a lui Iisus, Il urmeaza. Au urmat apoi trei ani si jumatate de experiente tulburatoare alaturi de Iisus, fiind martorul nemijlocit al nenumaratelor minuni de vindecare, invieri, inmultiri ale painilor, dar mai ales, al invataturilor rostite de Acesta.
Parca si acum aude in urechi cuvintele rostite de Mantuitorul intr-un cimitir, la mormantul lui Lazar: “Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai.” ( Ioan 11, 25 ). Parca si acum simte acea pace in inima pe care o traia atunci cand isi pleca fruntea obosita pe umarul Domnului.
Ce nu ar fi dat acum batranul Ioan sa mai auda macar un cuvant din partea lui Iisus ? Ce nu ar fi dat sa mai guste odata din bucuriile acelei perioade fericite din viata sa ?
Apoi, urmand firul amintirilor, Ioan isi aduce aminte de atmosfera apasatoare din camera de sus, de gestul umilintei Domnului, de teribilele clipe ale arestarii, judecarii si crucificarii Lui… Ce dezamagire crunta a putut trai atunci, alaturi de ceilalti zece tovarasi de suferinta !
Apoi a urmat dimineata invierii… Ioan isi aduce aminte cum alerga cu sufletul la gura alaturi de batranul Petru la mormantul lui Iisus ca sa vada minunea. Ce bucurie imensa a putut trai cand L-a vazut pe Domnul sau inviat ! Parca si acum ii rasuna in ureche glasul acela mangaietor , spunandu-le ucenicilor speriati de aparitia Sa: “Pace voua !” ( ioan 20. 19 ).
Au urmat apoi anii marturisirii, ai activitatii, cand usa camerei de sus s-a deschis larg spre lume, spre vestirea Evangheliei. Ce ani frumosi si plini de realizari au fost aceia ! Chiar daca sabia persecutiei trimitea in mormant cand pe unul, cand pe altul dintre apostoli, sangele lor devenea o samanta , iar marturisirea lor capata si mai multa putere. Din acesti ani de slujire dezinteresata s-a nascut cartea Faptele apostolilor…
Rand pe rand, apostolii au pecetluit cu propria viata credinta lor in Iisus. Iacov fusese ucis cu sabia, Petru fusese crucificat, Pavel fusese decapitat la Roma si unsprezece din cei doisprezece apostoli se odihneau acum in mormant… Doar el, Ioan, un batran neputincios si izolat de fratii sai, mai traia pe acest petec de pamant in imenitatea marii.
Atatea intrebari ii trec batranului prin minte ! Desi apostolii disparusera, in locul in care a curs sangele lor au rasarit primele biserici crestine: Efes, Smirna, Pegam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodicea, Colose, Tesalonic, Filipi, Corint… Oare ce se va intampla cu aceste biserici ? Nu vor fi nimicite de prigoana nemiloasa pornita impotrica crestinilor de “fiara nespus de inspaimantatoare cu dintii de fier” ( Roma pagana: Daniel 7, 7 ) ?
Si apoi, unde era implinirea acelei frumoase promisiuni facuta de Iisus: “ Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu sa fiti si voi” ( Ioan 14, 1-3 ) ? Trecusera saizeci de ani de la rostirea acestei fagaduinte si nimic nu s-a intamplat. Niciun cuvant, niciun semn venit din ceruri… Doar tacere, tacere deplina… Saizeci de ani de tacere… Oare sa se fi inselat cu privire la Iisus ? Fusesera oare in zadar toate jertfele aduse si toata lucrarea pe care o facusera apostolii ?
Acestea erau gandurile si framantarile batranului apostol, sezand pe tarmul stancos al Patmosului si avand in fata doar nesfarsitele ape framantate de vant…
Deodata insa, firul gandurilor si amintirilor este intrerupt brusc de o voce. O voce cunoscuta, pe care o aude in spatele lui: “Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma. Ce vezi, scrie intr-o cartesi trimite-o celor sapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea. “ ( Apocalipsa 1, 11 )
Batranul apostol se intoarce sa-l vada pe cel al carui glas ii era atat de cunoscut. Si , cand se intoarce, vede o scena uimitoare:
“Cand m-am intors – povesteste el – am vazut sapte sfesnice de aur. Si in mijlocul celor sapte sfesnice de aur pe cineva care semana cu Fiul Omului, imbracat cu o haina lunga pana la picioare si incins la piept cu un brau de aur. Capul si parul Lui erau albe ca lana alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsa si arsa intr-un cuptor si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
In mana dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri si Fatza Lui era ca soarele cand staluceste in toata puterea lui.
Cand L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort. El si-a pus mana dreapta peste mine si a zis: “Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor. Scrie lucrurile pe care le-ai vazut, lucrurile care sunt si cele care au sa fie dupa ele.” ( Apocalipsa 1, 12-19 )
Ce intalnire placuta ! Iisus era acolo, pe acel colt de stanca, venind in intampinarea framantarilor batranului Sau ucenic si apostol. Glasul bland al Mantuitorului voia sa-i spuna: “Ioan, nu te ingrijora. Nu esti ultimul stalp al bisericii. Eu voi veghea ca ea sa reziste si o voi calauzi spre biruinta finala. Atata vreme cat traiesc Eu – si Eu traiesc vesnic ! – biserica Mea va fi ocrotita. Intr-o zi voi deschide mormintele tuturor celor ce cred in Mine si le voi da viata vesnica. Nu te indoi de aceasta ! Bucuta-te, caci nu ai niciun motiv sa fii descurajat ! Ai incredere in Mine si fii credincios pana la moarte ! Nu te voi dezamagi .”
Cu vreo trei decenii in urma, pe cand se afla la Roma si asteptand sa fie judecat de Cezar, apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Efes o epistola. Printre altele, Pavel le scrie efesenilor despre o dorinta pe care o pastra de multa vreme in suflet si care constituia unul din subeictele lui de rugaciune:
“ Si ma rog ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Christos, Tatal slavei, sa va dea un duh de intelepciune si de descoperire in cunoasterea Lui, si sa va lumineze ochii inimii ca sa pricepeti care este nadejdea chemarii Lui, care este bogatia slavei mostenirii Lui in sfinti, si care este fata de noi nemarginita marime a puterii Sale… “ ( Efeseni 1, 17-21 ).
Asa s-a nascut Apocalipsa… Din framantarile sufletului unui batran ucenic, din rugaciunea fierbinte a unui apostol intemnitat pentru credinta sa, dar si din revelatia lui Iisus cu privire la viitorul plin de slava al bisericii Sale.
Consideratii generale asupra Apocalipsei
Consideratii generale asupra Apocalipsei
De-a lungul istoriei omenirii, revelatia divina s-a facut treptat si progresiv. Motivele pentru care Dumnezeu nu S-a descoperit pe Sine si planurile Sale in intregime, dintr-o data, nu ne sunt cu totul cunoscute. Le intrezarim doar din cuvintele Mantuitorului adresate ucenicilor, inainte de patima Sa: “ Mai am sa va spun multe lucruri, dar acum nu le puteti purta.” ( Ioan 16, 12 )
Asemenea luminii orbitoare pentru ochii care au stat multa vreme in intuneric, nici adevarul nu poate fi suportat in intregime si dintr-o data de sufletul omului cazut in pacat.
Aruncand o privire de ansamblu asupra Bibliei, de la un capat la celalalt al ei, se poate observa ca, daca Vechiul Testament Il descopera pe Iisus Christos in calitatea Sa de Creator si Mesia, Noul Testament Il prezinta intr-o alta lumina, mult mai intensa . Evangheliile ne vorbesc despre lucrarea, suferintele, moartea si invierea Sa; Faptele apostolilor ne prezinta lucrarea Sa prin Duhul Sfant in mijlocul bisericii; epistolele ne vorbesc despre efectele lucrarii Sale in viata omului – indreptatirea si sfintirea vietii. Finalul Scripturii este insa grandios.
Ca o incoronare a intregii Scripturi, Apocalipsa de dezvaluie finalul dramei pacatului. Iisus apare ca Mare Preot in Sanctuarul ceresc, apoi ne este dezvaluita lucrarea Sa in calitate de Judecator si, in final, este zugravit in cele mai vii culori tabloul revenirii Sale glorioase pe pamant, ca Domn al domnilor, pentru a reface armonia universala pierduta prin aparitia pacatului. Aceasta din urma tema, amintita la fiecare al 25-lea verset al Noului Testament, este si tema dominanta a Apocalipsei.
Primul capitol al cartii incepe cu promisiunea : “Iata, El vine pe nori si orice ochi Il va vedea” ( Apocalipsa 1, 7 ), in timp ce ultimul capitol se incheie in aceleasi tonuri: “Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine.” ( Apocalipsa 22, 12 ). Penultimul verset al Apocalipsei este o reasigurare pentru cei ce asteapta gloriosul eveniment: “Cel ce adevereste aceste lucruri zice: Da, Eu vin curand”, urmata de rugaciunea fierbinte a oricarui crestin sincer: “Amin ! Vino, Doamne, Iisuse !” ( Apocalipsa 22, 20 )
Dupa aparitia Apocalipsei, parintii bisericii au ezitat mult sa includa cartea in canonul biblic. Astazi, la doua milenii de la scrierea ei, crestinii ezita inca sa o citeasca. Nu exista o alta carte care sa aduca in viata omenirii mai multa teama, dar si incredere, mai multa groaza, dar si bucurie si speranta ca Apocalipsa.
Fiind o sinteza a marei lupte dintre bine si rau, aceasta ultima carte a Bibliei aduce pe paginile ei pe toti eroii acesteia: Dumnezeu, Iisus, Satana, ingerii buni, demonii, monstrii cu chip de om, dar si martiri.
Invatatorii religiosi au declarat cartile Daniel si Apocalipsa ca fiind sigilate, lasandu-i pe crestini sa fie privati de marile binecuvantari primite prin studierea lor. Insa Cartea lui Daniel a fost desigilata demult, in timp ce Apocalipsa nu a fost niciodata sigilata. Dimpotriva, sensul cuvantului “apocalipsa” este acela de revelatie, descoperire.
Mai mult decat atat, Iisus Christos, Autorul ceresc al Apocalipsei, promite o mare binecuvantare celor care se apropie de aceasta carte pentru a-i intelege profunzimile: “Ferice de cine citeste, si de cei ce asculta cuvintele acestei proorocii, si pazesc lucrurile scrise in ea ! Caci vremea este aproape !” ( Apocalipsa 1, 3 ).
Daca facem o paralela intre prima carte a Bibliei, Geneza, si ultima carte a ei , Apocalipsa, observam o simetrie uimitoare. Daca Geneza este “rasadnita”, Apocalipsa este stratul multicolor de flori.
Geneza ne vorbeste despre Creatiune, ultima carte a Bibliei ne vorbeste despre Recreatiune; Geneza ne vorbeste despre cadere in pacat, suferinta si moarte, in timp ce Apocalipsa ne spune despre mantuire, inaltare, odihna si viata vesnica; Geneza relateaza despre casatoria primului Adam, Apocalipsa – despre casatoria celui de-al doilea Adam; capitolul al treilea al Genezei ne relateaza despre aparitia pacatului in lume, in timp ce al treilea capitol inainte de finalul Scripturii ne vorbeste despre nimicirea pacatului, a lui Satana si a mortii; primele trei capitole din Geneza prezinta in embrion ceea ce urmeaza in istoria omenirii, in timp ce primele trei capitole ale Apocalipsei prezinta in embrion evenimentele dezvoltate in tot restul cartii.
Cu adevarat, Apocalipsa este coroana Sfintelor Scripturi. Daca Evangheliile ne vorbesc despre Capul bisericii – Iisus Christos, daca Epistolele ne vorbesc despre corpul Sau – biserica, Apocalipsa ne vorbeste despre unirea celor doua, pentru vesnicie.
De asemenea, Cartea lui Daniel si Apocalipsa formeaza un tot unitar, ambele completandu-se reciproc, ambele fiind profetii escatologice. In Apocalipsa, Cartea Lui Daniel este desigilata, evenimentele descrise in ea mergand pana la finele istoriei, pana la punctul culminant al ei – revenirea in glorie a lui Iisus Christos, ca Domn al domnilor.
Exilul lui Ioan a avut loc, potrivit marturiilor lui Eusebiu, Ieronim si Irineu, pe la anul 95 d. Chr., respectiv al 14-lea an al domniei lui Domitian. De asemenea, exista numeroase dovezi oferite de contemporanii lui Ioan ca acesta si-ar fi petrecut, dupa eliberarea sa din exilul de pe Patmos, ultimii ani de viata in Efes.
Dupa aparitia ei, Apocalipsa a cunoscut o raspandire rapida in lumea crestina. La mai putin de cincizeci de ani de la scrierea ei, Iustin Martirul ( 100-165 d. Chr.) o aminteste in lucrarea sa “Dialogul cu Triphone”, scrisa pe la anul 140. Irineu din Lyon ( 130-203 d. Chr. ) aminteste de Apocalipsa in lucrarea sa “Impotriva ereziilor”, iar Tertulian din Cartagina ( 160-240 ) in lucrarea “Prescriptii impotriva ereziilor”. Hipolitus din Roma ( m 235 ) atesta existenta ei in “Tratat cu privire la Iisus si Anticrist”, iar Clement din Alexandria ( m 220 ), in lucrarea sa “Cine este bogatul care va fi mantuit ?”, sustine ca Ioan, ucenicul si, mai tarziu, apostolul Domnului, este autorul Apocalipsei.
De asemenea, aparitia Apocalipsei lui Ioan a determinat ivirea unei intregi literaturi apocaliptice: Cartea lui Enoh, Apocalipsa lui Baruh, Apocalipsa lui Petru, etc. Oricum, Apocalipsa lui Ioan a trezit un interes deosebit inca de la aparitie. In Evul Mediu, Ioachim de Flore ( 1135-1202 ) a scris un comentariu al cartii Apocalipsa.
Acei cercetatori care s-au aplecat fara prejudecati si cu umilinta asupra Apocalipsei au ramas impresionati de mesajul ei. Iata doua din marturiile lor:
“Apocalipsa lui Ioan este asemenea unui imens reflector ce trimite lumina sa orbitoare asupra intinderilor fara margini ale vesniciei. O carte de marime uluitoare in care un serafim inflacarat si de proportii celeste scrie randuri uriase. Totul priveste la tine, ca si frescele lui Michelangelo, tainic si cu ochii mari: Dumnezeu – cerul – ingerii – Satana – oamenii – judecata de apoi si… vesnicia.” ( E. Speeman, “Apocalipsul”, Jean Vuilleumier, p. 7 )
“ Toate frumusetile Scripturii au fost adunate in cartea Apocalipsei. Tot ce este mai miscator, mai viu, mai maret, lege si profeti, ajunge aici sa fie mai stralucitor si trece din nou prin fata noastra ca sa ne mangaie cu toate indurarile veacurilor…si pentru a intruchipa tabloul cel mai frumos care s-a putut imagina vreodata cu privire la slava Domnului Christos.” ( Bossuet, “Apocalipsul”, Jean Vuilleumier, p. 7 )
Lori Balogh
Alcatuirea si structura Apocalipsei
Privita din punctul de vedere al structurii sale, Apocalipsa se deosebeste de celelalte carti profetice prin cateva elemente:
1) In timp ce alte profetii ( Isaia, Ieremia, Ezechiel ) se refera la o anumita zona geografica si la un anumit timp istoric, Apocalipsa prezinta lucrurile la scara cosmica, avand ca tema principala marea controversa dintre Dumnezeu si Satana.
2) Profetiile Vechiului Testament isi iau simbolurile din viata zilnica a omului ( vezi pilda olarului din Ieremia 18, 1-10 ; simbolul jugului – Ieremia 27, 2, etc. ), in timp ce Apocalipsa foloseste drept simboluri creaturi neobisnuite, neintalnite in viata cotidiana: balauri, ingeri, fiare care vorbesc si se comporta inteligent.
3) In profetiile obisnuite, perioadele de timp reprezinta ani reali ( vezi Ieremia 29, 10: cei 70 de ani ai robiei babiloniene ); in Apocalipsa, perioadele de timp sunt simbolice si trebuie intelese folosind principiul de interpretare an-zi.
4) Daca cele mai multe profetii obisnuite sunt in forma poetica, Apocalipsa e scrisa in proza, avand doar ocazional intercalate versuri ( cap. 4, 11; 5, 9.10; 11, 17-18; 15, 3-4; 18, 2-24; 19, 1.2.6-8 ).
Limbajul Apocalipsei se aseamana intr-o oarecare masura cu cel al parabolelor, la interpretarea lor fiind necesara respectarea acelorasi reguli ( vezi Comentarii AZS, vol. V, p.204 ). Mai mult decat in orice alta carte a Bibliei, in Apocalipsa se da la o parte cortina care desparte vizibilul de invizibil, lasandu-l pe cititor sa vada interventia Providentei in derularea Planului Mantuirii omului, pana la nimicirea deplina a raului.
Apocalipsa cuprinde patru mari lanturi profetice:
1) Cele sapte biserici ( cap. 1-3 );
2) Cele sapte sigilii ( cap. 4 – 8,1 );
3) Cele sapte trambite ( cap. 8.2 – 11 )
4) Evenimentele finale ale marii lupte ( cap. 12 – 22 )
Schema cartii Apocalipsei
I. Prolog ( cap. 1, 1-3 )
II. Epistolele catre cele sapte biserici ( cap. 1,4 – 3, 22 )
* Cuvant de salut ( cap. 1, 4-8 )
* Introducere: Viziunea lui Christos ( cap. 1, 9-20 )
* Epistola catre Efes ( cap. 2, 1-7 )
* Epistola catre Smirna ( cap. 2, 8-11 )
* Epistola catre Pergam ( cap. 2, 12-17 )
* Epistola catre Tiatira ( cap. 2, 18-29 )
* Epistola catre Sardes ( cap. 3, 1-6 )
* Epistola catre Filadelfia ( cap. 3, 7-13 )
* Epistola catre Laodicea ( cap. 3, 14-22 )
III. Tronul lui Dumnezeu si cartea cu sapte peceti ( cap. 4,1- 8,1 )
* Tronul ceresc ( cap. 4,1-11 )
* Biruinta Mielului ( cap. 5,1 – 14 )
* Primele sase peceti ( cap. 6, 1-17 )
– Prima pecete – Calul alb ( cap. 6, 1.2 )
– A doua pecete – Calul rosu ( cap. 6, 3.4 )
– A treia pecete – Calul negru ( cap. 6, 5.6 )
– A patra pecete – Calul galbui ( cap. 6, 7.8 )
– A cincea pecete – Rugamintea martirilor ( cap. 6, 9-11 )
– A sasea pecete – Ziua maniei lui Dumnezeu ( cap. 6, 12-17 )
* Pecetluirea celor 144 000 ( cap. 7, 1-8 )
* Multimea cea mare ( cap. 7, 9-11 )
* A saptea pecete – Controversa terminata ( cap. 8, 1 )
IV. Judecatile lui Dumnezeu – Cele sapte trambite ( cap. 8, 2 – 11, 19 )
* Introducere ( cap. 8, 2-6 )
* Primele sase trambite ( cap. 8, 7 – 9, 21 )
– Prima trambita – Foc, grindina, sange ( cap. 8, 7 )
– A doua trambita – Muntele arzand ( cap. 8, 8.9 )
– A treia trambita – Steaua cazatoare ( cap. 8, 10 )
– A patra trambita – Soarele, luna, stelele, zguduite ( cap. 8, 12.13 )
– A cincea trambita – Lacustele ( cap. 9, 1-12 )
– A sasea trambita – Ingerii la Eufrat ( cap. 9, 13-21 )
* Ingerul cu carticica ( cap. 10, 1-11 )
* Masurarea templului ( cap. 11, 1.2 )
* Cei doi martori ( cap. 11, 3-14 )
* A sasea trambita – Biruinta lui Dumnezeu ( cap. 11, 15-19 )
V. Conflictul final al marii lupte ( cap. 12, 1 – 20, 15 )
* Satana se razboieste cu ramasita poporului ( cap. 12, 1 – 13, 14 )
– Fundalul conflictului ( cap. 12, 1-16 )
– Declaratia de razboi a lui Satana ( cap. 12, 17 )
– Rolul fiarei leopard ( cap. 13, 1-10 )
– Rolul fiarei cu coarne de miel ( cap. 13, 11-14 )
* Problemele cuprinse in ultima lupta ( cap. 13, 15 – 14, 20 )
– Ultimatumul lui Satana catre poporul lui Dumnezeu – Chipul si semnul fiarei ( cap. 13, 15-18 )
– Biruinta celor 144 000 asupra fiarei, chipului si semnului ei ( cap. 14, 1-5 )
– Ultimatumul lui Dumnezeu catre oamenii de pe pamant – Cele trei solii ingeresti (cap. 14,6-12)
– Infrangerea pentru cei care leapada apelul final al lui Dumnezeu ( cap. 14, 13-20 )
* Cele sapte plagi de pe urma – Judecati divine asupra nelegiuitilor ( cap. 15,1 – 17,18 )
– O afirmare a dreptatii divine 9 cap. 15, 1-4 )
– Pregatire pentru mania lui Dumnezeu ( cap. 15, 5 – 16, 1 )
– Cele sapte plagi de pe urma ( cap. 16, 2-21 )
– Aducerea la judecata a Babilonului cel mare ( cap. 17, 1-18 )
* Exterminarea raului ( cap. 18, 1 – 20, 15 )
– O afirmare a indurarii divine – Chemarea finala de a parasi Babilonul ( cap. 18, 1-4 )
– Sfarsitul opozitiei religioase organizate – Pustiirea Babilonului ( cap. 18, 5-24 )
– Incoronarea lui Christos ca Imparat al imparatilor ( cap. 19, 1-10 )
– A doua venire a Domnului Christos si cucerirea acestui pamant ( cap. 19, 11- 21 )
– Mileniul – Nimicirea pacatului si a pacatosilor ( cap. 20, 1. 15 )
VI. Noul Pamant si locuitorii lui ( cap. 21, 1 – 22, 5 )
* Noul Ierusalim ( cap. 21, 1-27 )
* Raul si pomul vietii ( cap. 22, 1.2 )
* Vesnica domnie a sfintilor ( cap. 22, 3-5 )
VII. Epilog
* Primirea cartii si a soliei ei ( cap. 22, 6-10 )
* Un apel spre a fi gata pentru revenirea lui Christos ( cap. 22, 11-21 )
Cartea Apocalipsei contine citate ( sau aluzii ) din 28 de carti din cele 39 de carti ale Vechiului Testament. Unii autori sustin ca au gasit 505 citate sau aluzii la pasaje din Vechiul Testament, din care un numar de 325 apartin cartilor profetice Isaia, Ieremia, Ezechiel si Daniel. De asemenea, exista citate si referiri si din cartile profetilor mici: Zaharia, Ioel, Amos si Osea.
Dintre cartile Pentateucului, Exodul este este cea mai citata carte pe paginile Apocalipsei, dupa care urmeaza, in ordine, cartea Psalmilor. In Apocalipsa pot fi gasite referiri chiar si la carti ale Noului Testament ( Matei, Luca, 1 si 2 Corinteni, Efeseni, Coloseni si 1 Tesaloniceni.
Autorul Apocalipsei
Desi exista controverse legate de autorul Apocalipsei, cele mai multe indicii arata ca autorul cartii este Ioan, ucenicul, iar mai tarziu, apostolul Domnului ( Apocalipsa 1, 1.4; 22, 8 ).
Ca timp, Apocalipsa a fost scrisa in timpul exilului la care a fost supus Ioan pe insula Patmos, din Marea Egee, in timpul domniei lui Domitian ( 81-96 d.Chr. ).
Biserica crestina primara era convinsa ca Ioan, apostolul, este autorul cartii. In secolul al doilea, Irineu, episcop de Lyon, scria: “Ea, Apocalipsa, a aparut nu prea demult, aproape de generatia noastra, pe la sfarsitul domniei lui Domitian” ( Irineu, “Impotriva ereziilor”, vol. 30, 3, Comentarii Biblice AZS vol. VII ).
De asemenea, Victorinus, ( m 303 ) si Eusebiu il amintesc pe Ioan ca fiind autorul Apocalipsei: “Cand Ioan scria aceste lucruri, se afla in insula Patmos, condamnat de catre cezarul Domitian sa lucreze in mina. Acolo deci a vazut cele descrise in Apocalipsa.” ( Victorinus, “Comentarii asupra Apocalipsei”, cap. 10, 11, A.N.F., vol. VII, pag. 353, CBAZS VII )
“Eusebiu arata ca Ioan a fost trimis in insula Patmos de catre Domitian si, atunci cand cei ce au fost exilati pe nedrept de catre Domitian au fost eliberati de succesorul acestuia, Nerva Traian ( pe la 96-98 d.Chr.), apostolul Ioan s-a intors si el la Efes.” ( CBAZS, vol. VII, pag. 721 ).
Un argument in favoarea sustinerii faptului ca autorul cartii este Ioan, ucenicul, este modul in care se recomanda: “Ioan, fratele vostru” ( Apocalipsa 1, 9 ). Din felul in care se recomanda, reiese ca autorul Apocalipsei era foarte cunoscut in intreaga biserica crestina din acel timp.
Un alt argument care ne intareste in aceasta convingere este stilul in care a fost scrisa cartea. Stilul Apocalipsei demonstreaza ca autorul cartii este un iudeu crestin si un bun cunoscator al scrierilor Vechiului Testament.
Ioan, autorul Apocalipsei, nu s-a numit pe sine apostol. Cand scrie despre zidul Ierusalimului ( Apocalipsa 21, 14 ), el aminteste de intreg grupul apostolilor, insa pe sine nu se numeste apostol. In schimb, Ioan se numeste pe sine profet ( Apocalipsa 22, 9 ), iar cartea sa – “cartea proorociei” ( Apocalipsa 1, 3; 22, 7.10.18.19 ).
Exista cercetatori ai Bibliei care sustin ca autorul Apocalipsei nu este Ioan, ucenicul, ci un alt Ioan, prezbiterul. Unul dintre sustinatorii acestei idei este chiar Eusebiu, autorul “Istoriei ecleziastice”. Argumentele acestor cercetatori sunt legate de deosebirile de stil si limba dintre Evanghelia lui Ioan si Apocalipsa. In timp ce Evanghelia e scrisa intr-o greaca placuta, Apocalipsa e scrisa intr-o limba aspra si cu iregularitati gramaticale si sintetice.
Cum putem explica diferentele de stil si limba ?
Se pare ca Apocalipsa a fost scrisa direct de Ioan, in conditiile de pe Patmos, ca prizonier care muncea la mina, in timp ce Evanghelia a scris-o dupa eliberarea sa, folosindu-se de ajutorul unui secretar, un bun cunoscator al limbii grecesti. Acest lucru reiese din Ioan 21, 24.
In favoarea afirmatiei ca ambele carti au fost scrise de Ioan, ucenicul, sunt paralelismele literare dintre cele doua carti. Apocalipsa vorbeste despre “izvorul apei vietii” si “apa vietii” ( Apocalipsa 21, 6; 22, 17 ), in timp ce Evanghelia vorbeste de “apa vie” ( Ioan 4, 10 ); invitatia Evangheliei: “Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea” ( Ioan 7, 37 ) este asemanatoare cu cea din Apocalipsa: “Celui ce ii este sete sa vina” ( Apocalipsa 22, 17 ).
De asemenea, unele expresii ca de exemplu “opsis” ( infatisare sau fatza ) sunt folosite in Noul Testament doar de Ioan ( Ioan 7, 24; 11, 44; Apocalipsa 1, 16 ).
Tinand cont de aceste argumente si luand in considerare si traditia crestina, Ioan , ucenicul este considerat a fi autorul de drept al Apocalipsei.
Cheile interpretarii Apocalipsei
Interpretarea cartii Apocalipsei trebuie sa tina cont de faptul ca aceasta carte a fost scrisa pentru calauzirea, intarirea si mangaierea bisericii din toate timpurile, pana la finalul istoriei pacatului. Toti credinciosii din toate secolele erei crestine au gasit in Apocalipsa sfat, calauzire, mangaiere si o intelegere mai adanca a luptei dintre bine si rau.
Cand ne aplecam asupra intelegerii Apocalipsei, trebuie sa avem in vedere un lucru deosebit de important: Atat avertizarile, cat si promisiunile lui Dumnezeu , sunt conditionate, “astfel ca, anumite profetii care ar fi putut avea implinirea completa la un stadiu mai timpuriu al istoriei pamantului, au fost amanate din cauza neajungerii bisericii la masura privilegiilor si prilejurilor ei” ( Comentarii Biblice AZS, vol. IV, pag. 30-34 ).
Cartea Apocalipsei se aseamana cu un palat urias, ale carui porti si usi sunt inchise pentru cei mai multi oameni. Pentru a patrunde in acest maret palat si a ne bucura de lucrurile aflate acolo, avem nevoie de niste chei potrivite. Dar de unde sa le procuram ?
Pentru identificarea lor (principiile de interpretare a profetiilor ) este nevoie de studiul intregii Scripturi. Astfel, Biblia ne dezvaluie cateva principii importante:
1) Ilustratiile locale si literale din Vechiul Testament devin simboluri cu o larga aplicare in Noul Testament.
De exemplu, cand gasim pe paginile Apocalipsei cuvantul “Babilon” ( termen preluat din Vechiul Testament ), ne gandim la o putere care a incercat sa zdrobeasca poporul lui Dumnezeu si care incearca sa impuna cu forta falsa inchinare in locul inchinarii adevarate. La fel, cuvantul “Izabela”, folosit in Apocalipsa, ne aminteste de asemenea de falsa inchinare si idolatrie, “Balaam” ne aminteste de ideea de compromis, “Ierusalimul” devine simbolul Imparatiei spirituale si universale, iar“iudeii” devin credinciosii din toate popoarele pamantului.
Asadar, toti termenii literali si locali din Vechiul Testament care apar in Apocalipsa trebuie interpretati in sens simbolic si universal.
2) Principiul general de interpretare a Bibliei este luarea declaratiilor ei ca fiind literale, in afara cazului in care contextul nu permite o astfel de intelegere. In cazul cartilor profetice apocaliptice ( Daniel si Apocalipsa ) , regula este inversa: declaratiile sunt considerate simbolice, in afara cazului in care contextul nu permite o astfel de intelegere.
De exemplu, o stea care cade din cer, in contextul Apocalipsei, nu reprezinta un meteorit, ci un inger; un nor de lacuste care se abate asupra pamantului nu este un nor de lacuste real, ci el ii simbolizeaza pe slujitorii lui Satana care devoreaza adevarul pretutindeni unde ajung.
3) Numerele intalnite in Apocalipsa nu sugereaza cantitatea, ci calitatea, conform culturilor orientale.
In Apocalipsa intalnim cateva numere de baza: trei, patru, sapte ( suma primelor doua numere) si doisprezece ( produsul primelor doua numere ).
Numarul trei este numarul Sfintei Treimi, simbolizand unitatea. Acest numar este des intalnit pe paginile Apocalipsei: Dumnezeu este descris printr-un Nume intreit: “Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine” ( cap. 1, 4 ); creaturile din fatza tronului canta : “Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Dumnezeu” ( cap. 4, 8 ); cetatea Noului Ierusalim are pe fiecare latura a sa cate trei porti de margaritar; dupa cum exista o Trinitate a binelui, la fel exista si o trinitate a raului, formata din balaur, fiara si profetul fals; din gura celor trei forte ale raului ies trei duhuri de broaste; in timpul trambitelor sunt rostite trei vaiuri, etc.
In concluzie, ori de cate ori intalnim cifra trei pe paginile Apocalipsei, aceasta simbolizeaza unitatea si identitatea ( asemanarea ) elementelor in cauza.
Numarul patru este un simbol al universalitatii. Astfel: La tronul lui Dumnezeu exista patru fapturi vii; la cele patru colturi ale pamantului ( punctele cardinale ) exista patru ingeri, tinand vanturile sa nu bata; locuitorii pamantului sunt impartiti in patru categorii: triburi, limbi, popoare si natiuni; calaretul de pe calul galbui mergea sa ucida a patra parte a locuitorilor pamantului, folosind patru urgii: sabia, foametea, molima si fiarele pamantului.
In concluzie, numarul patru, oridecateori este intalnit in profetiile apocaliptice, simbolizeaza universalitatea.
Numarul sapte este numarul cel mai semnificativ din Apocalipsa, fiind intalnit de mai bine de 40 de ori: sapte biserici, sapte peceti, sapte trambite, sapte duhuri, sapte sfesnice, sapte potire, sapte tunete… Acest numar simbolizeaza pacea si odihna promisa dupa incheierea unui razboi.
Numarul doisprezece simbolizeaza Imparatia cerurilor.
In Vechiul Testament, regatul lui Israel era constituit din cele douasprezece triburi sau semintii, iesite din cei doisprezece fii ai lui Iacov.
In Noul Testament, ii avem pe cei doisprezece apostoli. Numarul doisprezece trebuie sa fi fost deosebit de important pentru grupa ucenicilor, deoarece, dupa tradarea lui Iuda, ei l-au ales pe un alt apostol, pentru a completa numarul lor ( alegerea lui Matia – Faptele apostolilor 1, 16-26 ).
De asemenea, femeia din Apocalipsa cap. 12 poarta pe cap o cununa de douasprezece stele, iar Noul Ierusalim e construit pe douasprezece temelii alcatuite din douasprezece pietre pretioase, avand sapate pe ele numele celor doisprezece apostoli. Cetatea are si douasprezece porti de margaritar, iar pomul vietii face douasprezece feluri de rod. Cei mantuiti, care nu vor gusta moartea pana la venirea lui Christos, sunt reprezentati de un numar legat de numarul 12: 144 000 este rezultatul inmultirii 12x12x100.
In concluzie, in profetiile apocaliptice numerele ( 3, 4, 7 si 12 ) ne transmit calitatea, nu cantitatea.
4) Apocalipsa foloseste simboluri luate din sanctuarul Vechiului Testament si slujbele de acolo: sfesnicul ( cap. 1, 20; 2. 1.5 ), chivotul ( cap. 11, 19 ), templul ( cap. 11, 19; 16, 1 ), mielul junghiat ( cap. 13, 8 ), altarul ( cap. 11, 1 ), trambitele de argint ( cap. 8, 7.8.10.12 ), altarul de aur ( cap. 8,3), cadelnita ( cap. 8, 3 ), etc. De aceea, fiecare referire pe care cartea Apocalipsei o face la sanctuar sau serviciile de acolo trebuie sa ne reaminteasca de semnificatia acelor evenimente.
5) Apocalipsa este o dezvoltare ( extindere ) a predicii de pe Muntele Maslinilor, tinuta de Domnul Iisus inainte de crucificare.
Domnul Iisus si-a structurat predica in trei parti principale: 1) semnele timpului; 2) atac si apostazie; 3) judecata si a doua venire. Apocalipsa urmeaza aceeasi schema, fiind bazata pe trei viziuni: cele sapte peceti, cele sapte trambite si cele sapte plagi. Continutul celor trei viziuni majore merge in paralel cu cele trei parti ale predicii Mantuitorului.
Citind cu atentie cele patru Evanghelii, observam un lucru deosebit de interesant: Matei, Marcu si Luca redau cu fidelitate predica de pe Muntele Maslinilor, in timp ce Ioan o ignora total. De ce ? Oare Ioan, cel mai apropiat ucenic al Domnului, sa nu fi fost deloc impresionat de aceasta predica ?
Nicidecum ! Ioan a preferat ca, in loc sa dedice unul sau doua capitole din Evanghelie acestei predici, sa scrie o carte intreaga pe tema ei – Apocalipsa. Chiar din primul capitol al cartii intelegem legatura dintre predica Mantuitorului si Apocalipsa: “Iata, El vine pe nori, si orice ochi Il va vedea, si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui. Da. Amin.” ( cap. 1, 7 )
Simbololurile sigiliilor, trambitelor si potirelor sunt pline cu aceleasi evenimente descrise in predica de pe munte: razboaie, foamete, ciumi, cutremure, semne in soare, luna si stele, invatatori falsi, ingeri trimisi sa-i stranga pe cei alesi, venirea Fiului omului, eliberarea celor neprihaniti, judecata celor rai si pedeapsa mortii vesnice.
Daca predica Mantuitorului s-a bazat pe cartea lui Daniel, Apocalipsa se bazeaza pe predica de pe Muntele Maslinilor.
In concluzie, Apocalipsa este o prezentare detaliata a predicii lui Iisus de pe Muntele Maslinilor, iar aceasta la randul ei este o reluare a profetiilor lui Daniel.
In Apocalipsa, Domnul Iisus este si subiectul, dar si obiectul revelatiei. El este prezent in toata cartea, de la inceputul ei si pana la finele ei. De aici rezulta importanta acestei carti pentru fiecare suflet care cauta mantuirea
Apocalipsa cap. 1 – Introducerea autorului
( vers. 1-3 )
Unii cercetatori ai Apocalipsei au tendinta sa caute in ea ceea ce nu exista si nu vor gasi niciodata. De aceea, in Apocalipsa nu vom gasi nimic despre oameni, evenimente, inventii sau traditii culturale, decat in masura in care acestea au avut vreo legatura cu Planul Mantuirii si cu biserica lui Dumnezeu din toate timpurile.
Este bine sa intelegem inca de la inceput ca tema intregii carti este Iisus Christos si tot ce este legat de El, de natura, slava, lucrarea, mantuirea si Imparatia Sa. Aceasta este si tema prologului Apocalipsei.
Versetul sapte al primului capitol este cheia intelegerii intregii carti: “Iata, El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin !” De aceea, tot ce urmeaza sa ni se descopere pana la finele cartii trebuie interpretat prin prisma finalului glorios al luptei dintre bine si rau – revenirea in glorie a lui Iisus Christos.
Primul capitol al Apocalipsei este dovada ca tot ce urmeaza in cuprinsul ei este redat prin simboluri de cel mai inalt grad, al caror inteles trebuie cautat cu cea mai mare atentie. Dupa ce este prezentat ca umbland prin mijlocul sfesnicelor de aur, purtand in mana cele sapte stele, Iisus Insusi declara: “Taina celor sapte stele, pe care le-ai vazut in mana dreapta a Mea si a celor sapte sfesnice de aur: cele sapte stele sunt ingerii celor sapte biserici; si cele sapte sfesnice sunt sapte biserici.” ( cap. 1, 20 ) Facand aceasta precizare, Iisus ne arata cum trebuie privita Apocalipsa de catre cei ce se apropie de ea – ca o carte simbolica, ale carei intelesuri trebuie cautate cu cea mai mare grija.
Capitolul intai al cartii este alcatuit din patru parti:
1) Introducerea autorului ( vers. 1-3 )
2) Tema cartii ( vers. 4-8 )
3) Imprejurarile, locul si timpul in care au fost primite viziunile ( vers. 9-10 )
4) Viziunea lui Iisus ( vers. 11-20 )
Vers. 1: “Descoperirea lui Iisus Christos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se intample in curand. Si le-a facut-o cunoscut, trimitand prin ingerul Sau la robul Sau Ioan.”
“Descoperirea” ( gr. apokalypsis ) – Chiar de la primul cuvant al cartii, Dumnezeu ne descopera un lucru esential pentru atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de aceasta carte. Ea nu este o carte sigilata, contrar afirmatiilor unor crestini, ci este o “descoperire”, o revelatie. Mai mult decat atat, Apocalipsa, fiind scrisa de apostolul Ioan aproximativ in aceeasi perioada cu Evanghelia sa, este o intregire a acesteia, avandu-L in centrul ei pe Cel care a realizat mantuirea noastra.
Primul verset poate fi inteles in doua moduri diferite, insa ambele corecte:
– Apocalipsa este o descoperire a lui Iisus
– Apocalipsa este o descoperire despre Iisus
Desi ambele sensuri sunt la fel de corecte, contextul biblic ne ingaduie sa intelegem ca aici e vorba de descoperirea pe care Iisus o face ucenicului Sau iubit Ioan cu scopul marturisit “ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se intample in curand” ( vers. 1 ).
De sapte ori apare in Apocalipsa ideea ca aceasta carte isi propune sa prezinte lucruri si evenimente care urmau sa se intample intr-un viitor nu prea indepartat:
– “Lucrurile care au sa se intample in curand” ( cap. 1, 1 ; 22, 6 )
– “Vremea este aproape” ( cap. 1, 3 )
– “Eu vin curand” ( cap. 3, 11; 22, 7.12.20 )
Simtamantul iminentei reveniri a Mantuitorului este prezent in intreaga carte a Apocalipsei. Si, cu toate acestea, au trecut doua milenii de la scrierea ei , iar evenimentul nu a avut inca loc. Cum se explica intarzierea ?
Un lucru cert este acela ca in oricare moment al istoriei derulate dupa evenimentele primului secol crestin, Dumnezeu ar fi putut spune: “S-a sfarsit !”. De ce nu a facut-o ? Din mai multe motive, unele cunoscute doar de intelepciunea Sa, iar altele pe care le intrezarim din studiul intregii Scripturi:
1) Un prim motiv este legat de harul lui Dumnezeu care doreste sa salveze un numar cat mai mare de suflete de la pieire vesnica: “ Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3, 9).
2) Un alt motiv este cel legat de complexitatea luptei cosmice dintre bine si rau, dintre Christos si Satana. Dumnezeu ar fi putut pune capat acestei lupte din prima clipa, insa in acest caz, Universul nu ar mai fi avut ocazia unica de a invata o lectie esentiala pentru armonia si stabilitatea lui – pacatul este din cale afara de distructiv.
Pentru binele vesnic al intregii Creatii, era necesar ca raul sa fie lasat sa se maturizeze, sa aduca roade si sa-si arate toate dedesubturile, pentru a fi inlaturata din mintile inteligente din Univers orice urma de indoiala cu privire la principiile guvernarii divine. Insa aceasta maturizare a raului cerea timp…
3) Un al treilea motiv este legat de conditionarea promisiunilor lui Dumnezeu. Unele avertismente ( vezi profetia lui Iona cu privire la distrugerea cetatii Ninive – Iona 3, 4 ), dar si unele promisiuni si profetii sunt conditionate de alegerile facute de om.
Revenirea lui Christos, ca esenta, nu este conditionata, caci ea va avea loc indiferent de vointa noastra. In acelasi timp, din punct de vedere al momentului implinirii acestui eveniment, este o fagaduinta conditionata. Conditionata de ce ? De raspunsul bisericii fata de misiunea care i-a fost incredintata – aceea de a duce Evanghelia la orice faptura ( Matei 24, 14 ). Daca biserica ar fi pastrat “ritmul” si zelul primelor decenii dupa inaltarea lui Christos, promisiunea revenirii Lui s-ar fi putut implini demult.
Asadar, declaratia ingerului , facuta lui Ioan, cu privire la iminenta revenire a lui Christos trebuie inteleasa ca o expresie a vointei lui Dumnezeu. El ar fi dorit sa puna cat mai repede capat istoriei pacatului, pentru a-i lua la Sine pe copiii Sai credinciosi. Insa complexitatea conflictului cosmic dintre bine si rau face ca acest mult asteptat eveniment sa fie amanat.
Cum ramane atunci cu prestiinta lui Dumnezeu ? Nu stia El ca lucrurile vor intarzia ? Desigur. Insa cand Dumnezeu Si-a trimis soliile catre biserica Sa , El le-a imbracat in termenii vointei Sale, facandu-ne constienti ca in planurile Sale nu era nevoie de nicio amanare. Cele sapte declaratii cu privire la apropierea revenirii lui Christos trebuie intelese nu ca niste declaratii bazate pe prestiinta divina, ci ca o dezvaluire a intentiilor, dorintelor si planurilor lui Dumnezeu.
“Prin ingerul Sau” ( gr. aggelos ). Multe din descoperirile divine au fost facute prin ingeri ceresti, acele “duhuri slujitoare trimise sa indeplineasca o slujba pentru cei care vor mosteni mantuirea” ( Evrei 1, 14 ; vezi si Daniel 8, 16; 9, 21; Luca 1, 19.26 ). Apocalipsa a fost deci transmisa lui Ioan de catre Domnul Iisus printr-un inger, cel mai probabil Gabriel, acelasi folosit de Dumnezeu pentru transmiterea unor mesaje catre profetul Daniel si fecioara Maria ( Luca 1, 19; Daniel 8, 16; Apocalipsa 22, 6 )
Vers. 2: “Care a marturisit despre Cuvantul lui Dumnezeu si despre marturia lui Iisus Christos, si a spus tot ce a vazut.”
“Cuvantul lui Dumnezeu” ( gr. logos – solie, exprimare ). Cuvantul este al lui Dumnezeu deoarece el vine de la El si este rostit de El.
”Marturia lui Iisus” este o expresie care se refera la Apocalipsa ca fiind o solie de la Iisus si despre Iisus.
Vers. 3: “Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei proorocii si pazesc lucrurile scrise in ea ! Caci vremea este aproape !”
In Apocalipsa exista sapte binecuvantari sau fericiri ( cap. 1, 3; 14, 13; 16, 15: 19, 5; 20, 6; 22, 7.14 ) Binecuvantarile se refera la acele biserici in care descoperirile lui Ioan din Apocalipsa sunt citite in public, in cadrul serviciilor divine. Expresia “ cei ce asculta” dovedeste ca despre asa ceva este vorba. Primele biserici crestine au preluat de la iudei practica citirii in public, in mijlocul adunarii, a Cuvantului lui Dumnezeu ( vezi Exod 24, 7: Neemia 8, 2; Luca 4, 16 ). Pavel, de exemplu, se astepta ca epistolele sale sa fie citite in bisericile crestine pe care le vizitase.
Beneficiarii binecuvantarii rostite sunt trei categorii de oameni: cei ce citesc, cei ce asculta, dar, mai ales, cei ce implinesc lucrurile scrise in carte. Acestora li se promite dreptul la pomul vietii si accesul la sfanta cetate, Noul Ierusalim, pentru a fi pe vecie cu Dumnezeu.
Faptul ca Dumnezeu a asezat aceasta binecuvantare inca de la inceputul cartii trebuie sa fie o incurajare pentru orice om ca sa se apropie de cartea Apocalipsei fara prejudecati si cu convingerea ca in ea va gasi lucruri de care are cea mai mare nevoie pentru timpul prezent.
Lori Balogh
Apocalipsa cap. 1 – Tema cartii
( vers. 4-8 )
Vers. 4: “Ioan catre cele sapte biserici care sunt in Asia: Har si pace din partea Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine, si din partea celor sapte duhuri care stau inaintea scaunului Sau de domnie”.
Oare Apocalipsa se adreseaza doar celor sapte biserici locale ? La data scrierii ei, crestinismul ajunsese mult mai departe: Corint, Tesalonic, Colose, Roma…
Cele sapte biserici amintite in Apocalipsa se gaseau in cele sapte localitati cu acelasi nume, apartinand Asiei Mici, de pe teritoriul actual al Turciei. Dar si Pavel a scris unor biserici… Si tot sapte la numar: Roma, Corint, Colose, Filipi, Tesalonic, Galatia si Efes. Acestea erau sapte biserici de pe teritoriul Imperiului Roman, insa este evident faptul ca mesajul epistolelor lui Pavel nu era local.
Dupa cum soliile lui Pavel trimise celor sapte biserici din Imperiul Roman se adresau intregii crestinatati, la fel si mesajul trimis celor sapte biserici din Asia Mica este unul universal.
Dupa salutul de inceput al apostolului : “Har si pace voua din partea Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine” ( salut care face referire la Trinitatea divina: Tatal, Fiul si Duhul Sfant ), el anunta direct tema cartii: “Iata ca El vine pe nori…” ( vers. 7 ). Aceasta este tema fundamentala a Apocalipsei, a Noului Testament, dar si a intregii Scripturi, caci evenimentul revenirii Mantuitorului reprezinta punctul culminant al luptei dintre bine si rau, zenitul tuturor sperantelor copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile. La fiecare al 25-lea verset al Noului Testament, aceasta solie de speranta e reamintita pentru a fi viu pastrata in sufletele obosite de lupta cu pacatul.
“Catre cele sapte biserici care sunt in Asia” – Cele sapte biserici apartineau provinciei romane a Asiei ( 300 de mile lungime si 260 de mile latime ), situata in vestul Asiei Mici, pe teritoriul actual al Turciei. In timpurile Noului Testament, aceasta regiune era un centru important al culturii greco-romane. E foarte probabil ca crestinii acestor biserici sa fi provenit, in majoritatea cazurilor, dintre romani.
Asia a devenit un centru crestin important dupa parasirea Ierusalimului de catre crestini, cu ocazia distrugerii lui de catre armatele generalului Titus, in anul 70 d.Chr. Dupa marturia unor parinti ai bisericii, Ioan a avut un rol important in zidirea si intarirea acestor biserici. Avand resedinta in Efes, Ioan calatorea in intreaga zona, dupa cum afirma Clement din Alexandria: “Aici…pentru a randui episcopi, dincolo pentru a pune in randuiala biserici intregi, iar in alta parte, pentru a hirotoni pe aceia care erau desemnati de Duhul” ( Clement din Alexandria, “Cine este omul bogat care va fi mantuit ?”, XIV, ANF, vol. 11, pag. 603 ).
Desigur, Ioan cunostea si alte comunitati din Asia care nu sunt mentionate aici: Troa ( Faptele apostolilor 20, 5 ), Hierapolis ( Coloseni 4, 13 ) si Colose ( Coloseni 1, 2; 2, 1 ). De ce in introducerea Apocalipsei Ioan se adreseaza doar celor sapte biserici amintite ?
Sa nu uitam ca cel care a poruncit sa fie scrise epistolele a fost Dumnezeu. El a specificat si destinatarul lor. Uriah Smith, autorul unei explicatii a Apocalipsei, afirma: “Toata cartea Apocalipsei a fost consacrata celor sapte biserici sau comunitati. Dar cartea, continutul ei, nu era aplicata mai mult acestora decat celorlalte comunitati crestine din Asia Mica – acelor biserici sau comunitati crestine care se aflau in Pont, Galatia, Capadocia si Bitinia si carora le erau adresate cele cuprinse in Epistolele lui Petru ( 1 Petru 1, 1 ), sau celor din Colose, Troa si Milet, situate chiar in mijlocul comunitatilor amintite de Ioan” ( Uriah Smith, “Daniel and Revelation”, ed. 1944, pag. 343-344 )
Daca facem o analiza atenta a soliilor trimise celor sapte biserici, observam ( asa cum afirma Uriah Smith mai departe ) ca doar o mica parte a acestor solii putea fi aplicata celor sapte comunitati locale. Majoritatea evenimentelor prezentate in Apocalipsa viza un viitor ce trecea dincolo de generatia ce era in viata la data scrierii Apocalipsei.
Ioan Il vede pe Fiul omului tinand in mana Sa cele sapte stele, reprezentandu-i pe ingerii celor sapte biserici. Dar oare numai acestia erau obiectul ocrotirii lui Dumnezeu ? Doar sapte dintre slujitorii Sai se aflau sub grija si ocrotirea Sa ? Oare nu toti slujitorii din intreaga dispensatiune a Noului Testament sunt incurajati de aceasta scena, fiind asigurati ca vor fi sustinuti de bratul lui Iisus ?
Ioan a vazut doar sapte sfesnice , reprezentand cele sapte biserici in mijlocul carora statea Fiul omului. Dar oare numai aceste sapte biserici locale au fost in grija Mantuitorului de-a lungul istoriei crestinismului ? Este evident ca, desi unii comentatori ai Apocalipsei considera ca epistolele se adreseaza doar unor comunitati locale din acel timp, destinatarii lor sunt de fapt crestinii din toate veacurile. Cele sapte biserici amintite nu reprezinta doar sapte comunitati locale din Asia Mica a secolului intai, ci reprezinta sapte perioade ale bisericii crestine mondiale, incepand cu zilele apostolilor si pana la incheierea istoriei pacatului.
Sa nu uitam ca Apocalipsa ne vorbeste despre o singura biserica adevarata a lui Christos – cea descrisa in cap. 12. A doua biserica prezentata in Apocalipsa este cea apostaziata, simbolizata prin femeia imorala din cap. 17, 1-5.
“Har si pace din partea Celui ce era, Celui ce este si Celui ce vine” – Salutul este unul obisnuit in epistolele crestine timpurii, fiind gasit in majoritatea scrierilor lui Pavel, Petru si Ioan ( Romani 1, 7; 1 Corinteni 1, 3 ).
“Sapte duhuri” – Ioan asociaza cele “sapte duhuri” cu Tatal si Fiul, ca fiind sursa harului si pacii crestinului, ceea ce ne face sa credem ca expresia se refera la Duhul Sfant. Cifra sapte, fiind simbolul perfectiunii, majoritatea comentatorilor sunt de acord ca simbolul Il reprezinta pe Duhul lui Dumnezeu in plinatatea Sa ( simbolizat in profetia lui Zaharia prin sfesnicul cu cele sapte candele – Zaharia cap. 4 ).
Vers. 5: “Si din partea lui Iisus Christos, martorul credincios, cel intai nascut din morti, Domnul imparatilor pamantului ! A lui, care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sangele Sau…”
“Martorul credincios” – Este un titlu al Domnului Christos prin care se subliniaza ideea ca El este reprezentantul desavarsit al caracterului si vointei lui Dumnezeu fata de omenire ( Ioan 1, 1.14 ).
“Cel intai nascut din morti” ( gr. protokos – intai nascut ) – Iisus nu a fost primul care a inviat din morti. Vechiul Testament consemneaza si alte cazuri. Insa toti cei inviati au putut fi eliberati de sub puterea mortii numai datorita biruintei lui Iisus asupra mortii. Desi, cronologic privind lucrurile, Iisus nu a fost primul cel inviat, in ceea ce priveste importanta evenimentului, El este cu adevarat “cel intai nascut din morti”, in calitate de izvor al vietii ( Ioan 1, 4 ). Mantuitorul Insusi a afirmat despre Sine ca are puterea sa-Si dea viata si are puterea sa o ia inapoi ( Ioan 10, 17-18 ).
“Domnul imparatilor pamantului” – Un titlu care arata spre incoronarea lui Iisus ca urmare a biruintei Sale pe cruce, ca Domn al pamantului rascumparat.
Cele trei titluri ale lui Iisus, amintite in versetul 5, fac aluzie la cele trei faze ale lucrarii Domnului Christos in favoarea omenirii: rascumpararea, judecata si restaurarea Imparatiei Sale. In aceste trei faze ale lucrarii Sale se regasete tema intregii carti a Apocalipsei.
Titlul de “martor credincios si adevarat” se refera la prima venire a lui Iisus , in natura umana, pentru a marturisi despre dragostea lui Dumnezeu pentru om si despre planurile Lui pentru mantuirea neamului omenesc. Al doilea titlu – “Cel intai nascut din morti”- ne vorbeste despre inviere, inaltare si mijlocire pentru neamul omenesc in cer. Al treilea titlu – “Domnul imparatilor pamantului” – ne vorbeste despre revenirea Sa si restabilirea armoniei universale, prin nimicirea pacatului si a pacatosilor.
“Care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sangele Sau” – Iata tema principala a Evangheliei reluata in Apocalipsa. Ioan ne asigura ca, in ciuda evenimentelor dramatice prin care urma sa treaca biserica, in ciuda persecutiilor si urii lui Satana, in mijlocul fiarelor gata sa inghita biserica de pe pamant, Iisus continua sa ne iubeasca, asigurandu-ne o mantuire cu o temelie sigura – propria Sa jertfa.
Vers. 6: “Si a facut din noi o imparatie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Sau: a Lui sa fie slava in vecii vecilor ! Amin!”
Probabil ca Ioan face aici referire la textul din Exod 19, 6 unde Domnul isi exprima planul Sau cu privire la poporul ales: ca acesta sa devina o “imparatie de preoti”. Daca acel plan initial a esuat din cauza necredintei poporului evreu, Dumnezeu nu a renuntat la el. Planul lui Dumnezeu se va implini cu biserica Sa din Noul Testament ( 1 Petru 2, 9 ).
In dispensatiunea Noului Testament, fiecare credincios are privilegiul sa se apropie de Dumnezeu fara sa mai fie nevoie de mijlocirea cuiva, caci Christos este Mijlocitorul si Marele nostru Preot ( 1 Timotei 2, 5 ). Prin El , ne putem apropia “cu deplina incredere de scaunul harului, ca sa capatam indurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie” ( Evrei 4, 16 ).
Credinciosii sunt numiti preoti nu pentru ca biserica ar mijloci intre Dumnezeu si oameni. Aceasta lucrare Ii apartine lui Iisus. Sensul termenului “preot” este acela ca ei pot sta direct in prezenta lui Dumnezeu, aducand ca “jertfa’, multumiri, inchinare si laude la adresa Lui ( Romani 12, 1: Evrei 13, 15). Credinciosii mai sunt numiti preoti si intr-un sens cu totul particular – acela al misiunii. In acest sens, credinciosul este un mijlocitor intre omul pacatos si Dumnezeu, pentru ca el il conduce pe pacatos la piciorul crucii pentru a se bucura si el de mantuire. Este o mijlocire inteleasa in sensul aducerii de suflete la mantuire.
Vers. 7: “Iata El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui ! Da, Amin !”
In aceste simple cuvinte este concentrat intregul continut al cartii, tema centrala a Apocalipsei – revenirea in glorie a Mantuitorului. Acesta este punctul culminant al istoriei omenirii si speranta tuturor credinciosilor din toate timpurile. Fara acest eveniment, orice sacrificiu, orice lupta si biruinta obtinuta de credinciosi in aceasta viata nu ar avea nicio finalitate.
Ioan ne vorbeste despre un eveniment vizibil, personal si universal. Daca in Betleem, Iisus S-a nascut ca un prunc umil, nebagat in seama – eveniment neobservat de majoritatea oamenilor, la revenirea Sa, Iisus va fi vazut de intreaga omenire. Revenirea Domnului nu va avea loc nici in pustie, nici in “camarute ascunse “ ( Matei 24, 26 ), ci va fi un eveniment vizibil si auzibil la scara mondiala.
“Cei ce L-au strapuns” – Ne aflam in fata unui adevar tulburator: Persoanele care au fost responsabile de suferintele si moartea Mantuitorului, vor fi inviate din morti , cu putin inainte de revenirea in slava a Sa, pentru a fi martore la acest maret eveniment ( Daniel 12, 2 ). Insusi Mantuitorul ii avertizase pe conducatorii iudei care Il judecau: “Va spun ca de acum incolo veti vedea pe Fiul omului sezand la dreapta puterii lui Dumnezeu si venind pe norii cerului” ( Matei 26, 64 ).
Despre aceasta inviere speciala a profetizat si Daniel in cap. 12, 2, cuprinzand atat oameni nelegiuiti, cat si oameni neprihaniti. Aceasta inviere partiala, deosebita de invierile generale de la inceputul si sfarsitul mileniului, este in legatura cu timpul de stramtorare care precede revenirea Domnului.
In dreptatea Sa, Dumnezeu a hotarat ca cei care au participat direct la suferintele si moartea Fiului Sau, precum si cei mai mari persecutori ai bisericii Sale din toate timpurile, sa fie chemati la viata pentru putin timp, pentru a vedea pe cine au omorat si progonit.
“Se vor boci” – Termenul “a boci” face referire la obiceiul practicat in unele culturi de a-si face taieturi si a-si lovi corpul propriu, ca semn de durere si amaraciune. In sens figurat, “bocitul” neamurilor la vederea gloriosului eveniment se refera la remuscarile si groaza pe care le vor trai cei nelegiuiti la intalnirea lor cu Mantuitorul. Este exact aceeasi scena pe care, in nenumarate randuri, Iisus o descria prin expresia “acolo este plansul si scrasnirea dintilor” ( Matei 8, 12; 13, 42.50; 22, 13)
Apocalipsa cap. 1 – Imprejurarile, locul si timpul in care au fost primite viziunile
( vers. 9-10 )
Vers. 9: “Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt partas cu voi la necaz, la Imparatie si la rabdarea lui Iisus Christos, ma aflam in ostrovul care se cheama Patmos, din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos.”
“Eu, Ioan, fratele vostru” – Felul in care autorul Apocalipsei se prezinta cititorilor sai dovedeste faptul ca el era o persoana foarte cunoscuta intre crestinii din Asia. Simplitatea exprimarii ne intareste convingerea ca autorul Apocalipsei este Ioan, ucenicul –arhicunoscut in bisericile vremii, iar nu un oarecare Ioan, prezbiterul – asa cum sustin unii comentatori ai Bibliei.
Nimic despre autoritatea ecleziastica a unui apostol care a fost martorul minunilor Domnului, nimic despre mandria asa-zisilor conducatori ai bisericii crestine de mai tarziu… De la inaltimea celor aproape o suta de ani de experienta de viata si lupta a credintei, Ioan nu se considera decat un simplu frate al celor care impartasesc aceeasi credinta cu el. Intalnim aici, in aceasta succinta prezentare a autorului, umilinta, modestia si simplitatea care i-a caracterizat intotdeauna pe adevaratii urmasi ai lui Christos.
“Partas cu voi la necaz…” – Ioan ne introduce in atmosfera, imprejurarile si locul in care a primit descoperirile divine. Atmosfera e redata prin cuvantul “necaz”. Biserica crestina a primului secol cunostea ce este necazul, caci suferintele crestinilor nu erau nici putine, nici usoare. Marele apostol Pavel era si el constient ca “in Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri” ( Faptele apostolilor 14, 22 ).
Desi traim in Imparatia harului lui Dumnezeu si avem asigurarea mangaierii si calauzirii Lui, lupta nu s-a incheiat inca si, pana la revenirea Mantuitorului, necazurile nu vor lipsi din viata celor care vor sa-L urmeze pe Domnul lor.
“Ma aflam in ostrovul care se cheama Patmos” – Locul in care Ioan a primit descoperirile divine este o mica insula stancoasa, numita Patmos – o insula facand parte dintr-un grup de insule aflate in Marea Egee si situata la aproximativ cincizeci de mile distanta de Efes. De la nord la sud si de la est la vest, mica insula masoara circa zece mile in partea cea mai intinsa a ei.
Patmos este o insula stancoasa, lipsita de vegetatie, avand o coasta foarte neregulata care, la adata aceea, adapostea mai multe porturi. Astazi, mai exista un singur port, iar orasul se ridica la inaltime, pe un munte stancos iesit direct din mare. La jumatatea distantei dintre munte si oras, se afla o grota naturala in stanca, unde se crede, conform traditiei crestine, ca a fost scrisa Apocalipsa.
“Din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos” – De ce era Ioan exilat la venerabila varsta de aproape o suta de ani ? Unii sustin ca Providenta l-a calauzit acolo pentru a primi descoperirile Apocalipsei. Altii spun ca pentru a le predica ocnasilor a ingaduit Dumnezeu ca Ioan sa ajunga acolo. Adevaratul motiv al exilului insa ne este prezentat de insusi autorul Apocalipsei: din pricina predicarii Evangheliei lui Christos.
Domitian, imparatul roman din vremea aceea, isi propusese sa distruga noua credinta aparuta in imperiu si care se raspandea ingrijorator de repede pentru autoritatile romane.
Traditia spune (daca putem sa-i dam crezare ! ) ca Domitian l-a chemat pe Ioan, conducatorul recunoscut al “sectei” crestine din imperiu, pentru a-l judeca. Fara nicio teama, Ioan a aparat credinta crestina in asa masura incat toti au ramas fara replica. Infuriat, Domitian a poruncit sa fie aruncat intr-un cazan cu ulei incins, dar Dumnezeu l-a salvat pe Ioan in mod miraculos. Neputincios, Domitian l-a trimis apoi in exil pe viata pe insula Patmos, sperand ca acolo, intre ocnasi, sa-si gaseasca sfarsitul cat mai repede.
Insa ceea ce trebuia sa insemne pentru om o usa definitiv inchisa si zavorata, pentru Dumnezeu a insemnat ocazia de a deschide cerul si a ne oferi grandioasele descoperiri ale Apocalipsei.
Vers. 10: “In ziua Domnului eram in Duhul. Si am auzit inapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trambite…”
Pe insula stancoasa si neprimitoare, avand in fatza sa nesfarsitul apelor care il desparteau de fratii de credinta, Ioan primeste o vizita. Si nu o vizita oarecare… In zi de Sabat, Ioan este vizitat de Insusi Domnul Sabatului. Venerabilul batran se afla intr-o profunda comuniune cu Domnul sau, in ziua in care Dumnezeu promisese omenirii , inca de la Creatiune, cele mai mari binecuvantari.
“Ziua Domnului” (gr. Kuriake hemera ) – Expresia mai poate fi tradusa si “zi domneasca” ( de la “Kurios”- Domn si “hemera” – ziua ), fiind unica pe paginile Scripturii.
Unii comentatori, intre care se numara si Samuele Bacchiochi, in lucrarea sa “De la Sabat la duminica”, afirma ca “ziua Domnului” din Apocalipsa este echivalentul expresiei “ziua Domnului” din Vechiul Testament, intelegand prin aceasta ziua finala, Parusia, ziua revenirii lui Christos. Acesti comentatori sustin ca Ioan se afla purtat in viziune in atmosfera acelei zile finale, ca si cum s-ar fi aflat intr-o masina a timpului. O astfel de interpretare nu e corecta din mai multe motive:
1) Atunci cand “ziua Domnului” se refera la mareata zi finala, in limba greaca se foloseste intotdeauna expresia “hemera ton Kurion” ( 1 Corinteni 5, 5; 2 Corinteni 1, 14; 1 Tesaloniceni 5, 2; 2 Petru 3, 10 ). In Apocalipsa, dimpotriva, expresia “ziua Domnului” este redata in greceste printr-o alta formula: “Kuriake hemera”.
2) Contextul in care Ioan foloseste expresia “ziua Domnului” arata ca el se refera la timpul in care a avut viziunea, nu la obiectul descoperirii. Ioan indica clar locul in care a primit viziunea – insula Patmos, motivul pentru care se gasea acolo – “din pricina Cuvantului lui Dumnezeu”, precum si starea in care se afla in momentul primirii viziunii – “eram in Duhul”.
Prin urmare, este cat se poate de logic sa tragem concluzia ca si cel de-al patrulea amanunt – cel al timpului, “ziua Domnului”- sa se refere la imprejurarile in care a primit viziunea, nu la viziunea insasi.
Alti comentatori, cum este O. Cullman de exemplu, sustin ca Ioan se afla in mijlocul unei comunitati crestine adunate sa se roage in momentul in care a primit viziunile Apocalipsei. Iar altii ( W. Scott ) sustin ideea ca versetul 10 reprezinta prima referire la ziua intai a saptamanii ca fiind ziua Domnului.
Aici incepe marea controversa din lumea crestina. “Ziua Domnului” din Apocalipsa 1, 10 se refera la duminica crestina sau la Sabatul dat omului de Creator inca de la Creatiune ?
Apocalipsa 1, 10 este principalul text biblic folosit de catre cei care sustin ca duminica crestina isi are originea in perioada apostolica. Expresia “Kuriake hemera” si forma ei prescurtata “Kuriake” sunt folosite des de catre parintii bisericii, desemnand prima zi a saptamanii, ziua invierii Domnului. La fel, termenul se regaseste si in alte limbi: “domingo” ( spaniola ), “dimanche” ( franceza ), “domenica” ( italiana ), “duminica” ( romana ), el desemnand ziua invierii lui Iisus Christos.
Toate aceste interpretari sunt contrazise de cateva argumente:
Principiul metodei istorice de interpretare a Bibliei cere ca o afirmatie a ei sa fie interpretata pe baza unor dovezi anterioare sau contemporane cu ea, nicidecum prin date istorice dintr-o perioada mai tarzie. In cazul de fatza, prima referire la “ziua Domnului” ca fiind prima zi a saptamanii – duminica, o gasim de abia in a a doua parte a secolului al doilea, intr-o lucrarea apocrifa, Evanghelia dupa Petru , in care ziua invierii Domnului Iisus este numita “ziua Domnului”.
Dat fiind faptul ca Evanghelia lui Petru este datata cu aproximativ trei sferturi de veac dupa ce Ioan a scris Apocalipsa, aceasta nu poate fi adusa ca un argument in favoarea sustinerii ca “ziua Domnului” ar insemna duminica, prima zi a saptamanii.
O interpretare mult mai logica a expresiei “ziua Domnului” este aceea care tine cont de dovezi anterioare scrierii Apocalipsei. Cartile Vechiului Testament reprezinta o astfel de sursa.
Astfel, Geneza 2, 3 ne spune ca, la Creatiune, Dumnezeu a binecuvantat si sfintit ziua a saptea – Sabatul; Exod 20, 11 ne arata, la randul sau, ca Sabatul a fost instituit de Dumnezeu ca un memorial al Creatiunii; Isaia 58, 13 ne spune ca Dumnezeu considera Sabatul zilei a saptea drept “ziua Mea cea sfanta”, iar Marcu 2, 28 ne asigura ca Insusi Mantuitorul S-a declarat pe Sine ca fiind “Domn al Sabatului”.
Luand in considerare aceste dovezi anterioare scrierii Apocalipsei, expresia “ziua Domnului” nu poate fi interpretata altfel decat ca referindu-se la Sabatul zilei a saptea – sambata.
Jean Vuilleumier, autorul unei explicatii a Apocalipsei, observa ca, desi Evanghelia lui Ioan a fost scrisa aproximativ in aceeasi perioada cu Apocalipsa, Ioan nu da niciun titlu zilei intai a saptamanii, pe care o aminteste de doua ori, in timp ce ziua a saptea e numita Sabat – zi de odihna.
“Prima amintire a duminicii ca “ziua Domnului” se gaseste in Apocalipsa apocrifa a lui Petru, care dateaza de prin anul 150 d.Chr. Fragmente din aceasta Apocalipsa, regasite, au fost publicate de profesorul Ad. Lods in L’Evangile et l’Apocalipse de Pierre, Paris, 1893, pag. 21.23.39.75. Autorul spune ca numai lipsa de bun simt istoric si literar face sa se transporte in timpul lui Ioan expresii ca cea de duminica” ( J. Vuilleumier, “Apocalipsa”, pag. 15 )
Unii comentatori sustin ca expresia “Kuriake hemera” se refera la o zi imperiala pagana. Insa e greu de crezut ca Ioan s-a referit la o zi imperiala, pagana, ca fiind “ziua Domnului”, la data la care crestinii erau aspru persecutati. Scriind Apocalipsa spre sfarsitul primului secol, Ioan ne ofera aprobarea apostolica pentru pazirea singurei zile care poate fi numita “ziua Domnului” – ziua a saptea a saptamanii, contrazicand astfel teoria sustinuta de unii crestini potrivit careia toate zilele sunt la fel.
Apocalipsa cap. 1 – Viziunea lui Iisus
( vers. 11-20 )
Vers. 11: “…Care zicea: Eu sint Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma. Ce vezi, scrie intr-o carte si trimite-o celor sapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea.”
Daca pana in acest punct Ioan adreseaza celor sapte biserici propriile cuvinte, incepand cu versetul 11 el Il prezinta pe Iisus ca fiind adevaratul autor al Apocalipsei. Alfa si Omega , prima si ultima litera din alfabetul grecesc, ne sugereaza ideea de plinatate. Daca Iisus se identifica cu simbolurile primei si ultimei litere a alfabetului, ce poate sa insemne altceva decat ca El este intregul “alfabet”, ca noi “avem totul deplin in El” ( Coloseni 2, 10 ) ?
Iisus Alfa este inceputul tuturor lucrurilor, in calitate de Creator ( Ioan 1, 1-3 ). Iisus Omega este Cel care pune capat starilor rele de lucruri de pe pamant, prin judecata si pedeapsa.
“Ce vezi” – Intelegem de aici ca cele mai multe descoperiri i-au fost date lui Ioan pe cale vizuala. El a avut privilegiul de a vedea scene grandioase ale marii lupte dintre Christos si Satana, fie din cer, fie de pe pamat, fiind pus uneori in mare dificultate in gasirea cuvintelor potrivite pentru descrierea lor.
“Scrie intr-o carte” ( gr. biblion ) – Probabil este vorba de un sul, acesta fiind cel mai obisnuit gen de “carte” din acea vreme. Este pentru prima data cand Ioan primeste porunca de a scrie cele ce i se vor descoperi. La finalul capitolului, porunca de a scrie este repetata, ceea ce accentueaza importanta mesajului pe care Iisus dorea sa-l transmita bisericii Sale prin Apocalipsa. ( vers. 19 ).
“Trimite-o celor sapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea” – Bisericile sunt amintite nu dupa marimea sau importanta lor, ci dupa ordinea geografica in care un sol, pornind din insula Patmos, ar fi dus solia catre cele sapte localitati din Asia Mica.
Numele celor sapte biserici au o semnificatie aparte, ele descriind imprejurarile traite de credinciosii fiecarei epoci simbolizate de acestea.
Efes inseamna “vrednic de dorit” si descrie curatia bisericii primului secol, cu adevarat vrednica de a fi admirata si imitata de crestinii secolelor urmatoare.
Smirna inseamna “amaraciune”, facand aluzie la suferintele crestinilor din secolele al II-lea si al III-lea, provocate de persecutiile romane.
Pergam inseamna “inaltare”. Numele acestei biserici sugereaza “inaltarea” bisericii crestine de la statutul de biserica persecutata, la cel de biserica protejata. In secolele al IV-lea si al V-lea, biserica crestina a devenit obiectul favorurilor imperiale, dar a devenit vulnerabila in fatza unor pericole noi.
Tiatira inseamna “miros bine placut”. Epoca Evului Mediu, la care face referire simbolul Tiatirei, se remarca prin multe jertfe ale martirilor care si-au dat viata pentru pastrarea credintei curate, in mijlocul bisericii apostaziate. Perioada vizata este cuprinsa intre secolele al VI-lea si al XV-lea.
Sardes inseamna “cantec de bucurie” si ne vorbeste despre bucuria redesteptarii religioase si a iesirii din intunericul ignorantei, odata cu zorii Reformei din secolele al XVI-lea si al XVII-lea.
Filadelfia inseamna “iubire frateasca” , vorbindu-ne despre marile redesteptari religioase din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, in urma carora au aparut bisericile neoprotestante.
Laodicea are mai multe semnificatii: “poporul drept”, “judecata poporului”, “judecata popoarelor”. Aceasta reprezinta biserica crestina a sfarsitului, incepand cu secolul al XX-lea, o biserica din care Dumnezeu isi va alege copiii care Il vor intampina pe Fiul Sau la glorioasa Sa revenire.
Cele sapte biserici sunt primele dintr-o serie de sapte din Apocalipsa: sapte duhuri ( cap. 1, 4 ), sapte sfesnice ( cap. 1, 12 ), sapte stele ( cap. 1, 16 ), sapte lampi de foc ( cap. 4, 5 ), sapte peceti ( cap. 5, 1 ), sapte coarne si sapte ochi ai Mielului ( cap. 5, 6 ), sapte ingeri cu sapte trambite ( cap. 8, 2 ), sapte tunete ( cap. 10, 4 ), o fiara cu sapte capete ( cap. 13, 1 ), sapte ingeri, cu sapte potire, continand cele sapte plagi ( cap. 15, 17 ), fiara cu sapte capete, sapte munti si sapte imparati ( cap. 17, 3-10 ).
Folosirea cifrei sapte in legatura cu un numar atat de mare de simboluri arata ca si cifra sapte este simbolica. In Biblie, ea reprezinta ideea de perfectiune, desavarsire, plinatate.
Vers. 12: “M-am intors sa vad glasul care-mi vorbea. Si cand m-am intors, am vazut sapte sfesnice de aur…”
“Sapte sfesnice de aur” – Intre sfesnicul cu sapte brate din Cortul intalnirii ( Exod 25, 31-40 ) , sau sfesnicul cu sapte candele din viziunea lui Zaharia ( Zaharia 4,2 ) si cele sapte sfesnice de aur din Apocalipsa se pare ca nu exista nicio legatura. Acestea din urma erau, se pare, niste suporturi la capatul carora se afla cate o lampa cu ulei si fitil. Sfesnicele erau departate intre ele, astfel incat Iisus se putea plimba printre ele.
Aurul simbolizeaza valoarea pe care cele sapte biserici o au inaintea lui Dumnezeu, iar faptul ca Iisus se plimba in mijlocul lor arata preocuparea pentru biserica Sa din toate cele sapte perioade pe care le reprezinta. Insusi Mantuitorul ne asigura de aceasta grija fatza de biserica Sa, in fagaduinta facuta cu putin inainte de inaltare: “Iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” ( Matei 28, 20 ).
Faptul ca cele sapte sfesnice reprezinta bisericile crestine ( vers. 20 ) este intarit de predica de pe munte a Mantuitorului , in care se subliniaza rolul bisericii de a lumina in lume : “Voi ( biserica n.n ) sunteti lumina lumii”( Matei 5, 14 ).
Vers. 13-16: “Si in mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva care semana cu Fiul omului, imbracat cu o haina lunga pana la picioare, si incins la piept cu un brau de aur. Capul si parul Lui erau albe ca lana alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsa si arsa intr-un cuptor, si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. In mana dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri, si Fatza Lui era ca soarele cand straluceste in toata puterea Lui.”
“Fiul omului” ( gr. huios anthropou ) – Desi Iisus i se descopera lui Ioan in gloaria Sa cereasca, El are totusi o infatisare omeneasca. Acest amanunt demonstreaza ca Iisus a luat pentru totdeauna asupra Sa natura noastra umana, chiar daca in prezent ea este proslavita.
Persoana la care face referire cap. 1 din Apocalipsa este aceeasi cu Persoana descrisa in Cartea lui Daniel ( cap. 7, 13 ). Expresia “Fiul omului”, cu articol hotarat, este folosita pentru Persoana lui Iisus de 80 de ori, in timp ce expresia “Fiu al omului’, fara articol hotarat, se foloseste in limba greaca numai de doua ori in Noul Testament ( Apocalipsa 14, 14; Ioan 5, 27 ).
Haina si pieptarul Fiului omului fac parte din imbracamintea marelui preot din vechime ( Exod 28, 4 ); ochii ca para focului si picioarele ca arama aprinsa ne amintesc de descrierea facuta Fiului omului in Cartea lui Daniel ( Daniel 10, 6 ); parul alb apare si in descrierea scenei judecatii din Cartea lui Daniel ( Daniel 7, 9 ), iar sabia ascutita care iese din gura apare si in Isaia 49, 2.
Acest portret ( nu neaparat fizic ! ) al Mantuitorului, zugravit inca de la inceputul cartii, are menirea sa ne asigure ca biserica nu va fi lasata singura in mijlocul evenimentelor dramatice prin care va trece pana la sfarsitul timpului. Asa cum le promisese ucenicilor Sai ( Matei 28, 20 ), Domnul Iisus avea sa fie cu biserica Sa pana la sfarsitul istoriei pamantului.
“Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri” – Sabia care iese din gura este simbolul Cuvantului lui Dumnezeu ( Evrei 4, 12 ). Faptul ca are doua taisuri ascutite semnifica autoritatea Lui de a judeca si a pedepsi pacatul.
Vers. 17: “Cand L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mana dreapta peste mine si a zis: “Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma”
Viziunea l-a coplesit pe Ioan. Ca si in cazul altor teofanii, primul efect al viziunii este pierderea puterii fizice ( Ezechiel 1, 28; 3, 23; Daniel 8, 17; 10, 7-10; Faptele apostolilor 9, 4 ). Simtamantul pacatoseniei si nevredniciei in comparatie cu sfintenia lui Dumnezeu provoaca manifestari ale slabiciunii omenesti. Acestea sunt dovada ca omul pacatos nu poate suporta sfintenia lui Dumnezeu, iar faptul ca El alege cai indirecte pentru a ni se descoperi este numai in beneficiul nostru.
“Nu te teme” – Ca si in cazul altor profeti care au cazut in lesin privind scenele din viziune, Ioan este intarit printr-o simpla atingere de mana ( Daniel 8, 18; 10, 8-12 ), dar si prin cuvintele linistitoare “Nu te teme !”.
Vers. 18: “Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor.”
“Cel viu” ( gr. ho zon” ) – Titlul cu care se recomanda Iisus este o expresie ce provine , se pare, din expresia intalnita in Vechiul Testament “El chai” – “Viul Dumnezeu”. Dupa cele cateva decenii scurse de la moartea, invierea si inaltarea lui Iisus, Ioan avea nevoie de o astfel de asigurare. El avea nevoie sa fie din nou asigurat ca Mantuitorul e viu si se ocupa de biserica Sa de pe pamant.
“Am fost mort” – Multi isi pun problema ce s-a intamplat cu Iisus in timpul scurs de la moartea Sa si pana la inviere. S-au lansat tot felul de supozitii, unele stranii si total nebiblice. Cuvintele Mantuitorului: ”Am fost mort” nu mai lasa loc de supozitii, presupuneri si ipoteze. Iisus a fost mort si punct.
“Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor” – Daca cheile Imparatiei cerurilor le-au fost incredintate ucenicilor ( Matei 16, 19; 18, 18; Ioan 20, 23 ), “cheile mortii si ale locuintei mortilor” au fost pastrate de Iisus pentru Sine. Ca biruitor asupra mortii, El ne garanteaza ca este Domn si peste “locul tacerii” ( Psalmul 115, 17 ), fiind in felul acesta o garantie a invierii celor gasiti vrednici pentru viata vesnica. Pretentia lui Satana de a fi stapanul mortii nu mai are niciun fundament.
Vers. 19: “Scrie dar lucrurile pe care le-ai vazut, lucrurile care sunt si cele care au sa fie dupa ele.”
Pentru a doua oara ( vers. 11 ), Ioan primeste porunca sa scrie ceea ce ii va fi descoperit in legatura cu evenimentele prin care va trece biserica de-a lungul timpului. Aceasta repetare a poruncii ne arata cat de importante sunt soliile cuprinse in cartea Apocalipsei pentru generatiile de credinciosi care urmau sa vina.
Vers. 20: “Taina celor sapte stele pe care le-ai vazut in mana dreapta a Mea si a celor sapte sfesnice de aur: cele sapte stele sunt ingerii celor sapte biserici; si cele sapte sfesnice sunt sapte biserici.”
In crestinism, termenul “taina” ( mister ) nu semnifica un lucru ce nu poate fi inteles, ci unul care poate fi patruns de catre oameni initiati, de cei care au dreptul sa cunoasca. Adresandu-Se ucenicilor Sai, Mantuitorul le spunea ca lor li s-a dat sa cunoasca “tainele Imparatiei cerurilor” , in timp ce multimilor nu le era dat acest privilegiu ( Matei 13, 11 ).
In Apocalipsa, termenul “taina” este folosit in legatura cu “cele sapte stele” – un simbol neexplicat pana acum, dar gata sa fie talcuit. Intelegem ca in Apocalipsa, “taina” este un simbol gata sa fie descoperit celor care sunt dispusi sa pazeasca lucrurile descoperite in aceasta carte.
“Sapte stele” – Semnificatia simbolului celor sapte stele este explicata de Insusi Domnul Iisus: Cele sapte stele ii reprezinta pe ingerii celor sapte biserici.
“Ingerii” ( gr. aggelos ) – Sunt fie soli ceresti, fie omenesti. Sunt pasaje biblice in care expresia “aggelos” ( inger, sol ) este aplicata fiintelor omenesti ( Matei 11, 10: Marcu 1, 2; Luca 7, 24.27; 9, 52; 2 Corinteni 12, 7 ).
Desi Ioan foloseste expresia “aggeloi” de mai bine de 75 de ori in Apocalipsa cu referire la fiinte ceresti, in capitolul 1 ar fi lipsit de logica transmiterea din partea lui Dumnezeu a unei solii catre “ingerii” Sai printr-un om. Acest fapt face ca cei mai multi comentatori ai Apocalipsei sa admita ca “ingerii” celor sapte biserici sunt fiinte omenesti, conducatorii bisericilor.
Aceasta talcuire a unor simboluri inca de la inceputul Apocalipsei , facuta chiar de Iisus, demonstreaza ca ne aflam in prezenta unei carti simbolice cu un mesaj deosebit de important.
Apocalipsa capitolul 22
1. Râu cu apa vieţii. Îngerul i-a arătat lui Ioan exteriorul cetăţii (cap. 21:10), iar acum atrage atenţia la anumite lucruri din interior. Compară cu descrierea lui Ezechiel cu privire la râu (vezi Eze. 47:1).
Limpede. Gr. lampros, “strălucitor”, “luminos”. Compară cu folosirea cuvântului în Luca 23:11; Faptele Ap. 10:30; Apoc. 15:6; 19:8; 22:16.
Ieşea din scaunul de domnie. Compară cu Eze. 47:1; Zah. 14:8.
2. Pomul vieţii. Compară cu “copacii” din Ezechiel (vezi Eze. 47:7,12). Pentru pomul din grădina Edenului de la început vezi Gen. 2:9. Pentru istoria sa următoare vezi 8T 288,289. Pomul este un simbol al vieţii veşnice din sursa vieţii. Compară cu Apoc. 21:10 cu PP 62; GC 645,648; Ellen G. White, Material suplimentar la Apoc. 22:2.
Douăsprezece feluri de rod. Va fi o abundenţă constantă, suficientă pentru a împlini toate nevoile vieţii ale celor mântuiţi de-a lungul veşniciei. Compară cu Eze. 47:12.
Vindecarea. Gr. therapeia, “service”, “vindecare”, câteodată, colectiv, “slujitori în gospodărie”. Sunt doar patru ocazii ale apariţiei cuvântului în Noul Testament (cf. Mat. 24:45; Luca 9:11; 12:42). În greaca clasică therapeia a avut diverse sensuri ca: “service”, “hrănire”, “grijă”. Pentru funcţia pomului vieţii în Edenul restaurat vezi referinţele de mai sus la “pomul vieţii”.
3. Blestem. Gr. katatheµma, “lucrul [sau “persoana”] blestemată”. Cuvântul trebuie probabil deosebit de anatheµma, un blestem pronunţat asupra unui lucru sau a unei persoane.
Scaunul de domnie. Aici se sugerează faptul că Dumnezeu şi Hristos vor domni în cetate. Acest lucru este posibil pentru că nici un lucru blestemat nu se va găsi acolo.
Vor sluji. Gr. latreuoµ, “a servi”, “a se închina”, “a sluji”. Cuvântul se referă la o slujire normală, naturală, spontană, şi trebuie deosebită de leitourgeoµ, cuvântul care înseamnă o slujire oficială, o slujire într-un departament anume (vezi Exod. 29:30, Septuaginta).
4. Vor vedea faţa Lui. O expresie ce denotă o relaţie intimă cu o altă persoană, o încredere mutuală. Vezi Ps. 17:15; Mat. 5:8; Evr. 12:14; 1 Ioan 3:2. Compară cu experienţa lui Moise (Exod. 33:20–23).
Pe frunţile lor. Numele divin pe frunte este un simbol al proprietăţii şi autenticităţii. Este accentuată aici întreaga
consacrare a vieţii sfinţilor în închinarea lui Dumnezeu (vezi cap. 7:3; 13:16).
5. Nu va mai fi noapte. Acest verset creionează o imagine în cuvinte care accentuează faptul că luminătorii creaţi sunt nesemnificativi în prezenţa lui Dumnezeu. Toate acestea vor păli în nimicnicie în prezenţa slavei persoanei divine (vezi cap. 21:23).
Îi va lumina. Această stare reprezintă o restabilire şi un nou început al relaţiilor armonioase, relaţii care au fost întrerupte de păcat.
Vor împărăţi. Compară cu cap. 5:10. Asta nu înseamnă că vor stăpâni unul peste altul, şi nici asupra unor alte lumi. Este probabil mai degrabă un simbol al fericirii celor mântuiţi. Ei nu vor mai fi niciodată sub puterea mâinii apăsătoare a vreunei puteri persecutoare. Ei se vor bucura de libertatea şi bunăstarea împăraţilor.
6. Vrednice de crezare şi adevărate. O afirmare a încrederii de care se bucură şi a autenticităţii descoperirii lui Dumnezeu; profeţia aşa cum este dată de înger este autentică.
Duhurilor proorocilor. Pot fi văzute ca o referire la duhurile personale ale proorocilor aflat sub controlul Duhului Sfânt atunci când se află în viziune. Duhul Sfânt a iluminat duhul lui Ioan aşa cum a făcut-o şi cu duhurile proorocilor din Vechiul Testament (vezi cap. 1:10).
Întreaga Apocalipsa este o mărturie a stăpânirii duhului lui Ioan în viziune de către Duhul Sfânt.
7. Curând. Îngerul Îl citează pe Isus. Referinţa este făcută cu privire la a doua venire. Vezi cap. 1:1.
Ferice. Una dintre cele şapte fericiri ale Apocalipsei (cf. cap. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:14).
Cuvintele. Adică diferitele sfaturi şi avertizări din carte.
8. Eu… văzut. Pasajul redat literal este astfel: “Eu, Ioan, cel văzând şi auzind lucrurile acestea”.
M-am aruncat… închin lui. Probabil un act de omagiu, act respins de înger. Grandoarea viziunii trebuie să-l fi copleşit cu totul pe profet şi l-a făcut să se simtă extrem de umil. Mai mult decât atât, îngerul Îl citase pe Isus Hristos ca şi cum Domnul Însuşi ar fi vorbit.
9. Împreună slujitor. Vezi cap. 19:10.
Cei ce păzesc cuvintele. Compară cu cap. 19:10, unde în mod evident acelaşi grup este descris ca “fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus”. “Cuvintele din cartea aceasta” sunt mărturia lui Isus (vezi cap. 1:2).
Închină-te lui Dumnezeu. Vezi cap. 14:7.
10. Să nu pecetluieşti. Aici este exact opusul poruncii date lui Daniel cu privire la cartea sa (vezi Dan. 12:4). Soliile cărţii Apocalipsa nu trebuiau să fie pecetluite în lumina faptului că “vremea este aproape”. Nu acelaşi lucru a fost în timpul lui Daniel. Cuvintele “să nu pecetluieşti” sunt o enunţare negativă care înseamnă, în esenţă, “fă cunoscute cuvintele acestei proorocii departe şi cât mai pe larg”.
Vremea este aproape. Vezi cap. 1:1,3.
11. Nedrept. Versetul redă literal astfel: “Cel ce face nedreptate să o facă în continuare, cel întinat să se întineze în continuare, cel neprihănit să facă neprihănirea în continuare, iar cel sfânt să fie sfinţit”. Aceste cuvinte au o
aplicabilitate deosebită la vremea când viitorul fiecărei persoane este irevocabil hotărât. O astfel de poruncă vine la momentul încheierii judecăţii de cercetare (vezi cap. 14:7). Unii văd o aplicaţie lărgită în aceste afirmaţii comparându-le cu cuvintele lui Hristos din parabole neghinei: “Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (Mat. 13:30). Voinţa liberă a omului este lăsată în pace. Oamenilor li se permite să-şi trăiască viaţa după cum aleg ei înşişi, astfel încât adevăratul lor caracter să fie evident. Fiecare persoană indiferent de vârstă se va manifesta cu privire la categoria de care aparţine, la a doua venire a lui Hristos.
12. Eu vin curând. Vezi v. 7.
Răsplata. Gr. misthos, “plată”, “datorie”, “ceea ce se cuvine”. Compară cu folosirea cuvântului în Mat. 5:12,46; 20:8; 2 Petru 2:13.
Să dau. Gr. apodidoµmi, “a achita”, “a da ceea ce se cuvine”, “a recompensa”.
Fapta. Gr. ergon, “un act înfăptuit”. Numărul singular sugerează faptul că acest cuvânt este folosit colectiv pentru faptele care însumează viaţa ca întreg a unei persoane ce a trăit-o. Efectele harului lui Hristos sau ale respingerii harului sunt de asemenea considerate când “fapta” omului este examinată (vezi Eze. 18:22,24).
13. Alfa şi Omega. Acestea sunt prima şi ultima literă a alfabetului grecesc, folosite ca termeni descriptivi ai Domnului ca Creator al tuturor lucrurilor şi ca început şi sfârşit al descoperirii finale a lui Dumnezeu faţă de om (cf. cap. 1:8).
Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Lucrarea Planului de mântuire de la început la sfârşit este legată în Hristos Isus.
Începutul şi sfârşitul. Toate lucrurile create datorează existenţa lor lui Hristos; toate lucrurile îşi găsesc împlinirea în relaţie cu El. Compară cu Col. 1:16,17. Cele trei titluri ale acestui verset însumează activităţile lui Hristos în relaţie cu mântuirea omului (cf. cap. 1:17).
14. Ferice. Încă o binecuvântare a credincioşilor (vezi v. 7).
Îşi spală hainele. Câteva manuscrise redau astfel. Din uncialele timpurii (vezi Vol. V, p. 114–116) numai Sinaiticus şi Alexandrinus conţin această secţiune a Apocalipsei, şi ambele redau identic. Cea mai mare parte a manuscriselor minuscule redau “cei ce împlinesc poruncile Lui”. Versiunile antice sunt împărţite în redările
lor, la fel şi citările patristice. Cele două propoziţii sunt foarte asemănătoare în greacă, şi este foarte uşor să vedem cum un scrib putea să confunde una cu alta dintre cele două; este totuşi imposibil să ştim cu
certitudine care a fost redarea originalului. Următoarele transliterări vor arăta similitudinile: hoi poiountes tas entolas autou, “cei ce împlinesc poruncile Lui” hoi plunontes tas stolas autoµn, “cei ce îşi spală hainele”
De fapt ambele redări se potrivesc contextului şi sunt în armonie cu învăţăturile lui Ioan din alte părţi. Cu privire la subiectul păzirii poruncilor vezi Apoc. 12:17; 14:12; cf. Ioan 14:15,21; 15:10; 1 Ioan 2:3–6. Cu privire la subiectul spălării hainelor vezi Apoc. 7:14, unde o ceată de sfinţi sunt descrişi astfel: “şi-aspălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului”. Titlul sub care putem intra în cer este neprihănirea lui Hristos atribuită: potrivirea/adaptabilitatea noastră cu cerul este neprihănirea lui Hristos împărtăşită, reprezentată de hainele curăţite. Dovada exterioară a neprihănirii lui Hristos împărtăşită este în deplin acord cu poruncile lui Dumnezeu. Aici îşi găsesc strânsele legăturile cele două idei, cea a spălării hainelor şi cea a păzirii poruncilor.
În lumina problemelor traducerii discutate aici, ar părea înţelept să construim temelia doctrinei păzirii poruncilor lui
Dumnezeu pe alte pasaje ale Scripturii care au de-a face cu ascultarea şi care nu prezintă incertitudini legate de indicaţii textuale. Şi sunt destule alte astfel de pasaje.
Pentru un studiu mai amănunţit asupra acestei probleme vezi Problems in Bible Translation.
Cuvântul grecesc pentru “haine” este stolai, folosit pentru hainele exterioare, robele lungi, cele care marchează un om distins. Compară cu folosirea cuvântului în Mar. 12:38; 16:5; Luca 15:22; 20:46. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit în Septuaginta pentru hainele sfinte ale lui Aaron şi ale descendenţilor lui (Exod. 28:2; 29:21). Cuvântul românesc “patrafir”, sau “etolă”, este înrudit cu stole. “Patrafirul”/”etola” desemna la origine o haină lungă, căzândpână la glezne; mai târziu un articol vestimentar eclesiastic de mătase purtat în jurul gâtului şi căzând pe umeri.
Drept. Gr. exousia, “libertate”, “privilegiu”, “drept”. Va fi privilegiul şi libertatea sfinţilor să aibe parte la pomul vieţii şi să se bucure de nemurire împreună
cu Isus Hristos (cf. v. 2).
Să intre. Aici este un şi mai mare privilegiu. Noul Ierusalim va fi capitala noului pământ (vezi GC 676).
15. Câinii. Un simbol pentru un om stricat, lipsit de ruşine (vezi Fil. 3:2).
Vrăjitorii. Pentru categoriile de păcătoşi enumeraţi aici vezi cap. 21:8.
16. Eu, Isus. Isus autentifică descoperirile înregistrate în cartea Apocalipsa. Vezi cap. 1:1.
Îngerul Meu. Vezi cap. 1:1.
Rădăcina şi Sămânţa lui David. Vezi cap. 5:5.
Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Simbolul este preluat probabil din proorocia
lui Balaam (Num. 24:17). Compară cu referinţa lui Petru (2 Petru 1:19). Soliile adresate bisericilor din toate timpurile nu au o mai mare autenticitate ca cele date aici.
17. Duhul. Duhul Sfânt, care dă energie vieţii creştine a credincioşilor, care le dă putere să trăiască o viaţă de biruinţă, să învingă pe diavolul şi să treacă cu bine prin vremurile de necaz.
Mireasa. Fără îndoială acelaşi simbol aici ca cel din cap. 21:9,10 (vezi comentariile respective).
Zic. O acţiune continuă, sau “continuă să spună”.
Vino. Cei mai mulţi comentatori consideră pasajul ca un răspuns la făgăduinţa lui Isus din v. 12, “Iată, Eu vin curând”. Hristos este solicitat să-Şi împlinească făgăduinţele. Aceasta este o interpretare posibilă. Este posibil de
asemenea să înţelegem pasajul ca un apel adresat lumii necredincioase de a primi evanghelia.
Cine aude. Numărul singular desemnează individualul. Oamenii vor fi mântuiţi individual, nu ca biserici sau
congregaţii. Mântuirea este strict personală. În Noul Testament cuvântul tradus prin “a auzi” (akouoµ) poartă în general conotaţia de a auzi efectiv, adică de a auzi şi de a asculta de solia auzită. La fel este şi sensul său de
aici. Numai ce ce aud şi acceptă solia sunt calificaţi să ducă solia pe mai departe, să repete chemarea. Vezi Mat. 7:24.
Celui. Singularul sugerează faptul că fiecare membru al bisericii ca individ trebuie să adauge corului strigătul său de bun venit, dovedind astfel public tânjirea sa fierbinte după cea de-a doua venire şi dorinţa sa ca şi alţii să se bucure de binecuvântările lui Hristos.
Îi este sete. Adică după lucrurile lui Dumnezeu (cf. cap. 21:6). Vezi Mat. 5:6.
Să vină. O chemare pentru oricine se află în nevoie de a beneficia de făgăduinţa din cap. 21:6.
Cine vrea. Oferta este universală. Nimeni nu este exclus de la posibilitatea mântuirii. Hristos este ispăşirea pentru
păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2). Falsa doctrină ce afirmă că unii sunt aleşi să fie daţi pierzării este negată de afirmaţia descoperitorului (vezi Rom. 8:29).
Apa vieţii. Oricine doreşte să moştenească nemurirea este invitat să bea din apa vieţii. Apa vieţii este oferită tuturor (vezi cap. 21:6; cf. Isa. 55:1–3).
Fără plată. Sau, “cu gratuitate”.
18. Mărturisesc. Vorbitorul este Isus (vezi v. 20). Mărturia sa trebuie să fie acceptată.
Oricui. Relaţia omului cu Dumnezeu şi cu solia Sa este o chestiune personală. Un om nu poate accepta responsabilitatea altuia pentru astfel de lucruri.
Aude. Nu doar o referire la auzirea sunetului cuvintelor din această carte în ureche; mai degrabă o aluzie la unul care aude şi studiază importanţa acestor solii (vezi cap. 1:3).
Proorociei. Ioan vorbeşte despre adăugirile la cartea Apocalipsa, deşi acelaşi principiu s-ar aplica oricărei cărţi a
Sfântului canon.
Va adăuga. Compară cu Deut. 4:2; 12:32. Isus a autentificat această carte a Apocalipsei; El avertizează împotriva unor schimbări deliberate în solia cărţii. Josephus spune cu privire la cele 22 de cărţi ce constituie Vechiul Testament în forma ebraică: “Căci deşi au trecut atât de multe vremi, nimeni nu s-a aventurat până acolo încât să adauge, să scoată sau să schimbe vreo silabă” (Against Apion i. 8 [42]; Loeb ed., p. 179,180).
Dumnezeu îi va adăuga. Cu dreptate, Dumnezeu nu poate face altceva decât să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine, după faptele sale.
19. Dacă scoate. Cel care scoate ceva din cuvintele Apocalipsei este la fel de vinovat cu cel ce adaugă la acestea (vezi v. 18).
Îi va scoate Dumnezeu partea. Cel vinovat în acest caz va suferi trei mari pierderi: (1) pierderea nemuririi, şi consecinţa suferirii morţii veşnice; (2) pierderea oricărei părţi din ceea ce va fi viaţa în cetate şi pe noul pământ; (3) pierderea tuturor binecuvântărilor şi a făgăduinţelor din Apocalipsa. Este prezentată aici o pierdere completă şi
înnebunitoare pe care nimic din viaţă nu o poate compensa nici măcar pe departe.
20. Cel ce adevereşte. Adică Hristos. Referinţa este cu deosebire la mărturia din vs. 18,19.
Da. Gr. nai, un termen puternic afirmativ, ca şi “cu adevărat”.
Curând. Stăpânul reafirmă certitudinea şi iminenţa celei de-a doua Sa veniri (vezi cap. 3:11; 22:7,12; vezi cap. 1:1).
Amin. Compară cu cap. 1:6,7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4. Pentru sensul termenului vezi Mat. 5:18. Acest “amin” este probabil rostit de către apostol.
Vino Doamne Isuse. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru redarea “Vino Doamne Isuse Hristoase”. Această exclamaţie este răspunsul lui Ioan la mărturia lui Isus, care îl asigură pe apostol
că El va veni curând (cf. cap. 1:1). Lui Ioan i s-a adus probabil aminte de noaptea din camera de sus, cu mai bine de o jumătate de veac mai înainte, când L-a auzit pe Isus spunând “Mă voi întoarce” (Ioan 14:3), şi de acea zi, câteva săptămâni mai târziu pe Muntele Măslinilor, când i-a auzit pe îngeri spunând “acest Isus pe care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele Ap. 1:11). Acum, în timp ce se afla în sfântă viziune, lui Ioan i se dă ultima asigurare că binecuvântatul său Domn va reveni, şi o va face curând. Această asigurare vine de pe buzele Stăpânului Însuşi, martorul credincios şi adevărat. Inima sa vibrează cu fiecare cuvânt, cu o anticipare fierbinte priveşte înainte la ziua când în realitate, nu în viziune, el va vedea pe binecuvântatul său Domn faţă către faţă.
21. Harul. Acest verset este o binecuvântare, din adâncul inimii apostolului, care pleacă spre toţi cei care citesc cuvintele viziunilor sale. Binecuvântarea este similară celor ale lui Pavel în încheierea epistolelor sale (vezi Rom. 16:24; 1 Cor. 16:23; 2 Cor. 13:14; etc.). Cuvintele alcătuiesc un punct culminant corespunzător canonului Sfintelor Scripturi, părând că constituie sfârşitul colecţiei de cărţi sfinte aşa cum le cunoaştem noi acum.
Hristos. O importantă indicaţie textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citat pentru omiterea acestui cuvânt.
Cu voi cu toţi. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează redarea “toţi sfinţii”. Indicaţia textuală poate fi citată de asemenea şi pentru redarea “sfinţii”. Cuvântul “sfinţi” apare frecvent de-a lungul Apocalipsei (vezi cap. 5:8; 8:3,4; 11:18; etc.).
Amin. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru omiterea acestui cuvânt.
COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 22
Apocalipsa capitolul 21
1. Nou. Gr. kainos, “nou” în calitate, opus altui lucru uzat sau stricat. Ambele prezenţe ale lui “nou” în acest verset sunt traduceri ale lui kainos. Neos, tradus şi el cu “nou” în Noul Testament (Mat. 9:17; 1 Cor. 5:7; Col. 3:10; etc.), se referă la noutate din punct de vedere al timpului. Folosind cuvântul kainos, Ioan probabil accentuează faptul că cerul cel nou şi pământul cel nou vor fi create din elementele curăţite ale celor vechi, şi astfel vor fi noi în calitate, cu totul diferite. Cerul cel nou şi pământul cel nou sunt o re-creaţiune, o formare nouă a unor elemente existente, şi nu o creaţie ex nihilo. Compară cu 2 Petru 3:13.
Pieriseră. Este avută în vedere starea lor stricată anterioară. Ceea ce a fost perfect atunci când a ieşit din mâna Creatorului, despre care El spusese că “erau foarte bune” (Gen. 1:31), a devenit teribil de stricat prin păcat şi nu i se putea îngădui să continue aşa de-a lungul veşniciei.
Marea nu mai era. Adică marea aşa cum o cunoaştem acum nu va mai exista în noua creaţie. Unii au insistat că “marea” este simbolică pentru noroade, gloate, neamuri şi limbi (cf. cap. 17:15); dar dacă este aşa, atunci ar trebui să fie simbolice şi cerul şi pământul. Aici Ioan afirmă simplu că cerul, pământul şi marea nu vor mai exista aşa cum le cunoaştem acum (cf. PP 44).
2. Coborându-se. În viziune Ioan contemplă cetatea pe măsură ce ea coboară (cf. PP 62).
Din cer. Locul ei de origine (cf. cap. 3:12; 21:10).
De la Dumnezeu. Dumnezeu este autorul, originatorul, sursa.
Cetatea sfântă. Ierusalimul antic conţinea Templul, unde Dumnezeu Îşi putea manifesta prezenţa poporului Său (1 Împ. 8:10,11; 2 Cron. 5:13,14; 7:2,3), exact aşa cum făcuse la uşa cortului în pustie (Exod. 29:43–46; 40:34–38). Cetatea a fost numită “sfântă” (Dan. 9:24; Mat. 27:53), dar de-a lungul timpului degradarea spirituală a
poporului lui Dumnezeu a devenit atât de mare încât Isus a numit Templul “peşteră de tâlhari” (Mat. 21:13) şi a prezis căderea cetăţii (Mat. 22:7; Luca 21:20). Acum Dumnezeu făgăduieşte un nou tip de Ierusalim, pe care Ioan îl descrie ca “noul Ierusalim”.
Noul. Gr. kainos, nou în tip şi calitate (vezi v. 1). Compară cu Gal. 4:26; Evr. 11:10; 12:22; 13:14.
Gătită. Forma cuvântului tradus astfel sugerează că a fost iniţiată o pregătire mai demult şi a fost adusă la desăvârşire, astfel că cetatea este acum pe deplin pregătită (cf. GC 645,648).
Mireasă. Cetatea este aici reprezentată ca fiind mireasa (vezi cap. 19:7).
Împodobită. Gr. kosmeoµ, “a aranja”, “o mobila”, “a împodobi”. Cuvântul românesc “cosmetică” este o derivaţie de la kosmeoµ. Forma verbului în greacă sugerează că împodobirea a început undeva în trecut şi acum a fost adusă la îndeplinire.
Bărbatul. Adică Mielul, Hristos (cap. 19:7).
3. Un glas tare. Vorbitorul nu este identificat. Probabil că nu este Dumnezeu întrucât despre El se vorbeşte la persoana a III-a.
Cortul. Gr. skeµneµ, “cort”, “cabină”, “tabernacol”. Verbul skeµnooµ, “a sta într-un cort”, “a locui” apare în Ioan 1:14: “Şi cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (vezi comentariile respective). Această prezenţă vizibilă a lui Dumnezeu a fost făcută clară de Şechina în zilele teocraţiei, iar mai târziu de apariţia personală a lui Isus Hristos ca membru al neamului omenesc, locuind printre oameni. Glasul puternic din ceruri accentuează acum minunatul fapt al unei noi creaţii şi al realităţii că Dumnezeu va locui personal cu poporul Său.
Cu oamenii. Mai târziu în verset apare de câteva ori pronumele “ei”. De trei ori în acest verset apostolul foloseşte prepoziţia “cu”, accentuând în acest fel uimitorul fapt că Dumnezeu îi va însoţi pe oameni de-a lungul veşniciei, făcându-Şi casă cu ei.
Locui. Gr. skeµnooµ (vezi mai sus la “cortul”). Cu acest verset compară cele scrise la Eze. 37:27. Ezechiel descrie
condiţiile aşa cum ar fi putut să fie; Ioan condiţiile aşa cum vor fi împlinite.
4. Orice lacrimă. Vezi Apoc. 7:17; cf. Isa. 25:8; 65:19.
Moartea. Articolul hotărât are semnificaţie. Ioan vorbeşte despre “moartea” – principala moarte care a venit ca rezultat al păcatului. Articolul hotărât are aici forţa unui demonstrativ. Ioan spune de fapt: “această moarte [moartea], cea pe care o ştim atât de bine şi de care ne ferim atât de mult, va fi nimicită”. Compară cu limbajul lui Pavel: “Moartea a fost înghiţită [literal, “asimilată”] de biruinţă” (1 Cor. 15:54); “Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi
nimicit, va fi moartea” (v. 26).
Tânguire. Supărare, asemeni celei care însoţeşte o nenorocire. Motivele tânguirii vor fi complet înlăturate. Compară cu Isa. 35:10.
Ţipăt. Gr. kraugeµ, “ţipăt”, “strigăt”, “plânset”. Nici un motiv de ţipăt nu va mai exista în acel frumos tărâm al zilei ce va veni.
Durere. Mare parte din mizeria şi chinul vieţii sunt rezultate ale durerii hărţuitoare. Durerea va fi complet înlăturată din frumoasa lume a zilei ce va veni.
Lucrurile dintâi. Adică condiţiile lumii aşa cum o cunoaştem azi nu vor mai fi. Nu va mai fi nimic care să poarte semnul blestemului (cap. 22:3).
5. Cel ce şedea. Nu este identificat (cf. cap. 20:11). În cap. 4:2 (vezi comentariile respective) Tatăl este reprezentat ca şezând pe scaunul de domnie, şi se poate ca despre aceeaşi persoană să fie vorba şi aici. Unii indică spre Mat. 25:31 ca dovadă că referinţa de aici poate fi făcută cu privire la Isus Hristos.
Iată. Vorbitorul atrage atenţia la ceva important care urmează să fie adus în scenă.
Toate lucrurile. Nimic din ce este al blestemului nu va mai rămâne (cf. cap. 22:3).
Noi. Gr. kainoi (vezi v. 1).
Scrie. Vezi cap. 1:11. La diferite momente ale experienţei în viziune a lui Ioan porunca de a scrie se repetă (cap. 1:19; 2:1; 14:13; etc.).
Vrednice de crezut şi adevărate. Adică autentice şi de încredere. Cuvintele şi făgăduinţele lui Dumnezeu sunt deopotrivă de încredere şi, de aceea, oricine poate pune bază pe ele (vezi cap. 22:6).
6. S-a isprăvit. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru redarea “S-au isprăvit” sau “Au avut loc”. O importantă indicaţie textuală poate fi citată pentru redarea “Eu am devenit Alfa şi Omega …” Ceea ce Dumnezeu a făgăduit prin sfinţii Săi prooroci, şi la care poporul Său neprihănit a privit înainte cu o nerăbdătoare anticipaţie, va deveni în final un fapt împlinit. Avanpremiera dată lui Ioan este o garanţie a împlinirii finale care va avea loc.
Alfa şi Omega. Vezi cap. 1:8.
Celui ce îi este sete. Adevăratul credincios nu este doritor să adune lucrurile acestei lumi, să fie bogat în bunuri lumeşti. Mai degrabă el este nerăbdător să bea din adâncul bogăţiilor spirituale ale lui Dumnezeu.
Fără plată. Adică “gratuit”. Darul nemuririi poate fi cumpărat “fără bani şi fără plată” (Isa. 55:1).
Izvorul. Compară cu Ioan 4:14; Apoc. 7:17; 22:17.
Vieţii. Pasajul poate fi tradus: “din izvorul acelei ape care este viaţa însăşi”. Aceasta este făgăduinţa nemuririi (1 Cor. 15:53).
7. Cel ce va birui. Adică, conform gramaticii greceşti, continuă să biruiască, sau de obicei [numai normal] biruieşte. Creştinul trăieşte o viaţă biruitoare prin puterea Duhului Sfânt. Poate că va mai face greşeli (vezi 1 Ioan 2:1), dar viaţa sa normală prezintă o imagine a unei creşteri spirituale (cf. Apoc. 2:7,11,17,26; 3:5,12,21).
Aceste lucruri. Adică făgăduinţele date în Apocalipsa, în special lucrurile menţionate în acest capitol.
Dumnezeul lui… fiul Meu. Compară cu Gen. 17:7; 2 Sam. 7:14. Este dată aici făgăduinţa unei legături familiale intime. Păcătosul mântuit prin har va fi primit în familia lui Dumnezeu şi va fi adus într-o relaţie atât de strânsă ca şi cum niciodată nu ar fi păcătuit. Locuitorii lumilor necăzute nu pot fi mai aproape de Dumnezeu şi de Hristos decât va fi păcătosul răscumpărat. Vezi DA 25,26.
8. Dar. Un puternic contrast este prezentat acum.
Fricoşi. Gr. deiloi, “laş”, “fricos”. Cuvântul este întotdeauna folosit în sensul negativ al laşităţii, al timidităţii
nejustificate. Compară cu folosirea lui în Mat. 8:26; Mar. 4:40; verbul înrudit în Ioan 14:27; şi substantivul abstract înrudit în 2 Tim. 1:7. În fiecare caz frica (ca laşitate) este sensul de bază. Fiind îndatoraţi fricii, fricii morale, mulţi eşuează în biruirea în lupta creştină; ei se predau în timpul încercării. Compară cu Mat. 24:13.
Necredincioşi. Adică cei cărora le lipseşte credinţa, în sensul că nu au rămas credincioşi. Ei nu se încred în Dumnezeu până la sfârşit; se dovedesc a nu fi de încredere.
Scârboşi. Gr. bdelussoµ, “a scârbi”, “a se întoarce cu dezgust de la”, “a detesta” înrudit cu verbul bdeoµ, “a puţi”. Substantivul bdelugma apare în Luca 16:15; Apoc. 17:4,5; 21:27.
Ucigaşi. Aici sunt incluşi persecutorii şi ucigaşii copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu de-a lungul istoriei.
Curvari. Gr. pornoi, “adulterin” (vezi 1 Cor. 5:9,10; etc.). Forma feminină este tradusă “desfrânatele” în Luca 15:30. Compară cu Efes. 5:3,5.
Vrăjitori. Gr. pharmakoi, “practicanţi ai artelor magice”. Sensul primar, rădăcina, se referă la magie, farmece, vrăjitorie, şi la folosirea drogurilor pentru a produce o stare de transă. Un corespondent modern al acestei practici antice este spiritismul.
Închinătorii la idoli. O referire la neamurile păgâne tot atât de bine ca şi la creştinii care practică ritualuri păgâne. Compară cu 1 Cor. 5:10; 6:9; 10:7.
Mincinoşii. Incluzând pe cei care predică învăţături false. Vezi Exod. 20:16; vezi PP 309.
Moartea a doua. Vezi cap. 20:6.
9. Unui din cei şapte îngeri. Unul dintre îngerii care ţin urgiile i-a arătat deja lui Ioan judecata curvei celei mari (vezi cap. 17:1). Acum, unul dintre ei (posibil să fie acelaşi, după cum sugerează unii) îi atrage atenţia lui Ioan la Noul Ierusalim, centrul şi locul de domnie al împărăţiei veşnice. Este interesant de notat că în prima ocazie a fost un înger care ţinea un potir al urgiilor cel ce i-a arătat profetului Babilonul tainic, iar acum este tot unul dintre ei care îi arată Noul Ierusalim. Istoric, Babilonul antic şi Ierusalimul au fost duşmani tradiţionali, iar aici, simbolic, ei reprezintă cele două tabere în marea luptă între bine şi rău. Una este reprezentată ca o femeie decăzută (cap. 17:5), iar cealaltă ca o femeie onorabilă (cap. 19:7; 21:2).
Nevasta Mielului. Vezi cap. 19:7; cf. cap. 21:2.
10. În Duhul. Adică în transă, în viziune (vezi cap. 1:10). Transportarea a fost făcută “în viziune” (cf. Eze. 8:3; Dan. 8:2).
Pe un munte mare şi înalt. În viziune lui Ioan i-a părut că ar fi fost dus/aşezat pe un munte mare, înalt. Din acest punct el poate vedea detaliile cetăţii (cf. Eze. 40:2).
Se pogora. Compară cu v. 2.
11. Slava lui Dumnezeu. Aceasta face probabil referire la prezenţa continuă a lui Dumnezeu cu poporul Său de-a lungul veşniciei. Slava care denotă prezenţa Sa nu va părăsi niciodată Noul Ierusalim. Compară cu Exod. 40:34; 1 Împ. 8:11.
Lumina. Gr. phoµsteµr, “un luminător”, “un corp de iluminat”. Cuvântul mai apare în Fil. 2:15 în propoziţia “în care slujiţi ca nişte lumini [luminători] în lume”. “Lumina” cetăţii este “slava” lui Dumnezeu, menţionată în comentariul
precedent (vezi Apoc. 21:23).
Iaspis. Gr. iaspis, vezi cap. 4:3. Pasajul redat literal este: “având slava lui Dumnezeu, luminătorul ei, ca o piatră prea scumpă, ca iaspisul, strălucind”.
Străvezie ca cristalul. Gr. krustallizoµ, “a străluci lumină”, “a scânteia”. Termenul românesc “cristal” este derivat de la krustallizoµ.
12. Un zid mare şi înalt. Astfel de ziduri erau construite în jurul cetăţilor antice pentru apărarea împotriva duşmanilor. Imagistica lui Ioan este împrumutată în parte din descrierea cetăţii pe care a văzut-o Ezechiel (vezi Eze. 48:35). Imaginea este aceea a unei cetăţi cu ziduri şi porţi. Aceştia erau termeni cu care
apostolul era familiar, iar Inspiraţia a ales să-i descopere gloriile cetăţii veşnice în termeni pe care acesta să îi înţeleagă. Limbajul omenesc şi portretizările omeneşti nu pot reprezenta adecvat grandoarea acelei cetăţi cereşti. În imagistica profetică gradul de identitate/acurateţe între imagine şi lucrul în realitate solicită o interpretare
atentă (vezi Eze. 1:10; 40:1).
Douăsprezece porţi. Compară cu cetatea descrisă de Ezechiel (cap. 48:31–34).
Doisprezece îngeri. Noul Ierusalim este zugrăvit ca având drept păzitori ai porţilor îngeri.
Douăsprezece seminţii. Vezi Eze. 48:31–34. Pentru imaginea Israelului spiritual din perspectiva seminţiilor vezi
Apoc. 7:4.
13. Spre răsărit erau trei porţi. Enumerarea lui Ezechiel este în ordinea nord, este, sud, vest (Eze. 48:31–34).
Ordinea lui Ioan este est, nord, sud, vest. Diferenţa nu are, fără îndoială, vreo semnificaţie.
14. Douăsprezece temelii. Numărul “doisprezece” este notat de cinci ori în vs. 12–14. Pentru semnificaţia numărului doisprezece vezi cap. 7:4.
Doisprezece apostoli. Biserica Noului Testament este construită pe fundaţia apostolilor şi a profeţilor (Efes. 2:20).
15. Trestie. Compară cu Eze. 40:3; Apoc. 11:1. Aici actul măsurătorii şi afirmarea măsurilor sunt notate, fără îndoială, pentru a da asigurare cu privire la caracterul adecvat şi dimensiunea suficientă ale căminului ceresc (cf. Ioan 14:2).
16. Patru colţuri. Este o frumuseţe intrinsecă în proporţii corecte, raport de echilibru desăvârşit şi armonie. Pentru diferite obiecte în patru colţuri vezi Exod. 27:1; 28:16; 30:2; 39:9; 2 Cron. 3:8; Eze. 41:21; 43:16; 45:2; 48:20.
Douăsprezece mii de prăjini. O prăjină (stadion) este aproape 185 m. (vezi Vol. V. p. 50). Astfel 12.000 de prăjini ar fi aproape 2.218 km. Textul nu specifică dacă această măsură este a circumferinţei sau doar a unei feţe. Dacă prima variantă este corectă atunci cetatea ar măsura aproape 551.4 km. Pentru obiceiul de a măsura o cetate după circumferinţa ei vezi The Letter of Aristeas 105.
Deopotrivă. Diferite încercări au fost făcute pentru a explica dimensiunile cetăţii. Este dificil de a vizualiza o cetate ridicându-se la 12.000 de prăjini (sau 3.000) (vezi mai sus la “douăsprezece mii de prăjini”). Unii, deşi fără a nega realitatea cetăţii, cred că măsurile de aici, ca şi cele ale zidului, sunt după “măsura … îngerului”
(vezi v. 17). Ei susţin că este aproape imposibil ca dimensiunile omeneşti să fie intenţionate aici. Alţii indică o similaritate între dimensiunea cetăţii descrisă aici şi cea din viziunea iudaică. Această problemă este
discutată astfel în Midrash: “De unde lungimea şi lăţimea şi înălţimea [Ierusalimului]? Şi s-a lărgit şi a crescut
mereu în sus, Eze. 41:7. A fost o învăţătură, a spus R. EliÔezer b. JaÔaqob, Ierusalimul se va ridica în cele din urmă şi se va înălţa pe tronul slavei şi Îi va spune lui Dumnezeu: ‘Locul este prea strâmt pentru mine; fă-mi loc, ca să pot să mă aşez’ Isa. 49:20” (Pesiqtha 143a, citat în Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 3, p. 849).
Sunt însă alţii care atribuie cuvântului tradus aici prin “deopotrivă” (isos) sensul de “proporţie” şi cred că chiar dacă lungime şi lăţimea pot fi egale, înălţimea va fi proporţională cu celelalte dimensiuni. Acest lucru este posibil, deşi este dificil de demonstrat o astfel de definiţie fie din surse biblice, fie din cele clasice. O altă interpretare permite lui isos să-şi păstreze sensul obişnuit, dar face observaţia că cuvântul tradus aici înălţime (hupsos) poate însemna nu numai “înălţime”, ci şi “partea cea mai înaltă”, “vârful”, “culmea”, “coroana”. Dacă hupsos este înţeles în acest sens, Ioan vrea să spună că circumferinţa vârfului zidului este aceeaşi cu cea a părţii de jos a acestuia.
Indiferent de neclarităţile problemei referitoare la proporţiile exacte ale cetăţii, este sigur că gloriile cetăţii cereşti vor întrece cu mult cea mai bogată imaginaţie. Nu trebuie să se teamă nimeni, căci va fi loc destul pentru toţi cei ce vor dori să aibă rezidenţa acolo. În casa Tatălui “sunt multe locaşuri” (Ioan 14:2).
17. A măsurat şi zidul. Pe baza etalonului Noului Testament pentru un cot ca 44,5 cm. (vezi Vol. V, p. 50), 144 de coţi ar fi aproape 64 m. Ioan nu spune că această măsură reprezintă înălţimea zidului. Unii au presupus că poate fi măsura grosimii acestuia.
Îngerul. În greacă “îngerul” nu are articol hotărât. Pasajul redă astfel: “după măsura oamenilor, chiar a unui înger”. Sensul este pe undeva obscur. Din această cauză unii îndeamnă să ne abţinem de la aplicarea dogmatică a unor simple standarde omeneşti la măsurile Noului Ierusalim. Indiferent de dimensiuni putem sta liniştiţi că totul este desăvârşit. Sfinţii vor înţelege semnificaţia simbolurilor lui Ioan când vor vedea cetatea.
18. [Construcţia] Zidul[ui]. Gr. endomeµsis, “o zidire [construcţie] în”, de la doµmaoµ, “a zidi”, “a construi”. Cuvântul apare doar aici în Noul Testament. Josephus (Antiquities xv. 9. 6) îl foloseşte când se referă la un dig portuar, un zid maritim construit în mare ca o inserţie în apă. Aici endomeµsis se poate referi la o inserţie în zid
ca şi cum zidul ar fi încrustat, sau presărat, cu iaspis.
Iaspis. Vezi cap. 4:3.
Aur curat. Structura cetăţii apare ca având transparenţa sticlei. Frumuseţea sa strălucitoare schimbă cu siguranţă orice rază de lumină care cade pe ea.
19. Împodobite. Gr. kosmeoµ, “a aranja” (cf. v. 2).
Pietre scumpe de tot. Douăsprezece feluri de pietre preţioase sunt enumerate ca fiind parte în fundaţie. Nu toate dintre acestea pot fi identificate de un bijutier modern, şi nu se câştigă mult nici dintr-o comparaţie bijuteriile din pieptarul marelui preot (Exod. 28:17–20). Nici sursele antice şi nici cercetătorii moderni nu concordă în identificarea tuturor acestor pietre. Unele din sugestiile lor sunt enumerate mai jos în dreptul respectivelor pietre.
Iaspis. Vezi cap. 4:3.
Safir. Probabil lapislazuli, o piatră transparentă de un albastru azuriu de mare duritate.
Halchedon. Identificarea acestei pietre este incertă. Traducerea Revised Standard Version redă “agat”. Unii sugerează o nestemată de culoare verzuie.
Smaragd. Considerată a fi o nestemată de o culoare verde strălucitor.
20. Sardonix. Probabil un onix cu straturi roşii şi maro pe un fundal alb.
Sardiu. Considerată a fi o nestemată de culoare roşiatică. Traducerea Revised Standard Version redă “carneol”, o varietate roşiatică de calcedonie.
Hrisolit. Literal, “piatră aurie”. O piatră de culoare galbenă cu o identificare incertă.
Beril. Considerată a fi o nestemată ce culoarea verdelui marin.
Topaz. Considerată a fi o piatră de o culoare galbenă mai mult sau mai puţin transparentă folosită de antici pentru a face atât sigilii cât şi nestemate. Unii cred că este intenţionat aici hrisolitul de culoare aurie.
Hrisopraz. Hrisoprazul modern este o nestemată transparentă de o culoare verde vegetal proaspăt. Există totuşi incertitudine dacă la această piatră se face referire sau nu.
Iacint. Probabil o nestemată de culoare purpurie. Unii identifică iacintul cu safirul modern.
Ametist. Considerată a fi o nestemată de culoare purpurie.
21. Un singur mărgăritar. Mărimea nestematelor enumerate este dincolo de capacitatea umană de înţelegere.
22. Templu. Gr. naos, cuvântul pentru sanctuar este limitat la locurile Sfânta şi Sfânta Sfintelor, fără a include curţile exterioare şi celelalte clădiri. Pentru hieron, cuvânt care se referă la întregul complex sfânt vezi Luca 2:46; Apoc. 3:12.
Sanctuarul pământesc era un simbol al locului prezenţei lui Dumnezeu. Din pricina păcatului lor Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden şi din prezenţa lui Dumnezeu. Atunci când păcatul va fi înlăturat biserica va fi din nou în stare să locuiască în prezenţa Sa, şi nici o construcţie nu va mai fi necesară pentru a simboliza locul prezenţei lui Dumnezeu.
23. N-are trebuinţă. Corpurile de iluminat nu vor mai fi necesare pentru a da lumină cetăţii. Glorioasa strălucire a
prezenţei Dumnezeu va da lumină mai mult decât suficient (cf. Isa. 60:19,20). Lucrurile materiale nu sunt indispensabile planului lui Dumnezeu; în prezenţa Sa însă toate sunt lăsate de ruşine (cf. Isa. 24:23). Luminile create nu pot întrece în lumină slava necreată a prezenţei divine.
24. Neamurile. O descriere a celor mântuiţi din “orice neam, orice seminţie, orice norod şi din orice limbă” (Apoc. 7:9; cf. Isa. 60:3,5).
Împăraţii. Imaginea este împrumutată din Vechiul Testament (vezi Isa. 60:11).
25. Nu va mai fi noapte. Fără îndoială din pricina circumstanţelor menţionate la v. 23 (cf. Zah. 14:7).
26. Neamurilor. Compară cu v. 24.
27. Nimic întinat. Fără îndoială o aluzie la Isa. 52:1. Mare parte din imagistica descrierii folosite de Ioan pentru Sfânta cetate este împrumutată din scrierile profeţilor din vechime care au descris gloriile Ierusalimului care ar fi putut fi. Ioan descrie cetatea care va fi (vezi Eze. 48:35).
Trăieşte în spurcăciune. Vezi v. 8.
În minciună. Vezi v. 8.
Cartea vieţii. Vezi Fil. 4:3.
COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 21
Apocalipsa capitolul 20
1. Am văzut. Evenimentele descrise în cap. 20 urmează imediat după cele prezentate în cap. 19.
Pogorându-se. Ioan nu a văzut îngerul direct pe pământ, ci în desfăşurarea actului coborârii.
În mână. Sau, “pe mână”, probabil indicând faptul că lanţul atârna de mâna îngerului.
Cheia. Faptul că îngerul poartă cheia arată că Cerul deţine întregul control al evenimentelor. Balaurul nu va putea evita aruncarea sa în Adânc.
Adâncului. Gr. abussos (vezi cap. 9:1). Aceasta este o viziune simbolică. Adâncul nu este vreo peşteră subterană sau vreo prăpastie căscată altundeva în univers. Ioan descrie o imagine profetică ce s-a descoperit înaintea ochilor săi miraţi. În viziune el a văzut o prăpastie adevărată, dar închiderea balaurului în acest Adânc a fost
mai mult o cale simbolică de a arăta că acţiunile Satanei vor fi aduse la un sfârşit. Acest lucru este făcut clar de afirmaţia care arată scopul acestei încarcerări: “ca să nu mai înşele Neamurile” (cap. 20:3).
Felul în care acţiunile Satanei vor fi aduse la un sfârşit este clar din context şi din alte părţi ale Scripturii care arată că pământul va fi complet depopulat la a doua venire a lui Hristos. Conform cap. 19:19–21 toţi cei răi sunt distruşi la venirea Sa (vezi comentariile respective). În acelaşi timp cei neprihăniţi vor fi “răpiţi … în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (1 Tes. 4:17).
Limbajul lui Pavel arată că la a doua venire a lui Hristos El nu Îşi va instaura împărăţia pe pământ; altfel de ce ar mai fi nevoie să ia pe toţi cei sfinţi de pe pământ? Instaurarea sa are loc după terminarea mileniului, când Noul Ierusalim coboară (Apoc. 21:1–3). Faptul că Isus îi ia pe sfinţi de pe pământ la venirea Sa este implicat mai mult şi în Ioan 14:1–3. În mângâierea cu care dorea să liniştească durerea apostolilor cu privire la despărţirea de El, Isus le-a spus că pleca la casa Tatălui Său, unde avea să le pregătească un loc. Apoi El s-ar întoarce pentru a-i lua şi a fi cu El. Compară cu Ioan 13:36; 17:24. Aceste locaşuri sunt fără îndoială în Noul Ierusalim, care nu este transferat pe pământ până la sfârşitul mileniului (vezi Apoc. 21:1–3).
Grupul celor ce sunt luaţi pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh îi include atât pe cei neprihăniţi dintre cei morţi, care sunt înviaţi la vremea venirii, cât şi pe cei neprihăniţi dintre cei vii, care sunt “schimbaţi” (1 Cor. 15:51; 1 Tes. 4:16,17). Adunarea sfinţilor înviaţi îi cuprinde pe toţi neprihăniţii care au trăit vreodată pe pământ. Sunt două învieri principale, şi anume a celor ce “vor învia pentru viaţă” şi a celor ce “vor învia pentru judecată” (Ioan 5:29; Faptele Ap. 24:15). La aceste învieri “toţi cei din morminte … vor ieşi afară din ele” (Ioan 5:28,29). Unii au insistat că expresia “cei morţi în Hristos” (1 Tes. 4:16) îi include doar pe creştinii care au murit, sfinţii din Vechiul Testament nefiind în această categorie. Însă fragmentele scripturistice de mai sus arată că toţi neprihăniţii ies la învierea celor drepţi. Expresia “cei morţi în Hristos” nu trebuie să îi excludă pe sfinţii Vechiului Testament, căci ei au murit cu speranţa aţintită asupra lui Mesia ce urma să vină. Învierea lor este dependentă de învierea lui Hristos, căci numai “în Hristos vor învia toţi” (1 Cor. 15:22). Învierea celor neprihăniţi este descrisă mai pe larg la “prima înviere” (Apoc. 20:5,6).
Destul de multă confuzie a fost adusă în doctrina mileniului de aceia care nu au reuşit să realizeze că făgăduinţele vechiului Israel au fost condiţionate de ascultare. Multe teorii fanteziste au fost avansate de către aceia care încearcă să găsească împlinirea acestor făgăduinţe din vechime
în imaginea escatologică a Noului Testament. Asta este mai mult decât au intenţionat scriitorii Noului Testament. Inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu aceştia din urmă prezintă o imagine consistentă a evenimentelor ultimelor zile. Ei arată cum evenimentele care ar fi avut o împlinire diferită dacă poporul iudeu ar fi acceptat destinul lor divin vor fi împlinite cu privire la biserica Noului Testament. Ei arată adevărata poziţie a evreilor în vremurile Noului Testament şi nu acordă nici un loc special evreilor ca naţiune. Într-una din parabolele Sale Isus a descoperit clar că atunci când poporul iudeu l-a respins pe Hristos “împărăţia lui Dumnezeu” a fost luată de la ei “şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (vezi Mat. 21:43).
Iudeul stă acum pe aceeaşi poziţie în relaţia cu Dumnezeu ca şi grecul/neamurile (vezi Rom. 11). Pentru o discuţie extinsă a rolului evreilor în profeţia biblică şi natura condiţionale a profeţiilor făcute cu privire la ei vezi Vol. IV, p. 25–38. O studiere amănunţită a tuturor acestor dovezi arată că evreii ca naţiune nu joacă un rol special în evenimentele mileniului. Ca indivizi, cei care de-a lungul secolelor erei creştine L-au primit pe Isus Hristos sunt mântuiţi ca membri ai bisericii creştine. Alături de alţi sfinţi ei sunt ridicaţi din mormintele lor la prima înviere şi luaţi de pe pământ. Cei care persistă în respingerea lor faţă de Mesia vor fi înviaţi la a doua înviere (vezi Apoc. 20:5).
Mutarea tuturor sfinţilor în ceruri şi distrugerea tuturor celor răi aflaţi în viaţă (vezi mai sus) lasă pământul complet depopulat. Mai mult decât atât, înspăimântătoarele convulsii ale naturii ce au loc în timpul celor şapte plăgi finale (vezi cap. 16:18–21) fac din pământ o scenă a pustiirii totale. Trupuri moarte sunt împrăştiate pe toată suprafaţa sa (vezi cap. 19:17–21). Este deci rezonabil să vedem în acest abussos un simbol al pământului pustiit pe care Satana va fi închis în timpul miei de ani. În Septuaginta la Gen. 1:2 abussos traduce termenul ebraic tehom,
“adânc”, cuvânt ce descrie suprafaţa pământului aşa cum apărea în prima zi a creaţiunii, “pustiu [fără formă] şi gol.”
Lanţ. Simbol al încarcerării. Nu este prefigurată aici nici o înlănţuire cu un lanţ literal.
2. A pus mâna. Gr. krateoµ, “a ţine”, “a prinde cu putere”.
Balaur … Satana. Aceasta se referă înapoi la cap. 12:9, unde aceeaşi listă de nume apare (vezi comentariile respective).
L-a legat. Legarea balaurului este simbolică pentru restrângerea acţiunilor Satanei. Cei răi vor fi ucişi la a doua venire a lui Hristos. Cei neprihăniţi vor fi luaţi la ceruri. Satana şi îngerii săi vor fi închişi pe un pământ pustiit; nu va fi deci nici măcar un membru al neamului omenesc lăsat în viaţă pe pământ astfel ca Satana să îşi mai poată folosi asupra sa puterile lui înşelătoare. În aceasta va consta legarea lui (vezi v. 1).
O mie de ani. Unii comentatori iau aceasta ca fiind o perioadă profetică, adică 360.000 de ani literali, bazându-şi interpretarea pe faptul că aceste versete sunt simbolice, şi deci şi perioada de timp trebuie interpretată tot simbolic. Alţii indică faptul că această profeţie conţine un amestec de elemente literale şi deci nu este neapărat necesar să înţelegem expresia simbolic. Acest comentariu susţine poziţia că mia de ani este o perioadă literală.
3. Adânc. Vezi v. 1.
A pecetluit. Gr. sphragizoµ, “a sigila”. Pentru funcţia peceţilor antice vezi cap. 7:2. Sigiliul de faţă poate fi comparat cu cel pus pe mormântul lui Isus (Mat. 27:66). Sigiliul simbolizează faptul că Satana va fi efectiv ţinut în frâu în perioada de timp indicată.
Înşele Neamurile. Lucrarea de înşelare a Satanei va fi întreruptă prin depopularea pământului. Nu va mai fi nimeni pe care să îl înşele (vezi v. 1).
Trebuie. Gr. dei, “este necesar”. Dei sugerează necesitatea bazată pe motive morale. Aici este o necesitate pentru că Dumnezeu vrea să fie aşa, ca parte a planului Său divin.
Dezlegat. Aici este reprezentat procesul invers al legării diavolului la a doua venire a lui Hristos. Satana este pus din nou în poziţia de a înşela pe oameni, de a lucra voia sa cu ei în opoziţie cu Dumnezeu. Lucrarea sa înşelătoare fusese întreruptă de depopularea pământului. Eliberarea sa va fi deci îndeplinită prin repopularea pământului, un eveniment produs de învierea celor nelegiuiţi la sfârşitul celor o mie de ani (vezi v. 5). Aceşti noi înviaţi vor fi subiecţii înşelătoriilor satanice pe măsură ce el intenţionează să-şi încerce puterile în ultima sa luptă cu Iehova.
Puţină vreme. Cât de lungă va fi această “puţină” vreme nu suntem informaţi. Va fi însă destul timp pentru Satana să-i organizeze pe cei înviaţi pentru asaltul asupra Noului Ierusalim.
4. Scaune de domnie. Simboluri ale autorităţii de exercitare a conducerii ca împărat (cap. 13:2), sau ca judecător (Mat. 19:28).
Judecata. Gr. krima “sentinţă”, “verdict”, “o decizie prezentată”. Aici krima pare să însemne autoritatea de a formula o sentinţă. Pasajul nu se referă la un verdict în favoarea neprihăniţilor. Sfinţii sunt cei care stau pe scaunele de domnie, fapt care arată că ei sunt aceia care vor pronunţa sentinţa. Pasajul este fără îndoială o aluzie la Dan. 7:22, unde profetul notează că “Cel îmbătrânit de zile … a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt”. Pentru “dreptate” Septuaginta la Daniel redă krisis, “actul judecăţii” în timp ce versiunea greacă Theodotion redă krima.
Lucrarea judecăţii la care face referire descoperitorul este fără îndoială cea amintită de Pavel: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? … Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:2,3). Lucrarea judecăţii va implica fără îndoială o investigaţie amănunţită a celor scrise depre oamenii nelegiuiţi, astfel ca fiecare om să fie convins de justeţea actului lui Dumnezeu în distrugerea celor răi (vezi DA 58). Vezi GC 660,661.
Sufletele. Vezi Apoc. 6:9; cf. Ps. 16:10.
Li se tăiase capul. Gr. pelekizoµ, literal, “a tăia cu o secure”, particular “a decapita”. Cuvântul vine de la pelekus, “o secure”. Securea era instrumentul obişnuit folosit la execuţiile din Roma antică. Mai târziu a fost înlocuită cu sabia.
Mărturiei lui Isus. Vezi cap. 1:2,9, aici mărturia lor despre Isus.
Cuvântului lui Dumnezeu. Vezi cap. 1:2,9.
Nu se închinaseră. Cu alte cuvinte ei au luat aminte la avertizarea celui de-al treilea înger (cap. 14:9–12) şi au refuzat să dea ascultare puterii reprezentate de fiară, în ciuda ameninţării cu boicotul şi moartea (vezi cap. 13:15–17). Aici sunt menţionate doar două clase de sfinţi, martirii şi biruitorii fiarei. Asta nu înseamnă că numai aceştia sunt singurii care-şi împart domnia milenială, căci s-a arătat deja că toţi neprihăniţii morţi (şi nu doar martirii) se ridică la înviere (vezi Apoc. 20:1; cf. Dan. 12:2). Probabil doar martirii şi biruitorii fiarei sunt prezentaţi aici pentru că ei îi reprezintă pe cei ce au suferit cel mai mult. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 2.
Au înviat. Expresia greacă poate fi tradusă fie cu “au trăit”, fie cu “au înviat”. Contextul pare să favorizeze a doua traducere, altfel declaraţia “aceasta este prima înviere” (v. 5) nu are antecedentul potrivit. În orice caz biruitorii fiarei sunt în viaţă în perioada de timp desfăşurată imediat înaintea venirii Fiului omului, iar majoritatea, dacă nu cumva toţi, nu vor avea nevoie de înviere (vezi v. 1) De aici unii sugerează că expresiei “au înviat” ar trebui să i se dea sensul de “a primi dreptul”, iar “şi” să fie înţeles ca un termen explicativ astfel: “Ei au înviat, adică au împărăţit cu Hristos”.
Împărăţit. Întrebarea se ridică: asupra cui vor domni sfinţii dacă toţi cei răi au fost deja distruşi? Despre ei spune că vor împărăţi “cu Hristos”. Când al şaptelea înger a sunat din trâmbiţa sa “împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” (cap. 11:15). Daniel vorbeşte despre “domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt” (cap. 7:27).
Sfinţii au fost sub stăpânirea opresivă a împăraţilor care s-au îmbătat cu vinul curviei Babilonului (vezi Apoc. 18:3).
Acum s-a întors roata.
Este adevărat, cei răi sunt morţi (vezi cap. 20:2), dar ei se vor întoarce la viaţă la sfârşitul perioadei de o mie de ani (vezi v. 5). Ei sunt închişi pentru ca mai târziu să primească pedeapsa. În acelaşi timp sfinţii desfăşoară lucrarea judecăţii pentru a determina măsura pedepsei ce urmează a fi atribuită. După ce nelegiuiţii se întorc la
viaţă sunt zdrobiţi într-o usturătoare înfrângere şi apoi distruşi complet (vezi cap. 14:10; 20:9).
Cu Hristos. Domnia milenială este în ceruri cu Hristos, şi nu pe pământ aşa cum afirmă mulţi comentatori ai Bibliei (vezi v. 2; vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 2).
O mie de ani. Vezi v. 2.
5. Ceilalţi morţi. Aici se face fără îndoială referire la morţii nelegiuiţi, cei care de la începutul timpului au mers în morminte fără Hristos şi cei care au pierit la a doua venire a lui Hristos. Acest lucru reiese clar din faptul că toţi morţii neprihăniţi sunt înviaţi la prima înviere. De aceea “ceilalţi morţi” trebuie să se refere la morţii nelegiuiţi (vezi v. 2).
Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru omiterea frazei “ceilalţi morţi nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani”, deşi este susţinută în general preponderenţa dovezilor în favoarea reţinerii ei. Doctrina celei de-a doua învieri nu se bazează, în orice caz, pe această afirmaţie. Este cât se poate de clar implicită în acest capitol. Dacă neamurile se unesc cu Satana în asaltul său asupra taberei sfinţilor (v. 9), înseamnă că trebuie să fie aduşi la viaţă. Expresia “a doua înviere” este derivată din observaţia că sunt doar două învieri majore (Ioan 5:28,29; Faptele Ap. 24:15) iar învierea celor neprihăniţi este numită “prima înviere” (vezi Apoc. 20:2,4).
Fragmentul “ceilalţi morţi nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” este ca o paranteză. Propoziţia care urmează, “Aceasta este întâia înviere”, este în strânsă legătură cu învierea la care se face referire în v. 4.
Pentru o discuţie a aspectelor textuale ale v. 5 vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 1.
N-au înviat. Vezi v. 4.
S-au sfârşit. Propoziţia acesta ar putea fi mai bine tradusă: “până nu se vor fi împlinit”.
Întâia înviere. Adică cea menţionată în v. 4 (vezi comentariile respective).
6. Fericiţi. Gr. makarios (vezi Mat. 5:3).
Sfinţi. Gr. hagios (vezi Rom. 1:7).
A doua moarte. Adică moartea care vine asupra celor nelegiuiţi după învierea lor la sfârşitul celor o mie de ani (v. 14; cap. 21:8). Prima moarte este moartea care vine asupra tuturor (1 Cor. 15:22; Evr. 9:27). Toţi, atât cei neprihăniţi cât şi cei nelegiuiţi, sunt înviaţi din această moarte (Ioan 5:28,29). Cei neprihăniţi vin din mormintele lor nemuritori (1 Cor. 15:52–55). Cei nelegiuiţi sunt înviaţi pentru a-şi primi pedeapsa şi a muri de moarte veşnică
(Apoc. 20:9; 21:8). Dumnezeu îi distruge, atât suflet cât şi trup, în iad (gheenă) (Mat. 10:28). Asta înseamnă nimicire. “A doua moarte” este exact opusul unei vieţi veşnice sub tortură, aşa cum învaţă unii despre soarta celor nelegiuiţi (vezi Mat. 25:41).
Putere. Gr. exousia, “autoritate”. A doua moarte nu va putea afecta pe cei mânuiţi.
Preoţi. Vezi Apoc. 1:6; cf. Isa. 61:6.
Ai lui Dumnezeu. Adică, în compania lui Dumnezeu. În acelaşi fel “ai lui Hristos” înseamnă în compania lui Hristos. Sau, expresiile “ai lui Dumnezeu” şi “ai lui Hristos” pot semnifica respectiv, a sluji lui Dumnezeu şi a sluji lui Hristos.
Împărăţi. Vezi v. 4; vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 2.
7. Dezlegat. Legarea a rezultat din mutarea tuturor celor neprihăniţi la ceruri şi uciderea tuturor nelegiuiţilor contemporani celei de-a doua veniri (vezi v. 2). Dezlegarea va fi făcută prin învierea celor nelegiuiţi care vor deveni astfel subiecţii Satanei în practicarea vicleniilor sale înşelătoare.
8. Temniţa. Temniţa sa este “Adâncul”, pământul pustiit la a doua venire a lui Hristos, unde Satana a fost legat în timpul miei de ani (vezi v. 1). Satana trebuie eliberat pentru a organiza oştirea nelegiuiţilor înviaţi. Acesta va fi ultima sa încercare de a se împotrivi lui Dumnezeu înainte de distrugere.
Neamurile … Gog şi Magog. Aceşti termeni reprezintă oştirile celor nemântuiţi din toate timpurile care au înviat la a doua înviere. Pentru o discuţie asupra numelor “Gog” şi “Magog” şi o aplicaţie a acestor simboluri în profeţia Vechiului Testament vezi Eze. 38:1,2.
Război. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează redarea “pentru [acel] război”. Articolul hotărât accentuează un anume război, ultimul conflict între Dumnezeu şi cei care s-au răzvrătit împotriva Lui. Vezi GC 663–665.
Nisipul mării. Adică dincolo de orice putere de calcul (cf. Gen. 22:17). Această oştire este compusă din toţi cei nemântuiţi de la întemeierea lumii.
9. Faţa pământului. Compară cu o expresie similară din Hab. 1:6. Cei răi, sub conducerea Satanei, mărşăluiesc împotriva taberei celor neprihăniţi.
Tabăra. Gr. paremboleµ, “tabără”, un compus din para, “alături” şi ballo, “a pune”, “a aşeza”, “a arunca”. Paremboleµ este folosit în referirea la barăcile soldaţilor sau forturi (Acts 21:34,37), la armatele în linie de luptă (Evr. 11:34), la o tabără de oameni (Evr. 13:11,13). Aici paremboleµ descrie Noul Ierusalim.
Cetatea prea iubită. Sau, “chiar şi cetatea cea iubită”. Cetatea prea iubită este Noul Ierusalim (cap. 21:10). Unii
cercetători au făcut diferenţă între tabără şi cetate. Este totuşi clar că sfinţii se află în interiorul cetăţii la momentul asediului (vezi EW 292,293). Faptul că “cetatea cea iubită” este încercuită arată clar că a coborât, deşi coborârea efectivă nu este descrisă până la cap. 21:1,9,10. Unul din evenimentele semnificative ce urmează celor o mie de ani este coborârea lui Hristos, a sfinţilor şi a Cetăţii sfinte. Naraţiunea este făcută cu o extremă economie de cuvinte, dar derularea evenimentelor este clară când întregul context este examinat.
Un foc. Acesta se referă fără îndoială la un foc literal ca mijloc de distrugere.
I-a mistuit. Literal, “i-a mâncat de tot”. Forma verbului în greacă denotă acţiunea finalizată. Cei răi sunt nimiciţi. Ei suportă “a doua moarte” (vezi v. 6). Nu există aici nici o aluzie la vreo tortură veşnică într-un iad care arde pentru totdeauna (cf. Iuda 7).
10. Iazul de foc. Vezi cap. 19:20. Aici iazul de foc este suprafaţa pământului transformată într-o mare de flăcări care, în acelaşi timp, îi mistuie pe cei nelegiuiţi şi curăţeşte pământul.
Este. Acest cuvânt este adăugat. Contextul sugerează adăugarea cuvintelor “erau aruncaţi”. Vezi cap. 19:20.
Vor fi munciţi. Forma verbului este la plural. Subiectul verbului îl constituie diavolul, fiara şi proorocul mincinos. Ar trebui notat că fiara şi proorocul mincinos nu sunt creaturi literale ci simbolice.
În vecii vecilor. Vezi cap. 14:11.
11. Scaun de domnie. Un simbol al autorităţii, în acest caz al autorităţii de a conduce judecata. Scaunul de domnie este “alb” sugerând probabil puritatea şi justeţea hotărârilor la care se ajunge. Este descris de asemenea şi ca “mare”, probabil cu referire la foarte importantele hotărâri la care se ajunge.
Cel ce şedea. Identitatea persoanei care stătea pe scaunul de domnie nu este afirmată şi rămâne nesigură.
Scripturile Îl prezintă atât pe Hristos (Rom. 14:10) cât şi pe Tatăl (Evr. 12:23) ca stând la judecată. În Apoc. 4:2,8,9; 5:1,7,13; 6:16; 7:10,15; 19:4; 21:5 Tatăl este Cel prezentat ca stând pe scaunul de domnie ca judecător divin. Cei doi lucrează în strânsă unitate (vezi Ioan 10:30). Actul oficial al Unuia devine actul oficial al Celuilalt. Aici este fără îndoială Hristos cel care conduce (vezi GC 666).
Au fugit. Un indiciu al puterii absolute a Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a existenţei trecătoare a lumii prezente (Ps. 102:25,26; 104:29,30; Isa. 51:6; Mar. 13:31; 2 Pet. 3:10). Ordinea veşnică a lucrurilor va fi de un tip cu totul nou (Apoc. 21:1–5).
12. Morţi. Acest fragment se referă bineînţeles la cei înviaţi la a doua înviere (vezi vs. 5,7).
Mari şi mici. Statura avută de o persoană în viaţă nu are nici o greutate în această întâlnire cu Dumnezeu. Mulţi aflaţi în poziţii înalte în lume au scăpat, în viaţă fiind, de o răsplată pe măsura faptelor lor nelegiuite. În această socoteală finală cu Dumnezeu nu va mai fi posibilă nici o eschivare din faţa judecăţii depline.
Cărţi. Acestea sunt cărţile conţinând înregistrarea vieţilor oamenilor. Nici o sentinţă căzută asupra unuia dintre cei
nelegiuiţi nu va fi arbitrară, părtinitoare sau nedreaptă. Pentru o clasificare a acestor cărţi vezi Dan. 7:10.
O altă carte. Adică “încă o carte”.
Cartea vieţii. Vezi Fil. 4:3; cf. Luca 10:20.
După faptele lor. Vezi Rom. 2:6. Dovada care stă deschisă înaintea tuturor pentru a fi văzută şi evaluată.
13. Marea … Moartea … Locuinţa morţilor. Aceste cuvinte denotă universalitatea celei de-a doua învieri implicate în v. 12. Nici un om nu poate evita apariţia în persoană înaintea lui Dumnezeu şi a scaunului Său de domnie. Moartea şi locuinţa morţilor se găsesc împreună în cap. 1:18; 6:8. Pentru o definiţie a “Locuinţei morţilor” vezi Mat. 11:23.
14. Moartea şi Locuinţa morţilor. Moartea şi Locuinţa morţilor sunt aici personificate. Aruncarea lor în iazul de foc reprezintă un sfârşit al morţii şi al tărâmului morţilor. Nu vor mai avea niciodată parte de noul pământ; ele sunt fenomene muritoare care aparţin numai acestei lumi. Moartea este duşmanul final care va fi distrus (1 Cor. 15:26,53–55).
Iazul de foc. Vezi v. 10.
Moartea a doua. Vezi v. 6.
15. Oricine. Numai numele celor credincioşi vor fi păstrate în cartea vieţii. Numele celor care nu vor răbda până la sfârşit vor fi şterse (cap. 3:5). Mulţi nu au avut niciodată numele lor scrise aici, căci cartea conţine numai numele acelora care la un moment al vieţii au exprimat credinţa lor în Hristos (vezi Luca 10:20).
Iazul de foc. Vezi v. 10. Compară cu Mat. 25:41,46; Apoc. 21:8.
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 20
Nota 1.
Apoc. 20:5 prezintă o anume problemă textuală. Fraza “Ceilalţi morţi n-au înviat până
nu s-au sfârşit cei o mie de ani” nu se găseşte în anumite manuscrise. Astfel s-a ridicat
întrebarea privitoare la autenticitatea acestui pasaj. În rândurile următoare este prezentată o
examinare a indicaţiilor textuale (vezi cap. 1:3) care prezintă problema.
Există şase mărturii unciale principale pentru cartea Apocalipsa: (1) Chester Beatty
Papyri din secolul al III-lea, denumit P, cel mai vechi martor substanţial pentru această
carte, şi câteva fragmente de papirus, (2) Sinaiticus (denumit a) din secolul al IV-lea, (3)
Alexandrinus (denumit A) din secolul al V-lea, (4) Ephraemi Rescriptus (denumit C) din
secolul al V-lea, (5) Porfirianus (denumit P) din secolul al IX-lea sau al X-lea, şi (6) un
manuscris Vatican denumit câteodată B, dar care nu trebuie să fie confundat cu Codex
Vaticanus din secolul al IV-lea în general denumit B. Cartea Apocalipsa a fost pierdută din
Codex Vaticanus, aşa că deficienţa a fost sprijinită prin substituirea unui manuscris din
secolul al VIII-lea denumit diferit, Vatican gr. 2066, 046, sau a 1070.
În afară de aceste mărturii unciale sunt o sumedenie de manuscrise minuscule de o dată
comparativ târzie.
Ar trebui notat că aceste manuscrise antice nu sunt toate complete. Unele foi lipsesc cu
desăvârşire, iar altele au fost trunchiate. Uneori lipsesc secţiuni întregi. De exemplu, aşa
cum s-a notat deja, întreaga carte Apocalipsa s-a pierdut din Codex Vaticanus. Chester
Beatty Papyri al Apocalipsei conţine doar secţiunea de la cap. 9:10 la 17:2, cu anumite
rânduri lipsind din foile existente. Mărturia acestor importante unciale cu privire la cele
scrise în cap. 20:5 este deci necunoscută. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la mărturia
manuscrisului Ephraemi Rescriptus (C) şi cea a manuscrisului Porfirianus (P), căci întreg
capitolul 12 lipseşte în C, şi primele nouă versete ale capitolului în P. Această secţiune a
Apocalipsei lipseşte şi din anumite manuscrise minuscule.
Versiunea Peshitta – secolul al V-lea devreme – nu a conţinut niciodată cărţile 2 Petru, 2
Ioan, 3 Ioan, Iuda sau Apocalipsa pentru că Biserica Siriană nu le-a recunoscut drept
canonice. Textul Apocalipsei care apare în ediţiile tipărite moderne ale versiunii Peshitta
din 1627 a fost împrumutat dintr-o traducere siriacă târzie cunoscută sub numele de
Harkleian.
De aceea, autenticitatea frazei în chestiune trebuie să fie evaluată pe baza celorlalte
mărturii care au rămas, şi care sunt comparativ într-un număr mic. De fapt mărturiile antice
ale cărţii Apocalipsa sunt mult mai puţine la număr decât cele ale evangheliilor, ale cărţii
Faptele Apostolilor sau ale epistolelor pauline.
Din acele manuscrise care conţin această secţiune din Apocalipsa, fraza “Ceilalţi morţi
n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” este omisă din Sinaiticus (a), un număr de
minuscule, şi versiunile siriace. Este găsită în Alexandrinus (A) şi în 046, dar şi într-un
mare număr din minuscule. Procesul prin care este determinată autenticitatea unei redări
este prea complex pentru a fi discutat aici, dar pe baza dovezilor existente cercetătorii
acceptă în general ca autentică fraza în discuţie. Din această cauză apare în majoritatea
traducerilor. Faptul că unii traducători pun fraza în paranteze nu înseamnă neapărat că ei se
îndoiesc de autenticitatea sa; o pot privi simplu ca pe o paranteză.
S-a indicat că întregul pasaj poate fi citit coerent dacă fraza este omisă. În orice caz o
astfel de consideraţie singulară nu constituie baza deciderii autenticităţii unui pasaj anume.
Unui autor nu trebuie să i se nege privilegiul introducerii unei idei în paranteză într-un şir
al gândurilor altfel foarte fluent.
Nu se pune problema contextului la fraza în discuţie, căci ceea ce este exprimat în
această frază este implicit cât de poate de clar din context, mai ales atunci când alte pasaje
scripturistice relaţionate sunt supuse studiului. Biblia vorbeşte despre două mari învieri –
cea a celor drepţi şi cea celor nedrepţi (vezi Ioan 5:28,29; Faptele Ap. 24:15). Învierea
drepţilor este prezentată cât se poate de clar ca având loc în legătură cu a doua venire a lui
Hristos (vezi 1 Tes. 4:13–17). În Apoc. 20:4 afirmaţia este făcută cu privire la anumite
clase care “au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”. Astfel, expresia “aceasta este
prima înviere” (v. 5) are o legătură logică cu v. 4. Atunci când autorul o numeşte pe
aceasta drept “prima înviere”, este cât se poate de clar că are în vedere şi o “a doua”. Din
moment ce toţi cei nelegiuiţi sunt ucişi la a doua venire a lui Hristos (cap. 19:21), şi ei sunt
apoi reprezentaţi ca atacând cetatea la sfârşitul mileniului (cap. 20:8, 9), înseamnă că ei
trebuie să fi fost înviaţi. Astfel a doua înviere la sfârşitul miei de ani este implicită în
context.
Nota 2.
Perioada de o mie de ani numită în general mileniul este menţionată în numai în Apoc.
20. Cuvântul “mileniu” care înseamnă simplu “o mie de ani” nu este un termen
scripturistic, dar expresia “o mie de ani” apare de şase ori în vs. 1–7. Comentatorii diferă
foarte mult în înţelegerea mileniului.
Această notă adiţională îşi propune să prezinte motivele Biblice pentru dovedirea
poziţiei susţinute de adventiştii de ziua a şaptea şi să arate de ce adventiştii consideră
nerezonabile alte poziţii exprimate.
A doua venire a lui Hristos precede mileniul. Realitatea că a doua venire precede
mileniul este clară din faptul că naraţiunea din Apoc. 19 şi 20 este continuă. A doua venire
este descrisă simbolic în cap. 19:11–21, iar naraţiunea este dusă mai departe fără oprire în
cap. 20, care discută perioada milenială. Continuitatea naraţiunii este clar demonstrată de
inter-relaţia evenimentelor. Cele trei mari puteri care se vor opune lucrării lui Hristos şi
care vor aduna pe împăraţii pământului la războiul de imediat dinaintea adventului sunt
identificate ca balaurul, fiara şi proorocul mincinos (cap. 16:13). Conform cap. 19:19,
atunci când “fiara şi împăraţii pământului şi oştile lor” se adună pentru a aface război cu
Hristos la vremea venirii Sale, fiara şi proorocul mincinos sunt prinşi şi aruncaţi de vii în
iazul de foc şi pucioasă (vs. 20,21). Naraţiunea din cap. 20 începe cu descoperirea soartei
celui de-al treilea membru al triadei, balaurul, care este prins şi aruncat în Adânc, unde
rămâne timp de o mie de ani.
Orice definire sau descriere a mileniului trebuie să se bazeze pe cadrul doctrinei
mileniale prezentat în cap. 19 şi 20, căci acesta este singurul pasaj al Scripturii care are
de-a face direct cu această doctrină.
Vrăjmaşii lui Hristos sunt ucişi la a doua venire. Atunci când fiara şi proorocul
mincinos sunt aruncaţi în iazul de foc (Apoc. 19:20), “ceilalţi” (v. 21), sau urmaşii lor sunt
ucişi de sabia lui Hristos. Ei sunt împăraţi, căpitani, oameni puternici şi “tot felul de
oameni“, slobozi şi robi (v. 18). Aceleaşi clase sunt menţionate şi sub cea de-a şasea
pecete, ca încercând să scape de faţa Mielului (cap. 6:14–17) atunci când cerul se va
strânge ca un sul şi fiecare munte sau ostrov va fi mutat de la locul lui. Evident aceste
pasaje scripturistice descriu acelaşi eveniment cutremurător al pământului, a doua venire a
lui Hristos.
Cât de mulţi sunt implicaţi în numărul “celorlalţi” ce vor muri (cap. 19:21)? Conform
cap. 13:8 vor fi doar două clase pe faţa pământului la vremea adventului: “toţi locuitorii
pământului i se vor închina [fiarei], toţi aceia al căror nume nu a fost scris în cartea vieţii”.
Este evident deci că atunci când “ceilalţi” sunt “ucişi cu sabia” (cap. 19:21), nu vor mai fi
alţi supravieţuitori cu excepţia celor care au ţinut piept fiarei, adică cei ale căror nume au
fost scrise în cartea vieţii Mielului (cap. 13:8). Înainte de a menţiona faptul că acest grup
intră în stăpânirea împărătească în vremea mileniului (cap. 20:4), Ioan relatează cum cel
de-al treilea mare vrăjmaş, balaurul, va începe să-şi primească răsplata sa (vs. 1–3).
Morţii neprihăniţi sunt înviaţi la a doua venire. Biblia notează două învieri, cea a
celor drepţi şi cea a celor nedrepţi, separate de o perioadă de o mie de ani (vezi Apoc.
20:1,4,5). Nu poate fi o înviere generală, căci este amintită o înviere la care nu vor
participa toţi (Fil. 3:11; cf. Luca 14:14; 20:35. Cei drepţi sunt în alte părţi descrişi “la
venirea Lui” ca “cei ce sunt ai lui Hristos” 1 Cor. 15:23). Unii susţin că Apoc. 20:4 îi
descrie numai pe martirii creştini. În orice caz o comparaţie cu alte pasaje scripturistice
arată că toţi cei drepţi, inclusiv sfinţii Vechiului Testament (vezi Rom. 4:3; 1 Cor. 15:18) şi
drepţii în viaţă, imortalizaţi la acea vreme (1 Cor. 15:51–54), sunt ridicaţi pentru a fi cu
Hristos la a doua Sa venire (vezi 1 Tes. 4:16,17).
Nu există nici o bază scripturistică pentru separarea celor “fericiţi şi sfinţi”, cei care au
suferit persecuţia din partea fiarei, de sfinţii nemuritori menţionaţi în 1 Tes. 4 şi 1
Cor. 15.
Unitatea celei de-a doua veniri. Diferitele referinţe biblice la cea de-a doua venire sunt
combinate în portretizarea ca un eveniment unic (nedivizat în mai multe etape) a venirii lui
Hristos pentru a-Şi aduna sfinţii şi a-i distruge pe persecutorii acestora. Principalele
referinţe pot fi sumarizate astfel:
1. Mat. 24:29–31. Venirea lui Hristos va fi vizibilă “pe norii cerului”, “după zilele
acelea de necaz”. Isus Îşi va trimite îngerii “cu trâmbiţa răsunătoare” pentru “a aduna pe
aleşii Lui”.
2. 1 Cor. 15:23,51–53. Cei ce “la venirea Lui … sunt ai lui Hristos” – atât morţii
înviaţi cât şi cei aflaţi în viaţă – primesc nemurirea atunci când “trâmbiţa va suna”.
3. 1 Tes. 4:15–17. Domnul coboară “cu trâmbiţa lui Dumnezeu” pentru a-i învia şi a-i
lua la ceruri pe cei “morţi în Hristos”, împreună cu “cei vii, care vom fi rămas” până în
ziua venirii Sale. Ei sunt luaţi “în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”, “şi astfel
vom fi totdeauna cu Domnul”.
4. 2 Tes. 1:6–8. “Odihna” bisericii de persecuţie vine atunci când Hristos se va
descoperi “din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc ca să pedepsească … pe cei
ce nu ascultă … Evanghelia”.
5. 2 Tes. 2:1–3,8. “Strângerea noastră laolaltă cu El”, cu privire la care tesalonicenii
erau îngrijoraţi, “nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi a se descoperi
omul fărădelegii [antihristul]” care va fi nimicit “cu suflarea gurii Sale [a lui Hristos]” şi
prăpădit “cu arătarea venirii Sale”.
6. Apoc. 1:7. Venirea Sa va fi “pe nori” şi “orice ochi Îl va vedea”.
7. Apoc. 14:14–20. Când vine Hristos va avea un dublu seceriş – cel al drepţilor şi cel
al neprihăniţilor.
8. Apoc. 19:11–20:6. La venirea Sa, simbolizat ca un luptător însoţit de oştirile
cerului, Hristos va arunca pe “fiară” şi pe “proorocul mincinos” în iazul de foc, şi va ucide
pe vrăjmaşii Săi cu “sabia” care va ieşi “din gura Sa”. Un înger îl va lega pe Satana. Cei
credincioşi – atât morţii înviaţi cât şi cei aflaţi în viaţă – sunt răsplătiţi; ei vor împărăţi “cu
Hristos o mie de ani”.
Aceste referinţe scripturistice concordă în zugrăvirea glorioasei reveniri a Domnului ca
un eveniment unic (nedivizat în mai multe etape), vizibil. Ele arată că acest eveniment
singular va constitui momentul în care se împlinesc mai multe acţiuni: (1) adunarea
sfinţilor nemuritori de pe pământ pentru a fi cu El, evident în “locaşurile” cereşti în casa
unde Hristos a plecat să le pregătească (Ioan 14:2,3), şi (2) uciderea persecutorilor ultimei
generaţii, cu toţi nedrepţii, de slava mistuitoare a venirii Sale.
Astfel este evident că atunci când începe mileniul toate fiinţele umane au fost fie luate
la ceruri în nemurire fie lăsate moarte pe un pământ pustiit. Prin această depopulare a
pământului Satana este legat (vezi Apoc. 20:1,2). El nu mai este în poziţia din care să
afecteze pe cei mântuiţi şi total lipsit de puterea de a mai înşela subiecţii săi umani până
când aceştia vor trăi din nou la sfârşitul celor “o mie de ani” (v. 5).
Baze eronate ale credinţei într-un mileniu pământesc. Unii consideră că mileniul va
fi o perioadă de neprihănire, pace şi prosperitate pe pământ. Ei ajung la acest concept în
principal prin faptul că aplică mileniului, fie literal, fie simbolic, profeţiile referitoare la
restaurarea şi stăpânirea acordate Israelului antic în Vechiul Testament. Premilenialiştii
care aparţin acestui grup aplică respectivele profeţii literal fie unei împărăţii bisericeşti, fie
unei împărăţii iudaice mondiale în viitorul mileniu după a doua venire. Postmilenialiştii
aplică aceleaşi predicţii unei viitoare ere bisericeşti de aur înainte de a doua venire. Un al
treilea grup, amilenialiştii, reduc portretizările împărăţiei oferite Israelului antic la nişte
simple alegorii ale biruinţei bisericii în dispensaţiunea evanghelică.
Falsitatea acestor trei poziţii este îndoită: (1) Nici una dintre aceste speculaţii nu se
potrivesc în cadrul specificărilor expuse în Apoc. 19:11–20:15, pasajul scripturistic
principal cu privire la mileniu. Acest pasaj arată cât se poate de clar că în această perioadă
nu va fi nici o fiinţă umană aflată în viaţă pe pământ (vezi mai sus; cf. cap. 20:1). De aici
rezultă că mileniul nu poate fi o perioadă a neprihănirii, păcii şi prosperităţii pe pământ. (2)
Aceste poziţii sunt bazate pe un fals concept al naturii profeţiile Vechiului Testament.
De exemplu mulţi premilenialişti susţin punctul de vedere conform căruia aceste profeţii
ale împărăţiei sunt nişte hotărâri literale şi nealterabile care trebuie încă să se împlinească
cu Israelul literal, adică cu evreii (pentru termenul “Israel” aplicat evreilor din orice
seminţie vezi Faptele Ap. 1:6). Această credinţă eronată a dus la un sistem cunoscut sub
numele de futurism, care, în loc de a privi biserica creştină ca moştenitoare a făgăduinţelor
făcute lui Israel, consideră era creştină ca o “paranteză” în profeţie, adică o umplere a
golului până când profeţiile antice cu privire la Israel se vor împlini literal în viitor.
Comentatorii acestei şcoli de interpretare aplică cea mai mare parte a predicţiilor
Apocalipsei în special evreilor, şi cred că acest predicţii vor fi împlinite în ceea ce ei
numesc “timpul sfârşitului”. Ei aşteaptă ca profeţiile împărăţiei din Vechiul Testament să
se împlinească în timpul mileniului. Ei împart istoria sacră în două dispensaţiuni, sau
perioade, în care “era bisericească” este privită ca o dispensaţiune interimară de har între
erele iudaice ale legii, ere din trecut cât şi din viitor. Această divizare în dispensaţiuni cere
în mod logic o “răpire pretribulaţionistă” (vezi 1 Tes. 4:17) pentru a-i muta pe sfinţii
creştini de pe pământ înainte de perioada “zilelor de necaz” iudaice. Aceşti comentatori
susţin mai departe că evreii supravieţuitori Îl vor primi pe Hristos atunci când El apare pe
nori după zilele de necaz; apoi, împreună cu “neamurile” supravieţuitoare ei vor intra în
mileniu, şi, în timp ce sunt încă muritori, vor trăi pe un pământ parţial renovat. La această
vreme, conform punctului de vedere în discuţie, evreii se vor bucura nu doar de o
prosperitate materială şi o viaţă lungă, ci şi de o împărăţie davidică restaurată, un templu
refăcut şi un sistem de sacrificii “comemorativ”, de lege, de sabat, dominare politică
mondială, întărirea “cârmuirii cu toiagul de fier” a lui Hristos asupra neamurilor supuse şi
în final răzvrătite – toate acestea într-o împărăţie milenială pământească, în timp ce sfinţii
creştini domnesc cu Hristos în nemurire.
În rândurile următoare sunt prezentate câteva din principiile de interpretare profetică
ale Vechiului Testament trecute cu vederea de cei care rezervă profeţiile împărăţiei
Vechiului Testament pentru evrei într-un timp viitor (vezi Vol. IV, p. 25–38; vezi Deut.
18:15).
1. Făgăduinţele Israelului din vechime erau condiţionale. Dumnezeu a spus: “Dacă
veţi asculta … veţi fi ai Mei dintre toate popoarele” (Exod. 19:5; cf. Deut. 7; 8; 27–30;
Ier. 18:6–10; vezi Vol. IV, p. 34).
2. Israelul naţional a eşuat în îndeplinirea acestor condiţii, şi deci a pierdut
împărăţia şi făgăduinţele. Când Hristos, Fiul lui David, a venit, iar naţiunea iudaică L-a
respins pe Împăratul ei, a pierdut împărăţia (vezi Mat. 21:43; cf. Apoc. 20:1).
3. Biserica creştină, “Israelul spiritual” este acum moştenitoarea făgăduinţelor.
Eşecul Israelului literal “nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu”
(Rom. 9:6). Când Israelul naţional a fost tăiat, asemeni ramurilor uscate, din adevărata
turmă a lui Avraam, adevăratul Israel a devenit atunci rămăşiţa credincioasă iudaică, L-a
primit pe Mesia (vezi Rom. 11:5), iar acestor creştini iudei li s-au adăugat creştinii dintre
neamuri, altoiţi turmei originale. Astfel copacul include acum pe copiii spirituali ai lui
Avraam (Gal. 3:16,26–29), adică biserica creştină.
Pavel spune că “tot Israelul va fi mântuit” (Rom. 11:26), dar clarifică din abundenţă
faptul că “tot Israelul” nu înseamnă toţi evreii (vezi comentariile respective). El exclude pe
cei ce sunt numai “copii trupeşti” şi îi include numai pe “copiii făgăduinţei” (Rom. 9:6–8).
Acestora el adaugă pe aceia dintre neamuri care au adevărata tăiere împrejur, cea
spirituală, care vine de la Hristos (Rom. 2:26,28,29; Col. 2:11; vezi Rom. 11:25,26; Fil.
3:3). El spune fără echivoc că neiudeii mântuiţi prin harul lui Hristos nu mai sunt “fără
drept de cetăţenie în Israel”, “străini de legămintele făgăduinţei“, ci sunt “împreună
cetăţeni cu sfinţii” (Efes. 2:8–22). În Israelul spiritual “nu mai este nici Iudeu, nici Grec”,
căci în Hristos toţi sunt una (Gal. 3:28).
Pavel aplică “sămânţei”, creştinii evrei şi cei dintre neamuri, făgăduinţa împărăţiei (vezi
Rom. 4:13,16). Petru citează, aproape cuvânt cu cuvânt, pasajul cheie (Exod. 19:5,6) care
făgăduieşte Israelului un statut de “seminţie aleasă”, “un neam sfânt”, “o preoţie
împărătească”, şi îl aplică creştinilor neiudei. Acest lucru arată faptul că el priveşte biserica
creştină drept moştenitoarea statutului special deţinut mai înainte de Israelul acum
neascultător (vezi 1 Petru 2:5–10). Ioan foloseşte de două ori o frază care pare să facă
aluzie la acelaşi pasaj din Exodul: “o împărăţie şi preoţi” (vezi Apoc. 1:6; 5:10), arătând că
face o aplicaţie similară acelei făgăduinţe a împărăţiei bisericii – nu doar bisericii viitoare
biruitoare ci şi creştinilor din Asia Mică. Pentru alte exemple inspirate ale aplicaţiilor
Noului Testament ale unora dintre făgăduinţele Israelului şi profeţiilor bisericii în
vremurile apostolice vezi Faptele Ap. 2:16–21; 13:47; 15:13–17.
4. Profeţiile literale la origine pot fi împlinite spiritual de “Israelul spiritual” în
această eră şi transcendent în lumea care va veni. Aplicaţiile Noului Testament arată că
profeţiile date literal Israelului antic pot să aibă o împlinire non-literală pentru biserică sub
noile sale condiţii în era creştină şi o împlinire finală, fără elementele muritoare, în
împărăţia veşnică.
Apocalipsa capitolul 19
1. După aceea. Adică după vizualizarea scenelor din cap. 17 şi 18 (vezi cap. 18:1). Cele din cap. 19 au fost prezentate lui Ioan imediat, fără întrerupere. De la v. 2 este evident că această cântare este intonată după judecata care a fost executată asupra “curvei celei mari”, un eveniment care are loc sub cea de-a şaptea plagă (vezi cap. 16:19; 17:1), şi astfel după scena descrisă în cap. 17 – 17:16,17; 18:4–23. Conform afirmaţiei din TM 432 intonarea acestei cântări urmează imediat după îndeplinirea lucrării îngerului ce poartă cea de-a şaptea plagă. Dacă evenimentele din cap. 18–20 sunt înregistrate în ordine cronologică, aşa cum pare a fi cazul, imnul din cap. 19:1–7 este cântat în strânsă legătură cu evenimentele celei de-a doua veniri a lui Hristos, deşi nu se poate determina cu certitudine dacă are loc chiar atunci sau doar puţin mai devreme sau mai târziu. Contextul poate fi înţeles repartizând acest imn într-un moment imediat înainte de efectiva apariţie a lui Hristos (cf. v. 11).
Un glas puternic. Vezi cap. 11:15.
Gloată multă. Locuitorii cerului şi probabil şi oameni răscumpăraţi de pe pământ (cf. cap. 18:20). Se poate ca imnul din cap. 19:1–7 să fie cântat ca răspuns la apelul din cap. 18:20.
Aleluia. Gr. Allelouia, o transliteraţie a ebraicului halelu-Yah, “lăudaţi-L pe Iehova” (vezi Ps. 104:35), de la halal, “a străluci”, “a lăuda”, “a sărbători”, “a adora” şi Yah, o formă scurtă pentru Yahweh. Ca şi alt cuvânt ebraic “amin”, “aleluia” a fost adoptat în română practic neschimbat. Cele patru locuri în care apare în Apoc. 19 (vs. 1,3,4,6) sunt singurele ocazii ale folosirii lui în Noul Testament.
Versetele 1–7 constituie un aranjament coral antifonic compus din două imnuri şi două răspunsuri: (1) În vs. 1–3 un glas puternic din ceruri prezintă tema cântării, dând cinste şi dreptate lui Dumnezeu pentru pedeapsa Babilonului. (2) În v. 4 “făpturile” şi “bătrânii” răspund afirmativ. (3) În v. 5 un glas de la tron cere tuturor credincioşilor din întreg universul să se unească în recunoaşterea adevărului temei. (4) În vs. 6,7 întregul univers se uneşte în aclamarea dreptului lui Dumnezeu la stăpânirea universală. Acest imn de laudă stă în deplin contrast cu bocetul de moarte din cap. 18:10–19.
Tema acestui imn antifonic este similară celui din Ps. 24:7–10, care este compus de asemenea din două imnuri şi două răspunsuri. Acest refren a fost folosit prima oară în timpul procesiunii triumfale a întoarcerii chivotului la Ierusalim (PP 708), şi secole mai târziu la înviere (EW 187) şi la înălţare (DA 833; EW 190,191).
A Domnului. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă omiterea acestei expresii.
Mântuirea. În greacă fiecare din virtuţile atribuite lui Dumnezeu este precedată de un articol hotărât. Se sugerează astfel plinătatea, totalitatea fiecărui atribut. “Mântuirea” din cap. 12:10 (vezi comentariile respective) este specificată a fi mântuirea (salvarea) de “pârâşul fraţilor”; aici este de Babilonul tainic (vezi cap. 16:17). Una se referă la ceea ce s-a întâmplat la prima venire, cealaltă la ceea ce va fi împlinit la cea de-a doua venire.
Slava. Vezi Mat. 6:13; Rom. 3:23.
Cinstea. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă omiterea acestui cuvânt.
Puterea. Vezi Mat. 6:13; 28:18.
2. Pentru că. Versetul 2 explică atribuirea laudei din v. 1.
Judecăţile. Literal, “[faptele] judecăţii” (vezi cap. 16:7), aici, fără îndoială, cele şapte plăgi în general şi judecata Babilonului tainic în particular (vezi cap. 17:1; 18:4,10).
Adevărate. Adică originale, reale, de încredere (vezi cap. 15:3).
Drepte. Vezi cap. 15:3; 16:1,5. Dumnezeu nu va face nici o eroare în actele judecăţii Sale. El va analiza faptele în totalitatea lor.
A judecat. În greacă este specificat un act singular, finalizat.
Curva cea mare. Vezi cap. 17:1,5.
Strica. Purtarea ei nelegiuită s-a desfăşurat o mare perioadă de timp. Vezi cap. 17:2,6.
Curvia ei. Vezi cap. 17:2.
Şi a răzbunat. Sau, “prin faptul că a răzbunat”. Judecata este răzbunarea. Vezi cap. 18:6,20.
Sângele robilor Săi. Vezi cap. 6:9,10; 16:6; 17:6.
3. Fumul ei se ridică în sus. Vezi cap. 18:8,9.
În vecii vecilor. Vezi cap. 14:11.
4. Bătrâni. Vezi cap. 4:4.
Făpturi. Vezi cap. 4:6–8.
S-au aruncat la pământ. Compară cu cap. 4:10.
Şedea pe scaunul de domnie. Vezi cap.
4:10.
Amin. Vezi Mat. 5:18.
5. Din scaunul de domnie. Acesta era fie glasul lui Dumnezeu Însuşi fie unul care vorbeşte despre El (vezi cap. 16:17).
Lăudaţi. Literal, “lăudaţi în continuare”. Răspunsul la acest apel este refrenul corului de glasuri din vs. 6,7.
Robii Lui. Vezi cap. 1:1.
Voi. Sau, “chiar voi”.
Temeţi. Adică în sensul unei temeri reverenţiale (vezi cap. 11:18).
Mici şi mari. Compară cu cap. 11:18.
6. Am auzit. Compară cu cap. 1:2.
Ca. Sau, “ceva care părea a fi”.
Glas. Vezi cap. 14:2.
Ca vuietul. Mai degrabă “chiar ca glasul” în ambele ocazii unde expresia apare în v. 6.
Multe ape. Compară cu cap. 14:2.
Aleluia. Vezi v. 1.
Atotputernic. Vezi 2 Cor. 6:18; Apoc. 1:8.
Împărăţească. Este la sfârşitul judecăţii de cercetare, dar înainte ca Hristos să părăsească Sfânta Sfintelor, când El primeşte împărăţia Sa şi Îşi începe domnia ca “Domn al domnilor” (EW 280; GC 428; cf. EW 55).
7. Să ne bucurăm. Trăirea personală, interioară a inimii.
Să ne veselim. Expresia exterioară care rezultă din emoţia interioară a bucuriei. Vine dintr-o inimă inundată de fericirea că Hristos domneşte acum ca împărat (cf. cap. 18:20).
Slavă. Aceasta este exprimarea culminantă a mulţumirii şi devoţiunii.
A venit. Sau, “[în sfârşit] a venit”, adică, evenimentul a avut deja loc la momentul în care se face acest anunţ (vezi mai jos la “nunta”; cf. v. 1).
Nunta. “Mireasa, nevasta Mielului” este “cetatea sfântă, Ierusalimul” (cap. 21:2,9,10). Noul Ierusalim va fi capitala
noului pământ, şi astfel este reprezentativă a “împărăţiilor pământului” care trebuie să treacă “în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” (cap. 11:15; 21:1–5; GC 426). În Noul Ierusalim se va găsi Grădina Edenului, în care a fost păstrat pomul vieţii (vezi cap. 22:1,2; cf. PP 62; GC 299,646–648). Nunta la care se face referire aici constă în primirea de către Hristos a împărăţiei Sale, aşa cum este ea reprezentată de Noul Ierusalim, şi încoronarea Saca Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor, în ceruri la sfârşitul slujirii Sale preoţeşti înainte de vărsarea plăgilor (EW 55,251,280,281; GC 427,428; vezi cap. 17:14). Ca şi în parabola celor zece fecioare, sfinţii care aşteaptă sunt reprezentaţi ca invitaţi la nuntă (cap. 19:9; GC 426,427; cf. Mat. 25:1–10).
Mielului. Vezi cap. 5:6.
S-a pregătit. Ioan continuă descrierea sa simbolică în termenii nunţii orientale antice. Pentru comentarii ale obiceiurilor în legătură cu astfel de ocazii vezi Mat. 22:1–13; 25:1–10; Ioan 2:1–10.
8. I s-a dat. Ioan a făcut cunoscut Noul Ierusalim simbolic drept mireasa (vezi v. 7). Continuând simbolistica, el vorbeşte despre veşmintele în care este îmbrăcată.
In subţire. Aici un simbol pentru un caracter neprihănit (cf. cap. 3:5; 6:11; vezi cap. 3:18; cf. cap. 22:14).
Strălucitor. Briliant şi strălucitor ca
lumina unei lămpi. Acelaşi cuvânt este
tradus “strălucitoare” în Luca 23:11, şi
“strălucitor” în Apoc. 22:16.
Curat. Literal, “pur”.
Faptele neprihănite. Gr. dikaioµmata, “fapte neprihănite” nu dikaiosuneµ, “caracter neprihănit” (vezi Mat. 5:6; Rom. 3:20). Faptele neprihănite sunt rezultatul natural şi inevitabil al unui caracter neprihănit. Dikaioµmata se aplică cu deosebire faptelor sfinţite ale creştinului, ale vieţii sale biruitoare dezvoltate de harul lui Hristos care locuieşte în el (vezi Gal. 2:20; Iacov 2:17,18,20). Pentru comentarii asupra hainelor de nuntă în parabola omului fără haina de nuntă vezi Mat. 22:11. Compară cu Mat. 5:48; vezi COL 315–317.
9. Mi-a zis. Este vorba de îngerul din v. 10.
Scrie. Vezi cap. 1:2,11.
Ferice. Vezi Mat. 5:3.
Chemaţi. Adică invitaţi la sărbătoarea
nunţii (vezi Mat. 22:14; Rom. 8:28).
Ospăţul. Gr. deipnon, masa de seară. “Ospăţul nunţii Mielului” are loc la sfârşitul lungii zile a pământului. Vezi Mat. 22:1–14.
Mielului. Vezi cap. 5:6.
Acestea. Adică cuvintele invitaţiei.
Adevăratele cuvinte. Literal, “[cele] originale”. Invitaţia este absolut demnă de încredere; şi se poate pune bază pe ea.
10. M-am aruncat. Un gest tipic oriental de reverenţă şi închinare. Aici este o expresie a unei profunde bucurii şi
mulţumiri, căci ospăţul nunţii este o sărbătorire a biruinţei asupra forţelor celui rău care au încercat să înăbuşe chiar acest eveniment. Aceasta este prima ocazie în care Ioan răspunde astfel soliei îngerului, şi reprezintă profunzimea simţământului care s-a stârnit în el.
Fereşte-te. Compară cu Faptele Ap. 10:26.
Împreună slujitor. Literal, “împreună rob”. Ce privilegiu este acesta ca lucrătorii devotaţi de pe pământ să fie părtaşi ai companiei celor co-lucrători cu ei, îngerii cereşti!
Fraţii tăi. Unii au considerat această adresare drept dovada faptului că vorbitorul trebuie să fie un membru al neamului omenesc, ca Enoh, Ilie, Moise, sau unul dintre sfinţii care au înviat împreună cu Hristos la învierea Sa. În orice caz, nu este nici o dovadă directă din Scriptură că o fiinţă umană mutată de pe pământ ar fi jucat vreodată rolul unui înger, cum este cazul aici, pentru a descoperi adevărul fraţilor săi (cf. EW 231).
Mărturia lui Isus. Vezi cap. 1:2; 12:17.
Duhul proorociei. Pentru cuvântul “proorocie” compară cu cuvântul “prooroc” din Mat. 11:9. Duhul Sfânt a fost trimis să dea mărturia lui Isus (Ioan 15:26), iar mărturia Sa este echivalentă cu cea a lui Isus în persoană. Duhul proorociei este unul din darurile Duhului (vezi 1 Cor. 12:10; Efes. 4:11). Pentru manifestarea acestui dar în mijlocul poporului lui Dumnezeu la sfârşitul timpului vezi Note Adiţionale la sfârşitul acestui capitol; vezi cap. 12:17.
11. Deschis. Literal, “stând deschis”. Cerul era deschis atunci când atenţia lui Ioan a fost atrasă pentru prima oară asupra lui, şi a rămas deschis. Compară cu cap. 4:1; 11:19; 15:5. Însoţit de îngerii oştirilor cereşti (cap. 19:14), Hristos este văzut coborând din cer ca Împărat al împăraţilor (v. 16) cu putere şi măreţie pentru a-Şi
elibera poporul credincios de aceia care îi doresc distrugerea (cf. GC 641). Scena descrisă în vs. 11–21 este punctul culminant al “războiului zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”, adesea numit războiul Armaghedonului (vezi cap. 16:12–19; cf. 6T 406).
Iată. Compară cu cap. 21:5.
Cal alb. În vremurile biblice caii erau folosiţi aproape întotdeauna în legătură cu războaie sau afaceri guvernamentale. Atunci când este folosit simbolic în Biblie, ca aici, calul este de obicei simbolul războiului (cf. Exod. 15:21; Isa. 43:17; Ier. 8:6; Eze. 38:15; Zah. 10:3; Apoc. 14:20; vezi cap. 6:2). Albul semnifică sfinţenia caracterului (vezi cap. 3:4; 6:2; 7:14). Caii albi au fost întotdeauna favoriţii împăraţilor şi ai liderilor militari. Hristos a primit dreptul de a conduce pământul ca Împărat al împăraţilor (vezi cap. 19:1,7), iar acum apare, simbolic, ca un războinic, călărind ca un cuceritor pe un magnific cal de luptă pentru a intra în stăpânirea domeniului său de drept şi a-Şi escorta poporul credincios înapoi spre “ospăţul nunţii” (v. 9; vezi cap. 11:15). Compară cu Isa. 63:1–6.
Cel credincios şi Cel adevărat. Ar trebui reamintit că numele orientale descriu caracterul (vezi Faptele Ap. 3:16), şi deci numele atribuite aici lui Hristos Îl reprezintă cu deosebire în rolul Său de apărător al poporului Său asediat pe pământ. Patru afirmaţii sunt făcute cu privire la numele lui Hristos în legătură cu războiul din Apoc. 19:11–21:
1. Hristos este numit “cel credincios şi Cel adevărat” (v. 11) prin faptul că El apare acum, conform făgăduinţei Sale (Ioan 14:1–3), pentru a-i elibera pe cei ce sunt ai Lui. Pentru aceştia El a părut că Îşi întârzie venirea (vezi Apoc. 16:15); ei “au avut încredere” în El şi iată că acum apare cu scopul de a da supuşilor Săi salvarea (Isa. 25:9; cf. Apoc. 16:17).
2. “Un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur” (v. 12) reprezinta rolul necunoscut de odinioară în care El apare acum, ca răzbunător al poporului Său (vezi cap. 16:1). În înfăptuirea acestei “lucrări a Lui ciudate” (Isa. 28:21) El joacă un rol nou atât pentru oameni cât şi pentru îngeri.
3. Dar, ca răzbunător şi eliberator al poporului Său, El este încă “Cuvântul lui Dumnezeu” (v. 13). El este “Cuvântul lui Dumnezeu” la lucru în însărcinarea de a duce la bun sfârşit voia Tatălui pe pământ, acum în judecată aşa cum a fost mai înainte în milă (vezi Ioan 1:1–3; Apoc. 19:15).
4. Titlul “Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (v. 16) se aplică într-un sens special lui Hristos la acest moment (vezi cap. 17:14). Toată puterea a fost dată în mâinile Sale (1 Cor. 15:25). Satana a aspirat cu egoism la înalta poziţie care fusese rezervată pentru Hristos ca Fiul lui Dumnezeu (Isa. 14:12–14; Apoc. 12:7–9; PP 36). Dar acesta din urmă, neconsiderând egalitatea cu Tatăl drept un lucru de apucat, a renunţat voluntar la deplinul exerciţiu al atributelor şi prerogativelor Dumnezeirii pentru o vreme (vezi Vol. V, p. 918; vezi
Fil. 2:6-8), şi astfel a demonstrat meritul Său de a primi cinstea şi demnitatea implicite în titlul “Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”.
El se judecă şi luptă. El îşi execută judecăţile făcând un război. Acest război se duce împotriva forţelor militare şi politice ale pământului care s-au adunat laolaltă pentru a distruge pe slujitorii Săi credincioşi (vezi cap. 13:15;
16:13,14,16,17).
Cu dreptate. Cauza Sa este pe deplin îndreptăţită (vezi cap. 15:3; 16:5). De-a lungul istoriei conducătorii pământului au dus lupte pentru nişte idealuri egoiste şi pentru înălţare personală sau expansiune naţională. Compară cu Isa. 11:1–5.
12. Ochii Lui. Vezi cap. 1:14. Pe măsură
ce Hristos, marele apărător al dreptăţii
veşnice, înaintează, nimic nu scapă privirii
Sale.
Cununi. Gr. diadeµma (vezi cap. 12:3). În Biblie diadeµma nu este aplicată niciodată sfinţilor. A fost întotdeauna coroana împărătească. Peste cununile pe care Hristos le primeşte ca Împărat al împăraţilor, El poartă şi o cunună a biruinţei, stephanos, din moment ce şi El l-a biruit pe Satana (vezi cap. 12:3; 14:14).
Un nume. Vezi v. 11; cf. cap. 2:17.
13. Haină. Gr. himation (vezi Mat. 5:40), aici probabil veşmântul călăreţului sau mantaua unui comandant militar.
Muiată în sânge. Simbolic, bineînţeles. Întrebarea care se ridică este aceea cu privire la apartenenţa sângelui care pătează mantaua călăreţului. Unii au sugerat că este un simbol al propriului sânge al lui Hristos vărsat la cruce, presupunere făcută pe baza faptului că nu poate fi al celor răi care, la această vreme, nu au fost încă ucişi. În orice caz, Hristos nu apare aici în rolul “Mielului care a fost înjunghiat” (cap. 5:6), ci în cel al unui luptător cuceritor. Izbitoarea asemănare între acest pasaj şi cel din Isaia (cap. 63:1–6) sugerează că acest pasaj este o împlinire a cuvintelor lui Isaia.
Numele Lui. Vezi v. 11.
Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi Ioan 1:1. În executare justiţiei divine asupra acelora care persistă în răzvrătirea lor faţă de guvernarea cerească, Hristos este tot atât de adevărat “Cuvântul lui Dumnezeu” ca şi atunci când, la primul Său advent, El a venit cu oferta îndurătoare a milei divine. Venirea Sa în ambele ocazii este o expresie a voinţei divine.
14. Oştile. Adică oştile îngereşti care îl însoţesc pe Hristos la a doua Sa venire (vezi Mat. 24:31; 25:31). Vezi Apoc. 17:14; cf. Mat. 22:7.
15. Din gura Lui. Sabia este evident simbolică. Prin cuvântul Domnului au luat fiinţă pământul şi locuitorii lui (Ps. 33:6,9), iar acum, prin cuvântul gurii Sale, El pune capăt existenţei lor (vezi Apoc. 19:20,21).
Sabie. Gr. rhomphaia (vezi cap. 1:16), o armă mare de atac folosită de soldaţi în vremurile antice, în contrast cu machaira, o sabie de înjungheat folosită în apărare (vezi Luca 22:36). Compară cu Ier. 46:10.
Ca să lovească. Literal, “să lovească [o dată pentru totdeauna].”
Cârmui. Gr. poimainoµ, literal, “a păstori” (vezi Mat. 2:6). Expresia “le va cârmui” poate fi tradusă mai bine cu “adică le va cârmui”, căci lovirea şi cârmuirea se referă la acelaşi lucru.
Toiag de fier. Vezi Apoc. 2:27; cf. Ps. 2:9; 110:1,2,5,6. Toiagul păstorului avea o dublă funcţionalitate. Un capăt încovoiat servea ca ajutor şi călăuzire a oilor, în timp ce celălalt capăt, cu o verigă grea, un manşon metalic sau un inel pentru a întări toiagul îl făcea o armă de atac. Acesta era folosit pentru protejarea turmei, pentru a izgoni şi a ucide animalele sălbatice care încercau să împrăştie turma sau să o distrugă. Acum este timpul pentru Păstorul cel Bun să se folosească de “toiagul de fier” împotriva popoarelor pentru a-Şi elibera turma asediată pe pământ. Cârmuirea sau lovirea neamurilor cu un toiag de fier duce la exterminarea şi nu la guvernarea lor cum susţin unii (vezi Note Adiţionale la Capitolul 20, Nota 2).
Teascul. Vezi Isa. 63:3; Apoc. 14:19,20, unde acelaşi simbol este dezvoltat mai pe larg. Compară cu Plân. 1:15.
Mâniei aprinse. Mai degrabă, “care este mânia Sa aprinsă”. Vezi cap. 16:1.
Atotputernicului. Vezi cap. 1:8.
16. Haină. Vezi v. 13.
Pe coapsă. De preferat, “adică pe coapsă”. Numele a fost văzut înscris pe o parte a hainei care acoperea coapsa.
Numele. Vezi v. 11.
Împăratul împăraţilor. Vezi cap. 17:14; cf. cap. 19:6.
17. Stătea în picioare în soare. Probabil că lumina orbitoare a soarelui este aici descriptivă pentru glorioasa lumină a prezenţei divine (cf. 2 Tes. 2:8,9; Apoc. 6:15–17). Astfel îngerul care enunţă provocarea din cap. 19:17 ar fi următorul după Hristos, aşa cum în luptele din antichitate purtătorul armelor stătea imediat lângă domnul său.
Păsărilor. Această invitaţie adresată “păsărilor” avertizează oştile adunate ale celui rău cu privire la soarta inevitabilă care îi aşteaptă (vezi cap. 16:15–17). Este exprimată în frazeologia grafică orientală a unei provocări personale la luptă (cf. 1 Sam. 17:44–46). A fi mâncat de devoratorii din văzduh a constituit unul din blestemele pentru neascultare pronunţate de Moise în mesajul său de despărţire adresat poporului Israel (Deut. 28:26). Frazeologia lui Ioan din Apoc. 19:17,18 apare a fi bazată pe cuvintele lui Dumnezeu adresate naţiunilor pământului aşa cum este înregistrată în Eze. 39:17–22 (cf. Ier. 7:32,33).
Ospăţul. Înspăimântătoarea alternativă la ospăţul nunţii Mielului (v. 9) trebuie să fie consumată de păsările cerului la “ospăţul cel mare al lui Dumnezeu”. Cei care nu acceptă voluntar invitaţia îndurătoare a lui Dumnezeu de a fi prezenţi la unul dintre ospeţe vor trebui să răspundă imperativei Sale mobilizări la celălalt.
18. Carnea. Literal, “bucăţi de carne” (cf. cap. 17:16).
Împăraţilor. Confederaţia naţiunilor de pe pământ, acţionând de comun acord sub directa supraveghere a lui Satana deghizat într-un înger de lumină (cf. cap. 16:14,16,17; 17:12,14).
Căpitanilor. Liderii de comandă a forţelor militare adunate pentru a îndeplini voia Satanei la scenele de final ale marii lupte.
Viteji. Forţe armate organizate, antrenate, echipate.
Carnea cailor. Restul v. 18 este o imagine grafică în cuvinte a distrugerii totale a forţelor răului la a doua venire a lui Hristos (cf. cap. 6:15; 14:17–20; 16:21).
Slobozi şi robi. Compară cu cap. 13:16.
19. Fiara. Vezi cap. 17:3,8,11.
Împăraţii pământului. Vezi cap. 16:14,16; 17:12–14.
Oştile lor. Acum adunate pentru război şi angajate într-un înverşunat conflict între ele (vezi cap. 16:17,19).
Adunate. Vezi cap. 16:14,16.
Război. Literal, “războiul”, adică “războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic”, adesea numit războiul
Armaghedonului (vezi cap. 16:14).
Cel ce şedea. Vezi v. 11.
Oastea Lui. Compară cu “cei care sunt cu El” (cap. 17:14; cf. cap. 16:12; 19:14).
20. Fiara. Vezi cap. 17:3,8.
A fost prinsă. Sau, “capturată”. Fraza ce descrie bătălia ce urmează apariţiei lui Hristos este scurtă şi dramatică, căci chiar la începutul ei “fiara” şi “proorocul mincinos” sunt prinşi (vezi cap. 16:17,19).
Proorocul mincinos. Adică protestantismul apostaziat care este înşelat de Satana şi cooperează cu el (vezi cap. 13:11–17; 16:14). Un “prooroc” este unul care vorbeşte în dreptul altuia care-l trimite (vezi Mat. 11:9). Acest “prooroc” vorbeşte în dreptul primei fiare, în legătură cu vindecarea “rănii” sale “de moarte” (vezi cap. 13:12; 17:8), pentru a determina lumea să se unească în supunere faţă de ea. vindecarea “rănii” sale “de moarte” (vezi
cap. 13:12; 17:8), pentru a determina lumea să se unească în supunere faţă de ea.
Semnele… amăgise. Vezi cap. 13:13,14; 16:14; 17:2; 18:2,3,23.
Semnul fiarei. Vezi cap. 13:16; cf. cap. 14:9; 16:1.
Icoanei. Vezi cap. 13:14; 14:9. Icoanei. Vezi cap. 13:14; 14:9.
Iazul de foc. Sau, “iazul care este foc”. Această frază atrage imediat atenţia cititorului la o frază identică din cap. 20:10, care la rândul ei pare să atragă atenţia la concluzia că aceste fraze se referă la acelaşi eveniment arzător, adică la distrugerea celor răi la sfârşitul celor o mie de ani. Dar a face astfel ridică o problemă. Capitolul al 19-lea
se ocupă în mod cu totul evident de evenimentele aflate în strânsă legătură cu cea de-a doua venire a lui Hristos. De aceea, a susţine că iazul de foc menţionat în cap. 19:20 descrie un eveniment aflat la încheierea mileniului înseamnă a scoate acest verset din secvenţa sa contextuală.
Este întotdeauna mai bine, dacă este posibil, să se găsească o explicaţie care permite oricărei afirmaţii făcute să-şi menţină cursul său istoric într-un pasaj al Scripturii. În ceea ce priveşte cap. 19:20, acest lucru este posibil bazat pe premisa credibilă că va fi o judecată aprinsă de la Dumnezeu atât la începutul cât şi la sfârşitul mileniului. Nu este nici o inconsistenţă şi cu siguranţă nici o contradicţie dacă vorbim de un iaz de foc la începutul şi un altul la sfârşitul mileniului. Iazul de foc. Sau, “iazul care este foc”.
Această frază atrage imediat atenţia cititorului la o frază identică din cap. 20:10, care la rândul ei pare să atragă atenţia la concluzia că aceste fraze se referă la acelaşi eveniment arzător, adică la distrugerea celor răi la sfârşitul celor o mie de ani. Dar a face astfel ridică o problemă. Capitolul al 19-lea se ocupă în mod cu totul evident de
evenimentele aflate în strânsă legătură cu cea de-a doua venire a lui Hristos. De aceea, a susţine că iazul de foc menţionat în cap. 19:20 descrie un eveniment aflat la încheierea mileniului înseamnă a scoate acest verset din secvenţa sa contextuală.
Este întotdeauna mai bine, dacă este posibil, să se găsească o explicaţie care permite oricărei afirmaţii făcute să-şi menţină cursul său istoric într-un pasaj al Scripturii. În ceea ce priveşte cap. 19:20, acest lucru este posibil bazat pe premisa credibilă că va fi o judecată aprinsă de la Dumnezeu atât la începutul cât şi la sfârşitul mileniului. Nu este nici o inconsistenţă şi cu siguranţă nici o contradictie dacă vorbim de un iaz de foc la începutul şi un altul la sfârşitul mileniului.
James White scria următoarele cuvinte la acest subiect: “Deci, dacă permiteţi, sunt două iazuri de foc, unul la fiecare capăt al miei de ani” (RH Jan. 21, 1862). James White scria următoarele cuvinte la acest subiect: “Deci, dacă permiteţi, sunt două iazuri de foc, unul la fiecare capăt al miei de ani” (RH Jan. 21, 1862).
21. Ceilalţi. Sau, “restul”, adică toţi locuitorii pământului cu excepţia celor mântuiţi (vezi Note Adiţionale la Capitolul 20, Nota 2).
Sabia. Vezi v. 15. Sabia. Vezi v. 15.
Celui ce şedea. Vezi v. 11. Celui ce şedea. Vezi v. 11.
Toate păsările. Vezi v. 17. Toate păsările. Vezi v. 17.
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 19
În cap. 12:17 Ioan vorbeşte despre “mărturia lui Isus”, care este “duhul proorociei”,
ca unul dintre semnele de identificare ale “rămăşiţei” (vezi comentariile respective).
Cuvântul “proorocie” descrie orice solie inspirată comunicată de Dumnezeu printr-un
prooroc (vezi Mat. 11:9). Proorocia poate fi o predicţie a unor evenimente viitoare, deşi cel
mai adesea nu este aşa. Expresia “duhul proorociei” se referă cu deosebire la “arătarea
Duhului” în forma unui dar special al Duhului Sfânt care inspiră pe cel ce îl primeşte şi îl
face în stare să vorbească cu autoritate ca reprezentant al lui Dumnezeu (1 Cor. 12:7–10)
atunci când este “mânat de Duhul Sfânt” să facă aşa (2 Petru 1:21). Contextul expresiei din
Apoc. 19:10 defineşte “mărturia lui Isus” şi “duhul proorociei” în acest sens. În lumina
faptului că “rămăşiţa” din cap. 12:17 se referă cu deosebire la biserică după încheierea
celor 1260 de zile profetice din vs. 6 şi 14, adică după 1798 (vezi Dan. 7:25), cap. 12:17
apare ca o clară predicţie cu privire la manifestarea specială a “duhului”, sau “darului”,
proorociei în biserica din zilele noastre. Adventiştii de ziua a şaptea cred că slujirea Ellenei
G. White îndeplineşte specificările din Apoc. 12:17 într-un mod unic.
Scriitorii biblici se referă la mai mult de 20 dintre contemporanii lor care exercitau
darul proorociei, deşi soliile lor nu au fost încorporate în canon. Unii dintre aceştia au fost:
Natan, Gad, Ido, Agab şi alţii (2 Sam. 7:2; 1 Cron. 29:9; 2 Cron. 9:29; Faptele Ap.
11:27,28; 21:10). Este evident, mai mult decât atât, că darul proorociei nu a fost limitat la
bărbaţi, nici în Vechiul Testament nici în Noul Testament, căci au fost şi profetese ca
Debora (Jud. 4:4), Hulda (2 Cron. 34:22), şi cele patru fete ale lui Filip (Faptele Ap. 21:9).
Scriitorii Noului Testament nu sugerează nicăieri că manifestarea darului proorociei
trebuia să ia sfârşit odată cu biserica apostolică. Dimpotrivă, Pavel declară că, alături de
alte daruri ale Duhului enumerate în epistola către Efeseni la cap. 4:11, exercitarea acestui
dar trebuia să continue “până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui
Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (v. 13). Toate
celelalte daruri menţionate în v. 11 sunt încă necesare în biserică, iar bărbaţii şi femeile au
încă acea calificare a Duhului Sfânt de a ocupa aceste însărcinări. De ce ar trebui
considerată o excepţie manifestarea darului proorociei?
Întotdeauna au fost contrafaceri ale manifestărilor darului proorociei. Asta nu s-a
întâmplat numai în vremurile Vechiului Testament (vezi Cron. 18; Ier. 27–29), ci Domnul
nostru a avertizat că biserica creştină va fi tulburată de prooroci mincinoşi, cu deosebire la
vremea când a doua Sa venire se va apropia (Mat. 24:11,24). Puterea de înşelăciune a
acestor prooroci mincinoşi urma să fie atât de mare încât să înşele, dacă era posibil, “chiar
şi pe cei aleşi”. Faptul că Hristos a avertizat împotriva unei manifestări contrafăcute a
darului proorociei înainte de a doua Sa venire întăreşte cu putere realitatea că va fi şi o
manifestare autentică a acestui dar, altfel El ar fi putut să avertizeze simplu împotriva
tuturor proorocilor care ar fi putut să vină.
În armonie cu avertizarea lui Hristos, Ioan sfătuieşte biserica să îi pună la încercare
pe cei care pretind că au fost înzestraţi cu daruri spirituale (1 Ioan 4:1), pentru a determina
dacă aceste daruri sunt autentice. Scripturile specifică câteva criterii prin care cei care
pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu trebuie să fie atestaţi: (1) Viaţa personală a
proorocului trebuie să fie în armonie cu învăţăturile Scripturii (Mat. 7:15–20). (2) Soliile
sale vor trebui de asemenea să concorde cu Scriptura. (3) Slujirea sa Îl va înălţa pe Hristos
ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al omului (1 Ioan 4:2). (4) Slujirea sa va fi confirmată
prin predicţii îndeplinite (Ier. 28:9; cf. 1 Sam. 3:19). Este rezonabil să ne aşteptăm de
asemenea şi ca soliile sale să aibă un beneficiu practic pentru biserică, să fie oportune şi
potrivite (la obiect), să fie eliberate de influenţa umană, iar atunci când proorocul va avea o
viziune publică experienţa aceasta să fie similară celor ale proorocilor biblici. Viaţa,
slujirea şi scrierile Ellenei G. White îndeplinesc pe deplin aceste condiţii diverse.
Adventiştii de ziua a şaptea nu consideră că scrierile semnate Ellen G. White sunt un
înlocuitor sau o adăugare la Canonul Sfânt. Pentru adventişti Biblia stă unică şi supremă ca
test al credinţei şi practicii creştine (vezi EW 78), în timp ce scrierile Ellenei G. White
servesc, după cum ea însăşi a spus-o, drept “o lumină mai mică care să îi conducă pe
bărbaţi şi pe femei la o lumină mai mare” (Ellen G. White, RH Jan. 20, 1903). Scrierile
Spiritului Profetic nu prezintă o nouă cale a mântuirii, dar sunt desemnate a conduce pe
oameni la înţelegerea şi aprecierea Bibliei, pentru a-i conduce pe aceştia spre fântâna
mântuirii revelate în ea.
Unii au făcut speculaţii cu privire la existenţa unor grade diferite ale inspiraţiei. Ca
atare, ei consideră pe unii dintre profeţi cum au fost Debora, Natan sau Agab ca posedând
o inspiraţie de un nivel redus, sau inferior, faţă de scriitorii canonici. Pe aceleaşi premise ei
ar considera-o pe Ellen G. White ca posedând o inspiraţie de un nivel redus, sau inferior.
Însă Biblia nu spune nimic despre anumite grade ale inspiraţiei, şi nici nu oferă nici un
sprijin acestei idei. Adventiştii cred că toate aceste speculaţii nu sunt numai nefolositoare,
ci chiar periculoase. Cum pot înţelege minţile finite taina cum Dumnezeu, prin Duhul Său,
iluminează în mod unic minţile vorbitorilor Săi aleşi?
Apocalipsa capitolul 18
1. După aceea. Aici se face referire la secvenţa în care cap. 17 şi 18 au fost descoperite lui Ioan, nu neapărat secvenţa evenimentelor raportate în aceste capitole. Ioan nu spune că evenimentele din cap. 18
se desfăşoară succesiv celor la care s-a făcut referire în cap. 17. Vezi cap. 4:1.
Din cer un alt înger. Adică un alt înger decât cel din cap. 17. În momentul în care Ioan îl vede îngerul este reprezentat ca venind din prezenţa lui Dumnezeu cu o misiune specială şi în desfăşurarea acestui act de coborâre pe pământ. Acest înger se uneşte cu cel de-al treilea înger din cap. 14:9–11 în proclamarea soliei finale a lui Dumnezeu pentru această lume (EW 277), iar solia sa este o repetare a celei spuse de cel de-al doilea înger din cap. 14:8 (GC 603).
Putere. Gr. exousia, “autoritate” (vezi cap. 17:13). Acest înger vine din sala tronului universului, însărcinat să proclame ultima solie de milă a lui Dumnezeu şi avertizare a locuitorilor pământului cu privire la iminenta tragedie ce va cădea asupra cetăţii “Babilonul cel mare”.
Luminat. Sau, “iluminat”. În ciuda eforturilor satanice de a învălui pământul în întuneric, Dumnezeu îl luminează cu strălucitoarea lumină a adevărului mântuitor (vezi Ioan 1:4,5,9).
Slava. Gr. doxa (vezi Ioan 1:14; Rom. 3:23). “Slava” poate fi văzută ca reprezentând caracterul lui Dumnezeu (cf. Exod. 33:18,19; 34:6,7), aici într-un caz particular aşa cum se descoperă în planul de mântuire.
2. A strigat cu glas tare. Pentru ca toţi să îl poată auzi. Solia din cap. 18 trebuie să fie proclamată în timpul strigătului cu glas tare al celui de-al treilea înger (GC 603-604,614-615,653), şi astfel merită cel mai atent studiu.
A căzut. Vezi cap. 14:8. Prăbuşirea spirituală a Babilonului este acum la ultimul pas înainte de fi demonstrată şi confirmată, cetatea este acum pregătită să-şi primească pedeapsa. Compară cu Isa. 13:21,22; 21:9; Ier. 51:8.
Babilonul cel mare. Vezi cap. 14:8; 17:5.
Dracilor. Literal, “demoni” (vezi Mar. 1:23). “Babilonul cel mare” este acum cu totul sub posesiune demonică (vezi Apoc. 17:5,6,14. cf. cu Mat. 12:43–45). Probabil, într-un sens special, aici se face referire la spiritismul modern (vezi Apoc. 13:13,14; cf. EW 273,274; GC 558,588,624).
Duh necurat. Vezi Mar. 1:23.
Păsări necurate şi urâte. Figura de stil este adăugată ca un amănunt grafic metaforic pentru a intensifica descrierea completei perversiuni şi apostazii a Babilonului. În forma sa literară cap. 18 reflectă structura poeziei ebraice antice (vezi Vol. III, p. 23).
3. Toate neamurile. Vezi cap. 17:2.
Vinul mâniei. Vezi cap. 14:8.
Împăraţii pământului. Vezi cap. 16:14;
17:2,10,12.
Au curvit. Vezi cap. 17:2.
Negustorii. Gr. emporoi, literal, “cei în călătorie” şi astfel “călători” sau “negustori”. Înaltul limbaj simbolic al cap. 18 lasă nesigur faptul dacă aceşti “negustori” sunt literali sau simbolici. Ambele ipostaze sunt posibile. Dacă este un simbol, aceşti “negustori” ar reprezenta pe cei care promovează învăţăturile şi politicile “Babilonului celui mare” (cf. Isa. 47:11–15) şi anume bunurile pe care le are de arătat şi vândut locuitorilor pământului pentru a-i înşela (vezi Apoc. 18:11).
Risipa. Gr. dunamis, “putere”, aici, probabil în sensul de “influenţă”. Compară cu cap. 5:12.
Desfătării. Gr. streµnos, “desfrâu”, “destrăbălare”, “irosire de lux” (cf. v. 7).
4. Un alt glas. Adică, aşa cum implică expresia greacă, încă o voce de înger.
Ieşiţi din mijlocul ei. Aproape până la sfârşitul timpului vor fi unii evident – probabil mulţi – din poporul lui Dumnezeu care nu au auzit încă chemarea de părăsire a Babilonului tainic. Compară cu solia lui Dumnezeu de chemare a poporului său în vremurile antice de a părăsi Babilonul literal (vezi Isa. 48:20; Ier. 50:8; 51:6,45). Aşa cum poporul lui Dumnezeu de mai înainte a părăsit Babilonul literal pentru a se întoarce în Ierusalim, tot la fel poporul Său de astăzi este chemat să iasă din Babilonul tainic pentru a fi consideraţi demni de a intra în Noul Ierusalim. După cât se pare toţi cei ce sunt adevăratul Său popor vor auzi glasul Său şi vor da ascultare chemării Sale (vezi Mat. 7:21–27; cf. Ioan 10:4,5). Acest “glas” repetă chemarea celui de-al doilea înger din Apoc. 14:8 (vezi GC 390,603; EW 277). Motivul iminenţei pentru această imperativă chemare este afirmat în ultima parte a versetului.
Părtaşi. Acesta este primul din cele două motive date pentru ieşirea grăbită din Babilonul tainic. Aceia care vor fi părtaşi ai păcatelor Babilonului vor avea evident o parte a responsabilităţii pentru ele (cf. Ier. 51:6).
Păcatele ei. Într-un sens general, toate păcatele pe care Babilonul i-a făcut pe oameni să le comită, dar cu deosebire cele descrise în cap. 17:2–6 (vezi v. 6). În cap. 18 Babilonul este adus la bara judecăţii divine pe baza a cinci acuzaţii: (1) mândrie şi aroganţă, (2) materialism şi lux, (3) adulter, (4) înşelăciune şi (5) persecuţie (vezi vs. 2,3,5,7,23,24).
Urgiile ei. Adică pedeapsa ce este gata a cădea asupra sa în conformitate cu “judecata” sau “sentinţa” din cap. 17:1 (vezi cap. 16:19; 17:1,17). Natura acestor “urgii”, “plăgi”, este descrisă pe scurt în cap. 16:19; 17:16; 18:8,21. Mare parte a cap. 18 constă într-o descriere grafică şi indirectă, dar deosebit de figurativă a acestor “urgii”. În timp ce primele cinci plăgi cad în primul rând asupra celor care colaborează cu Babilonul – conducătorii şi locuitorii pământului (cap. 17:1,2,8,12) – pedeapsa Babilonului, uniunea organizaţiilor religioase apostaziate ale
pământului, are loc sub cea de-a şaptea plagă (vezi cap. 16:19; 17:1,5,16). Cea de-a şasea plagă pregăteşte calea acestei pedepsiri.
5. Păcatele ei. Vezi Apoc. 18:4; cf. Ier. 50:14.
S-au îngrămădit şi au ajuns. Păcatele Babilonului sunt descrise asemeni unei mase muntoase care se înalţă, un
conglomerat de elemente compacte şi unite laolaltă.
Până la cer. Aşa cum muntele simbolic străpunge cerul, tot la fel cariera nelegiuită a “Babilonului celui mare” (vezi cap. 17:6) se ridică înaintea lui Dumnezeu cerând o răsplată (Apoc. 16:19; cf. Gen. 11:4,5; 18:20,21; Ezra 9:6; Ier. 51:9; Dan. 5:26,27; Iona 1:2). Probabil aici este şi o aluzie la turnul Babel (Gen. 11:4).
Şi-a adus aminte. Prea multa îndurare a lui Dumnezeu este aproape de sfârşit, iar judecata Sa asupra Babilonului tainic este gata să fie executată (vezi cap. 16:19). Aşa cum se aplică la Dumnezeu, expresia “Şi-a
adus aminte” în mod normal denotă faptul că El este pe punctul de a răsplăti oamenii pentru faptele lor, fie că au fost bune sau rele (vezi Gen. 8:1; Exod. 2:24; Ps. 105:42; etc.).
Nelegiuirile ei. Adică faptele ei ticăloase şi consecinţele lor naturale, cu deosebire, crimele de care se face acuzată în cap. 17 şi 18 (vezi cap. 17:6; 18:6,7).
6. Răsplătiţi-i. Literal, “daţi-i până la refuz”. Desfrânata, care este organizaţia apostaziată “Babilonul cel mare” (vezi cap. 14:8; 17:5), va fi răsplătită pe deplin pentru toate faptele ei nelegiuite. Cu o dreptate absolută, Cerul nu reţine nimic din ceea ce este partea de răsplată ce i se cuvine. Răsplata care este gata de a fi acordată Babilonului este descrisă pe scurt în cap. 17:16,17, şi mai pe larg în cap. 18. Compară cu Ier. 51:6.
Cum v-a răsplătit ea. Literal, “după faptele ei”. I se va plăti în natură. Pedeapsa va fi pe măsura nelegiuirii, adică potrivită. Compară cu Isa. 47:3; Ier. 50:15,29; 51:24.
Întoarceţi-i de două ori. Literal, “dublaţi-i dubla”. Răsplătiţi-i o măsură dublă (cf. Isa. 40:2; Ier. 16:18; 17:18).
Faptele ei. Felul în care ea s-a purtat cu alţii va fi etalonul, norma cu care se va măsura şi purtarea lui Dumnezeu cu ea.
Potirul. Vezi cap. 14:10; 17:4.
Amestecat. În acelaşi potir în care ea a amestecat băutura nelegiuită pentru ca alţii să o bea, Dumnezeu îi va amesteca acum un teribil amalgam şi o va sili să îl bea (Apoc. 14:8; 17:4; cf. Ier. 50:15,29).
7. Pe cât. Faptă şi răsplată, pedeapsa va fi pe măsura nelegiuirii. Suferinţa şi tânguirea ei vor fi pe măsura laudei şi desfrâului de mai înainte.
S-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă. Prima parte a v. 7 redă literal: “atât de multe lucruri au slăvit-o şi au dus-o la destrăbălare”. Atât de multe lucruri au contribuit la mândria şi destrăbălarea sa. Aroganta încredere în sine a făcut-o să fie sigură de succesul final al planului ei de a distruge poporul rămăşiţă lui Dumnezeu şi de a domni cu supremaţie asupra pământului. Ea este mândră de bogăţia, popularitatea şi puterea ei. Compară cu Isa. 47:6–10; Eze. 28:2,4,5,16.
Chin. Vezi cap. 17:16; 18:4.
Tânguire. Sau, “plângere”, adică drept rezultat al “urgiilor” (v. 4) ce o “chinuie”. Compară cu jalea “împăraţilor” şi a “negustorilor” (vs. 9, 11).
Zice în inima ei. Sau, “spune în mintea ei”, adică la vremea în care îngerul din v. 4 strigă solia sa de avertizare, înainte de închiderea timpului de probă, şi mai târziu, în timpul celei de-a şasea plăgi (vezi cap. 17:1). Excesiva sa îngâmfare i-a dat o încredere extraordinară în planurile ei nelegiuite de conduce lumea. Încercarea de a-i înşela pe alţii a dus la o absolută înşelare de sine. Nu doar că i-a “îmbătat” pe alţii, ea însăşi este într-o stare de beţie (vezi cap. 17:2,6).
Şed ca împărăteasă. Notaţi timpul prezent (vezi mai sus la “zice în inima ei”). Adevărata biserică este reprezentată în Scriptură ca o “fecioară curată” (vezi 2 Cor. 11:2), mireasa lui Hristos (vezi Efes. 5:23–32;cf.Apoc.12:1; 19:7,8). Marea desfrânată personifică pe mireasa lui Hristos înaintea locuitorilor pământului, asupra cărora ea pretinde stăpânire în numele Său. Însă ea este o “împărăteasă” contrafăcută (cf. Isa. 47:6–10). Ea este o desfrânată care nu a avut niciodată un soţ legal, şi totuşi este în stare să se laude cu cuceririle ei. Nu au servit-o “împăraţii” şi “mai marii pământului” (Apoc. 18:9,23)? Nu sunt ei robii şi instrumentele planurilor ei ticăloase (vezi cap. 17:2)?
Nu sunt văduvă. Ca “văduvă” ea nu ar avea un statut legal, nu ar putea pretinde supunerea locuitorilor pământului. Compară cu Isa. 47:8,10.
Tânguirea. Exact ceea ce aşteaptă mai puţin este sigur că i se va întâmpla (vezi Isa. 47:11).
8. Tocmai pentru aceea. Adică din pricina lăudăroşeniei ei arogante, mândrei înălţări de sine, destrăbălării şi desfrâului, poftei fără scrupule după putere şi supremaţie, şi îndrăznelii de a fi în opoziţie faţă de voia lui Dumnezeu.
Într-o singură zi. Unii consideră aceasta ca fiind o perioadă profetică, şi astfel reprezentând un an literal. Alţii consideră că aici îngerul accentuează caracterul iminent şi neaşteptat al “urgiilor” asupra Babilonului tainic, cu deosebire cu privire la falsul său simţ al securităţii (v. 7), sau vorbeşte despre o perioadă nedefinită de timp. În lumina faptului că despre acelaşi eveniment se mai spune că va avea loc “într-o clipă”, sau “într-un ceas” (vs. 10,17,19), a doua explicaţie pare de preferat (vezi Apoc. 17:12; cf. Ier. 50:29,31). Mai mult decât atât, forma greacă a cuvintelor traduse aici prin “zi” şi “ceas” (Apoc. 18:10) sugerează un moment temporal – mai mult decât o perioadă – şi astfel apare să accentueze caracterul iminent şi neaşteptat mai degrabă decât durata. Compară cu Isa. 47:9,11; 50:31; 51:8.
Urgiile ei. Vezi v. 4.
Moartea. Rezultatul final al “urgiilor ei” este afirmat în primul rând (vezi v. 21).
Tânguirea. Vezi v. 7.
Foametea. Este o foamete literală sub cea de-a patra plagă (cap. 16:8,9), experimentată de aderenţii Babilonului (cf. vs. 1,2). În orice caz judecata asupra Babilonului ca organizaţie are loc sub cea de-a şaptea plagă (vs. 18,19), iar foametea la care se face referire aici este fără îndoială simbolică – aşa cum ar fi normal în cazul unei entităţi simbolice cum este Babilonul tainic, şi pentru a păstra caracterul de înalt nivel poetic şi simbolic al întregului capitol.
Arsă de tot. O femeie Babilon simbolică va fi desigur “arsă de tot” cu un foc simbolic (cf. Efes. 6:16; 1 Petru 4:12; vezi Apoc. 17:16). Sfârşitul ei este descris printr-un simbol cu totul diferit în cap. 18:21. Pentru o descriere a evenimentelor prezise aici vezi GC 653–657.
Foc. Compară cu Ier. 50:32; 51:24,25,37.
A judecat-o. Judecata pronunţată asupra Babilonului este atât de sigură încât îngerul vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi deja îndeplinită. Vezi cap. 16:19; 17:1,17; 19:2. Ceea ce i se întâmplă nu este un accident, ci un act deliberat al lui Dumnezeu.
Tare. Adică pe deplin în stare să-şi ducă la îndeplinire planul Său cu privire la Babilon (cf. cap. 17:17).
9. Împăraţii pământului. Vezi cap. 16:14,16; 17:2,12–14.
Au curvit. Vezi cap. 17:2.
S-au dezmierdat în risipă. Vezi v. 7.
Fumul arderii ei. Compară cu Isa. 13:19; Ier. 50:32; vezi Apoc. 14:10,11; 17:16; 18:6.
O vor plânge. Sau, “o vor jeli”, “vor suspina pentru ea” cu o plângere zgomotoasă şi nestăpânită. Anticipând propria lor soartă iminentă, nenorociţii “împăraţi” şi “negustori” (v. 11) ai pământului se unesc într-un bocet al morţii pentru aroganta cetate a Babilonului, acum într-un chin faţă de rugul funebru în flăcări. Efectul dramatic al vs. 9–20, care descriu destinul implacabil al marii desfrânate, este întărit de forma lor literară orientală exotică – exces de cuvinte subliniate cu o imagistică grafică. Chemarea din cap. 18 este în primul rând emoţională, însă apelul este reîntărit printr-o logică incisivă: pentru cei ce răspund chemării lui Dumnezeu de a fugi de mânia viitoare (v. 4) încă mai este un răgaz până la împlinirea destinului implacabil.
Simbolismul acestui capitol este preluat aproape în întregime din Vechiul Testament, după cum va arăta ca evident o comparaţie a trimiterilor (vezi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului). Un studiu atent al acestor paralele ale Vechiului Testament în legătură cu incidentele istorice la care se face referire clarifică într-o mare măsură deosebita imagistică simbolică a acestui capitol. În cap. 17:16 împăraţii pământului (cf. v. 12) sunt cei ce dau foc Babilonului. Aici ei sunt descrişi tânguind rezultatele acelei fapte, probabil în trista conştientizare a faptului că ei vor trebui să împărtăşească cât de curând soarta Babilonului (cf. Isa. 47:13–15).
O vor boci. Gr. koptoµ, literal, “a [-şi] bate [pieptul]”, “a [-şi] flagela [trupul]” în durere.
10. Departe. Fără îndoială din pricina faptului că îşi dau seama că, nu cu mult timp în urmă, ei au colaborat cu Babilonul (vezi v. 3), au fost implicaţi în “păcatele ei”, şi au fost, ca atare, desemnaţi acum să împărtăşească “urgiile ei” (v. 4). Ei îşi dau seama că propriul lor destin este implacabil legat de cel al Babilonului. Ei nu au luat aminte la chemarea lui Dumnezeu care spunea “ieşiţi din mijlocul ei” (v. 4), şi cât de curând trebuie să îi împărtăşească soarta. Compară cu Eze. 27:33,35.
Vai, vai. Ei au aşteptat să “primească putere” (vezi cap. 17:12) în continuu împreună cu amanta lor, Babilonul tainic. Ea i-a asigurat că a fost întronată drept “împărăteasă” pentru totdeauna, şi astfel, dacă ei vor trece de partea ei, se vor bucura şi ei de o stăpânire fără margini (vezi cap. 17:2). Conştientizând, prea târziu, zădărnicia acestui plan ei dau curs acum unei adânci remuşcări.
Cetatea cea mare. Vezi cap. 14:8; 17:5,18; 18:7. În greacă atribuirea măreţiei şi puterii de odinioară a Babilonului tainic se bucură de cea mai mare accentuare. Inconsistenţa pretenţiilor sale este acum
evidentă, că “Domnul Dumnezeu care a judecat-o este tare” (v. 8).
Babilon. Vezi cap. 17:5,18.
Într-o clipă. Vezi cap. 17:12; 18:8.
Judecata. Gr. krisis, “[actul] judecăţii” sau “[execuţia] judecăţii” în contrast cu krima, “[sentinţa] judecăţii” (vezi cap.
17:1). În timp ce cap. 17 are de-a face în primul rând cu sentinţa împotriva Babilonului, cap. 18 se ocupă cu execuţia acestei sentinţe.
11. Negustorii. Conform unei interpretări aceşti “negustori” sunt comercianţi literali şi lideri ai afacerilor de
pe pământ, al căror sprijin financiar şi material a contribuit atât de mult la luxul, splendoarea şi succesul Babilonului celui mare (vezi vs. 7,12–15). Conform altei interpretări aceştia sunt nişte “negustori” simbolici, reprezentanţi ai comerţului cu produse spirituale ale Babilonului, cei care au vândut doctrinele şi politicile ei împăraţilor şi oamenilor de pe pământ (vezi cap. 16:13,14; 17:2,4; vezi mai jos la “marfa”). În cap. 18:23 despre aceşti “negustori” se spune că sunt “mai marii pământului”. Compară cu Isa. 23:2,8,17,18; 47:13,15.
O plâng şi o jelesc. Vezi v. 9.
Nimeni nu le mai cumpără. Împăraţii şi locuitorii pământului sunt deziluzionaţi şi refuză sa mai aibă ceva de-a face cu Babilonul. Compare Isa. 23:14; Eze. 26:15–18.
Marfa. Gr. gomos, “încărcătura” unei nave sau a unui animal de povară, şi astfel “marfă”. Conform primei interpretări menţionate mai sus aceasta ar reprezenta articole literale de manufactură şi comerţ, conform celei de-a doua interpretări ar fi doctrinele şi politicile Babilonului tainic, în altă parte numite “vinul ei” (vezi cap. 17:2). Caracterul deosebit de simbolic al cap. 18 (vezi v. 9) tinde să favorizeze cea de-a doua interpretare (vezi mai sus la “negustori”). Odată cu distrugerea Babilonului se pune un capăt şuvoiului de bunuri corupte care au fost vândute şi distribuite în numele său, şi prin care a înşelat lumea.
12. Marfă de aur. Încercarea de a clasifica cele 28 de produse enumerate în vs. 12,13 şi apoi de a extrage un sens ascuns din această listă este dincolo de orice valoare exegetică. Caracterul poetic al cap. 18 marcat şi de o deosebită risipă de cuvinte sugerează că scopul acestei enumerări este acela de a accentua interesele comerciale excesive ale Babilonului, dacă prima interpretare menţionată la v. 11 este acceptată, sau,
conform celei de-a doua, scopul este acela de a scoate în evidenţă totalitatea ariei de cuprindere a doctrinelor şi politicilor ei (vezi cap. 16:13,14; 17:2,4). Pentru o listă similară de “marfă” vezi Eze. 27:3–25,33.
Lemn de tiin. Literal, “lemn mirositor” adică un lemn cu arome folosit pentru aducerea de arderi.
Aramă. Mai degrabă, “bronz” (vezi Exod. 25:3).
13. Mirodeniile. Mai degrabă, “tămâie”. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează adăugarea cuvântului amoµmon, o “mirodenie” extrasă dintr-o plantă mirositoare ce creşte în India, între cuvintele “scorţişoară” şi “mirodenii”.
Mirul. Gr. muron, “mir”. Vezi Mat. 2:11.
Tămâia. Vezi Mat. 2:11.
Vinul. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru omiterea acestui cuvânt.
Căruţele. Gr. rhedai, un cuvânt împrumutat din limba galică, sau celtică introdusă în Asia Mică de gali care au
devenit galateni. Folosirea acestui cuvânt în Apocalipsa sugerează că autorul a trăit în Asia Mică şi a folosit un termen familiar zonei.
Robii. Literal, “trupurile” (cf. Rom. 8:11; etc.). Ca un obiect de comerţ asta ar însemna bineînţeles “robi”.
Sufletele oamenilor. Mai degrabă, “adică fiinţele umane”. În Biblie cuvântul “suflet” înseamnă adesea “fiinţă umană” sau “persoană” (vezi Ps. 16:10; Mat. 10:28). Compară cu “o sută de mii de inşi” (1 Cron. 5:21), literal, “din sufletele oamenilor o sută de mii”; “dădeau robi … în schimbul” (Eze. 27:13), literal, “dădeau
sufletele oamenilor … în schimbul”. Unii au considerat aici “sufletele oamenilor” ca fiind o referinţă la natura spirituală a fiinţelor umane luate în considerare.
14. Roadele. Gr. apoµra, “fructe”, sau, mai specific, “vremea roadelor”, târziu în vară sau la început de toamnă. Simbolic, aici, referinţa poate fi făcută la vremea spre care desfrânata privea ca fiind timpul când să se bucure din plin de roadele poftelor sale (vezi cap. 17:4,6; 18:7).
Atât de dorite sufletului tău. Literal, “dorinţei sufletului tău”. Cuvântul “suflet” este echivalentul pronumelui personal (vezi Ps. 16:10; Mat. 10:28; Apoc. 18:13).
Lucrurile alese, strălucite. Literal, “lucrurile bogate şi minunate” adică tot ceea ce a contribuit la viaţa ei de lux şi destrăbălare (vezi v. 7).
Nu le vei mai găsi. Deznodământul sorţii care se abate asupra Babilonului este repetat în cuvinte asemănătoare de şase ori în vs. 21–23. Babilonul coboară acum spre “pierzarea” descrisă în cap. 17:8,11, fără a se mai ridica vreodată. Compară cu Ier. 51:26; Eze. 26:21; 27:36; 28:19.
15. Cei ce fac negoţ. Vezi v. 11.
Aceste lucruri. Vezi vs. 12,13.
S-au îmbogăţit de pe urma ei. Parteneriatul cu Babilonul a fost benefic pentru ambele părţi (cf. Eze. 27:33).
Vor sta departe de ea. Vezi v. 10.
Vor plânge şi se vor tângui. Vezi v. 9.
16. Vai, vai. Vezi v. 10.
Cetatea cea mare. Vezi v. 10.
Îmbrăcată. Vezi cap. 17:4.
In foarte subţire. Compară cu cap. 19:8.
Purpură şi cu stacojiu. Vezi cap. 17:4.
Împodobită. Vezi cap. 17:4.
17. Atâtea bogăţii. Sau, “toată această bogăţie” (vezi vs. 7,11–14).
Într-un ceas. Vezi cap. 17:12; 18:8.
S-au prăpădit. Literal, “au fost pustiite” (vezi cap. 17:16).
Cârmacii. Într-un limbaj simbolic deosebit (vezi Apoc. 18:9) Ioan începe să dezvăluie imaginea sugerată de “negustori” şi comerţul lor (vs. 11–15).
Toţi cei ce merg cu corabia pe mare. Sau, “toţi cei ce navighează cu un scop”, de presupus a fi angajat într-un comerţ. Aceasta poate fi pusă în apoziţie cu “cârmacii”, cele două expresii redându-se astfel “toţi cârmacii, adică toţi cei ce navighează cu un scop” Imaginea este aceea a unui cârmaci ducându-şi nava dintr-un port în altul angajat în comerţ.
Cei ce câştigă din mare. Literal, “lucrează marea” adică, obţin cele necesar vieţii din mare, în contrast cu cei ce fac acelaşi lucru muncind pământul. Aici s-ar include ocupaţii ca construcţia de nave, pescuit, căutarea de perle, adunarea de scoici din care se extrăgea vopseaua purpurie (vezi Luca 16:19). Compară cu Eze. 26:17; 27:26–32.
Stăteau departe. Vezi v. 10.
18. Fumul arderii. Vezi v. 9.
Strigau. Era un adevărat Babel de glasuri dacă persoanele menţionate în v. 17 continuau să strige.
Care cetate. Babilonul antic a fost unic (vezi Vol. IV, p. 794–799). Compară cu Eze. 27:32.
Cetatea cea mare. Vezi cap. 14:8; 17:5,18; 18:10.
19. Aruncau ţărână în cap. Un semn al extremei ruşini sau dureri, aici mai degrabă a doua variantă (vezi v. 9). Compară cu Eze. 27:30; vezi Iosua 7:6.
Plângeau, se tânguiau. Vezi v. 9.
Ţipau. Vezi v. 18.
Vai, vai. Vezi v. 10.
Belşug de scumpeturi. Literal, “din largheţea ei”. Necesităţile extravagante ale Babilonului au adus bogăţie celor ce făceau comerţ cu lucrurile de care era interesată.
A îmbogăţit. Vezi v. 15.
Toţi cei ce aveau corăbii. Vezi v. 17.
Într-un ceas. Vezi cap. 17:12; 18:8.
A fost prefăcută într-un pustiu. Vezi cap. 17:16. Compară cu Isa. 13:19–22; 47:11; Ier. 50:13,40; 51:26,29; Eze.
26:17,19.
20. Bucură-te. Sau, “fii într-o continuă exaltare”. Pustiirea sumară a Babilonului aduce victorie şi bucurie tuturor fiinţelor neprihănite din întreg universul. Cântecul biruinţei asupra Babilonului este raportat în cap. 19:1–6, iar sărbătoarea eliberării poporului lui Dumnezeu este remarcată în vs. 7–9.
Cerule. Locuitorii cerului sunt primii care să se bucure de biruinţa lui Hristos şi a bisericii Sale.
Sfinţilor. Ar fi membrii obişnuiţi ai bisericii.
Apostolilor. Ar fi liderii vremii din Noul Testament.
Proorocilor. Probabil profeţi în general, deşi aici, ar fi mult mai potrivită referirea la cei din vremea Vechiului Testament (vezi Efes. 2:20).
V-a făcut dreptate. Literal, “v-a judecat pricina” însemnând “a executat sentinţa”. Babilonul a hotărât moartea poporului lui Dumnezeu (vezi cap. 13:15; 17:6), dar acum suportă exact soarta la care îi osândise pe aceştia. Compară cu soarta lui Haman (Estera 7:10). Pentru mijloacele prin care sentinţa divină urma să fie executată
vezi Apoc. 17:1,16,17. Acest eveniment are loc sub cea de-a şaptea plagă (cap. 16:19; cf. cap. 19:2).
21. Un înger puternic. Literal, “un puternic înger.”
O mare piatră de moară. O piatră de moară de o aşa mărime era rotită de un animal, în contrast cu pietrele de moară mai mici rotite la mână.
A aruncat-o în mare. Compară cu ilustraţia lui Ieremia cu privire la soarta Babilonului antic (Ier. 51:63,64; vezi Isa.
13:19; Apoc. 14:8). Pentru o explicaţie biblică a simbolului scufundării vezi Isa. 8:7,8; Ier. 50:9; 51:27,42; Eze. 26:3,4.
Cu aşa repeziciune. Literal, “cu grabă”, “dintr-o dată”. Acest cuvânt este folosit de scriitori greci clasici atunci când se referă la lovitura unei bătălii sau la o hemoragie. În Faptele Ap. 14:5 un cuvânt înrudit este redat “s-au pus în mişcare” (“au pornit cu asalt”). Cu o aruncare nemaipomenită piatra de moară este scufundată în adâncurile mării. Astfel, ajungându-şi sfârşitul (vezi Apoc. 18:14), Babilonul se va scufunda în uitare sau “pierzare” (cap. 17:8). Compare Ier. 51:42,64; Eze. 26:3,19; 27:32,34.
Nu va mai fi găsit. Vezi v. 14. Descrierea lui Ioan cu privire la starea pustiită a Babilonului antic (vs. 21–23) trebuie să fi avut un impact deosebit asupra contemporanilor săi, în lumina faptului că în timpul vieţii lor nenorocita cetate a ajuns în sfârşit un loc pustiu (vezi Isa. 13:19).
22. Nu se va mai auzi. Măiestria şi petrecerea au încetat. Vezi Apoc. 18:14; cf. Eze. 26:13.
Sunet. Versetele 22,23 constituie o descriere vie şi deosebit de simbolică a stării pustiite a Babilonului (vezi v. 19).
Compară cu Isa. 24:8; Eze. 26:13.
Alăute. Gr. kithraroµdoi, muzicieni interpreţi care cântau la kithara ca acompaniament al cântecelor lor, astfel
“menestreli”. Acest instrument era format dintr-o cutie de rezonanţă de lemn şi semăna foarte mult cu o liră (vezi Vol. III, p. 34–37).
Fluiere. Mai degrabă “fluieraşi”. Vezi Vol. III, p. 37,38.
Meşter. Artizani, mecanici, lucrători meseriaşi s-au dus cu toţii. Manufactura a încetat.
23. Lumina lămpii. Vezi cap. 1:12. Deplina întunecare a nopţii descrie cu expresivitate absenţa vieţii în întregime.
Mirelui. Orice formă de viaţă socială şi familială a ajuns la un sfârşit (cf. Ier. 25:10).
Negustorii tăi. Vezi v. 11.
Mai marii pământului. Compară cu Isa. 23:8; Eze. 26:17; 27:8; Apoc. 6:15.
Vrăjitoria. Adică înşelăciunile practicate de Babilon pentru a-şi asigura supunerea locuitorilor pământului. Vezi
cap. 13:14; 16:14; 19:20; vezi cap. 17:2; cf. Isa. 47:9,12,13.
24. Sângele. Vezi cap. 16:6; 17:6.
Proorocilor. Vezi v. 20.
Al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi. Babilonul tainic reprezintă religia apostaziată de la începutul timpului (vezi cap. 14:8; 17:5,13). În orice caz cap. 13-18 se ocupă în special cu momentul de culme al apostaziei la sfârşitul timpului. Astfel, într-un sens general, “toţi cei care au fost înjunghiaţi” ar putea foarte bine să includă martirii din toate timpurile, dar accentul care se pune aici este fără îndoială asupra celor care îşi dau viaţa la sfârşitul marii lupte între bine şi rău, şi probabil şi a celor pe care Babilonul plănuieşte să îi omoare dar nu mai apucă din pricina intervenţiei divine (vezi cap. 17:6; cf. Isa. 47:6; Ier. 51:47–49).
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 18
Babilonul tainic joacă un rol principal în Apoc. 14-19, şi mai ales în cap. 17-18. În lumina faptului că imagistica Apocalipsei pare a fi bazată în mare parte pe paralelele istorice din Vechiul Testament, şi cu atât mai mult cu cât Babilonul tainic este corespondentul simbolic la cetăţii antice literale situate pe malul Eufratului (vezi cap. 14:8;
17:5), printr-o comparaţie a pasajelor relevante ale Vechiului Testament ne putem aştepta la o clarificare, cel puţin parţială, a rolului atribuit de Inspiraţie Babilonului tainic.
În mare măsură imagistica Apocalipsei privitoare la Babilonul tainic este preluată din Isa. 13; 14; 47; Ier. 25; 50; 51; Eze. 26–28. Pentru o analiză a contribuţiei acestor fragmente din Vechiul Testament la subiectul aflat în atenţie vezi Isa. 47:1; Ier. 25:12; 50:1; Eze. 26:13. În următorul tabel comparativ, coloana din stânga constă din serii
compuse, topice, de afirmaţii găsite în Apocalipsa cu privire al Babilonul tainic. Coloana din dreapta enumeră cele mai semnificative pasaje ale Vechiului Testament cu privire la Babilonul antic. De notat o singură excepţie – Nr. 5.
BABILONUL TAINIC
Babilonul tainic în Apocalipsa Paralele în Vechiul Testament
Identitatea şi caracterul
1. Sensul numelui.
.. “Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare” (17:5; cf. 17:7;
vezi 14:8; 17:5).
.. “Care cetate era ca cetatea cea mare!” (18:18; cf. 14:8; 16:19;
17:5,18;18:2,10,16,21; vezi 17:18).
2. O organizaţie apostaziată.
.. “Curva cea mare”, “o femeie”,
“curvie”, “mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” (17:1,2,3,5; cf. 14:8; 17:6, 7:7,18; 18:4;
19:2).
3. Un caracter cu totul corupt.
.. “A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare
o oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte” (18:2; cf. 14:8).
.. “Păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer” (18:5).
“De aceea cetatea a fost numită Babel” (Gen. 11:9; cf. 10:9,10; 11:1-9;
vezi 11:4-9).
.. “Babilonul cel mare” (Dan. 4:30; cf. Isa.13:19; 14:4).
.. “Avea o înfăţişare mai mare decât celelalte”(Dan. 7:20). Compară cu Isa. 23:8; Eze. 26:17; 27:32.
.. “Împărăteasa împăraţilor” (Isa. 47:5).
.. “Copiii Babilonului … au spurcat-o cu curviile lor” (Eze. 23:17; cf. Isa. 23:15; Eze. 16:15,38,44; 23:2,3;
Naum 3:4).
.. “A căzut, a căzut Babilonul” (Isa. 21:9 cf. Ier. 51:8).
.. “Împotriva Babilonului … căci a păcătuit împotriva Domnului” (Ier. 50:14;
cf. 50:24,29, 31,32; 51:6).
.. “Pedeapsa lui a ajuns până la ceruri” (Ier. 51:9).
.. “Fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo … stafiile …” (Isa. 13:21).
4. Caracterizată prin lux şi mândrie.
.. “S-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă”, “era îmbrăcată în in
foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu
mărgăritare” (18:7,16; cf. 17:4).
5. Corespondentul ei.
.. “Cetatea sfântă, Ierusalimul” (21:10).
.. “Babilonul podoaba împăraţilor, falnica mândrie a haldeilor” (Isa. 13:19).
.. “Subţirică şi plăcută”, “dedată plăcerilor, care stai fără grijă”
(Isa.47:1,8).
.. “Ai vistierii nemărginite” (Ier. 51:13). Compară cu Eze. 27:7,16,25; 28:2,5,13,17.
.. “Domnul va alege … Ierusalimul” (Zah. 2:12).
.. “Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului” (Ier. 3:17).
Ambiţiile şi planurile
6. De a conduce lumea.
.. “Pentru că zice în inima ei: Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti
ce este tânguirea” (18:7).
.. “Are stăpânire peste împăraţii pământului” şi ademeneşte să facă
“război cu Mielul” (17:18,14; cf. 12:17; 13:7; 18:6;19:19).
7. De a distruge pe sfinţi.
.. “Am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele
mucenicilor lui Isus” (17:6).
.. “Acolo a fost găsit sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor
celor ce au fost junghiaţi pe pământ” (18:24).
.. “Tu [Babilonul] ziceai: În veci voi fi împărăteasă”, “Zici în inima ta: Eu şi numai eu, nu voi fi niciodată văduvă, şi
nu voi fi niciodată lipsită de copii” (Isa. 47:7, 8; cf. v. 10).
.. “Împăratul Babilonului … asupritorul”, “În mânia lui supunea neamurile” (Isa. 14:4, 6).
.. “Babilonul … a făcut … să cadă morţii din toată ţara” (Ier. 51:49).
.. “I-a zdrobit [lui Israel] oasele, acest Nebucadneţar, împăratul Babilonului”
(Ier. 50:17).
.. “N-ai avut milă de ei” (Isa. 47:6). Compară cu Ezra 5:12; Isa. 14:4,6; Ier. 50:11; 51:25; Dan. 7:21,25; 8:24.
Complicii
8. Duhuri de draci.
.. “Babilonul … a ajuns un locaş al dracilor” (18:2).
.. “Trei duhuri necurate”, “duhuri de draci” (16:13,14).
9. Marile puteri ale pământului.
.. “O fiară de culoare stacojie” (17:3; cf. 19:19,20).
.. “Fiara era, nu mai este şi va veni” “ea însăşi este al optulea” “[când] are să se
ridice din Adânc” (17:8,11).
.. “Şapte capete”, “şapte munţi”, “şapte împăraţi” (17:9,10; vezi Note Adiţionale
la Capitolul 17).
10. Toate neamurile.
.. “Cele zece coarne … sunt zece împăraţi care … vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara” (17:12; cf. vs. 3,7,16).
.. “Împăraţii pământului întreg” (16:14; cf. 17:2; 18:3, 9).
11. Alte organizaţii religioase postaziate.
.. “Curve” (17:5).
.. “Proorocul mincinos”(19:20; 20:10).
.. “O icoană fiarei care avea rană de sabie şi trăia” (13:14).
.. “Împăratul Babilonului” “Lucifer” (Isa. 4:4,12; vezi Eze. 28:12).
.. “Toţi au acelaşi gând” “să dea fiarei stăpânirea” (17:13,17).
.. “Semăna cu un leu şi avea aripi de vultur” (Dan. 7:4). Compară cu Dan. 7:7,19.
.. “Iată am necaz pe tine [Babilonul] munte nimicitor … şi te voi preface într-un munte aprins” (Ier. 51:25; vezi
Isa. 2:2).
.. “Zece coarne” (Dan. 7:7; cf. v. 24). Compară cu Dan. 2:43. Vezi Apoc. 17:12. Vezi Nr. 2.
12. Liderii pământului.
.. “Negustorii tăi care erau mai marii pământului” (18:23; cf. vs. 3,11,15).
.. “Toţi cârmacii, toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii şi toţi cei ce câştigă din mare” (18:17; cf. v. 19).
13. Locuitorii pământului.
.. “Toate neamurile” (14:8; 18:3).
.. “Locuitorii pământului” (17:2, 8; cf. v. 18).
.. “Cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc după lunile noi”, “cei cu care ai făcut negoţ” (Isa. 47:13, 15).
.. “Ai cărui negustori erau nişte voievozi … cei mai bogaţi de pe pământ” (Isa. 23:8).
.. “Toate corăbiile mării cu marinarii lor erau la tine”, “vâslaşii”, “cârmacii”, “toată mulţimea care este în mijlocul tău”
(Eze. 27:9,26,27).
.. “Toate împărăţiile lumii de pe faţa pământului” (Isa. 23:17; cf. Ier. 51:49).
Strategia
14. O uniune politico-religioasă universală.
.. “Şezând pe o fiară de culoare stacojie”, “fiara care o poartă”, “cele şapte capete … pe care şade femeia”
(17:3,7,9).
.. “Împăraţii pământului care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea” (18:9; cf. 17:2,4; 18:3).
.. “Vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara … dau fiarei puterea şi stăpânirea lor” (17:12,13).
15. Politica şi învăţăturile ei.
.. “Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei”
(17:4).
.. “A adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (14:8; cf. 17:2; 18:3).
.. “Strica pământul cu curvia ei” (19:2).
.. “Se va întoarce iarăşi la câştigul lui, va avea legături cu toate împărăţiile de pe faţa pământului” (Isa. 23:17). Vezi Nr. 2.
.. “Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul; Neamurile au băut din vinul lui; de aceea au fost neamurile ca într-o nebunie” (Ier. 51:7).
16. Minuni satanice: înşelăciune.
.. “Duhuri de draci care fac semne nemaipomenite” (16:14; cf. 13:13,14;
19:20).
.. “Toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta” (18:23).
.. “Semne mari (13:13,14).
.. “Marfa” (18:11).
17. Controlul total asupra minţilor oamenilor.
.. “Şade pe ape mari” “[care] sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi” (17:1,15).
.. “Locuitorii pământului se vor mira când vor vedea … fiara” (17:8; cf. 13:13,14).
.. ”Tuturor vrăjitoriilor tale şi multelor tale descântece” (Isa. 47:9; cf. 47:12, 13). Cu câteva excepţii lunga listă din
18:12,13 este redată şi în Eze. 27.
.. “Locuieşti lângă ape multe” (Ier. 51:13; cf. Eze. 28:2).
.. “Toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile se temeau şi tremurau înaintea lui” (Dan. 5:19).
Soarta
18. Dumnezeu judecă Babilonul.
.. “S-a isprăvit”. “Dumnezeul cel mare Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui” (16:17, 19;cf. 18:5).
.. “Judecata curvei celei mari” (17:1; cf. 19:2).
.. “Domnul Dumnezeu care a judecat-o este tare” (18:8).
.. “Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei Mele, ca să nu mai bei din el: şi îl voi pune în mâna
asupritorilor tăi” (Isa. 51:22, 23).
.. “Voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela … pentru nelegiuirile lor”, “Beţi! … şi voi să
rămâneţi nepedepsiţi? … Domnul va răcni de sus; din locaşul Lui cel sfânt” (Ier. 25:12, 28-30; cf. Ier. 50:18,31).
.. “Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei tale, şi i-a pus capăt. … Ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor”
(Dan. 5:26,27).
19. Complicii i se întorc împotrivă.
.. “Dumnezeu le-a pus în inimă să-I ducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei
stăpânirea lor împărătească, până ce se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu” (17:17).
.. “Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor” (17:13).
.. “Se duc la împăraţii pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui
Atotputernic”(16:14).
.. “Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui” (17:14).
.. “Cele zece coarne” şi “fiara [vezi 17:16] … o vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc” (17:16; cf. 18:19; 19:20).
.. “Vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc” (18:8).
20. Distrugerea ei este totală.
.. “Un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare, şi a zis: Cu aşa
repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit” (18:21).
.. ”A fost împărţită în trei părţi” (16:19; cf. 13:2,4,11,15; 16:13; 19:20).
.. “Nu se va mai auzi … nici sunet de alăute, nici cântece de instrumente, nici cântători de fluiere, nici cântători din
trâmbiţe” (18:22,23).
.. “Într-o singură zi vor veni urgiile ei” (18:8,10; cf. 18:17,19).
.. “Voi aduce peste ţara aceea [Babilonul] toate lucrurile pe care le-am vestit despre ea, tot ce este scris”
(Ier. 25:13).
.. “Sunaţi din trâmbiţă printre neamuri! Pregătiţi neamurile împotriva lui, chemaţi
împotriva lui împărăţiile”, “planul Domnului împotriva Babilonului se împlineşte” (Ier. 51:27,29).
.. “Voi ridica şi voi aduce împotriva Babilonului o mulţime de neamuri mari” (Ier. 50:9).
.. “Împărăţii … neamuri adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta” (Isa. 13:4).
.. “Voi pune foc cetăţilor lui” (Ier. 50:32).
.. “Vitejii Babilonului nu mai luptă. … Vrăjmaşii pun foc locuinţelor lor” (Ier. 51:30).
.. “Marea s-a înălţat peste Babilon: Babilonul a fost acoperit de mulţimea valurilor sale”, “Să legi de ea o piatră
[cartea prevestitoare a sorţii Babilonului], şi s-o arunci în Eufrat şi să zici: Aşa va fi înecat Babilonul, şi nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui” (Ier. 51:42,63,64; cf. Eze. 26:3,19; 27:32,34).
.. “Aceste două lucruri ţi se vor întâmpla deodată, în aceeaşi zi: şi pierderea copiilor şi văduvia”, “nenorocirea va veni peste tine … urgia va cădea peste tine, fără s-o poţi împăca, şi deodată va veni peste tine prăpădul, pe
neaşteptate … nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor” (Isa. 47:9,11,15; cf. Jer. 50:32; 51:8,13,26,29).
.. “Împărăţia ta va fi împărţită” (Dan. 5:28; cf. Zah. 10:3; 11:8).
21. Pedeapsa este pe măsura nelegiuirilor ei.
.. “Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea, întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire” (18:6,7).
22. Complicii o plâng.
.. “Împăraţii pământului … când vor vedea fumul arderii ei o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: Vai! Vai!” (18:9, 10).
.. “Negustorii pământului” “vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge şi se vor tângui. Şi vor zice: Vai!
Vai!”, “Şi îşi aruncau ţărână în cap”, “Plângeau, se tânguiau, ţipau şu ziceau: Care cetate este ca cetatea cea mare?” (18:11,15,16,19,18).
23. Complicii săi sunt distruşi.
.. “Cetăţile neamurilor s-au prăbuşit” (16:19).
.. “Fiara … are să se ducă la pierzare” (17:8; cf. v. 11).
.. “Amândoi aceştia [fiara şi proorocul mincinos] au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă” (19:20; cf. 20:10).
.. “Babilonul este luat”, “va preface ţara într-o pustie şi nu va mai fi locuită”, “Nu va mai fi locuită şi va fi ca o
pustietate”, “Nimeni nu se va mai aşeza acolo” (Ier. 50:2,3,13,40).
.. “Voi face să înceteze astfel glasul cântecelor tale; şi nu se va mai auzi sunetul arfelor tale” (Eze. 26:13;
cf. 26:3,19,21; 27:32,34,36; 28:19).
.. “Le voi răsplăti după faptele şi lucrarea mâinilor lor” (Ier. 25:14).
.. “Voi răsplăti Babilonului … tot răul pe care l-a făcut Sionului” (Ier. 51:24).
.. “Faceţi-i cum a făcut şi el”,
“Răsplătiţi-i după faptele lui, faceţi-i întocmai cum a făcut şi el” (Ier. 50:15,29).
.. “Cade Babilonul … Văitaţi-l!” (Ier. 51:8).
.. “Să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc după lunile noi ce are să se întâmple. Au ajuns ca miriştea pe care o arde focul, şi nu-şi vor scăpa viaţa din flăcări … Aşa va fi soarta acelora pe care te oboseai să-i întrebi. Şi cei cu care ai făcut negoţ … se vor risipi fiecare într-o parte” (Isa. 47:13-15).
.. “Toţi cei ce vor trece pe lângă Babilon se vor mira şi vor fluiera pentru toate rănile lui” (Ier. 50:13). Compară cu Eze. 26:16,17; 27:29-32,36; 28:19.
.. “Voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului” (Zah. 14:2; cf. Ioel 3:2).
.. “Domnul se ceartă cu neamurile … cei ce care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt”
(Ier. 25:31,33).
24. Un cântec de biruinţă asupra Babilonului.
.. “El … a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei” (19:2; cf. 18:10).
.. “Bucură-te de ea, cerule! Bucuraţi-vă şi voi sfinţilor, apostolilor şi proorocilor!” (18:20).
.. “Aceasta este o vreme de răzbunare pentru Domnul [asupra Babilonului]; El îi va răsplăti după faptele lui”, “Domnul pustieşte Babilonul” (Ier. 51:6,55; cf. Isa. 47:3; Ier. 50:15).
.. “Cerurile şi pământul cu tot ce cuprind ele vor striga de bucurie asupra Babilonului, căci pustiitorii … se vor
arunca asupra lui” (Ier. 51:48; cf. Isa. 44:23; 49:13).
Avertismentul lui Dumnezeu faţă de poporul Său
25. Ieşirea din Babilon.
.. “Pogorându-se din cer un alt înger care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare” (18:1, 2).
.. “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei” (18:4).
.. “Scapă, Sioane, tu care locuieşti la fiica Babilonului” (Zah. 2:7)
.. “Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi scape viaţa, ca nu cumva să pieriţi în pierirea lui”, “Ieşiţi din mijlocul lui,
poporul Meu, şi fiecare să-şi scape viaţa, scăpând de mânia aprinsă a Domnului” (Ier. 51:6,45; cf. Isa 48:20; 52:11; Ier. 50:8; 51:9).
Apocalipsa capitolul 17
1. Unul din cei şapte îngeri. Vezi cap. 1:11; cf. cap. 21:9. Identificarea acestui înger ca fiind unul dintre cei şapte îngeri implicaţi în vărsarea celor şapte plăgi din cap. 15 şi 16 implică faptul că informaţia ce urmează să-i fie dată lui Ioan este legată de cele şapte plăgi finale. Această relaţionare este confirmată de faptul că subiectul anunţat al acestui capitol – “judecata curvei celei mari” – are loc sub plaga a şaptea (vezi cap. 16:19).
Potire. Vezi cap. 15:7; 16:1.
A vorbit cu mine. Cuvântul grecesc tradus “cu” (meta) poate fi înţeles ca implicând o relaţie strânsă (intimă) între Ioan şi înger. Probabil îngerul a vorbit cu Ioan înainte de a-l lua în viziune. Vezi cap. 1:2,10.
Vino. Expresia are forţa unui imperativ. Vezi v. 3.
Să-ţi arăt. Vezi cap. 1:2; 4:1.
Judecata. Gr. krima, “hotărârea”, “decizia”, “verdictul”, “decretul” curţii cereşti cu privire la “curva cea mare” din punctul de vedere al suitei acţiunilor sale nelegiuite (vezi vs. 4–6; cf. cap. 18:10). De notat faptul că îngerul nu-i arată lui Ioan execuţia hotărârii, altfel ar fi folosit cuvântul krisis, care este tradus cu “judecata” în cap. 18:10. El doar îl informează pe apostol cu privire la ea. Krisis poate indica fie actul investigării cazului, fie actul execuţiei hotărârii. Vezi cap. 16:19; 18:5; 19:2; cf. Isa. 23:11.
Capitolul 17 este format din două părţi distincte: (1) viziunea simbolică din vs. 3–6, pe care a avut-o Ioan, şi (2) ceea ce i s-a spus (v. 7) ca explicaţie a viziunii, înregistrată în vs. 8–18. Prima parte descrie fărădelegile Babilonului, constituindu-se astfel actul ceresc de judecare, o declaraţie cu privire la motivaţia pronunţării sentinţei
divine asupra desfrânatei (vezi v. 6). Partea a doua desfăşoară sentinţa în sine şi mijloacele prin care va fi dusă la îndeplinire.
Suita fărădelegilor Babilonului ajunge la un punct culminant sub cea de-a şasea plagă (vezi cap. 16:12–16), în timp ce sentinţa hotărâtoare este executată sub cea de-a şaptea (vezi cap. 16:17–19; 17:13–17; 18:4,8; 19:2). Ca atare, prima parte se ocupă mai mult cu evenimentele desfăşurate sub cea de-a şasea plagă, iar partea a doua cu cele de sub cea de-a şaptea. Astfel capitolul 17 este o descriere a crizei finale, când Satana se concentrează într-un efort suprem pentru anihilarea poporului lui Dumnezeu (cf. cap. 12:17) şi când toate puterile pământului sunt unite împotriva sfinţilor (cf. GC 634).
Dumnezeu permite Satanei şi agenţilor umani aliaţi cu acesta să-şi desfăşoare planurile lor de anihilare a sfinţilor până foarte aproape de momentul succesului. Dar la momentul când lovitura de graţie urmează să fie dată Dumnezeu intervine şi îşi eliberează poporul Său. Oştirile celui rău, surprinse exact în momentul tentativei de a-i ucide pe sfinţi, rămân fără scuză înaintea barei de judecată a justiţiei divine (vezi Dan. 12:1; cf. EW 282–285; GC 635,636; LS 117). Nu este greu de înţeles deci mirarea care l-a copleşit pe Ioan în timp ce privea punctul
culminant al marii drame a fărădelegii (vezi cap. 17:6).
Curvei. Gr. porneµ, “prostituată”, “desfrânată”. Porneµ probabil se trage dintr-un cuvânt ce însemna “a vinde”, “a exporta spre vânzare” sclavi. În Grecia prostituatele erau în general sclave cumpărate. Profeţii Vechiului Testament compară adesea pe Israelul apostat, care în mod repetat a “curvit” după dumnezeii neamurilor (Eze. 23:30; cf. Isa. 23:16,17; vezi Eze. 16:15), cu o femeie ce comite adulter. Cu privire la descrierea Babilonului tainic drept curvă vezi Apoc. 17:5 (cf. vs. 2,4; cap. 19:2). Pentru alte pasaje ale Vechiului Testament care au sens asemănător cu cel al Apoc. 17 vezi Isa. 47:1; Ier. 25:12; 50:1; Eze. 26:13.
Care şade pe ape mari. Adică exercită puteri despotice asupra multor “gloate” şi “neamuri” (vezi v. 15). Forma verbului în greacă prezintă pe “curva cea mare” ca având putere şi continuând să exercite puterea. După cum Babilonul antic era aşezat pe apele literale ale Eufratului (vezi Ier. 50:12,38) şi şedea simbolic pe “ape mari” sau popoare (Ier. 51:12,13; cf. Isa. 8:7,8; 14:6; Ier. 50:23), tot la fel Babilonul modern este reprezentat ca stând pe, sau apăsând, popoarele pământului (cf. Rev. 16:12).
2. Au curvit. Gr. porneuoµ, formă verbală înrudită cu porneµ (vezi la v. 1). Această expresie este echivalentă cu expresiile traduse prin “au curvit” din Vechiul Testament“ (cf. Eze. 23:30; Osea 4:12). Folosită în sens figurat, ca aici, se referă la o alianţă ilicită a creştinilor declaraţi cu un alt stăpân decât Hristos, în acest caz la o unitate religioasă şi politică între biserica apostaziată (vezi Apoc. 17:5) şi naţiunile pământului. Compară cu Isa. 23:15,17.
Împăraţii pământului. Adică, puterile politice ale pământului (vezi v. 12), care îşi pun autoritatea şi resursele lor la dispoziţia “curvei celei mari” (v. 1; vezi v. 13) şi prin care ea doreşte să-şi îndeplinească ambiţia de a ucide pe toţi cei din poporul lui Dumnezeu (vezi vs. 6,14) şi de a stăpâni peste “locuitorii pământului” (cf. v. 8). “Împăraţii pământului” sunt complicii ei la crimă.
Locuitorii. Ca rezultat al cursului urmat de liderii lor, locuitorii pământului sunt înşelaţi (cf. v. 8) în cooperarea cu politica “curvei celei mari” (cf. cap. 13:8).
S-au îmbătat. Adică, complet intoxicaţi. Puterile naturale ale raţiunii şi judecăţii au fost înăbuşite, iar percepţia spirituală înţepenită. Compară cu Ier. 51:7; 2 Tes. 2:9,10; Apoc. 13:3,4,7,18; 14:8; 18:3; 19:20. Poate fi notat aici că beţia locuitorilor pământului este menţionată ca urmând referinţei la alianţa ilicită între Babilon şi împăraţii pământului. În mod evident Babilonul acţionează prin împăraţii pământului pentru a câştiga controlul asupra locuitorilor pământului care nu i s-au supus de bună voie. Conducători şi supuşi sunt deopotrivă înşelaţi (GC 624).
De vinul. Adică, bând vinul ei. Acest “vin” este politica înşelătoare a Satanei de a uni întreaga lume sub controlul său, împreună cu contrafaceri şi “miracole” prin care şi-o promovează. (cf. cap. 13:13,14; 18:23; 19:20).
Curviei ei. Sau, “[care este] prostituarea sa”. Alianţa între un creştinism apostaziat şi puterile politice ale pământului este mijlocul prin care Satana îşi propune să unească întreaga lume sub conducerea sa.
3. M-a dus. Senzaţia mişcării a fost fără îndoială desemnată pentru a-l ajuta pe Ioan să facă o tranziţie mentală din timpul şi locul unde se afla în timpul şi locul viziunii (cf. Eze. 3:12–14; 8:3; 40:2,3; Apoc. 21:10).
În Duhul. Literal, “în duh” (vezi la cap. 1:10; cf. cap. 4:2; 21:10). Absenţa articolului hotărât accentuează calitatea sau natura experienţei.
Într-o pustie. Gr. ereµmos, “un loc pustiu” (vezi la cap. 12:6). Forma verbală înrudită folosită în cap. 17:16 înseamnă “a devasta”, “a pustii”, “a dezgoli”, “a abandona”. O “pustie” era o regiune nelocuită unde se putea trăi numai prin dificultăţi şi pericole. Hrană, adăpost, şi probabil chiar apa ar fi dificil de obţinut. Totodată ar fi pericol din partea animalelor sălbatice şi a tâlharilor. Ca atare, unii consideră că atunci când este folosită simbolic, ca aici, “pustia” ar fi o situaţie plină de dificultăţi şi primejdii, mai ales pentru poporul lui Dumnezeu (vezi vs. 6,14). Absenţa articolului hotărât în greacă dă cuvântului cât se poate de clar calitate şi putere de expresie. Cu alte cuvinte, se accentuează aici mai degrabă o stare decât o locaţie particulară.
În lumina faptului că acest capitol 17 pare să aibă cel mai mult de-a face cu perioada de timp a desfăşurării celor şapte plăgi (vezi v. 1), unii susţin ideea că “pustia”, ca stare, la care se face referire aici este descriptivă pentru experienţa poporului lui Dumnezeu în acele vremuri.
Situaţia descrisă aici este similară, dar nu trebuie identificată, cu “pustia” din cap. 12:6,13–16.
O femeie. Profeţii Vechiului Testament au descris adesea poporul apostaziat în simbolul unei femei imorale (cf. Eze. 16:15–58; 23:2–21; Osea 2:5; 3:1; etc.). Această “femeie” – “curva cea mare” (Apoc. 17:1), sau tainicul “Babilon” (v. 5) – este vinovată de “sângele … tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ” (cap.
18:24), evident de-a lungul istoriei. Babilonul tainic adună opoziţia religioasă în formă organizată faţă de poporul lui Dumnezeu probabil de la începutul timpului, dar aici, în caz particular, este chiar aproape de sfârşit (vezi cap. 17:5).
Şezând. Forma verbului denotă o acţiune continuă. În v. 1 “curva cea mare” este reprezentată ca având un control direct asupra oamenilor ca indivizi, religios, iar aici conducând acţiunile politice ale guvernelor civile (vezi v. 18). A fost întotdeauna o caracteristică a creştinismului apostaziat încercarea de a uni biserica cu statul, pentru a consolida controlul religios asupra politicilor cu caracter public (cf. Vol. IV, p. 837). Compară cu declaraţia Domnului nostru că “împărăţia” Sa nu este “din lumea aceasta” (Ioan 18:36).
O fiară. În profeţia biblică fiarele reprezintă în mod obişnuit puteri politice (Dan. 7:3–7,17; 8:3,5,20,21; cf. Apoc. 12:3; 13:1). Culoarea acestei fiare poate lăsa să se înţeleagă că este întruchiparea răutăţii, după cum numele de hulă cu care este acoperită indică faptul că stă în directă opoziţie cu Dumnezeu. Ca atare, fiara în sine poate fi
identificată cu Satana lucrând prin acei agenţi politici, din toate timpurile, care s-au supus stăpânirii sale.
În anumite aspecte fiara se aseamănă cu marele balaur roşu din cap. 12:3, iar în altele cu fiara ca un leopard din cap. 13:1,2 (vezi comentariile respective). Contextul face ca a doua relaţionare să fie mai concludentă. Diferenţa de bază între fiara din cap. 13 şi cea din cap. 17 este că în prima, care este identificată cu papalitatea, nu se face nici o deosebire între aspectele religioase şi politice ale puterii papale, în timp ce în cea de-a doua cele două categorii de aspecte sunt distincte – fiara reprezentând puterea politică, iar femeia puterea religioasă.
Stacojie. O culoare strălucitoare care atrage cu siguranţă atenţia. În Isa. 1:18 purpura este culoarea păcatului. Compară cu “marele balaur roşu” din Apoc. 12:3.
Plină. Apostazia şi opoziţia faţă de Dumnezeu sunt complete.
Nume de hulă. Sau, “nume blasfemiatoare” (vezi Mar. 2:7; 7:2). În Apoc. 13:1 (vezi comentariile respective) numele sunt pe cele şapte capete; aici, ele sunt împrăştiate pe tot trupul fiarei. Aceste nume descriu caracterul fiarei – îndrăzneşte să uzurpe prerogativele Divinităţii. Faptul că este “plină” de numele de hulă arată că este cu totul hotărâtă faţă de obiectivul său. Compară cu Isa. 14:13,14; Ier. 50:29,31; Dan. 7:8,11,20,25; 11:36,37.
Şapte capete. Vezi la vs. 9–11. Pentru fiarele cu şapte capete în mitologia antică vezi Isa. 27:1.
Zece coarne. Vezi la vs. 12–14,17.
4. Femeia. Vezi la v. 3.
Purpură şi stacojiu. Compară cu Eze. 27:7; Apoc. 18:7,12,16,17,19. Acestea erau culorile împărăteşti (vezi la Mat. 27:28), cu care se înveşmântase “femeia” (cf. Apoc. 18:7). Stacojiul poate fi considerat şi culoarea păcatului sau a prostituţiei (vezi la cap. 17:3). Această prostituată, această organizaţie religioasă apostaziată, descrisă în toată puterea ei de seducţie, este îmbrăcată ţipător şi împodobită vulgar. Ea stă în deplin contrast cu “mireasa” Mielului, pe care Ioan o vede îmbrăcată în in subţire, strălucitor şi curat (vezi cap. 19:7,8; cf. 1T 136; Ed 248). Vezi la Luca 16:19.
Spurcăciuni şi necurăţile curviei ei. Sau, “fapte necurate, chiar şi necurăţiile curviei ei”. Aurul potirului înşeală oamenii cu privire la natura conţinutului său. Vezi v. 2.
5. Pe frunte. Caracterul reflectat de numele “Babilon” este alegerea hotărâtă a femeii. Acest lucru poate fi dedus din faptul că numele îl are pe frunte. Compară cu cap. 13:16.
Purta scris un nume. Mai degrabă, “un nume stă scris”, adică, a fost scris cândva în trecut şi încă rămâne acolo. Numele reflectă caracterul.
Taină. Acest cuvânt este o descriere a titlului, nu o parte a lui; de aici oportunitatea expresiei “Babilonul tainic” (vezi la cap. 1:20).
Babilonul cel mare. Deşi, într-un sens, Babilonul tainic poate fi considerat ca reprezentând sistemele religioase apostaziate de-a lungul istoriei, “Babilonul cel mare” în cartea Apocalipsei desemnează, într-un sens special, religiile unite apostaziate din vremea sfârşitului (vezi la cap. 14:8; 16:13,14; 18:24). În cap. 17:18 Babilonul tainic este numit “cetatea cea mare” (cf. cap. 16:19; 18:18). Aici, fără îndoială, Babilonul este descris ca fiind
“mare” în lumina faptului că acest capitol are de-a face cel mai mult cu marele efort final al Satanei de a-şi asigura supunerea neamului omenesc prin religie. “Babilonul cel mare” este numele prin care Inspiraţia face referire la întreita uniune religioasă a papalităţii cu protestantismul apostaziat şi spiritismul (vezi cap. 16:13,18,19; cf. cap. 14:8; 18:2; cf. GC 588; Dan. 4:30; Zah. 10:2,3; 11:3–9). Termenul “Babilon” face referire la organizaţiile în sine şi la liderii lor, şi nu neapărat la membrii acestora. Referirea la cei din urmă se face prin expresia “ape multe” (Apoc. 17:1,15) şi “locuitorii pământului” (v. 2; cf. v. 8).
Mama curvelor. Aşa cum s-a amintit deja, “Babilonul cel mare” include protestantismul apostaziat la timpul arătat
lui Ioan în viziune. Fiicele acestei “mame” reprezintă astfel diferitele grupări religioase care constituie protestantismul apostaziat.
Spurcăciunilor. Vezi la v. 4.
6. Îmbătată. Vezi v. 2. Literal, “fiind [continuu] în stare de beţie”. Într-un sens general se poate spune despre Babilon ca fiind “îmbătat” de sângele martirilor tuturor timpurilor (cf. cap. 18:24), dar într-un sens foarte specific/apropiat de sângele martirilor şi a potenţialilor martiri din scenele finale ale istoriei pământului. Dumnezeu consideră Babilonul ca fiind răspunzător pentru sângele acelora a căror moarte a decretat-o, dar pe care nu o mai poate duce la îndeplinire (vezi GC 628). Babilonul este pe deplin îmbătat de succesele din trecut în persecutarea sfinţilor (vezi la Dan. 7:25; Mat. 24:21; cf. Apoc. 6:9–11; 18:24), şi cu perspectiva că în curând va avea satisfacţia împlinirii sângeroasei însărcinări (vezi cap. 16:6; 17:14; cf. GC 628).
Sângele. Vezi cap. 16:6.
Sfinţilor. Literal, “celor sfinţi” (vezi Faptele Ap. 9:13; Rom. 1:7).
Şi de sângele. Sau, “adică de sângele”.
Martirilor. Gr. martures, literal, “martori” (vezi cap. 2:13). Compară cu Isa. 47:6; Ier. 51:49; vezi Apoc. 18:24.
Lui Isus. Însemnând, probabil, “care au adus mărturie despre Isus”, mai întâi prin cuvintele lor şi mai apoi prin martiriul lor. Ei au fost omorâţi pentru că au persistat în mărturia lor faţă de Isus şi a adevărului Său, pentru că au fost credincioşi numelui Său chiar cu preţul vieţii lor.
Când am văzut-o. Nu este clar dacă aceasta face referire la tot cea ce Ioan a văzut în vs. 3–6, sau numai la purtarea ei din v. 6, punctul culminant la carierei sale criminale. Răspunsul îngerului la mirarea lui Ioan (v. 7) poate indica prima variantă.
M-am mirat minune mare. Literal, “am fost uimit cu o mare uimire”, expresia în greacă fiind o reflectare a unei expresii idiomatice tipic ebraică. Îngerul l-a chemat pe Ioan să fie martor la sentinţa ce urmează să fie pronunţată asupra Babilonului, prostituata religioasă (v. 1), iar apostolul probabil se aştepta să vadă o imagine a unei
ruine şi degradări totale. Însă, din contră, imaginea care i se arată este aceea a unei femei înveşmântate în haine scumpe şi strălucitoare, într-o stare de beţie, şi şezând pe o fiară înspăimântătoare. Un înger deja îi spusese lui Ioan câte ceva despre această “femeie” rea (vezi cap. 14:8; 16:18,19), dar acum i se dă un raport mult mai consistent şi mai surprinzător asupra crimelor sale. Ceea ce vede Ioan îl umple de o profundă uimire, o uimire dincolo de orice altă astfel de stare pe care o exprimă în altă a parte a Apocalipsei.
Crimele Babilonului tainic, aşa cum sunt prezentate în rechizitoriul îngerului, pot fi enumerate astfel (cf. cap. 18:4):
1. Seducţie. Prin seducerea împăraţilor pământului într-o relaţie ilicită cu ea, cu scopul de a duce mai departe planurile ei sinistre (vezi v. 2; cap. 18:3).
2. Despotism opresiv. Prin şederea ei pe “ape mari” – asuprind pe locuitorii pământului (vezi cap. 17:1).
3. Contribuţie la delicvenţa umană. Prin îmbătarea locuitorii pământului – cu excepţia sfinţilor – din vinul strategiei ei politice, determinându-i astfel să devină complicii ei în planul său nelegiuit (vezi la v. 2). Prin “curvia” ei ea “strica pământul” (cap. 19:2).
4. Beţie. Prin faptul că era “îmbătată de sângele sfinţilor”, al celor care au ofensat-o refuzând să bea din băutura
nelegiuită a minciunilor sale sau să se supună ambiţiei ei de a conduce pământul.
5. Crimă şi tentativă de crimă. Prin planul de a ucide pe mireasa lui Hristos, “femeia” din cap. 12 (vezi cap. 17:6,14; 18:24).
7. Îţi voi spune. În greacă pronumele este accentuat: “Eu însumi îţi voi spune”. Restul capitolului este interpretarea îngerului cu privire la “taina” sau simbolismul viziunii din vs. 3–6. “Fiara” este descoperită în vs. 8–17, iar “femeia” în v. 18.
8. Fiara pe care ai văzut-o. Adică fiara din v. 3. Lui Ioan nu i s-a arătat fiara nici în starea ei de “era” şi nici în cea de “nu mai este”, ci în stare ei revigorată urmând perioadei de “nu mai este”. Îngerul reaminteşte pe scurt cariera trecută a acestei înfricoşătoare creaturi prin identificarea fiarei aşa cum a fost văzută de Ioan (vezi vs. 8–11).
În introducerea viziunii (vs. 1,2) şi chiar în cadrul viziunii (vs. 3–6) atenţia lui Ioan a fost atrasă aproape exclusiv asupra femeii, în timp ce fiara este menţionată mai mult întâmplător. În versiunea greacă, conform
textului lui Nestle (vezi nota de la cap. 1:3), în vs. 1–6 sunt folosite 102 cuvinte pentru a descrie femeia şi doar 12 pentru a descrie fiara. Dar în explicaţie (vs. 7–18) îngerul se ocupă aproape cu totul numai de fiară, împreună cu capetele şi coarnele ei. În versiunea greacă în vs. 7–18 numai 36 de cuvinte sunt dedicate femeii în timp ce 243 sunt dedicate fiarei. Această diferenţă vrednică de atenţia noastră între viziune şi explicaţia ei poate sugera că deşi subiectul anunţat al viziunii este sentinţa divină pronunţată asupra Babilonului tainic, şi în
ciuda faptului că femeia se dovedeşte a fi personajul principal al evenimentelor descrise de viziune, triumful ei de scurtă durată şi prăbuşirea ei pe neaşteptate pot fi înţelese numai printr-un studiu atent al contribuţiei aduse de fiară, atât în succesul ei de moment cât şi în înfrângerea ei finală.
Era şi nu mai este. Undeva în trecut fiara a fost activă, dar apoi a dispărut. Această expresie este repetată la sfârşitul v. 8 şi din nou în v. 11. Unii identifică perioada de “era” a fiarei cu cea a Romei păgâne, perioada de “nu mai este” cu cea a scurtului interval între sfârşitul persecuţiei păgâne şi începutul persecuţiei papale, iar perioada de “va veni” cu cea a Romei papale. Alţii consideră că perioada de “era” este cea a fiarei şi a celor şapte capete ale sale, perioada de “nu mai este” cu intervalul între rana primită de cel de-al şaptelea cap şi revenirea fiarei ca cel de-al “optulea”, iar perioada de “va veni” cu revenirea fiarei atunci când devine efectiv cel de-al “optulea” împărat. Cei care susţin prima interpretare consideră astfel că perioada de “era” este cea a balaurului din cap. 12, în timp ce cei care susţin cea de-a doua interpretare vor include şi fiara ce seamănă cu un leopard din cap. 13. Timpul prezent, “nu mai este”, accentuează succesiunea în timp.
Are să se ridice. Sau, “este gata de a se ridica”. Îngerul încă vorbeşte despre cariera fiarei înainte de ridicarea ei din “Adânc”. La momentul desfăşurării viziunii Ioan vede fiara deja ridicată din “Adânc”.
Când expresia “era şi nu mai este” este repetată la sfârşitul v. 8, cuvintele “va veni” apar în locul cuvintelor “ea are să se ridice din Adânc”, folosite mai devreme în acest verset (vezi mai jos la “va veni”). Ca atare fiara “va veni” atunci când “are să se ridice din Adânc”. Cuvintele comparabile în această întreită secvenţă aşa cum sunt date
în v. 11 sunt “ea însăşi este al optulea împărat”. De aceea, atunci când fiara “are să se ridice din Adânc” şi “va veni”, ea se va desfăşura ca “al optulea”, literal “un al optulea”. În v. 8 fiara merge la “pierzare” după ce “are să se ridice din Adânc” şi se va desfăşura pentru un timp nespecificat ca “al optulea împărat”.
Când fiara se desfăşoară ca “al optulea împărat” “locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea … fiara”. O afirmaţie de o similaritate remarcabilă este făcută în cap. 13:3,8 (cf. v. 4), cu privire la atitudinea lumii faţă de fiara din acel capitol atunci când rana ei de moarte este vindecată: “Şi tot pământul se mira după fiară. … Toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi
aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat”. Dacă cap. 13 se referă la acelaşi eveniment descris în cap. 17:8, înseamnă că afirmaţia “rana de moarte fusese vindecată” (cap. 13:3) este echivalentă cu expresia “are să se ridice din Adânc” (cap. 17:8; cf. cap. 20:3,7). Similar, expresia “trăia” (cap. 13:14) ar fi echivalentă cu expresia “va veni” şi “ea însăşi este al optulea împărat” (cap. 17:8,11); rănirea capului (cap. 13:3), ducerea în “robie” şi “rana de sabie” (cap. 13:10,14) vor avea corespondenţa în amintita căderea a “fiarei” în “Adânc” (cap. 17:8); iar “moartea” (cap. 13:3) ar fi echivalentul fazei de trăire în “Adânc” din experienţa fiarei. Similitudinile notate aici tind să identifice cel de-al şaptelea cap al fiarei cu capul papal (vezi cap. 17:9,10). În orice caz această similaritate nu dovedeşte neapărat identitatea. Pentru o relaţie între fiara din cap. 17 şi cea din cap. 13 vezi cap. 17:3.
Adânc. Gr. abussos, literal, “abis,” implicând un spaţiu vast, nemăsurat (vezi Mar. 5:10; Apoc. 9:1). În Septuaginta face referire în general fie la adâncimile mării, fie la apele subterane. În Septuaginta la Ps.
71:20 şi în Rom. 10:7 este folosit pentru lumea de sub pământ, sau locul morţilor, în general sub numele de Hades (vezi Mat. 11:23; cf. 2 Sam. 12:23; Prov. 15:11; Isa. 14:9). Coborârea în “abis” ar fi un termen foarte potrivit pentru a reprezenta moartea fiarei ce părea a fi înjunghiată.
Pierzare. Gr. apoµleia, “distrugere completă”, “anihilare” (vezi Ioan 17:12). Aceasta indică sfârşitul total al fiarei (cf. Apoc. 17:11; vezi cap. 19:20; 20:10).
Locuitorii pământului. Adică cei pe care “şade” fiara (v. 1) şi cei care “s-au îmbătat de vinul curviei ei” (v. 2). Compară cu cap. 13:3,4,7,8,12,14; vezi cap. 17:1,2.
Se vor mira. Gr. thaumazoµ, “a fi uimit”, “a te minuna” (vezi v. 6). Locuitorii pământului vor fi surprinşi dincolo de orice măsură în admiraţia pe care o au faţă de fiară, cea pe care au văzut-o coborând în “Adânc” (v. 8), şi care acum se ridică şi îşi reia activităţile de mai înainte. Ei se “miră” mai întâi, după care se închină (vezi cap. 13:3,4,8,12,14), adică supun de bunăvoie sprijinul lor acordat fiarei în împlinirea planurilor sale blasfemiatoare. Cu privire la relaţia între fiara din cap. 17 şi cea din cap. 13 vezi cap. 17:3.
N-au fost scrise. Adică nu se regăsesc printre aceia pe care Dumnezeu îi primeşte drept candidaţi ai împărăţiei Sale.
Cartea vieţii. Vezi Fil. 4:3.
De la întemeierea lumii. Forma greacă poate fi înţeleasă ca susţinând ideea că numele ce apar în carte au fost scrise acolo “de la întemeierea lumii”, sau pur şi simplu că această carte există de la acea vreme. Aici este intenţionat cel de-al doilea sens. Compară cu cap. 13:8.
Va veni. Vezi mai sus la “era şi nu mai este”.
9. Mintea plină de înţelepciune. Compară cu cap. 13:18. Îngerul îşi introduce astfel explicaţia sa cu privire la “fiara” care “era, nu mai este şi va veni” din cap. 17:8. Ceea ce i se arătase lui Ioan era o “taină” (cf. v. 7; vezi v. 5) în sensul că realitatea a fost ascunsă într-un limbaj simbolic, şi se va cere “înţelepciune” pentru a înţelege simbolurile în limbaj literal. Deşi probabil această afirmaţie a îngerului se referă cu maximă particularitate la enigma din v. 8, şi astfel cu deosebire la explicaţia din vs. 9,10, este în acelaşi timp adevărată pentru întreaga viziune, şi deci şi pentru explicaţia din vs. 10–18 luată ca întreg.
Şapte capete. Acestea în mod evident reprezintă şapte puteri politice majore prin care Satana a căutat să distrugă poporul şi lucrarea lui Dumnezeu pe pământ (vezi vs. 2,3,6,10). Dacă Inspiraţia a intenţionat sau nu ca aceste şapte capete să fie identificate cu şapte naţiuni deosebite ale istoriei nu este foarte clar, din moment ce în
Apocalipsa numărul “şapte” are adesea mai degrabă o valoare simbolică decât una literală (vezi cap. 1:11). Ca atare, unii au înţeles cele şapte capete ca reprezentând întreaga opoziţie politică faţă de poporul şi cauza lui Dumnezeu pe pământ de-a lungul istoriei, fără vreo specificare cu privire la şapte naţiuni anume.
Alţii au considerat că puterile reprezentate de cele şapte capete trebuie să fie şapte naţiuni deosebite la care s-a făcut deja referire în diferitele profeţii din cărţile Daniel şi Apocalipsa. Ei identifică primele patru capete cu cele patru mari imperii din Dan. 2 şi 7, cel de-al cincilea cu cornul cel mic din Dan. 7 şi 8 şi fiara ce seamănă cu un leopard din Apoc. 13, cel de-al şaselea cu puterea reprezentată în Apoc. 11:7, iar cel de-al şaptelea cu fiara cu două coarne din Apoc. 13:11. Conform acestui model de interpretare puterile reprezentate de primele
cinci capete ar fi Babilonul, Persia, Grecia, Imperiul Roman şi papalitatea. Al şaselea cap ar fi Franţa revoluţionară şi cel de-al şaptelea cap ar fi Statele Unite, sau Statele Unite şi o organizaţie mondială, sau Statele Unite şi papalitatea restaurată.
Sunt alţii care consideră că cele şapte capete reprezintă puteri majore persecutoare de la momentul în care Dumnezeu a avut pentru prima oară un popor ales şi o lucrare organizată pe pământ, şi ca atare specifică
aceste puteri ca fiind Egiptul, Asiria, Babilonul, Persia, Grecia, Imperiul Roman şi papalitatea. Cei care urmează acest model de interpretare atrag atenţia asupra importantului rol jucat de Egipt şi Asiria cu privire la Israel în istoria şi profeţia Vechiului Testament. De asemenea, ei atrag atenţia şi asupra următoarelor circumstanţe când fiecare din aceste şapte puteri, la vremea sa, a încercat să anihileze poporul lui Dumnezeu, să-l subjuge, sau să şteargă caracterul său religios distinctiv: (1) Egiptul la Marea Roşie, Exod. 14:9–30; (2) Asiria sub Sanherib, Isa. 8:4–8; 36:1–15; 37:3–37; (3) Babilonul în perioada robiei, Ier. 39:9,10; 52:13–15; (4) Persia sub Haman, Estera 3:8,9; 7:4; 9:1–6; (5) Grecia sub Antioh Epifanul, 1 Mac. 1:20–64; 3:42; 4:14, 36–54; (6) Roma în persecuţia atât
asupra evreilor cât şi a creştinilor, Dan. 8:9–12,24,25; Mat. 24:15,21; Luca 21:20–24; Apoc. 2:10,13; şi (7) papalitatea de-a lungul întregii ei istorii, Dan. 7:21,25; 8:24; 11:33,35.
În lumina faptului că Inspiraţia nu a indicat dacă aceste şapte capete trebuie înţelese ca reprezentând şapte naţiuni deosebite şi nu a specificat nici un moment în timp de la care să fie recunoscute, acest comentariu consideră că dovada este insuficientă pentru a autoriza o identificare dogmatică a acestora. Apocalipsa 17 se ocupă cu fiara în perioada de “va fi”, când este “al optulea împărat” (vezi vs. 8,11), iar interpretarea soliei de bază a acestui capitol nu este din fericire dependentă de identificare celor şapte capete.
Munţi. Un simbol profetic obişnuit desemnând puteri politice sau politico-religioase (vezi Isa. 2:2,3; Ier. 17:3; 31:23; 51:24,25; Eze. 17:22,23; etc.). Acest simbol poate fi o aluzie la cetatea Romei cu cele şapte coline ale sale. Scriitori clasici fac referire la Roma ca fiind Cetatea celor şapte coline (Horaţiu Carmen Saeculare 7; Virgil Aeneid vi. 782–784; Georgics ii. 534,535; Martial Epigrams iv. 64. 11,12; Cicero Letters to Atticus vi. 5; Propertius Elegies iii. 11; etc.). În primele secole creştine autorii creştinii se refereau în mod obişnuit la Roma ca “Babilon” (vezi 1 Petru 5:13; Apoc. 14:8), probabil pentru a evita să fie consideraţi drept subversivi atunci când
vorbeau sau scriau cu privire la activităţile anticreştine ale Romei şi la judecăţile iminente ale lui Dumnezeu asupra sa. În lumina relaţiei istorice a Babilonului antic cu poporul lui Dumnezeu în vremurile Vechiului Testament, numele de “Babilon” adresat Romei avea o aplicabilitate deosebită.
Pe care şade femeia. Aici îngerul se referă la “femeie” ca stând pe şapte “capete”, în timp ce în v. 3 se spune despre ea simplu, stătea pe o “fiară” (vezi comentariile respective). Astfel, a sta pe cele şapte capete este de fapt acelaşi lucru cu a sta pe fiară. Ca atare nu există o diferenţă pronunţată între fiară şi capetele ei. Probabil că nu este intenţionată aici nici o diferenţă.
10. Sunt şi şapte împăraţi. Aceşti “împăraţi” nu se adaugă “capetelor” şi “munţilor”, ci, este de presupus, se identifică cu acestea. Ce diferenţă se intenţionează a fi între “împăraţi” şi “munţi”, dacă există vreuna, nu este foarte clară.
Cinci au căzut. Punctul în timp de la care s-ar putea face afirmaţia că cinci dintre capete “au căzut”, că unul “este” şi un altul “nu a venit încă” nu este indicat cu claritate. În general vorbind, comentatori adventişti susţin unul din trei puncte de vedere diferite cu privire la momentul indicat aici: (1) Conform modelului de interpretare care afirmă că cele şapte capete reprezintă toate puterile care s-au opus poporului şi lucrării lui Dumnezeu pe pământ, dincolo de o cifră specificată, această precizare ar însemna pur şi simplu că majoritatea acestor puteri astfel reprezentate au trecut deja prin scena istoriei. (2) Cei care enumeră primele cinci capete în Babilon, Persia, Grecia, Roma şi papalitatea consideră că aceste cinci capete au căzut toate atunci când rana de moarte a fost în sfârşit făcută capului papal al fiarei în anul 1798 (vezi cap. 13:3,4). (3) Cei care enumeră primele cinci capete în Egipt, Asiria, Babilon, Persia şi Grecia consideră că momentul indicat de v. 10 este timpul lui Ioan, atunci când viziunea a fost dată. Vezi v. 9.
Unul este. Conform celui de-al doilea punct de vedere, Franţa sau Statele Unite, după 1798, iar conform celui de-al treilea punct de vedere Imperiul Roman din vremea lui Ioan (vezi mai sus la “cinci au căzut”).
Celălalt. Conform primului punct de vedere, minoritatea puterilor politice ce are încă un rol de jucat, conform celui de-al doilea, Statele Unite sau o organizaţie mondială ca Liga Naţiunilor sau Organizaţia Naţiunilor Unite, conform celui de-al treilea, papalitatea (vezi mai sus la “cinci au căzut”). Ar putea fi notat aici că dacă evenimentele prezise în cap. 17 sunt, în parte, identice cu cele din cap. 13 (vezi cap. 17:3,8), înseamnă că capul papal este cel desemnat aici ca “celălalt”.
Puţină vreme. Gr. oligos, folosit de 34 de ori în Noul Testament cu sensul de “puţin”, “câtva”, “mic” pentru a specifica o cantitate, şi de 8 ori cu sensul de “scurt” pentru a specifica timpul (vezi cap. 12:12). Propoziţia poate fi tradusă fie “el va rămâne neînsemnat (mic)”, fie “el va rămâne puţină vreme” cu sensul unui timp limitat în contrast cu un timp nelimitat. În cap. 12:12 oligos face referire la o “puţină vreme” acordată Satanei după înfrângerea suferită la cruce (cf. DA 758,761; GC 503). Probabil aici îngerul îl reasigură pe Ioan că Satana, şi mai precis puterea (sau puterile) reprezentată de cel de-al şaptelea cap nu-şi va vedea împlinite niciodată pe deplin
planurile sale; sau că stăpânirea ei (sau a lor) a fost strict limitată. Unii înţeleg aici oligos literal, ca indicând o scurtă perioadă de timp.
11. Şi fiara care era. Vezi v. 8.
Ea însăşi este al optulea. Literal, “de asemenea ea însăşi este un al optulea”. Aici este fiara în starea ei refăcută, în perioada de “va veni” care urmează ridicării ei din “Adânc” (vezi vs. 8,10). Unii consideră că cel de-al optulea cap este papalitatea singură; alţii sugerează că îl reprezintă pe Satana. Cei care acceptă cel de-al doileapunct de vedere indică faptul că la vremea arătată aici Satana încearcă să se personifice în Hristos (vezi 2 Tes. 2:8).
Din numărul celor şapte. Literal, “din cei şapte”. Fiara însăşi – “al optulea” – a fost, ar părea, aceeaşi fiară la care fuseseră ataşate cele şapte capete (cf. cap. 13:11,12). Absenţa în greacă a articolului hotărât pentru cuvântul “opt” sugerează că fiara însăşi a fost adevărata autoritate din spatele celor şapte capete, şi este deci mai mult decât un simplu cap în plus, al optulea dintr-o serie. Este suma lor şi punctul culminant – fiara însăşi. În greacă cuvântul pentru “opt” este masculin şi deci nu se poate referi la un cap, pentru care cuvântul este feminin.
Pierzare. Vezi v. 8.
12. Zece coarne. Compară cu Dan. 7:24; Apoc. 12:3; 13:1; vezi la Dan. 7:7; Apoc. 12:3.
N-au primit încă împărăţia. Conform opiniei unor comentatori numărul “zece” reprezintă zece “împăraţi” anume sau naţiuni. Alţii consideră “zece” ca fiind un număr rotund, şi astfel referindu-se la toate puterile categoriei descrise ca “coarne”, indiferent de specificitatea aritmetică a numărului lor. Astfel de folosire este obişnuită şi în alte părţi ale Scripturii (vezi cap. 12:3). Alţii consideră cele zece coarne ca reprezentând exact cele zece puteri
specificate în cartea lui Daniel şi mai devreme în Apocalipsa. Alţii, pe baza faptului că “vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara”, consideră că aceste zece coarne nu pot fi identificate cu diferitele naţiuni care s-au ridicat în urma destrămării Imperiului Roman.
Un ceas. Gr. hoµra, “perioadă”, “timpul zilei” (în contrast cu timp de noapte), “o zi”, “o oră [a 12-a parte a orelor timpului de zi]”, şi un moment dat al “timpului”. În Mat. 14:15 hoµra este tradus “vremea”, însemnând timpul zilei. Alte locuri cu traducere identică sau asemănătoare sunt: “vreme” în 2 Cor. 7:8; Filim. 15; 1 Tes. 2:17, “ceasul” în Ioan 16:2,4,25; Rom. 13:11; 1 Ioan 2:18; Apoc. 14:15, “în clipa aceea” în Mat. 18:1; “în acelaşi ceas” în Luca 2:38. Hoµra este tradus “ziua” în Mar. 6:35 şi “pe înserate” în Mar. 11:11. Este evident deci că sensul cuvântului hoµra în orice ocazie particulară trebuie să fie determinat de context.
Unii au considerat “un ceas” din cap. 17:12 ca fiind timp profetic, conform căruia ar reprezenta o perioadă de aproape două săptămâni literale. În orice caz contextul pare să arate altceva. Este recunoscut în general faptul că în cap. 18 se dă o mult mai detaliată explicaţie a evenimentelor descrise în cap. 17:12–17. Dar perioada de timp desemnată ca “o singură zi” din cap. 18:8 este numită si “o clipă” sau “un ceas” în vs. 10,17,19, intenţia evidentă a Inspiraţiei fiind aceea de a indica o scurtă perioadă de timp fără a i se specifica lungimea ei exactă. Ca atare, ar părea de preferat să luăm expresia “un ceas” din cap. 17:12 în acelaşi sens, ca indicând o scurtă dar nespecificată perioadă de “timp”.
Perioadele de timp menţionate în fragmentele profetice al Scripturii nu desemnează întotdeauna ceea ce este în
general cunoscut ca timp profetic. De exemplu, cei şapte ani de foamete prezişi de Iosif au fost ani literali (Gen. 41:25–31), este la fel de adevărat cu privire la cei 40 de ani de peregrinare prin pustie prezişi în Num. 14:34. La fel poate fi spus şi despre cei 400 de ani din Gen 15:13.
Aici este punctul culminant al planurilor satanice de a unifica lumea printr-un acord între organizaţiile religioase apostaziate ale pământului, reprezentate de femeie, şi puterile politice ale pământului reprezentate de fiară (vezi cap. 16:13,14; 17:3). Cu siguranţă că în acest scurt “ceas” a văzut Ioan pe “femeie” şezând pe “fiară”, la apogeul carierei sale, şi “îmbătată” de sângele sfinţilor şi al martirilor lui Isus (vs. 3–6).
13. Gând. Gr. gn÷omeµ, “opinie”, “intenţie”, “scop”, “hotărâre”, “poruncă”. În v. 17 gnoµmeµ este tradus “planul”. “Gândul” popoarelor pământului este diametral opus celui al lui Dumnezeu. Naţiunile pământului, reprezentate de cele zece coarne plănuiesc să se unească cu “fiara” (vezi v. 3) obligând pe locuitorii pământului să bea “vinul” Babilonului (vezi v. 2), adică să unească lumea sub controlul ei şi să şteargă de pe faţa pământului pe toţi aceia care vor refuza să coopereze (vezi v. 14). Vezi EW 34,36,282; GC 615,624,626; PK 512,587; 5T 213. Compară cu Apoc. 16:12–16.
Dau. Literal, “adică ei vor da”. Vezi mai jos la “putere”.
Putere. Gr. dunamis, “[potenţială] capabilitate” însemnând abilitatea de a duce la îndeplinire o hotărâre. Prin mijlocirea făcută de cele zece coarne ale ei va reuşi fiara să-şi îndeplinească planurile.
Stăpânire. Gr. exousia, “autoritate” (vezi Mar. 2:10; Rom. 13:1). Fraza s-ar reda literal astfel: “Ei au acelaşi scop, adică ei vor da fiarei capacitatea şi autoritatea lor”. Acest unanim consens al naţiunilor este atins prin mijlocirea celor trei “duhuri necurate” (vezi Apoc. 16:13,14). Acum, când timpul de probă a trecut, Dumnezeu
permite constituirea unei uniuni mondiale politico-religioase, al cărei obiectiv este anihilarea poporului Său. Un astfel de plan a fost ţinut în frâu de Dumnezeu încă din vremea turnului Babel (vezi Gen. 11:4–8; Dan. 2:43; Apoc. 14:8), dar acum El retrage mâna Sa restrictivă (Apoc. 17:17; cf. 2 Cron. 18:18). “Va fi o legătură universală a uniunii, o mare armonie, o confederaţie a forţelor Satanei. … În lupta care va fi de dat vor fi unite, în opoziţie faţă de poporul lui Dumnezeu, toate puterile corupte care au apostaziat de la supunerea lor faţă de legea lui Iehova” (Ellen G. White, Material Suplimentar la Apoc. 17:13,14).
14. Se vor război. Cu o lume unită (vezi cap. 16:12–16; 17:13) sub conducerea “fiarei” din vs. 3,8,11, începe scena finală a luptei de veacuri împotriva lui Hristos şi a poporului Său. Acest act al conflictului, numit “războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic” (cap. 16:14), este descris mult mai pe larg în cap. 19:11–21 (vezi comentariile respective). Sub cea de-a şasea plagă se fac pregătirile pentru război (vezi cap. 16:12–16), care va fi dus sub cea de-a şaptea plagă.
Mielul. Vezi cap. 5:6.
Îi va birui. Poporul credincios al lui Dumnezeu, cei care au suferit atât de mult sub mâna duşmanilor lor (vezi cap. 6:9–11; 12:13–17; 13:7,15), sunt eliberaţi când Cel ce este “Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” întinde braţul Său puternic şi vine pentru apărarea cauzei lor (vezi cap. 11:15,17; 18:20; 19:2,11–21). Hristos intervine la momentul în care forţele răului lansează atacul lor asupra sfinţilor, la începutul celei de-a şaptea plăgi (vezi GC 635,636; vezi cap. 16:17).
Domnul domnilor. Titlul “Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” este folosit în Scriptură cu privire la Hristos atunci când El revine pe pământ pentru a distruge oştirile celui rău şi a elibera poporul său credincios (vezi 1 Tim. 6:15; Apoc. 19:16; cf. Mat. 25:31; Apoc. 1:5; 17:14; GC 427,428,613,614).
Chemaţi. Literal, “invitaţi”, adică, în Noul Testament, să obţină salvare veşnică (vezi Mat. 22:3,14).
Cu. Gr. meta (vezi v. 1), aici însemnând “în companie cu”.
Aleşi. Sau “selectaţi”. Nu toţi cei care sunt “chemaţi” se califică să fie şi “aleşi”. Pentru o diferenţă între “chemaţi” şi “aleşi” vezi Mat. 22:14; cf. Ioan 1:12.
Credincioşi. Sau, “demni de încredere”, “pe care te poţi baza”. Cei care au fost “aleşi” trebuie să rămână “credincioşi” chiar “până la moarte” (cap. 2:10) dacă va fi necesar, pentru a fi socotiţi “cu El”, adică cu Hristos. Adăugarea aici a cuvântului “credincioşi” implică faptul că nu este de ajuns să fii “chemat” şi “ales”. Cu alte cuvinte, cei care ajung să experimenteze la un moment dat harul prin credinţa lui Hristos trebuie să “rămână” în har dacă vor să fie demni a primi dreptul să intre în Impărăţia slavei (vezi Ioan 3:18–20; Efes. 1:4,5; cf. 1 Cor. 3:15; cf. Eze. 3:20; 18:24; 33:12).
15. Mi-a zis. Vezi cap. 17:1.
Apele. Vezi v. 1. Pentru alte ocazii în care apa este simbol pentru fiinţele umane vezi Isa. 8:7; Dan. 7:2.
Şade. Aici îngerul se referă din nou la ceea ce Ioan a văzut în vs. 3–6, de-a lungul perioadei descrise de vs. 11–13 (vezi comentariile respective).
16. Cele zece coarne. Vezi v. 12.
Fiara. Cele zece coarne şi fiara participă la executarea sentinţei divine asupra Babilonului. Cu privire la identitatea fiarei vezi v. 3.
Vor urî. Aici este descrisă o schimbare a atitudinii “fiarei” şi a “coarnelor”. Unii aplică această atitudine a celor zece coarne la atitudinea unora dintre naţiunile Europei occidentale faţă de papalitate începând cu perioada Reformaţiunii; alţii consideră că împlinirea acestei predicţii este încă undeva în viitor. Odinioară coarnele îşi dăduseră sprijinul lor politicii promovate de “femeie” (vezi vs. 3,9,13), cu deosebire acţiunii de a ucide pe sfinţi (vezi v. 14). Dar atunci când Hristos îi biruieşte pe “împăraţi”(v. 14) ei se întorc asupra femeii, dându-şi seama că
ea i-a înşelat (vezi v. 2). Vezi GC 654–656.
Curvă. Vezi v. 1.
Pustii. Gr. ereµmooµ, “a părăsi”, “a distruge” (cf. v. 3). Forma cuvântului în greacă implică ideea că “curva” va rămâne mereu “părăsită” (vezi cap. 18:21). Pentru o descriere mai amănunţită a stării pustiite a desfrânatei vezi cap. 18:22,23.
Goală. Adică lipsită de veşmintele ei strălucitoare (vs. 3,4) şi astfel lăsată în necaz şi ruşine. Vezi GC 655,656; cf. Eze. 23:29; Apoc. 16:15.
Carnea. Literal, “bucăţi de carne”, care accentuează astfel acţiunea de devorare şi finalizarea deplină a actului. Aşa cum o fiară de pradă sfâşie şi rupe în bucăţi victima sa în procesul de devorare, tot la fel “curva” va fi distrusă cu violenţă şi fără nici o milă chiar de către puterile care cu puţin mai înainte o sprijiniseră (vezi mai sus la “vor urî”).
Vor arde. Literal, “o vor arde complet”. Compară cu cap. 18:8, care redă: “va fi arsă de tot în foc”. O femeie simbolică va fi bineînţeles arsă simbolic. Vezi Apoc.18:8,9; cf. Eze. 28:17–19.
17. Dumnezeu le-a pus. Cele “zece coarne” şi “fiara” (vezi v. 16) sunt autorizate de Dumnezeu să execute “judecata” divină sau “sentinţa” ce cade asupra “Babilonului” pentru crimele sale (vezi Apoc.17:1; cf. 1 Sam. 16:14; 2 Cron. 18:18; 2 Tes. 2:11). Ca atare Apoc. 17:16,17 constituie punctul culminant al acestui capitol, prezentând “judecata [sau sentinţa căzută asupra] curvei celei mari”, subiect anunţat de înger în v. 1. Restul este doar parte preliminară şi explicativă a raportului sorţii cetăţii “Babilonul cel mare”. Versetele 2–6 oferă un catalog al crimelor ei (vezi v. 6), şi astfel dau o explicaţie de ce a fost pronunţată sentinţa asupra ei, în timp ce v. 8–18 descriu mijlocul prin care, sau cum va fi executată sentinţa (vezi v. 1). Această sentinţă va fi dusă la îndeplinire asupra Babilonului sub cea de-a şaptea plagă (vezi cap. 16:19; cf. cu cap. 16:19; 18:5,21; 19:2).
Inimă. Sau, “minţi”.
Să-I ducă la îndeplinire planul Lui. Adică să îndeplinească “scopul” sau “hotărârea” (vezi v. 13) curţii cereşti cu
privire la “curva cea mare” (vezi cap. 16:19; 17:1).
Să se învoiască. Vezi v. 13.
Să dea fiarei stăpânirea lor împărătească. Vezi v. 13.
Se vor îndeplini. Adică până când sentinţa va fi pe deplin executată. Organizaţiile religioase apostaziate şi unite
ale lumii (vezi cap. 16:13), împreună cu liderii lor, sunt primele care cad (cf. GC 656), atunci când partea politică a coaliţiei politico-religioase mondiale (vezi cap. 16:13; 17:5) devine un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a executa sentinţa împotriva părţii religioase a uniunii lor (cf. Isa. 10:5; 13:4–9; 14:4,6; 28:17–22; 47:11–15; Ier. 25:14,34–38; 50:9–15,29–31; 51:49; Eze. 26:3; Dan. 11:45; Zah. 11:10; vezi Apoc. 19:2).
Cuvintele lui Dumnezeu. Adică, “voia” Sa, aşa cum este exprimată în sentinţa împotriva Babilonului tainic (vezi Rev. 16:17,19; 17:1).
18. Femeia. Vezi v. 3.
Cetatea cea mare. Babilonul literal a fost “cetatea cea mare” a vremurilor antice (vezi Note Adiţionale la Dan. 4). Din vremea turnului Babel oraşul Babilon a fost reprezentantul opoziţiei organizate faţă de planurile lui Dumnezeu pe pământ (vezi Gen. 11:4–6; Apoc. 14:8). O cetate este o asociaţie a fiinţelor umane cu un înalt grad de organizare şi integrare. Este deci o cât se poate de potrivită descriere a cetăţii expresia “Babilonul cel mare”, simbol profetic pentru o organizaţie unită, universală şi religios apostaziată.
Apocalipsa capitolul 16
1. Am auzit. Vezi cap. 1:2,10.
Un glas tare. Compară cu cap. 1:10.
Din templu. În lumina faptului că cei şapte îngeri purtători ale celor şapte ultime plăgi au ieşit deja din templu (cap. 15:6), şi că “nimeni nu putea să intre în templu” (vezi v. 8), aceasta apare să fie vocea lui Dumnezeu Însuşi.
Şapte îngeri. Pentru semnificaţia numărului “şapte” în Apocalipsa vezi cap. 1:11.
Duceţi-vă. Deşi Ioan nu specifică momentul dării acestei porunci înfricoşătoare, contextul face evident faptul că porunca va fi dată cu puţin după închiderea timpului de probă, dar înainte de venirea lui Hristos (cf. cap. 15:8). Evident, nemaiîntâlnita serie de calamităţi prezisă aici (vezi mai jos la “vărsaţi”) este încă în viitor.
Faptul că prima plagă este căzută asupra oamenilor care au primit semnul fiarei şi care s-au închinat icoanei ei (cap. 16:2) plasează plăgile după ridicarea icoanei şi punerea semnului (vezi cap. 13:14–17), dar şi după proclamarea celui de-al treilea înger, care avertizează împotriva fiarei şi a semnului ei (vezi cap. 14:9–11). Mai mult
decât atât, faptul că cele şapte plăgi din urmă constituie plinătatea mâniei divine neîndulcită cu milă (cap. 14:10; 15:1; 16:1) implică în mod clar ideea că timpul de probă al celor peste care cade s-a sfârşit (vezi cap. 22:11). Faptul că la vremea celei de-a cincea plăgi oamenii încă suferă din pricina rănilor produse de prima plagă (cap. 16:11) implică clar ideea că aceste plăgi vor cădea succesiv şi comparativ într-o perioadă scurtă de timp (vezi v. 2). Se pare de asemenea că judecarea Babilonului tainic, care are loc sub cea de-a şaptea plagă (v. 19), precede pe cea a împăraţilor pământului la arătarea lui Hristos (vezi cap. 17:16; 18:11,20; 19:2,11–19; cf. cap. 6:15–17; 14:14).
Vărsaţi. Adică să lovească pământul cu calamităţile simbolic reprezentate de cele şapte potire (vezi cap. 15:7). În anumite aspecte cele şapte plăgi din urmă sunt similare cu cele zece plăgi căzute asupra Egiptului (Exod. 5:1 la 12:30). Ambele serii certifică autoritatea şi puterea superioară ale lui Dumnezeu. Ambele serii duc la înfrângerea decisivă a oamenilor care au ales să Îl sfideze pe Dumnezeu, şi astfel la eliberarea poporului Său ales dintr-o situaţie care altfel ar fi fost fără scăpare. Ambele serii demonstrează dreptatea lui Dumnezeu şi aduc onoare şi slavă Numelui Său.
Fiecare din cele zece plăgi căzute asupra Egiptului au fost dureroase literal; şi fiecare dintre ele a fost desemnată să demonstreze cât de false erau pretenţiile şi cât de zadarnică era încrederea acordată unei religii false (vezi Exod. 7:17; 12:12; cf. PP 333,758–760). Similar, ultimele şapte plăgi vor fi literale, fiecare dintre ele lovind răsunător în câte un aspect al religiei apostate şi astfel având o armonie superioară simbolică. Este evident, spre exemplu, că primul înger nu toarnă un element chimic dintr-un potir literal peste oamenii care au primit un semn literal al fiarei şi care au fost supuşi de o fiară literală. Îngerul în sine poate fi literal, iar oamenii asupra cărora va cădea plaga sunt cu siguranţă oameni literali, iar suferinţele lor de asemenea literale. Importanţa simbolică a celei de-a treia plăgi este clar indicată în Apoc. 16:5,6.
Pe pământ. Adică asupra locuitorilor pământului.
Mâniei lui Dumnezeu. Vezi 2 Împ. 13:3 Apoc. 14:10. S-ar putea pune întrebarea de ce pedepseşte Dumnezeu pe oameni într-o manieră atât de înspăimântătoare cum este descrisă în cap. 16 după închiderea timpului de probă pentru oameni, când nu va mai fi nici o ocazie de pocăinţă. De ce nu vine Hristos că să pună capăt imediat domniei păcatului? În timpurile Vechiului Testament diferite calamităţi ca invazii, foamete, ciumi, cutremure şi alte dezastre naturale erau adesea permise de Dumnezeu ca un remediu, ca nişte mijloace disciplinare care să îi aducă pe oameni la pocăinţă (vezi Isa. 1:5–9; 9:13; 10:5,6; 26:9; Ier. 2:30; 5:3; Osea 7:10; Ioel 1:4; 2:12–14; Amos 4:6–11; Hagai 1:5–11; vezi 1 Sam. 16:14; 2 Cron. 18:18). Este cât se poate de clar că ultimele şapte plăgi nu servesc unui astfel de scop pozitiv (vezi mai sus la “vărsaţi”). În orice caz, nu poate fi nici o îndoială că plăgile servesc ca nişte funcţii necesare în desfăşurarea Planului de mântuire.
Se poate observa că primele patru chiar cinci plăgi sunt, într-un anumit sens, de o natură preliminară şi conduc pe oameni la conştientizarea faptului că ei s-au luptat împotriva lui Dumnezeu (vezi GC 640). Însă în loc de a se pocăi ei Îl blestemă cu mai multă ură şi devin tot mai neclintiţi în opoziţia lor (vezi Apoc. 16:9,11,21). Plăgile servesc astfel pentru a descoperi spiritul de răzvrătire care le controlează pe deplin inimile acestora. Neghina, cunoscută mai dinainte, acum este dovedită a fi neghină (cf. Mat. 13:24–30,36–43), iar dreptatea lui Dumnezeu de distrugere a lor este făcută evidentă (cf. GC 670). Total opus, încercările marelui timp de necaz ce însoţeşte plăgile desăvârşeşte caracterul sfinţilor, şi îi conduce pe aceştia la o încredere tot mai mare în Dumnezeu. Compară cu Apoc. 7:4.
Aşa cum a-ţi da viaţa pentru cineva este suprema manifestare a dragostei (Ioan 15:13), tot la fel dorinţa de a lua viaţa altcuiva denotă ultimul grad de ură. În timpul ultimelor două plăgi se conturează o situaţie care face această distincţie pe deplin evidentă, chiar participanţilor înşişi, iar dreptatea lui Dumnezeu în sfârşirea istoriei umane este astfel făcută evidentă înaintea oamenilor şi a îngerilor deopotrivă (vezi Rom. 14:11; Fil. 2:10; GC 638–640; cf. PP 260; cf. Apoc. 16:13,14,16,17). Se va demonstra înaintea universului că poporul rămăşiţei va alege mai degrabă să moară decât să nu asculte de Dumnezeu, şi că cei ce au ales slujirea Satanei, dacă li s-ar permite, ar ucide pe toţi cei care le stau împotriva planului lor de a avea controlul asupra pământului. Surprinşi exact în acţiunea lor de a duce la îndeplinire decretul de moarte, ei rămân fără scuză înaintea lui Dumnezeu. Vezi cap. 16:17.
Este astfel clar trasată linia între cei care slujesc lui Dumnezeu şi cei care nu-I slujesc Lui, iar prin cei neconvertiţi
diavolului i se permite să demonstreze ce ar ajunge întreg universul dacă i s-ar permite să aibă controlul asupra sa (vezi GC 37). Compară cu cap. 7:1.
2. Cel dintâi. Identificarea numerică a fiecărui înger implică faptul că plăgile sunt succesive (vezi vs. 1,11).
Rană. Gr. helkos, “bubă”, “rană”, “o rană cu puroi”. În Septuaginta helkos este folosit pentru bubele căzute asupra egiptenilor (Exod. 9:9,10), “bubele rele” care nu se puteau vindeca (Deut. 28:27), şi pentru bubele care au apărut pe trupul lui Iov (Iov 2:7). Împotriva acestor “bube” lăudata putere făcătoare de minuni a duhurilor cooperează acum cu creştinismul apostat (Apoc. 13:13–14; 18:2; 19:20) dovedindu-se neputincioasă (vezi comentariile la cap. 16:14). Falsitatea acestor pretenţii pe care oamenii le-au fundamentat pe puterea făcătoare de minuni este demonstrată într-un mod pe care nu-l pot contesta (cf. Exod. 8:19).
Rea şi dureroasă. Sau, “dureroasă şi aspră”, “chinuitoare şi dezgustătoare”.
Oamenii. Prima parte a “mâniei lui Dumnezeu” (v. 1) cade asupra celor ce nu au luat aminte fie la întreita solie îngerească, care îi avertiza împotriva închinării “fiarei şi a icoanei ei” (cap. 14:9), fie la chemarea finală a lui Dumnezeu de a ieşi din Babilonul tainic (cap. 18:1–4). Această plagă nu va fi universală (vezi GC 628).
Semnul fiarei. Vezi cap. 13:16.
Care se închinau icoanei ei. Vezi cap. 13:14,15.
3. În mare. Sub cea de-a treia plagă sunt lovite “râurile şi izvoarele apelor” (v. 4). Marea este folosită în primul rând ca o cale pentru comerţul internaţional şi călătorii. S-a sugerat că, prin obstrucţionarea călătoriilor şi a comerţului internaţional (vezi cap. 13:13–17; 16:13,14; 17:3,12), această plagă este desemnată a demonstra într-un mod remarcabil nemulţumirea lui Dumnezeu cu privire la planul Satanei de a aduna laolaltă toate popoarele pământului sub conducerea sa. Compară cu experienţa lui Balaam (Num. 22:21–35). Asemeni primei plăgi, nici cea de-a doua nu este universală (vezi Apoc. 16:2; GC 628).
Sânge. Fără îndoială în consistenţă, miros, culoare, dar nu neapărat în compoziţie.
Unui om mort. Nu poate fi imaginat ceva mai dezagreabil decât sângele coagulat al unui om mort.
Orice făptură vie. Cuvântul folosit aici pentru “făptură” (psucheµ) se poate referi atât la viaţa animală cât şi la cea umană (vezi Mat. 10:28; cf. Ps. 16:10). În Apoc. 8:9 psucheµ este tradus tot prin făpturi cu sensul de vieţuitoare marine. În Gen. 8:1 echivalentul ebraic (nephesh, “vieţuitoarele”) este folosit asemănător cu
privire la animale (cf. Iov 12:10).
4. Râuri şi în izvoarele apelor. În vremurile biblice “râurile şi izvoarele apelor” erau folosite în principal pentru cererile de zi cu zi privitoare la băutură, spălare şi irigare. În timp ce a doua plagă va avea ca rezultat, fără îndoială, o mare inconvenienţă şi probabil întreruperea călătoriilor (vezi v. 3) efectele celei de-a treia plăgi vor fi imediate şi serioase. Compară cu prima plagă căzută asupra Egiptului (vezi Exod. 7:17,19). Asemeni primei şi celei de-a doua plăgi, nici cea de-a treia nu va fi universală (vezi GC 628).
5. Am auzit. Vezi cap. 1:2,10.
Îngerul apelor. Adică unul care are stăpânirea asupra apelor. Compară cu îngerii din cap. 7:1 şi 14:18, care au putere asupra “vântului” şi respectiv a “focului”. Referirea de aici poate fi foarte bine făcută asupra acelui înger care este desemnat să arunce plaga sa asupra “râurilor şi izvoarelor apelor”.
Drept eşti Tu. Natura teribilă a celei de-a treia plăgi evident necesită un cuvânt de apărare a lui Dumnezeu pentru autorizarea ei. El este cu toate acestea drept în demonstrarea “mâniei” Sale (vezi cap. 15:3,4; 16:1).
Doamne. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă omiterea acestui cuvânt.
Eşti şi care erai. Vezi cap. 1:4.
Tu eşti sfânt. Un Dumnezeu care rămâne acelaşi stă în deplin contrast cu devastatoarele schimbări care au loc acum pe pământ.
În felul acesta. Literal, aceste [lucruri], adică primele trei plăgi şi probabil şi cele ce nu au căzut încă.
6. Au vărsat. Aceasta include fără îndoială sângele nevărsat încă al sfinţilor în viaţă, care au fost însemnaţi pentru martiraj (vezi cap. 17:6; 18:20). Condamnând poporul lui Dumnezeu la moarte, cei răi şi-au asumat vina pentru sângele lor ca şi cum i-ar fi omorât deja (GC 628; cf. Mat. 23:35).
Sfinţilor şi al proorocilor. Vezi Faptele Ap. 9:13; Rom. 1:7; Apoc. 18:20.
Le-ai dat. Plaga este anunţată a fi o acţiune directă din partea lui Dumnezeu (vezi v. 1; cf. GC 36,37).
Sunt vrednici. Pedeapsa este conformă gravităţii crimei. Cei răi merită pedeapsa care cade asupra lor; în nici un caz nu este un gest arbitrar din partea lui Dumnezeu (vezi v. 1).
7. Am auzit. Vezi cap. 1:2,10.
Altarul zicând. Adică altarul tămâierii. Nu este făcută nici o menţiune cu privire la un altar unde să se aducă jertfe arderi de tot (cf. cap. 8:3; 9:13; 14:18). Pentru funcţia altarului tămâierii din serviciul vechiului cort vezi Exod. 30:1,6. Probabil aici înseamnă faptul că nu altarul a vorbit, ci un înger care slujea acolo sau stătea alături de
el (cf. cap. 14:18). Fără îndoială că altarul nu este personificat.
Doamne Dumnezeule, Atotputernice. Vezi cap. 1:8.
Adevărate şi drepte. Vezi cap. 1:5; 3:7; 6:10; 15:3. Cu referire la teribilele judecăţi căzute asupra celor care au respins mila divină. Dumnezeu este adevărat în sensul că El este drept faţă de Cuvântul Său – El va face ceea ce a promis că va face (cap. 14:9–11; etc.). El este drept în sensul că dreptatea cere judecata celor care au dispreţuit Cerul. Vezi cap. 16:1.
Judecăţile. Adică actele de judecată, însemnând plăgile.
8. Peste soare. Conform textului grecesc primele trei plăgi sunt aruncate respectiv în (eis) pământ, mare şi râuri şi izvoarele apelor. Următoarele trei sunt aruncate respectiv peste (epi) soare, scaunul de domnie al fiarei şi râul Eufrat. Al şaptelea aruncă plaga sa în (eis; în orice caz indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează redarea peste [epi]) văzduh. Nu este foarte clar ce distincţie a dorit aici Inspiraţia, asta în cazul în care există vreuna.
I s-a dat. Sau, i-a fost permis. Să dogorească pe oameni cu focul lui. Sau, să îi ardă pe oameni cu foc. În mod normal soarele încălzeşte pe oameni şi le oferă o bună dispoziţie, controlează creşterea plantelor, climatul şi multe alte procese naturale necesare menţinerii vieţii pe pământ. Acum trimite un exces de căldură şi energie care tinde să chinuiască pe oameni şi să distrugă viaţa. Deşi, fără îndoială, oamenii suferă direct din pricina intensităţii căldurii, rezultatele ei cele mai rele sunt cu siguranţă cea mai aspră secetă şi foamete pe care le-a cunoscut lumea vreodată (vezi GC 628).
Plaga literală este însoţită de o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Amos 8:11,12). Pe pământ este o febrilă dar zadarnică căutare după mijloace care să aline suferinţa şi nevoia provocate de primele patru plăgi, dar şi să evite următoarele calamităţi (GC 629). Nu este aici o părere de rău după voia lui Dumnezeu, ci o părere de rău după felul lumii (vezi 2 Cor. 7:9–11). Obiectivul ei este să scape de chinul provocat de plăgi, şi nu de a deveni într-o adevărată stare de împăcare cu Dumnezeu. În consecinţă, Satana convinge pe locuitorii pământului nu că sunt păcătoşi, ci că au greşit în tolerarea poporului ales al lui Dumnezeu (vezi EW 34; vezi Apoc. 16:14). Asemeni celor trei plăgi precedente, nici aceasta nu este universală (GC 628).
9. Au hulit. Gr. blasphemeoµ (vezi cap. 13:1). Aici a huli pe Dumnezeu înseamnă a vorbi despre El într-un mod insultător. Sub cea de-a patra plagă oamenii încep să Îl învinovăţească pentru chinul lor, şi, în cele din urmă, că de fapt ei se luptă împotriva Lui (vezi cap. 16:1).
Numele Dumnezeului. Adică al lui Dumnezeu Însuşi. Numele descrie persoana care-l poartă (vezi Mat. 6:9; Faptele Ap. 3:16).
Stăpânire peste aceste urgii. Ei văd plăgile ca pe o demonstrare a puterii divine (vezi v. 1).
Nu s-au pocăit. În loc de a recunoaşte vina lor ei au început să dea vina pentru starea lor mizerabilă pe cei care au rămas adevărat şi loial popor al lui Dumnezeu (vezi EW 34; GC 624). Într-o cumplită ticăloşie, ei refuză să se supună voii Lui, şi-şi demonstrează ceea ce sunt cu adevărat – slujitori devotaţi ai lui Satana (vezi v. 1). Refuzul lor de a se pocăi îi dovedeşte ca fiind cu totul şi fără întoarcere împotriva lui Dumnezeu.
Să-I dea slavă. Adică să Îl recunoască ca fiind adevărat şi drept (vezi v. 7). Cei ce suferă din pricina plăgilor refuză să admită că sunt greşiţi, iar Dumnezeu este drept, chiar în faţa unor judecăţi cumplite care ar duce pe omul cinstit şi pocăit la îndreptarea căilor sale (cf. Isa. 26:9,10). Inimile lor se dovedesc a fi teribil de împietrite şi insensibile fie faţă de mila divină, fie faţă de asprimea plăgilor (vezi Exod. 4:21; Efes. 4:30; Apoc. 16:1).
10. Scaunul de domnie. Gr. thronos, tron (vezi cap. 13:2). Scaunul de domnie al fiarei este evident centrul de comandă al împărăţiei ei. Fiara reprezintă în primul rând aici papalitatea în starea ei refăcută, nu atât în aspectele ei religioase cât în pretinsul rol de putere dominantă asupra celorlalte puteri ale lumii (vezi cap. 13:1,2,10; 17:3,8,9,11).
Împărăţia fiarei. Cu excepţia unei mici rămăşiţe care rezistă încă, Satana priveşte lumea ca fiind supusă lui, şi, cu deosebire prin papalitatea refăcută, va căuta să-şi asigure un control absolut asupra întregului neam omenesc (vezi GC 571,580,656; 5T 472; 7T 182; vezi cap. 16:13,14; 17:8,12; cf. cap. 19:19). S-ar părea deci că pe durata acestei plăgi întreaga lume este învăluită în întuneric. Astfel, în timp ce oamenii în nepocăinţa lor bâjbâie după lumină într-o lume spiritual întunecată (vezi cap. 16:8,9) Dumnezeu le trimite un întuneric literal, simbol al adâncii nopţi spirituale care va învălui pământul (vezi vs. 13,14).
Întuneric. Întreaga propoziţie este literală, împărăţia fiarei devenind întunecată, termenul grecesc implicând că va rămâne aşa pentru o perioadă de timp. Acesta este un întuneric literal (vezi v. 1), însoţit de frig şi mizerie. Absenţa luminii şi a căldurii va fi cu atât mai apăsătoare şi dureroasă după căldura excesivă experimentată sub cea de-a patra plagă.
11. Au hulit. Oamenii fac din nou dovada urii lor cumplite faţă de Dumnezeu. Atitudinea de care au dat dovadă sub cea de-a patra plagă (vezi v. 9) persistă neabătută.
Dumnezeul cerurilor. Vezi cap. 11:13.
Durerilor lor. Acestea sunt efecte ale plăgilor (v. 10).
Rănilor lor rele. Acestea sunt efectele primei plăgi (v. 2). Evident rănile produse de prima plagă nu sunt pe loc fatale, cel puţin nu în toate cazurile. De asemenea, este evident că plăgile cad succesiv mai degrabă decât simultan, iar efectele lor persistă (vezi v. 2).
Nu s-au pocăit. Vezi v. 9.
12. Al şaselea. General vorbind, comentatorii adventişti s-au axat pe una din cele două interpretări car s-au atribuit vs. 12–16. Conform primei interpretări “râul cel mare, Eufrat” reprezintă Imperiul Otoman; secarea apelor sale o gradată scădere a puterii imperiului; împăraţii de la răsărit popoarele din Orient; iar Armagedonul valea literală Meghido din nordul Palestinei. Astfel, căderea Imperiului Otoman este văzută ca pregătind calea
popoarelor din Orient pentru a se uni în bătălia din vestul văii Meghido.
Conform celei de-a doua interpretări Eufratul reprezintă poporul pe care Babilonul tainic îl ţine rob; secarea apelor
sale retragerea sprijinului acordat Babilonului; împăraţii de la răsărit Hristos şi cei care-L însoţesc; iar Armaghedonul ultima bătălie a marii lupte dintre Hristos şi Satana, dusă pe câmpul de luptă al acestui
pământ. Astfel retragerea sprijinului omenesc acordat Babilonului tainic este văzut ca dărâmarea ultimei bariere spre învingerea definitivă şi pedepsirea cetăţii.
Conform primului punct de vedere bătălia Armaghedonului începe cu un conflict politic în esenţă şi ajunge la un sfârşit cu arătarea lui Hristos şi a oştirilor cereşti. Conform celui de-al doilea punct de vedere bătălia Armaghedonului începe atunci când puterile religioase şi politice ale pământului deschid atacul final asupra
poporului rămăşiţă al lui Dumnezeu.
Deşi aceste două puncte de vedere par a fi reciproc exclusive, au de fapt multe lucruri în comun. Susţinătorii ambelor opinii cu privire la Armaghedon sunt în general de acord asupra următoarelor puncte:
1. Că este ultima bătălie din istoria pământului şi că este încă în viitor.
2. Că este bătălia marii zile a lui Dumnezeu (v. 14).
3. Că “râul cel mare, Eufrat” este un simbol pentru fiinţe umane.
4. Că cele trei “duhuri necurate” (v. 13) reprezintă papalitatea, protestantismul apostaziat şi spiritismul (sau păgânismul).
5. Că aceste trei duhuri constituie agenţii prin care vor fi adunate popoarele pentru bătălie.
6. Că aceşti agenţi care adună popoarele – cele trei duhuri necurate – sunt de o natură religioasă în timp ce forţele adunate sunt politice şi militare.
7. Pregătirile pentru bătălie au loc sub cea de-a şasea plagă, dar bătălia în sine este dusă sub cea de-a şaptea plagă.
8. Că într-o anume fază va fi o luptă adevărată între oameni adevăraţi, dusă cu arme adevărate.
9. Că va fi o vărsare de sânge la un nivel nemaiîntâlnit până atunci.
10. Că toate popoarele pământului vor fi implicate.
11. Că în cele din urmă Hristos şi oştirile cereşti vor interveni aducând la un sfârşit această bătălie.
12. Că sfinţii în viaţă vor fi martori ai acestei bătălii, dar nu ca participanţi direcţi.
Diferenţa fundamentală dintre cele două puncte de vedere constă în problema dacă cele trei elemente, Eufratul, “împăraţii de la răsărit” şi Armaghedonul, trebuie interpretate literal cu o semnificaţie geografică, sau trebuie interpretate într-un sens cu totul simbolic. Primul punct de vedere presupune acest elemente ca având o
semnificaţie geografică. Cel de-al doilea punct de vedere afirmă că ele trebuie interpretate în totalitate figurativ, în termenii contextului cap. 13 – 19. Pentru comentarii suplimentare asupra asemănărilor şi deosebirilor între cele două puncte de vedere vezi vs. 12–19. Compară cu Dan. 11:36–40.
Aşa cum ar fi de aşteptat, variaţii şi modificări ale acestor puncte de vedere majore sunt susţinute de unii comentatori adventişti. În orice caz spaţiul ne limitează cercetarea acestora. Pentru o discuţie timpurie asupra punctului de vedere conform căruia bătălia de la Armaghedon este bătălia între Hristos şi neamurile
nepocăite la cea de-a doua venire, vezi James White în The Review and Herald, Jan. 21, 1862, p. 61. Pentru o prezentare formală a punctului de vedere conform căruia bătălia de la Armaghedon implică adunări religioase şi politice ale naţiunilor pământului în Palestina, vezi Uriah Smith, The Prophecies of Daniel and the Revelation (1944), p. 691–701.
Râul cel mare, Eufrat. Vezi cap. 9:14. Susţinătorii ambelor puncte de vedere prezentate sunt de acord că aici Ioan nu se referă la râu ca la un râu literal, şi nici la secarea literală a apelor sale. Există de asemenea un acord general cu privire la faptul că râul Eufrat reprezintă aici fiinţe umane (cf. cap. 17:15). Conform primului punct de vedere, Eufratul reprezintă fostul Imperiu Otoman, prin care curgea râul, iar de la căderea acelui imperiu la sfârşitul primului război mondial, succesorul său modern, Turcia. Acest punct de vedere presupune că termenul Eufrat, deşi nu se referă la râul literal ca fiind “râul”, cu toate acestea conţine încă într-o anumită măsură
o semnificaţie geografică literală, până acolo că poate fi o descriere a zonei geografice traversate de către râu, în valea mesopotamiană. Pentru mai mult de 1.000 de ani această zonă a fost administrată de sarazini şi turci, iar mai de curând de către guvernul statului Iraq.
Conform celui de-al doilea punct de vedere semnificaţia termenului Eufrat trebuie să fie extrasă din contextul care
descoperă că termenul Babilon este folosit exclusiv ca un simbol al creştinismului apostat (vezi cap. 14:8; 17:5). Istoric şi geografic râul literal Eufrat era râul Babilonului literal (Ier. 51:12,13,63,64). Ca râu al Babilonului mistic, marea cetate (vezi Apoc. 17:18), Eufratul va fi aici disociat cu totul de semnificaţia sa literală şi geografică anterioară şi va trebui înţeles în termenii elementului său însoţitor, Babilonul tainic. Apele Eufratului vor fi astfel “apele multe” din cap. 17:1–3,15 pe care stă Babilonul tainic, “locuitorii pământului” pe care Babilonul i-a făcut să se îmbete de “vinul curviei ei” (cap. 17:2; cf. cap. 13:3,4,7,8,14–16).
Apa. Vezi cap. 17:1,15.
A secat. Forma verbului în greacă denotă actul secării ca un fapt împlinit. Conform primului punct de vedere secarea râului Eufrat la care se face referire aici îşi găseşte împlinirea ei în micşorarea treptată a puterii Imperiului Otoman, cu o împlinire completă a acestui element profetic undeva în viitor.
Conform celui de-al doilea punct de vedere secarea apelor Eufratului se referă la retragerea sprijinului acordat Babilonului tainic în legătură cu cea de-a şasea plagă (vezi mai sus la “râul cel mare, Eufrat”; vezi Apoc. 16:14,16,17,19; cf. Isa. 44:26 – 45:2). Susţinătorii acestui punct de vedere găsesc efectele secării descrise simbolic în Apoc. 16:18,19; 17:15–18, şi literal în GC 654–656.
Pregătită. Conform primului punct de vedere calea împăraţilor de la răsărit a început să fie pregătită prin micşorarea puterii Imperiului Otoman (vezi mai sus la “a secat”). Conform celui de-al doilea punct de vedere “calea” va fi “pregătită” prin retragerea sprijinului uman acordat Babilonului mistic (vezi vs. 1,12,14,17).
Conform primului punct de vedere această pregătire are un caracter geografic şi militar, conform celui de-al doilea un caracter moral şi spiritual.
Calea. Gr. hodos, “cale”, “drum”. În contextul vs. 12–16 aceasta este calea pe care o vor urma împăraţii răsăritului şi armatele lor prin Eufrat pentru a se uni în bătălia cu duşmanii lor. Conform primului punct de vedere această “cale” va fi geografic prin valea mesopotamiană, cândva teritoriu al Imperiului Otoman. Conform celui de-al doilea punct de vedere calea este un simbol – “calea” prin care starea pământului este pregătită pentru
Hristos şi oştirile cereşti în triumful lor asupra Babilonului (v. 19) şi a “împăraţilor pământului” (v. 14).
Împăraţilor … din Răsărit. Literal, împăraţi de la [soare] răsare (vezi cap. 7:2). În armonie cu semnificaţia geografică pe care ei o atribuie “râului cel mare, Eufrat”, cei care susţin primul punct de vedere înţeleg “împăraţii din răsărit” într-un sens geografic, ca desemnând popoarele din răsăritul văii mesopotamiene.
Conform celui de-al doilea punct de vedere “împăraţii din răsărit” reprezintă pe Hristos şi pe cei ce-L însoţesc. Acest punct de vedere bazează termenul “împăraţii din răsărit”, asemeni altor expresii simbolice din Apoc. 16:12, pe incidentul istoric al cuceririi Babilonului de către Cir, care mai târziu a eliberat pe poporul lui Dumnezeu, evreii, permiţându-le să se întoarcă în ţara lor de baştină.
13. Am văzut. Vezi cap. 1:1.
Din gura. Gura este un instrument al vorbirii. Ieşind din gura “balaurului”, a “fiarei” şi a “proorocului mincinos”, aceste trei duhuri necurate reprezintă politica pe care această întreită uniune religioasă o proclamă lumii, despre care se vorbeşte în cap. 17:2 ca fiind vinul Babilonului (vezi cap. 16:14; 17:2,6).
Balaurului. Vezi cap. 12:3; 13:1. Primul membru al acestei întreite uniuni religioase este în general identificat fie cu spiritismul, fie cu păgânismul. Într-adevăr, mulţi păgâni se închină duhurilor şi practică diferite forme de spiritism, asemănătoare mai mult sau mai puţin cu spiritismul modern aşa cum este el practicat în ţările creştine.
Fiarei. Vezi cap. 13:1; 17:3,8.
Proorocului mincinos. Evident este identificat cu cea de-a doua fiară din cap. 13:11–17 (vezi v. 11), care sprijină prima fiară din v. 1–10, şi care prin minunile sale pe care i s-a dat putere să le facă înaintea fiarei (v. 12–14), înşeală pe oameni să facă o “icoană” acesteia. Compară cu cap. 19:20; 20:10.
Trei duhuri necurate. Susţinătorii ambelor puncte de vedere sunt de acord în identificarea “balaurului”, a “fiarei”, şi a “proorocului mincinos” cu spiritismul modern (GC 561,562), sau păgânismul, papalitatea, şi protestantismul apostaziat (cf. cap. 13:4,14,15; 19:20; 20:10). Aceste trei duhuri necurate simbolizează evident acest trio de puteri religioase, care împreună constituie “Babilonul cel mare” al zilelor din urmă (cap. 16:13,14,18,19; vezi cap. 16:19; 17:5).
Semănau cu nişte broaşte. Probabil că nu ar trebui ataşată nici o semnificaţie acestei comparaţii, care pare a fi intenţionată doar pentru a sublinia dezgustul pe care îl provoacă aceste trei duhuri necurate în ochii lui Dumnezeu.
14. Duhuri de draci. Literal şi “duhuri demonice”. În Evanghelii termenul “duh necurat” este interschimbabil cu “drac” (vezi Mar. 1:27,34; 3:11,15; 6:7; etc.). Vezi Apoc. 18:2; cf. 5T 472,473.
Semne nemaipomenite. Adică semne din punctul de vedere al valorii lor de autentificare a pretenţiilor, ca atestând puterea şi autoritatea persoanei care le face (vezi Vol. V, p. 208). La aceste miracole se face referire şi în cap. 13:13,14; 19:20. Manifestări supranaturale de diferite feluri constituie mijloacele prin care Satana, lucrând prin diferiţi agenţi umani, are succes în unirea lumii în spatele scopului său de a-i distruge pe cei care sunt unica
barieră în faţa dominării sale incontestabile asupra omenirii.
Împăraţii pământului. “Împăraţii” sunt puterile politice ale acestui pământ, în contrast cu întreita uniune religioasă din v. 13 (vezi comentariile respective), care adună naţiunile pământului pentru o unire în campania de distrugere a poporului lui Dumnezeu (9T 16; GC 562,624). Această combinaţie religioasă şi politică (vezi cap. 17:3) aspiră să preia conducerea lumii. Conform primului punct de vedere aceşti “împăraţi” reprezintă popoarele din apus, în contrast cu “împăraţii din răsărit” (cap. 16:12), naţiuni orientale. Conform celui de-al doilea punct de vedere expresia “împăraţii pământului întreg” include atât popoarele răsăritene cât şi pe cele apusene (vezi v. 12). Pentru mai multe informaţii cu privire la identitatea “împăraţilor pământului” şi a succesului lor temporar în acest plan vezi cap. 17:2,12,14; vezi v. 12; cf. 7T 182.
Să-i strângă. Conform primului punct de vedere această adunare reprezintă pregătiri politice şi militare în partea “împăraţilor pământului întreg”. Conform celui de-al doilea punct de vedere se referă la eforturile înaintate de întreita uniune religioasă pentru a-şi asigura o acţiune compactă din partea puterilor politice ale pământului în planul lor de a face război rămăşiţei poporului lui Dumnezeu.
Războiul. Susţinătorii ambelor puncte de vedere sunt de acord că diferitele aspecte ale aceleiaşi bătălii sunt descrise în cap. 14:14–20; 16:12–19; 17:14–17; 19:11–21; cf. 6T 406. Conform primului punct de
vedere aceasta este în primul rând o bătălie politico-militară ce va fi dusă în valea Meghido între popoarele Răsăritului şi Apusului (vezi cap. 16:12,13). Conform celui de-al doilea punct de vedere această bătălie este una în care naţiunile se unesc pentru a distruge pe poporul lui Dumnezeu, şi este deci, în primul rând un conflict religios.
Zilei celei mari. Adică ziua mâniei lui Dumnezeu (vezi v. 1). Vezi Isa. 2:12.
Dumnezeului Celui Atotputernic. Vezi cap. 1:8.
15. Iată. Sau, “Vezi”.
Eu vin ca un hoţ. Pentru toţi necredincoşii (vezi 1 Tes. 5:2,4; 2 Pet. 3:10; cf. Mat. 24:43; Luca 21:35).
Ferice. Vezi Mat. 5:3.
Cel ce veghează. Vezi Mat. 24:42. Sfinţii trebuie să fie treji şi vigilenţi, altfel vor fi înşelaţi (vezi mai sus la “Eu vin ca un hoţ”).
Îşi păzeşte hainele. Adică rămâne stăruitor în credinţă şi în caracter şi cu totul loial lui Dumnezeu. Vezi Mat. 22:11.
Ca să nu umble gol. Adică să-şi piardă acoperământul caracterului ca rezultat al cedării credinţei lui. Compară cu cap. 17:16.
Să i se vadă ruşinea. Adică a vedea că şi-a supus credinţa altuia. Chiar dacă destinul fiecăruia a fost stabilit la vremea cercetării (vezi cap. 22:11), poporul lui Dumnezeu nu trebuie să-şi permită o delăsare a vigilenţei. Mai degrabă ei trebuie să fie din ce în ce mai atenţi pe măsură ce Satana îşi intensifică înşelăciunile sale.
16. I-au strâns. Pentru procesul adunării vezi v. 14. Susţinătorii ambelor idei sunt de acord că această adunare are loc sub cea de-a şasea plagă, dar bătălia în sine este purtată sub cea de-a şaptea (vezi Smith, op. cit., p. 702; vezi Apoc. 16:12,17). Conform primului punct de vedere forţele militare ale pământului sunt adunate împreună în valea Meghido literală, în nordul Palestinei (vezi vs. 12,14). Conform celui de-al doilea punct de vedere împăraţii pământului sunt uniţi în cuget şi în planuri (vezi cap. 17:13,17). Compară cu Ps. 83:4,5.
Locul. Gr. topos, “loc” care este folosit diferit ca localizare geografică, ca “loc” într-o carte, statut, sau figurativ ca “stare”, “situaţie” ca în Faptele Ap. 25:16 (“putinţa”) şi Evr. 12:17. Conform primului punct de vedere, care pune accentul pe implicaţiile geografice, acesta s-ar referi la valea Meghido, câmpul Isreel din nordul Palestinei (vezi Apoc. 16:12,14). Conform celui de-al doilea punct de vedere, care pune accentul asupra semnificaţiei simbolice a diferitelor expresii din vs. 12–16 (vezi v. 12), acesta va fi o “stare”, un mod de gândire cu care se adună împăraţii pământului – înţelegerea de a anihila poporul lui Dumnezeu (vezi cap. 16:14; 17:13).
Pe evreieşte. Probabil Ioan a intenţionat să-şi direcţioneze cititorii asupra unui studiu al Armaghedonului ca termen “ebraic” pentru a revedea istoria ebraică şi a înţelege astfel numele criptic.
Armaghedon. Gr. Harmageddoµn, o transliterare din ebraică după cum spune Ioan. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează redarea Harmageddoµn, dar poate fi citată şi pentru redările Armegedon, Armagedoµ, Mageddon, şi altele. În lumina faptului că nici o locaţie geografică nu a purtat vreodată acest nume, după cât se ştie până acum, semnificaţia acestui termen nu este imediat lămurită. Dealtfel opiniile diferă în ceea ce priveşte care cuvânt sau cuvinte ebraice sunt reprezentate de transliterarea greacă. Redarea Harmageddoµn vine din două cuvinte ebraice, primul ar fi putut fi Oir, “cetate” deşi mult mai probabil har, “munte”. În orice caz unele manuscrise antice omit cu totul prima silabă ar. sau har..
Pentru a doua parte a numelui, mageddoµn, au fost sugerate două derivaţii diferite: (1) Că .mageddoµn vine din
ebraicul megiddo sau megiddon (1 Împ. 9:15; Zah. 12:11), oraşul antic Meghido, car a dat numele său unei trecători (văi) prin munţii din sud-vest, văii Isreel în nord şi nord-est (2 Cron. 35:22), râului Chison (Jud. 4:7,13; 5:19,21), care curge prin vale. (2) Că .mageddoµn vine de la moÔed, cuvântul ebraic folosit în mod obişnuit în Vechiul Testament pentru “apropiere [adunare]” (Exod. 28:43; 29:4,10,11,30,32; etc.), pentru o anumită “sărbătoare” (vezi Lev. 23:2), şi pentru “strângere” şi “locuri de adunare” (Plân. 1:15; 2:6). Prima derivaţie leagă numele compus Armaghedon de mediul geografic şi istoric al anticului Meghido, în timp ce a doua sugerează o posibilă legătură cu marea luptă dintre Hristos şi Satana.
În Isa. 14:13, unde har.moÔed este tradus “muntele adunării”, şi desemnează muntele pe care a stat templul lui Solomon, la nord de Ierusalimul antic, Lucifer este reprezentat ca aspirând la poziţia de înlocuitor al lui Dumnezeu ca conducător suprem al lui Israel (vezi comentariile respective). Compară cu “Cortul întâlnirii” (Exod. 33:7; etc.).
Susţinătorii primului punct de vedere asupra Armaghedonului consideră această derivaţie ca venind de la ebraicul har.megiddo, “muntele Meghido”, şi interpretează numele aşa cum este folosit în Apoc. 16:16 în termenii mediului geografic şi a contextului istoric al oraşului antic Meghido. Susţinătorii celui de-al doilea punct de vedere înţeleg prima derivaţie simbolic, adică în termenii unor evenimente istorice ale Vechiului Testament asociate cu vecinătatea anticului Meghido (vezi Jud. 4:4 la 5:31, în special cap. 5:31; cap. 6:33 la 7:25; 1 Împ. 18:36–40; Ps. 83; cf. 2 Cron. 35:20–24), dar fără a atribui o semnificaţie geografică termenului Armaghedon în Apoc. 16:16 (vezi v. 12). Ei înţeleg a doua derivaţie, har.moÔed, tot la fel simbolic, pe baza folosirii ei în Isa. 14:13, în termenii marii lupte dintre Hristos şi Satana (vezi Apoc. 12:7–9,17; 17:14; 19:11–21).
17. Al şaptelea. Cu privire la semnificaţia numărului şapte în Apocalipsa vezi cap. 1:11.
În văzduh. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă redarea “peste văzduh” (vezi v. 8). Efectele acestei plăgi par a fi universale.
Scaunul de domnie. În alte cuvinte, afirmaţia constituie o proclamaţie oficială a Stăpânului universului (vezi cap. 4:2–5).
Un glas tare. Evident este vocea lui Dumnezeu. Compară cu cap. 1:10. Vezi GC 635,636; 1T 353,354.
S-a isprăvit. Aceleaşi cuvinte sunt exprimate a doua oară, la creaţiunea noului pământ (cap. 21:6). Cuvinte asemănătoare –
“S-a sfârşit” – au fost spuse de Domnul nostru pe cruce (Ioan 19:30) atunci când Şi-a adus slujirea jertfitoare la bun sfârşit, asigurând astfel succesul Planului de mântuire. În contextul din Apoc. 16:17 anunţul dramatic marchează momentul când descoperirea tainei fărădelegii este completă, când adevăratul caracter al uniunii religioase şi politice universale din vs. 13,14,19, este demascat (vezi comentariile respective şi cele de la v. 1).
Dumnezeu permite forţelor răului să avanseze până la punctul unui aparent succes în sinistrul lor plan de a eradica poporul lui Dumnezeu. Atunci când este dat decretul de moarte (vezi v. 14), iar cei răi se năpustesc cu strigăte de triumf în anihilarea sfinţilor (GC 631,635; EW 283,285), vocea lui Dumnezeu este auzită declarând: “S-a isprăvit”. Această declaraţie sfârşeşte timpul strâmtorării lui Iacov (cf. v. 15), eliberează pe sfinţi, şi dă semnalul pentru cea de-a şaptea plagă (EW 36,37,282–285; GC 635,636; 1T 353,354).
18. Fulgere. Sau, “raze de fulgere”.
Glasuri. Sau, “sunete”, “zgomote”. Compară cu cap. 4:5; 8:5; 11:19. Ceea ce declară “glasurile” poate fi similar cu
declaraţia din cap. 11:15 (cf. GC 640).
Tunete. Sau, “bubuituri de tunete”.
Un mare cutremur de pământ. Este vorba de un cutremur literal din moment ce se face asemănarea cu altele din trecut (vezi v. 1; cf. vs. 20, 21), dar însoţit probabil şi de un cutremur simbolic, care clatină Babilonul tainic (v. 19). Aşa cum un cutremur literal lasă o cetate literală în ruine, tot la fel un cutremur simbolic aduce ruină şi pustiire asupra “Babilonului celui mare” (vezi cap. 17:16; 18:6–8,21). Întreita uniune din vs. 13,14 se prăbuşeşte (cf. Isa. 28:14–22).
Cum… n-a fost. Atât literal cât şi simbolic.
19. Cetatea cea mare. Adică Babilonul tainic (vezi cap. 17:5,18; 18:10).
A fost împărţită în trei părţi. Babilonul tainic al ultimelor zile este format din papalitate, protestantismul apostaziat şi spiritismul modern (vezi vs. 13,14). La glasul lui Dumnezeu (cap. 16:17; 17:17) această întreită uniune de organizaţii religioase apostaziate îşi pierde coeziunea, unitatea şi puterea de a acţiona. Compară cu Hab. 3:3–16.
Cetăţile Neamurilor. Continuând simbolul unui cutremur ce clatină cetatea literală, Ioan se referă acum la organizaţiile politice de pe pământ reprezentate în vs. 13,14 ca fiind “împăraţii pământului” – printr-un simbol similar. Pentru a vedea compatibilitatea termenului de “cetate” în reprezentarea organizaţiilor religioase apostate de pe pământ, iar “cetăţile” ca fiind aliaţii lor politici, vezi cap. 11:8; 17:18.
S-au prăbuşit. Forţele politice ale pământului îşi pierd şi ele starea lor de coeziune a planurilor pentru care s-au
adunat sub cea de-a şasea plagă (vezi vs. 14,16; cap. 17:13,17). Are loc printre ei o teribilă trezire la momentul în care glasul lui Dumnezeu anunţă eliberarea poporului Său din mâna duşmanilor lui (vezi GC 636,637,654). Acum, componenţii de odinioară ai combinaţiei universale religioase şi politice din cap. 16: 13,14 încep să se lupte între ele, iar cei “zece împăraţi” din cap. 17:12–16 se răzbună asupra Babilonului tainic (vezi cap. 17:17). Pline de furie, oştirile pământeşti ridică împotriva liderilor lor şi unele împotriva altora armele cu care îşi propuseseră anterior să îi ucidă pe sfinţi (vezi EW 290; GC 656). Peste tot este luptă şi vărsare de sânge (vezi cap. 14:20).
Când Hristos apare, zăngănitul armelor şi tumultul bătăliei pământeşti sunt reduse la tăcere de oştirile cerului care coboară. “Locuitorii pământului – preoţi, conducători, şi oameni bogaţi şi săraci, mari şi mici – cad într-o luptă nebunească a propriilor lor porniri înfocate şi având asupra lor teribila mânie neamestecată a lui Dumnezeu” (GC 657). Pentru o descriere mai amănunţită a acestei bătălii vezi cap. 17:14; 19:11–21; cf. EW 282,290; GC 656,657.
Compară cu descrierea remarcabil de asemănătoare din Ios. 10:7–14; Jud. 7:19–23; 1 Sam. 14:19,20; 2 Cron. 20:22–24; Isa. 19:2; 34:8–10; 51:21–23; 63:1–6; Ier. 25:12–15, 29–38; Eze. 38:14–23; Hagai 2:22; Zah. 14:13.
Şi-a adus aminte. Vezi cap. 18:5. Aceasta este o expresie biblică obişnuită ce denotă sosirea ceasului când judecata divină trebuie adusă la îndeplinire (Ps. 109:14; Eze. 21:23, 24; cf. Ier. 31:34).
Babilonul cel mare. Vezi cap. 14:8; 17:1,5.
Ca să-i dea. Compară cu cuvintele profeţilor cu privire la Babilonul literal (Isa. 51:17,22; Ier. 25:15,16).
Potirul. O expresie biblică obişnuită ce denotă suferinţele şi judecăţile aduse la îndeplinire (vezi Ps. 11:6; 75:8; Isa. 51:17,22,23; Ier. 25:15–17,28; 49:12; Mat. 26:39). Pentru a vedea natura potirului cu băutură dat Babilonului tainic vezi Apoc. 17:16; 18:5–8; cf. cap. 14:10.
Vin. Vezi cap. 14:10; cf. cap. 17:2.
Furiei. Vezi v. 1.
Mâniei Lui. Vezi cap. 14:10; 16:1.
20. Toate ostroavele. Convulsiile pământului descrise aici sunt rezultat al cutremurului din v. 18. Compară cu cap. 6:14.
Munţii. Compară cu cap. 6:14.
21. Grindină mare. Pentru comentarii asupra plăgii cu grindină din Egipt vezi Exod. 9:18–32. Pentru a vedea grindina ca instrument al judecăţii divine vezi Ios. 10:11; Eze. 13:11,13, iar ca instrument al judecăţii divine în ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu vezi Isa. 28:17,18; 30:30; Eze. 38:22; Apoc. 11:19.
Un talant. Estimat diferit ca având între 128 şi 176 kg.; (vezi “Talent,” SDA Bible Dictionary).
Au hulit pe Dumnezeu. Pentru a treia oară cei asupra cărora cade blestemul lui Dumnezeu, descoperindu-se astfel cumplita lor ură faţă de El, chiar în mijlocul celor mai severe judecăţi ale Sale (vezi vs. 1,9,11).
Apocalipsa capitolul 15
1. Un alt. Se face deosebire faţă de semnul prezentat în cap. 12:1.
Semn. Gr. seµmeion (vezi cap. 12:1).
Mare şi minunat. Se face referire la efectele sale cu bătaie lungă.
Şapte îngeri. Pentru folosirea numărului “şapte” în Apocalipsa vezi cap. 1:11.
Şapte urgii. Aceste plăgi sunt descrise în cap. 16. Ele sunt ultimele din categoria lor; nu vor mai fi alte plăgi ca acestea, deşi distrugerea finală a Satanei şi a păcătoşilor este încă în viitor (cap. 20:11–15).
Isprăvit. Gr. teleoµ, “a sfârşi”, “a executa”, “a săvârşi”, “a îndeplini”. Pedepsirea deosebită rezervată închinătorilor fiarei şi icoanei ei (cap. 16:2) este însumată în cele şapte plăgi din urmă (vezi cap. 14:10).
Mânia lui Dumnezeu. Vezi cap. 14:10.
2. Mare de sticlă. Vezi cap. 4:6.
Amestecată cu foc. În capitolul 4 marea de sticlă este asemănată cu “cristalul” (v. 6). Aici are nuanţă de foc fără îndoială prin reflectarea slavei lui Dumnezeu.
Alăutele lui Dumnezeu. Vezi cap. 5:8; 14:2. Versetele 2–4 reprezintă o paranteză. Înainte de a trece la descrierea înfricoşătoarelor şapte plăgi din urmă, profetului i se dă o viziune a biruinţei bisericii lui Dumnezeu asupra tuturor vrăjmaşilor ei. Sfinţii nu vor fi înghiţiţi de chinul ce va veni ca un potop, ci vor fi eliberaţi.
Biruitorii. Aceştia sunt oamenii care au răspuns şi au acceptat solia de avertizare din cap. 14. Ei au fost salvaţi din lumea necazului şi răutăţii, iar acum sunt în siguranţă în împărăţia lui Dumnezeu. Biruinţa lor a fost obţinută prin sângele Mielului (cap. 12:11). Ei au rămas loiali lui Dumnezeu chiar şi atunci când a fost pronunţată pedeapsa cu moartea (vezi cap. 13:15). Acum stau în siguranţă pe marea de sticlă. Victoria este completă, lupta este sfârşită. Ei au învins, au biruit, iar acum în împărăţia cerească ei cântă imnul victoriei.
Fiarei. Vezi cap. 13:2.
Icoanei. Vezi cap. 13:14.
Numărului numelui ei. Vezi cap. 13:18.
3. Cântarea lui Moise. Aici este fără îndoială o referire la cântarea de eliberare intonată după ce Israel a trecut Marea Roşie (Exod. 15:1–21). Acea cântare celebra eliberarea de sub apăsarea egipteană; noua cântare eliberarea de sub tirania puterii reprezentate de “Babilonul cel mare (Apoc. 17:5).
Robul lui Dumnezeu. Compară cu Ios. 14:7, unde Moise este numit “robul Domnului” şi Exod. 14:31 unde este numit “robul Său [al Domnului]”.
Cântarea Mielului. Eliberarea sfinţilor a fost făcută prin Hristos, Mielul lui Dumnezeu (vezi cap. 17:14), şi este numai normal ca El să fie adorat şi înălţat în cântarea eliberării.
Mari şi minunate. Sunt multe aluzii la frazeologia Vechiului Testament în această cântare. Lucrările minunate ale lui Dumnezeu sunt lăudate în Ps. 139:14; cf. Ps. 111:2,4. Poate fi aici făcută o referire deosebită la “lucrările” lui Dumnezeu în cele şapte plăgi din urmă. ”Semnul” care delimitează aceste plăgi este descris ca fiind “mare şi minunat” (Apoc. 15:1).
Doamne Dumnezeule, Atotputernice. Vezi cap. 1:8.
Drepte şi adevărate. Sau, “neprihănite şi originale”. Compară cu Deut. 32:4 (Septuaginta); Ps. 145:17; Apoc. 16:7; 19:2; GC 671.
Împărate al Neamurilor. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) este împărţită între redarea “Împărate al Neamurilor” şi “Împărate al veacurilor”. În Ier. 10:7 Domnul este numit “Împărate al neamurilor”. Această redare se potriveşte cu gândul din Apoc. 15:4, unde se face predicţia că toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea lui Dumnezeu.
4. Cine nu se va teme? Compară cu Ier. 10:7. Solia primului înger din Apoc. 14 a era “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă”. Sfinţii au luat aminte la acest apel, iar acum când peregrinarea lor a luat sfârşit, ei se unesc în această minunată atribuire a laudei slavei lui Dumnezeu. Compară cu închinătorii fiarei: “Cine se poate asemăna cu fiara?” (cap. 13:4).
Slăvi Numele Tău. Compară cu Ps. 86:9.
Sfânt. Gr. hosios (vezi Faptele Ap. 2:27; cf. cu cap. 13:34). Adjectivul apare cu referire la Dumnezeu în Septuaginta la textul din Deut. 32:4. Acesta este primul din cele trei motive date pentru care omul ar trebui să-şi slăvească Creatorul. Celelalte două sunt “toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea ta”, şi “pentru că
judecăţile Tale au fost arătate”.
Judecăţile Tale. Aici, fără îndoială, se face referire cu deosebire la judecăţile lui Dumnezeu împotriva fiarei, a icoanei ei şi a închinătorilor ei.
5. Templul. Gr. naos (vezi cap. 14:15).
Cortul mărturiei. Acest nume se aplică evident locului numit Sfânta Sfintelor din Num. 17:7 (vezi comentariile respective). În Faptele Ap. 7:44 s-ar părea că face referire la întreaga structură (cf. Num. 9:15). Aici este probabil intenţionată aplicaţia cu privire la ultimul sens. Cortul din pustiu era un tip al “adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om ci de Domnul” (Evr. 8:2).
6. Şapte îngeri. Vezi v. 1.
In. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru redarea “piatră”, care, în orice caz, produce un simbol neobişnuit şi neverosimil. Hainele albe sunt îmbrăcămintea tipică a fiinţelor cereşti (Mat. 28:3; Luca 24:4; Faptele Ap. 1:10; cf. Faptele Ap. 10:30).
7. Patru făpturi. Vezi cap. 4:6–8.
Potire. Gr. phialai, “vase”, aşa cum sunt cele folosite pentru fierberea lichidelor, pentru băut sau pentru turnarea jertfelor. În Septuaginta cuvântul este folosit pentru “lighean” (Exod. 27:3; Num. 7:13).
8. S-a umplut de fum. Compară cu Exod. 40:34,35; Isa. 6:4.
Nimeni. Aici referirea este făcută fără îndoială la faptul că timpul mijlocirii a luat sfârşit; nimeni nu poate intra pentru a avea acces la tronul milei. Timpul pregătirii este sfârşit; acum a sosit vremea pentru turnarea neamestecată a mâniei lui Dumnezeu.
Apocalipsa capitolul 14
1. M-am uitat. Mai degrabă, “Am văzut”.
Mielul. Articolul hotărât se referă fără îndoială la Mielul menţionat în cap. 5:6 (vezi comentariile respective). Pentru folosirea articolului în referirea la elemente ale profeţiei introduse anterior vezi Dan. 7:13; cf. Apoc. 1:13.
Muntele Sionului. Vezi Ps. 48:2. Apoc. 14:1–5 este strâns legat de cap. 13:11–18. Cei 144.000 sunt prezentaţi aici împreună cu Mielul pe muntele Sionului pentru a arăta biruinţa lor asupra fiarei şi a icoanei ei. Mai devreme Ioan îi văzuse pe aceştia trecând prin cea mai cumplită încercare, îi văzuse boicotaţi şi condamnaţi ca vrednici
de moarte. Dar în ceasul întunericului ei au fost eliberaţi şi sunt acum cu Mielul, pentru totdeauna în siguranţă faţă de orice conflict de pe pământ.
O sută patruzeci şi patru de mii. Pentru identitatea acestui grup vezi cap. 7:4.
Numele Tatălui Său. În cap. 7:3 despre cei 144.000 se spune că erau sigilaţi “pe frunte”. Este deci o strânsă legătură între sigiliul lui Dumnezeu şi Numele divin. În mod evident în viziune sigilul pe care Ioan
l-a văzut conţinea Numele Tatălui şi al Fiului. Sigiliile din vechime conţineau numele agentului autentificator. Pentru exemple de inscripţii pe aceste sigilii vezi cap. 7:2. Cu aplicaţie la cei 144.000, Numele reprezintă (1) apartenenţa – cei 144.000 aparţin lui Dumnezeu; (2) caracterul – cei 144.000 reflectă pe deplin imaginea lui Isus. Compară cu cap. 13:17, unde semnul fiarei şi numele fiarei sunt strâns legate între ele.
2. Am auzit din cer un glas. Sau, “am auzit un sunet”. Unii cred că cei ce cântă la alăute aici nu sunt cei 144.000, ci îngerii, solia cântării lor neputând fi înţeleasă decât de cei 144.000. În orice caz, în cap. 15:2,3 cei 144.000 sunt clar reprezentaţi ca având alăute şi cântând, fapt ce determină pe alţii să creadă că aceştia sunt aceiaşi cu cei la care se face referire şi în cap. 14:2.
Vuiet de ape mari. Sau, “sunet de ape multe” (vezi cap. 1:15).
Vuietul unui tunet puternic. Sau, “sunetul unui mare tunet”. Tunetul este aici, ca şi în alte părţi, în strânsă legătură cu prezenţa divină (vezi Iov 37:4; Ps. 29; Apoc. 4:5; 6:1).
Glas… al celor ce cântă cu alăuta. Literal, “sunet de alăute”. Sunetul pe care l-a auzit Ioan a fost asemeni unor alăute. Probabil că el nu a văzut efectiv instrumentele la care se cânta, din moment ce prezintă această identificare precaută. Pentru o discuţie asupra instrumentelor muzicale antice vezi Vol. III, p. 34–36.
3. Cântau. Literal, “cântă”. Descrierea este prezentată într-un dramatic timp prezent (cf. cap. 13:11).
Scaunului de domnie. Acest tron a fost prezentat mai devreme (cap. 4:2).
Înaintea celor patru făpturi vii. Vezi cap. 4:6.
Bătrânilor. Vezi cap. 4:4.
Nimeni nu putea să înveţe. Experienţa are o natură atât de personală încât numai cei ce trec prin ea îi pot aprecia însemnătatea. Pentru ei cântarea este o preţioasă şi completă însumare a experienţelor prin care ei au trecut în scenele finale ale conflictului între bine şi rău.
Răscumpăraţi. Gr. agorazoµ, “a cumpăra”, “a achiziţiona”. Cuvântul este tradus prin “cumpără” în cap. 3:18; 18:11. Compară expresiile “răscumpărat pentru Dumnezeu” (cap. 5:9), “răscumpăraţi dintre oameni” (cap. 14:4). Compară cu Rom. 3:24; 1 Cor. 6:20.
4. Întinat. Gr. molunoµ, “a spurca”, “a păta”, “a mânji” astfel de lucruri cum este conştiinţa (1 Cor. 8:7) sau hainele (Apoc. 3:4). Aici este făcută fără îndoială o referire la întinarea prin relaţii ilicite (vezi mai jos la “verguri”). Timpul verbului în greacă este semnificativ. Se referă la o acţiune într-un anumit moment, perioadă sau timp, aici fiind fără îndoială un timp când coaliţia elementelor religioase simbolizate de “femei” (vezi mai jos la “femei”) va aduce asupra sfinţilor orice fel presiune pentru a-i face să renunţe la fidelitatea lor faţă de Dumnezeu şi poruncile Sale şi a se uni cu organizaţia lor (vezi cap. 16:14; 17:2,6). Orice cedare ar fi un act de întinare. Acum, stând biruitori pe muntele Sionului, sfinţii sunt apreciaţi laudativ pentru fidelitatea lor.
Femei. Simbolul femeii este adesea folosit în Scriptură pentru a reprezenta biserica, femeia curată adevărata biserică, iar femeia imorală biserica apostată (vezi cap. 12:1). În cap. 17:1–5 (vezi comentariile respective) biserica Romei şi diferitele biserici apostate care îi calcă pe urme sunt simbolizate printr-o femeie imorală şi fiicele acesteia. Cu siguranţă că la aceste femei face referire aici profetul (vezi mai sus la “întinat”).
Verguri. Gr. parthenoi, un termen folosit atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, aici cu referire la bărbaţi. Acest lucru este clar atât din greacă cât şi din faptul că cei simbolizaţi prin “verguri” nu s-au întinat cu “femei”. Din pricină că întregul pasaj este simbolic, virginitatea literală, fie a bărbaţilor fie a femeilor, nu este chestiunea luată în considerare. Dacă ar fi fost aşa, acest pasaj ar fi contrazis alte pasaje scripturistice care apreciază căsătoria şi relaţiile maritale (vezi 1 Cor. 7:1–5). Sfinţii sunt aici numiţi verguri pentru că fie s-au ţinut departe de Babilon fie au renunţat să mai aibe vreo legătură cu Babilonul (vezi Apoc. 18:4). Ei au refuzat orice legătură cu Babilonul sau cu fiicele acestei cetăţi la momentul în care acestea au devenit agenţii Satanei în efortul său final de a extermina sfinţii (vezi cap. 13:15). Ei nu au fost întinaţi prin asociere cu această uniune a elementelor religioase conduse de Satana, deşi se poate ca anterior să fi făcut parte din vreunul din diferitele grupuri acum amalgamate.
Urmează pe Miel. Acest lucru pare să indice spre un privilegiu deosebit pe care cei 144.000 îl vor avea, dar asupra căruia nu sunt descoperite detalii, de aici devenind o chestiune de presupunere. Compară cu cap. 7:14–17.
Răscumpăraţi. Vezi v. 3.
Cel dintâ rod. Gr. aparcheµ, “primele roade” legat de verbul aparchomai, “a face un început [în jertfire]”, “a oferi primele roade”. Israeliţii din vechime aduceau primele roade Domnului, atât personal (Deut. 26:1–11) cât şi ca jertfe ale poporului (Lev. 23:10,17). Oferirea celor dintâi daruri era o recunoaştere a bunătăţii lui Dumnezeu manifestate în bogăţia recoltei. Darul naţional avea şi el o semnificaţie tipică (vezi 1 Cor. 15:20).
Aplicată la cei 144.000, expresia “cel dintâi rod” poate fi înţeles în două feluri.
1. Ca fiind primul acont sau gaj al marelui seceriş. Cei 144.000 sunt cei ce sunt biruitori în marele conflict cu fiara şi icoana ei (vezi cap. 14:1). Ei sunt eliberaţi din această luptă, iar acum sunt în siguranţă înaintea tronului lui Dumnezeu. “Aceştia, fiind luaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt consideraţi drept “cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (GC 649).
2. Ca însemnând simplu “dar” sau “jertfă”. În Septuaginta aparcheµ este de cele mai multe ori traducerea ebraicului terumah, “o contribuţie”, “un dar”. În Exod. 25:2,3 terumah este folosit pentru contribuţia copiilor lui Israel în construirea sanctuarului. Frecvent terumah descrie “darul ridicat” (vezi Num. 5:9, unde Septuaginta are aparcheµ). Inscripţii antice arată că aparcheµ era în mod obişnuit folosit pentru “dar” către zeitate, fără nici o referire la timp. Acolo unde aparcheµ este traducerea lui terumah nu se face nici o referire la timp.
Cei 144.000 pot fi astfel consideraţi ca “primul rod”, fie în sensul că fac parte dintr-un seceriş mai mare, fie în sensul că sunt un dar, o jertfă către Dumnezeu.
5. Nu s-a găsit. Forma verbului în greacă sugerează că un anumit moment din timp este avut în consideraţie. La acest moment investigaţia îi dovedeşte pe cei 144.000 a fi fără vină. Aceasta nu înseamnă că ei nu au greşit niciodată, ci că prin harul lui Dumnezeu ei şi-au biruit toate defectele de caracter.
Minciună. Gr. dolos, “înşelăciune”, “viclenie”, “fraudă”, “păcăleală”. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă redarea pseudos, “falsitate”, “minciună”. Evanghelia lui Isus Hristos schimbă pe omul păcătos, greşit, într-unul fără prefăcătorii, fără a pretinde că e ceva ce nu este de fapt, fără înşelăciune, fără păcat.
Fără vină. Gr. amoµmos, “fără greşeală”, “fără pată” (vezi Efes. 1:4; cf. COL 69; TM 506).
Înaintea scaunului de domnie. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă omiterea acestei părţi.
6. Am văzut. O nouă scenă începe. Cronologic, evenimentele prezentate în această viziune precedă pe cele din viziunea vs. 1–5.
Alt. Gr. allos, un altul de acelaşi fel. O importantă indicaţie textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru omiterea acestui cuvânt. Au fost deja menţionaţi mulţi îngeri (cap. 1:1,20; 5:2; 7:1; etc.), aşa încât aprecierea “un alt” nu este necesară.
Înger. Aceasta este o viziune simbolică. Îngerul reprezintă pe sfinţii lui Dumnezeu angajaţi în lucrarea de proclamare a evangheliei veşnice, în special elemente menţionate în acest verset, la vremea când “a sosit ceasul judecăţii” (v. 7). Este adevărat, în acelaşi timp, că îngeri literali asistă pe oameni în lucrarea de proclamare a evangheliei, dar nu aceasta este ideea predominantă aici.
Mijlocul cerului. Îngerul din cap. 8:13 a fost de asemenea văzut zburând prin mijlocul cerului. Zona cerului în care zboară indică natura mondială a lucrării îngerului şi a soliei lui. Lucrarea creşte şi se amplifică până la momentul în care este adusă în văzul şi auzul întregii omeniri.
Evanghelie. Gr. euaggelion (vezi Marcu
1:1).
Veşnică. Gr. aioµnios (vezi Mat. 25:41). În alte locuri Scripturile vorbesc despre o evanghelie a “slavei” (2 Cor. 4:4; 1 Tim. 1:11), dar numai aici este folosit cuvântul “veşnică” în legătură cu Evanghelia harului lui Dumnezeu. Există doar o singură Evanghelie care poate mântui pe oameni. Şi ea va continua să existe atâta timp cât vor fi
oameni care trebuie mântuiţi. Nu va fi niciodată o altă Evanghelie.
S-o vestească. Gr. euaggelizoµ, “a proclama veşti bune”, un verb legat de euaggelion (vezi mai sus la “evanghelie”). Compară cu folosirea lui euaggelizoµ din Rom. 1:15; 10:15.
Locuitorilor pământului. Aşa cum este arătat de expresiile următoare, aici se are în vedere o proclamare mondială.
Oricărui neam. Universalitatea acestei solii este accentuată de această expresie şi de cele care urmează.
Seminţii. Sau, “trib”.
7. Glas tare. Soliile primului şi a celui de-al treilea înger sunt proclamate cu “glas tare” (v. 9). Un glas tare indică faptul că solia va fi proclamată astfel încât toţi să o poată auzi. Accentuează în acelaşi timp şi importanţa acesteia.
Temeţi-vă. Gr. phobeoµ, “a avea frică”, “a avea reverenţă”. Phobeoµ nu este folosit aici în sensul de a fi frică de Dumnezeu, ci în acel sens de a veni înaintea Lui cu reverenţă şi temere. Poartă gândul unei loialităţi absolute faţă de Dumnezeu, a unei depline supuneri faţă de voia Sa (cf. Deut. 4:10).
Dumnezeu. Solia temerii de Dumnezeu se potriveşte cu deosebire perioadei reprezentate de proclamarea acestui înger, căci oamenii se închină dumnezeilor materialismului şi plăcerii şi multor altora născociţi de ei înşişi.
Slavă. Gr. doxa (vezi Rom. 3:23). Aici doxa semnifică fără îndoială “onoare”, “laudă”, “omagiu”. Compară cu Ps. 115:1; Isa. 42:12; 2 Petru 3:18; Iuda 25.
Ceasul. Sau, “timpul”, nu o oră literală. Compară folosirea acestui cuvânt în Ioan 4:21,23; 5:25,28; Apoc. 14:15. Văzut astfel, este posibil să înţelegem expresia “ceasul judecăţii” ca referindu-se la un timp general la care va avea loc judecata, şi nu neapărat la un anumit moment când începe judecata. Astfel este posibil să spunem că solia primului înger a fost proclamată în anii precedenţi anului 1844 chiar dacă efectiv lucrarea de judecată nu a început încă (vezi mai jos la “judecată”).
Judecăţii. Gr. krisis, “actul judecăţii”, în contrast cu krima, “sentinţa judecăţii” (vezi cap. 17:1). Comentatorii adventişti de ziua a şaptea înţeleg judecata menţionată aici ca fiind cea care a început la 1844, reprezentată în tip de curăţirea sanctuarului de pe pământ (vezi Dan. 8:14). Faptul că referirea de aici nu este făcută cu privire la judecata executivă la venirea lui Hristos când toţi îşi vor primi răsplata, este dedus din acela că soliile celor trei îngeri (Apoc. 14:6–12) precedă cea de-a doua venire a lui Hristos (v. 14). Mai mult decât atât, solia cu privire la judecată este însoţită de un apel şi o avertizare care descoperă faptul că ziua mântuirii nu a trecut. Oamenii încă se pot întoarce la Dumnezeu şi pot scăpa de mânia care va veni. Istoric, propovăduirea lui William Miller şi a asociaţilor săi din perioada anilor 1831-1844, cu privire la încheierea celor 2300 de zile în anul 1844, poate fi văzută ca marcând începutul soliei primului înger (vezi F. D. Nichol, The
Midnight Cry, p. 284). Dar acea solie a avut validitate oricând de atunci încoace şi va continua să aibă până când cortina va cădea peste ocazia omului de a fi mântuit.
Închinaţi-vă. Gr. proskuneoµ, “a aduce adorare”, “a închina”. Închinare adusă lui Dumnezeu este pusă în contrast cu închinarea adusă fiarei (cap. 13:8,12) şi a icoanei ei (v. 15). În criza care este aproape să vină, locuitorii pământului vor fi obligaţi să facă o alegere, aşa cum au făcut cei trei tineri evrei la curtea babiloniană din vechime, între închinarea adusă adevăratului Dumnezeu şi cea adusă dumnezeilor mincinoşi (Dan. 3). Solia
primului înger este desemnată a pregăti pe oameni pentru a face alegerea potrivită şi a sta în picioare în timpul crizei.
A făcut cerul şi pământul. Creatorul universului este adevăratul şi unicul căruia trebuie să i se aducă închinare. Este prerogativa lui Dumnezeu singur. Actul creaţiunii este unul din elementele care Îl deosebesc pe adevăratul Dumnezeu în contrast cu falsele zeităţi (Ier. 10:11,12). Apelul de închinare adusă lui Dumnezeu ca Creator a devenit cu deosebire potrivită în anii următori proclamării iniţiale a primei solii îngereşti din pricina rapidei răspândiri a teoriei evoluţiei. Mai mult decât atât, apelul de a aduce închinare Dumnezeului cerului ca Creator al tuturor lucrurilor implică şi faptul că o atenţie cuvenită ar trebui acordată şi semnului lucrărilor creatoare al lui Dumnezeu – sabatul Domnului (vezi Exod. 20:8–11). Dacă sabatul ar fi fost păzit aşa cum a dorit Dumnezeu, el ar fi servit ca un puternic scut împotriva necredinţei şi evoluţiei (vezi Faptele Ap. 14:15; PP 336). Sabatul va fi cu
deosebire un punct controversat în criza finală (vezi Apoc. 13:16).
8. A urmat. Gr. akoloutheoµ, “a acompania”, “a urma” (vezi Mat. 19:27,28; Mar. 1:18, unde cuvântul are sensul de a-L însoţi personal pe Isus). Ar părea că şi în acest text are acelaşi sens. În sens cronologic al doilea înger urmează după primul, dar este tot la fel de adevărat şi că primul înger îşi continuă lucrarea atunci când al doilea înger i se alătură. În acest sens solia celui de-al doilea înger o acompaniază pe cea a primului înger.
A zis. Solia primului şi cea a celui de-al treilea înger sunt proclamate cu “glas tare” (vs. 7,9). Solia privitoare la căderea Babilonului va fi mai târziu proclamată cu glas tare (vezi cap. 18:1,2).
A căzut, a căzut. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru omiterea celui de a-l doilea “a căzut”. Pasajul pare să fie un ecou al textului din Isa. 21:9, unde indicaţia textuală a Septuagintei este împărţită între redarea “a căzut” şi redarea de două ori a acestui verb. Textul ebraic îl repetă. Repetiţia aduce subliniere asupra soliei. Babilonul este un termen complex pe care Ioan îl foloseşte pentru a descrie toate corpurile şi mişcările religioase care au căzut de la adevăr. Acest fapt ne cere să vedem această “cădere” ca fiind progresivă
şi cumulativă.
Această profeţie a căderii Babilonului îşi găseşte împlinirea zilelor din urmă în depărtarea în mare parte a protestantismului de puritatea şi simplitatea Evangheliei (vezi Apoc. 14:4). Această solie a fost pentru prima oară propovăduită de mişcarea adventă cunoscută sub numele de milerism, în vara anului 1844, şi a fost aplicată acelor biserici care au respins solia primului înger privitoare la judecată (vezi v. 7). Solia va căpăta o relevanţă crescândă pe măsură ce sfârşitul se va apropia, şi va cunoaşte completa sa împlinire în unirea diferitelor
elemente religioase sub conducerea Satanei (vezi cap. 13:12–14; 17:12–14). Solia din cap. 18:2–4 anunţă căderea completă a Babilonului şi cheamă pe poporul lui Dumnezeu care este răspândit în diferitele corpuri religioase ce formează Babilonul să se separe de acestea.
Babilon. Cetatea literală a antichităţii cu acest nume era deja în mare parte o ruină părăsită chiar în zilele lui Ioan (vezi Isa. 13:19). Asemeni multor alţi termeni şi expresii din Apocalipsa, semnificaţia acestui nume (vezi Faptele Ap. 3:16) poate fi foarte bine înţeleasă în termenii rolului corespondentului său istoric din timpurile Vechiului Testament (vezi Isa. 47:1; Ier. 25:12; 50:1; Eze. 26:13; Apoc. 16:12,16; Note adiţionale la capitolul 18). Descrierea “taină Babilonul” din cap. 17:5 identifică în mod special acest nume ca fiind un simbol (vezi Rom. 11:25; Apoc. 1:20; 17:5; cf. cap. 16:12).
În limba babiloniană numele Bab.ilu (Babel, sau Babilon) însemna “poarta zeilor”, dar evreii îl asociaseră peiorativ cu balal, un cuvânt care în limba lor însemna “a încurca” (vezi Gen. 11:9). Fără îndoială conducătorii Babilonului numiseră cetatea lor drept “poarta” zeilor în sensul că ei aleseseră să o creadă ca fiind locul unde zeii se întovărăşeau cu oamenii pentru a duce mai departe afacerile de pe pământ (vezi Jud. 9:35; Rut 4:1; 1 Împ. 22:10; Ier. 22:3). Numele pare astfel să reflecte pretenţia împăraţilor babilonieni că ei au fost desemnaţi să conducă lumea printr-un mandat divin (vezi Vol. II, p. 157; PP 119; vezi Gen. 11:4).
Babilonul a fost fondat de către Nimrod (vezi Gen. 10:10; 11:1–9). Încă de la început cetatea a ieşit în evidenţă datorită necredinţei în adevăratul Dumnezeu şi a dispreţuirii voinţei Sale (vezi Gen. 11:4–9), iar turnul ei un monument al apostaziei, o citadelă a răzvrătirii împotriva sa. Profetul Isaia îl identifică pe Lucifer ca fiind împăratul invizibil al Babilonului (vezi Isa. 14:4,12–14). De fapt, s-ar părea că Satana a dorit să facă din Babilon centrul şi mijlocul celui mai adânc ticluit plan pentru a-şi aduce sub stăpânire neamul omenesc, aşa cum Dumnezeu îşi propusese să facă prin Ierusalim (vezi Vol. IV, p. 26–30). Astfel, de-a lungul timpurilor Vechiului Testament, cele două cetăţi au reprezentat forţele răului şi binelui în lucrarea lor în lume. Fondatorii Babilonului au sperat să aşeze un guvern în întregime independent de Dumnezeu, iar dacă El nu ar fi intervenit, în cele din urmă ar fi avut succes în îndepărtarea neprihănirii de pe pământ (PP 123; cf. Dan. 4:17). Din acest motiv Dumnezeu a găsit de cuviinţă să distrugă acel turn şi să împrăştie pe constructorii săi (vezi Gen. 11:7,8). O perioadă de succes temporar era urmată de mai mult de un mileniu de declin şi supunere altor popoare (vezi Vol. I, p. 136,137; Vol. II, p. 92; vezi Isa. 13:1; Dan. 2:37).
Când Nebucadneţar al II-lea a reconstruit Babilonul, acesta a devenit una dintre minunile lumii antice (vezi Note adiţionale la Dan. 4). Planul său de a face împărăţia sa una universală şi veşnică (vezi Dan. 3:1; 4:30) a fost un succes până acolo că, în splendoare şi putere, noul Imperiu Babilonian a întrecut pe predecesorii săi (vezi Vol. II, p. 92–94; vezi cap. 2:37,38; 4:30). În orice caz a devenit o putere arogantă şi crudă (vezi Ed 176). A cucerit
pe poporul lui Dumnezeu şi a ameninţat astfel planul Său cu privire la ei ca naţiune. Într-o dramatică serie de evenimente Dumnezeu l-a smerit pe Nebucadneţar şi S-a asigurat de supunerea voinţei acestuia (vezi Vol. IV, p. 751,752). Însă succesorii săi au refuzat să se smerească înaintea lui Dumnezeu (vezi Dan. 5:18–22), şi în cele din urmă împărăţia a fost cântărită în balanţa cerului, găsită în lipsă, iar mandatul său a fost revocat de decretul divinului Veghetor (vezi Dan. 5:26–28). Mai târziu Babilonul a devenit una din capitalele Imperiului Persan, dar a fost parţial distrus de Xerxes (cf. Vol. III, p. 459,460). De-a lungul secolelor cetatea a pierdut treptat din ce în ce mai mult din importanţa sa şi în cele din urmă, spre sfârşitul primului secol d.Hr., a încetat practic să mai existe (vezi Isa. 13:19; Apoc. 18:21).
De la momentul căderii anticului Babilon Satana a căutat în permanenţă, printr-o putere mondială sau alta, să aibă
controlul asupra lumii, şi probabil că ar fi avut succes demult dacă nu ar fi fost repetatele ocazii în care s-a manifestat intervenţia divină (vezi Dan. 2:39–43). Fără îndoială că aproape cea mai plină de succes încercare a sa de a submina biserica a fost dusă prin apostazia papală a Evului Mijlociu (vezi Vol. IV, p. 837; vezi Dan. 7:25). Dar Dumnezeu a intervenit pentru a preveni succesul oricărei ameninţări cu privire la împlinirea finală a planurilor Sale (vezi Apoc. 12:5,8,16), naţiunile nefiind astfel în stare să “lipească” una cu alta (vezi Dan. 2:43). Răul este prin natura lui supus dezbinării. În orice caz, aproape de sfârşitul timpului, Satanei i se va permite să aibă, ceea ce ar părea a fi, pentru puţin timp, un succes. (vezi Apoc. 16:13,14,16; 17:12–14).
Spre sfârşitul secolului I al erei creştine, s-ar părea că creştinii deja se refereau la cetatea şi imperiul Romei prin misticul titlu de Babilon (vezi 1 Petru 5:13). La acea vreme ceea ce fusese cândva magnifica cetate literală a Babilonului zăcea aproape în întregime în ruine, un ţinut pustiu, dând astfel o ilustraţie grafică a sorţii ce
ameninţa Babilonul tainic. Evreii se aflau din nou în robie sub mâna nemiloasă a Romei (vezi Vol. V, p. 69–80; Vol. VI, p. 87), aşa cum fuseseră cândva robi ai Babilonului, iar creştinii experimentaseră de asemenea repetate persecuţii sporadice sub apăsarea acesteia (vezi Vol. VI, p. 61,83,84,87). Între evrei şi creştini
deopotrivă Babilonul devenise astfel un termen potrivit şi incriminatoriu pentru descrierea Romei imperiale.
De-a lungul primelor secole creştine desemnarea criptică de Babilon pentru cetatea şi imperiul Romei apare deopotrivă în literatura ebraică şi creştină. Spre exemplu, Cartea a V-a a Oracolelor Sibiline, o producţie ebraică pseudoepigrafă datând cam de la anul 125 d.Hr. (vezi Vol. V, p. 89), ne dă ceea ce ar părea a fi o profeţie asupra sorţii Romei, o paralelă apropiată a descrierii Babilonului tainic din Apocalipsa. Vorbind despre Roma ca “cetatea răutăţii” care iubeşte “magia”, îşi permite “adulterul”, şi are “o inimă însetată de sânge şi o minte fără Dumnezeu”, şi făcând observaţia că “mulţi sfinţi credincioşi evrei au pierit” din pricina ei, scriitorul îi prezice în cele din urmă pustiirea: “În văduvie vei sta lângă grămezile tale. … Tu spuneai: Sunt unică, şi nimeni nu va aduce ruina asupra mea. Dar acum Dumnezeu … te va distruge pe tine şi tot ce este al tău” (vs. 37–74; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 400; cf. Apoc. 18:5–8). În 2 Baruc, o altă lucrare pseudoepigrafă din primul sau al doilea secol al erei creştine, numele de Babilon este folosit cu privire la Roma în acelaşi fel în care este folosit în Apocalipsa (cap. 11:1; Charles, op. cit., p. 486).
Asemănător, scriitorul lucrării ebraice Midrash Rabbah, la Cântarea cântărilor 1:6, spune: “Au numit locul Roma Babilon” (Soncino ed., p. 60). Tertulian, care a trăit la sfârşitul celui de-al doilea secol al erei creştine, spune fără echivoc că termenul de Babilon în Apocalipsa se referă la cetatea capitală a Romei imperiale (Against Marcion iii. 13; Answer to the Jews 9; vezi de asemenea Irineu Against Heresies v. 26.
1). Între evreii primelor vremuri creştine Edomul era o altă denumire criptică pentru Roma (vezi Midrash Rabbah, la Cântarea cântărilor 1:6, p. 60; de asemenea Talmud Makkoth 12a, Soncino ed., p. 80). Babilonul, atât literal cât şi tainic, a fost întotdeauna recunoscut ca fiind duşmanul tradiţional al adevărului lui Dumnezeu şi al poporului Său. Aşa cum este folosit în Apocalipsa numele este simbolic pentru toate organizaţiile religioase apostaziate şi conducerile acestora, din antichitate până la sfârşitul timpului (vezi cap. 17:5; 18:24). O comparaţie între multele pasaje ale Vechiului Testament unde păcatele şi soarta Babilonului literal sunt prezentate pe larg, şi cele din Apocalipsa care descriu Babilonul tainic, face evidentă potrivirea aplicaţiei simbolice a acestui nume (vezi Isa. 47:1; Ier. 25:12; 50:1; Apoc. 16:12–21; 17; 18; vezi Note adiţionale la capitolul 18). O examinare atentă a acestor pasaje şi a altora descoperă şi importanţa unui studiu cuprinzător al Vechiului Testament cu privire la Babilonul literal ca fundal pentru înţelegerea importanţei pasajelor din Noul Testament ce au legătură cu Babilonul
tainic.
Cetatea cea mare. Adjectivul “mare” este aplicat Babilonului din plin pe tot parcursul cărţii Apocalipsa (vezi cap. 16:19; 17:5,18; 18:2,10,21).
A adăpat. Un simbol descriind acceptarea falselor învăţături şi politici ale Babilonului. În expresia “a adăpat toate neamurile”, în altă traducere “a făcut ca toate popoarele să bea”, se sugerează şi constrângerea. Elementele religioase vor face presiuni asupra statului pentru a-şi impune propriile lor decrete.
Toate neamurile. Aici este descrisă natura universală a apostaziei. Înlocuirea legilor lui Dumnezeu cu legi omeneşti şi impunerea unor decrete religioase de către stat vor deveni universale (vezi cap. 13:8; cf. 6T 18,19,395; 7T 141).
Vinul mâniei. Simbolul este probabil preluat din Ier. 25:15, unde profetul Ieremia este îndemnat să ia din mâna Domnului un “potir plin cu vinul mâniei … ” pe care “să-l bea toate neamurile”. Dar Babilonul nu urmăreşte să aducă mânie prin oferirea vinului diferitelor popoare. Susţine că a bea din vinul ei va aduce pace popoarelor (vezi Apoc. 13:12). În orice caz, gestul de a bea din acest vin aduce asupra oamenilor mânia lui Dumnezeu.
Unii sugerează că cuvântul tradus aici prin “mânie” (thumos) ar trebui redat “poftă”. Pasajul ar putea fi tradus atunci astfel: “a făcut ca toate popoarele să bea din vinul poftelor imoralităţii sale” (cf. Revised Standard Version). În orice caz, în alte părţi din Apocalipsa thumos pare să aibă sensul de “furie”, “mânie”, iar sensul ar trebui
probabil adoptat şi aici.
Curviei. Un simbol al legăturii ilicite dintre biserică şi lume sau dintre biserică şi
stat. Biserica ar trebui căsătorită cu Domnul ei, dar atunci când ea caută sprijinul statului, ea îşi părăseşte soţul de drept. Prin noua sa legătură ea comite o curvie spirituală. Compară cu Eze. 16:15; Iac. 4:4.
9. A urmat. Vezi v. 8.
Al treilea. Compară vs. 6, 8.
Glas tare. Vezi vs. 7, 8.
Dacă… cineva. Expresia greacă este
echivalentă cu “acela care”.
Se închină. Gr. proskuneoµ (vezi v. 7).
Fiarei. Aceasta este fiara descrisă în cap. 13:1–10 (vezi comentariile respective). Cea de-a doua fiară solicită închinarea oamenilor către prima fiară (vezi cap. 13:12). Ar trebui notat că acest avertisment va avea forţa deplină doar după vindecarea rănii de moarte (vezi cap. 13:3), după realizarea icoanei fiarei (vezi v. 14), atunci când semnul fiarei devine o chestiune de impunere (vezi v. 16). Aşa cum este predicată astăzi, solia celui de-al treilea înger este un avertisment cu privire la cele ce vor veni, un avertisment care va lumina oamenii cu privire la chestiunile implicate în desfăşurarea conflictului şi care îi va face în stare să facă o alegere inteligentă.
Icoanei ei. Vezi cap. 13:14. Conjuncţia “şi” identifică pe închinătorii fiarei cu cei ai icoanei ei. O conjuncţie suplimentară îi va identifica pe aceştia cu cei care primesc semnul fiarei. Fiara şi icoana ei sunt unite în scopurile şi politicile lor şi în impunerea lor ca oamenii să primească semnul fiarei. De aici înţelegem că dacă cineva se închină fiarei, se închină şi icoanei acestea şi va primi semnul fiarei.
Semnul. Vezi cap. 13:16.
10. Vinul mâniei. Adică un vin care este mânie. Oamenii care beau vinul mâniei curviei Babilonului (v. 8) vor bea vinul mâniei lui Dumnezeu. Avertismentul este clar şi fără echivoc. Nimeni nu ar trebui să îl înţeleagă greşit.
Turnat. Literal, “amestecat”. Propoziţia este redată literal astfel: “care este amestecat neamestecat”. Doza este
preparată fără adiţia obişnuită de apă. Compară acest verset cu Ps. 75:8, unde vinul este amestecat cu alte elemente pentru a-i spori puterea de intoxicare.
Va fi chinuit. Gr. basanizoµ, “a tortura”, “a chinui”, “a necăji”. Compară cu folosirea cuvântului basanizoµ din Mat. 8:6,29; 14:24 (tradus “învăluită”, în engleză este “clătinată”); 2 Petru 2:8. Ultimele şapte plăgi cad asupra închinătorilor fiarei şi ai icoanei acesteia (Apoc. 16:2). Mai mult decât atât, aceşti devotaţi ai fiarei se vor
ridica la a doua înviere şi îşi vor primi pedeapsa (cap. 20:5,11–15). Nu este foarte clar la care fază a pedepsei se referă aici descoperitorul. Probabil la ambele. În amândouă vor fi chinuri. Primul chin se va sfârşi în moarte atunci când Isus va apărea pe norii cerului (vezi cap. 19:19–21), al doilea în moartea veşnică (vezi cap. 20:14).
Foc şi pucioasă. Simbolul este evident preluat din Isa. 34:9,10 (vezi comentariile respective). Compară cu Gen. 19:24, unde focul şi pucioasa sunt menţionate în legătură cu distrugerea Sodomei şi Gomorei.
Înaintea. Atât plăgile cât şi distrugerea celor răi după mileniu vor avea loc pe acest pământ. În orice caz, în ultima dintre ocazii cetatea sfinţilor va fi pe pământ. Hristos va fi acolo cu poporul Său, şi fără îndoială că vor fi şi mulţi îngeri prezenţi.
11. În vecii vecilor. Gr. eis aioµnas aioµnoµn, literal, “în vecii vecilor”. Această expresie poate fi comparată cu expresia eis ton aioµna, literal, “în veac” (vezi Mat. 21:19; Mar. 3:29; Luca 1:55; etc.), sau cu expresia eis tous aioµnas, literal, “în veci” (Luca 1:33; Rom. 1:25; 11:36), sau cu adjectivul aioµnios, literal, “veşnic”,
(Mat. 18:8; 19:16,29; 25:41,46; etc.). ca şi aioµnios (vezi Mat. 25:41), expresiile eis ton aioµna şi eis tous aioµnas nu denotă obligatoriu o existenţă fără de sfârşit. Dar s-ar putea întreba: Nu denotă aceste expresii temporale o perpetuitate? Dacă este aşa, nu ar trebui ca expresia compusă eis aioµnas aioµnoµn, “în vecii vecilor” să fie
privită ca o declaraţia accentuată de perpetuitate?
Această expresie compusă apare în alte locuri ca eis tous aioµnas toµn aioµnoµn, literal, “pentru vecii vecilor” şi în fiecare ocazie are legătură directă cu Dumnezeu sau cu Hristos, exprimând astfel o existenţă fără sfârşit. În orice caz, acest sens este derivat, nu din expresia în sine, ci din elementul cu care este asociat. Expresia în sine înseamnă veacurile multiple.
Ideea următoare este o posibilă explicaţie pentru folosirea acestei expresii compuse aici. Problema în cauză este chinul închinătorilor fiarei într-un infern de foc şi pucioasă. Viaţa unui om într-un astfel de mediu ar fi foarte scurtă, astfel că dacă expresia eis ton aioµna, “în veac” a fost folosită, ar putea fi posibil să tragem concluzia că pedepsirea va fi, dar un anumit interval de timp. Expresia compusă arată că acest chin va avea loc pentru o perioadă de timp, nu fără sfârşit bineînţeles, aşa cum este evident din alte Scripturi care arată că soarta finală a nelegiuiţilor va fi anihilarea (vezi Mat. 10:28; Apoc. 20:14).
Simbolul fumului ridicându-se în vecii vecilor este preluat din Isa. 34:10, unde este descrisă pustiirea Edomului. Ideea că profetul nu a avut viziunea unui foc care nu se va stinge niciodată se distinge din faptul că după conflagraţie, despre care el spune “fumul lui se va înălţa în veci”, ţara va deveni un loc pustiu, locuit de fiare sălbatice (vs. 10–15). Simbolul denotă o distrugere completă. Vezi Mal. 4:1.
Nici ziua, nici noaptea. Adică nici în timpul zilei, nici în timpul nopţii. Nu contează ce parte din zi este, chinul este
continuu.
Odihnă. Gr. anapausis, “oprire”, “odihnă”, “refacere”. Sensul intenţionat aici este acela că pentru durata pedepsirii, care va continua până când survine moartea, nu va fi nici o relaxare a pedepsirii.
Cei ce se închină fiarei. Această clasificare este repetată (cf. v. 9), fără îndoială pentru accentuare. Cel de-al treilea înger exprimă o avertizare teribil înfricoşătoare. Locuitorii pământului vor fi fără scuză dacă nu se desprind de legăturile împotriva cărora sunt avertizaţi. Ei ar trebui să-şi concentreze fiecare efort pentru a descoperi identitatea fiarei, a icoanei ei, a semnului ei, şi a deveni conştienţi de vicleniile şi politicile fiarei.
12. Răbdarea. Gr. hupomoneµ (vezi Rom. 5:3). Aici ar fi mult mai adecvată traducerea “răbdarea stăruitoare”. Contextul atrage atenţia asupra înfricoşătoarei lupte cu fiara şi icoana acesteia. Va fi făcută orice încercare de a forţa rămăşiţa să se unească cu mişcarea condusă de cea de-a doua fiară, incluzând aici ameninţarea cu boicotul şi moartea (Apoc. 13:11–17). În acelaşi timp Satana va lucra “cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes. 2:10; cf. Mat. 24:24), făcând să pară că puterea lui Dumnezeu se manifestă în această mişcare. Prin toate acestea rămăşiţa credincioasă va îndura cu stăruinţă şi îşi va menţine integritatea. Stăruinţa lor merită o deosebită apreciere.
Sfinţilor. Gr. hagioi, literal, “celor sfinţi” (vezi Rom. 1:7).
Păzesc poruncile lui Dumnezeu. Această afirmaţie este cu deosebire semnificativă în contextul ei. Dusă captivă
prin înşelăciunile Satanei, lumea se va pleca înaintea fiarei şi icoanei ei, şi va îndeplini poruncile şi decretele ei (vezi cap. 13:8). Sfinţii, pe de altă parte, refuză să asculte cererile ei. Ei ţin poruncile lui Dumnezeu. Punctul cel mai controversat va fi cea de-a patra dintre cele Zece porunci. Există un acord general între creştini că celelalte nouă porunci sunt de o obligativitate universală, dar de timpuriu în era creştină oamenii au început să lase de-o parte sabatul zilei a şaptea şi să îi înlocuiască păzirea cu cea dintâi zi a săptămânii ca zi de închinare
(vezi Dan. 7:25).
Păzitorii zilei de duminică înaintează diferite motive pentru care ei ţin prima zi a săptămânii în locul celei de-a şaptea, şi pentru care se simt liberi să ignore sabatul original. Unii spun că Decalogul a fost abolit odată cu legile Vechiului Testament; alţii spun că elementul temporal al celei de-a patra porunci este ceremonial, în timp ce păzirea unei zile la fiecare şapte este o obligaţie morală. În biserica romană a fost prezentată cu mult timp în urmă pretenţia că biserica, prin autoritatea ei divină, a transferat sfinţenia acestei zile. În orice caz, în decadele recente au fost făcute încercări de a invoca autoritatea lui Hristos şi a apostolilor. Din moment ce toate aceste idei nu sunt susţinute de Scriptură, ele sunt inacceptabile pentru toţi aceia pentru care Biblia şi numai Biblia este singura regulă de credinţă. Criza va veni atunci când Babilonul simbolic va învinge statul făcându-l să impună păzirea duminicii printr-o lege civilă şi căutând să pedepsească pe toţi disidenţii. Aceasta este chestiunea descrisă în Apoc. 13:12–17 (vezi comentariile respective, în special cele de la vs. 12,16).
În acest ceas întunecat cei ce se vor ţine numai după Biblie vor refuza să renunţe la păzirea adevăratului sabat. Între elementele identificatoare ale celor credincioşi care ar fi putut fi menţionate, profeţia scoate în evidenţă două semne predominante: păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus.
Credinţa lui Isus. Sau, “credinţa în Isus”. În greacă poate fi înţeles în oricare sens, deşi cel din urmă este preferat în general. Pentru diferenţa între aceste sensuri şi importanţa credinţei pentru experienţa creştină vezi Rom. 3:22. Credinţa lui Isus şi păzirea poruncilor reprezintă două aspecte importante ale vieţuirii creştine. Poruncile lui Dumnezeu sunt o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Ele înalţă un standard divin al neprihănirii pe care Dumnezeu l-ar fi dorit ajuns de om, dar pe care, în starea sa neregenerată, omul nu-l va putea atinge. Despre firea pământească se spune că “ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). În ciuda celor mai reuşite încercări ale omului, el va fi întotdeauna lipsit de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3:23). Dar Isus a venit pentru a-l face pe om în stare să fie refăcut după chipul divin. El a venit pentru a arăta oamenilor cum este Tatăl, şi în acest sens a amplificat legea morală. Prin puterea Sa oamenii sunt făcuţi în stare să păzească poruncile divine (vezi Rom. 8:3,4) şi astfel să reflecte chipul divin.
Biserica rămăşiţă onorează astfel poruncile lui Dumnezeu, le păzeşte, dar nu într-un sens legalist, ci ca o descoperire a caracterului lui Dumnezeu şi al lui Hristos, care locuieşte în inima adevăratului credincios (Gal. 2:20).
13. Glas. Acest glas nu este identificat, dar este evident diferit de glasul celui de-al treilea înger (vs. 9–12).
Scrie. Vezi cap. 1:11.
Ferice … de morţii. Aceasta este una din aşa-zisele fericiri ale cărţii Apocalipsa (cf. Mat. 5:3). Celelalte pot fi găsite în Apoc. 1:3; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7,14. De acum încolo. Aceasta se referă fără îndoială la perioada soliilor celor trei îngeri, care acoperă perioada de persecuţie a fiarei şi a icoanei ei, când boicotul va fi impus alături de pedeapsa cu moartea (vezi cap. 13:12–17). Cei care merg în morminte în această perioadă se odihnesc puţin înainte ca mânia să treacă. Apoi ei vor fi privilegiaţi să se ridice la o înviere specială care precedă învierea generală a celor neprihăniţi (vezi la Dan. 12:2).
În Domnul. Aici nu se pronunţă o binecuvântare asupra morţilor în general, ci asupra celor care mor “în Domnul”. Aceştia sunt cei care au murit având credinţa aţintită în Isus (cf. 1 Cor. 15:18; 1 Tes. 4:16).
Duhul. Vezi cap. 1:4.
Ostenelile. Gr. kopoi, “lucrare obositoare”, “osteneală”, “efort chinuitor”. Compară cu folosirea cuvântului în 2 Cor. 6:5; 11:23,27; 1 Tes. 1:3. Moartea este o odihnă din lucrarea obositoare a vieţii.
Faptele. Gr. erga, “activităţile”, un termen general pus în contrast cu kopoi (vezi mai sus).
Îi urmează. Această expresie a fost interpretată în două feluri: (1) Pe baza faptului că în greacă este redat literal “urmează cu ei”, adică îi însoţesc, unii consideră că aici Ioan face referire la renunţarea la poverile acestei vieţi şi continuarea activităţilor lor în lumea viitoare. Activitatea va înceta cu siguranţă în perioada dintre moarte şi înviere întrucât acesta este un timp de inconşienţă şi inactivitate (vezi Ps. 146:4; 2 Cor. 5:1–3). Însă cerul va fi locul unei activităţi încântătoare (vezi Ed 301–309). (2) Alţii interpretează expresia “faptele lor îi urmează” ca referindu-se la influenţa pe care un om bun o lasă în urma sa atunci când moare.
14. Un nor alb. Versetele 14–20 reprezintă o viziune simbolică a venirii lui Hristos. Regulile de interpretare ale viziunilor simbolice (vezi la Eze. 1:10) trebuie să fie aplicate în comentarea acestui pasaj. Pentru semnificaţia norilor în legătură cu venirea lui Hristos vezi Faptele Ap. 1:9–11; cf. Mat. 24:30; Luca 21:27; Apoc. 1:7. Naturasoliilor celor trei îngeri şi faptul că imediat după ele este discutată venirea lui Hristos, arată că cele trei solii sunt solia finală a lui Dumnezeu de avertizare a lumii (cf. cap. 18:1–4).
Fiu al omului. Vezi cap. 1:13.
Cunună. Gr. stephanos, “ghirlandă”, “o coroană”, aici a biruinţei (cf. cap. 12:3). Cununa de aur poate fi pusă în contrast cu “cununa [stephanos] de spini” (Mat. 27:29).
Seceră ascuţită. Isus este reprezentat venind ca un secerător ce-şi adună recolta (vs. 15,16).
15. Un alt înger. Adică adăugat celor trei care au purtat soliile de avertizare înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos (vs. 6,8,9).
Templu. Gr. naos (vezi cap. 3:12). Templul a fost deja introdus în imaginea profetică (vezi cap. 11:1,2,19). Se va nota că Ioan va face deseori aluzii la elemente introduse deja în viziunile anterioare. Contextul rămâne în mare acelaşi. Spre exemplu cele patru “făpturi” prezentate în cap. 4:6 apar repetat în viziunile următoare (vezi cap. 7:11; 14:3; 15:7; 19:4).
Secerişul. Versetele 15–20 descriu marele seceriş la sfârşitul tuturor lucrurilor. Secerişul cuprinde două evenimente distincte. Unul este descris în vs. 16,17, iar celălalt în vs. 18–20. Primul se referă la adunarea celor neprihăniţi, reprezentaţi de secerişul copt, aşa cum este arătat în greacă prin cuvântul tradus “copt”. Al doilea se referă la cei răi, reprezentaţi de ciorchinii de struguri “copţi”.
Este copt. Gr. xeµraino, “a deveni uscat”, “a se vesteji”, folosit în reprezentarea unor grâne coapte.
16. A fost secerat. Aici este reprezentată adunarea celor neprihăniţi (cf. Mat. 13:30; Luca 3:17).
17. Templul. Vezi v. 15.
Un alt înger. Compară cu v. 15.
Cosor. Compară cu v. 15.
18. Stăpânire asupra focului. Nu este foarte clar motivul pentru care este menţionat faptul că acest înger are putere asupra focului. Probabil focul este un simbol al răzbunării. Compară cu expresia “îngerul apelor” (cap. 16:5).
Altar. Probabil altarul menţionat în cap. 8:3,5; 9:13.
A strigat. Compară cu v. 15.
Strugurii. Simbolul celor două secerişuri este împrumutat din anul agricol palestinian, care era compus din două secerişuri importante, secerişul grânelor şi culesul viei (vezi Vol. II, p. 109, 110). Aici culesul viei reprezintă pe cei răi adunaţi pentru distrugere.
19. Teascul. Simbolul este potrivit cu referire la culoarea vinului, care aminteşte de sânge. Simbolul este probabil preluat din Isa. 63:1–6 (vezi comentariile respective).
Mâniei lui Dumnezeu. Această referire este făcută probabil cu deosebire la cele şapte plăgi din urmă (cap. 15:1).
20. Călcat în picioare. Strugurii teascului din zilele din vechime erau presaţi prin călcarea în picioare (vezi Isa. 63:2,3).
Afară din cetate. Imaginea este probabil preluată din profeţiile Vechiului Testament ce descriu distrugerea duşmanilor lui Dumnezeu în afara Ierusalimului (vezi Ioel 3:12,13).
Zăbalele cailor. O figură de stil ce indică mărimea şi totalitatea distrugerii oştilor răutăţii. O imagine paralelă este
găsită în cartea apocrifă a lui Enoh: “Şi în acele zile taţii vor fi loviţi în acelaşi loc cu fiii lor. Şi fraţii vor muri unul cu altul. Până când izvoarele vor fi pline de sângele lor.
… Şi caii vor merge până la brâu prin sângele păcătoşilor. Şi carul va fi acoperit până sus de tot” (ch. 100:1–3; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 271).
Stadii. O mie şase sute de stadii ar fi cam 260 de km (vezi Vol. V, p. 50). Nu poate fi găsită nici o explicaţie
satisfăcătoare pentru acest număr particular (1.600). Ieronim gândea că ar putea fi o aluzie la lungimea statului palestinian. Aceasta este, în orice caz, o speculaţie, şi aduce destul de puţină lumină înţelegerii
pasajului de faţă. Ideea centrală este aceea că duşmanii bisericii lui Dumnezeu vor fi complet şi pentru totdeauna învinşi. De aceea biserica poate privi înainte spre o mare şi completă eliberare de toţi duşmanii
ei, spre un triumf plin de bucurie al împărăţiei lui Dumnezeu.
Apocalipsa capitolul 13
1. Apoi am stătut. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează redarea “apoi el a stat”. Dacă această redare este adoptată, ar fi potrivit să facem legătura între propoziţia “apoi el a stătut pe nisipul mării” cu cap. 12:17, aşa cum este redat în câteva ediţii greceşti şi versiuni engleze (vezi versiunea Revised Standard Version). Persoana a treia “el” face referire la balaur, care stă pe nisipul mării aşteptând ridicarea fiarei, pe care are în plan să o învestească cu puterea şi autoritatea sa (cap. 13:2). Dacă se adoptă redarea “apoi am stătut”, Ioan descrie
simplu avantajul punctului din care a văzut fiara ridicându-se.
Nisipul mării. Aici marea reprezintă fără îndoială noroade, gloate, neamuri şi limbi (vezi Apoc. 17:1,2,8 cf. Dan. 7:2).
Din mare o fiară. Pentru semnificaţia fiarelor în profeţia simbolică vezi Dan. 7:3. Pentru identificarea acestei fiare vezi Apoc. 13:2. Fiara aceasta se ridică “din mare”. Fiara care apare în v. 11 se ridică “din pământ”. Una se ridică dintr-un loc foarte populat (vezi mai sus la “nisipul mării”); alta se ridică dintr-un loc aproape lipsit de populaţie (vezi v. 11).
Zece coarne. Unii identifică aceste coarne cu cele ale balaurului (vezi cap. 12:3). Alţii limitează aplicaţia acestor
coarne la naţiunile prin care puterea reprezentată de fiară şi-a exercitat voinţa şi autoritatea (vezi cap. 12:3).
Şapte capete. Unii identifică aceste capete cu cele ale balaurului, dar şi cu cele ale fiarei din cap. 17 (vezi cap. 12:3). Alţii văd în aceste capete diferite organizaţii politice prin care noua fiară lucrează după ce balaurul cu cele şapte capete renunţă la “puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (cap. 13:2). Pentru un comentariu asupra numărului şapte vezi cap. 1:11.
Cununi. Gr. diadeµmata, “coroane împărăteşti” (vezi cap. 12:3). Aceste cununi împărăteşti pe capete confirmă identificarea coarnelor cu puteri politice.
Hulă. Gr. blaspheµmia, însemnând “batjocură”, “calomnie” atunci când este direcţionată spre oameni, şi vorbire lipsită de respect atunci când este direcţionată spre Dumnezeu. Al doilea sens este fără îndoială predominant aici. Despre nume se spune că erau puse pe capete. Ele reprezintă fără îndoială titluri blasfemiatoare adoptate de fiară (vezi Dan. 7:25).
2. Leopard… urs… leu. Aici este fără îndoială o aluzie la simbolismul din Dan. 7. Dintre fiarele văzute de Daniel, prima era ca un leu, a doua ca un urs, a treia ca un leopard. Fiara văzută de Ioan avea caracteristicile fizice preluate de la toate acestea trei. Acest lucru denotă fără îndoială faptul că fiara din Apocalipsa posedă caracteristicile proeminente ale împărăţiilor Babilonului, Persiei şi Greciei. Unii au menţionat faptul că prin aluzia pe care Ioan o face la aceste puteri le prezintă într-o ordine inversă apariţiei lor în istorie, aşa cum le vedea privind retrospectiv din zilele sale.
Balaurul. Vezi cap. 12:3.
I-a dat puterea lui. Deşi în sens primar îl reprezintă pe Satana, într-un sens secundar balaurul reprezintă Imperiul Roman (vezi cap. 12:3). Puterea ce a urmat Imperiului Roman, şi care a primit de la balaur “puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” este în mod cert Roma papală. “Din ruinele Romei politice s-a
ridicat marele imperiu moral în ‘uriaşa formă’ a Bisericii Romane” (A. C. Flick, The Rise of the Mediaeval Church [1900], p. 150).
Această identificare este confirmată în specificaţiile din următoarele versete. În spatele acestei acţiuni era Satana, căutând să extermine biserica. Atunci când a realizat că eforturile sale de a anihila pe urmaşii lui Hristos prin persecuţie s-au dovedit ineficiente, el şi-a schimbat tacticile şi a căutat să atragă biserica departe de Hristos prin înfiinţarea unui vast sistem religios contrafăcut. În loc de a lucra direct prin păgânism, balaurul a lucrat acum în spatele unei faţade de aşa-zisă organizaţie creştină, sperând astfel să-şi ascundă identitatea.
Scaunul lui de domnie. Gr. thronos, “tron”. Papii s-au aşezat pe tronul cezarilor. Capitala sistemului papal era aceeaşi cu cea ocupată de Imperiul Roman în ascendenţa sa.
Stăpânire mare. Papalitatea a exercitat control în probleme politice şi religioase, dar şi asupra conştiinţelor oamenilor.
3. Unul din capetele ei. Vezi v. 1.
Rănit. Gr. sphazoµ, “a ucide”, “a tăia”. Cuvântul este tradus prin “junghiat” în cap. 5:6. Expresia poate fi tradusă prin “lovit de moarte”. Adventiştii cred că această predicţie şi-a găsit dramatică ei împlinire în anul 1798 când Bertier, aflat în fruntea armatei franceze, a intrat în Roma, a declarat sfârşitul conducerii politice a papalităţii şi l-a luat pe papa prizonier în Franţa, unde mai târziu acesta a şi murit (vezi Dan. 7:25; vezi GC 439).
În orice caz acest incident a marcat numai punctul culminant al unei lungi serii de evenimente. Declinul puterii papale începuse cu mulţi ani înainte (vezi Note adiţionale la Dan. 7). Apariţia Reformaţiunii protestante a fost un
eveniment semnificativ în această serie.
Rana. Gr. pleµgeµ, “lovitura”, sau rana produsă de o lovitură. Oricare dintre sensuri poate fi adoptat în acest text. “Rana de moarte” poate fi atât o lovitură ce produce moartea, cât şi rana ce produce moartea.
Fusese vindecată. În anii ce au urmat revoluţiei din Franţa viaţa papalităţii a cunoscut o revitalizare treptată. Papalitatea a mai suferit un nou atac în 1870 când i-au fost luate Statele Papale. Un eveniment semnificativ a avut loc în 1929 când Tratatul Lateran a restaurat puterea lumească papei, căruia i s-a dat conducerea asupra Cetăţii Vaticanului, o secţiune din oraşul Romei cam de 108 acri. În orice caz profetul a avut viziunea unei mult mai mari restaurări. El a văzut rana de moarte complet vindecată, aşa cum implică termenul grecesc. După această vindecare el a văzut că “toţi locuitorii pământului”, cu excepţia câtorva i se vor închina fiarei (v. 8; cf. GC 579). Acest lucru este încă în viitor. Deşi papalitatea primeşte închinare de la anumite grupuri, mari mulţimi de oameni nu-i acordă ascultare şi respect. Însă acest fapt se va schimba. Fiara din v. 11 “făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei a cărei rană de moarte fusese vindecată” (v. 12).
Şi tot pământul se mira. Sau, “întreaga lume era uimită”. Faptul că puterea papală va putea să se refacă era aproape incredibil.
4. Au început să se închine balaurului. A se închina fiarei însemna de fapt a se închina balaurului, căci fiara nu este altceva decât agentul vizibil al balaurului, împlinitorul planurilor balaurului. Era unei papalităţi refăcute va fi caracterizată de o perioadă când spiritismul este în mod deosebit activ. Prin intermediul spiritismului Satan lucrează “cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes. 2:10). Prin romano-catolicism, spiritism şi protestantismul apostaziat, Satana intenţionează să aducă întreaga lume într-o închinare adresată lui însuşi. El va avea succes cu excepţia unei nobile rămăşiţe care va refuza să asculte cererile sale (Apoc. 12:17; 13:8).
Puterea. Gr. exousia, “autoritatea”. Vezi v. 2.
Să se închine fiarei. Vezi mai sus la “au început să se închine balaurului”.
Cine se poate asemăna? Probabil o parodie la expresiile similare despre Dumnezeu (vezi Exod. 15:11; Ps.35:10; 113:5).
Se poate lupta. În mod evident a rezista pretenţiilor fiarei înseamnă război. Sugestia este că fiara conduce prin forţă armată, iar rezistenţa va fi sortită zădărniciei. În cele din urmă Hristos şi oştirile cerului vor fi biruitoare în lupta împotriva fiarei ce va fi aruncată de vie “în iazul de foc, care arde cu pucioasă (cap. 19:20).
5. Vorbe mari. Pentru o exemplificare a pretenţiilor papale pline de mândrie vezi Dan. 7:25. Specificaţiile din Apoc. 13:5–7 identifică clar puterea simbolizată de fiară cu cea reprezentată de cornul cel mic al celei de-a patra fiare din Dan. 7. Între elementele paralele pot fi notate următoarele: (1) Fiara din Apoc. 13 are o “gură care rostea vorbe mari şi hule” (v. 5); cormul cel mic din Dan. 7 avea de asemenea “o gură care vorbea cu trufie” (v. 8). (2) Fiara avea să “lucreze patruzeci şi două de luni” (Apoc. 13:5; vezi cap. 12:6); cornul cel mic avea să lucreze “o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” (vezi Dan. 7:25). (3) Fiara avea să “facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” (Apoc. 13:7); cormul cel mic “a făcut război sfinţilor şi i-a biruit” (Dan. 7:21).
Hule. Vezi v. 1; cf. v. 6, unde aceste hule sunt descrise mai pe larg.
Putere. Gr. exousia, “autoritate”.
Să lucreze. Gr. poieoµ, “să facă”, “să susţină”, “să execute”.
Patruzeci şi două de luni. Vezi cap. 12:6; cf. cap. 11:2.
6. Să-I hulească Numele. Prin asumarea unor titluri divine. Pentru exemple vezi Dan. 7:25.
Cortul. Acesta este al doilea obiect al hulei. Această putere îndrăzneşte să-şi facă un templu pe pământ, atrăgând astfel atenţia oamenilor de la sanctuarul din ceruri, “adevăratul cort” unde Isus slujeşte ca Mare
Preot (Evr. 8:1,2). Însă această putere caută să distrugă lucrarea acestui sanctuar (vezi Dan. 8:11; cf. vs. 12,13). Slujirea cerească a sacrificiului lui Isus este desconsiderată, iar sacrificiul liturghiei de pe pământ este făcut
înlocuitorul acesteia.
Cei ce locuiesc în cer. Acest al treilea aspect al hulei puterii papale aduce atingere locuitorilor din cer. Această referire este făcută probabil cu privire la celelalte persoane ale Dumnezeirii şi cei asociaţi cu Dumnezeu în slujirea pentru omenire. Aceasta s-a împlinit în parte prin pretenţia papală de a avea puterea de iertare a păcatelor, dar şi prin atribuirea de puteri şi virtuţi Mariei care se pot aplica numai lui Hristos. Astfel minţile oamenilor sunt distrase de la lucrarea cerească de mijlocire a lui Isus la confesionalul de pe pământ.
Capul papalităţii a pretins de asemenea şi putere asupra îngerilor lui Dumnezeu. “Într-adevăr, excelenţa şi puterea pontifului roman nu se întind doar asupra sferei lucrurilor cereşti, pământeşti, şi a acelor mai prejos decât pământul, ci chiar asupra îngerilor, faţă de care el este mai mare” (tradus din Lucius Ferraris, “Papa II,” Prompta Bibliotheca, Vol. VI, p. 27; vezi Dan. 7:25).
7. Război cu sfinţii. Limbajul folosit aici este aproape identic cu cel din Dan. 7:21, “cormul acesta a făcut război sfinţilor, şi i-a biruit”. Pentru împlinirea acestei profeţii vezi Dan. 7:25.
Stăpânire. Gr. exousia, “autoritate”.
Orice seminţie. Aceasta face referire la sfera operaţiunilor fiarei, şi se aplică la zilele de înflorire ale papalităţii, probabil în timpul Evului Mijlociu, atunci când exercita asupra Europei o putere aproape de necontestat (vezi Note adiţionale la Dan. 7), dar mai ales atunci când, în viitor, puterea papalităţii va fi cu mult mai mult refăcută (vezi Apoc. 13:3; 17:8).
8. Toţi … i se vor închina. Acest lucru este cu deosebire adevărat despre o anumită perioadă a papalităţii refăcute (vezi v. 3). Felul în care o astfel de adorare universală se va putea întâmpla este descris în vs. 11–
18. Compară cu 6T 14.
De la întemeierea lumii. Această expresie poate fi relaţionată atât cu “scris” cât şi cu “junghiat”. Ambele idei sunt
susţinute de Biblie. Punctul de vedere că numele sunt înregistrate de la întemeierea lumii se găseşte în cap. 17:8, şi amplificat în afirmaţii ca acestea: “Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mat. 25:34), şi “În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii” (vezi Efes. 1:4).
Pe de altă parte, ideea că Mielul a fost junghiat de la întemeierea lumii este strâns legată de afirmaţia lui Petru: “ …Mielul fără cusur şi fără prihană… El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” (1 Pet. 1, 19.20 ) Întrucât hotărârea ca Hristos să moară pentru neamul vinovat a fost luată înainte ca această lume să fie creată, şi confirmată la vremea căderii omului (vezi PP 63,64), El poate fi văzut în acest sens ca fiind junghiat de la întemeierea lumii.
Cartea vieţii. Vezi Fil. 4:3.
Mielului care a fost jungheat. Vezi cap. 5:6.
9. Cine are urechi să audă. Vezi cap. 2:7.
10. Duce pe alţii în robie. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează omiterea cuvântului “duce”. Fără el
propoziţia poate fi tradusă: “Dacă cineva este destinat [sau, “merge în”] robie. … ” Ideea poate fi privită ca similară expresiei din Ier. 15:2, “La moarte cei sortiţi la moarte. … ”
Versiunea noastră asigură pe copiii persecutaţi ai lui Dumnezeu că cei care îi urmăresc şi îi prigonesc în exil şi moarte vor avea la rândul lor aceeaşi soartă. O împlinire parţială poate fi văzută în luarea ca prizonier şi exilul papei din anul 1798 (vezi Dan. 7:25; vezi Note adiţionale la Dan. 7).
Unii comentatori interpretează v. 10 ca un avertisment adresat creştinilor de a nu recurge la forţă împotriva puterii antihriste.
Sabia. Pentru că a folosit sabia, în cele din urmă fiara va pieri de sabia judecăţii divine. Compară cu afirmaţia
Mântuitorului: “Toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Mat. 26:52).
Răbdarea. Gr. hupomoneµ, “perseverenţă”, “bravură”, “îndurare stăruitoare”. Hupomoneµ vine de la hupo,
“sub” şi menoµ, “a rămâne”. Forma greacă implică mai mult decât o resemnare pasivă; ea denotă o îndurare activă (vezi Rom. 5:3). În timpul războiului cu fiara sfinţii îndură stăruitor.
Credinţa. Gr. pistis, “credinţa”, “încrederea”, “confidenţa”, “credincioşia”. Vezi cap. 14:12; Evr. 11:1; cf. Hab. 2:4. Atât sensul activ cât şi cel pasiv al credinţei se potrivesc contextului, deşi cea mai apropiată paralelă din Apoc. 14:12 pare să solicite sensul activ (vezi comentariile respective).
11. Ridicându-se. Gr. anabainoµ, “a ascende”, “a se ridica”, “a creşte”. În Mat. 13:7 anabainoµ este folosit pentru plantele ce cresc. Forma în greacă a cuvântului atrage atenţia asupra procesului de apariţie. Profetul vede acţiunea derulându-se pe viu.
Din pământ. Prima fiară a ieşit din mare (vezi v. 1). Cele patru fiare din Dan. 7 au ieşit de asemenea din mare (v. 3). Din moment de “marea” reprezintă noroade, gloate, neamuri şi limbi (vezi Apoc. 13:1; 17:1,2,8), “pământul” poate fi considerat rezonabil drept o regiune cu foarte puţină populaţie. Naţiunea astfel reprezentată nu se va ridica deci prin război, cucerire sau ocupaţie, dar se va dezvolta deosebit de mult într-o regiune cu foarte puţini
locuitori.
Comentatorii adventişti au văzut în această a doua fiară un simbol al Statelor Unite ale Americii. Această putere
împlineşte foarte bine specificaţiile profeţiei. Atunci când prima fiară a fost dusă în robie în anul 1798 (vezi cap. 13:10) America creştea în importanţă şi putere. Naţiunea s-a ridicat, dar nu în Lumea Veche sufocată de mulţimi de oameni, ci în Lumea Nouă cu un număr relativ mic de locuitori. (vezi GC 439–441).
O altă fiară. Adică în plus celei deja menţionate (v. 1). Forma în greacă implică ideea că este de acelaşi fel cu prima fiară. Acest lucru va fi confirmat pe măsură ce caracteristicile ei vor fi descoperite. Ea va lucra în strânsă colaborare cu prima fiară.
Două coarne. Acestea pot fi privite ca reprezentând două elemente notabile ale sistemului de guvernământ american, libertatea civilă şi religioasă, ambele garantate în constituţia Statelor Unite ale Americii. Libertatea civilă şi-a găsit expresia în forma republicană de guvernământ, iar libertatea religioasă în protestantism.
Ca ale unui miel. Un simbol al tinereţii şi al intenţiilor paşnice. Alte naţiuni au fost descrise ca fiare sălbatice datorită atitudinilor lor războinice. Această fiară cu coarne ca ale unui miel poate foarte bine indica o naţiune care, la începutul istoriei ei, nu avea astfel de aspiraţii. Grija sa principală era aceea de a trăi paşnic, de a-şi administra propriile sale chestiuni interne şi de a fi un refugiu pentru toţi prigoniţii altor naţiuni.
Vorbea. La timpul continuu, adică era obiceiul său acela de a vorbi asemeni unui balaur. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru redarea “vorbeşte”. Acest timp prezent este în acord cu următoarele versete care descriu acţiunile fiarei în timpul perioadei când vorbeşte asemeni unui balaur. Descrierea faptelor sale opresive este făcută la un dramatic timp prezent.
Ca un balaur. Este un izbitor contrast între înfăţişarea şi acţiunile acestei fiare. La înfăţişare este amabilă şi pare inofensivă, dar în acţiune se dovedeşte persecutoare şi crudă, aşa cum se descoperă în vs. 12–18. Când profeţia este aplicată la Statele Unite ale Americii devine imediat evident faptul că împlinirea acestei predicţii este în viitor. America astăzi continuă să menţină principiile libertăţii garantate de constituţia sa. Felul în care o schimbare a politicii va avea loc este desfăşurat în profeţia de faţă. Schimbarea vine în legătură cu criza finală ce precede cu puţin timp momentul când “împărăţia lumii” trece “în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său ( Apoc. 11:15; cf. Ps. 2:2; Dan. 2:44; 7:14,27).
12. Puterea. Gr. exousia, “autoritatea”. Acest verset este o amplificare a propoziţiei “vorbea ca un balaur” (v. 11). Împlinirea este în viitor (vezi v. 11). În culmea puterii sale, prima fiară, papalitatea (vezi v. 2), a exercitat o autoritate larg răspândită atât în chestiuni religioase cât şi politice (vezi Dan. 7:8). Pentru ca a doua fiară să exercite toată autoritatea primei fiare, va trebui să intre pe tărâmul religios şi să caute dominaţia în închinarea religioasă. Pentru ca America să facă acest pas va trebui să aibă loc o completă schimbare a actualei politici de garantare a deplinei libertăţi religioase cetăţenilor săi. Un astfel de pas este prezis aici (vezi 5T 451).
Schimbarea în politică va veni fără îndoială într-o manieră inocentă. Repetate încercări au fost făcute pentru a introduce în aplicare legi stricte de impunere a duminicii ca zi de odihnă – la început pe motive religioase, mai recent pe aşa-zise considerente sociale – penalizându-i pe cei care păzeau o altă zi. Oricât de nevinovată ar părea, orice încercare de a stabili prin lege o zi religioasă violează principiul fundamental al libertăţii religioase. Această profeţie prezice că duminica, o instituţie a papalităţii (vezi Dan. 7:25), va fi într-o zi introdusă prin lege drept zi sfântă sub ameninţarea sancţiunilor economice pentru toţi cei care vor ţine sabatul (vezi Apoc. 13:12–18; cf. p. 977; 1T 353,354; GC 604,605).
Înaintea ei. Adică în prezenţa ei. Prima fiară care a fost lovită de moarte s-a întors la viaţă şi este încă o dată implicată în afacerile lumii. Agentul şi promotorul său este cea de-a doua fiară.
Făcea ca pământul. Adică locuitorii pământului. Mişcarea descrisă aici este mai mult decât o chestiune naţională, sunt atinse proporţii internaţionale (cf. GC 562,579; TM 37; 6T 18,19,352,395; 7T 141).
Să se închine. Profeţia anunţă aici instituirea unor măsuri religioase, a căror ascultare va fi văzută ca un act de închinare, prin faptul că închinătorul, prin ascultarea de ele aprobă autoritatea primei fiare în chestiunile religioase. O aluzie la natura acestei instituiri este găsită în cap. 14:9–12. Aceste versete pun în contrast pe sfinţi cu închinătorii fiarei şi ai icoanei acesteia şi menţionează că una dintre caracteristicile discriminatorii ale sfinţilor este păzirea poruncilor lui Dumnezeu (v. 12).
Conform lui Daniel puterea reprezentată de fiară s-a gândit “să schimbe vremurile şi legea” (cap. 7:25). Istoria menţionează cea mai îndrăzneaţă încercare de schimbare a legii divine în înlocuirea sabatului Domnului cu ziua duminicii (vezi Dan. 7:25). Este posibil în acest caz să vedem o aplicaţie specifică aici la un decret civil cerând păzirea duminicii, o instituţie a papalităţii, şi interzicerea păzirii sabatului celor Zece Porunci. Astfel oamenii pot fi aduşi “să se închine fiarei dintâi”. Ei vor pune şi vor asculta de porunca acestei fiare mai presus de cea a lui Dumnezeu în chestiunea privitoare la ziua de închinare. Vezi mai multe în Apoc. 13:16,17. Vezi GC 422–450; 6T 352.
Chestiunea zilei de închinare este, bineînţeles, numai un singur element al adorării universale pe care “fiara” o va primi (vezi v. 8). Ceea ce se are aici în vedere este o mişcare universală sub conducerea Satanei, care caută să-şi asigure pentru sine supunerea locuitorilor pământului. El va avea succes în încercarea de a uni diferite elemente religioase şi de a-şi asigura loialitatea oamenilor faţă de noua organizaţie făcută după modelul mai vechi (vezi v. 14). El este puterea din spatele “fiarei”. El este adevăratul antihrist care va încerca să se facă pe sine asemeni lui Dumnezeu (vezi 2 Tes. 2:9,10; cf. GC 593; TM 62; 6T 14; 9T 230).
13. Semne. Gr. seµmeia (vezi cap. 12:1). Aici se descoperă mijlocul prin care prinţul întunericului îşi va asigura supunerea locuitorilor pământului. Aceste semne mari vor înşela pe oameni făcându-i să creadă că noua organizaţie, icoana (vezi cap. 13:14), are asupra ei binecuvântarea lui Dumnezeu.
Până acolo. Ultima propoziţie din acest verset este explicativă pentru prima. Între semnele pe care le face sunt câteva deosebite, care atrag atenţia oamenilor. Coborârea de foc din ceruri poate fi o încercare de contrafacere a miracolului de la muntele Carmel (1 Împ. 18:17–39). Aşa cum semnul din vechime a fost dovada puterii adevăratului Dumnezeu, tot la fel fiara va face să pară că Dumnezeu susţine toate acţiunile ei. Adventiştii de ziua a
şaptea consideră că aceste miracole vor fi produse prin intermediul spiritismului (vezi GC 588). Satana, pretinzând că este Dumnezeu, va căuta să-şi susţină pretenţiile cu ajutorul unor minuni incontestabile (vezi 2 Tes. 2:9,10; 9T 16).
14. Amăgea. Isus a avertizat cu privire la “Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi” care vor veni şi “vor face semne
mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24:24). Pavel a spus că antihristul va lucra în zilele din urmă cu “tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes. 2:9,10). În pregătirea Armaghedonului “duhuri de draci care fac semne nemaipomenite” se vor duce “la împăraţii pământului întreg” (Apoc. 16:14). În general, lumea de astăzi nu crede în minuni. Ceea ce anumite grupuri consideră a fi miracole, este atribuit de către aceşti sceptici circumstanţelor norocoase, iuţimii de mână sau fraudei. Ştiinţa fizică nu are loc în programul său pentru supranatural. Satana este foarte încântat de această necredinţă generală vizavi de miracole. Se potriveşte perfect planului său de a înşela.
Versetele 13 şi 14 ale capitolului 13 descoperă faptul că la vremea potrivită el va folosi puterile sale supranaturale tocmai cu scopul deosebit de a înşela. “Aici nu sunt prezise simple înşelătorii” (GC 553). Oamenii, incapabili de a explica miracolele Satanei, le vor atribui puterii lui Dumnezeu. Întreaga lume va fi sub stăpânire. Vezi 9T 16; GC 589, 624; EW 88.
Icoană. Gr. eikoµn, “o asemănare”, “un chip”. În 2 Cor. 4:4 şi Col. 1:15 se vorbeşte despre Hristos ca fiind eikoµn-ul lui Dumnezeu. Este scopul Planului de mântuire acela de a-l transforma pe om în eikoµn-ul lui Hristos. Un eikoµn implică un arhitip şi în multe aspecte este asemănător arhetipului său.
O icoană a primei fiare va fi o organizaţie funcţionând în mare după aceleaşi principii ca şi organizaţia fiarei. Printre principiile pe baza cărora a operat prima fiară se numără şi cel al folosirii braţului armat secular în susţinerea instituţiilor religioase. În mod asemănător a doua fiară va renega principiile sale privitoare la libertate. Biserica se va ridica deasupra statului în încercarea de a impune dogmele sale. Statul şi biserica se vor uni, iar rezultatul va fi pierderea libertăţi religioase şi persecutare minorităţilor disidente. Compară cu Apoc. 13:12; vezi
GC 443–448.
Rana de sabie. Vezi v. 3.
15. Să dea suflare. Gr. pneuma, “spirit”, “vânt”, “suflare”. Icoana simbolică pe care Ioan a văzut-o în viziune a devenit animată de puterea făcătoare de minuni a celei de-a doua fiare. Noua organizaţie începe să lucreze şi, asemeni predecesoarei ei, ameninţă cu exterminarea pe cei care refuză să i se supună.
Să vorbească. Primul lucru pe care acest nou chip îl face este acela de a “vorbi”, fără îndoială prin intermediul legilor şi hotărârilor.
Să facă. Vorbind la nivel oficial prin legile sale, icoana le pune imediat în aplicare. Din moment ce acestea sunt legi religioase, ele vor trece dincolo de convingerile personale ale multora. Se va face uz de forţă pentru împlinirea acestor hotărâri.
Să fie omorâţi. Aceasta este istoria veacurilor. Legislaţia în chestiuni religioase a fost urmată întotdeauna de persecuţie. Aşa s-a întâmplat în Evul Mediu: ca mărturie stau masacrele asupra albigenzilor, valdenzilor şi a altora – duse la îndeplinire, pentru mai multă siguranţă, de autorităţile civile, dar iniţiate de biserica dominantă a vremii. În încercarea sa de a face ca toţi locuitorii pământului să se închine primei fiare (vezi v. 8), cea de-a doua fiară va emite un decret ameninţând cu moartea pe toţi aceia care-şi vor menţine loialitatea faţă de Dumnezeu (vezi GC 615; PK 605, 606).
16. Şi a făcut ca toţi. Toţi oamenii sunt afectaţi de această legislaţie. Evident doar o rămăşiţă credincioasă refuză să se supună (vezi v. 8; cf. cap. 12:17).
Semn. Gr. charagma, “o însemnare”, “o ştampilă”, “un semn”. Aici este vorba evident de un semn al loialităţii faţă de fiară, un element special care denotă faptul că cel ce îl poartă se închină fiarei dintâi, a cărei rană de moarte a fost vindecată (v. 8). Comentatorii adventişti înţeleg prin acest semn nu un însemn literal ci unul al supunerii care identifică pe cel ce îl are drept loial puterii reprezentate de fiară. Controversa la acea vreme va fi concentrată
asupra legii lui Dumnezeu, şi în special asupra celei de-a patra porunci (vezi cap. 14:12). De aceea păzirea duminicii va constitui un astfel de semn, dar nu înainte de momentul în care puterea fiarei va fi refăcută, iar păzirea duminicii în locul păzirii sabatului va deveni lege.
Adventiştii susţin că simultan, solia celui de-al treilea înger va avertiza împotriva primirii acestui semn (cap. 14:9–11). Această solie, strigată cu un glas puternic (cap. 18:1–4), va da o lumină oamenilor cu privire la chestiunile aflate în litigiu. Atunci când problemele vor fi arătate în mod clar oamenilor, iar aceştia vor alege fără îndoială să susţină o instituţie a fiarei, păzind-o şi neascultând de porunca sabatului lui Dumnezeu, ei îşi vor arăta astfel supunerea lor faţă de puterea fiarei şi vor primi semnul acesteia.
Mâna dreaptă sau pe frunte. Faptul că acest semn se pune pe mână sau pe frunte poate indica ideea că este afectată nu numai munca omului (mâna), ci şi credinţa acestuia. Expresia poate indica de asemenea şi două clase – cei ce ascultă de decretul fiarei numai din interes, şi cei care o fac din convingere personală.
17. Cumpăra sau vinde. Această cumplită măsură va fi luată ca o încercare de a se asigura supunerea faţă de poruncile icoanei. Dar această măsură zadarnică (vezi cap. 14:1,12). Măsura va aduce fără îndoială un decret cu privire la pedeapsa capitală (vezi cap. 13:15).
Semnul. Vezi v. 16.
Adică numele. Acest fapt implică ideea că semnul văzut de Ioan în viziune era numele fiarei. Relaţia dintre ele poate fi comparată cu cea dintre sigiliul lui Dumnezeu şi Numele Lui: sigiliul era pus pe fruntea sfinţilor (cap. 7:2), aceiaşi sfinţi despre care mai târziu Ioan declară că “aveau scris pe frunte Numele Său [al Mielului] şi Numele Tatălui Său” (cap. 14:1). Compară cu cap. 14:11.
Indicaţia textuală poate fi citată pentru redarea “adică”, deşi în manuscrisul P, cel mai vechi manuscris grecesc existent al Apocalipsei, apare redarea “sau”. Dacă este aşa, atunci expresiile “semnul”, “numele fiarei”, “numărul numelui ei” relaţionate prin conjuncţia “sau” pot indica un grad de afiliere cu fiara sau icoana acesteia. Dumnezeu condamnă orice fel de asociere cu fiara (cap. 14:9–11).
Numărul numelui ei. Vezi v. 18.
18. Aici e înţelepciunea. Compară cu expresia: “aici este mintea plină de înţelepciune” (cap. 17:9). Înţelepciunea care se cere aici este fără îndoială cea la care face referire Pavel în Efes. 1:17. Numai
prin iluminare divină vor putea oamenii să înţeleagă tainele Cuvântului lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 2:14).
Pricepere. Sau, “inteligenţă”. Cei care doresc să cunoască înţelesul numărului criptic pot înţelege.
Să socotească. Sau, “calculeze”.
Numărul fiarei. Ar trebui notat că fiara a fost deja definitiv identificată (vezi vs. 1–10). Numărul furnizează doar o dovadă ce confirmă acest lucru.
Încă din cele mai timpurii zile ale creştinismului s-a discutat foarte mult asupra semnificaţiei acestui 666. Unul din cei mai timpurii scriitori care s-au ocupat de acest subiect a fost Irineu (c. 130–c. 202 d.Hr.). El a identificat fiara cu antihristul, şi a crezut că valorile numerice ale literelor numelui lui însumate vor da 666. El a sugerat numele Teitan, un nume uneori considerat divin, ca fiind foarte aproape. El a mai sugerat şi un altul, cu o mai mică
probabilitate, Lateinos, acesta fiind numele ultimei împărăţii văzute de Daniel. În acelaşi timp el a avertizat că “este deci mult mai sigur, şi mai puţin sortit hazardului, să aşteptăm împlinirea profeţiei, decât să facem presupuneri şi să socotim orice nume care s-ar putea sugera, întrucât pot fi găsite multe nume care poartă numărul menţionat” (Against Heresies v. 30. 3; ANF, vol. 1, p. 559).
Din vremea lui Irineu, numărul 666 a fost aplicat multor nume. Numărul în sine nu poate identifica fiara întrucât sunt numeroase nume a căror sumă valorică a literelor să dea 666. În orice caz, pentru că fiara a fost deja identificată, numărul 666 trebuie să aibă o legătură cu această putere. Altfel nu ar fi nici un motiv concludent ca, la acest moment al descrierii profetice, îngerul să-i dea lui Ioan informaţiile conţinute în v. 18.
O interpretare care a câştigat popularitate în perioada următoare Reformaţiunii a fost aceea că 666 era valabil pentru Vicarius Filii Dei, însemnând “vicarul Fiului lui Dumnezeu”, unul din titlurile pentru papa de la Roma. Valoarea numerică a literelor componente ale acestui titlu totalizează 666 după cum urmează:
VICARIU(U=V)S FILII DEI
5+1+100+1+5 1+50+1+1 500+1 = 666
Această interpretare a fost bazată pe identificarea papei ca fiind antihristul, un concept istoric al Reformaţiunii. Principalul exponent al acestei interpretări a fost Andreas Helwig (c. 1572–1643; vezi L. E. Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 2, p. 605–608). Începând cu vremea lui mulţi au adoptat această interpretare. Întrucât acest comentariu identifică fiara cu papalitatea, acceptă şi acest punct de vedere cu privire la fiara deja prezentată, deşi recunoaşte că pot fi implicate mult mai multe lucruri în criptogramă decât oferă această
interpretare.
În ceea ce priveşte titlul Vicarius Filii Dei, revista catolică Our Sunday Visitor, din 18 aprilie 1915, răspundea la întrebarea: “Care sunt literele despre care se spune că sunt pe coroana papei, şi ce înseamnă, dacă au totuşi vreo însemnătate? – “Literele înscrise pe mitra papei sunt acestea: Vicarius Filii Dei, care sunt traducerea latină pentru Vicarul Fiului lui Dumnezeu. Catolicii susţin că biserica, care este o societate vizibilă, trebuie să aibă un cap vizibil” (p. 3). Ediţia din 15 noiembrie 1914 a admis că literele latine adunate dau un total de 666, dar a mers mai
departe declarând că multe alte nume dau acest total. În ediţia din 3 august 1941, pagina 7, subiectul Vicarius Filii Dei a venit din nou în discuţie, iar afirmaţia care s-a făcut a fost aceea că acest titlu nu este înscris pe tiara papei. Tiara, se afirma, nu poartă nici un fel de inscripţie (p. 7). Lucrarea Catholic Encyclopedia face deosebire între mitră şi tiară descriind tiara ca un ornament non-liturgic, iar mitra ca un obiect purtat pentru funcţiile liturgice. Dacă
inscripţia Vicarius Filii Dei apare pe tiară sau pe mitră este dincolo de problema care ne interesează. Titlul este după cum se ştie aplicat papei, şi este suficient pentru intenţiile profeţiei.
Număr de om. Fiara reprezintă o organizaţie umană.
Şase sute şaizeci şi şase. Există anumite indicaţii textuale pentru redarea 616. În orice caz, redarea 666 este dovedită pe deplin.
Apocalipsa capitolul 12
1. În cer s-a arătat. Capitolul 12 începe o nouă linie profetică, care continuă până la sfârşitul cărţii. Această secţiune a profeţiei prezintă biserica lui Dumnezeu în conflict cu puterile celui rău şi biruinţa finală a bisericii asupra lor. Aici “cerul” înseamnă, fără îndoială, bolta cerească, şi nu locul unde locuieşte Dumnezeu. Pentru natura viziunilor simbolice vezi Eze. 1:10.
Semn. Gr. seµmeion, “un semn”, “un simbol” de la seµmaino, “a da un semn”, “a semnifica”, “a indica” (vezi cap. 1:1). Cuvântul este tradus adesea prin “miracol” (Luca 23:8) unde o minune este descrisă din punctul de vedere al unui semn al autorităţii (vezi Vol. V, p. 209). În Apoc. 12:1 seµmeion înseamnă un semn prevestitor al evenimentelor viitoare.
Femeie. În simbolistica Vechiului Testament adevărata biserică este când şi când reprezentată de o femeie (Isa. 54:5,6; Ier. 6:2). Atunci când biserica apostazia era comparată cu o femeie coruptă (Ier. 3:20; Eze. 23:2–4). Acelaşi simbol apare şi în Noul Testament (2 Cor. 11:2; Efes. 5:25–32; Apoc. 17:1–3).
În Apoc. 12 femeia reprezintă adevărata biserică. Din moment ce ea este prezentată ca fiind gata de a da naştere lui Hristos (vezi vs. 2,4,5) şi mai târziu ca fiind persecutată, după înălţarea lui Hristos (vs. 5,13–17), ea reprezintă biserica atât a Vechiului Testament cât şi a Noului Testament. Compară cu Faptele Ap. 7:38.
Învăluită în soare. Această imagine poate fi privită ca reprezentând slava lui Dumnezeu, în special aşa cum este descoperită de Evanghelie. Prin contrast, femeia reprezentând biserica neadevărată este descrisă ca fiind îmbrăcată cu podoabe ţipătoare şi având un potir plin de spurcăciuni (cap. 17:4).
Luna. Acest simbol este înţeles de mulţi comentatori ca reprezentând sistemul elementelor tipice şi al umbrelor din timpul Vechiului Testament, care au fost eclipsate de o descoperire superioară ce a venit prin Hristos. Legea ceremonială, fiind împlinită în viaţa şi moartea lui Hristos, ar putea fi potrivit reprezentată de lună, care luminează cu o lumină împrumutată de la soare.
Cunună. Gr. stephanos, o cunună a celui biruitor (vezi Mat. 27:29; Apoc. 2:10), nu diadeµma, o coroană împărătească (vezi cap. 12:3).
Douăsprezece stele. În general comentatorii au aplicat acest simbol fie celor 12 patriarhi, fie celor 12 apostoli, fie ambelor grupuri. Din moment ce sublinierea principală în capitolul 12 este asupra bisericii Noului Testament, sublinierea este fără îndoială făcută cu privire la cei 12 apostoli. În acelaşi timp, imaginea celor 12 triburi este purtată în biserica Noului Testament (vezi Apoc. 7:4).
2. Era însărcinată. Biserica este prezentată la vremea când Mesia era aproape de a fi născut. Unii văd o referire la Isa. 7:14. Pentru simbolul unei femei în travaliu vezi Isa. 26:17; 66:7,8.
3. Semn. Gr. seµmeion (vezi v. 1).
Balaur roşu. În v. 9 puterea astfel reprezentată este identificată cu “şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana”. Aici simbolul îl reprezintă pe Satana ca lucrând prin Roma păgână, puterea ce conducea lumea la vremea naşterii lui Isus (vezi v. 4; cf. GC 438). Balaurul este descris ca fiind “roşu”, probabil din pricina faptului că în toate legăturile sale cu biserica lui Dumnezeu el a apărut în rolul persecutorului şi distrugătorului. A fost scopul său premeditat acela de a distruge pe copii Celui Prea Înalt.
Şapte capete. Şapte capete apar şi la fiara pe care Ioan o vede ridicându-se din mare (Apoc. 13:1), şi la fiara de culoare stacojie (cap. 17:3). Capetele din cap. 17:9,10 sunt identificate cu “şapte munţi” şi
“Sapte împăraţi”. Pare rezonabil să concluzionăm că cele şapte capete ale balaurului reprezintă puteri politice care s-au luptat pentru cauza balaurului, şi prin care balaurul şi-a exercitat puterea sa persecutoare. Unii susţin că numărul “şapte” este aici folosit ca o cifră rotundă desemnând totalitatea, nefiind astfel necesar că găsim precis şapte naţiuni prin care Satana a operat. Compară cu cap. 17:9,10.
Pentru o descriere a şarpelui cu şapte capete în mitologia antică vezi Isa. 27:1. Şi Talmudul menţionează un balaur cu şapte capete (K\iddushin 29b, Soncino ed., p. 141).
Zece coarne. Fiara din capitolul 13 şi cea din capitolul 17 au fiecare tot câte zece coarne. Unii susţin că cele zece coarne ale balaurului sunt identice cu cele ale celor două fiare, iar ultima ca fiind identică cu cele zece coarne ale celei de-a patra fiare din Daniel (vezi Dan. 7:7). Alţii văd în cele zece coarne ale balaurului o descriere mai mult generală a puterilor politice minore prin care Satana a operat, în contrast cu cele şapte capete, care pot fi văzute ca reprezentând puteri politice majore (vezi mai sus la “şapte capete”). Ei sugerează că numărul “zece” poate fi o cifră rotundă, aşa cum apare deseori în Scriptură (vezi Luca 15:8). Compară cu Apoc. 17:9,10.
Cununi. Gr. diadeµmata, singular diadeµma, literal, “ceva legat împrejur” de la diadeoµ, “a lega împrejur”. Cuvântul era folosit pentru a exprima simbolul împărătesc purtat de regii persani, o panglică albastră împodobită cu alb, purtată pe turban. De aici cuvântul a căpătat sensul de simbol împărătesc. Diadeµmata apare numai aici şi în cap. 13:1 şi 19:12. Diadeµma este diferită de stephanos, tradus de asemena ca “cunună” în Noul Testament (Mat. 27:29; 1 Cor. 9:25; 2 Tim. 4:8; etc.). Stephanos este o coroniţă, adesea semnificând ghirlanda sau cununa acordată ca premiu pentru victorie (vezi 1 Cor. 9:25).
Pe capete. Faptul că aceste simboluri împărăteşti sunt purtate pe capete poate fi luat ca o evidenţă suplimentară că cele şapte capete reprezintă împărăţii politice (vezi mai sus la “şapte capete”).
4. Cu coada trăgea. Literal, “cu coada trage”. În viziunea profetică Ioan vede acţiunea în progres.
A treia parte. Unii cred că evenimentul simbolizat aici este descris mai departe în vs. 7–9, şi că “a treia parte din stelele cerului” reprezintă a treia parte din îngerii cereşti, care s-au unit cu Lucifer în rebeliunea sa şi au fost alungaţi din cer (vezi 3T 115; 5T 291). Alţii interpretează “stelele” ca fiind liderii evrei, din care erau trei clase – regii, preoţii şi sinedriul. A treia parte aruncată la pământ este interpretată ca fiind acţiunea Romei de a alunga puterea regală din Iuda.
Să-i mănânce. Aceasta expresie reprezintă eforturile Satanei de a distruge pe copilul Isus. Ar trebui doar să ne aducem aminte de atitudinea lui Irod atunci când a ascultat solia magilor de la răsărit (Mat. 2:16), pentru a înţelege caracterul adecvat al acestei descrieri simbolice a evenimentului. În anii următori Roma păgână a stat împotriva “Domnului domnilor” (vezi Dan. 8:25).
5. Să cârmuiască toate neamurile. O aluzie la Ps. 2:8,9 şi aplicabilă pe deplin la Mesia. Această aplicaţie a fost recunoscută de everei înşişi (Talmud Sukkah 52a, Soncino ed., p. 247). În Apoc. 19:13–16 fiinţa descrisă aici este identificată ca fiind “Cuvântul lui Dumnezeu” şi “Împăratul împăraţilor”. Vezi cap. 2:27; 19:15.
Răpit. O referire la înălţarea lui Isus Hristos (Evr. 1:3; 10:12). Pentru relevanţa acestei profeţii simbolismul trece complet peste povestea vieţii, lucrării, suferinţei, morţii şi învierii lui Isus. Menţionează doar înălţarea.
6. Pustie. Gr. ereµmos, “un loc uitat, deşert, gol”, “un loc nelocuit”. Aici ereµmos reprezintă fără îndoială un loc al izolării sau întunericului, o zonă sau o stare în care biserica va fi în întuneric, departe de privirea publică insistentă. Vezi cap. 17:3.
Un loc. La acest loc se face referire în v. 14 ca fiind “locul ei”. Ideea este aceea că protecţia şi adăpostul în obscuritate găsite de femeie au fost plănuite şi pregătite de Dumnezeu.
Hrănită. Gr. trephoµ, “a face să crească”, “a aduce la înălţime”, “a îngriji”, “a hrăni”. Trephoµ este redat “hrănită” şi în v. 14. Dumnezeu are grijă de ceea ce este al Lui. Chiar dacă biserica este persecutată şi forţată spre pustie, Domnul o hrăneşte.
Zile. Această perioadă de 1260 de zile este amintită de şapte ori în cărţile Daniel şi Apocalipsa. În sistemul zilelor ca 1260 de zile apare în Apoc. 11:3; 12:6; în cel al lunilor ca 42 de luni apare în Apoc. 11:2; 13:5; şi în cel al anilor, vremurilor ca trei vremi şi jumătate în Dan. 7:25; 12:7; Apoc. 12:14. Pentru calcularea acestei perioade vezi Dan. 7:25. Adventiştii datează în general această perioadă de la 538 d.Hr. la 1798. În timpul acestei perioade mâna lui Dumnezeu a fost îndreptată peste biserică, protejând-o de exterminare.
7. S-a făcut. Literal, “s-a întâmplat”.
În cer … un război. Ioan prezintă acum pe scurt istoria marii lupte între Hristos şi Satana în ceruri, de la originea ei până la vremea biruinţei lui Hristos la cruce (Apoc. 12:7–9; cf. Col. 2:14,15), aruncarea finală a Satanei la acea vreme pe acest pământ (Apoc. 12:10–12), şi cursul controversei pe pământ până la timpul sfârşitului (Apoc. 12:13–16; vezi Dan. 11:35). Această scurtă trecere în revistă este un fundal pentru descrierea detaliată a schimbărilor survenite în conflict în vremea sfârşitului, prin care acesta este definitiv şi cu succes încheiat (Apoc. 12:17 la 20:15).
În cap. 12:9–11 Ioan vorbeşte cu deosebire de faza conflictului purtat în ceruri în legătură cu moartea lui Hristos pe cruce. Pentru indicaţii textuale care duc la această concluzie vezi comentariile respective ale v. 9.
Deşi descoperirea se concentrează în special asupra punctului de turnură al controversei atins la momentul crucii, este normal să înţelegem cuvintele “în cer s-a făcut un război” ca referindu-se la un timp anterior creaţiunii pământului, când ostilitatea balaurului a început, Lucifer aspirând să fie ca Dumnezeu (vezi Isa. 14:13,14; Eze. 28:12–16). La acea vreme el şi îngeri săi care au simpatizat cu el au fost alungaţi din cer (vezi 2 Petru 2:4; Iuda 6). Îngerii loiali nu au înţeles atunci pe deplin chestiunile implicate. Dar atunci când Satana a vărsat efectiv sângele lui Hristos, el a stat descoperit complet şi pentru totdeauna înaintea lumii cereşti. De la acest moment acţiunile sale au fost şi mai mult restricţionate (vezi DA 761).
Mihail. Gr. Michaeµl, o transliterare a ebraicului mikaOel, însemnând “cine [este] ca Dumnezeu?” La Mihail se face referire ca fiind “una din căpeteniile cele mai de seamă” (Dan. 10:13), “marele voievod” (Dan. 12:1), şi “arhanghel” (Iuda 9). Literatura ebraică l-a descris pe Mihail ca fiind cel mai mare dintre îngeri, adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu, şi l-au identificat cu îngerul lui Iehova (vezi Talmud Yoma 37a, Soncino ed., p. 172; Midrash Rabbah, on Gen. 18:3; Ex. 3:2, Soncino ed., p. 411,53). Conform lucrării Midrash Rabbah, în Exod. 12:29, Mihail a fost îngerul care a stat împotriva acuzaţiilor Satanei (Soncino ed., p. 222). O examinare atentă a referinţelor din Scriptură cu privire la Mihail duce la concluzia că el nu este altul decât binecuvântatul nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos (vezi Dan. 10:13; cf. Iuda 9).
Îngerii lui. Adică îngerii loiali lui, “duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1:14).
Balaurul. Vezi v. 3.
Îngerii lui. Adică îngerii care au stat de partea lui Satana în lupta sa împotriva lui Hristos (vezi v. 4).
8. N-au putut birui. Întrucât expresia “în cer s-a făcut un război” (v. 7) poate avea o dublă aplicaţie, descriind atât lupta din început dusă în ceruri între Lucifer şi Dumnezeu, cât şi lupta de pe pământ între Satana şi Hristosul întrupat, expresia “n-au putut birui” se poate aplica cu succes ambelor stadii ale conflictului. În nici unul din acestea Satana nu a fost biruitor.
Locul lor. Această expresie poate fi înţeleasă fie ca locul pe care l-au avut, l-au ocupat cândva, fie locul desemnat lor. Lucifer era la acea vreme un heruvim ocrotitor (vezi Eze. 28:14), iar îngerii care s-au unit cu el în rebeliunea sa aveau diferite poziţii de responsabilitate. Acestea au fost pierdute de către Lucifer şi îngerii săi când au fost alungaţi din cer.
9. Balaurul cel mare. Vezi v. 3.
Şarpele. O referire la şarpele care a înşelat-o pe Eva (Gen. 3:1).
Cel vechi. Gr. archaios, “vechi”, “bătrân”, de la archeµ, “început”. Cuvântul “arhaic” vine de la archaios. Compară cu Ioan 8:44.
Diavolul. Gr. diabolos, “un calomniator” (vezi Mat. 4:1).
Satana. Gr. Satanas, o transliterare a ebraicului sOEat\an, însemnând “adversar” (vezi Zah. 3:1).
Înşeală. Gr. planaoµ, “a face să se abată”, “a duce în rătăcire”, “a înşela” (vezi Mat. 18:12).
Lume. Gr. oikoumeneµ, literal, “[lumea] locuită” de la oikeoµ, “a locui” (vezi Mat. 4:8).
A fost aruncat. Satana şi îngerii săi au fost alungaţi din cer în vremurile din vechime (2 Petru 2:4), înainte de creaţiunea acestei lumi (PP 36–42; cf. EW 145, 146; GC 498–500; 3SG 36–39; 1SP 17–33). Cu toate acestea, se pare că până la cruce el a avut acces la fiinţele cereşti, şi într-o măsură limitată, posibil ca “stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; Luca 4:6), dar nu ca un locuitor al cerului, chiar în incinta cerului (DA 761; cf. SR 26, 27; vezi mai jos la “pe pământ”). Oricum ar fi, o decisivă alungare a avut loc la cruce, aşa cum a declarat Domnul Însuşi (Ioan 12:31,32; cf. PP 68–70; DA 490,679,758). Faptul că aici (Apoc. 12:9) Ioan se referă cu deosebire la evenimentele aflate în legătură cu biruinţa lui Hristos de la cruce este evident din context (vs. 10–13). Următoarele puncte pot fi menţionate:
1. Proclamarea din vs. 10–12 făcută “din cer” de “un glas tare” este mai mult sau mai puţin o paranteză, scopul său fiind acela de a explica semnificaţia aruncării jos a lui Satana din v. 9, în primul rând cu privire la locuitorii cerului şi apoi cu privire la cei de pe acest pământ. Urmând această paranteză explicativă, v. 13 reia descrierea acţiunilor Satanei de la punctul de unde fuseseră lăsate în v. 9. Ca atare, vs. 10–12 constituie, în primul rând, o afirmaţie privitoare la statutul Planului de Mântuire la momentul când Satana “a fost aruncat pe pământ”.
2. Prima declaraţie făcută de către acel “glas tare” constă într-o serie de fapte relaţionate de biruinţa lui Hristos asupra lui Satana la cruce – Planul de “mântuire” a fost asigurat, “puterea” a fost prevăzută pentru a rezista vicleniilor Satanei, “împărăţia” lui Hristos a fost asigurată, iar “stăpânirea” Sa, literal, “autoritatea” Sa de a fi Mântuitorul omului, Mare Preot şi Împărat au fost confirmate. (Mat. 28:18; GC 503).
3. Cauza prezentată în Apoc. 12:10 pentru această împătrită îndeplinire este cu deosebire aceea că “pârâşul fraţilor noştri … a fost aruncat jos”. Ea face o clară legătură între aceste îndepliniri şi aruncarea din v. 9.
4. La vremea aruncării din vs. 9,10,13 “pârâşul fraţilor noştri” fusese deja un activ acuzator al acestora “zi şi noapte … înaintea lui Dumnezeu”. Evident, căderea la care se face referire aici a venit după o perioadă în care Satana pâra “fraţii”, şi deci ar părea că aceasta nu poate fi alungarea iniţială din cer a Satanei de dinainte de creaţiunea pământului.
5. Versetul 11 afirmă cu deosebire că “prin sângele Mielului” – moartea lui Hristos la cruce – ei au putut să fie biruitori asupra “pârâşului fraţilor noştri”.
Pe pământ. Controversa din cer a început din pricina creaţiuniii omului (vezi 3SG 36). Când pământul a fost creat, iar Adam numit ca guvernator al său, Satana şi-a îndreptat eforturile sale spre nimicirea omului nou creat. Atunci când a fost învingător în căderea provocată lui Adam şi Evei el a pretins pământul ca fiind sub stăpânirea sa (vezi Mat. 4:8,9). În orice caz, el nu şi-a limitat eforturile doar la acest pământ, ci a ispitit şi pe locuitorii celorlalte lumi (vezi EW 290). Doar la a doua venire a lui Hristos Satana va fi complet limitat la acest pământ (vezi Apoc. 20:3; cf. EW 290; DA 490).
10. Un glas tare. Este o mare bucurie în curţile cereşti cu privire la aruncarea Satanei şi a oştilor lui.
Acum a venit. Centrul timpului este crucea (vezi vs. 7,9). Locuitorii cerului se pot bucura deplin pentru că distrugerea Satanei a fost acum asigurată. Ea a fost sigură în planul lui Dumnezeu şi mai înainte, dar acum inteligenţele cereşti se unesc în cântare, căci au văzut răutatea Satanei împotriva lui Hristos descoperită la Calvar.
Mântuirea. Gr. soµteµria, “eliberarea”, “protecţia”, “salvarea” aici probabil însemnând “biruinţa”.
Puterea. Gr. dunamis, “putere”, “tărie”, “forţă”. Referirea se face fără îndoială la manifestarea puterii în învingerea balaurului.
Împărăţia. Satana susţinuse că el era conducătorul de drept al acestei lumi. Eşecul lui de a-L duce în păcat pe Isus a asigurat împărăţia pentru Hristos.
Stăpânirea. Gr. exousia, “autoritatea”.
Hristosului Său. Sau, “Unsului Său”. Hristos înseamnă “uns” (vezi Mat. 1:1).
Pârâşul. Satana a fost acuzatorul fraţilor în vremurile Vechiului Testament (vezi Iov 1:8–12; Zah. 3:1). Acest rol a fost jucat de el chiar şi după cruce, dar într-un sens limitat (vezi Ioan 12:31; cf. DA 761). Scrierile rabinice îl reprezintă adesea pe Satana drept marele acuzator (vezi Talmud Sanhedrin 89b, Soncino ed., p. 595; Midrash Rabbah, on Ex. 32:2, Soncino ed., p. 494).
Fraţilor. Compară cu cap. 6:11.
Zi şi noapte. Adică oricând se oferea ocazia.
11. Ei l-au biruit. Gândul profetului este absorbit în contemplarea acelora care au fost acuzaţi de instigatorul răului. El se gândeşte la ceea ce au suferit, şi la umilinţele la care au fost expuşi. El îşi aduce aminte cum în mijlocul încercărilor ei au biruit, nu prin puterea lor, ci “prin sângele Mielului”.
Prin sângele. Literal, “din pricina sângelui” sau “pe baza sângelui”. Sfinţii au biruit prin biruinţa de la Calvar. Pentru semnificaţia “sângelui” vezi Apoc. 1:5; cf. Rom. 5:9.
Mielului. Vezi Ioan 1:29.
Prin cuvântul. Literal, “din pricina cuvântului”, sau, “pe baza cuvântului”.
Mărturisirii lor. Adică mărturisirea lor personală cu privire la Isus şi Evanghelie.
Nu şi-au iubit viaţa. Ce fidelitate! Oameni care preferă să moară mai degrabă decât să nu asculte de Dumnezeu. Vezi Ioan 12:25.
12. Bucuraţi-vă ceruri. A fost bucurie în ceruri, căci îngerii şi locuitorii celorlalte lumi au ştiut că Satana a fost învins de biruinţa lui Hristos de la Calvar.
Vai. Pentru biserică era încă persecuţie, de aceea membrii ei nu se puteau bucura încă.
Mânie mare. El este mânios pentru că a fost învins. În loc să experimenteze remuşcare şi părere de rău pentru răutăţile lor, el se avântă din ce în ce mai mult în fărădelege. El merge mai departe cu o intensificată şi reînnoită răutate în eforturile sale de a persecuta biserica viului Dumnezeu. Compară cu 1 Pet. 5:8.
Puţină. Gr. oligos, “câtva”, “puţin”, “mic”, atunci când este folosit pentru numere, cantităţi, mărimi; “scurt” atunci când este folosit pentru timp. Oligos este un termen relativ şi descrie acel lucru cu care este asociat în context. Astfel oligos descrie “puţini peştişori” în descrierea hrănirii celor 4.000 în comparaţie cu numărul care ar fi fost necesar pentru a hrăni acea mulţime (Mat. 15:34). Numărul celor care vor găsi calea vieţii este “puţini” (oligos) în comparaţie cu numărul celor care aleg calea pierzării (Mat. 7:14). Isus Şi-a pus mâinile asupra unui număr redus, “câţiva” (oligos) oameni bolnavi în comparaţie cu numărul celor care ar fi putut să fie vindecaţi dacă nu ar fi avut atâta necredinţă (Mar. 6:5).
Oligos este folosit cu privire la timp în opt ocazii din Noul Testament. În opt din aceste cazuri elementul temporal este implicat în expresia care-l conţine (Mar. 6:31; Iac. 4:14; 1 Pet. 1:6; 5:10; Apoc. 17:10) cuvântul fiind tradus respectiv cu “puţin”, “puţintel”, şi de trei ori cu “puţină vreme”. În trei cazuri elementul temporal este exprimat de un cuvânt modificat de oligos (Faptele Ap. 14:28, care redă literal “nu puţină vreme”; Evr. 12:10; Rev. 12:12).
Lungimea timpului exprimată de oligos depinde de acel lucru cu care este comparată. De exemplu odihna de care se vorbeşte în Mar. 6:31 ca fiind oligos a continuat probabil doar câteva zile, sau cel mult câteva săptămâni. Pe de altă parte în Iac. 4:14 oligos descrie lungimea vieţii omului. În Apoc. 12:12 oligos defineşte o perioadă de timp între aruncarea Satanei la momentul răstignirii şi sfârşitul tiraniei Satanei asupra locuitorilor pământului. Această perioadă de timp este descrisă ca fiind oligos în comparaţie cu perioada mare de 4.000 de ani înainte de răstignire.
Ar părea că cei 2.000 de ani care s-au scurs de la răstignire, în care Satana a fost activ în lucrarea împotriva bisericii, ar fi cu greu acea “puţină vreme” fie la modul absolut, fie în comparaţie cu perioada dintre Adam şi cruce. În orice caz această expresie trebuie înţeleasă în contextul întregului curs al cărţii Apocalipsa , care prezintă a doua venire a lui Hristos ca fiind aproape (vezi cap. 1:1; cf. cap. 22:20). Dacă venirea lui Isus va avea loc “curând”, atunci timpul lucrării Satanei va fi “puţină vreme”. Vezi cap. 17:10.
13. Femeia. Vezi v. 1. Nefiind acum în stare să mai atace pe Fiul lui Dumnezeu în mod direct, balaurul încearcă să rănească pe Fiul prin mamă, persecutând-o pe mama fiului de parte bărbătească, biserica (vezi v. 6).
Copilul de parte bărbătească. Vezi v. 5.
14. Cele două aripi. Simbolul aripilor de vultur era familiar poporului din vechime al lui Dumnezeu. Eliberarea de sub Faraon şi a oştirilor sale este numită prin acest simbol (Exod. 19:4; Deut. 32:11). Unii văd în acest simbol iuţeala cu care biserica a fost obligată să-şi găsească un loc sigur.
Hrănită. Vezi v. 6.
O vreme … . Vezi v. 6.
15. Apă, ca un râu. În Ps. 74:13 şi Eze. 29:3 balaurul este identificat cu un animal de apă, de aici probabil apa ca simbol al distrugerii. Satana a căutat să distrugă biserica creşină inundând-o cu învăţături false, dar şi prin persecuţie (cf. Apoc. 17:15).
16. Pământul a dat ajutor femeii. Unii susţin că pământul reprezintă acele zone unde numărul locuitorilor este foarte mic, în contrast cu “apele” care uneori reprezintă “noroade”, “neamuri”, “gloate”, “limbi” (cap. 17:15). Ei indică faptul că la vremea Reformaţiunii erau mulţimi de oameni în Europa şi în Orientul îndepărtat, dar în continentul nord-american erau foarte puţini locuitori. Astfel ei indică spre acest loc ca fiind “pământul” care aici aduce uşurare bisericii persecutate din Lumea Veche. Ţările protestante care deveniseră nişte refugii pentru persecuţie, pot fi de asemenea incluse. Alţii indică chiar spre Reformaţiune în sine ca un factor major în destrămarea puterii dominante a bisericii apostate.
A înghiţit. Adică a făcut fără efect planul de distrugere.
17. Mâniat. Sau, “s-a mâniat”. Eşecul de a distruge biserica în pustie intensifică mânia balaurului atât de mult încât porneşte cu mare hotărâre să facă război cu poporul lui Dumnezeu, în mod special cu “rămăşiţa seminţei ei”.
Să facă război. În dorinţa de a distruge biserica creştină. Efortul său suprem în această direcţie este încă în viitor (vezi cap. 13:11–17; 16:12–16; cf. GC 592).
Rămăşiţa. Gr. loipoi, “cei rămaşi”, de la leipoµ, “a rămâne”, “a lăsa la urmă”. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului.
Păzesc poruncile. Faptul că rămăşiţa este identificată astfel arată că poruncile lui Dumnezeu vor fi în mod special supuse controversei în această luptă între balaur şi biserică (vezi cap. 14:12; vezi GC 445–450).
Mărturia lui Isus Hristos. În greacă această expresie poate fi înţeleasă fie ca “mărturia” creştinilor despre Isus, fie ca “mărturia” care vine de la Isus şi este descoperită bisericii prin profeţi (vezi cap. 1:2). O comparaţie cu cap. 19:10 favorizează în mod clar cea de-a doua interpretare. Acolo “mărturia lui Isus” este definită ca fiind “duhul proorociei”, însemnând că Isus mărturiseşte bisericii prin intermediul profeţiei.
Strânsa relaţie între “mărturia lui Isus” şi profeţie este demonstrată şi mai bine printr-o comparaţie între cap. 19:10 şi 22:9. În cap. 19:10 îngerul se identifică pe sine ca fiind “un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus”, iar în cap. 22:9 ca fiind “un împreună slujitor cu tine, şi cu fraţii tăi proorocii”. Astfel, pe baza rezonabilei concluzii că cele două exprimări ale îngerului sunt echivalente, cei care au mărturia lui Isus sunt identificaţi cu profeţii. Din moment ce lucrarea de a duce solii de la Isus către popor este lucrarea distinctivă a profeţilor (vezi cap. 1:1), interpretarea că mărturia lui Isus se referă la “mărturia” pe care Isus o aduce bisericii este puternic susţinută. Adventiştii de ziua a şaptea interpretează astfel pasajul şi cred că “rămăşiţa” va putea fi deosebită prin manifestarea în mijlocul ei a darului profeţiei. “Mărturia lui Isus Hristos”, cred ei, este mărturia lui Isus în mijlocul lor prin intermediul darului profetic. Vezi Note adiţionale la capitolul 19.
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 12
Întrucât limbajul şi imagistica Apocalipsei sunt pe larg preluate din Vechiul Testament (vezi p. 725; cf. cu Isa. 47:1; Ier. 25:12; Isa. 50:1; Eze. 26:13; vezi Note adiţionale la Apoc. 18), o înţelegere corectă a cuvântului “rămăşiţă” aşa cum este folosit în Apoc. 12:17 cere oconsiderarea a echivalentelor lui ebraice în cadrul folosirii lor în Vechiul Testament. Cele trei cuvinte ebraice cel mai des folosite pentru “rămăşiţă” sunt: (1) pelet\ah (sau, palet\, palit\), “ce scapă”, “cei ce scapă”, de la palat\, “a scăpa”, “a elibera”; (2) sheOerith (sau sheOar), “restul”, “ce mai rămâne”, “rămăşiţă” şi forma sa verbală shaOar, “a lăsa în urmă”, “a fi lăsat în urmă”, “a rămâne”; (3) yether, “ce rămâne”, “rest”, “rămăşiţă”, de la yathar, “a lăsa în urmă”, “a fi lăsat în urmă”. Ocaziile în care aceste trei cuvinte apar în legătură cu poporul ales al lui Dumnezeu pot fi clasificate după cum urmează:
1. Despre membrii familiei lui Iacov protejaţi prin grija lui Iosif în Egipt se vorbeşte astfel: “să vă rămână sămânţa vie”, literal, “o rămăşiţă” (sheOerith; Gen. 45:7). Aici accentul se pune asupra protecţiei. După cum se ştie întreaga familie a fost protejată.
2. În mijlocul apostaziei generale Ilie protesta: “Eu singur am rămas [yathar] din proorocii Domnului” (1 Împ. 18:22), “am rămas numai eu singur”, dar Dumnezeu a spus: “Voi lăsa [shaOar] în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal” (1 Împ. 19:14, 18; cf. Rom. 11:4, 5).
3. O mică “rămăşiţă” (pelet\ah) a celor zece triburi “scăpată [shaOar] din mâna împăraţilor Asiriei” care dusese marea majoritate a naţiunii în captivitate, rămăsese în Palestina (2 Cron. 30:6). Cam la anul 722 î.Hr., “n-a rămas (shaOar) decât seminţia lui Iuda” să funcţioneze ca naţiune (2 Împ. 17:18). Ca atare a devenit “rămăşiţa” (sheOar) celor doisprezece triburi şi unic moştenitor al făgăduinţelor legământului, al privilegiilor şi responsabilităţilor care la origine aparţineau tuturor celor doisprezece seminţii (Isa. 10:22; vezi Vol. IV, p. 26–32).
4. Câţiva ani mai târziu Sanherib a cucerit tot ce ţinea de Iuda cu excepţia Ierusalimului despre care, la rândul lui se vorbeşte ca fiind “rămăşiţa”. Această “rămăşiţă [pelet\ah] din casa lui Iuda ce va mai rămânea [shaOar]” trebuia să prindă “iarăşi rădăcini dedesubt”, iar deasupra să dea “rod”, să iasă ca fiind “rămăşiţa” (sheOerith) poporului ales de Dumnezeu, instrumentul ales de El pentru a aduce mântuirea lumii (2 Împ. 19:4,30,31; Isa. 37:4,31,32; cf. Isa. 4:2; 10:20). Dumnezeu dorea de asemenea “să răscumpere rămăşiţa” (sheOar) israeliţilor şi iudeilor ce fuseseră luaţi robi în Asiria, şi să pregătească “un drum pentru rămăşiţa [sheOar] poporului Său” aşa cum a făcut mai înainte când strămoşii lor au părăsit ţara Egiptului (Isa. 11:11,12,16).
5. Când “împăratul Babilonului” a invadat Palestina un secol mai târziu, şi el a lăsat oameni în ţară: “poporul care mai rămăsese [pelet\ah; sheOar în 2 Împ. 25:22]”, “şi pe care-l lăsase [yether; shaOar în 2 Împ. 25:22; cf. cap. 24:14]” (Eze. 14:22; cf. Ier. 40:11; Ier. 42:2), care trebuia să “scape” (palat\), adică să supravieţuiască săbiei, ciumii, foametei ce urmau să însoţească asedierea Ierusalimului (Eze. 7:16). Dar Ieremia a avertizat că chiar “rămăşiţa poporului” (yether; cap. 39:9), sau “rămăşiţa [shaOar] Ierusalimului” pe care Dumnezeu a a dorit-o şi a “rămas [shaOar] în ţara aceasta” va fi mai târziu izgonită în “toate împărăţiile pământului” (cap. 24:8,9). Mare parte din această “rămăşiţă” a fugit în Egipt, dar Ieremia a avertizat că “nu va scăpa [palit\] nici unul din rămăşiţele [sheOerith] lui Iuda, care au venit să locuiască pentru o vreme în ţara Egiptului cu gând să se întoarcă iarăţi în ţara lui Iuda” (cap. 44:14).
6. Dumnezeu a făgăduit: “voi lăsa câteva rămăşiţe (yathar)” dintre cei luaţi ca robi de Nebucadneţar, care vor “vor scăpa de sabie” şi “îşi vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi robi” (Eze. 6:8,9). Despre “rămăşiţele” (sheOerith) celor luaţi în robie (Ier. 23:3; cf. cap. 31:7) se spune că în cele din urmă “scapă [palat] din ţara Babilonului” (cap. 50:28). Neemia vorbeşte despre robii ce s-au întors ca fiind “iudeii scăpaţi [pelet\ah]”, “cei ce [pelet\ah] au mai rămas [shaOar] din robie” (cap. 1:2,3). Acestei “rămăşiţe” (sheOerith) Dumnezeu i-a încredinţat toate responsabilităţile şi făgăduinţele legământului (Zah. 8:12; cf. Vol. IV, p. 30–32), dar i-a avertizat pe membrii ei că dacă vor călca din nou poruncile Sale El îi va “nimici fără să lase nici rămăşiţă [sheOerith] nici robi izbăviţi [pelet\ah]” (Ezra. 9:14).
7. Multe referinţe la “rămăşiţă” apar într-un context care anticipează în mod clar împărăţia mesianică (vezi Isa. 4:2,3; 11:11,16; cf. cap. 11:1–9; Ier. 23:3; cf. cap. 23:4–6; Mica 4:7; cf. cap. 4:1–8; 5:7,8; cf. cap. 5:2–15; Ţef. 3:13). – 1028 –
O descriere compusă a “rămăşiţei” în aceste pasaje şi altele din Vechiul Testament identifică grupul denumit astfel ca fiind alcătuit din acei israeliţi care au supravieţuit unor calamităţi de genul războaielor, robiei, ciumilor, foametei, şi care au fost scăpaţi din milă pentru a fi mai departe poporul ales al lui Dumnezeu (Gen. 45:7; Ezra. 9:13; Eze. 7:16). În mod repetat această “rămăşiţă” “au mai rămas [sheOar] căci eram mulţi” (Ier. 42:2; cf. Isa. 10:22). Aducându-şi aminte de adevăratul Dumnezeu şi întorcându-se către El (2 Cron. 30:6; Isa. 10:20; Eze. 6:8,9), ei au renunţat la autoritatea falselor sisteme religioase (1 Împ. 19:18) şi au refuzat să mai facă nelegiuirea (Ţef. 3:13). Loiali poruncilor lui Dumnezeu (Ezra. 9:14), ei au fost numiţi “sfinţi”, fiind “scrişi printre cei vii, la Ierusalim” (Isa. 4:3). Primind din nou responsabilităţile şi privilegiile legământului veşnic al lui Dumnezeu, rămăşiţa “va prinde iarăşi rădăcini dedesubt şi deasupra va da rod” şi “va ieşi” pentru a declara slava Sa printre neamuri (2 Împ. 19:30,31; Isa. 37:31,32; 66:19).
“Rămăşiţa” din vremurile Vechiului Testament este astfel alcătuită din generaţii succesive de israeliţi – poporul ales al lui Dumnezeu. Iarăşi şi iarăşi majoritatea dintre ei au apostaziat, dar de fiecare dată era şi o “rămăşiţă” credincioasă care devenea moştenitorul exclusiv al făgăduinţelor, privilegiilor şi responsabilităţilor sacre ale legământului făcut la început cu Avraam şi întărit la Sinai. Acestei “rămăşiţe” Dumnezeu intenţiona să trimită pe Mesia, şi prin ea dorea să evanghelizeze neamurile; ea nu consta din indivizi răsfiraţi, oricât de credincioşi ar fi fost, ci era un corp unit, organizaţia vizibilă şi divin însărcinată de Dumnezeu pe acest pământ. Ar trebui de asemenea notat că diferiţii termeni ebraici traduşi prin “rămăşiţă” nu au şi conotaţia de ultimul din orice lucru sau grup de oameni, cu excepţia sensului că, în fiecare ocazie, cei ce “rămân” sunt temporar, în generaţia lor, ultima legătură existentă din linia aleasă. Întotdeauna din zilele lui Avraam a fost o “rămăşiţă” prin “harul” lui Dumnezeu (cf. Rom. 11:5).
Dumnezeu a avertizat pe cei care s-au întors din robia babiloniană că i-ar “nimici fără să lase nici o rămăşiţă” dacă ei s-ar dovedi din nou necredincioşi Lui (Ezra. 9:14; cf. Deut. 19:20). Ca atare, atunci când evreii L-au respins pe Mesia şi au renunţat la supunerea faţă de legământ (DA 737,738), “împărăţia lui Dumnezeu” trebuia luată de la ei şi “dată unui alt neam, care va aduce roadele cuvenite“ (Mat. 21:43; cf. 1 Petru 2:9,10). Aceasta însemna anularea permanentă şi irevocabilă a statutului lor de popor ales înaintea lui Dumnezeu şi transferarea făgăduinţelor, privilegiilor şi responsabilităţilor relaţiei legământului către biserica creştină (vezi Vol. IV, p. 32–36).
În Rom. 9:27 Pavel declară că “chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa [kataleimma] va fi mântuită” (vezi Rom. 9:27). El aplică termenul de “rămăşiţă” al textului din Isa. 10:22 evreilor din zilele sale care, ca indivizi, Îl primiseră pe Hristos ca Mesia. Dar dreptul la acest titlu le era acordat ca membri ai bisericii şi nicidecum ca evrei. În Rom. 11:5 el vorbeşte despre aceşti evrei creştini ca fiind “o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har”. În cap. 9 la 11 Pavel prezintă biserica creştină ca moştenitoare a făgăduinţelor, privilegiilor şi responsabilităţilor legământului veşnic. Astfel ea este succesoare divin însărcinată a iudaismului ca girant al voinţei descoperite a lui Dumnezeu, ca un corp reprezentativ al planurilor Sale pe pământ, şi ca instrumentul ales de El pentru proclamarea Evangheliei pentru mântuirea oamenilor (vezi Vol. IV, p. 35,36).
Dincolo de textele din Rom. 9:27; 11:5; Apoc. 12:17, termenul “rămăşiţă” în Noul Testament (Mat. 22:6; Apoc. 11:13; 19:21) nu este semnificativ cu privire la poporul lui Dumnezeu. În Apoc. 3:2, în orice caz, expresia “ce rămâne” vine din loipos, acelaşi cuvânt tradus prin “rămăşiţă” în cap. 12:17.
– 1039 –
La câteva secole după venirea lui Hristos biserica a experimentat marea apostazie papală. Pentru 1260 de ani puterea papală a zdrobit şi răsfirat mai mult sau mai puţin pe adevăraţii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ (vezi Note adiţionale la Dan. 7; vezi Dan. 7:25; cf. Apoc. 12:6). Prin Reformaţiunea secolului al XVI-lea (vezi cap. 12:15,16) Dumnezeu a dorit să scoată încă o dată o “rămăşiţă”, de data aceasta din Babilonul mistic. Diferite grupuri protestante au servit ca vestitori ai adevărului însărcinaţi de către Cer, restaurând punct cu punct glorioasa Evanghelie a mântuirii. Dar, grup după grup a devenit satisfăcut cu parţialul concept despre adevăr pe care îl avea şi nu a reuşit să avanseze pe măsură ce lumina din Cuvântul lui Dumnezeu creştea. Cu fiecare refuz de a avansa, Dumnezeu a ridicat un alt grup ca să fie instrumentul Său ales pentru proclamarea adevărului.
În final, atunci când cei 1260 de ani ai supremaţiei papale au trecut (vezi cap. 12:6,14) şi a sosit “vremea sfârşitului”, acel timp când solia din urmă a Cerului (cap. 14:6–12) urma să fie proclamată întregii lumi (vezi Dan. 7:25; 11:35), Dumnezeu a ridicat o altă “rămăşiţă”, cea desemnată în Apoc. 12:17 (cf. vs. 14–17). Aceasta este “rămăşiţa” acelui lung şi credincios şir de oameni aleşi de Dumnezeu care a supravieţuit atacurilor furibunde ale balaurului de-a lungul istoriei, în mod special în acel timp al întunericului, persecuţiei şi rătăcirii de “o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi”, sau “1260 de zile” din vs. 6,14. Este ultima “rămăşiţă” a lui Dumnezeu în virtutea faptului că este vestitorul desemnat de Dumnezeu pentru ultimul apel către această lume de a primi îndurătorul dar al mântuirii (cap. 14:6–12).
Încă de la început, adventiştii de ziua a şaptea au proclamat cu tărie cele trei solii îngereşti din cap. 14:6–12 ca fiind ultimul apel al lui Dumnezeu adresat păcătoşilor de a-L primi pe Hristos, şi au crezut cu smerenie că mişcarea lor este aceea numită aici “rămăşiţa”. Nici un alt corp religios nu proclamă această solie compusă, şi nici un altul nu îndeplineşte condiţiile menţionate în cap. 12:17. De aceea nici un alt grup nu are o bază validă, scripturală pentru pretenţia de a fi “rămăşiţa” din v. 17.
În orice caz, adventiştii resping accentuat şi fără echivoc gândul că numai ei sunt copiii lui Dumnezeu, şi numai ei pot pretinde cerul. Ei cred că toţi aceia care se închină lui Dumnezeu în deplină sinceritate, adică potrivit cu tot ceea ce înţeleg din ceea ce le-a fost descoperit despre voia lui Dumnezeu, sunt automat potenţiali membri ai grupului ultimei “rămăşiţe” menţionate în cap. 12:17. Adventiştii cred că este solemna lor însărcinare şi plăcutul lor privilegiu să facă adevărul lui Dumnezeu, final şi care va încerca toate lucrurile, atât de clar şi de convingător încât să atragă pe toţi copiii lui Dumnezeu în acel grup prezis de profeţie care se pregăteşte pentru ziua lui Dumnezeu.
Apocalipsa capitolul 11
1. Mi s-a dat. Cursul ideii din cap cap. 10 continuă în cap. 11.
O trestie. Această trestie urma să fie folosită ca o trestie de măsurat. Compară cu simbolismul din Eze. 40:3, 6; Zah. 2:1, 2.
Scoală-te. Lui Ioan i se porunceşte să ia parte la acţiunea din viziune.
Măsoară. Pe baza simbolului din Zaharia cu privire la omul cu funia de măsurat ce a măsurat Ierusalimul ca o asigurare că cetatea va fi reconstruită (vezi Zah. 2:2), se poate sugera că măsurarea templului şi a închinătorilor de aici este de asemenea o făgăduinţă a restaurării şi protejării. Între cea de-a şasea şi cea de-a şaptea pecete este o prezentare adăugată ca între paranteze că, în ciuda terorilor care vor însoţi a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu are un popor care va rămâne în picioare (vezi Apoc. 7; cf. cap. 6:17).
În mod asemănător paranteza de faţă, între cea de-a şasea şi cea de-a şaptea trâmbiţă poate fi văzută ca o intenţie de reasigurare că în mijlocul ororilor ce însoţesc sunatul trâmbiţelor, templul lui Dumnezeu – adică Planul de mântuire descris aici – şi adevăraţii Săi închinători sunt în siguranţă.
Restaurarea şi protejarea templului lui Dumnezeu ar părea că are şi o aplicaţie particulară în înţelegerea aprofundată a sensului slujirii lui Hristos în sanctuarul ceresc de la anul 1844 încoace.
Templul. Gr. naos (vezi cap. 3:12; 7:15; cf. cap. 11:19). După marea dezamăgire de la 22 octombrie 1844, atenţia credincioşilor adventişti a fost direcţionată asupra sanctuarului din ceruri şi a lucrării lui Hristos ca Mare Preot în acest sanctuar. Faptul că această referire nu este făcută cu privire la un templu literal poate fi dedus din realitatea că, la vremea când Ioan primea viziunile sale, templul zăcea în ruine.
Din pricina lepădării evreilor ca popor reprezentativ ales al lui Dumnezeu (vezi Mat. 21:43; vezi Vol. IV, p. 26–33), acel templu nu va mai fi niciodată refăcut ca un centru de închinare cu recunoaştere divină (vezi Eze. 40:1). Prin urmare “cei ce se închină în el” nu sunt evrei literali închinându-se în templul lor literal, ci cei care îşi îndreaptă închinarea spre templul din ceruri, acolo unde Hristos slujeşte în mijlocirea copiilor Săi (Evr. 8:1,2). Într-un sens special şi în contextul acestei profeţii măsurarea are loc într-o perioadă deosebită a istoriei bisericii.
Cei ce se închină. Adică adevăratul Israel spiritual, poporul lui Dumnezeu, în contrast cu “neamurile” (v. 2). Măsurarea închinătorilor sugerează o lucrare de judecată (vezi Ellen G.White, Material suplimentar la acest verset).
2. Curtea. În templul lui Irod, pe care Ioan îl cunoscuse bine, exista o curte interioară împărţită în Curtea femeilor, Curtea lui Israel şi Curtea preoţilor. Dincolo de acestea era o curte exterioară mare, Curtea neamurilor. O barieră – “zidul de la mijloc care-i despărţea” (Efes. 2:14) – diviza curtea exterioară de cele interioare, şi nici un om dintre neamuri nu avea voie să treacă dincolo de această barieră sub pedeapsa cu moartea (vezi Vol. V, p. 67). În lumina faptului că curtea menţionată aici este “dată Neamurilor”, s-ar părea că Ioan are în minte cu deosebire această curte mare exterioară. Curtea fusese privită ca reprezentând pământul în contrast cu “Templul lui Dumnezeu” în cer (v. 1).
Lasă. Ioan nu trebuie să măsoare pe nimeni altcineva decât pe închinătorii lui Dumnezeu, cei ce au dreptul să intre dincolo de bariera pe care doar israeliţii aveau dreptul să o treacă. Numai aceştia pot spera să fie apăraţi de judecăţile finale ce cad pe pământ.
Dată Neamurilor. Aşa cum era în realitate curtea neamurilor în templul pământesc. Aici cei dintre “Neamuri” pot fi înţeleşi ca cei ce nu sunt închinători, care nu au mărturisit că aparţin Israelului lui Dumnezeu.
Vor călca în picioare. Pasajul de faţă este o paralelă cu descrierea din Dan. 7:7,23, care prezintă o călcare în picioare făcută de către fiara a patra (vezi Dan. 7:7,8,25). Întrucât acţiunile acestei fiare sunt îndreptate în special asupra “sfinţilor Celui Prea Înalt” (Dan. 7:25), nu este lipsit de logică a considera că “Sfânta cetate” reprezintă aici poporul lui Dumnezeu.
Sfânta cetate. Adică Ierusalimul (Dan. 9:24; cf. Luca 21:20). Faptul de a da curtea exterioară neamurilor implică asuprirea Cetăţii Sfinte. Pentru o semnificaţie simbolică a Ierusalimului vezi mai sus la “vor călca în picioare”.
Patruzeci şi două de luni. Această perioadă este clar identică cu “o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” din Dan. 7:25 (vezi comentariile respective).
3. Doi martori ai mei. Au fost propuse o varietate de interpretări ale acestui simbol. Aluziile din versetele 5,6 au condus pe mulţi spre identificarea acestor martori cu Ilie şi Moise (vezi vs. 5,6), dar semificaţia acestor “doi martori” merge dincolo de aceasta. În v. 4 ei sunt identificaţi cu “doi măslini” şi “două sfeşnice”, simboluri preluate din Zah. 4:1–6,11–14. Acolo se spune despre ei că reprezintă “cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ” (v. 14).
Aşa cum ramurile de măslin sunt descrise ca furnizând ulei pentru sfeşnicele din sanctuar (v. 12), tot la fel din acestea sfinte dinaintea tronului lui Dumnezeu Duhul Sfânt este împărţit oamenilor (vezi Zah. 4:6,14; vezi COL 408; cf. TM 338). Întrucât cea mai deplină expresie a Duhului Sfânt către oameni este conţinută în Scripturile Vechiului şi Noului Testament, acestea pot fi considerate ca fiind cei doi martori (vezi GC 267; cf. Ioan 5:39). Cu privire la cuvântul lui Dumnezeu psalmistul declară: “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”; “descoperirea cuvintelor Tale dă lumină” (Ps. 119:105,130; cf. Prov.
6:23).
Să proorocească. În ciuda dominaţiei celui rău în timpul perioadei de 1260 de zile (vezi v. 2), Duhul lui Dumnezeu, cu deosebire manifestat în Scripturi, va fi cu toate acestea purtătorul mărturiei către acei oameni care-L vor primi.
Îmbrăcaţi în saci. A purta un sac era un semn obişnuit al durerii (2 Sam. 3:31) şi al penitenţei (Iona 3:6,8). Astfel Scripturile pot fi descrise ca fiind în durere într-o vreme când tradiţiile omeneşti sunt în ascendenţă (vezi Dan. 7:25).
O mie două sute şaizeci de zile. O perioadă identică cu “patruzeci şi două de luni” din v. 2 (vezi comentariile respective).
4. Doi măslini. Vezi v. 3.
Două sfeşnice. Vezi cap. 1:12, 11:3.
Stau înaintea Domnului. Vezi Zah. 4:14; Apoc. 11:3.
5. Le iese din gură. Forma singulară este folosită, fără îndoială, pentru a desemna colectiv “guri”. O astfel de folosire este obişnuită în greacă, ca de exemplu: “inimă” (Mat. 15:8; Marcu 6:52), “gură” (Mat. 15:8).
Foc. Aceasta aduce aminte de judecata lui Ilie asupra trimişilor lui Ahazia (2 Împ. 1:10,12). În ultimă instanţă, cei ce persistă în respingerea mărturiei Duhului Sfânt vor fi distruşi în iazul de foc (vezi Apoc. 20:15).
6. Putere. Gr. exousia, “autoritate”. Exousia apare de două ori în acest verset, şi în ambele ocazii este tradus cu “putere”.
Să închidă cerul. Ca şi în v. 5, aceasta pare o aluzie la Ilie, care a prezis că nu va fi ploaie în Israel “în anii aceştia … decât după cuvântul meu” (1 Împ. 17:1), sau, după cum spune Luca, “trei ani şi şase luni” (Luca 4:25; cf. Iac. 5:17).
Apele în sânge. Aluziile precedente cu privire la aceşti doi martori aduceau aminte de Ilie (vezi cele de mai sus la v. 5); aceasta apare ca indicând spre Moise şi prima plagă căzută asupra Egiptului (Exod. 7:19–21).
Orice fel de urgie. Aceşti doi martori au nu doar puterea de a aduce asupra duşmanilor lor aceeaşi plagă ce a căzut prima oară asupra Egiptului, ci autoritatea de a aduce orice fel de plagă.
7. Când îşi vor isprăvi. Adică la sfârşitul celor 1260 de zile (vezi Apoc. 11:3; vezi Dan. 7:25).
Fiara. Gr. to theµrion, “fiara sălbatică”. Până la acest moment Ioan nu a menţionat nici o “fiară” (theµrion). Totuşi expresia “fiara” (cu articol hotărât) pare să implice că cititorul va înţelege despre ce fiară este vorba. Două interpretări ale acestui simbol au fost exprimate.
Comentatorii care susţin că expresia “fiara” implică o identificare anterioară, negăsind nici o astfel de interpretare în Apocalipsa se îndreaptă spre cartea lui Daniel, unde fiara prin excelenţă este cea de-a patra fiară din Dan. 7. Mai mult decât atât, ei scot în evidenţă faptul că acea fiară iese din mare, iar cea din pasajul de faţă “se ridică din Adânc” [abussos] care în Vechiul Testament are o definire asociată cu marea (vezi Apoc. 9:1). Conform acestui punct de vedere puterea simbolizată de cea de-a patra fiară din Daniel, şi în mod special în faza ei finală, va fi puterea care va omorî pe cei doi martori.
Alţi comentatori identifică această fiară ca fiind o putere ce caută să distrugă Scripturile (simbolizate de cei doi martori) la sfârşitul perioadei de 1260 de zile, în anul 1798 (vezi Dan. 7:25). Întrucât ateismul era cu deosebire popular în Franţa la acea vreme, iar spiritul antireligios al vremii milita natural împotriva folosirii Scripturii şi a credinţei în ea, prima republică franceză a fost identificată cu fiara din pasajul de faţă. Adventiştii de ziua a şaptea au susţinut în general cel de-al doilea punct de vedere.
Adânc. Gr. abussos (vezi cap. 9:1; cf. cele de mai sus la “fiara”). În ceea ce priveşte Franţa, menţiunea că fiara se ridică din Adânc a fost înţeleasă ca indicând faptul că naţiunea nu are nici o temelie – era o putere ateistă. O nouă formă de manifestare a puterii satanice în sine (vezi GC 269).
Îi va omorî. Adică va încerca să distrugă Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a vedea modul în care Franţa a făcut război religiei vezi v. 9.
8. Trupurile. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) este împărţită între această redare şi cea de singular “trupul”. În orice caz, forma singulară poate fi folosită colectiv ca şi în cazul cuvântului “gură” din v. 5 (vezi comentariile respective).
Vor zăcea. A lăsa un trup mort neîngropat a fost întotdeauna considerat drept o insultă revoltătoare (cf. Ps. 79:2,3). Vezi Apoc. 11:9.
Cetăţii celei mari. Faptul că despre această cetate se spune că acolo “a fost răstignit şi Domnul lor“ ar părea că o identifică cu Ierusalimul, “sfânta cetate” din v. 2. În orice caz, mulţi comentatori au înţeles simbolic expresia “unde a fost răstignit şi Domnul lor“, aşa cum, fără îndoială, ar trebui înţeles şi numele Sodoma şi Egipt. Prin urmare ei identifică “cetatea cea mare” ca fiind Franţa, care, spre sfârşitul perioadei de 1260 de ani, manifesta caracteristicile simbolizate de aceste expresii. Vorbind la modul general, adventiştii de ziua a şaptea susţin ultimul
punct de vedere.
Înţeles duhovnicesc. Gr. pneumatikoµs, adică nu literal, ci printr-o mod de exprimare spiritual (cf. Isa. 1:10).
Sodoma. Sodoma este simbolul degradării morale (Eze. 16:46–55). Aceasta era situaţia Franţei în timpul Revoluţiei franceze.
Egipt. Această ţară a fost cunoscută pentru refuzul acceptării existenţei adevăratului Dumnezeu şi pentru sfidarea poruncilor lui Dumnezeu. Faraonul a spus: “Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui …? Eu nu cunosc pe Domnul” (Exod. 5:2). Aceste atitudini erau caracteristice conducătorilor revoluţiei din Franţa.
Răstignit. Adică în persoana urmaşilor Săi, mulţi dintre ei pierind în persecuţiile din Franţa.
9. Oameni din orice norod. Alte naţiuni. Acestea vor vedea războiul dus de Franţa împotriva Bibliei.
Trei zile şi jumătate. În armonie cu principiul interpretării profetice, conform căruia o zi reprezintă un an, “trei zile şi jumătate” ar fi echivalent cu trei ani şi jumătate. Adventiştii de ziua a şaptea, care în general înţeleg fiara din v. 7 ca reprezentând prima republică franceză (1792-1804), în special în termenii înclinaţiei ei antireligioase, găsesc această profeţie împlinită în timpul scurtei perioade din istoria Revoluţiei franceze când ateismul se afla în culmea ascensiunii sale. Această perioadă poate fi trasată de la 10 noiembrie 1793, când un decret emis la Paris marca abolirea religiei, până la 17 iunie 1797, când se susţine că guvernul francez a înlăturat restricţiile împotriva practicării religiei.
Asemeni altor părţi din Apocalipsa, chestiunea celor “trei zile şi jumătate” a fost o ocazie pentru apariţia unor diferenţe considerabile în punctele de vedere ale comentatorilor. Acest lucru este adevărat nu doar din pricina unor anumite probleme ale simbolismului în sine, dar şi a dificultăţii de a fixa anumite date precise în istoria agitatei perioade a Revoluţiei franceze. Din fericire, în orice caz, locaţia exactă a acestei perioade nu este vitală pentru o înţelegere globală a marilor perioade profetice din Biblie sau pentru o înţelegere a temei centrale a profeţiei din care face parte.
10. Locuitorii de pe pământ. Vezi cap. 3:10.
Se vor bucura. Gr. euphrainoµ, “a se bucura”, “a face vesel”. Euphrainoµ este tradus “veseleşte-te” în Luca 12:19. Acum fiind eliberaţi de chin, adică de mărturia celor doi martori care aducea condamnare (convingere), cei răi îşi liniştesc conştiinţele complăcându-se în veselie.
Trimite daruri. Un semn al bucuriei (vezi Est. 9:22).
Chinuiseră. Prin puterea de condamnare (convingere) a proorociei (vezi v. 3). Sunt puţine chinuri mai mari decât cel al unei conştiinţe vinovate. Atunci când adevărul şi neprihănirea sunt prezentate constant înaintea păcătosului încăpăţânat, adesea devin intolerabile acestuia.
11. După cele trei zile şi jumătate. Adică la sfârşitul perioadei în care trupurile martorilor au zăcut neîngropate şi expuse privirii publice (vezi v. 9).
Duhul de viaţă. Adică un duh care este viaţă. Expresia greacă folosită aici apare în textul Septuagintei pentru a traduce ebraicul ruach chayyim, “suflare de viaţă” (Gen. 6:17; Gen. 7:15). Evreii puneau practic egal intre suflare şi viaţă. Ca atare, a spune că suflarea de viaţă a intrat în om însemna a spune că a primit viaţă (vezi Gen. 2:7).
De la Dumnezeu. Dumnezeu, Dătătorul oricărei vieţi, înviază pe martorii Săi credincioşi.
S-au ridicat în picioare. Compară cu 2 Împ. 13:21; Eze. 37:10.
O mare frică a apucat. O conştiinţă vinovată, care i-a chinuit pe cei răi în timpul proorociei celor doi martori (vezi v. 10), se afirmă încă o dată. Cei care s-au bucurat de moartea martorilor stau acum înspăimântaţi privind miracolul învierii acestor martori.
12. Din cer un glas. Vorbitorul nu este identificat, dar probabil că este Dumnezeu.
Suiţi-vă aici. Aceşti doi martori nu sunt doar înviaţi de Dumnezeu, li se spune chiar să intre în cer. Astfel, în timp ce “vrăjmaşii lor” îi văd, ei sunt refăcuţi complet după toate terorile suferite, iar adevărul proorociei pe care au proclamat-o cu succes este demonstrat tuturor. Vocea lui Dumnezeu le-a spus bun venit în ceruri, chiar înaintea ochilor celor ce căutau să îi distrugă.
Această înălţare a martorilor a fost înţeleasă ca simbolizând remarcabila popularitate de care s-au bucurat Scripturile încă de la începutul secolului al XIX-lea. Curând după Revoluţia franceză au fost înfiinţate diferite Societăţi biblice naţionale. De remarcat cu deosebire între acestea erau Societatea biblică pentru Britania şi străinătate, fondată în 1804, şi Societatea biblică americană organizată în 1816. Aceste societăţi, alături de altele, au răspândit părţi din Scriptură în mai mult de 1.500 de limbi. Astfel, în ultimul secol şi jumătate, Biblia, în loc de a fi aruncată în desuetudine ca şi călăuză spirituală, a ajuns să se bucure de cea mai largă circulaţie a sa.
S-au suit într-un nor. Atunci când Isus Şi-a părăsit ucenicii, “un nor L-a ascuns din ochii lor” (Faptele Ap. 1:9). Asemeni Lui, cei doi martori sunt purtaţi la ceruri într-un nor. Simbolul descrie foarte potrivit ascensiunea Scripturilor în perioada următoare zdrobirii de care au avut parte în Franţa (vezi Apoc. 11:9; cf. Dan. 4:22).
Vrăjmaşii lor i-au văzut. Vezi cele de mai sus la “suiţi-vă aici”.
13. Un mare cutremur de pământ. Simbolul cutremurului este folosit repetat în Scriptură pentru a descrie tulburarea şi răsturnarea lumii imediat înainte de cea de-a doua venire (vezi Mar. 13:8; Apoc. 16:18). Aplicând profeţia la Franţa, comentatorii văd în acest cutremur o imagine a răsturnării care a cutremurat naţiunea spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
A zecea parte. Acesta nu este cutremurul final, căci numai o parte din cetate (vezi vs. 2,8) se prăbuşeşte la acest moment (cf. cap. 16:18). Acest cutremur semnifică o judecată temporară care sperie aducându-i în umilinţă pe unii dintre cei ce au lăudat moartea martorilor. Unii aplică expresia “a zecea parte din cetate” întregii naţiuni franceze pe baza faptului că regatul Franţei a fost unul dintre cei “zece impăraţi” care urmau să apară din prăbuşirea Imperiului Roman (Dan. 7:24). Alţii identifică cetatea cu Roma papală, Franţa fiind una din cele zece diviziuni ale sale.
Şapte mii. Comparativ se înţelege un număr mic de persoane, dar de ajuns pentru a aduce pe supravieţuitori la recunoaşterea autorităţii lui Dumnezeu, pe ai Cărui martori i-au dispreţuit.
De oameni. Gr. onomata anthroµpoµn, literal, “nume de oameni”. Unii iau cuvântul onomata, “nume”, aici în sensul de “persoane” (vezi Faptele Ap. 3:16). Alţii aplică onomata la titluri, slujbe, ordine ce au fost suprimate în timpul Revoluţiei franceze.
Dumnezeului cerului. Acest titlu apare frecvent în Daniel (vezi Dan. 2:18,19,37,44, cf. Ezra 5:11,12; 6:9; 7:12).
14. A doua nenorocire. Adică judecăţile de sub cea de-a şasea trâmbiţă, care s-a sfârşit în 1840 (vezi cap. 8:13; cf. cap. 9:12; vezi Note adiţionale la capitolul 9).
A treia nenorocire. Adică evenimentele descrise sub cea de-a şaptea trâmbiţă (vs. 15–19).
15. Îngerul al şaptelea. Acesta marchează începutul celui de-al treilea vai (vezi v. 14) şi sfârşitul parantezei între cea de-a şasea şi cea de-a şaptea trâmbiţă (cap. 10:1 la 11:14; vezi cap. 11:1). Adventiştii de ziua a şaptea datează începutul acestuia la 1844 (vezi v. 19).
Glasuri puternice. Acestea erau probabil cele ale oştirilor din cer (cf. cap. 5:11,12). În mod asemănător, la cea de-a şaptea plagă, un glas puternic este auzit din templul din ceruri (cap. 16:17).
Împărăţia. Hristos primeşte împărăţia cu puţin timp înainte de întoarcerea Sa pe pământ (vezi Dan. 7:14). La momentul venirii sale toată opoziţia pământeană este zdrobită (vezi Apoc. 17:14).
Hristosului Său. Adică a Unsului Său (vezi Ps. 2:2). Oştirile cerului, care ele însele nu au primit mântuire prin Hristos, se referă la El ca fiind “Hristosul Său [al lui Dumnezeu]” probabil pentru că titlul “Hristos” se referă cu particularitate la cea de-a doua persoană a Dumnezeirii în funcţia Sa de Cel Uns pentru lucrarea de răscumpărare.
El va împărăţi în vecii vecilor. Vezi Dan. 2:44; 7:14, 27; Luca 1:33.
16. Cei douăzeci şi patru de bătrâni. Vezi cap. 4.
S-au aruncat cu feţele la pământ. Compară cu cap. 4:10.
17. Doamne, Dumnezeule, Atotputernice. Vezi cap. 1:8. Un titlu potrivit cu particularitate pentru Dumnezeu ca biruitor.
Care eşti. Vezi cap. 1:4.
Care erai. Vezi cap. 1:4.
Şi care vii. Indicaţia textuală (cap. 1:3) atestă omisiunea acestor cuvinte. Ele sunt probabil omise din formula completă a capitolului 1:4 pentru că aici lauda bătrânilor se concentrează asupra poziţiei lui Dumnezeu din trecut şi din prezent mai degrabă decât cea din viitor.
Ai pus mâna … să împărăţeşti. Domnia biruitoare începe cu afirmarea omnipotenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost întotdeauna Atotputernic, iar domnia păcatului a fost îngăduită doar prin permisiunea Sa, pentru ca adevărata natură a răului să fie descoperită fiinţelor create. Când acest scop a fost împlinit atunci El a luat “puterea cea mare” şi a început încă o dată să domnească în supremaţie. Vezi 1 Cor. 15:24–28.
18. Neamurile se mâniaseră. Compară cu Ps. 2:1. Aceasta va fi starea naţiunilor înainte de venirea lui Hristos. Ele se vor uni pentru ca împreună să se opună lucrării şi poporului lui Hristos (vezi Apoc. 13:12; 14:8).
Mânia. Mânia lui Dumnezeu este adunată în cele şapte plăgi de pe urmă (cap. 15:1). Lucrarea opoziţiei împotriva lui Hristos este adusă la un sfârşit de aceste plăgi.
Vremea. Gr. kairos, un timp special cu un scop precis (vezi cap. 1:3). Aceasta este o vreme a judecăţii, atât pentru răsplată cât şi pentru distrugere.
Să judeci. Menţiunea deopotrivă a răsplătirii şi a distrugerii indică faptul că Ioan vorbeşte despre judecata finală, care are loc după mileniu (cap. 20:12–15).
Să răsplăteşti. Vezi Mat. 5:12; 6:1; 1 Cor. 3:8; Apoc. 22:12. Din moment ce evenimentele enumerate sunt succesive (vezi EW 36), răsplata de care se vorbeşte aici este cea a moştenirii noului pământ la sfârşitul mileniului.
Prooroci. Slujitorii speciali ai lui Dumnezeu, care vorbesc pentru El. Oamenii din această clasă au purtat grele responsabilităţi şi adesea au suferit cel mai crunt pentru Domnul lor.
Sfinţi. Membrii corpului lui Hristos sunt caracterizaţi prin puritatea vieţilor lor.
Cei ce se tem. Gr. hoi phoboumenoi, o expresie folosită în Faptele Apostolilor pentru cei care, deşi nu erau pe deplin prozeliţi ai Israelului, cu toate acestea slujeau adevăratului Dumnezeu (vezi Faptele Ap. 10:2). Dacă acelaşi sens general este intenţionat şi aici, această a treia clasă care îşi primeşte răsplata în judecată poate fi înţeleasă ca fiind formată din cei care nu L-au cunoscut pe deplin pe Hristos şi calea Sa, dar care au trăit în deplinătatea luminii care a ajuns până la ei. Pentru că ei s-au temut de Numele lui Dumnezeu, aşa cum le-a fost descoperit, şi ei primesc o răsplată (vezi DA 638). Pe de altă parte, expresia hoi phoboumenoi poate fi simplu în apoziţie cu cuvântul tradus “sfinţi”. Atunci pasajul ar fi redat “sfinţi, chiar aceia ce se tem de Numele Tău”.
Mici şi mari. Statutul lumesc este lipsit de orice importanţă în judecata finală.
Să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc. Soarta celor răi, care au distrus pământul – fizic, dar şi spiritual – este izbitor de bine desemnată. Ei înşişi sunt distruşi.
19. Templul. Înaintea lui Ioan se deschide o viziune a templului lui Dumnezeu din ceruri, cu “chivotul legământului Său” fiind centrul viziunii. În sanctuarul tipic, care era făcut “după chipul adevăratului locaş de închinare” (Evr. 9:24) din cer, chivotul era aşezat în Sfânta Sfintelor, care era centrul slujirii din Ziua Ispăşirii – o zi tipică a judecăţii. În strânsă legătură cu începutul trâmbiţei a şaptea Ioan vede templul în cer şi în mod cu totul special “chivotul legământului Său”. Acest lucru indică faptul că a doua şi ultima parte a slujirii lui Hristos din cer, ca răspuns la
Ziua Ispăşirii tipică, s-a deschis. Alte texte din Scriptură descriu această fază finală a lucrării lui Hristos ca începând în anul 1844 (vezi Dan. 8:14). Ca atare adventiştii de ziua a şaptea plasează începutul celei de-a şaptea trâmbiţe în acel an.
Chivotul legământului Său. Chivotul din sanctuarul tipic era depozitarul celor Zece Porunci, legea morală de neschimbat a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii din toate timpurile. Nici un credincios în Dumnezeu din perioadele ebraice nu se putea gândi la chivot fără a deveni imediat conştient de cele Zece Porunci. Viziunea lui Ioan despre chivot apără elocvent ideea că în ultimele zile ale pământului marea lege morală a lui Dumnezeu va fi în centrul gândirii şi al vieţii celor ce vor căuta să Îi servească lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (vezi cap. 12:17; 14:12; cf. GC 433).
Fulgere, glasuri, tunete. La fel ca sub plaga a şaptea (cap. 16:18).
Un cutremur. La fel ca sub plaga a şaptea (cap. 16:18,19, cf. cap. 11:13).
Grindină mare. La fel ca sub plaga a şaptea (cap. 16:21).
Apocalipsa capitolul 10
1. Am văzut.Vezi cap. 1:1; 4:1. Capitolele 10:1 la 11:14 constituie o paranteză între cea de-a şasea şi a şaptea trâmbiţă. Această paranteză este similară celei din capitolul 7 care intervine între cea de-a şasea şi a şaptea pecete.
Un alt înger puternic. Acesta este deci un altul, diferit de îngerii prezentaţi mai devreme. Este evident diferit de îngerii care ţin cele patru vânturi (cap. 7:1), de cei care au cele şapte trâmbiţe (cap. 8:2), de îngerul de la altar (cap. 8:3), şi de cei de la râul Eufrat (cap. 9:14). Acest înger poate fi identificat cu Hristos (vezi Ellen G.White, Material suplimentar la cap. 10:1–11). Aici, ca Domn al istoriei, face proclamaţia din v. 6.
Se pogora din cer. Deşi punctul de maximă concentrare al viziunii este acum o fiinţă cerească, scena este încă pământul.
Învăluit. Gr. periballoµ, “a împrăştia”, “a înveli”, “a îmbrăca”. Îngerul este văzut invăluit într-un nor. Scripturile asociază adesea norii cu apariţia lui Hristos (vezi Dan. 7:13; Faptele Ap. 1:9; Apoc. 1:7; 14:14; cf. Ps. 104:3; 1 Tes. 4:17).
Curcubeul. Compară cu Apoc. 4:3; Eze. 1:26–28. Faţa îngerului, ce “era ca soarele” strălucind prin norul în care este învăluit, poate fi văzută ca motiv al apariţiei curcubeului. Compară cu Gen. 1:12,13.
Era ca soarele. Compară cu descrierea lui Hristos din cap. 1:16.
Picioarele. A compara picioarele cu nişte stâlpi pare nepotrivit, dar cuvântul “picioare” (podes) este folosit aici fără îndoială în sensul extremităţilor inferioare, cu referire la labele picioarelor ce sunt asemănate cu nişte stâlpi de foc ( cf. Cânt. 5:15; cf. Eze. 1:7).
Stâlpi de foc. Compară cu descrierea picioarelor lui Hristos din cap. 1:15.
2. În mână. Compară cu simbolismul din Eze. 2:9.
O cărticică. Gr. biblaridion, “un sul mic”. În Noul Testament biblaridion apare doar în acest capitol. În contrast cu cartea (biblion) din mâna lui Dumnezeu din cap. 5:1, această cărticică este semnificativ mai mică. Compară cu simbolismul din Eze. 2:9.
Deschisă. Textul grecesc implică ideea că această carte a fost deschisă şi este încă deschisă. În contrast, cartea anterioară era pecetluită cu şapte peceţi (cap. 5:1). Lui Daniel i s-a spus: “ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului” (cap. 12:4). Acest îndemn se aplică cu deosebire acelor părţi din profeţiile lui Daniel care au legătură cu ultimele zile (vezi cap. 12:4) şi fără îndoială cu elementul temporal al celor 2300 de zile (cap. 8:14) relaţionat cu predicarea primei, celei de-a doua şi celei de-a treia solii îngereşti (Apoc. 14:6–12). Întrucât solia acestui înger are de-a face cu timpul, şi este de presupus că cu evenimentele timpului sfârşitului, atunci când cartea lui Daniel urmează să fie deschisă (Dan. 12:4), pare rezonabil să concluzionăm că această cărticică din mâna îngerului era cartea lui Daniel.
Odată cu prezentarea înaintea lui Ioan a acestei cărticele deschise, porţiunile pecetluite din profeţia lui Daniel sunt descoperite. Elementul temporal, indicând spre sfârşitul profeţiei celor 2300 de zile, este clarificat. Prin urmare capitolul de faţă se concentrează asupra timpului când proclamaţia din vs. 6,7 a fost făcută, adică în timpul anilor 1840-1844 (vezi v. 6; vezi Ellen G.White, Material suplimentar la cap. 10:1–11).
Pe mare … pe pământ. Marea şi pământul sunt folosite repetat pentru a desemna lumea ca întreg (vezi Exod. 20:4,11; Ps. 69:34). Faptul că îngerul stă atât pe mare cât şi pe pământ implică universalitatea proclamării soliei sale, şi de asemenea puterea şi autoritatea sa asupra
lumii.
3. Glas tare. Compară cu cap. 1:10; 5:2; 6:10; 7:2.
Cum răcneşte un leu. Sunt accentuate numai profunzimea şi răsunetul vocii îngerului. Ceea ce spune nu este menţionat.
Şapte tunete. Încă una din diferitele serii de câte şapte elemente ce caracterizează Apocalipsa. (vezi cap. 1:11).
4. Eram gata să mă apuc să scriu. Ioan înţelege vocile celor şapte tunete şi este gata că noteze solia lor. Pasajul de faţă indică faptul că Ioan a înregistrat viziunile Apocalipsei aşa cum i-au fost arătate, şi nu la o dată ulterioară.
Pecetluieşte. Asemeni lui Daniel, cu mult mai înainte, Ioan trebuie să “pecetluiască” descoperirea ce i s-a făcut (vezi Dan. 12:4). Pavel, de asemenea, în viziune a auzit “cuvinte care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Cor. 12:4). Evident, soliile celor şapte tunete nu erau o descoperire pentru oamenii din vremea lui Ioan. Ele descopereau fără îndoială detalii ale soliilor ce urmau să fie proclamate “la vremea sfârşitului” (Dan. 12:4; cf. Apoc. 10:2). Astfel ele pot fi înţelese ca o descriere a evenimentelor care vor avea loc în legătură cu proclamarea primei şi celei de-a doua solii îngereşti (cap. 14:6–8; vezi Ellen G.White, Material suplimentar la cap.10:1–11).
5. Şi-a ridicat mâna dreaptă. Un gest caracteristic al rostirii unui jurământ, în vremurile antice ca şi în cele de astăzi (vezi Gen. 14:22,23; Deut. 32:40; Eze. 20:15; Dan. 12:7).
6. Este viu. Compară cu cap. 1:18; 4:9; 15:7.
Care a făcut. Compară cu Exod. 20:11; Ps. 146:6. Nici un alt jurământ mai solemn decât acesta nu putea fi făcut (vezi Evr. 6:13). Jurând pe Cel ce este Creatorul, îngerul, care este Hristos (vezi Apoc. 10:1), jură pe Sine Însuşi.
Nu va mai fi nici o zăbavă. Gr. chronos ouketi estai, “timp nu va mai fi”. Această declaraţie obscură a fost interpretată în diferite moduri. Mulţi comentatori au înţeles-o ca marcând sfârşitul timpului, aşa cum este el, şi începutul veşniciei. Alţii au luat cuvântul “timp” (greceşte chronos, în româneşte “zăbavă”) în sensul timpului care se scurge înainte de evenimentele finale ale istoriei, şi astfel au tradus “nu va mai fi nici o zăbavă”.
Adventiştii de ziua a şaptea au înţeles în general aceste cuvinte ca descriind în mod special solia proclamată între anii 1840–1844 de către William Miller şi alţii în legătură cu încheierea profeţiei celor 2300 de zile. Ei au înţeles “timpul” (chronos) ca fiind timp profetic, iar sfârşitul acestuia semnificând încheierea celei mai lungi profeţii temporale, aceea a celor 2300 de zile din Dan. 8:14. După aceasta nu va mai fi nici o altă solie referitoare la un timp definit. Nici o profeţie temporală nu se întinde dincolo de anul 1844.
7. Zilele. Unii comentatori au luat “zilele” de aici drept ani-zile profetici. Dacă acestea trebuie înţelese ca zile sau ca ani pare să nu facă vreo diferenţă, căci expresia în sine este generală, şi venind după declaraţia din v. 6 ele nu pot specifica o perioadă de timp măsurabilă (vezi v. 6).
Sensul pasajului este acela că la vremea celei de-a şaptea trâmbiţe taina lui Dumnezeu va fi împlinită. În planul lui Dumnezeu acest eveniment trebuia să urmeze proclamaţiei că “nu va mai fi nici o zăbavă” (v. 6). Compară cu declaraţia de sub cea de-a şaptea plagă: “S-a isprăvit”
(cap. 16:17).
Îngerul al şaptelea. Vezi cap. 11:15–19 pentru evenimente.
Va suna. Trâmbiţa a şaptea marchează un punct culminant în marea luptă dintre Hristos şi Satana aşa cum este descoperit de proclamarea vocilor din ceruri la acel moment (cap. 11:15).
Se va sfârşi. Vezi cap. 11:15.
Taina lui Dumnezeu. Pentru comentarii asupra cuvântului “taină” vezi Apoc. 1:20; cf. Rom. 11:25. Isus a folosit o expresie similară: “taina Împărăţiei lui Dumnezeu” (Mar. 4:11), iar Pavel vorbeşte despre “taina lui Dumnezeu” (Col. 2:2) şi “taina lui Hristos” (Col. 4:3). Taina lui Dumnezeu, cea pe care o descoperă copiilor Săi, este planul Său pentru ei – Planul de mântuire. Compară cu 1 Tim. 3:16; 6T 19.
Robilor Săi proorocilor. Declaraţia şi expunerea tainei lui Dumnezeu (vezi cele de mai sus la “taina lui Dumnezeu”) au fost întotdeauna sarcina robilor Săi proorocii în soliile lor către oameni (vezi Rom. 3:21).
8. Glasul. Fără îndoială este aceeaşi voce care i-a interzis lui Ioan să scrie cele ce fuseseră declarate de către cele şapte tunete (v. 4), aşa cum este arătat de repetiţia expresiei “din cer” şi a adverbului “din nou”.
Du-te şi ia. Ioan este chemat să ia parte la acţiunea din viziune.
Cărticica. Vezi v. 2.
Deschisă. Vezi v. 2.
Din mâna. Vezi v. 2.
Pe mare şi pe pământ. Vezi v. 2.
9. I-am cerut. Ioan este pus în situaţia de a-şi exprima dorinţa de a avea cărticica. El joacă rolul celor care au proclamat solia adventă a anilor 1840–1844. Deşi greşiţi în aşteptarea revenirii lui Hristos în anul 1844 ei au fost, fără îndoială, conduşi de Dumnezeu şi au găsit solia apropiatei reveniri drept scumpă sufletelor lor. Calcularea elementului temporal al profeţiei din Dan. 8:14 a fost corectă (vezi comentariile respective), dar au greşit în ceea ce privea natura evenimentului ce urma să aibă loc la sfârşitul celor 2300 de zile.
Mănânc-o. Compară cu simbolismul din Eze. 3:1 ( cf. Ier. 15:16). Gestul de a mânca cărticica poate fi văzut ca o figură de stil pentru înţelegerea deplină a soliei conţinută în micul sul. Experienţa lui Ioan din Apoc. 10:10 este o descriere adecvată pentru cea a credincioşilor adventului pe măsură ce înţelegeau tot mai mult sensul celei de-a treia solii îngereşti (cap. 14:6–12) în legătură cu adevărata împlinire a profeţiei celor 2300 de zile.
Îţi va amărî pântecele. Vezi v. 10. Ordinea elementelor din vs. 9,10 este o formă familiară a paralelismului ebraic (vezi cap. 1:2; 9:17). “Îţi va amărî pântecele …” “În gura ta va fi dulce ca mierea …” “În gura mea a fost dulce ca mierea …” “Mi s-a umplut pântecele de amărăciune”. În gura ta va fi dulce ca mierea. Vezi v. 10.
10. Dulce ca mierea. Compară cu Eze. 3:3. Ca şi în experienţa lui Ezechiel, soliile lui Dumnezeu pentru robii săi au fost adesea un amestec de dulceaţă şi amărăciune, căci prin ele profeţii lui Dumnezeu au experimentat deopotrivă extazul viziunii divine şi amărăciunea ducerii soliilor de mustrare către oameni.
Într-un sens particular experienţa pe care a avut-o Ioan în viziune poate fi văzută ca tipică pentru cea a credincioşilor adventului de la anii 1840–1844. Atunci când aceşti credincioşi au auzit pentru prima oară solia iminentei reveniri a lui Hristos, pentru ei a fost “dulce ca mierea”. Dar când Hristos nu a venit aşa cum L-au aşteptat, experienţa lor a fost cu adevărat amară. Compară cu v. 9.
S-a umplut pântecele de amărăciune. Vezi cele de mai sus la “dulce ca mierea”.
11. Mi-au zis. Hristos, “îngerul” din vs. 1,9 (în engleză este la singular “mi-a zis”).
Trebuie să prooroceşti din nou. Compară cu Eze. 3:1,4. Deşi mâncarea acelei cărticele de către Ioan s-a sfârşit cu amărăciune, cuvintele reasiguratoare ale lui Hristos către profet sunt acelea că va trebui acum să proorocească din nou. Cuvântul tradus prin “trebuie” este pus într-o poziţie accentuată în greacă. Ioan, ca reprezentant al credincioşilor adventului după dezamăgire, este pus sub puternica însărcinare de a duce o solie suplimentară. O mare lucrare rămâne de făcut. Ei trebuie să meargă mai departe şi să proclame solia celui de-al treilea înger din Apoc. 14:9–12.
Cu privire. Sau “despre“, (în engleză “înaintea”). Ambele sensuri se potrivesc contextului. Soliile vor fi atât “înaintea” cât şi “cu privire la multe noroade”.
Multe noroade. Pe măsură ce o înţelegere deplină a celei de-a treia solii îngereşti a fost asimilată de către credincioşii adventului, ei au ajuns să-şi dea seama că era o solie pentru lume, care trebuie proclamată “cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi”. Această convingere a dus la apariţia unuia dintre cele mai larg răspândite programe de evanghelizare mondială pe care le-a văzut istoria creştină, căci adventiştii de ziua a şaptea au pornit să proclame către “noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (cap. 14:6) solia încredinţată lor.
Apocalipsa capitolul 9
1. Îngerul al cincilea. Trâmbiţa a cincea este discutată în vs. 1–12. Această trâmbiţă este primul “vai” (vezi cap. 8:13; cf. cap. 9:12,13).
O stea care căzuse. Steaua descrisă aici nu este văzută căzând, asemeni celei de sub trâmbiţa a treia (cap. 8:10), ci este arătată ca fiind deja căzută pe pământ.
Este interesant de notat, în trecere, că simbolul unei stele căzătoare apare şi în literatura ebraică apocaliptică pentru a-l descrie pe Satana ca o stea căzută din ceruri (Enoh 88:1; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 251).
I s-a dat. Aceasta implică faptul că puterea reprezentată de cheie nu era intrinsecă, ci îi fusese acordată de o putere mai mare.
Cheia. Posesiunea cheii implică puterea de a deschide şi de a închide (vezi Apoc. 3:7; cf. Mat. 16:19).
Un număr de comentatori au identificat cea de-a cincea şi cea de-a şasea trâmbiţă cu ravagiile sarazinilor şi turcilor. Ei arată spre războaiele între perşi sub Khosrau al II-lea (590–628 d.Hr.) şi romani sub Heraclius I (610–641) ca slăbind puterea acestor două imperii şi pregătind astfel calea pentru cucerirea musulmană. Cheia, sugerează ei, este căderea lui Khosrau, a cărui înlăturare şi ucidere din anul 628 d.Hr., au marcat sfârşitul Imperiului Persan ca putere efectivă şi au deschis calea înaintării forţelor arabe.
Fântânii Adâncului. Gr. phrear teµs abussou, “fântâna [locului] fără fund” sau “fântâna abisului”. Cuvântul abussos este deseori folosit în Septuaginta pentru a traduce ebraicul tehom (vezi Gen. 1:2, unde abussos reprezintă oceanul preistoric). În Iov 41:31 reprezintă marea în general, iar în Ps. 71:20, adâncurile pământului. Abussos este şi sălaşul leviatanului.
Astfel textul Septuagintei pentru Iov 41:22,23,25 (vs. 31,32,34 ale textului masoretic, şi al versiunii Cornilescu) redă, “El [leviatanul] face adâncul [abussos] să clocotească ca un cazan de aramă; şi priveşte marea ca pe un vas cu mir, partea cea mai de jos a adâncului ca roabă: el cunoaşte adâncul ca fiind domeniul lui. … El se uită la orice lucru înălţat: şi el este împăratul tuturor celor ce se află în ape” (traducerea engleză în ediţia Bagster a Septuagintei). În ceea ce îi priveşte pe arabi, fântâna adâncului poate fi văzută ca reprezentând vastele întinderi ale deşerturilor arabe de unde au ieşit aceşti urmaşi ai lui Mahomed pentru a-şi răspândi stăpânirea pe largi teritorii.
2. Fântâna Adâncului. Vezi v. 1.
Întunecat. Compară cu cap. 6:12. Întunericul este dealtfel o caracteristică a celei de-a cincea plăgi (cap. 16:10). În ceea ce îi priveşte pe musulmani, întunecarea soarelui poate fi privită ca fiind o întunecare a soarelui creştinismului. Acesta a fost efectul răspândirii religiei islamului.
3. Lăcuste. Această pedeapsă aduce aminte de lăcustele care au umplut Egiptul (Exod. 10:13–15). Foarte timpuriu, în secolul al VIII-lea d.Hr., un călugăr spaniol, Beatus, se spune că ar fi identificat acest simbol al lăcustelor cu arabii musulmani, care în timpul său tocmai invadaseră Africa de nord, Orientul apropiat şi Spania. De la el încoace mulţi comentatori au fost menţionaţi ca având o identificare similară.
Scorpiile. Lăcustele obişnuite nu atacă fiinţele umane, dar aceste lăcuste sunt descrise ca având veninul scorpionilor. Scorpionii sunt descrişi ca fiind ostili oamenilor (vezi Eze. 2:6; Luca 10:19; 11:12).
4. Să nu vatăme. Lăcustele distrug vegetaţia, şi nu oameni. Dar acestor lăcuste li s-a poruncit să nu rănească nici o plantă. Atacurile lor trebuie direcţionate numai împotriva oamenilor necredincioşi.
Cei ce identifică simbolul lăcustelor cu sarazinii au sugerat că această oprire reflectă politica cuceritorilor arabi de a nu distruge proprietăţi fără chibzuinţă sau să ucidă creştini sau evrei atâta timp cât ei se vor supune plăţii unui tribut. Cu privire la o anumită clasă de oameni, se spune despre Abu-becr, succesorul lui Mahomed, că ar fi ordonat soldaţilor săi: “‘Veţi găsi un alt neam de oameni care aparţin sinagogii Satanei, care şi-au ras cununi pe capete; asiguraţi-vă că le-aţi spintecat capetele, şi nu le acordaţi nici o îndurare până când fie se întorc la mahomedanism, fie plătesc tribut’” (citat în Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, J. B. Bury, ed., vol. 5, p. 416). Această grupare de oameni nu a fost identificată cu certitudine.
Când este aplicată la arabii musulmani această restricţie poate fi văzută ca reprezentând politica lor de a permite celui cucerit să trăiască. Această conduită a fost adoptată pentru ca cuceritul să îl sprijinească pe cuceritor în viitoarele lui cuceriri.
Pe frunte. Vezi Eze. 9:4; Apoc. 7:3.
N-au pe frunte pecetea. Unii au sugerat că, întrucât păstrarea sabatului este în ultimă instanţă semnul exterior al lucrării de sigilare a Duhului Sfânt (vezi Eze. 9:4), cei atacaţi de “lăcuste” aici sunt cei ce nu ţin adevăratul sabat.
5. Nu să-i omoare. Pedeapsa adusă de lăcuste este durerea, nu moartea.
Cinci luni. Pentru o discuţie asupra acestei perioade vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului.
Scorpiei. Vezi v. 3. Înţepătura unui scorpion poate fi foarte dureroasă, dar este rareori mortală pentru om.
6. Vor căuta moartea. Compară atitudinea oamenilor de aici cu cei descrişi în cap. 6:16. Vezi Iov 3:21; cf. Ier. 8:3.
7. Semănau cu nişte cai. Vezi Ioel 2:4, de care aduce aminte acest pasaj. Unii văd în cai o referire la cavalerie, un element proeminent în forţele militare arabe.
Cununi. Gr. stephanoi, simboluri ale biruinţei (vezi cap. 2:10). Unii văd aici o referire la turbane, care a fost pentru mult timp tradiţionalul acoperământ al capului la arabi.
Feţe de oameni. Probabil o sugerare a faptului că agenţii acestei pedepse sunt fiinţe umane.
8. Părul de femeie. Unii au aplicat acest element al viziunii la părul lung purtat de către trupele arabe.
Dinţi de lei. Acest simbol sugerează putere şi rapacitate.
9. Platoşe de fier. Crusta lăcustelor poate să fi sugerat această descriere. Simbolul indică imbatabilitatea agenţilor acestei judecăţi.
Vuietul unor care. Compară cu Ioel 2:5.
10. Ca de scorpii. Adică asemeni cozilor scorpionilor care au acul veninos.
Să vatăme pe oameni. Vezi v. 5.
Cinci luni. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului.
11. Peste ele aveau ca împărat. Înţeleptul Agur a declarat că “lăcustele n-au împărat, şi totuşi pornesc toate în cete” (Prov. 30:27). Lăcustele din pasajul de faţă sunt în orice caz mult mai bine organizate în lucrarea lor distructivă, căci au peste ele un comandant de ale cărui porunci ascultă. Cei care aplică a cincea şi a şasea trâmbiţă la arabii musulmani şi turci văd în acest împărat o referire la Osman I (1299–1326), fondatorul tradiţional al Imperiului Otoman. Primul său atac asupra Imperiului Grec care, conform lui Gibbon a avut loc la 27 iulie 1299, este văzut ca marcând începutul perioadei de cinci luni de chin (Apoc. 9:7, 10). Pentru o discuţie asupra acestei perioade vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului.
Îngerul. Sau “trimisul”, cel care conduce forţele ce ies din fântâna adâncului.
Adâncului. Vezi v. 1.
Abadon. Gr. Abaddoµn, o transliterare a ebraicului OAbbadon, “distrugere”, “ruină”. Acest cuvânt este folosit cu sensul general din Iov 31:12, şi este asemănat cu “locuinţa morţilor” (ebraică sheOol, simbolica lume a morţilor; vezi Prov. 15:11) din Iov 26:6. Folosirea aici a unui nume ebraic este semnificativă în ceea ce priveşte faptul că mare parte din simbolismul lui Ioan este de origine ebraică şi iudaică. În tradiţia iudaică OAbbadon-ul este personificat (vezi Talmud Shabbath 89a).
Pe greceşte. Ioan adaugă numele grec care traduce OAbbadon pentru cititorii săi de limbă greacă.
Apolion. Gr. Apolluoµn, “unul care distruge”, “un distrugător”.
12. Nenorocire. Vezi cap. 8:13.
13. Îngerul al şaselea. Adică cel de-al doilea vai (vezi cap. 8:13; 11:14; cf. cap. 9:12).
Patru coarne. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) este împărţită între redarea aceasta sau doar simplu “coarne”. Pentru o discuţie asupra coarnelor altarului tămâierii în cortul din pustie vezi Exod. 37:26.
Altarului de aur. Fără îndoială este acelaşi altar cu cel unde îngerul slujise rugăciunilor sfinţilor (cap. 8:3–5).
14. Patru îngeri. Anterior profetul văzuse patru îngeri care aveau puterea de a ţine vânturile din suflarea lor (cap. 7:1). Ei au o putere mondială; cei patru de aici par a fi localizaţi.
Majoritatea comentatorilor care au interpretat cea de-a cincea trâmbiţă ca aplicându-se sarazinilor au văzut în cea de-a şasea trâmbiţă pe turci. Unii dintre aceştia identifică pe cei patru îngeri cu cei patru sultani ai Imperiului Otoman, numiţi a fi Aleppo, Iconium, Damascus şi Bagdad. Alţii văd în aceşti îngeri forţele distructive care au înaintat împotriva lumii apusene.
Legaţi. Literal, “au fost legaţi”. Aceşti îngeri au fost ţinuţi din lucrarea judecăţii până la momentul când cel de-al şaselea înger va suna din trâmbiţă.
Eufrat. Comentatorii care aplică cea de-a şasea trâmbiţă la turci dau o interpretare literală Eufratului, în sensul că din această zonă a Eufratului au venit turcii atunci când au intrat în Imperiul Bizantin. Dar, întrucât numele Sodoma, Egipt (cap. 11:8) şi Babilon (cap. 14:8; 17:5; 18:2,10,21) sunt folosite simbolic în Apocalipsa, alţi comentatori susţin că Eufratul ar trebui de asemenea înţeles simbolic (vezi cap. 16:12).
Unii dintre aceştia notează că, pentru israeliţi, Eufratul constituia frontiera nordică a ţării pe care ideal aceştia trebuiau să o ocupe (Deut. 1:7, 8 ) şi pe care, la apogeul puterii lor, au dominat-o, cel puţin într-o anumită măsură (vezi 1 Împ. 4:21). Dincolo de Eufrat erau naţiunile străine din nord care în mod repetat măturau şi înghiţeau Israelul (cf. Ier. 1:14). Conform acestui punct de vedere aici Eufratul indică o frontieră dincolo de care Dumnezeu ţine forţele ce vor duce la îndeplinire judecata Sa sub cea de-a şasea trâmbiţă.
Sunt alţii care fac o legătură între Eufrat şi Babilonul tainic. Ei indică faptul că, întrucât mai târziu în Apocalipsa apostazia finală este descrisă ca fiind Babilonul tainic (cap. 17:5) şi o atenţie deosebită este atrasă asupra faptului că stă pe “ape mari” (v. 1), şi întrucât Babilonul istoric era literal situat pe apele Eufratului (vezi Vol. IV, p. 796), Eufratul este aici un simbol pentru domeniul puterii reprezentate ca Babilonul tainic (cf. cap. 16:12).
15. Patru îngeri. Vezi v. 14.
Pentru ceasul. Cu privire la expresia “pentru ceasul, ziua, luna şi anul” vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului; cf. cap. 17:12.
A treia parte. Vezi cap. 8:7.
16. Oştire … de călăreţi. Cei patru îngeri sunt descrişi ca vărsându-şi furia judecăţilor lor prin mijloacele unei mari oştiri de cavalerie. În vremurile antice cavaleria era cea mai rapidă şi mai mobilă diviziune a armatei. De aceea aici poate fi văzută ca simbolizând rapiditatea şi proporţiile prin care va veni această pedeapsă.
Douăzeci de mii de ori zece mii. Adică două sute de milioane. Numărul este fără îndoială simbolul unei oştiri vaste, nenumărate.
Am auzit. Sintaxa frazei în greacă poate sugera că Ioan a auzit acest număr şi i-a înţeles semnificaţia. Informaţia orală i-a confirmat impresia unei gloate nenumărate.
17. Mi s-au arătat. Descrierea cailor şi a călăreţilor lor pare să urmeze familiarul paralelism inversat ebraic: mai întâi caii, apoi sunt menţionaţi călăreţii; apoi sunt descrişi călăreţii, şi în final iar caii.
Platoşe. Adică ale călăreţilor.
Ca focul. Adică arzătoare. Probabil că nu numai armura călăreţilor apărea strălucitoare, ci şi trupele însele se poate să fi apărut profetului ca îmbrăcate în foc. Vezi mai jos la “iacint”.
Iacint. Gr. huakinthinos, o culoare violetă sau un albastru închis. Unii sugerează că asta poate reprezenta fumul ce însoţeşte focul (vezi mai jos “foc, fum şi pucioasă”). Alţii văd culoarea ca fiind o descriere a uniformelor turceşti, în care roşul (sau stacojiu), albastru, şi galben erau predominante. Focul, cred ei, reprezintă culoarea roşie, iar pucioasa galbenul.
Pucioasă. Gr. theioµdeis, “sulfuros”, “de pucioasă”. Foc şi pucioasă sunt menţionate adesea împreună în cartea Apocalipsei (cap. 9:18; 14:10; 19:20; 20:10; 21:8). Pentru o posibilă semnificaţie a culorii vezi cele de mai sus la “iacint”.
Capete de lei. Această comparare a “călăreţilor” cu regele animalelor sugerează ferocitate şi maiestate.
Foc, fum şi pucioasă. Aceleaşi lucruri care au părut că înveşmântează călărimea ies acum din gurile cailor lor. Menţionarea “fumului” în locul “iacintului” călăreţilor întăreşte sugestia că cele două sunt asemenea (vezi cele de mai sus la “iacint”). Compară cu descrierea leviatanului din Iov 41:19–21. Comentatorii care identifică cea de-a şasea trâmbiţă cu ravagiile turcilor otomani văd în “foc, fum şi pucioasă” o referire la folosirea pulberii şi a armelor de foc, introduse cam în această perioadă. Ei indică faptul că descărcarea unei muschete de un soldat aflat călare pare să se vadă de la distanţă ca şi cum ar veni din gura calului.
18. A treia parte. Vezi cap. 8:7.
Aceste trei urgii. Faptul că aceste judecăţi sunt numite urgii este privit de unii ca o sugestie asupra paralelei ce există între trâmbiţe şi cele din urmă şapte plăgi (vezi cap. 8:6).
Foc … fum … pucioasă. Vezi v. 17.
19. Gurile. Ioan deja a descris aceşti cai ca ucigând oamenii prin focul, fumul şi pucioasa care ies din gurile lor (vezi v. 17).
Cozile. Aceşti cai îşi descarcă mânia atât prin capetele şi cozile lor. Compară cu lăcustele celei de-a cincea trâmbiţe, ale căror bolduri erau în cozile lor (v. 10). În ceea ce îi priveşte pe turci, anumiţi comentatori văd în aceste “cozi” o referire la coada de cal ca drapel turcesc.
20. Ceilalţi oameni. Majoritatea oamenilor nu au fost distruşi de aceste teribile pedepse, dar, în ciuda celor suferite de fraţii lor, ei nu au luat aminte aşa cum ar fi trebuit şi nu s-au pocăit.
Faptele mâinilor lor. În special idolii pe care i-au făcut (vezi Deut. 4:28; Ps. 135:15; Ier. 1:16). În vremurile moderne oamenii care în viaţa lor dau lucrărilor propriilor lor genii inventive o importanţă mai mare decât dau lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale sunt deopotrivă condamnaţi. În timp ce sunt bune în ele însele, lucrările moderne comfortabile – lucrările mâinilor oamenilor – pot umple adesea vieţile oamenilor atât de mult încât să devină idoli asemeni celor din vechime, dumnezei de lemn, piatră sau metal. Compară cu 1 Ioan 5:21.
Dracilor. Gr. daimonia, “demoni” (vezi 1 Cor. 10:20). Aceasta se referă la închinarea spiritelor, obişnuită în vremurile antice şi o practică larg răspândită între multe grupuri păgâne.
Idolilor. În contrast cu închinarea adusă spiritelor, aceasta condamnă închinarea adusă obiectelor concrete, dar lipsite de viaţă.
Aur. Aur, argint, aramă, piatră, lemn, sunt enumerate în ordinea descrescătoare a valorii lor ca materiale.
Nu pot nici să vadă. Nebunia idolatriei este dramatizată de faptul că aceste obiecte, cărora li se aduce închinare ca unor dumnezei, nu au nici măcar cele mai comune simţuri ale animalelor, şi cu atât mai puţin ale oamenilor (vezi Ps. 115:4–7; Ier. 10:5; Dan. 5:23).
21. Uciderile. Păcatul idolatriei împotriva lui Dumnezeu duce adesea la delicte ca cele prezentate aici (vezi Apoc. 21:8; 22:15; cf. Gal. 5:20).
Vrăjitoriile. Vezi cap. 18:23.
Curvia. Gr. porneia, “prostituţie”, “infidelitate”, un termen general ce denotă orice fel imaginabil de relaţie sexuală nelegitimă.
Furtişagurile. Vezi 1 Cor. 6:10.
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 9
Unul dintre primii comentatori biblici cunoscuţi care ar fi identificat pe turci ca fiind puterea descrisă sub cea de-a şasea trâmbiţă a fost reformatorul elveţian, Heinrich Bullinger (mort 1575 d.Hr.), deşi Martin Luther atribuise deja această trâmbiţă ca simbol la musulmanilor. În orice caz, în datarea acestei trâmbiţe comentatorii au arătat o largă divergenţă de opinii, deşi majoritatea clară a comentatorilor au atribuit date pentru cea de-a cincea trâmbiţă în timpul perioadei în care sarazinii erau în ascendenţă, iar pentru cea de-a şasea trâmbiţă în timpul înfloririi fie a turcilor otomani fie a celor seleuci.
În 1832 William Miller a făcut o nouă încercare de a data aceste trâmbiţe făcând între ele o legătură cronologică (în cea de-a cincea serie a unor articole din revista Telegraph din Vermont). Pe baza principiului an-zi (vezi Dan. 7:25), Miller a calculat cele cinci luni ale celei de-a cincea trâmbiţe (Apoc. 9:5) ca fiind 150 de ani literali, iar ceasul, ziua, luna şi anul al celei de-a şasea ca fiind 391 de ani şi 15 zile. Mulţi comentatori înaintea lui Miller adoptaseră aceleaşi calcule, dar nu au făcut legătura cronologică între cele două perioade.
Miller a înaintat punctul de vedere conform căruia perioada de timp a celei de-a şasea trâmbiţe urma imediat celei din trâmbiţa a cincea, împreună formând 541 de ani şi 15 zile. Această perioadă a fost datată ca începând cu anul 1298 d.Hr., considerându-l drept primul atac al turcilor otomani ce a avut loc asupra Imperiului Bizantin, şi terminându-se în anul 1839. Astfel, conform acestui punct de vedere, ambele trâmbiţe reprezintă pe turcii otomani, cea de-a cincea înălţarea lor, iar cea de-a şasea perioada lor de dominaţie.
În 1838 Josiah Litch, unul dintre asociaţii lui Miller în mişcarea celei de-a doua veniri din America a revizuit datele lui Miller menţionând anii 1299-1449 pentru cea de-a cincea trâmbiţă, şi 1449-1840 pentru trâmbiţa a şasea. Litch a acceptat data de 27 iulie 1299, pentru bătălia de la Bafeum, lângă Nicomedia, pe care el a privit-o ca primul atac al turcilor otomani asupra Imperiului Bizantin. El a văzut data anului 1449 ca semnificând colapsul puterii bizantine, căci spre sfârşitul anului 1448 un nou împărat bizantin, Constantin Palaeologul, a cerut permisiunea sultanului turc Murad al II-lea înainte de a îndrăzni să urce pe tron, şi, în fapt, nu a primit coroana decât la 6 ianuarie 1449, după ce o astfel de permisiune i-a fost acordată. Litch credea că perioada de 150 de ani constituia timpul în care turcii otomani au “chinuit” (vezi v. 5) Imperiul Bizantin.
Aşa cum s-a afirmat deja, Litch a notat anul 1299 ca fiind începutul celei de-a cincea trâmbiţe, mai exact la data de 27 iulie 1299, data bătăliei de la Bafeum. El a calculat pentru această trâmbiţă o perioadă de 150 de ani. Aceasta l-a adus la data de 27 iulie 1449, pentru începutul celei de-a şasea trâmbiţe. Adăugând alţi 391 de ani a ajuns la data de 27 iulie 1840. Cele 15 zile l-au dus în luna august a aceluiaşi an. El a prezis că în acea lună puterea Imperiului Otoman va fi doborâtă. În orice caz, la început el nu a fixat o zi precisă a lunii august. La scurt timp înainte de expirarea acestei perioade el a declarat că Imperiul Otoman va fi doborât pe data de 11 august, adică la exact 15 zile după 27 iulie 1840.
La acea vreme atenţia lumii era direcţionată asupra evenimentelor ce aveau loc în Imperiul Otoman. În luna iunie a anului 1839, Mohammed Ali, paşă al Egiptului şi doar cu numele un vasal al sultanului, s-a răsculat împotriva stăpânului său. El i-a învins pe turci şi le-a capturat flota. În această conjunctură sultanul Mahmud al II-lea a murit, iar miniştrii succesorului său, Abdul Mejid, au propus o înţelegere cu Mohammed Ali prin care acesta să primească drept moştenire paşalâcul Egiptului, iar fiul său Ibrahim, stăpânirea Siriei.
În orice caz, Marea Britanie, Franţa, Austria, Prusia şi Rusia, care aveau toate interese în Orientul apropiat, au intervenit la acest moment insistând ca nici o înţelegere să nu fie făcută între turci şi Mohammed Ali fără consultarea lor. Negocierile au fost tergiversate până în vara anului 1840, când, la data de 15 iulie, Marea Britanie, Austria, Prusia, şi Rusia au semnat tratatul de la Londra, propunând să se susţină chiar prin forţă termenii propuşi în anul anterior de către turci.
Cam la acest timp Litch a anunţat că a anticipat căderea puterii otomane la data de 11 august. În acea zi emisarul turc Rifat Bey a sosit la Alexandria cu termenii Conveţiei de la Londra. În aceeaşi zi, ambasadorii celor patru mari puteri au primit o comunicare din partea sultanului care se întreba ce fel de măsuri se vor lua într-o situaţie care va afecta vital imperiul său. I s-a spus că “au fost luate măsuri”, fără ca acesta să ştie care erau. Litch a interpretat aceste evenimente ca fiind o recunoaştere a guvernului turc că puterea sa independentă fusese pierdută.
Aceste evenimente, având loc la exact timpul specificat de prezicerea lui Litch, au exercitat o largă influenţă asupra gândirii celor din America ce erau interesaţi în mişcarea milerită. Într-adevăr această prezicere a lui Litch a avut bătaie lungă dând credit şi altor profeţii temporale, neîmplinite încă – în mod special celei privitoare la cele 2300 de zile – ce erau predicate de către mileriţi. Astfel această împlinire a anului 1840 a fost un factor semnificativ în consolidarea aşteptării celei de-a doua veniri trei ani mai târziu (vezi GC
334,335).
Ar trebui clarificat faptul că, în orice caz, comentatorii şi teologii au fost în general foarte divizaţi cu privire la însemnătatea trâmbiţelor a cincea şi a şasea. Aceasta s-a datorat în principal problemelor apărute în trei domenii: (1) sensul simbolismului în sine; (2) sensul textului grecesc; (3) evenimentele istorice şi datele implicate. Pentru a dezbate adecvat aceste probleme am fi nevoiţi să trecem de limitele permise ale acestui comentariu.
În general vorbind, interpretarea adventiştilor de ziua a şaptea asupra celei de-a cincea şi a şasea trâmbiţe, cu deosebire în ceea ce priveşte perioadele de timp implicate, este în esenţă cea a lui Josiah Litch.
Apocalipsa capitolul 8
1. Pecetea a şaptea. Capitolul 6 descrie ruperea primelor şase din cele şapte peceţi. Capitolul 7 este ca o paranteză prin faptul că întrerupe deschiderea peceţilor pentru a arăta că Dumnezeu are un popor adevărat care va fi în stare să stea în picioare în faţa urgiilor care au fost descrise (vezi cap. 6:17). Acum viziunea se întoarce la eschiderea peceţilor.
În cer o tăcere. În contrast cu evenimentele spectaculoase care urmează deschiderii celorlalte peceţi, o tăcere impresionantă urmează celei de-a şaptea peceţi. Această tăcere a fost explicată în cel puţin două moduri. Unii susţin că această tăcere în cer, ce urmează teribilelor evenimente ce vor avea loc pe pământ cu puţin timp înaintea celei de-a doua veniri (cap. 6:14–16), este datorată oştirilor cereşti care au părăsit curţile cereşti pentru a-L acompania pe Hristos spre pământ (vezi Mat. 25:31).
Un alt punct de vedere explică această tăcere în cer ca fiind o linişte a unei aşteptări înfricoşate (cf. referinţele la tăcere din EW 15,16; DA 693). Până la acest moment curţile cereşti au fost descrise ca fiind pline de laudă şi cântări. Acum totul este tăcut, într-o aşteptare înfricoşată a lucrurilor ce urmează să aibă loc. Astfel înţeleasă, tăcerea celei de-a şaptea peceţi înalţă o punte între ruperea peceţilor şi sunarea din trâmbiţe, căci se sugerează că descoperirea nu este terminată cu cea de-a şaptea pecete – mai este încă mult de arătat despre planul lui Dumnezeu cu privire la evenimentele din marea luptă împotriva celui rău (vezi v. 5).
O jumătate de ceas. Unii comentatori au înţeles această expresie în termenii formulei profetice de calculare a timpului unde o zi reprezintă un an literal (vezi Dan. 7:25). Pe această bază “o jumătate de ceas” ar fi egală cu aproape o săptămână literală (cf. EW 16). Alţii susţin că nu există o asigurare clară în Scriptură pentru a lua drept timp profetic vreo perioadă mai mică decât o zi întreagă, şi astfel preferă să înţeleagă “aproape o jumătate de ceas”, (în engleză “cam cât ar fi o jumătate de oră”) ca semnificând simplu o scurtă perioadă de timp fără a i se specifica lungimea. Adventiştii de ziua a şaptea au favorizat în general primul punct de vedere.
2. Am văzut. Vezi cap. 4:1.
Pe cei şapte îngeri. Deşi nu a mai menţionat nicăieri anterior pe aceşti şapte îngeri, Ioan consideră de la sine înţeles faptul că identitatea lor este suficient de întărită prin afirmarea faptului că ei sunt “cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu”.
Şapte trâmbiţe. În această viziune cei şapte îngeri sună din trâmbiţe pentru a anunţa judecăţile divine ce urmează să vină (vezi vs. 5, 6).
3. Un alt înger. Acesta nu este deci unul dintre cei şapte îngeri cu trâmbiţe.
Altarului. Compară cu Exod. 30:1–10.
Cădelniţă. Compară cu Lev. 10:1.
Tămâie multă. Vezi Exod. 30:34–38.
Împreună cu rugăciunile. Imaginea este aceea a unui înger care adaugă tămâie la rugăciunile sfinţilor pe măsură ce aceste rugăciuni se ridică la tronul lui Dumnezeu. Scena descrisă aici poate fi înţeleasă ca o slujire simbolică a lui Hristos pentru poporul Său (vezi Rom. 8:34; 1 Ioan 2:1; cf. PP 356; GC 414,415; EW 32,252). Hristos, ca mijlocitor, amestecă meritele Sale cu rugăciunile sfinţilor care devin astfel acceptabile înaintea lui Dumnezeu.
4. Fumul de tămâie. Vezi v. 3.
5. A umplut-o din focul. O schimbare intervine subit în scena mijlocirii. Îngerul îşi umple încă o dată cădelniţa cu jăraticul din foc, dar nu mai adaugă nici o tămâie.
L-a aruncat pe pământ. Sensul acestui gest este semnificativ pentru înţelegerea celor ce urmează să aibă loc când trâmbiţele vor suna. Două interpretări pot fi sugerate. Conform punctului de vedere pe care de adventiştii de ziua a şaptea l-au favorizat, încetarea slujirii îngerului de la altar este simbolul încetării slujirii lui Hristos pentru omenire – încheierea timpului de probă.
Tunetele, glasurile, fulgerele şi cutremurul de pământ ce urmează momentului când îngerul aruncă cădelniţa pe pământ descriu evenimentele ce vor avea loc la sfârşitul celei de-a şaptea trâmbiţe, urmând deschiderii templului (cap. 11:19), şi la cea de-a şaptea plagă, când din templu vine glasul ce spune: “S-a sfârşit” (cap. 16:17).
Unii preferă să vadă cap. 8:3–5, nu atât de mult în raport cronologic cât logic faţă de peceţi şi trâmbiţe. Acest punct de vedere este în concordanţă cu cel anterior ce spunea că slujirea îngerului de la altarul tămâierii este simbolul mijlocirii lui Hristos pentru poporul Său de-a lungul erei creştine. Dar accentuează faptul că rugăciunile sfinţilor sunt văzute ca ridicându-se la cer, şi interpretează semnificaţia acestor rugăciuni în termenii rugăciunii martirilor descoperită sub cea de-a cincea pecete: “Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (cap. 6:10).
Aceasta nu a fost numai rugăciunea martirilor, dar a fost şi subiectul rugăciunilor tuturor copiilor lui Dumnezeu care au suferit sub ororile descrise la momentul ruperii peceţilor. Astfel, când rugăciunile din cap. 8:3 sunt văzute în contextul peceţilor, gestul îngerului de a arunca pe pământ cădelniţa cu foc neamestecat cu tămâie poate fi văzut ca semnificând faptul că aceste rugăciuni îşi primesc acum răspunsul. În cap. 6:11 sfinţilor suferinzi li se dăduse un răspuns temporar în faptul că li s-a spus să mai aştepte până când avea să fie împlinit numărul martirilor.
Acum vine adevăratul răspuns la rugăciunea lor. Mânia lui Dumnezeu împotriva persecutorilor poporului Său nu va fi reţinută pe veci. În cele din urmă va fi revărsată, iar asta fără avantajul mijlocirii lui Hristos. Trâmbiţele sunt privite ca descriind aceste judecăţi. Acest al doilea punct de vedere încearcă să lege împreună peceţile şi trâmbiţele apreciindu-le ca fiind răspunsul lui Dumnezeu la evenimentele descrise sub peceţi.
Glasuri. Pentru repetarea acestor prevestiri vezi cap. 11:19; 16:18; cf. cu cele de mai sus la “l-a aruncat pe pământ”.
6. Şapte îngeri. Vezi v. 2.
Şapte trâmbiţe. Vezi v. 2. Câteva puncte de vedere au fost înaintate pentru interpretarea scenelor succesive care urmează sunării din trâmbiţe.
Un punct de vedere asupra trâmbiţelor este bazat pe asumarea faptului că, din moment ce simbolistica v. 5 arată către sfârşitul mijlocirii lui Hristos, evenimentele ce urmează pot fi văzute în mod logic ca reprezentând judecăţile lui Dumnezeu revărsate pe pământ după încheierea timpului de probă. Conform acestui punct de vedere aceste judecăţi fac o paralelă cu cele şapte plăgi de la sfârşit (cap. 16). Susţinătorii acestui punct de vedere indică anumite aspecte ale fiecărei trâmbiţe care-şi găsesc elemente similare în fiecare dintre plăgi.
Conform unui alt punct de vedere cele şapte trâmbiţe nu trebuie văzute cronologic, ci ca simboluri ale răspunsului divin la rugăciunile poporului lui Dumnezeu ce a suferit de-a lungul tuturor vremurilor. Cu alte cuvinte, această interpretare vede trâmbiţele ca reasigurarea lui Dumnezeu faţă de sfinţii persecutaţi că, în ciuda războaielor, ciumilor, foametelor şi morţii prin care ei pot trece, El nu a pierdut controlul acestei lumi. El este încă judecător şi va pedepsi pe cei necredincioşi. Vezi v. 5.
Punctul de vedere favorizat de adventiştii de ziua a şaptea este acela că aceste trâmbiţe reiau, la o scară mai mare, perioada istoriei creştine acoperită deja de cele şapte Biserici (cap. 2 şi 3) şi de cele şapte peceţi (cap. 6; 8:1), şi că ele accentuează evenimentele politice şi militare remarcabile ce vor avea loc în acest timp. Aceste evenimente vor fi discutate mai jos în comentariile respective fiecărei
trâmbiţe.
7. Grindină şi foc. Imaginea de aici este cea a unei mari furtuni cu grindină amestecată cu fulgere, aducând aminte de cea de-a şaptea plagă căzută asupra Egiptului (Exod. 9:22–25).
Pământ. Pământul, cu vegetaţia sa, este văzut ca ţinta specifică a acestui flagel (cf. cap. 16:2). Acest flagel este cu deosebire o descriere a invaziei vizigoţilor sub Alaric asupra Imperiului Roman. Aceasta a fost prima dintre incursiunile teutonilor în Imperiul Roman care a jucat un rol atât de important în prăbuşirea finală a acestuia. Începând cam la anul 396 d.Hr., vizigoţii invadaseră Tracia, Macedonia şi Grecia în partea răsăriteană a imperiului. Mai târziu au trecut Alpii şi au jefuit cetatea Romei la anul 410. Au distrus mare parte din ceea ce este acum Franţa pentru a se stabili în cele din urmă în Spania.
A treia parte. Această fracţie apare de repetate ori în Apocalipsa (vezi vs. 8,9,11,12; cap. 9:15,18; 12:4; cf. Zah. 13:8,9). Implică probabil o parte substanţială, dar nu o porţiune majoritară.
Toată iarba verde. Asprimea acestei furtuni este dramatizată arătând-o ca distrugând mare parte din vegetaţia pământului.
8. Ceva ca un munte. Ioan găseşte în mod evident un munte de foc ca fiind cea mai potrivită reprezentare a scenei care are loc înaintea ochilor lui. Simbolul “munţilor de foc” apare în literatura ebraică apocaliptică (vezi Enoh 18:13; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 200), dar nu este nici o dovadă că Ioan a preluat din această sursă descrierea fenomenului pe care îl vede acum. Compară cu Ier. 51:25, unde profetul descrie Babilonul ca fiind un “munte nimicitor” ce va deveni un “munte aprins”.
Mare. Marea cu viaţa din ea şi de pe ea este arătată ca fiind ţinta acestei judecăţi (cf. cap. 16:3).
Catastrofa anunţată de cea de-a doua trâmbiţă a fost văzută ca descriind pustiirile vandalilor. Împinşi din locurile lor din Tracia de către incursiunile hunilor veniţi din Asia centrală, vandalii au migrat prin Galia şi Spania către Africa de nord romană şi şi-au stabilit aici regatul cu capitala la Cartagina. De aici dominau Mediterana apuseană cu o armată de piraţi, pustiind coastele Spaniei, Italiei şi chiar Greciei, jefuind şi navele romane. Punctul maxim al ravagiilor lor l-a constituit anul 455 d.Hr. când pentru două săptămâni au prădat şi jefuit cetatea Romei.
A treia parte. Vezi v. 7.
S-a făcut sânge. Această plagă aduce aminte de prima plagă căzută asupra Egiptului (Exod. 7:20). În cea de-a doua plagă (Apoc. 16:3) marea “s-a făcut sânge”. “Sângele” aici reprezintă fără îndoială un masacru uriaş al fiinţelor umane.
9. Făpturile. Gr. ktismata, “lucrurile create”. Cuvântul grecesc nu implică neapărat viaţa, de aceea apare şi adăugirea “care… aveau viaţă”. Vezi Exod. 7:21.
Viaţă. Gr. psuchai (vezi Mat. 10:28).
10. A căzut o stea mare. Aceasta a fost interpretată ca descriind invazia şi ravagiile hunilor sub conducerea regelui lor Atila în secolul al V-lea. Intrând în Europa prin Asia centrală cam la anul 372 d.Hr., hunii s-au aşezat mai întâi de-a lungul fluviului Dunărea. Trei sferturi de secol mai târziu ei s-au mutat din nou şi pentru o scurtă perioadă au produs dezastre în diferite regiuni ale unui Imperiu Roman aflat pe punctul de a se prăbuşi. Trecând Rinul la anul 451 ei au fost opriţi de o uniune de trupe romane şi germane la Chalôns în nordul Galiei. După o scurtă perioadă de jefuire a Italiei, Atila moare la anul 453 şi aproape imediat hunii dispar din istorie. În ciuda scurtei perioade a ascensiunii lor, hunii au fost atât de hrăpăreţi în devastările lor încât numele lor a rămas de-a lungul istoriei ca sinonim pentru cele mai teribile măceluri şi distrugeri.
Făclie. Gr. lampas, aici însemnând probabil o torţă (vezi Mat. 25:1).
A treia parte. Vezi v. 7.
Râuri. Această judecată cade asupra surselor de apă proaspătă, în contrast cu apele sărate afectate sub trâmbiţa anterioară (v. 8; cf. cap. 16:4).
11. Se chema. Din moment ce un “nume” denotă adesea o caracteristică a celui ce-l poartă, numele acestei stele poate fi privit ca odescriere a judecăţii revărsate sub această trâmbiţă (vezi Faptele Ap. 3:16).
Pelin. Gr. apsinthos, o plantă cunoscută pentru amărăciunea ei, Artemisia absinthium. În pasajul de faţă apele însele devin amare.
12. A treia parte. Vezi v. 7.
Soare. Soarele, luna şi stelele au fost interpretate ca reprezentând marii luminători ai guvernului roman din apus – împăraţi, senatori şi consuli. Odată cu îndepărtare ultimului său împărat, în anul 476, prăbuşirea Imperiului Roman de Apus a început (vezi pp. 21, 22; cf. p. 111). Mai târziu, senatul şi consulatul său au cunoscut sfârşitul.
A treia parte din ele să fie întunecată. Ideea pare a fi aceea că aceste corpuri luminoase vor fi lovite pe durata unei treimi din timpul lor de strălucire, nu că o treime fizică din suprafaţa lor va fi lovită, pentru a străluci cu doar două treimi din luminozitatea lor. Astfel o treime din zi şi o treime din noapte vor fi în întuneric. Aplicat diviziunilor guvernului Imperiului Roman, simbolul poate descrie stingerea consecutivă a puterii imperiale, senatoriale şi consulare. Ideea pare a fi aceea că aceste corpuri luminoase vor fi lovite pe durata unei treimi din timpul lor de strălucire, nu că o treime fizică din suprafaţa lor va fi lovită, pentru a străluci cu doar două treimi din luminozitatea lor. Astfel o treime din zi şi o treime din noapte vor fi în întuneric.
Aplicat diviziunilor guvernului Imperiului Roman, simbolul poate descrie stingerea consecutivă a puterii imperiale, senatoriale şi consulare.
13. M-am uitat. Vezi cap. 4:1. Această pauză temporară în succesiunea trâmbiţelor cheamă către o atenţie specială asupra ultimelor trei, numite deosebit ca fiind “vaiuri”.
13. M-am uitat. Vezi cap. 4:1. Această pauză temporară în succesiunea trâmbiţelor cheamă către o atenţie specială asupra ultimelor trei, numite deosebit ca fiind “vaiuri”.
Un vultur. Vulturul poate fi văzut ca fiind un prevestitor al osândirii (vezi Mat. 24:28; cf. Deut. 28:49; Osea 8:1; Hab. 1:8).
În mijlocul cerului.Adică la zenit, pentru ca toţi să poată auzi solia sa.
Vai, vai, vai. Vaiul este repetat de trei ori din pricina celor trei judecăţi ce urmează să vină la sunetul ultimelor trei trâmbiţe. Fiecare dintre acestea este numită “vai” (vezi cap. 9:12; 11:14).
Locuitorii pământului. Adică cei necredincioşi (vezi cap. 3:10).
Apocalipsa capitolul 7
7:1 Dupa aceea am vazut patru îngeri, cari stateau în picioare în cele patru colturi ale pamîntului. Ei tineau cele patru vînturi ale pamîntului, ca sa nu sufle vînt pe pamînt, nici pe mare, nici peste vreun copac.
2 si am vazut un alt înger, care se suia dinspre rasaritul soarelui, si care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, carora le fusese dat sa vatame pamîntul si marea,
3 zicînd: ,,Nu vatamati pamîntul, nici marea, nici copacii, pîna nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!“
4 si am auzit numarul celor ce fusesera pecetluiti: o suta patru zeci si patru de mii, din toate semintiile fiilor lui Israel.
5 Din semintia lui Iuda, douasprezece mii erau pecetluiti; din semintia lui Ruben, douasprezece mii; din semintia lui Gad, douasprezece mii;
6 din semintia lui Aser, douasprezece mii; din semintia lui Neftali, douasprezece mii; din semintia lui Manase, douasprezece mii;
7 din semintia lui Simeon, douasprezece mii; din semintia lui Levi, douasprezece mii; din semintia lui Isahar, douasprezece mii;
8 din semintia lui Zabulon, douasprezece mii; din semintia lui Iosif, douasprezece mii; din semintia lui Beniamin, douasprezece mii, au fost pecetluiti.
9 Dupa aceea m-am uitat, si iata ca era o mare gloata, pe care nu putea s’o numere nimeni, din orice neam, din orice semintie, din orice norod si de orice limba, care statea în picioare înaintea scaunului de domnie si înaintea Mielului, îmbracati în haine albe, cu ramuri de finic în mîni;
10 si strigau cu glas tare, si ziceau: ,,Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care sade pe scaunul de domnie, si a Mielului!“
11 si toti îngerii stateau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul batrînilor si împrejurul celor patru fapturi vii. si s’au aruncat cu fetele la pamînt în fata scaunului de domnie, si s’au închinat lui Dumnezeu,
12 si au zis: ,,Amin.“ ,,A Dumnezeului nostru, sa fie lauda, slava, întelepciunea, multumirile, cinstea, puterea si taria, în vecii vecilor! Amin.“
13 si unul din batrîni a luat cuvîntul, si mi-a zis: ,,Acestia, cari sînt îmbracati în haine albe, cine sînt oare? si de unde au venit?“
14 ,,Doamne“, i-am raspuns eu, ,,Tu stii“. si el mi-a zis: ,,Acestia vin din necazul cel mare; ei si-au spalat hainele, si le-au albit în sîngele Mielului.
15 Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, si-I slujesc zi si noapte în Templul Lui. Cel ce sade pe scaunul de domnie, îsi va întinde peste ei cortul Lui.
16 Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo alta arsita.
17 Caci Mielul, care sta în mijlocul scaunului de domnie, va fi Pastorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vietii, si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor.“
1. Dupa. Vezi cap. 4:1. Pentru legatura dintre capitolele 7 si 6 vezi cap. 6:17.
Am vazut. Vezi cap. 4:1.
Patru îngeri. Acesti îngeri reprezinta agentii divini prezenti în lumea noastra retinând fortele raului pâna la momentul în care lucrarea lui Dumnezeu în inimile oamenilor este completa, iar poporul lui Dumnezeu este sigilat pe frunte (vezi cap. 6:17).
Patru colturi. Compara cu Isa. 11:12; Eze. 7:2. Aceasta înseamna ca întreg pamântul este amenintat.
Patru vânturi. Adesea în Scriptura cele “patru vânturi” reprezinta cele patru puncte cardinale (vezi Dan. 8:8; Mar. 13:27). Aici cele patru vânturi sunt evident forte distructive (vezi v. 3). Probabil cea mai apropiata paralela este de gasit în Dan. 7:2, unde ele apar a fi fortele conflictuale din care vor rasari marile natiuni.
S-a sugerat ca, întrucât Apoc. 7 apare a fi un raspuns întrebarii finale a cap. 6 (vezi cap. 6:17), aceasta tinere a celor patru vânturi este o retinere temporara a urgiilor descrise în cap. 6, pâna când cei ce vor sta drept în furtuna se vor pregati pentru aceasta.
Vazute în lumina marii lupte dintre Hristos si Satana, aceste forte distructive reprezinta eforturile Satanei de a raspândi ruina si distrugerea pretutindeni. În viziune simbolica Ioan a vazut patru îngeri; de fapt sunt nenumarati îngeri angajati în misiunea de a retine si a împiedica planurile dusmanului. Acesti îngeri înconjoara “lumea. … Ei opresc armatele Satanei pe loc pâna când sigilarea poporului lui Dumnezeu va fi îndeplinita… Lor li s-a dat lucrarea de a opri violenta putere a celui ce s-a coborât ca un leu furios, cautând pe cine sa înghita” (Ellen G.White, Material suplimentar la cap. 5:11). Când lucrarea sigilarii va fi îndeplinita, atunci Dumnezeu va spune îngerilor Sai “‘Nu mai tineti piept lucrarilor Satanei în eforturile lui de a distruge. Lasati-l sa-si duca la îndeplinire rautatea asupra fiilor neascultarii; caci paharul nelegiuirii lor este plin’” (Ellen G.White, RH Sept. 17, 1901; cf. 6T 408).
Când cei patru îngeri vor lasa libertate si vor înceta sa mai retina planurile rele ale Satanei si “vânturile puternice ale dorintelor omenesti, toate elementele furtunii vor fi slobozite. Întreaga lume va fi lovita de o ruina mult mai teribila decât cea venita asupra Ierusalimului din vechime” (GC 614).
Pe pamânt. Cele trei elemente mentionate aici – pamântul, marea si copacii – accentueaza natura universala a distrugerii amenintatoare.
2. Un alt înger. Adica, înca unul adaugat celor patru ce tineau cele patru vânturi (vezi v. 1).
Dinspre rasaritul soarelui. În vremurile antice estul era punctul cardinal central al busolei. Celelalte directii erau mentionate din punctul de vedere al unei persoane ce privea spre rasarit (vezi Exod. 3:1). Din aceeasi directie a vazut si Ezechiel slava lui Dumnezeu intrând în templu (cap. 43:2–5). Semnul Fiului omului va aparea la rasarit (Mat. 24:30; cf. GC 640, 641). Directia din care vine acest înger poate sugera deci faptul ca vine ca trimis din partea lui Dumnezeu.
Unii prefera luarea literala a expresiei “dinspre rasaritul soarelui”, si cred ca accentul nu este pus pe localizare ci pe modul de înfatisare, adica apropierea îngerului este asemeni soarelui ce se înalta în splendoarea sa. Vezi cap. 16:12.
Pecetea. Din îndepartata antichitate pecetile erau folosite în Orientul apropiat asemeni semnaturilor de astazi. Astfel ele atestau autoritatea unui document, indicau proprietarul obiectului pe care era imprimata pecetea, sau asigurau obiecte precum cufere, cutii, morminte împotriva deschiderii sau profanarii. O inscriptie indica faptul ca pecetea este a lui “Shema Slujitorul lui Ieroboam” (David Diringer, The Biblical Archaeologist, XII [1949], p. 84). O alta reda “Apartinând lui Asayau fiul lui Yauqim (Yoqim)” (W. F. Albright, Journal of Biblical Literature, LI [1932], p. 81).
Ideea punerii semnului lui Dumnezeu asupra poporului Sau merge înapoi pâna la viziunea lui Ezechiel cu privire la omul cu calimara la brâu caruia îi fusese poruncit sa puna “un semn pe fruntea oamenilor care suspina si gem din pricina tuturor urâciunilor care se savârsesc” în Ierusalim.
În virtutea semnului ei urmau sa fie feriti de distrugere. (Eze. 9:2–6.) Conceptul sigilarii este aplicat si în alte circumstante. Pavel a facut referire la acest simbol vorbind despre experienta primirii Duhului Sfânt în legatura cu convertirea si botezul (vezi 2 Cor. 1:22; Efes. 1:13; Efes. 4:30). Isus a vorbit despre Sine ca fiind sigilat de Tatal, fara îndoiala cu referire la atestarea facuta de Tatal prin Duhul Sfânt la botezul Sau (vezi Ioan 6:27).
Simbolismul sigilarii gaseste o paralela interesanta în gândirea escatologica ebraica. Unul din Psalmii lui Solomon (o lucrare pseudoepigrafa de la jumatatea secolului I î.Hr.) declara despre cel neprihanit ca “flacara focului si mânia împotriva celui nedrept nu-l vor atinge atunci când vor iesi dinaintea Domnului împotriva pacatosilor pentru a distruge în întregime pe pacatosi, caci semnul lui Dumnezeu este asupra neprihanitilor pentru a fi mântuiti” (15:6–8; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 646). Evreii gândeau astfel despre semnul pus asupra celor neprihaniti ca protejându-i de necazurile vremurilor când Mesia urma sa vina.
În mod asemanator pasajul de fata arata catre o sigilare a poporului lui Dumnezeu care îi pregateste pentru a sta drept în timpul înfricosatoarelor vremuri de necaz ce vor preceda a doua venire (vezi Apoc. 7:1). Ca si în vremurile din vechime când o pecete pusa asupra unui obiect certifica cine era proprietarul acestuia, tot la fel pecetea lui Dumnezeu pusa asupra poporului Sau proclama faptul ca El îi recunoaste ca fiind ai Sai (vezi 2 Tim. 2:19; cf. TM 446).
Pecetea ce urmeaza a fi pusa asupra slujitorilor credinciosi ai lui Dumnezeu este “semnul distinct al adevarului”, “semnul aprobarii” Sale (3T 267). Ea certifica “asemanarea cu Hristos în caracter” (Ellen G.White, Material suplimentar la v. 2). “Sigiliul lui Dumnezeu, simbolul sau semnul autoritatii Sale, este gasit în porunca a patra” (Ellen G.White, ST Nov. 1, 1899; cf. GC 640). Pentru o discutie detaliata asupra sigiliului vezi Eze. 9:4.
Dumnezeului celui viu. Vezi cap. 1:18.
3. Pâna nu vom pune pecetea. Vezi v. 2.
Fruntea. Ioan a vazut probabil în viziune o pecete reala pusa asupra slujitorilor. Sigiliul certifica calitatea caracterului (vezi Eze. 9:4; cf. 2 Tim. 2:19).
Slujitorilor. Gr. douloi, “robi”. Cei pecetluiti sunt robii lui Dumnezeu, iar sigiliul pus asupra lor este certificarea Sa ca ei apartin într-adevar Lui.
4. Am auzit. Informatia a ajuns la Ioan pe cale orala. Profetia nu spune nimic cu privire la posibilitatea ca la acest moment el sa fi vazut si multimea celor pecetluiti.
O suta patruzeci si patru de mii. Cu privire la acest numar au fost sustinute doua puncte de vedere: (1) ca este literal; (2) ca este simbolic. Unii din cei ce sustin ca numarul este literal scot în evidenta faptul ca numaratoarea poate fi facuta pe baza sistemului folosit în numaratoarea celor 5.000 hraniti prin minune, când au fost socotiti numai barbatii, nu si femeile si copiii (vezi Mat. 14:21).
Cei ce sustin ca numarul este simbolic scot în evidenta ideea ca viziunea este cu adevarat simbolica, si întrucât celelalte simboluri nu trebuie interpretate literal, nici acesta nu va fi literal. Numarul “doisprezece” este considerat de catre multi cercetatori ai Bibliei drept un numar semnificativ al Scripturilor, fara îndoiala pentru ca în Israel erau doisprezece triburi (vezi Exod. 24:4; 28:21; Lev. 24:5; Num. 13; 17:2; Iosua 4:9; 1 Împ. 4:7; 18:31; Mat. 10:1; Apoc. 12:1; 21:12,14,16,21; 22:2). O înmultire cu doisprezece a numarului 12.000 (Apoc. 7:5–8) poate sugera ca tinta principala a acestui pasaj nu este aceea de a desemna un numar fix al celor sigilati, ci sa arate distributia celor sigilati între triburile Israelului spiritual.
Cei 144.000 sunt prezentati aici ca fiind cei ce vor putea “sta în picioare” în fata teribilelor evenimente descrise în cap. 6:17 (vezi comentariile respective). Ei au “pecetea Dumnezeului celui viu” (cap. 7:2) si sunt protejati în timpul distrugerii universale, asa cum au fost protejati cei ce aveau pecetea în viziunea lui Ezechiel (Eze. 9:6). Ei sunt primiti de catre Cer, caci Ioan îi va vedea mai târziu alaturi de Miel pe Muntele Sionului (Apoc. 14:1). Despre ei se spune ca nu s-a gasit minciuna în gura lor si sunt lipsiti de vina (Apoc. 14:5). Ioan îi aude cântând o cântare pe care “nimeni nu putea sa o învete” (Apoc. 14:3). EI sunt pusi deoparte ca “cel dintâi rod pentru Dumnezeu si pentru Miel” (Apoc. 14:4).
Exista diferente de opinie cu privire la o discriminare precisa a celor din ultima generatie de sfinti care vor constitui numarul celor 144.000. Lipsa unor informatii mult mai consistente, cum ar fi cele necesare ajungerii la unele concluzii dogmatice cu privire la anumite chestiuni, a condus pe multi sa puna accentul nu asupra problemei identitatii celor 144.000 (cine sunt), ci asupra calitatii lor (ce sunt) – adica a felului caracterului pe care Dumnezeu asteapta ca ei sa aiba – si a importantei pregatirii apartenentei la acea multime fara vina. Urmatorul sfat se înscrie pe aceeasi linie de idei: “Nu este dorinta Sa [a lui Dumnezeu] ca ei sa intre în controverse cu privire la probleme ce nu îi ajuta spiritual, cum este: Cine va face parte între cei 144.000? Acest lucru va fi stiut cu siguranta într-un timp scurt de cei ce sunt alesii lui Dumnezeu” (Ellen G.White, Material suplimentar la cap. 14:1–4; cf. PK 189).
Din toate semintiile. Doisprezece semintii sunt prezentate aici (vs. 5–8), dar nu sunt cu totul identice cu enumerarea gasita în Vechiul Testament (vezi Num. 1:5–15; Deut. 27:12, 13; cf. Gen. 35:22–26; 49:3–28; 1 Cron. 2:1, 2). Listele Vechiului Testament încep de obicei cu Ruben, în timp ce enumerarea de fata începe cu Iuda, probabil pentru ca Hristos a venit din tribul lui Iuda (vezi Apoc. 5:5). În Vechiul Testament Levi nu este întotdeauna inclus ca trib, desi este bineînteles numit între fiii lui Iacov. Aceasta este fara îndoiala datorata faptului ca Levi nu a primit mostenire între triburi (vezi Iosua 13:14). Aici este numarat tribul lui Levi, dar nu este cel al lui Dan. Socotirea lui Levi si mentinerea numarului de 12 a facut necesara omiterea unui trib, întrucât Iosif este prezentat ca fiind doua triburi, numite Efraim (probabil numit “Iosif” în Apoc. 7:8) si Manase. Probabil Dan a fost exclus din pricina reputatiei acestui trib vizavi de idolatrie (Jud. 18:30,31).
Ordinea enumerarii triburilor de aici este diferita de oricare alta lista din Vechiul Testament. Unii au indicat ca daca versetele 7 si 8 sunt asezate între versetele 5 si 6, triburile urmeaza în ordinea fiilor Leei, ai Rahelei, ai roabei Leei si ai roabei Rahelei – cu exceptia lui Dan în locul caruia apare Manase. În orice caz nu se câstiga nici o idee semnificativa prin aceasta rearanjare.
Numele unor triburi nu sunt scrise întocmai ca în Vechiul Testament. Acest fapt se întâmpla din pricina ca numele din Noul Testament sunt transliterate din greaca, în timp ce cele din Vechiul Testament sunt transliterate din ebraica. Transliterarile numelor ebraice sunt adesea inexacte pentru ca alfabetul grec nu are anumite sunete obisnuite ale ebraicii.
Israel. Cei care insista ca cei 144.000 sunt evrei literali sustin ca aplicatia la crestini ca fiind Israelul spiritual nu poate fi împacata cu împartirea în 12 triburi anume. În orice caz, daca “fiii lui Israel” trebuie luati literal, ce motiv ar fi sa nu luam de asemenea literal si vs. 5–8 si cap. 14:1–5 ? Dincolo de faptul ca evreii si-au pierdut demult deosebirile dintre triburi, absurda probabilitate, si de o minima credibilitate, ca un numar anumit si identic de mântuiti sa fie din fiecare trib – si nici macar un singur suflet din tribul lui Dan – alaturi de conditia ca ei sa fie cu totii celibatari (cap. 14:4), ar pune la grea încercare crezarea oricui. Daca însa, cei 144.000 nu sunt evrei literali ci simbolici, un Israel spiritual, biserica crestina, atunci diviziunile tribale si celelalte detalii sunt de asemenea simbolice, iar dificultatile se risipesc.
Acesti israeliti astfel sigilati sunt de vazut deci ca apartinând Israelului spiritual, biserica crestina (vezi Rom. 2:28,29; 9:6,7; Gal. 3:28,29; 6:16; cf. Gal. 4:28; 1 Petru 1:1; vezi Fil. 3:3). Israelul spiritual, în simbolul biblic, este reprezentat ca fiind si el divizat în 12 triburi, caci portile Noului Ierusalim au înscrise pe ele numele celor 12 triburi ale lui Israel (vezi Apoc. 21:12).
9. Dupa aceea. Vezi cap. 4:1.
O mare gloata. Din cele mai timpurii vremuri ale erei crestine comentatorii au fost disputat relatia dintre aceasta mare gloata si cei 144.000. Trei puncte de vedere principale au fost sustinute.
Un punct de vedere sustine ca cei 144.000 si “marea gloata” din versetul de fata descriu un acelasi grup, dar vazut în diferite circumstante, versetele 9–17 descoperind adevarata identitate a celor 144.000. Conform acestui punct de vedere, vs. 1–8 descriu sigilarea celor 144.000 ce îi va pregati sa stea în picioare în fata urgiilor ce vor însoti venirea lui Mesia, în timp ce vs. 9–17 îi arata dupa aceea, bucurându-se la tronul lui Dumnezeu în pace si biruinta. Cei care sustin acest punct de vedere cred ca diferentele evidente dintre descrierea “marii gloate” si cea a celor 144.000 nu sunt contradictii, ci explicatii: astfel faptul ca “marea gloata” nu poate fi numarata, este privit ca sugerând ca numarul celor 144.000 este mai degraba simbolic decât literal. Faptul ca gloata este formata din oameni din toate neamurile, si nu doar din Israel, asa cum sunt prezentati ca fiind originari cei 144.000, este înteles de acestia ca însemnând ca Israelul din care vin cei 144.000 nu este Israelul literal, ci cel spiritual, format din toate popoarele neamurilor.
Un al doilea punct de vedere accentueaza deosebirile dintre multimea celor 144.000 si “marea gloata”. Una poate fi numarata, cealalta nu. Una reprezinta un grup special, “cel dintâi rod pentru Dumnezeu si pentru om” care “urmeaza pe Miel oriunde merge El” (cap. 14:4), cealalta, toti ceilalti sfinti biruitori din toate timpurile.
Un al treilea punct de vedere descrie “marea gloata” ca fiind întregul numar al celor mântuiti, incluzându-i pe cei 144.000.Adventistii de ziua a saptea au favorizat în general cel de-al doilea punct de vedere prezentat aici.
Scaunului de domnie. Vezi cap. 4:2.
Mielului. Vezi cap. 5:6.
Haine albe. Vezi cap. 6:11; cf. cap. 7:13.
Ramuri de finic. Acestea erau simboluri ale bucuriei si biruintei (vezi 1 Mac. 13:51; 2 Mac. 10:7; Ioan 12:13).
10. Mântuirea este a Dumnezeului nostru. Aceasta este o recunoastere a gloatei nenumarate pe care Dumnezeu si Mielul au mântuit-o. Atribuirea mântuirii deopotriva lui Dumnezeu si Mielului este o dovada semnificativa a egalitatii Lor (vezi cap. 5:13).
Care sade. Vezi cap. 4:2.
11. Batrânilor. Vezi cap. 4:4. Desi diferite scene au fost interpuse de la momentul scenei din cap. 4, cadrul general este în mare acelasi.
Patru fapturi. Vezi cap. 4:6.
S-au aruncat. Vezi cap. 5:8.
12. Amin. Vezi cap. 5:14.
Lauda. Aceasta este o doxologie înseptita ca si în cap. 5:12 (vezi comentariile respective si cele de la v. 13). Si aici, ca si în cap. 5:8–14, este o viziune a razbunarii lui Dumnezeu si a lui Hristos. Pe baza marturiei celor mântuiti, ostilor ceresti li se reaminteste ca Dumnezeu este întelept si neprihanit. Ele I se închina aducându-I lauda, slava, multumire si cinste.
13. Unul din batrâni. Vezi cap. 4:4.
A luat cuvântul. Batrânul pune în cuvinte întrebarea care se nascuse deja, fara îndoiala, în mintea lui Ioan.Cine sunt oare? Întrebarea care se poate pune este la care grup facea referire batrânul, la cei 144.000 sau la “marea gloata”. Doua puncte de vedere cu privire la aceasta chestiune sunt sustinute: (1) Ca referirea este facuta cu privire la cei 144.000. Cei ce sustin acest punct de vedere avanseaza ideea ca Ioan deja stia identitatea “marii gloate”, caci deja afirmase despre ea ca erau oameni din “orice neam, din orice semintie, din orice norod si de orice limba”.
De aceea ei sustin ca pentru ca întrebarea ridicata de batrân sa fie distincta, el trebuie sa se fi referit la cei 144.000. (2) Ca referirea este facuta cu privire la “mare gloata”. Cei care sustin acest punct de vedere avanseaza ideea ca începând cu v. 9 o scena cu totul diferita a viziunii se deschide, iar o referire înapoi la o scena trecuta ar fi cu greu de presupus atâta timp cât nu se face nici o indicatie specifica cu privire la acest lucru. Ei sustin, mai mult decât atât, ca “marea gloata” nu a fost identificata mai deslusit decât cei 144.000.
În final ei atrag atentia asupra faptului ca batrânul vorbeste cu deosebire despre cei “îmbracati în haine albe”; în context “marea gloata” fiind descrisa ca fiind îmbracata în “haine albe” (v. 9). Acest punct de vedere poate fi sustinut si în presupunerea ca “marea gloata” cuprinde pe toti cei mântuiti, incluzând aici si pe cei 144.000, sau exclusiv mântuitii din acest grup. Vezi AA 602; GC 649; MH 507.
14. Necazul cel mare. Cei care sustin ca vs. 13–17 se aplica celor 144.000 (vezi v. 13) înteleg necazul ca având loc în timpul încercarilor ce preced a doua vedere a lui Hristos mentionate în Dan. 12:1. Cei care sustin ca vs. 13–17 se refera la marea gloata aplica “necazul cel mare” în general la diferitele perioade ale încercarilor pe care sfintii le-au experimentat de-a lungul secolelor, sau, cu o si mai mare specificitate, încercarilor descrise prin simbolurile din Apoc. 6 (cf. Mat. 24:21). Compara cu Apoc. 3:10.
Le-au albit. Este dat motivul curatirii acestor haine. Sfintii sunt biruitori, dar nu prin ei însisi, ci prin biruinta câstigata de Hristos pe Calvar (cf. cu cap. 6:11). Legatura strânsa între neprihanire si biruinta – ambele simbolizate de hainele albe (cf. cap. 3:4; cf. cap. 1:5) – este demonstrata aici. Lupta se duce împotriva pacatului; neprihanirea este biruinta; neprihanirea lui Hristos a câstigat biruinta; pe baza acceptarii neprihanirii Sale pacatosii pot deveni deopotriva neprihaniti si biruitori.
15. Pentru aceasta. Starea de neprihaniti, de biruitori a acestor binecuvântati face posibil pentru cei ce formeaza acest grup sa stea în permanenta în prezenta lui Dumnezeu. Daca hainele lor nu ar fi fost albe, ei nu ar fi putut ramâne în prezenta Sa.
Înaintea scaunului de domnie. Vezi cap. 4:2. Acest grup sta în permanenta în prezenta lui Dumnezeu. A lor este bucuria de a fi întotdeauna cu Cel care i-a mântuit.
Slujesc. Cea mai profunda bucurie a celor mântuiti este a face voia lui Dumnezeu.
Zi si noapte. Vezi cap. 4:8.
Templul. Gr. naos, un cuvânt ce subliniaza templul ca fiind locul de sedere al lui Dumnezeu (vezi cap. 3:12).
Va întinde. Gr. skenoo (vezi Ioan 1:14). Punând verbul la timpul viitor batrânul priveste spre erele fara de sfârsit ale vesniciei, în care cei mântuiti pot fi siguri ca Dumnezeu va locui într-adevar în mijlocul lor. Ei nu vor fi lipsiti niciodata de prezenta Sa, de sustinerea Sa, de bunatatea Sa. A fi fara prezenta lui Dumnezeu înseamna a pierde totul; a-L avea în mijlocul nostru înseamna mântuire pentru totdeauna.
16. Nu le va mai fi foame. Acest verset pare sa fie o aluzie la Isa. 49:10, unde abundenta a fost promisa exilatilor reîntorsi. Fagaduinta îsi va gasi împlinirea finala în experienta Israelului spiritual.
17.Mielul. Vezi cap. 5:6.
În mijlocul scaunului de domnie. În cap. 5:6 Mielul este descris ca fiind cel mai aproape dintre toti de tronul lui Dumnezeu.
Va fi pastorul. Gr. poimaino, “a pastori” (cf. cu cap. 2:27). Desi de obicei mielul este pastorit, aici Mielul este descris ca fiind adevaratul Pastor (cf. Ioan 10:11). Gândul pasajului de fata este probabil preluat din Isa. 40:11.
Izvoarele apelor vietii. Pentru acest simbol vezi Ier. 2:13; Ioan 4:14; Apoc. 22:1.
Va sterge orice lacrima. Aceasta este o figura de stil semnificând ca în lumea viitoare nu va mai fi nici un motiv de a plânge. Unii au interpretat acest simbol mai degraba literal, însemnând ca pentru un timp vor mai fi motive de a plânge din pricina absentei celor iubiti. Acest lucru nu poate fi dovedit. Concluziile dogmatice asupra acestui subiect trebuie bazate pe ceva mai mult decât pe o expresie simbolica.
Traducere Christian Salcianu
Apocalipsa capitolul 6
6:1 Cînd a rupt Mielul cea dintîi din cele sapte peceti, m’am uitat, si am auzit pe una din cele patru fapturi vii zicînd cu un glas ca de tunet: ,,Vino si vezi!“
2 M’am uitat, si iata ca s’a aratat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s’a dat o cununa, si a pornit biruitor, si ca sa biruiasca.
3 Cînd a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua faptura vie zicînd: ,,Vino si vezi.“
4 si s’a aratat un alt cal, un cal ros. Cel ce sta pe el a primit puterea sa ia pacea depe pamînt, pentru ca oamenii sa se junghie unii pe altii, si i s’a dat o sabie mare.
5 Cînd a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia faptura vie zicînd: ,,Vino si vezi!“ M’am uitat, si iata ca s’a aratat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mîna o cumpana.
6 si în mijlocul celor patru fapturi vii, am auzit un glas care zicea: ,,O masura de grîu pentru un leu. Trei masuri de orz pentru un leu! Dar sa nu vatami untdelemnul si vinul!“
7 Cînd a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul fapturii a patra zicînd: ,,Vino si vezi!“
8 M’am uitat, si iata ca s’a aratat un cal galbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, si împreuna cu el venea dupa el Locuinta mortilor. Li s’a dat putere peste a patra parte a pamîntului, ca sa ucida cu sabia, cu foamete, cu molima si cu fiarele pamîntului.
9 Cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, am vazut supt altar sufletele celor ce fusesera junghiati din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, si din pricina marturisirii, pe care o tinusera.
10 Ei strigau cu glas tare, si ziceau: ,,Pîna cînd, Stapîne, Tu, care esti sfînt si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pamîntului?“
11 Fiecaruia din ei i s’a dat o haina alba, si li s’a spus sa se mai odihneasca putina vreme, pîna se va împlini numarul tovarasilor lor de slujba si al fratilor lor, cari aveau sa fie omorîti ca si ei.
12 Cînd a rupt Mielul pecetea a sasea, m’am uitat, si iata ca s’a facut un mare cutremur de pamînt. Soarele s’a facut negru ca un sac de par, luna s’a facut toata ca sîngele,
13 si stelele au cazut din cer pe pamînt, cum cad smochinele verzi din pom, cînd este scuturat de un vînt puternic.
14 Cerul s’a strîns ca o carte de piele, pe care o faci sul. si toti muntii si toate ostroavele s’au mutat din locurile lor.
15 Imparatii pamîntului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s’au ascuns în pesteri si în stîncile muntilor.
16 si ziceau muntilor si stîncilor: ,,Cadeti peste noi, si ascundeti-ne de Fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mînia Mielului;
17 caci a venit ziua cea mare a mîniei Lui, si cine poate sta în picioare?“
1. Cea dintâi dintre peceti. Urmatoarea afirmatie arunca lumina asupra semnificatiei pecetilor: “Decizia [rastignirea lui Hristos] lor [liderilor evrei] a fost înscrisa în cartea pe care Ioan a vazut-o în mâna Celui ce sedea pe tron, cartea pe care nimeni nu o putea deschide. Aceasta decizie va aparea înaintea lor în toata natura ei razbunatoare în ziua când Leul din semintia lui Iuda va deschide cartea” (COL 294). Aceasta afirmatie arata ca, între alte lucruri, cartea contine actiunile evreilor la momentul judecatii lui Hristos, si ca în marea zi a judecatii (vezi cap. 20:11–15) acesti dusmani ai lui Hristos vor fi confruntati cu înregistrarea faptelor lor rele. Pare rezonabil sa concluzionam ca aceasta carte contine si o înregistrare a altor evenimente semnificative ale marii lupte de-a lungul veacurilor. Se pare ca lui Ioan i-a fost data o avanpremiera a unora dintre aceste evenimente. Într-o forma simbolica istoria marii lupte i-a fost prezentata pâna la momentul când ajunge la punctul culminant al razbunarii caracterului lui Dumnezeu în timpul judecatii finale (cap. 20:11–15; vezi cap. 5:13). Faptul ca Hristos “a biruit sa deschida cartea” (cap. 5:5) înseamna ca El este biruitorul în aceasta lupta si este Domnul istoriei. Compara cu GC 666–672.
Asemeni soliilor celor sapte Biserici, scenele descoperite la momentul deschiderii pecetilor pot fi privite ca având atât o aplicatie specifica cât si una generala (vezi cap. 1:11). Scenele pot fi privite ca având o semnificatie deosebita ca simboluri pentru faze succesive ale istoriei bisericii pe pamânt.
Mielul. Vezi cap. 5:6.
Fapturi. Vezi cap. 4:6.
Vino si vezi. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) este împartita vizavi de posibilitatea ca cuvintele “si vezi” sa fie incluse. Daca sunt pastrate, porunca este adresata lui Ioan; daca nu atunci probabil ca este adresata calului si calaretului lui (v. 2), care, solicitati fiind, vin în scena actiunii de fata. Aceeasi divizare a indicatiei textuale apare la versetele 3,5,7.
2. Un cal alb. Simbolurile celor patru cai din primele patru peceti (vs. 2–8) au fost adesea comparate cu cei patru cai din viziunea lui Zaharia (Zah. 6:2,3). Sunt unele asemanari în simbolismul folosit, dar si deosebiri. Ordinea în care sunt numiti caii este diferita. În Apocalipsa caii au fiecare un calaret, în Zaharia au care dupa ei. Aplicatia simbolurilor este diferita (vezi Zah. 6).
Comentatorii au avut doua puncte de vedere cu privire la interpretarea simbolului primului cal si al calaretului lui. Un grup întelege simbolul ca reprezentând biserica din epoca apostolica (c.31 d.Hr.–100 d.Hr.), când puritatea credintei ei (sugerata de culoarea alba) si râvna ei au facut sa se atinga cele mai mari idealuri din istoria crestina. Probabil în nici un secol ce a urmat primului secol crestin nu s-a cunoscut o stralucitoare expansiune a împaratiei lui Dumnezeu. Arcul din mâna calaretului ar simboliza cucerirea, iar cununa (stephanos; vezi Apoc. 2:10), biruinta. Atât de rapid a fost purtata Evanghelia încât la momentul scrierii epistolei catre coloseni, la anul 62 d.Hr., Pavel declara ca vestea cea buna “a fost propovaduita oricarei fapturi de sub cer” (Col. 1:23; cf. AA 48,578).
Un alt grup de comentatori cred ca acest cal alb si calaretul lui nu reprezinta biserica, ci diferite situatii nefavorabile în care biserica a trait si prin care, cu harul lui Dumnezeu, a trecut. În simbolismul biblic calul este legat de razboi (vezi Ioel 2:1,4,5), iar îmbracamintea calaretului de pe calul cel alb indica ca este un luptator. Atât cununa calaretului cât si culoarea alba a calului pot fi întelese ca sugerând biruinta. Astfel primul calaret este vazut a reprezenta o vreme când poporul lui Dumnezeu a trait într-o lume caracterizata de cuceriri militare si stapâniri, când Roma, pornind “biruitor, si ca sa biruiasca”, se mentinea ca prima putere mondiala. Adventistii de ziua a saptea în general au sustinut ca acest cal alb reprezinta biserica în vremea apostolica.
Un arc. Semn al razboiului.
Cununa. Gr. stephanos (vezi cap. 2:10).
Biruitor, si ca sa biruiasca. Este sugerata biruinta continua.
3. A doua faptura. Vezi cap. 4:6. Consecutiv, fiecare din cele patru fapturi vii va anunta pe unul dintre calareti.
Vino si vezi. Vezi v. 1.
4. Rosu. Simbolismul celui de-al doilea calaret portretizeaza bine conditiile sub care s-a gasit biserica între anii 100–313 (cf. cap. 2:10). Persecutiile violente pe care le-a suferit din mâna cezarilor romani sunt bine caracterizate de calaretul ce are “o sabie mare” si are puterea “sa ia pacea de pe pamânt”. Daca albul reprezinta puritatea credintei (vezi cap. 6:2), atunci rosul poate fi privit ca reprezentând o corupere a credintei prin introducerea diferitelor erezii (vezi Vol. IV, p. 835; VI, p. 43–46,51–58,64–67).
Conform unui alt punct de vedere culoarea calului este un simbol pentru sânge. Asa cum primul calaret poate fi privit ca simbolizând gloria cuceririlor militare (vezi v. 2), la fel cel de-al doilea poate fi privit ca portretizând diferite alte aspecte ale razboiului – lipsirea de pace si înmultirea numarului de luari ale vietilor omenesti. Acesta va fi rezultatul inevitabil al cuceririlor facute de primul calaret, daca el este privit ca simbolizând cucerirea si stapânirea Romei. Adventistii de ziua a saptea au sustinut în general primul punct de vedere.
Sabie. Gr. machaira, un cutit mare sau o sabie scurta folosita la lupta. Compara folosirea cuvântului în Mat. 10:34; Ioan 18:10; etc.
5. A treia faptura. Vezi cap. 4:6; 6:3.
Vino si vezi. Vezi v. 1.
Un cal negru. Daca calul alb sugereaza biruinta, sau culoarea sa puritatea (vezi v. 2), atunci calul cel negru poate fi privit ca indicând pierderea, sau culoarea o si mai mare corupere a credintei.
O cumpana. Gr. zugos, “un jug” folosit aici pentru bara transversala a balantei. Acest simbol poate fi privit ca reprezentând conditia spirituala a bisericii dupa legalizarea crestinismului în secolul al IV-lea, când biserica si statul s-au unit. Dupa aceasta uniune multe din grijile bisericii erau probleme seculare, si în multe cazuri rezulta o moarte spirituala.
Aceasta cumpana poate fi interpretata ca un simbol al grijii exagerate fata de necesitatile materiale ale acestei vieti. Acum nu mai este vorba de o biruinta în lupta, ca în cazul primului calaret (vezi v. 2), nici macar de însângerare, ca în cazul celui de-al doilea (vezi v. 4), ci de un rezultat si mai înfricosator – foametea.
6. O masura. Gr. choinix, o masura ce era de aproximativ un litru (vezi Vol. V, p. 50). Aceasta cantitate de grâu reprezenta ratia de hrana pe zi pentru un lucrator.
Un leu. Gr. denarios. Moneda romana tradusa prin “leu” (dinar) reprezenta plata pentru o zi pentru un lucrator obisnuit (vezi Mat. 20:2). De aici se poate deduce ca ratia de grâu pentru o zi de munca era cu greu de ajuns pentru mâncarea necesara lucratorului si familiei sale. Ceva mai putin ar fi însemnat a muri de foame. Conform preturilor grânelor notate de Cicero (Against Verres iii. 81) în Sicilia, preturile mentionate de Ioan sunt de aproape 8 pâna la 16 ori mai mari decât cele normale. În orice caz, în ciuda foametei supravietuirea este posibila. Caci Dumnezeu Si-a aparat întotdeauna copiii în timp de necaz.
Aplicate la perioada istoriei crestine ce a urmat legalizarii crestinismului, cam la 313–538 d.Hr., cuvintele vorbitorului neidentificat pot fi interpretate ca indicând o generala preocupare cu lucrurile materiale.
Orz. Acesta era mai ieftin decât grâul, asa cum este indicat aici si de diferenta de preturi (vezi 2 Împ. 7:18). Orzul era o hrana obisnuita pentru saraci, si era folosit ca hrana pentru animale (vezi Ioan 6:9).
Sa nu vatami. Vocea care anunta pretul ridicat al grâului si orzului porunceste ca vinul si untdelemnul sa nu fie vatamate.
Untdelemnul si vinul. Acestea erau primele doua lichide obisnuite folosite ca hrana în lumea antica. Unii le-au interpretat ca simboluri ale credintei si dragostei, care trebuiau sa fie pastrate în fata materialismului ce domina biserica dupa legalizarea crestinismului în secolul al IV-lea.
7. Pecetea a patra. Compara cu cap. 5:1; 6:1.
Faptura a patra. Vezi cap. 4:6; 6:3.
Vino si vezi. Vezi v. 1.
8. Galbui. Culoarea fricii si a mortii. Începând cu calul galbui vremurile de necaz ating un înfricosator punct culminant (vezi vs. 2,4,5).
Locuinta mortilor. Gr. hades, vezi Mat. 11:23. Moartea si Locuinta mortilor aici personificate sunt reprezentate una ca fiind calaretul de pe cal, iar cealalta urmându-i.
A patra parte a pamântului.Semnificând probabil o mare suprafata a pamântului.
Sabia. Gr. rhomphaia (vezi cap. 1:16). Succesiunea – sabie, foamete, molima si fiarele pamântului – poate fi privita ca descriind deteriorarea progresiva a civilizatiei ce urmeaza razboiului. Dezastrele sabiei, ucigând oameni si distrugând recoltele, produc foamete, care mai departe duce la distrugerea sanatatii provocând molime; iar când molima si-a luat tributul, societatea umana este atât de slabita încât nu se poate proteja pe sine de fiarele salbatice.
Aplicat la o perioada anume a istoriei crestine, simbolul celui de-al patrulea calaret pare sa descrie o situatie cu deosebire caracteristica a perioadei de la 538 la 1517, începutul Reformatiunii (vezi cap. 2:18).
9. Altar. Altarul prezentat în imaginea profetica era probabil aducator aminte al altarului de arama din sanctuarul ebraic, iar martirii pot fi vazuti ca jertfe aduse lui
Dumnezeu. Din moment ce sângele victimelor era scurs la baza altarului (vezi Lev. 4:7), iar “viata [Septuaginta, psuche, “suflet”] trupului este în sânge” (cap. 17:11), sufletele celor ce au murit ca martiri pot fi vazute ca fiind sub altar. Traditia iudaica de mai târziu a înaintat ideea ca mortii lui Israel erau îngropati, cum s-ar spune, sub altar, iar cei îngropati sub altar erau îngropati chipurile sub tronul slavei (vezi Strack and Billerbeck, Kommentar zum Newen Testament, vol. 3, p. 803).
Unii sustin ca altarul trebuie identificat cu cel mentionat în Apoc. 8:3.
Sufletele. Gr. psuchai, pentru o discutie adaugita vezi Mat. 10:28. Ar trebui reamintit ca Ioan vedea reprezentari în imagini, iar regulile de interpretare a unor astfel de profetii trebuie avute în minte când este cercetata semnificatia diferitelor simboluri (vezi Eze. 1:10). Ioan a vazut un altar la baza caruia erau “sufletele” martirilor. Regulile de interpretare nu ne cer sa localizam un altar anume într-o anumita zona si moment singular al istoriei. Asemeni detaliilor unei parabole nu toate elementele unei profetii simbolice au neaparat o valoare interpretativa.
Se pare ca simbolul celei de-a cincea peceti a fost prezentat pentru a-i încuraja pe cei ce au devenit martiri si au murit, pentru a-i asigura ca în ciuda aparentei biruinte a dusmanului, razbunarea va veni în cele din urma. O astfel de încurajare ar aduce tarie de inima în special celor ce au trait în timpurile teribilelor persecutii din Evul Mediu, si mai ales celor din timpul Reformatiunii si mai târziu (c. 1517–1755; vezi v. 12). Pentru ei aceasta lunga perioada de opresiune parea ca nu se mai termina. Solia celei de-a cincea peceti era o reasigurare ca în final va triumfa cauza lui Dumnezeu. O încurajare asemanatoare va veni pentru cei ce vor strabate ultimul mare conflict (vezi 5T 451).
Orice încercare de a interpreta aceste “suflete” ca fiind duhuri descarnate ale martirilor disparuti ar viola regulile de interpretare ale profetiilor simbolice. Lui Ioan nu i s-a dat o viziune a cerului asa cum este el în realitate. Acolo nu sunt calareti razboinici si cai albi, rosi, negri si galbui. Isus nu apare acolo în forma unui miel cu o rana de cutit sângerânda. Cele patru fapturi nu sunt animale înaripate caracteristice regnului animal (vezi Vol. III, p. 1111). Tot asa nu exista “suflete” asezate la baza unui altar în ceruri. Întreaga scena a fost o reprezentare în imagini si simboluri desemnata spre învatarea unei lectii spirituale descrise mai sus.
Celor ce fusesera junghiati. Punctul central al descoperirii se muta acum de la o descriere a larg raspânditelor conditii de distrugere si moarte sub care sufera poporul lui Dumnezeu la o analiza a starii sfintilor însisi.
Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi cap. 1:2, 9.
Marturisirii. Vezi cap. 1:2, 9.
10. Ei strigau. O reprezentare ilustrativa (vezi v. 9). “Sufletele” sunt auzite vorbind.
Stapâne. Gr. despotes (vezi Luca 2:29). Corelativul lui despotes este doulos, “rob” (vezi 1 Petru 2:18). Dându-si viata acesti martiri s-au aratat a fi adevarati “robi ai lui Dumnezeu” (vezi Tit 1:1; cf. Apoc. 6:11), El fiindu-le astfel Stapân. Referirea lor este facuta probabil cu privire la Tatal.
Sfânt si adevarat. Vezi cap. 3:7, unde aceste cuvinte sunt aplicate lui Hristos.
Razbuni. Martirii nu cauta razbunarea pentru ei însisi, ci cauta, dimpotriva, razbunarea Numelui lui Dumnezeu (vezi Rom. 12:19; vezi Apoc. 5:13).
Locuitorilor pamântului. Vezi cap. 3:10.
11. Haina. Gr. stole. Acesta este un cuvânt diferit de cel tradus tot “haina” în cap. 3:5; 4:4. Aceasta stole era o roba lunga purtata ca semn de distinctie (vezi Marcu 12:38). În viziune Ioan observa cum aceste “suflete” sunt îmbracate, fiecare cu câte o haina alba. Reprezentarea poate fi de dorit a însemna ca, în ciuda mortii lor rusinoase, si a faptului ca martirajul lor nu a fost înca razbunat de Dumnezeu, acesti martiri sunt deja recunoscuti de Dumnezeu ca biruitori.
În zilele lui Ioan o astfel de asigurare era cu deosebire mângâietoare pentru crestinii care-si vazusera fratii omorâti în persecutia lui Nero (64 d.Hr.), iar acum trebuiau ei însisi sa cunoasca martirajul în persecutia lui Domitian (vezi Vol. VI, p. 87). În orice vreme de atunci încoace fagaduintele lui Dumnezeu catre sfintii Sai martiri i-au încurajat pe cei ce se gaseau în situatia de a-si da ei însisi viata pentru Numele Sau.
Sa se mai odihneasca. Porunca este data celor ce în viziunea profetica erau agitati cu privire la ceea ce lor li se parea o îndelungata întârziere. În realitate martirii se odihnesc de la momentul mortii lor, si vor continua sa o faca pâna la vremea învierii (cf. cap. 14:13). “Tovarasii lor de slujba” vor avea de dus mai departe lupta pâna când vor fi la rândul lor biruitori în martiraj.
Putina vreme. Timpul nu avea sa fie întârziat o vreme nedefinita (vezi cap. 1:1; cf. cap. 12:12). Marea lupta cu cel rau trebuie purtata pâna la punctul culminant al biruintei. Pacatul trebuie lasat sa se dezvolte în toata urâtenia caracterului sau, atât de deplin încât niciodata sa nu se mai puna la îndoiala neprihanirea si judecata lui Dumnezeu (vezi cap. 5:13).
Tovarasii lor de slujba. Gr. sundouloi, “tovarasi de robie” (cf. v. 10).
Se va împlini. Aceasta nu înseamna ca Providenta a decretat ca un anumit numar de crestini trebuie sa fie martiri. A fost însa necesar ca un anumit timp sa treaca pentru ca natura adevarata a programului de actiune al Satanei sa fie pe deplin demonstrata, Dumnezeu fiind astfel dovedit ca drept si glorios.
12. Un mare cutremur de pamânt. Evenimentele celei de-a sasea peceti descopera distrugerea universului. Profetul Ioel deja a folosit simbolul cutremurului de pamânt pentru a descrie transformarea naturii în ziua Domnului (Ioel 2:10; cf. Isa. 13:9–11; Amos 8:9).
Întrucât cutremurul este urmat de evenimentul întunecarii soarelui, iar acesta din urma poate fi datat la anul 1780 (vezi mai jos la “soarele s-a facut negru”), acest cutremur a fost identificat cu cel de la Lisabona din 1 noiembrie 1755, unul dintre cele mai extinse si mai dezastruoase cutremure înregistrate vreodata. Unda de soc a cutremurului a fost simtita nu numai în Africa de Nord, ci si în îndepartatele Indii de vest. Identificarea cu cutremurul de la Lisabona sugereaza data de 1755 ca un timp al începutului acestei peceti.
Soarele s-a facut negru. Întunecarea de soare este adesea mentionata în Vechiul Testament în legatura cu catastrofele ce preced ziua Domnului (vezi Isa. 13:10). Isus a facut o referire speciala la acest fenomen în profetia despre sfârsitul lumii, si l-a numit drept unul din semnele care vor arata urmasilor Sai ca venirea Sa este aproape (vezi Mat. 24:29,33; vezi GC 334).
O spectaculoasa si literala împlinire a acestei scene descrise aici a fost experimentata în partea de rasarit a New York-ului si cea de sud a New England-ului la data de 19 mai 1780. Un studiu atent al articolelor ziarelor vremii descopera ca un întuneric neobisnuit a acoperit aceasta zona de rasarit a New York-ului si cea sud-vestica a New England-ului la ora 10 dimineata, si în timpul acestei zile s-a extins în rasarit spre partea centrala si sudica a New England-ului si deasupra marii. Fiecare localitate raporta ca întunericul a durat câteva ore. Acest fenomen a avut loc la vremea stabilita “în zilele acelea, dupa necazul acesta” (Mar. 13:24; vezi Mat. 24:29). Fenomenul a fost observat într-o zona unde avea sa se nasca un remarcabil interes pentru profetiile lui Daniel si Apocalipsa, si a fost recunoscut de catre cercetatorii acestui pasaj (vezi GC 304–308).
Luna s-a facut toata ca sângele. Vezi Mat. 24:29.
13. Stelele au cazut din cer. Vezi Mat. 24:29; cf. Isa. 34:4. Vezi GC 333.
Smochinele verzi. Gr. alunthoi, descrise de unii ca fiind smochinele timpurii care cad înainte de a ajunge la maturitate. Unii smochini de vita inferioara ramân fara nici un fruct, sau aproape fara nici unul, atunci când acestea ajung la marimea unei cirese. Altii descriu alunthoi ca fiind smochine de vara sau târzii. Vezi Isa. 34:4.
14. Sul. Gr. biblion (vezi cap. 5:1). Imaginea de aici este cea a unui cer strâns sul asemeni unui rulou de pergament. În vremurile antice cerul era privit ca fiind o bolta solida deasupra pamântului. Profetul vede acum cerul rulat pentru ca pamântul sa stea fara aparare înaintea lui Dumnezeu. Isaia (cap. 34:4) prezinta aceeasi imagine. Acest eveniment este cu siguranta acelasi cu cel descris de Isus când a spus “Puterile cerurilor vor fi clatinate” (vezi Mat. 24:29). Acest eveniment este înca în viitor si este strâns legat de prezenta reala a Fiului omului în ceruri.
Toti muntii si toate ostroavele. În cap. 16:20 aceste înfricosatoare convulsii sunt descrise ca având loc sub cea de-a saptea plaga.
15. Împaratii. Vezi cap. 16:14; 17:l2. Lista care urmeaza prezinta întreaga gama a vietii politice si sociale existente în lumea romana din vremea lui Ioan. Desi venirea lui Hristos nu este mentionata expres aici, contextul tradeaza clar faptul ca Hristos este gata sa apara.
Domnitorii. Gr. megistanes, “conducatorii”, “nobilii”, probabil corespunzând latinescului magistrati, oficiali civili ai guvernului roman, asemeni lui Pliniu (vezi Vol. VI, p. 61–63,88), care adesea trimiteau martirii crestini la moarte.
Capitanii ostilor. Gr. chiliarchoi, “capetenii peste mii”. În Noul Testament acest cuvânt este folosit pentru militarii romani (vezi Ioan 18:12; Faptele Ap. 21:31–33), iar aici reprezinta probabil înalti ofiteri militari.
Cei bogati. Vezi Iac. 5:1–6.
Cei puternici. Compara 1 Cor. 1:26.
Cei slobozi. Compara cap. 13:16; 19:18.
16. Cadeti peste noi. Vezi Osea 10:8; Luca 23:30. A da fata cu Dumnezeu este mult mai înfricosator decât a da fata cu moartea însasi.
Mânia. Gr. orge (vezi Rom. 1:18).
17. Ziua cea mare. Vezi Ioel 2:11,31; vezi Isa. 13:6.
Cine poate sta în picioare? Compara Naum 1:6; Mal. 3:2; Luca 21:36. Cu aceasta întrebare cercetatoare scena de fata se închide. Fiecare dintre cele sase peceti ce au fost deschise arata câte o faza distincta a marii lupte dintre Hristos si Satana si fiecare ajuta în demonstrarea înaintea universului spectator neprihanirea lui Dumnezeu (vezi Apoc. 5:13). Aici este o pauza în deschiderea pecetilor, caci trebuie raspuns la aceasta întrebare. Pâna aici, în descrierea teribilelor evenimente care preced a doua venire, nu a fost data nici o indicatie ca cineva le-ar putea supravietui. De aici dramatica întrebare “Cine poate sta în picioare?” Capitolul 7 întrerupe secventa pecetilor pentru a contura raspunsul.
Apocalipsa capitolul 5
5:1 Apoi am vazut în mîna dreapta a Celuice sedea pe scaunul de domnie o carte, scrisa pe dinlauntru si pe dinafara, pecetluita cu sapte peceti.
2 si am vazut un înger puternic, care striga cu glas tare: ,,Cine este vrednic sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile?“
3 si nu se gasea nimeni nici în cer, nici pe pamînt, nici supt pamînt, care sa poata deschide cartea, nici sa se uite în ea.
4 si am plîns mult, pentruca nimeni nu fusese gasit vrednic sa deschida cartea si sa se uite în ea.
5 si unul din batrîni mi-a zis: ,,Nu plînge: Iata ca Leul din semintia lui Iuda, Radacina lui David, a biruit ca sa deschida cartea, si cele sapte peceti ale ei.
6 si la mijloc, între scaunul de domnie si cele patru fapturi vii, si între batrîni, am vazut stînd în picioare un Miel. Parea jungheat, si avea sapte coarne si sapte ochi, cari sînt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimese în tot pamîntul.
7 El a venit, si a luat cartea din mîna dreapta a Celuice sedea pe scaunul de domnie.
8 Cînd a luat cartea, cele patru fapturi vii si cei douazeci si patru de batrîni s’au aruncat la pamînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alauta si potire de aur, pline cu tamîie, cari sînt rugaciunile sfintilor.
9 si cîntau o cîntare noua, si ziceau: ,,Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost jungheat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam.
10 Ai facut din ei o împaratie si preoti pentru Dumnezeul nostru, si ei vor împarati pe pamînt!“
11 M’am uitat, si împrejurul scaunului de domnie, în jurul fapturilor vii si în jurul batrînilor am auzit glasul multor îngeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii.
12 Ei ziceau cu glas tare: ,,Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, sa primeasca puterea, bogatia, întelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!“
13 si pe toate fapturile, cari sînt în cer, pe pamînt, supt pamînt, pe mare, si tot ce se afla în aceste locuri, le-am auzit zicînd: ,,A Celui ce sade pe scaunul de domnie, si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapînirea în vecii vecilor!“
14 si cele patru fapturi vii ziceau: ,,Amin!“ si cei douazeci si patru de batrîni s’au aruncat la pamînt, si s’au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!
1. Am vazut. Vezi cap. 4:1. Contextul acestui capitol este acelasi cu cel din capitolul 4. Însa, în timp ce capitolul 4 se concentreaza asupra scenei tronului lui Dumnezeu, capitolul 5 se concentreaza asupra Mielului si a cartii pecetluite. “Capitolul al cincilea din Apocalipsa trebuie sa fie studiat mult mai atent. Are o deosebita importanta pentru cei ce vor lua parte la lucrarea lui Dumnezeu din ultimele zile” (9T 267; vezi vs. 7,13).
Celui ce sedea.Vezi cap. 4:2.
O carte. Gr. biblion, “sul”, “carte”. În vremurile Noului Testament cel mai obisnuit tip de carte era sulul de papirus, si fara îndoiala ca o astfel de carte a vazut si Ioan aici. Despre codexuri, sau cartile cu file legate împreuna la un capat, nu se stie sa fi fost folosite de artizanii cartilor pâna în secolul al II-lea d.Hr.
Pe dinlauntru si pe dinafara. Unii comentatori au sugerat ca acest pasaj ar trebui redat cu un semn de punctuatie, o virgula, dupa cuvântul “dinlauntru”, mai degraba decât dupa “dinafara”. Sensul ar fi atunci urmatorul: “cartea” era scrisa pe dinauntru, dar pecetluita pe dinafara.
Cu punctuatia prezenta pasajul indica faptul ca sulul era scris pe ambele parti. Aceasta interpretare ar parea ca are doua merite. În primul rând expresia greaca esothen kai opisthen, “pe dinlauntru si pe dinafara”, pare a fi o unitate formata din doua adverbe asemanatoare ca sunet, ceea ce sugereaza ca trebuie întelese împreuna. În al doilea rând sulurile de papirus antice, din pricina naturii materialului, rareori depaseau 9 metri în lungime. În mod normal ele erau scrise doar pe partea interioara, dar din pricina limitarii suprafetei ocazional se folosea si partea exterioara a papirusului daca subiectul înscris depasea spatiul oferit de interior. Fragmentul acesta pare sa indice o astfel de situatie si ar implica ideea ca cu greu se gaseste spatiu care sa gazduiasca lucrurile prezentate în “carte”.
Sapte peceti. Numarul sapte fiind un simbol al desavârsirii (vezi cap. 1:11), aceasta afirmatie ar implica ideea ca “cartea” era perfect sigilata. De fapt nimeni în afara Mielului nu o putea deschide (vezi cap. 5:3,5).
Conform cartii Parabolele Domnului Hristos (COL 294), hotarârea liderilor evrei de respingere a lui Hristos “a fost înscrisa în cartea pe care Ioan a vazut-o în mâna Celui ce sedea pe tron”. Evident deci ca aceasta carte sigilata contine mai mult decât o înregistrare a evenimentelor din timpul perioadei bisericii crestine, desi profetiile Apocalipsei sunt concentrate mai ales asupra acesteia. Vezi cap. 6:1.
2. Cine este vrednic? Calitatea celui ce deschide cartea nu este o problema de putere, sau demnitate, sau pozitie, ci de biruinta si vrednicie morala (vezi v. 5; cf. cap. 4:11).
3. Nimeni. Gr. oudeis, “nici unul” incluzând aici nu numai oameni, ci toate fapturile din întregul univers.
În cer. Aceste cuvinte prezinta o intentie literara folosita pentru a descrie tot universul lui Dumnezeu.
Sa se uite în ea. Adica sa o citeasca si astfel sa descopere continutul ei.
4. Am plâns mult. Aceste cuvinte reflecta reactia emotionala puternica a lui Ioan la drama ce se derula înaintea ochilor sai. Ceea ce vedea si auzea erau pentru el foarte reale.
Nimeni. Gr. oudeis, vezi v. 3.
Vrednic. Vezi v. 2.
5. Batrâni. Vezi cap. 4:4.
Nu plânge. Sau “nu mai plânge”. Expresia greceasca sugereaza ca Ioan deja plângea.
Leul din semintia lui Iuda. Acest titlu este probabil bazat pe Gen. 49:9. Hristos fusese nascut din tribul lui Iuda (vezi Mat. 1:2). Simbolul leului semnifica puterea (Apoc. 9:8,17; 10:3; 13:2,5), iar Hristos Si-a adjudecat biruinta (vezi mai jos la “a biruit”) în marea lupta cu raul. Acest lucru Îi da dreptul de a deschide cartea (vezi cap. 5:7).
Poate fi notat mai departe faptul ca în rolul de “Leu din semintia lui Iuda” Hristos apare ca Cel care “a biruit”, Cel Victorios, Cel care apara cauza poporului Sau. În v. 6 El apare ca “un Miel. Parea junghiat”, Cel care i-a rascumparat.
Radacina lui David. Acest titlu este preluat din Isa. 11:1,10, care vorbeste literal despre “un Vlastar” care “va da din radacinile lui” Isai, tatal lui David. În Rom. 15:12 Pavel aplica acest simbol al vlastarului la Hristos, întelegând ca Hristos este al doilea David. David a fost cel mai mare împarat si erou militar al Israelului. Conceptia davidica despre Mesia era în principiu aceea a unui cuceritor care va restaura împaratia lui Israel (Mat. 21:9 cf. Faptele Ap. 1:6). Desi Hristos nu a restaurat literal o împaratie evreilor, biruinta Sa în marea lupta cu Satana restaureaza împaratia într-un sens infinit mai mare si mai important. De aceea din punctul de vedere al fragmentului prezent, acest titlu este cel mai nimerit.
A biruit. Gr. nikao, “a cuceri”, “a fi victorios”. Aici este aratata direct biruinta lui Hristos în marea lupta cu Satana, care este fundamentul dreptului Sau de a deschide cartea. Întrucât nimeni în întreg universul nu poate face asta (v. 3), biruinta Sa este unica. Un înger nu ar fi putut lua locul lui Hristos din simplul motiv ca în marea lupta chestiunea de conflict este integritatea caracterului lui Dumnezeu, asa cum este exprimat în legea Sa. Nici un înger si nici un om nu pot împlini aceasta refacere, caci ei însisi sunt supusi legii (vezi PP 66). Numai Hristos, care este Dumnezeu, si despre al carui caracter vorbeste legea, ar fi putut împlini o astfel de refacere a caracterului divin. Acest fapt este gândul central al capitolului 5 (vezi vs. 9–13).
6. În mijloc. Acest fapt se poate interpreta ca însemnând ca Mielul statea între fapturile vii si tron, între batrâni. Dar o astfel de asezare este dificil de vizualizat când este facuta o comparatie cu cap. 4:4,6. Este de asemenea posibil si sa întelegem ca Mielul a aparut a fi în mijlocul tuturor. Aceasta este probabil cea mai buna explicatie, din moment ce de acum încolo devine punctul central al viziunii (cf. Faptele Ap. 7:56).
Patru fapturi. Vezi cap. 4:6.
Batrâni. Vezi cap. 4:4.
Miel. Gr. arnion, un cuvânt folosit de 29 de ori în Apocalipsa, si numai o data în restul Noului Testament (Ioan 21:15). Sensul este, în orice caz, acelasi cu cel purtat de cuvântul amnos, “miel” în Ioan 1:29,36; Faptele Ap. 8:32; 1 Petru 1:19, si textul din Septuaginta pentru Isa. 53:7.
Ioan abia auzise pe Hristos numit drept Leu si biruitor, dar când se uita vede un miel. Un atât de dramatic contrast poate sugera ideea ca biruinta lui Hristos nu este una a puterii fizice, ci a desavârsirii morale, caci mai mult decât orice altceva El este numit “vrednic” (vezi Apoc. 5:2). Este jertfa rascumparatoare (înlocuitoare) a vietii Sale fara pacat, simbolizata de un miel fara pata, mai degraba decât demonstratia fortei, ceea ce I-a dat biruinta în marea lupta cu raul.
Caracterizarea lui Hristos din Noul Testament ca fiind “Mielul” apare doar în scrierile lui Ioan, desi atât Filip cât si Petru îi aplica simbolul Vechiului Testament al mielului (Faptele Ap. 8:32; 1 Petru 1:19).
Parea junghiat. Probabil ca Ioan vede Mielul cu rana Sa de moarte înca sângerând, asemeni unui miel omorât ca jertfa pentru serviciul din sanctuar. Ioan nu spune ca un miel înjunghiat sta înaintea tronului lui Dumnezeu din ceruri. Mai degraba el descrie ceea ce vede într-o viziune simbolica. Din moment ce aceasta idee este evident adevarata cu privire la Miel, înseamna ca si celelalte elemente ale viziunii, cele sapte lampi (cap. 4:5), cele patru fapturi (cap. 4:6), si cartea (cap. 5:1) sunt de asemenea simbolice (vezi Eze. 1:10; Apoc. 4:1).
Forma verbului tradus prin “junghiat” implica ideea ca actul junghierii avusese loc în trecut, iar urmarile lui ramasesera. Astfel, desi moartea lui Hristos a avut loc în trecut, din punct de vedere cronologic, rezultatele ei pentru omenire sunt întotdeauna învioratoare, proaspete si profitabile. Pentru semnificatia simbolului lui Isus de Miel al lui Dumnezeu vezi Ioan 1:29.
Sapte coarne. Sapte este un numar ce semnifica perfectiunea. Coarnele pot fi întelese ca simboluri ale puterii si gloriei (vezi Plân. 2:3). Astfel cele sapte coarne ale Mielului ar indica ca El este desavârsit în putere.
Sapte ochi. Un simbol al desavârsitei întelepciuni si inteligente. Acesti ochi sunt identificati cu cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu, o expresie folosita pentru Duhul Sfânt (vezi cap. 1:4). În cap. 4:5 este folosit un simbol diferit, “sapte lampi”.
Trimise. Vezi Zah. 1:10; 6:5; Ioan 14:26; 15:26; 16:7; Gal. 4:6.
7. El a venit si a luat. Acesta este punctul central al cap. 4 si 5 – ca Hristos, luând cartea din mâna lui Dumnezeu, face ceea ce nimeni din întreg universul nu poate face (vezi cap. 5:5). Aceasta actiune este simbolica pentru biruinta Sa asupra celui rau, si când face asta, marele imn antifonal al tuturor creaturilor rasuna în întreg universul (vezi vs. 9–13).
Cuvintele lui Ioan, “a venit si a luat” sunt cuvintele unui om a carui pana cu greu poate tine pasul cu dramaticele scene ce se deruleaza înaintea ochilor sai. Într-o uimire ce-l tine cu rasuflarea taiata el declara ca Hristos “a luat cartea”. Vezi v. 13.
Cartea. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) atesta omiterea acestui cuvânt. În orice caz, faptul ca este luata cartea reiese clar din v. 8.
Celui ce sedea. Vezi cap. 4:2.
8. Când a luat cartea. Acesta este momentul la care oastea cereasca raspunde (vezi v. 7).
Patru fapturi. Vezi cap. 4:6.
Batrâni. Vezi cap. 4:4.
Alauta. Gr. kitharai, “lira” instrument adesea folosit pentru acompaniament (vezi Vol. III, p. 34–36), nu harpa. Mentionarea acestor instrumente este naturala, în legatura cu imnul ce urmeaza a fi intonat (vs. 9,10).
Potire. Gr. phialai, “boluri” sau “farfurioare”, vase în care în mod obisnuit erau prezentate darurile. Conform lui Iosif Flavius, phialai cu tamâie erau asezate pe pâinile din sanctuar (Antiquities iii. 6. 6 [143]). Faptul ca rugaciunile sfintilor sunt pastrate în vase de aur poate indica aprecierea cu care le priveste cerul.
Rugaciunile sfintilor. Faptul ca batrânii au “alautele” si potirele cu tamâie reprezentând rugaciunile sfintilor sugereaza ca batrânii sunt reprezentanti ai bisericii biruitoare a lui Hristos de pe pamânt, ridicându-si vocea în cântare si rugaciune. Vezi vs. 9,10; vezi PP 353.
9. O cântare noua. Cântarea era noua în sensul ca era cu totul diferita de orice se mai cântase pâna atunci. Aceasta expresie este obisnuita în Vechiul Testament (vezi Ps. 33:3; 40:3; Isa. 42:10). Aici se potriveste deosebit, caci reprezinta cântarea nascuta dintr-o experienta unica – mântuire prin biruinta lui Isus Hristos (vezi Apoc. 5:5). Este o “cântare noua” a celor ce au un “nume nou” (cap. 2:17; 3:12), care vor locui în “Noul Ierusalim” (cap. 21:2), atunci când toate lucrurile vor fi facute “noi” (cap. 21:5).
Vrednic. Vezi v. 2. Refrenul ceresc înalta spre recunoastere ideea ca Dumnezeu a fost razbunat fata de acuzatiile Satanei, prin biruinta Fiului Sau. Unii vad în cei 24 de batrâni reprezentanti ai sfintilor, care au fost cândva ei însisi robi ai celui rau. Sfintii apar înaintea universului spectator ca martori ai neprihanirii si harului lui Dumnezeu. Vezi Apoc. 5:5; cf. Efes. 3:10.
Ai fost jungheat. Moartea lui Hristos, cu rezultatele ei mântuitoare pentru om – care la rândul lor sunt razbunatoare pentru caracterul lui Dumnezeu – este baza pentru vrednicia lui Hristos (vezi v. 2).
Cu sângele Tau. Vezi Rom. 3:25; 5:9.
10. Împaratie. Vezi cap. 1:6.
Preoti. Vezi cap. 1:6.
Pe pamânt. Timpul domniei pe pamânt nu este aici specificat, dar în capitolele 20 si 21 se arata a fi în perioada post-mileniala.
11. Fapturi. Vezi cap. 4:6. Aceste fapturi vii iau parte în aducerea de lauda lui Dumnezeu (cap. 5:12), care exprima apreciere fata de moartea lui Hristos.
Multor îngeri. Ca raspuns la marturia celor patru fapturi si a celor 24 de batrâni, ostirile ceresti se unesc aclamând vrednicia Mielului. Astfel Dumnezeu este razbunat înaintea îngerilor care, de la prima acuzatie a lui Satana nu au înteles pe deplin actul Sau de a-l exclude pe Satana si a-i mântui pe oameni. (vezi DA 761,764).
Zece mii de ori zece mii. Aici este în mod evident un numar neliteral, care implica mai degraba infinitatea ostirilor ceresti. Este probabil preluat din Dan. 7:10, si poate fi comparat cu un pasaj al cartii pseudoepigrafe Enoh (vezi Vol. V, p. 87), cap. 14:22: “zece mii de ori zece mii (stateau) înaintea Lui” (R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 197). Vezi Evr. 12:22.
12. Vrednic. Vezi vs. 2,9.
Mielul. Vezi v. 6.
Puterea. Gr. dunamis, aici puterea lui Dumnezeu în actiune. Doxologia ostirilor ceresti este înseptita. Întrucât sapte semnifica desavârsirea, si este folosit repetat în viziunea aceasta ca si în toata Apocalipsa (vezi cap. 1:11), poate fi vazut ca lauda înseptita din cap. 5:12 implica ideea ca lauda cereasca este completa si perfecta.
Bogatie. Compara cu Fil. 4:19.
Întelepciune. Gr. sophia (cf. Iacov 1:5).
Tarie. Gr. ischus, care aici se refera probabil la energia divina ca potential.
13. Toate fapturile. Adica orice faptura creata. Refrenul merge în crescendo, iar ca raspuns la cântarea de lauda a ostirilor ceresti toata creatiunea se uneste în adorarea Tatalui si a Fiului. Hristos este biruitor, iar caracterul lui Dumnezeu este dovedit înaintea întregului univers (vezi v. 11).La care moment al marii lupte se refera scenele simbolice descrise în capitolele 4 si 5? Conform cartii Hristos, Lumina lumii (DA 834), imnul a fost cântat de îngeri atunci când Hristos S-a instalat la dreapta lui Dumnezeu dupa înaltare. De asemenea, conform cu “Istoria faptelor apostolilor” (AA 601, 602) si “Tragedia Veacurilor” (GC 671), aceasta cântare va fi cântata de sfinti la întemeierea noului pamânt si de mântuiti si îngeri toata vesnicia (8T 44; cf. PP 541; GC 545,678). Aceste diferite proiectari sugereaza ca viziunea din capitolele 4 si 5 nu trebuie privita ca reprezentând un eveniment cu o desfasurare specifica în cer, ci unul în afara timpului, pe deplin simbolic al descrierii biruintei lui Hristos si a urmarilor ei ce au adus refacerea caracterului lui Dumnezeu. Când este astfel înteleasa, viziunea poate fi vazuta ca reprezentând atitudinea cerului fata de Fiul si lucrarea Sa de la cruce încoace, o atitudine ce se înalta în crescendo pe masura ce marea lupta atinge punctul culminant al biruintei. Pentru natura viziunilor simbolice vezi Eze. 1:10.
În cer, pe pamânt. Din punctul de vedere al cosmologiei antice, cerul, pamântul, ce se afla sub pamânt si marea constituiau întregul univers. Întreaga creatiune va recunoaste neprihanirea lui Dumnezeu (vezi GC 670,671).
Celui ce sade. Vezi cap. 4:2.
Mielului. Vezi v. 6. Faptul ca Mielul este adorat aici pe aceeasi baza ca si Tatal implica egalitatea Lor (vezi Fil. 2:9–11).
Lauda. Cele patru atribuiri sunt paralele doxologiei înseptite din v. 12.
Stapânirea. Gr. kratos, “puterea de [a conduce]” “stapânirea” paralel cu “puterea” din v. 12, dar diferita prin faptul ca kratos reprezinta puterea divina în actiune. O astfel de putere este cea la care sunt martore creaturile de pe pamânt (vezi v. 12).
14. Amin. Vezi Mat. 5:18. Atât laudele antifonale descrise aici, cât si “Amin”-ul ce le urmeaza erau caracteristice ale închinarii crestine. Pliniu, scriind la mai putin de doua decade dupa Ioan, înregistreaza faptul ca în serviciile de închinare crestinii “cântau în versuri alternante imnuri lui Hristos ca unui zeu” (Letters x. 96; Loeb ed., vol. 2, p. 403). Descriind celebrarea Sfintei Cine Iustin Martirul însemna în secolul al II-lea d.Hr. ca dupa ce liderul comunitatii înalta rugaciunea si multumirile, “poporul aproba spunând Amin” (First Apology 67; ANF, vol. 1, p. 186).
Apocalipsa capitolul 4
4:1 Dupa aceste lucruri, m’am uitat, si iata ca o usa era deschisa în cer. Glasul cel dintîi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trîmbite, si care vorbea cu mine, mi-a zis: ,,Suie-te aici, si- i voi arata ce are sa se întîmple dupa aceste lucruri!“
2 Numaidecît am fost rapit în Duhul. si iata ca în cer era pus un scaun de domnie, si pe scaunul acesta de domnie sedea Cineva.
3 Cel ce sedea pe el, avea înfatisarea unei pietre de iaspis si de sardiu; si scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatra de smaragd la vedere.
4 Imprejurul scaunului de domnie stateau douazeci si patru de scaune de domnie; si pe aceste scaune de domnie stateau douazeci si patru de batrîni, îmbracati în haine albe; si pe capete aveau cununi de aur.
5 Din scaunul de domnie ieseau fulgere, glasuri si tunete. Inaintea scaunului de domnie ardeau sapte lampi de foc, cari sînt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu.
6 In fata scaunului de domnie, mai este un fel de
mare de sticla, asemenea cu cristalul. In mijlocul scaunului de domnie si împrejurul scaunului de domnie stau patru fapturi vii, pline cu ochi pe dinainte si pe dinapoi.
7 Cea dintîi faptura vie seamana cu un leu; a doua seamana cu un vitel; a treia are fata ca a unui om; si a patra seamana cu un vultur care sboara.
8 Fiecare din aceste patru fapturi vii avea cîte sase aripi, si erau pline cu ochi de jur împrejur si pe dinlauntru. Zi si noapte, ziceau fara încetare: ,,Sfînt, Sfînt, Sfînt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!“
9 Cînd aceste fapturi vii aduceau slava, cinste si multumiri Celui ce sedea pe scaunul de domnie, si care este viu în vecii vecilor,
10 cei douazeci si patru de batrîni cadeau înaintea Celui ce sedea pe scaunul de domnie, si se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îsi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, si ziceau:
11 ,,Vrednic esti Doamne si Dumnezeul nostru, sa primesti slava, cinstea si puterea, caci Tu ai facut toate lucrurile, si prin voia Ta stau în fiinta si au fost facute!“
1. Dupa aceste lucruri. Adica dupa ce Ioan a vazut viziunea din capitolele 1:10 la 3:22. Cuvintele “dupa aceste lucruri” nu implica nici o relatie cronologica între elementele finale ale viziunii trecute si cea care tocmai urmeaza sa fie relatata.
M-am uitat. Sau, “am vazut”, o expresie pe care Ioan o foloseste repetat pentru a introduce noi scene sau simboluri noi importante (vezi cap. 1:2).
O usa. Aici este o usa evident spre sala tronului universului (vezi v. 2; cf. v. 5).
Deschisa. Sau, “stând deschisa”.
În cer. Nu “înauntrul cerului”, ca si cum Ioan ar fi fost observatorul extern. Întrucât, privind înauntru, el contempla tronul lui Dumnezeu, aceasta trebuie sa fi fost o usa de deschidere a salii tronului universului. Aceasta sala a tronului a fost identificata ca fiind locul prea sfânt al sanctuarului ceresc.
Din considerente ce tineau de starea bisericii pe pamânt (cap. 1–3) atentia lui Ioan este acum directionata spre o viziune simbolica a tronului lui Dumnezeu în ceruri. Faptul ca descrierea tronului lui Dumnezeu si al tabloului din capitolele 4 si 5 trebuie întelese simbolic, mai degraba decât literal, este lamurit în cap. 5:6, unde Hristos este descris ca “un Miel. Parea junghiat, si avea sapte coarne si sapte ochi”, totusi viu si în stare sa vina si sa ia cartea din mâna lui Dumnezeu.
Întrucât aceasta este o evidenta descriere în simboluri, atunci întregul tablou profetic trebuie interpretat în acelasi fel. Prin folosirea simbolului profetul se poate înalta deasupra lucrurilor pamântesti si materiale ale vietii omenesti spre a face ca impresiile ceresti, ce sfideaza exprimarea în limbajul literal, sa-si poata gasi calea spre nivelurile înalte ale mintii si inimii (vezi Eze. 1:10).
Glasul cel dintâi. Acest glas este fara îndoiala cel din cap. 1:10, cel care a introdus prima viziune si acum pe cea de-a doua.
Suie-te. O invitatie adresata lui Ioan de a intra în viziune, abatând simturile sale departe de împrejurimile sale pamântesti si concentrându-le spre lucrurile ceresti.
Dupa aceste lucruri. Nu neaparat dupa împlinirea viziunii precedente, ci din punctul de vedere al timpului lui Ioan. Prin urmare aceasta afirmatie face o paralela celei din cap. 1:1 (vezi comentariile respective).
2. În Duhul. Gr. en pneumati (vezi cap. 1:10). Ioan este luat în viziune a doua oara. Nu putem sti cât timp a trecut între prima viziune si cea de-a doua.
Era pus. Tronul era deja asezat pe locul lui.
Sedea Cineva. Reticenta reverenta a lui Ioan fata de Conducatorul universului în evitarea termenilor ce pot parea antropomorfici este evidenta din faptul ca Îl descrie simplu prin participiul kathemenos, “asezat”, fara a spune ce sau cine statea. El sugereaza doar ca o prezenta se manifesta pe tron. O astfel de referire cu privire la Tatal sta într-un contrast izbitor cu detaliata descriere a Fiului (cap. 1:13–16); dar Fiul este om adevarat ca si Dumnezeu adevarat si poate fi deci descris adecvat în termeni omenesti. Vezi v. 3; cf. cap. 6:16; 7:10.
3. Cel de sedea. Aici este folosit din nou doar participiul (vezi v. 2).
Iaspis. Gr. iaspis, nu întocmai modernul jasp, ci o piatra descrisa de naturalistul antic Pliniu ca fiind transparenta (Natural History xxxvii). Ioan apeleaza deseori la pietre pretioase în descrierea stralucitoarelor culori, caci lumina solara stralucind în astfel de pietre dadea nastere unora dintre cele mai stralucitoare culori cunoscute omului din acea vreme. În cazul de fata iaspis-ul descrie probabil o lumina stralucitoare, fulgeratoare, mult mai apreciata pentru stralucirea decât pentru culoarea ei.
Sardiu. Carneol sau o alta piatra de culoare rosiatica. Pliniu (ibid.) noteaza ca aceasta piatra se gasea la Sardes, si ca atare a luat numele acestei cetati. Aici descrie o stralucitoare lumina rosie.
Curcubeu. Compara cu viziunea lui Ezechiel despre tronul lui Dumnezeu (Eze. 1:26–28).
Ca o piatra de smaragd. Adica o culoare verde. Stralucirea luminii ce tâsneste din prezenta de pe tron este atenuata de o blânda lumina verde în forma arcuita de curcubeu. Curcubeul reprezinta o împletire a dreptatii si a milei ce Îl caracterizeaza pe Dumnezeu (vezi Ed 115; cf. COL 148).
4. Scaune de domnie. Gr. thronoi, “tronuri”. Cei 24 de batrâni sunt vazuti sezând pe 24 de tronuri împrejurul tronului lui Dumnezeu.
Douazeci si patru de batrâni. Aceasta scena este o aluzie la textul Septuagintei pentru Isa. 24:23, “Domnul ostirilor va împarati… stralucind de slava în fata batrânilor Lui”. Faptul ca batrânii sunt descrisi aici ca purtând haine albe, ce pot fi simbolul neprihanirii (vezi Apoc. 3:4), si având pe capete “cununi” (stephanoi, embleme ale biruintei; vezi cap. 2:10), a facut pe câtiva sa sugereze ideea ca ei ar reprezenta oameni rascumparati.
Una din interpretari întelege ca descrierea tronului ceresc din capitolele 4 si 5 este fixata la un timp anterior momentului când evenimentele simbolizate de cele sapte peceti vor avea loc. Pe aceasta baza, daca cei 24 de batrâni sunt fiinte umane, înseamna ca traiau deja în timpul lui Ioan. Adventistii i-au identificat adesea cu sfintii ce au iesit din mormintele lor la momentul învierii lui Hristos (Mat. 27:52,53; cf. Efes. 4:8), din moment ce acest grup este cunoscut ca având deja parte de înviere. Învierea majoritatii este înca în viitor (1 Tes. 4:16). Este cert deci ca prezenta fiintelor umane în cer nu poate fi luata ca dovada ca învierea celor mântuiti trebuie sa preceada evenimentele descrise în peceti.
O alta interpretare compara pe cei 24 de batrâni cu cele 24 de cete ale preotilor leviti. Asa cum preotii slujeau înaintea lui Dumnezeu în sanctuarul pamântesc, tot la fel Ioan vede 24 de batrâni slujind în sanctuarul ceresc.
O alta sugestie este aceea ca cei 24 de batrâni simbolizeaza Israelul în sensul lui cel mai deplin (vezi Apoc. 7:4) – doi batrâni din fiecare trib, unul simbolizând Israelul literal, poporul lui Dumnezeu înainte de cruce, si celalalt Israelul spiritual, biserica crestina, poporul lui Dumnezeu de la cruce încoace. Astfel ei pot fi asemanati cu cei 12 patriarhi si cei 12 apostoli. Acest punct de vedere accentueaza caracterul ilustrativ al acestor simboluri, în loc de a face din acesti 24 de batrâni sfinti literali aflati acum în cer (vezi v. 1).
Unii interpreti vad pe cei 24 de batrâni ca îngeri, si nu ca fiinte umane. Ei puncteaza ideea ca batrânii sunt descrisi ca ocupându-se cu rugaciunile sfintilor (cap. 5:8), o lucrare care, spun ei, cu greu ar fi însarcinata unor fiinte umane.
Haine albe. Vezi cap. 3:18.
Cununi. Vezi cele de mai sus la “douazeci si patru de batrâni”.
Aur. Aici probabil un simbol al pretuirii.
5. Fulgere, glasuri si tunete. O expresie favorita lui Ioan (vezi cap. 8:5; 11:19; 16:18), descriind probabil puterea si maiestatea (vezi Iov 37:4,5; Ps. 29:3, 4; Eze. 1:13).
Sapte lampi de foc. Sau “sapte lampi arzatoare”. Vezi cap. 5:6. Desi prezinta asemanari de suprafata cu cele sapte “sfesnice” de aur din cap. 1:12, acestea sunt numite “lampi” (lampades) mai degraba decât “sfesnice” (luchnia; vezi cap. 1:12). Mai mult decât atât, despre ele se spune clar ca reprezinta cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu, în timp ce sfesnicele din cap. 1 reprezinta cele sapte biserici (vezi v. 20). Pe baza acestui simbolism unii au identificat “usa” (cap. 4:1) ca fiind cea care deschide prima camera a sanctuarului ceresc.
Sapte Duhuri. Vezi cap. 1:4.
6. Mare de sticla. Aceasta descriere are multe elemente în comun cu viziunea lui Ezechiel despre tronul lui Dumnezeu, care era asezat pe un “cer” (Eze. 1:26). În vremurile din vechime sticla avea o valoare cu mult mai mare decât în zilele noastre. Aici reprezinta înfatisarea clara, cristalina a suprafetei pe care statea tronul.
Cristalul. Gr. krustallos, un cuvânt însemnând atât “cristal”, un mineral lipsit de culoare si transparent, sau “gheata”. Ceea ce vede Ioan este o întindere stralucitoare imensa, reflectând glorios stralucirea rosie si verde a tronului. Compara cu viziunea lui Ezechiel (cap. 1:22).
În mijlocul scaunului de domnie. Probabil ca si fapturile vazute de Ezechiel (Eze. 1:22,26), aceste fapturi sunt vazute atât sub scaunul de domnie cât si în jurul lui. Simbolismul de aici este în armonie cu gândirea semitica antica. Astfel, un sarcofag din Byblos, de la sfârsitul celui de-al II-lea mileniu î.Hr., îl portretizeaza pe un rege fenician stând pe un tron sustinut de o faptura animalica (vezi W. F. Albright, “What Were the Cherubim?” The Biblical Archaeologist 1:1 [Feb., 1938], p. 1–3). Vezi Ps. 80:1; 99:1; Isa. 37:16.
Fapturi. Gr. zoa, “fapturi vii”. Cuvântul zoa nu indica nimic despre ordinul caruia îi apartin aceste patru fapturi. În orice caz, ele se aseamana cu cele din viziunea lui Ezechiel (vezi Eze. 1:5–26), pe care Ezechiel le numeste heruvimi (cap. 10:20–22).
Pline cu ochi. Vezi Eze. 1:18; 10:12. Acesta poate fi înteles ca un simbol al inteligentei si al vigilentei neîntrerupte a fapturilor ceresti.
Întrucât simbolul ochilor este luat direct din Ezechiel, este posibil sa îl întelegem aici si în termenii ebraici. De noua ori în Vechiul Testament cuvântul ebraic ayin, “ochi” este folosit în sensul de “culoare” sau “stralucire” (Prov. 23:31; Eze. 1:4,7,16,22,27; 8:2; 10:9; Dan. 10:6). Aceasta sugereaza ca, în descrierea celor patru fapturi ca fiind “pline de ochi”, Ioan poate întelege faptul ca înfatisarea lor era una de o stralucire uimitoare.
7. Leu. Aici fiecare dintre cele patru fapturi apare cu una dintre fetele caracteristice fiecarui heruvim din viziunea lui Ezechiel (vezi Eze. 1:10; 10:14). Pentru o discutie asupra însemnatatii acestor simboluri vezi Eze. 1:10.
8. Sase aripi. Heruvimii din viziunea lui Ezechiel aveau fiecare câte patru aripi (Eze. 1:6; 10:21), în timp ce serafimii vazuti de Isaia aveau câte sase (Isa. 6:2). Aripile pot fi întelese ca reprezentând viteza cu care creaturile ceresti ale lui Dumnezeu executa misiunile Sale (cf. Evr. 1:14).
Pline cu ochi. Vezi v. 6.
Fara încetare. Oamenii în mod obisnuit lucreaza ziua si se odihnesc noaptea, dar “iata ca nu dormiteaza, nici nu doarme Cel ce pazeste pe Israel” (Ps. 121:4). Puterea divina ce sustine universul nu se odihneste niciodata.
Zi si noapte. Noaptea aduce o încetare a majoritatii activitatilor umane, dar nu are nici un efect asupra neîncetatului izvor de lauda catre Dumnezeu ce este exprimat de cele patru fapturi din cer.
Sfânt, Sfânt, Sfânt. Acesta este si strigatul serafimilor din viziunea lui Isaia (vezi Isa. 6:3). Nu este un motiv bine întemeiat sa luam aceasta întreita atribuire de lauda ca implicând Trinitatea, caci este destinata prezentei de pe tron, Tatalui. A doua si a treia persoana a Dumnezeirii sunt aici reprezentate prin alte simboluri (vezi Apoc. 4:5; 5:6).
Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic. Vezi cap. 1:8.
Care era, care este, care vine. Vezi cap. 1:4.
9. Aceste fapturi. Vezi v. 6. Lauda exprimata aici are caracter antifonal. Este initiata de fapturile ceresti, cele mai aproape de Dumnezeu.
Multumiri. Fapturile ceresti asemeni oamenilor aduc multumiri lui Dumnezeu, caci El este Cel care le-a dat viata. Ele exista din dorinta Sa. În ultima instanta Dumnezeu nu datoreaza nimic creaturilor Sale; ele îi datoreaza totul Lui.
Celui ce sedea. Vezi v. 2.
Celui ce este viu în vecii vecilor. Compara cu expresia Vechiului Testament “Dumnezeul cel viu” (Ios. 3:10; Ps. 42:2; 84:2). Dumnezeu este sursa întregii vieti, iar faptul ca El “este viu în vecii vecilor” este fundamentul neîncetatei sustineri pe care El o acorda naturii (vezi Ioan 1:4; Apoc. 4:8).
10. Douazeci si patru de batrâni. Vezi v. 4.
Celui ce sedea. Vezi v. 2.
Celui ce este viu în vecii vecilor. Vezi v. 9.
Aruncau cununile. Vezi v. 4.
11. Vrednic. Dumnezeu este “vrednic” sa primeasca lauda de la creaturile Sale, pentru ca El le-a dat viata si tot ceea ce au. El le-a facut ceea ce sunt.
Doamne si Dumnezeul nostru. Cei care sustin ca cei 24 de batrâni sunt fiinte umane au indicat ca folosirea titlului kurios, “Domn” de catre batrâni si nu si de catre cele patru fapturi poate fi semnificativ, caci kurios este corespondentul grecesc pentru ebraicul Yahweh, Numele divin prin care Dumnezeu S-a descoperit pe Sine poporului Sau (vezi Exod. 6:2,3). Un astfel de titlu, sustin ei, se potriveste cu deosebire laudelor aduse de catre oameni. Vezi Vol. I, p. 171,172.
Prin voia Ta. A fost dorinta lui Dumnezeu sa aduca la viata universul si sa dea viata creaturilor Sale. El a vazut ca a fost bine sa faca asa. Nu era nimic de dorit din punctul Sau de vedere sa fie singur într-un univers gol. A fost dorinta Sa ca universul sa fie populat cu fapturi inteligente, capabile de a aprecia si a reflecta dragostea Sa infinita si caracterul Sau desavârsit. Acesta a fost scopul crearii lor.
Stau în fiinta si au fost facute. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza redarea “erau si au fost create” Prin expresia “erau” Ioan se refera fara îndoiala la existenta universului dupa ce Dumnezeu l-a adus la fiinta. Dumnezeu a creat si sustine toate lucrurile (vezi Col. 1:17).
Apocalipsa capitolul 3
3:1 ,,Ingerului Bisericii din Sardes, scrie-i: ,,Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele: ,,stiu faptele tale: ca îti merge numele ca traiesti, dar esti mort.
2 Vegheaza, si întareste ce ramîne, care e pe moarte, caci n’am gasit faptele tale desavîrsite înaintea Dumnezeului Meu.
3 Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit! Tine, si pocaieste-te! Daca nu veghezi, voi veni ca un hot , si nu vei sti în care ceas voi veni peste tine.
4 Totus ai în Sardes cîteva nume, cari nu si-au mînjit hainele. Ei vor umbla împreuna cu Mine, îmbracati în alb, fiindca sînt vrednici.
5 Cel ce va birui, va fi îmbracat astfel în haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii, si voi marturisi numele lui înaintea Tatalui Meu si înaintea îngerilor Lui.“
6 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul.“
7 Ingerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: ,,Iata ce zice Cel Sfînt, Cel Adevarat, Celce tine cheia lui David, Celce deschide, si nimeni nu va închide, Celce închide, si nimeni nu va deschide:
8 ,,Stiu faptele tale: iata ti-am pus înainte o usa deschisa, pe care nimeni n’o poate închide, caci ai putina putere, si ai pazit Cuvîntul Meu, si n’ai tagaduit Numele Meu.
9 Iata ca îti dau din ceice sînt în sinagoga Satanei, cari zic ca sînt Iudei si nu sînt, ci mint; iata ca îi voi face sa vina sa se închine la picioarele tale, si sa stie ca te-am iubit.
10 Fiindca ai pazit cuvîntul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul încercarii, care are sa vina peste lumea întreaga, ca sa încerce pe locuitorii pamîntului.
11 Eu vin curînd. Pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa.
12 Pe celce va birui, îl voi face un stîlp în Templul Dumnezeului Meu, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are sa se pogoare din cer dela Dumnezeul Meu, si Numele Meu cel nou.
13 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul.“
14 Ingerului Bisericii din Laodicea scrie-i: ,,Iata ce zice Celce este Amin, Marturul credincios si adevarat, începutul zidirii lui Dumnezeu:
15 ,,Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece, nici în clocot. O, daca ai fi rece sau în clocot!
16 Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici în clocot, am sa te vars din gura Mea.
17 Pentruca zici: ,,Sînt bogat, m’am îmbogatit, si nu duc lipsa de nimic“, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol,
18 te sfatuiesc sa cumperi dela Mine aur curatit prin foc, ca sa te îmbogatesti; si haine albe, ca sa te îmbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doftorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii, si sa vezi.
19 Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe cari-i iubesc. Fii plin de rîvna dar, si pocaieste-te!
20 Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine.
21 Celui ce va birui, îi voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.
22 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul.
1. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
Sardes. Primul oras important pe drumul la sud de Tiatira. Ca si Tiatira, Sardesul se bucura de o asezare favorabila comertului. Strabo, geograful antic, vorbeste despre el ca fiind “un mare oras” (Geography xiii. 4. 5; Loeb ed., vol. 6, p. 171), desi în timpul lui Ioan nu rivaliza nici cu Efes nici cu Pergam în importanta. Sensul numelui este nesigur; în orice caz sunt sugestii ca “cântec de bucurie”, “ceea ce ramâne”, sau “ceva nou”.
Sapte Duhuri. Vezi cap. 1:4.
Sapte stele. Acest simbol, asemeni celor ce introduc solia fiecarei biserici, este preluat din descrierea Hristosului slavit gasita în cap. 1 (vezi vs. 16,20).
Faptele tale. Vezi cap. 2:2.
Numele. Aici cu sensul de “reputatie”. Aceasta biserica este caracterizata de ipocrizie, nefiind deci ceea ce pretindea ca este. Declarativ, bisericile Reformatiunii descoperisera ceea ce însemna a trai prin credinta în Isus Hristos, dar cea mai mare parte dintre ele alunecau într-o stare asemanatoare cu organizatia din care iesisera (cf. 2 Tim. 3:5). Numele lor – Protestanti – implica o opozitie fata de abuzurile, ratacirile si formalismul Bisericii Romano-Catolice, iar numele de Reformatiune implica faptul ca nici una din aceste greseli nu aveau sa fie gasite în tabara protestanta.
Esti mort. Asprul comentariu începe cu o solie ce consta în mare parte în mustrari. Pacatul ipocriziei scosese la iveala cea mai severa denuntare facuta de Isus împotriva liderilor religiosi ai vremii Sale (vezi Mat. 23:13–33). Acum, unei biserici a Sardesului ipocrita, Hristosul slavit îi trimite cea mai necrutatoare mustrare. Mai degraba decât “înviorata”, sau ramasa în viata alaturi de Hristos (vezi Efes. 2:5; Col. 2:13; Gal. 2:20), asa cum pretindea aceasta biserica ca este, în realitate era “moarta” (cf. 2 Tim. 3:5). Aplicata la perioada reprezentata de biserica Sardes, aceasta solie trebuie privita în contextul bisericii ce se îndrepta spre sfârsitul timpului Reformatiunii, si poate fi datata 1517-1755; vezi Note aditionale la capitolul 2.
La câteva decenii dupa începutul Reformatiunii, noile biserici experimentau o perioada de violente controverse doctrinare. În cele din urma diferentele de opinie erau reglementate prin adoptarea unor crezuri definitive, a caror tendinta a fost aceea de descurajare a cercetarii pe mai departe a adevarului. Printr-un proces similar Biserica Romano-Catolica, în primele secole ale istoriei ei, îsi cristalizase mare parte a teologiei ei. Protejate de puterea si prestigiul statului, ascunse la loc ferit prin marturisiri rigide ale crezurilor, bisericile nationale ale lumii protestante în general au ajuns sa se multumeasca cu o forma de evlavie lipsita de puterea ei.
Un alt factor important care a contribuit la apatia fata de lucrurile spirituale a fost înaltarea rationalismului în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Sub impactul descoperirilor stiintifice, multi teologi au ajuns sa creada ca legea naturala era suficienta pentru functionarea universului. Adesea ajungeau la concluzia ca cea mai importanta functie a lui Dumnezeu în relatie cu lumea aceasta este numai aceea de cauza primara, iar de la acel act initial al creatiei lumea a mers mai departe mai mult sau mai putin independenta de El.
Oameni gânditori care au descoperit cararile gândirii teologice independente mai aproape de ei prin formulele rigide ale protestantismului ortodox au înclinat, în unele cazuri, catre un nou rationalism filozofic. Desi rationalismul a produs un idealism de clasa si remarcabile conceptii în domenii ca stiinta politica si umanitarianismul, presupozitiile sale, atunci când au fost aplicate la religie, au mers departe în încurajarea unei raciri spirituale ce a caracterizat mare parte din protestantismul secolelor ce au urmat perioadei Reformatiunii.
2. Vegheaza. Cu privire la veghere ca datorie crestina vezi Mat. 24:42; cf. Mat. 25:13.
Ce ramâne. Chiar si într-un protestantism degenerat erau anumite lucruri ce meritau straduinta de a le pastra. Mare parte, nu totul, s-a pierdut. Viata spirituala a protestantismului se pierdea, dar sistemul nu era înca mort. “Supravietuirea” poate fi vazuta ca punctul cheie în istoria bisericii reprezentata de biserica Sardes.
Faptele tale desavârsite. Ardoarea protestantismului în primii sai ani promitea hotarârea de a merge înainte pâna la desavârsire în cunoasterea adevarului descoperit si aplicarea lui în viata. Dar, pe masura ce anii au trecut, zelul si pietatea au scazut, iar biserica obosea în efortul de a atinge o tinta pe care o declarase tangibila.
3. Adu-ti aminte dar. Compara cap. 2:5.
Ai primit. Forma verbului în greaca implica nu numai faptul ca biserica din Sardes a primit adevarul, ci si ca înca îl avea – nu se pierduse cu totul. Faptul ca înca mai era speranta este indicat de imperativul “tine” care în greaca este “continua sa tii”. Unii crestini din Sardes nu cazusera, fapt afirmat clar în v. 4.
Pocaieste-te. Gr. metanoeo (vezi Mat. 3:2).
Hot. Compara cu Mat. 24:43, unde referirea se face la a doua venire a lui Hristos. Aici avertizarea ar putea include nu numai a doua venire în sine, ci chiar o mult mai apropiata vizitare divina (cf. Apoc. 2:5). În ambele cazuri venirea va fi neasteptata pentru cei ce nu se pocaiesc si nu vegheaza. Compara cu GC 490.
4. Nume. Adica persoane (vezi Faptele Ap. 1:15).
Mânjit hainele. Un simbol pentru necuratia morala în care mare parte a bisericii Sardes cazuse. Vezi Mat. 22:11; cf. Apoc. 16:15; cf. Isa. 63:6.
În alb. În contrast cu cei care au decazut moral, mânjindu-si astfel “hainele”, cei care au ramas în adevar vor purta haine “albe”,
curate, nepatate, ca simbol al puritatii lor. Acest lucru este indicat deopotriva de remarca urmatoare “fiindca sunt vrednici”, dar si de folosirea aceluiasi simbol în cap. 7:13,14. Pasajul din urma face clara ideea ca o astfel de neprihanire nu este a lor, ci ca un rezultat al spalarii hainelor lor albe în sângele Mielului. Ei au primit neprihanirea lui Hristos.
Hainele albe sunt descrise si ca fiind purtate de locuitorii cerului (vezi Dan. 7:9; Apoc. 4:4; 6:11; 19:14), si astfel, pentru sfinti, sunt un simbol la “trupului duhovnicesc” (1 Cor. 15:40–44; cf. vs. 51–54).
5. Cel ce va birui. Vezi cap. 2:7.
Îmbracat. Adica va avea nemurirea în viata viitoare.
Haine albe. Vezi v. 4.
Nu-i voi sterge. Vezi Faptele Ap. 3:19. Expresia simbolica “nu-i voi sterge” îl asigura pe pacatosul pocait ca pacatele sale au fost iertate, si avertizeaza pe cel nepocait ca numele sau va fi sters din cartea vietii. Identitatea sa ca persoana va înceta sa mai existe; nu i se va mai gasi locul printre fiintele create. Compara cu GC 490.
Cartea vietii. Vezi Fil. 4:3; cf. Apoc. 13:8; 20:15.
Voi marturisi numele lui. Adica el va fi recunoscut ca un urmas loial si devotat. Hristos este Avocatul si Mijlocitorul, Marele Preot al celor ce revendica neprihanirea Sa (vezi 1 Ioan 2:1,2; cf. Mat. 10:32,33; Evr. 8:1–6).
Înaintea îngerilor Lui. Scopul “mult mai larg si mai profund” al Planului de mântuire este acela de “a dovedi caracterul lui Dumnezeu înaintea universului” (PP 68; cf. DA 19). Atunci când Hristos în rolul Sau de Mijlocitor si Mare Preot prezinta poporul Sau rascumparat înaintea tronului lui Dumnezeu, El aduce înaintea ostirilor îngeresti o convingatoare dovada ca modurile de lucru ale lui Dumnezeu sunt drepte si adevarate. Ei vad neprihanirea lui Dumnezeu dovedita, deopotriva în “lucrarea Sa ciudata” (Isa. 28:21) de a distruge pe cel nepocait, si în cea a iertarii pacatosilor care accepta prin credinta în harul Sau mântuitor. Fara mijlocirea lui Hristos ca Mare Preot, astfel de fapte misterioase ale lui Dumnezeu ar putea parea inteligentelor universului drept arbitrare si nejustificate.
6. Cine are urechi. Vezi cap. 2:7.
7. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
Filadelfia. Un cuvânt însemnând “iubire frateasca”. Acest oras a fost întemeiat înainte de anul 138 d.Hr., si a fost numit dupa Attalus al II-lea Filadelful al Pergamului în onoarea loialitatii sale fata de fratele sau mai mare, Eumenes al II-lea, care i-a precedat la tron. Dupa un cutremur devastator în anul 17 d.Hr. orasul a fost reconstruit de catre împaratul roman Tiberius, dar a ramas relativ mic. Era situat la aproximativ 48 km. sud-est de Sardes.
Daca se face aplicatia istorica, solia catre Filadelfia poate fi vazuta ca potrivita diferitelor miscari din cadrul protestantismului în timpul ultimilor ani ai secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea, al caror obiectiv era acela de a face din religie o chestiune vitala, personala (vezi v. 2; vezi Note aditionale la capitolul 2). Într-un sens special marile miscari evanghelice si advente din Europa si America au readus un spirit al iubirii fratesti punând accentul pe o evlavie practica în contrast cu o religie a formelor. Credinta reînviata în harul mântuitor al lui Hristos si iminenta revenirii Sale au condus la nasterea unui spirit al fratietatii crestine mai profund decât cel experimentat de biserica din vremea primelor zile ale Reformatiunii.
Cel Sfânt. Acest titlu este cel folosit cu privire la Dumnezeu în Vechiul Testament (Isa. 40:25; Hab. 3:3). În Noul Testament o atribuire similara este facuta deseori lui Hristos, intentionându-se Dumnezeirea Sa (vezi Luca 1:35; Faptele Ap. 4:27,30, cf. cu Ioan 6:69).
Adevarat. Gr. alethinos, “autentic”, “real” în contrast cu zeii falsi.
Cheia lui David. Acest verset aplica profetia lui Isaia cu privire la Eliachim la Hristos (Isa. 22:20–22; vezi 2 Împ. 18:18). Eliachim a fost numit ca supraveghetor, “mai marele peste casa împaratului” David, asa cum se poate deduce din faptul ca lui i se daduse “cheia casei lui David”. Hristos are “cheia”, reprezentând astfel autoritatea Sa asupra bisericii si a scopului divin ce se doreste a fi atins prin ea (vezi Mat. 28:18; Efes. 1:22). Compara cu Apoc. 5:5; 22:16; vezi Mat. 1:1.
Cel ce deschide. Adica Cel ce foloseste “cheia lui David”. Hristos are autoritatea deplina de a deschide si de a închide, de a purta Planul de mântuire pâna la biruinta.
8. Tale. Pentru accentuarea singularului vezi cap. 2:2.
Faptele. Vezi cap. 2:2.
O usa deschisa. În versetul precedent se spune despre Hristos ca are “cheia lui David”. Versetul 8 poate implica faptul ca El deschide acum înaintea bisericii Filadelfia o “usa” spre ocazia neîngradita de nimic pentru o biruinta personala în lupta cu pacatul, si pentru ducerea marturiei despre adevarul mântuitor al evangheliei. Pentru o folosire asemanatoare a “usii” ca simbol al oportunitatii vezi Faptele Ap. 14:27; 1 Cor. 16:9; 2 Cor. 2:12; Col. 4:3.
Adventistii de ziua a saptea sustin ca încheierea perioadei Filadelfia (1844) marcheaza începutul judecatii de cercetare descrise în Dan. 7:10; Apoc. 14:6,7 (vezi comentariile respective). Hristos este Marele nostru Preot (Evr. 4:14,15; 8:1), slujind în sanctuarul de sus, “adevaratul cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evr. 8:2, 6; cf. Exod. 25:8,9).
Ritualul sanctuarului pamântesc era format în mare din doua parti, slujirea zilnica pentru pacat, în locul sfânt, si o data pe an, slujirea în Ziua Ispasirii, care era considerata a fi o zi de judecata, în locul prea sfânt (vezi Evr. 9:1,6,7; vezi Dan. 8:11,14). În lumina faptului ca sanctuarul pamântesc servea ca “chip si umbra a lucrurilor ceresti” (Evr. 8:5) este normal sa consideram ca serviciul zilnic si anual din acest sanctuar îsi aveau corespondentul în slujirea lui Hristos din sanctuarul din ceruri.
Vorbind în termeni simbolici despre sanctuarul de pe pamânt, care era facut “dupa chipul adevaratului locas de închinare” (Evr. 9:24) putem spune: În ziua antitipica a ispasirii, începuta la 1844, marele nostru Mare Preot poate fi vazut ca plecând din locul sfânt al sanctuarului din ceruri si intrând în locul prea sfânt. În consecinta, “usa închisa” ar fi cea a locului sfânt, iar “usa deschisa” cea a locului prea sfânt, unde Hristos slujeste de atunci încoace în lucrarea zilei antitipice a ispasirii (vezi GC 430,431,435; EW 42).
Cu alte cuvinte “usa închisa” indica încheierea primei faze a slujirii ceresti a lui Hristos, iar “usa deschisa” începutul cele de-a doua faze. Pentru o discutie cu privire la “usa închisa” în teologia adventista timpurie vezi L. E. Froom. The Prophetic Faith of Our Fathers, Vol. 4, p. 829–842; de asemeni “Open and Shut Door,” în SDA Encyclopedia, p. 1034–1037. Pentru o schita a doctrinei sanctuarului vezi Note aditionale la Evr.10
Nimeni n-o poate închide. Hristos va duce lucrarea de mântuire pâna la capat. Omul nu poate face nimic pentru a împiedica nici slujirea Sa în curtea cerului nici controlul Sau asupra lucrurilor de pe pamânt (vezi Dan. 4:17).
Putina putere. Nu este clar daca Hristos mustra aici biserica Filadelfia pentru faptul ca are atât de putina putere, sau îi lauda pentru ca au ceva putere. Cu exceptia “câtorva” din Sardes, acea biserica era “moarta”, si s-ar putea ca “putina putere” din Filadelfia sa însemne o situatie mai încurajatoare decât cea din Sardes. Faptul ca “putina putere” este în strânsa legatura cu aprecierea pastrarii Cuvântului lui Hristos si netagaduirea Numelui Sau tinde sa confirme aceasta concluzie.
Pe de alta parte, o “usa deschisa” poate fi privita ca o invitatie de a intra într-o experimentare a unei puteri superioare. Biserica din vechea Filadelfia nu era în nici un caz nici mare si nici cu influenta, dar pura si credincioasa. Istoria bisericii reprezentata de perioada Filadelfia, cu atentia crescuta acordata Cuvântului lui Dumnezeu, deosebindu-se aici atentia acordata profetiilor din Daniel si Apocalipsa, cu evlavia personala, reprezinta o mult mai încurajatoare descriere decât perioada precedenta.
Cuvântul Meu. Cuvântul lui Dumnezeu exprima vointa Sa. Dumnezeu Si-a descoperit vointa Sa prin natura, de asemenea prin profeti si apostoli, prin marturia directa a Duhului Sfânt în inima omului, prin experientele vietii, prin cursul istoriei umane, si în primul rând prin Hristos.
Numele. Vezi cap. 2:3.
9. Îti dau. Gramatical, afirmatia din v. 9 poate fi înteleasa ca însemnând fie ca Dumnezeu îi “va face” sau “va cauza” ca membrii din “sinagoga Satanei” “sa vina sa se închine” la picioarele crestinilor din Filadelfia, în nepocainta, fie ca Dumnezeu “va da” crestinilor din Filadelfia pe unii din iudeii din Filadelfia drept convertiti la crestinism. Contextul nu este decisiv.
În sinagoga. Sau “unii din sinagoga” (vezi cap. 2:9).
Zic ca sunt iudei. Vezi cap. 2:9.
Sa vina sa se închine. Succesiunea ideilor – “sa vina”, “sa se închine”, “sa stie” – pare sa implice mai mult decât faptul ca crestinii din vechea Filadelfia vor triumfa în cele din urma public asupra oponentilor lor evrei. Pentru crestini, asemeni unor cuceritori pagâni, a se bucura de perspectiva acuzatorilor lor care în final stau întinsi la picioarele lor, pare a reflecta cu greu spiritul unui adevarat crestinism. Mai degraba aceste cuvinte pot sa se refere la convertirea unor evrei din Filadelfia (cf. 1 Cor. 14:24,25) care vor învata despre iubirea lui Dumnezeu prin experienta personala. O asemenea crestere a numarului membrilor poate fi un rezultat al “usii deschise” din Apoc. 3:8 si al loialitatii bisericii fata de “Cuvântul” lui Hristos. O astfel de loialitate a adus convingere chiar si inimilor persecutorilor însisi.
Aplicata la istoria bisericii reprezentata de perioada Filadelfia, aceasta expresie poate fi considerata ca aplicabila acelora care nu tin pasul cu înaintarea adevarului si care se opun crestinilor care o fac. Astfel înteleasa, referinta poate fi facuta cu privire la timpul când cei ce au respins adevarul public îsi vor marturisi public ratacirile (vezi GC 655).
Cuvintele “sa vina sa se închine la picioarele tale” sunt luate din textul Septuagintei de la Isa. 60:14 (cf. cap. 49:23). Asa cum strainii urmau sa vina la Israelul literal din vechime ca sa învete despre Dumnezeu (vezi Vol. IV, p. 26–30), la fel si necrestinii urmau sa vina la lumina evangheliei si sa gaseasca mântuirea (vezi Vol. IV, p. 35,36).
Apoc. 3:9 a fost aplicata si celor ce persista în opozitia lor fata de adevar, mai ales la timpul când circumstantele îi vor sili, desi nepocaiti, sa recunoasca ca cei care au ramas loiali adevarului sunt într-adevar poporul lui Dumnezeu. Nu exista nimic care sa împiedice posibilitatea ca acest verset sa includa atât pe cei pocaiti cât si pe cei nepocaiti, un grup facând aceasta recunoastere în sinceritate, iar celalalt numai pentru ca circumstantele îl forteaza sa faca asta.
Te-am iubit. Aceste cuvinte sunt luate probabil din Isa. 43:4.
10. Cuvântul rabdarii Mele. Unii interpreteaza aceasta expresie ca însemnând “cuvântul Meu de rabdare”, adica o porunca a lui Dumnezeu de fi rabdatori; altii ca fiind învatatura despre rabdarea lui Hristos (cf. 2 Tes. 3:5). Cele doua idei sunt combinate în gândul “Hristos ne încurajeaza sa fim rabdatori asa cum El a fost rabdator sub judecata”.
De. Gr. ek, “din” indicând ca biruitorii vor îndura cu succes timpul încercarii, nu ca ei vor scapa neatinsi de necaz (vezi Dan. 12:1; Mat. 24:21, 22, 29–31).
Ceasul încercarii. Aici nu este o perioada de timp specifica, nici literal nici profetic, ci o “vreme” sau un “timp”. “Ceasul” este aici folosit în acelasi sens ca în cap. 3:3. În armonie cu referintele repetate în Apocalipsa cu privire la revenirea lui Hristos (vezi cap. 1:1), “ceasul încercarii” se refera fara îndoiala la un mare timp al încercarii înainte de a doua venire.
Locuitorii. Aceasta si alte expresii asemanatoare (cap. 6:10; 8:13; 11:10; 13:8,14; 17:2,8) sunt folosite din plin pe tot parcursul Apocalipsei cu referire la cei nepocaiti, peste care vor cadea judecatile divine.
11. Cununa. Vezi cap. 2:10.
12. Un stâlp în Templul. Un “stâlp” simbolic, bineînteles, într-un “templu” simbolic. În Noul Testament cuvântul tradus prin “templu” (naos) se refera în general la sanctuarul interior continând locul sfânt si locul prea sfânt, si nu întregul complex al cladirilor ce constituiau templul din vechime. Ca atare, aceasta fagaduinta ar însemna ca cel biruitor va ocupa un loc permanent, important, foarte aproape de Dumnezeu. Pentru o folosire simbolica a cuvântului “stâlp” vezi Gal. 2:9; 1 Tim. 3:15.
Nu va mai iesi afara din el. Adica va fi permanent acolo. În acord cu simbolul, “a iesi afara din el” înseamna a pleca din prezenta lui Dumnezeu, deliberat, asa cum a facut Lucifer (PP 37). O astfel de fagaduinta poate fi facuta numai acelora ce vor fi biruitori, pentru totdeauna. În aceasta viata posibilitatea iesirii “afara” ramâne, dar în viata viitoare nimeni nu va mai alege sa iasa.
Numele Dumnezeului Meu. Vezi Faptele Ap. 3:16; Apoc. 2:3; cf. Apoc. 14:1; 22:4. Aici se continua simbolul introdus de “stâlp”, si deci trebuie luat simbolic. Asa cum un nume implica personalitate si caracter, fagaduinta de aici este aceea ca cei ce vor birui vor primi pentru totdeauna imprimarea caracterului lui Dumnezeu; chipul Creatorului lor va fi pe deplin restaurat în ei. Acest simbol poate fi înteles ca implicând faptul ca sfintii biruitori vor fi pe deplin ai lui Dumnezeu, asa cum atesta Numele Sau, un semn al apartenentei însemnat asupra lor.
Numele cetatii. Stâlpul va avea inscriptionat pe el nu numai Numele Divin, ci si numele Noului Ierusalim. Acesta poate fi privit ca semnificând ca crestinul biruitor este cetatean al Noului Ierusalim si are dreptul de a sta acolo (cap. 22:14).
Noul Ierusalim. “Nou” nu în sensul de a fi o replica a cetatii literale cu acelasi nume, ci într-un contrast ceresc cu corespondentul
sau pamântesc. Ierusalimul antic trebuia sa devina metropola acestui pamânt si sa ramâna pe veci (vezi Vol. IV, p. 29,30), dar din pricina neîndeplinirii sarcinii lui, rolul sau va fi acordat Noului Ierusalim. Termenul de “Noul Ierusalim” este limitat la Apocalipsa, dar gândul este anticipat în Gal. 4:26; Evr. 12:22. Pentru întelesul numelui Ierusalim vezi Ios. 10:1.
Se pogoare. Vezi cap. 21:2.
Numele Meu cel nou. Al treilea nume scris pe un stâlp simbolic este cel al lui Hristos Însusi. Primirea de catre biruitor a caracterului divin, reprezentata de nume (vezi Faptele Ap. 3:16), este mediata de Hristos. Doar în virtutea faptului ca Dumnezeu a devenit om în Isus Hristos omul mai poate fi refacut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Acest lucru este îndeplinit de darul vietii si al caracterului lui Hristos primit de catre credincios (vezi Gal. 2:20; DA 388). A primi Numele lui Hristos înseamna de asemenea a primi confirmarea stapânirii Sale (vezi 2 Cor. 1:22).
13. Cine are urechi. Vezi cap. 2:7.
14. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
Laodicea. Acest nume a fost definit ca însemnând “judecarea poporului” sau “un popor judecat”. Sensul ultim pare de preferat aici. Distanta în linie dreapta între Filadelfia si Laodicea este de 80 km (vezi Calatoriile lui Pavel). Cetatea a fost întemeiata de împaratul seleucid Antiochus al II-lea Theos (261–246 d.Hr.), si numita astfel în cinstea sotiei sale Laodice. Situat în valea râului Lycus, Laodicea era un prosper centru comercial în timpul lui Ioan, specializat în producerea de bunuri din lâna. Era situat la câtiva km de Colose si Hierapolis (Ierapole), si destul de timpuriu gasim crestini în fiecare dintre aceste cetati (vezi Col. 4:13).
La vremea când era scrisa Apocalipsa, biserica Laodicea exista de 40 de ani. Apostolul Pavel a avut un interes deosebit fata de aceasta comunitate si a adresat cererea ca colosenii sa faca schimb al epistolelor sale cu laodiceenii (Col. 4:16; vezi Vol. V, p. 183).
Amin. Alaturarea acestui titlu cu “Martorul credincios si adevarat” îl identifica ca titlu al lui Hristos (vezi cap. 1:5), Cel care este autorul epistolelor catre cele sapte Biserici. Pentru un comentariu asupra sensului cuvântului “amin” vezi Deut. 7:9; Mat. 5:18. Aplicarea acestui termen la Hristos poate fi comparata cu Isa. 65:16, unde, în ebraica, Domnul este numit Elohe’amen, “Dumnezeul aminului”. În pasajul de fata acest titlu poate fi înteles ca o declaratie ca Hristos este adevarul (vezi Ioan 14:6). Ca atare solia Sa catre biserica Laodicea trebuie acceptata fara îndoieli.
Martorul credincios si adevarat. Vezi cap. 1:5.
Începutul. Gr. arche, un cuvânt care are un sens pasiv, dar si unul activ. Luat cu sensul pasiv se refera la ceva ce este facut la început. Interpretat asa ar însemna ca Hristos este prima creatura creata. Dar cu siguranta aceasta nu ar putea fi o traducere buna caci Hristos nu este o fiinta creata. Luat cu sensul activ arche se refera la acel ceva ce initiaza o actiune, cauza primara, prima miscare. Înteles asa el Îl declara pe Hristos drept Creator. Astfel este întregit sensul pasajului prezent, caci Hristos este descris în mod repetat si în alte locuri din Noul Testament ca având acelasi rol (vezi Vol. V, p. 917; vezi Ioan 1:3; Evr. 1:2). Afirmatia de o similaritate izbitoare prezentata în epistola colosenilor, Col. 1:15,16, fusese citita de biserica Laodicea cu multi ani înainte (cf. Col. 4:16).
15. Tale. Pentru accentuarea singularului vezi cap. 2:2.
Faptele. Vezi cap. 2:2.
Nici rece nici în clocot. S-a sugerat ca aceasta expresie simbolica trebuie sa fi avut un sens particular pentru crestinii din Laodicea. Unul din punctele de însemnatate din vecinatatea cetatii era o cadere de apa a unui izvor cu ape fierbinti ce venea dinspre Hierapolis, depunându-se astfel depozite minerale. Sursa de apa a Laodiceei nu erau nici aceste izvoare fierbinti, nici unele reci, ci un turn de apa alimentat de un apeduct care prezinta depuneri dintr-o apa minerala similara, probabil calduta. Astfel apa calduta era un fenomen familiar pentru cei din Laodicea si caracteriza potrivit conditia lor spirituala.
Starea spirituala de caldicel a bisericii Laodicea era mult mai periculoasa decât daca biserica ar fi fost rece. Crestinismul caldicel pastreaza îndeajuns de multa forma, si chiar din continutul evangheliei, pentru a toci puterile perceptive al duhului si face pe om delasator în ceea ce priveste efortul staruitor necesar de a atinge idealul înalt al unei vieti biruitoare în Hristos. Crestinul laodicean tipic este multumit cu lucrurile asa cum sunt, si este mândru de minimul progres facut. Este aproape imposibil sa îl convingi de marea sa nevoie si de cât de departe este el de tinta desavârsirii.
Din moment ce soliile catre cele sapte Biserici reflecta în întregime cursul istoriei bisericii crestine (vezi cap. 1:11; 2:1), a saptea solie trebuie sa reprezinte experienta bisericii în timpul ultimei perioade din istoria pamântului. Numele Laodicea implica ultimul pas în procesul crestin al istoriei, acela al desavârsirii unui “popor judecat” (vezi cap. 3:14), neprihanit. Mai mult decât atât, implica faptul ca pregatirea acestui popor si procesul divin de judecare si gasire a lor drept neprihaniti vor fi împlinite la sfârsitul acestei perioade (vezi Dan. 8:13,14; Rev. 3:8; 14:6,7). Este deci numai normal ca solia laodiceana sa fie vazuta ca aplicându-se într-un sens special bisericii de la 1844 pâna la sfârsitul timpului (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului). Perioada de timp astfel reprezentata poate fi caracterizata ca Epoca Judecatii.
Solia laodiceana este aplicabila tuturor celor care sustin ca sunt crestini (vezi 6T 77). Pentru mai bine de un secol adventistii de ziua a saptea au recunoscut ca solia catre laodiceeni are o aplicatie speciala la ei însisi (vezi James White, RH Oct. 16, 1856; cf. 1T 141–144). O recunoastere a acestei aplicatii este o constanta mustrare si o încurajare de a trai din toata inima în armonie cu modelul unei vieti desavârsite în Isus Hristos (vezi cap. 3:18).
O, daca ai fi. O stare spirituala de caldicel duce la o scazuta vigilenta, un raspuns întârziat, o actiune indecisa. Daca biserica Laodicea ar fi fost rece, Duhul lui Dumnezeu ar fi putut mult mai usor sa o convinga de starea sa periculoasa.
Urmatoarea afirmatie arunca lumina asupra dilemei de ce starea de a fi “rece” este de preferat celei de “caldicel”. “Ar fi mult mai placut Domnului ca sustinatorii caldicei ai religiei sa nu fi avut niciodata asupra lor Numele Sau. Ei sunt o continua povara pentru cei care ar dori sa fie urmasi credinciosi ai lui Isus. Ei sunt o piatra de poticnire pentru necredinciosi” (1T 188).
16. Nici rece nici în clocot. Vezi v. 15; cf. 1T 188; 2T 175,176.
Am sa te vars. Simbolul apei caldute este exploatat pâna la concluzia logica. O astfel de apa este dezamagitoare si gretoasa, iar cine o bea aproape involuntar o va scuipa. Vezi 6T 408.
17. Sunt bogat. Aceasta poate fi înteleasa atât literal cât si spiritual. Laodicea era un oras prosper, si fara îndoiala la fel erau si unii dintre crestinii de acolo. În mod vadit biserica de aici nu a suferit nici o persecutie serioasa. Mândria în prosperitatea ei duce în mod natural la multumire de sine în plan spiritual. În sine, bogatia nu este gresita. Însa posedarea unor averi face ca cel ce le detine sa devina tinta ispitelor la mândrie si multumire de sine, iar împotriva acestora singura protectie este umilinta spirituala.
Crestinii care sunt saraci în posesiuni pamântesti se simt bogati si înaintati în lucrurile spirituale, asemeni filozofului antic care cu mândrie îsi proclama “umilinta” purtând o roba desirata si ponosita. Mândria lor în spiritualitatea de care dau dovada se vede prin gaurile hainelor. Posedarea unor adevaruri importante, dar numai la nivelul acceptarii intelectului, nepermitând sa patrunda la suflet, conduce la mândrie spirituala si bigotism religios.
Chiar si biserica lui Dumnezeu, cu o structura puternica în organizarea ei si bogata în nestematele adevarului, poate deveni usor habotnica din punct de vedere doctrinar, cu o mândrie imorala fata de bogatiile adevarului. “Pacatul care este aproape cel mai lipsit de speranta si incurabil este cel al mândriei aprecierii de sine, al multumirii de sine. Aceasta sta în fata oricarei cresteri” (7T 199,200). Umilinta mintii este tot la fel de importanta în ochii lui Dumnezeu ca si umilinta inimii.
M-am îmbogatit. Biserica Laodicea nu doar pretinde ca este bogata, ci face si fatala greseala de a crede ca aceste bogatii sunt rezultatul propriilor ei lucrari (cf. Osea 12:8).
Nu duc lipsa de nimic. Punctul culminant al laudei laodiceenilor este acela ca situatia lor nu mai poate fi îmbunatatita. O astfel de multumire de sine este fatala, caci Duhul lui Dumnezeu nu patrunde niciodata acolo unde o nevoie dupa prezenta Sa nu este simtita. Iar fara aceasta prezenta înnoirea vietii este imposibila.
Nu stii. Cel care nu stie, si nu stie ca nu stie, este aproape fara speranta. Ignoranta cu privire la adevarata lor conditie, ce caracterizeaza pe crestinii laodiceeni, sta într-un contrast izbitor cu cunoasterea sigura pe care o are Hristos despre adevarata stare a Bisericilor Sale, asa dupa cum este repetat asigurator fiecareia dintre ele, “Stiu faptele tale” (cap. 2:2,9, 13,19; 3:1,8,15).
Esti. Subiectul este accentuat în greaca. Accentul propozitiei este “si nu stii ca tu esti cel ticalos…”
Ticalos… gol. Adevarata descriere, prezentata aici, este exact opusul laudei facute de catre biserica Laodicea. În loc sa fie bogata, pâna la punctul în care simte ca nu mai are nevoie de nimic, aceasta biserica este în realitate atât de lipsita încât nu are nici macar cu ce se îmbraca.
Sa cumperi de la Mine. Fara acest adevarat efort “biserica” Laodicea nu poate atinge standardul pe care ar dori Hristos ca ea sa-l ajunga. Lucrurile pe care El le ofera nu sunt lipsite de pretul lor, totusi mântuirea este întotdeauna gratuita. Ea trebuie sa renunte la vechiul sau mod de viata pentru a fi pe deplin bogata, vindecata si îmbracata. Chiar si ea, care este saraca, poate cumpara (vezi Isa. 55:1).
Aur. Acesta reprezinta bogatiile spirituale, oferite de Hristos ca remediu pentru saracia spirituala a Laodiceei. Simbolul “aur” poate fi interpretat ca referindu-se la “credinta care lucreaza prin dragoste” (Gal. 5:6; Iac. 2:5; cf. COL 158), si la faptele ce sunt rezultat al credintei (vezi 1 Tim. 6:18).
Curatit prin foc. Este un aur din care s-au scos toate impuritatile. Fara îndoiala referinta este facuta cu privire la credinta care a fost pusa la încercare si curatita de focurile necazurilor (vezi Iacov 1:2–5; cf. Iov 23:10).
Haine albe. Oferite în contrast cu goliciunea laodiceenilor, o goliciune care se contureaza atât de cumplit vizavi de propria lor lauda ca nu duc lipsa de nimic (v. 17). Haina alba poate fi înteleasa ca fiind neprihanirea lui Hristos (Gal. 3:27; vezi Mat. 22:11; Apoc. 3:4; cf. 4T 88). Acest simbol trebuie sa fi avut o însemnatate speciala pentru crestinii din Laodicea, caci orasul lor era cunoscut pentru hainele de lâna neagra.
Rusinea goliciunii tale. Vezi Exod. 20:26; Plâng. 1:8; Eze. 16:36; 23:29; Naum 3:5.
Doftorie pentru ochi. Gr. kollurion, “un mic sul”. Medicamentul devenise cunoscut prin forma ambalajului în care era împachetat. Lânga Laodicea era un templu al zeului frigian Men Karou. O faimoasa scoala de medicina s-a dezvoltat având legaturi cu acest templu, unde se pastra respectiva pudra pentru ochi. Acest lucru poate constitui fundamentul simbolului folosit aici.
Medicamentul simbolic oferit aici laodiceenilor este antidotul ceresc pentru orbirea lor spirituala. Scopul sau este acela de a le deschide ochii pentru a-si vedea propria lor stare în lumina adevarului. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16:8–11). Numai prin lucrarea sa de convingere a inimii poate fi înlaturata orbirea spirituala. Acest medicament poate fi vazut ca reprezentând harul spiritual care îl face pe crestin în stare sa deosebeasca adevarul de ratacire, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept. Vezi 4T 88.
Sa vezi. Adica sa vada pacatul asa cum îl vede Dumnezeu, sa-si dea seama care este adevarata ei stare – o preconditie a pocaintei.
19. Eu mustru. Tinta oricarei adevarate disciplinari vindecatoare este aceea de a aduce convingerea celui gresit si a-l încuraja spre un nou curs al actiunilor.
Pedepsesc. Gr. paideuo, “a educa copiii”, “a pedepsi” în mod particular asa cum un parinte îsi pedepseste copilul cu scopul de a-l îndrepta si a-l instrui. Pedepsirea vine asupra crestinului atunci când mustrarea lui Hristos nu este luata în seama. Nici mustrarea Sa si nici pedeapsa Sa nu sunt expresii ale mâniei – asa cum e cazul unui om care îsi pierde cumpatul – ci o dragoste puternica a carei tinta este aceea de a aduce pacatosii la pocainta.
S-ar parea ca biserica din Laodicea nu suferise înca persecutia, asa cum o facusera surorile ei, caci nu este nici un indiciu cu privire la vreo suferinta deja îndurata. Dar Hristos avertizeaza biserica ca nu poate continua traind cu inima împartita, fara a se lupta cu o disciplina vindecatoare. Putin mai târziu de o jumatate de secol dupa timpul lui Ioan s-ar parea ca biserica Laodicea a suferit persecutie (vezi Eusebius Ecclesiastical History iv. 26; v. 24).
Iubesc. Gr. phileo, “a iubi [ca un prieten, cu toata caldura unei afectiuni personale]”. Compara dragostea lui Hristos asa cum este exprimata catre biserica Filadelfia prin cuvântul agapao (v. 9). Pentru diferenta dintre aceste cuvinte vezi Mat. 5:43,44; Ioan11:3; 21:15. Aceasta reasigurare a favorurilor lui Hristos arata ca laodiceenii nu sunt fara speranta (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului). De fapt ei sunt chiar subiectul special ai atentiei Sale. Dragostea Sa pentru ei este exprimata prin pedepsire, prin care El spera sa îi aduca la pocainta (vezi Prov. 3:12).
Fii plin de râvna. Gr. zeloo, din aceeasi radacina ca si cuvântul zestos, “în clocot”, stare pe care laodiceenii nu au atins-o (v.
15). Laodiceenii sunt chemati sa experimenteze caldura si entuziasmul care vine din adevarata pocainta, consacrare si devotiune fata de Hristos.
Pocaieste-te. Gr. metanoeo (vezi Mat. 3:2). Verbul este la singular, accentuând natura personala, individuala a acestei avertizari. Pocainta, ca si mântuirea nu poate fi niciodata primita în grup. Experienta spirituala a unei rude sau a unui prieten poate avea valoare mântuitoare numai pentru el însusi. Aceasta noua atitudine de parere de rau fata de trecut si râvna pentru viitor sunt tintele lui Hristos cu privire la biserica Laodicea. Vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului.
20. Eu stau. Forma verbului în greaca implica faptul ca Hristos Si-a luat locul la usa si ramâne acolo. El nu oboseste oferind binecuvântata Sa prezenta tuturor celor ce Îl primesc.
La usa. Nu este usa ocaziei oferite în v. 8, si nici usa mântuirii (cf. Mat. 25:10; Luca 13:25). Aceste usi sunt închise si deschise de Dumnezeu. Usa la care se face referire aici este sub controlul omului, si fiecare persoana o poate închide sau deschide dupa voia sa. Hristos asteapta hotarârea fiecarui om. Aceasta este usa sufletului omului. Cu dragostea Sa, prin Cuvântul Sau si prin providentele Sale, Hristos bate la usa sentimentelor noastre; prin întelepciunea Sa, la usa mintii noastre; prin stapânirea Sa, la usa constiintei noastre; prin fagaduintele Sale, la usa sperantelor omului.
Acest pasaj poate fi vazut si ca referindu-se la Hristos, stând la usa vietii omenesti, si la cea a istoriei omenesti, gata sa intre si sa binecuvânteze poporul Sau asteptator cu prezenta Sa (vezi Mat. 24:33; Luca 12:36; Iac. 5:9).
Cina. Gr. deipneo, “a lua masa”, cu deosebire cea mai importanta masa, cea de seara (vezi Luca 14:12). Acest cuvânt poate fi vazut ca aplicându-se marii sarbatori de nunta din Apoc. 19:9. Evreii comparau în mod obisnuit fericirea vietii viitoare cu o sarbatoare (vezi Luca 14:15, 16).
Cu el. Putine gesturi sunt mai graitoare ale fratietatii si comuniunii ca cel al luarii mesei împreuna. În aceste cuvinte Hristos fagaduieste împartasirea experientelor noastre si ne invita în împartasirea experientelor Sale (vezi Gal. 2:20; Evr. 2:14–17).
21. Celui ce va birui. Vezi cap. 2:7.
Îi voi da sa sada. Vezi Mat. 19:28; Luca 22:30; cf. 1 Cor. 6:2; vezi Mat. 25:31.
Pe scaunul Meu de domnie. Biruitorul va avea parte la slava si puterea lui Hristos, asa cum Hristos are parte din slava si puterea Tatalui Sau.
Si Eu am biruit. Vezi Ioan 16:33. Numai pe baza victoriei lui Hristos poate omul sa spere în biruinta.
Cu Tatal Meu. Vezi Marcu 16:19; Efes. 1:20; Evr. 1:3; 8:1; 12:2.
22. Cine are urechi. Vezi cap. 2:7.
NOTE ADITIONALE LA CAPITOLUL 3
Tonul sever si fara compromis al soliei laodiceene a condus pe unii cercetatori la concluzia ca nu exista vreo speranta pentru crestinii acestei “biserici” decât transferarea apartenentei lor la “biserica” Filadelfia. O astfel de concluzie, în orice caz, nu concorda nici cu contextul, nici cu principiile sanatoase de interpretare. Vezi cap. 1:11, si urmatoarele note:
1. Aceasta propunere implica faptul ca “biserica” Filadelfia exista simultan cu “biserica” Laodicea. Dar daca este vreun motiv sa presupunem ca Filadelfia exista simultan cu Laodicea, atunci este motiv pentru a presupune acest lucru si despre celelalte. La fel, daca este considerat posibil sa migrezi spiritual de la Laodicea la Filadelfia, atunci nu este nici un motiv valid pentru a nu fi la fel de posibil – si de dorit – a migra dinspre Laodicea spre Efes, de exemplu, sau de la Sardes la Smirna. Mai mult decât atât, daca doua sau mai multe perioade pot fi considerate ca existând simultan, modelul consecutivitatii este dezmembrat, soliile individuale înceteaza a mai avea vreo legatura cronologica specifica cu istoria, si nu mai ramâne nici o baza valida pentru a crede ca solia catre Laodicea are vreo importanta particulara pentru vremea noastra, mai mult decât ar avea pentru celelalte.
Solia oricareia dintre cele sapte “Biserici” are o aplicabilitate specifica bisericii crestine la un anumit moment dat în istorie numai în baza faptului ca cele sapte “Biserici” reprezinta sapte perioade consecutive în timp, acoperind era crestina, iar solia fiecareia are o aplicabilitate specifica numai unei singure perioade de timp. Numai asa pot fi considerati crestinii din oricare perioada ca apartinând unei “biserici” cu particularitate si numai astfel solia laodiceana poate fi aplicata într-un fel specific “bisericii” din vremea noastra. Ca atare, când cele sapte “Biserici” sunt privite cronologic, ca aplicabile unor perioade specifice în istorie, crestinii unei perioade nu pot migra spiritual la o alta.
2. Propunerea ca laodiceenii trebuie sa-si paraseasca “biserica” lor si sa devina filadelfieni pentru a fi mântuiti este bazata pe ideea ca fiecare “biserica” reprezinta o stare sau o conditie spirituala particulara. Într-adevar, fiecare dintre cele sapte are propriile ei probleme, iar sfatul, avertizarea si fagaduinta adresata fiecareia sunt potrivite pentru ea. Este la fel de adevarat ca unele din aceste “Biserici” reflecta o stare sau conditie spirituala mult mai de dorit decât ale altora.
Acum, este numai normal pentru crestinul staruitor din oricare perioada a istoriei sa-si doreasca sa reflecte caracteristicile de dorit, si vrednice de ales, ale diferitelor fagaduinte facute tuturor “Bisericilor”. În acelasi fel, el ar trebui sa se fereasca de caracteristicile de nedorit si sa ia aminte la amenintarile si avertizarile adresate lor. Dar când sunt privite din acest punct de vedere, soliile sunt în afara timpului în esenta, iar cititorul staruitor le aplica la propria sa experienta pe baza capacitatii lor de a-i împlini propriile sale nevoi, si nu pe baza timpului în care traieste. Nu are nici o nevoie de a-si transfera simbolic apartenenta de la una la alta.
3. În general vorbind, cuvinte de lauda sunt adresate tuturor “Bisericilor” cu exceptia celor din Sardes si Laodicea, cuvinte de mustrare tuturor cu exceptia celor din Smirna si Filadelfia, si tuturor cuvinte de fagaduinta. Astfel “Bisericile” au deopotriva membri de dorit si membri care le fac mai putina cinste. Dar în nici unul dintre aceste cazuri Hristos nu sfatuieste pe membrii loiali ai unei presupuse neloiale “biserici” sa-si transfere apartenenta spirituala la o alta a carei stare spirituala apare favorabila.
Daca acestea ar fi fost intentiile Sale ne-am fi asteptat pe drept sa vedem o chemare pozitiva de iesire afara din Sardes sau din Laodicea, de exemplu, asemeni chemarii de iesire afara din Babilon (cap. 18:4). Dar Inspiratia nu a înregistrat nici o astfel de chemare cu privire la Laodicea sau a vreunei alta dintre “Biserici”. În fiecare caz remediul pentru a birui raul a fost, simplu dar accentuat, a se “pocai”. Crestinii loiali din “biserica” Efesului, care “cazuse” si îsi “parasise” “dragostea dintâi”, nu au fost sfatuiti sa migreze spre Smirna (vezi cap. 2:4,5).
Cei din perioada Pergam, care gazduiau învataturile lui Balaam si pe cele ale nicolaitilor (vs. 14,15), nu au fost sfatuiti sa-si transfere apartenenta la Efes sau Smirna. “Biserica” din Sardes era aproape moarta (cap. 3:2), dar membrilor ei credinciosi nu li s-a spus sa se mute în Filadelfia. În mod asemanator, crestinii loiali din perioada Laodicea nu au fost sfatuiti sa devina filadelfieni – cel putin nu de catre Hristos, Martorul credincos si adevarat. Lor li se spune sa se “pocaiasca” si sa gaseasca în Hristos remediul pentru toate defectele lor de caracter (vs. 18–20).
Ideea ca un crestin îsi poate îmbunatati sansele de mântuire prin mecanismul de evadare al migrarii spirituale si prin arborarea unei forme de neprihanire superioare, probabil celei a altor crestini, este în contrast deplin cu învataturile Domnului nostru (cf. Luca 18:9–14). În parabole neghinei (Mat. 13:24–30,37–43) proprietarul câmpului a poruncit ca grâul si neghina “sa creasca amândoua împreuna pâna la seceris” (v. 30). Neghina nu avea sa fie smulsa de mâinile omenesti si nici grâul nu avea sa fie transplantat într-un alt câmp. Numai când îngerul cu secera va aduna grâul în hambarul Stapânului si va arde neghina se va putea vorbi de o separare generala a neprihanitilor de cei rai (vezi vs. 30,39–42).
Membrii din biserica antica a Laodiceei nu aveau sa-si îmbunatateasca starea lor spirituala mutându-se în Filadelfia. Scopul lui Dumnezeu pentru “biserica” Laodicea nu include un plan de migrare spirituala spre alte “Biserici” apocaliptice, ci mai degraba o transformare totala a inimii si a vietii (vezi Apoc. 3:18–20). Orice alte solutii propuse pentru bolile Laodiceei sunt cu adevarat bune doar pentru a-l face pe om un ipocrit.
4. Este adevarat ca nici unei alte “biserici” nu îi este administrata o mustrare mai patrunzatoare decât “bisericii” din Laodicea, dar tot la fel de adevarat este faptul ca nici unei alte “biserici” nu îi este oferita o dovada mai plina de mila cu privire la dragostea lui Hristos, o apropiere mai strânsa de El si o rasplata mai slavita (vezi vs. 19–21). Solia laodiceana nu este aceea a unei respingeri neconditionate, în nici un caz mai accentuata decât a celorlalte “Biserici”. Daca saracia spirituala a laodiceenilor era dincolo de orice redresare nu li s-ar fi oferit “aur” de catre Martorul adevarat. Daca discernamântul lor spiritual ar fi fost lipsit de orice remediu El nu le-ar fi oferit “doftorie pentru ochi”. Daca “goliciunea” lor spirituala era dincolo de orice speranta El nu le-ar fi oferit acestora “hainele Sale albe” (vezi vs. 17,18).
Cu siguranta ca sunt biruitori în Laodicea (v. 21) la fel ca în oricare alta perioada precedenta a istoriei bisericii, si acestor biruitori din Laodicea le este data fagaduinta ca vor sedea cu Hristos pe tronul Sau.
Apocalipsa capitolul 2
2:1 ” Ingerului Bisericii din Efes scrie-i: ,,Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele în mîna dreapta, si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
2 ,,Stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta, si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la încercare pe cei ce zic ca sînt apostoli si nu sînt, si i-ai gasit mincinosi.
3 stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui meu, si ca n-ai obosit.
4 Dar ce am împotriva ta, este ca ti-ai parasit dragostea dintîi.
5 Adu-ti dar aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si întoarce-te la faptele tale dintîi. Altfel, voi veni la tine, si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti.
6 Ai însa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor, pe cari si Eu le urasc.
7 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Celui ce va birui, îi voi da sa manînce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu.“
8 Ingerului Bisericii din Smirna scrie-i: ,,Iata ce zice Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a înviat:
9 ,,Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sînt Iudei si nu sînt, ci sînt o sinagoga a Satanei.
10 Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce în temnita pe unii din voi, ca sa va încerce. si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pîna la moarte, si-ti voi da cununa vietii.“
11 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte.“
12 Ingerului Bisericii din Pergam scrie-i: ,,Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:
13 ,,Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu, si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar în zilele acelea cînd Antipa, marturul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.
14 Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niste oameni cari tin de învatatura lui Balaam, care aînvatat pe Balac sa puna o piatra de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca sa manînce din lucrurile jertfite idolilor, si sa se dedea la curvie.
15 Tot asa, si tu ai cîtiva cari, deasemenea, tin învatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc.
16 Pocaieste-te dar. Altfel, voi veni la tine curînd, si Ma voi razboi cu ei cu sabia gurii Mele.“
17 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Celuice va birui, îi voi da sa manînce din mana ascunsa, si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l stie nimeni decît acela care-l primeste.“
18 Ingerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: ,,Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, si ale carui picioare sînt ca arama aprinsa:
19 ,,stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sînt mai multe decît cele dintîi.
20 Dar iata ce am împotriva ta: tu lasi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorocita, sa învete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie, si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor.
21 I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!
22 Iata ca am s-o arunc bolnava în pat; si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimet un necaz mare, daca nu se vor pocai de faptele lor.
23 Voi lovi cu moartea pe copiii ei. si toate Bisericile vor cunoaste ca ,,Eu sînt Cel ce cercetez rarunchii si inima“: si voi rasplati fiecaruia din voi dupa faptele lui.
24 Voua, însa, tuturor celorlalti din Tiatira, cari nu aveti învatatura aceasta, si n’ati cunoscut ,,adîncimile Satanei“, cum le numesc ei, va zic: ,,Nu pun peste voi alta greutate.
25 Numai tineti cu tarie ce aveti, pîna voi veni!
26 Celui ce va birui si celui ce va pazi pîna la sfîrsit lucrarile Mele, îi voi da stapînire peste Neamuri.
27 Le va cîrmui cu un toiag de fer, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere dela Tatal Meu.
28 si-i voi da luceafarul de dimineata.“
29 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul.”
1. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
Efes. Unii definesc numele Efes ca însemnând “[vrednic] de dorit”. În timpul lui Ioan, Efesul era cetatea de frunte a provinciei romane Asia, iar mai târziu chiar capitala ei (Lucrarile literare ale lui Ioan; vezi cap. 1:4; 2:12). Era situata la punctul terminus vestic al marelui drum ce traversa Asia Mica din Siria, si aceasta, alaturi de asezarea sa ca important port la Marea Egee faceau din Efes un centru comercial de interes. Crestinismul pare a fi fost predicat pentru prima oara în jurul anului 52 d.Hr. de catre Pavel, atunci când s-a oprit aici pentru un scurt timp în drumul sau spre Ierusalim si Antiohia din a doua sa calatorie misionara.
Prietenii sai, Acuila si Priscila, locuiau acolo la acea vreme, si împreuna cu un evreu din Alexandria pe nume Apolo – a carui conceptie despre crestinism pare a fi fost pre-pentecostala – sprijinisera lucrarea de evanghelizare pâna la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai târziu (vezi Faptele Ap. 18:19 – 19:7). De data aceasta apostolul a ramas la Efes timp de aproape trei ani (vezi Vol. VI, p. 30), mai mult decât în oricare alt loc mentionat în calatoriile sale misionare.
Aceasta ar parea un indiciu asupra faptului ca lucrarea sa de aici a fost deosebit de roditoare. Biograful sau, Luca, declara ca “toti cei ce locuiau în Asia, Iudei si Greci, au auzit Cuvântul Domnului” (Faptele Ap. 19:10). Este probabil deci ca în acest timp cel putin câteva din celelalte biserici din Asia sa fi fost înfiintate (vezi Col. 4:13,15,16). Dupa prima perioada de detentie romana Pavel pare ca ar fi vizitat din nou Efesul, probabil la anul 64 d.Hr., lasându-l pe Timotei sa preia responsabilitatile (vezi 1 Tim. 1:3).
Nimic mai mult nu este cunoscut explicit despre istoria Bisericii din Efes pâna când numele ei apare, probabil la trei decenii mai târziu, în Apocalipsa. În orice caz traditia indica faptul ca Ioan, ucenicul iubit de Iisus, a devenit lider al acestei Biserici, probabil dupa încetarea functionarii conducerii bisericii crestine la Ierusalim, cam la anul 68 d.Hr., în timpul razboiului evreilor cu romanii. Astfel, la vremea scrierii Apocalipsei, Efesul trebuie sa fi fost unul din centrele de frunte al crestinatatii. Ca atare era potrivit ca prima solie a lui Hristos prin Ioan sa fi fost adresata acestei Biserici.
Asezarea sa centrala, având în vedere lumea crestina ca întreg, face mai mult ca inteligibil faptul ca conditia sa spirituala putea fi cu succes o caracteristica a întregii biserici în timpul perioadei apostolice, o epoca a istoriei crestine ce se întinde pâna la sfârsitul secolului I d.Hr. (c. 31–100 d.Hr.; vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului). Poate fi pe drept numita Era puritatii apostolice, un atribut cu mult vrednic de dorit în ochii lui Dumnezeu.
Tine. Gr. krateo, “a prinde cu putere” o expresie mult mai accentuata decât cea folosita în cap. 1:16.
Sapte stele. Vezi cap. 1:16,20. Într-un mod deosebit liderii bisericii de pe pamânt trebuie sa fie sub protectia si controlul lui Hristos. În lucrarea însarcinata lor ei sunt întotdeauna sustinuti de putere si har divin. Este de notat ca modul caracteristic în care Hristos se prezinta fiecareia dintre cele sapte Biserici este preluat din viziunea compusa pe care Ioan a vazut-o în cap. 1:11–18.
Umbla. O mult mai accentuata descriere a relatiei lui Hristos cu biserica Sa decât în cap. 1:13, unde Ioan se refera simplu la Hristos ca fiind “în mijlocul celor sapte sfesnice” Asa cum bisericile din vremea apostolilor, luate individual, se bucurau de grija, atentia si slujirea lui Hristos, biserica crestina ca întreg, de-a lungul succesivelor perioade ale istoriei sale, va beneficia de aceleasi avantaje. Astfel este împlinita fagaduinta Sa data apostolilor ca va fi cu ei “în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului” (Mat. 28:20).
Sfesnice. Vezi cap. 1:12.
2. Stiu. Fiecareia din cele sapte biserici Hristos îi declara: “Stiu lucrarile tale”. Mustrarea Sa va fi a Unuia care este pe deplin constient de problemele fiecarei biserici, si deci cel mai în masura sa recomande solutia potrivita si eficace.
Faptele. Gr. erga, “fapte”, “actiuni”, “activitati”, cu particularitate fapte exprimând caracterul moral. Întreaga viata si purtare a bisericii este cunoscuta lui Iisus Hristos.
Tale. Singularul este folosit aici pentru ca Hristos se adreseaza “îngerului” (v. 1) care reprezinta aici fie individual, pe fiecare membru al bisericii, fie biserica ca întreg, ca corp bisericesc unit. Hristos se ocupa de oameni pe doua planuri deopotriva, din punctul de vedere al grupului – ca biserica – dar si în termenii unei relatii directe si personale a lor cu El.
Osteneala. Gr. kopos, osteneala, truda, oboseala, ce rezulta dintr-o sfortare încordata, reflectata în cuvântul “osteneala”. O importanta indicatie textuala (vezi cap. 1 :3) poate fi citata pentru omiterea cuvântului “ta” dupa “osteneala”. Astfel se leaga mult mai strâns gândul “osteneala” cu rabdarea ce o însoteste. Este ca si cum Hristos ar fi spus “Stiu ce ai facut, însa stiu si osteneala si rabdarea necesare unor astfel de fapte”.
Rabdarea. Gr. hupomone, “perseverenta”, “suportare [activa, staruitoare]”, literal, “a ramâne sub”.
Nu poti suferi. Prea adesea, acum, dar si în vremurile trecute, biserica este dispusa sa “suporte”, sa îndure în sânul ei învataturi si practici rele, probabil în numele pacii. Slujitorii lui Hristos pot gasi ca este mai usor sa ramâi în tacere cu privire la pacatele favorite ale comunitatii decât sa iei o pozitie hotarâta pentru adevar (cf. Isa. 30:10; 2 Tim. 4:3). Biserica din Efes a fost de laudat pentru clara distinctie între adevar si minciuna, pentru pozitia ferma împotriva erorii.
Pe cei rai. Adica falsii apostoli ce urmeaza a fi descrisi imediat cu mai multe detalii. O eroare doctrinala majora va fi reflectata, mai devreme sau mai târziu, printr-o purtare gresita de aceeasi marime. Ceea ce face un om este inevitabil rezultatul a ceea ce gândeste si crede (vezi Prov. 4:23; Mat. 12:34; 1 Ioan 3:3).
Ai pus la încercare. Gr. peirazo, “a testa”, “a încerca”. Biserica din Efes cercetase cu mare atentie pretentiile si învataturile acestor falsi apostoli. Ignatius, scriind în prima parte a secolului al II-lea, vorbeste despre silinta cu care crestinii efeseni se pastrau departe de erezie (To the Ephesians ix. 1).
Într-una din epistolele sale Ioan avertizase credinciosii cu privire la venirea lui “antihrist” si îi sfatuise sa cerceteze “duhurile, daca sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1–3). Avertizarea data de Pavel liderilor din Efes cu multi ani înainte, ca “lupi rapitori” vor veni între ei învatând “lucruri stricacioase” (Faptele Ap. 20:29,30), se împlinise. El sfatuise pe tesaloniceni sa “cerceteze toate lucrurile” si “sa pastreze ce este bun” (1 Tes. 5:21). Petru scrie pe larg despre acesti “prooroci mincinosi” si “învatatori mincinosi” (vezi 2 Petru 2). Compara 1 Tim. 1:20; 2 Tim. 4:14,15. Desi la prima vedere s-ar putea sa nu fie tocmai usor de recunoscut erorile subtile ale învataturilor lor, învatatorii însisi pot fi cunoscuti “dupa roadele lor” (vezi Mat. 7:15–20).
Acelasi lucru este valabil si astazi, caci adevarata “roada a Duhului” (vezi Gal. 5:22,23) nu creste în vietile celor ce învata si practica eroarea. Crestinului sincer, sensibil la lucrurile spirituale, îi este fagaduit ca poate, daca va vrea, sa demaste spiritul si motivatiile necrestine care anima pe fiecare învatator al ratacirii (vezi 1 Ioan 4:1; Apoc. 3:18).
Apostoli. Între cele mai periculoase erezii care amenintau biserica spre sfârsitul secolului I d.Hr. era doc(h)etismul, o forma timpurie de gnosticism. Pentru o discutie asupra acestora si a altor erezii care amenintau biserica din timpurile apostolice vezi Vol. V, p. 912,913; Vol. VI, p. 52–59. Mai la obiect, o traditie timpurie spune ca un gnostic numit Cherintus a vizitat Efesul si a stârnit necazuri pentru Ioan si comunitatea sa (vezi Irenaeus Against Heresies iii. 3. 4). Ce era adevarat despre Efes în aceasta perioada cu privire la luptele cu proorocii mincinosi pare sa fi fost o realitate a bisericii în general.
3. Rabdare. Vezi v. 2.
Din pricina Numelui Meu. Vezi Faptele Ap. 3:16. Urmasii lui Hristos erau cunoscuti dupa Numele Sau; ei erau numiti crestini. A fost supunerea lor fata de acest Nume, loialitatea lor fata de Cel care pentru ei însemna Domnul lor, Cel care îi adusese sub persecutia autoritatilor romane, si îi condusese la suferinta în mâinile celor care încercau sa le rastoarne credinta.
Obosit. Gr. kopiao, “a deveni istovit”, “a deveni obosit”. Compara folosirea lui kopiao în Isa. 40:31, Septuaginta; Ioan 4:6.
4. Dragostea dintâi. Aceasta “dragoste” includea o iubire din toata inima pentru Dumnezeu si pentru adevar, si iubire unul fata de celalalt ca fratietate si pentru toti oamenii în general (vezi Mat. 5:43,44; 22:34–40). Probabil controversele doctrinale stârnite de învatatorii mincinosi dadusera nastere unui spirit împartit. De asemenea, în ciuda unor eforturi serioase din partea multora de a rezista curentului învataturilor false, un numar de credinciosi ramasi în biserica erau fara îndoiala afectati de acestea într-un grad mai mare sau mai mic.
În masura în care ratacirea îsi gasise adapost în biserica, era zadarnicita activitatea Duhului Sfânt ca mesager al adevarului (Ioan 16:13), a carui sarcina este de a converti principiile adevarului într-o forta vie pentru transformarea caracterului (vezi Ioan 16:8–11; Gal. 5:22,23; Efes. 4:30; etc.). Mai mult decât atât, pe masura ce persoanele asociate personal cu Iisus decedau, si odata cu ei si marturia lor, iar viziunea revenirii iminente a lui Hristos începea sa paleasca (vezi Apoc. 1:1), flacara credintei si a devotiunii ardea tot mai putin. Pentru comentarii cu privire la alte aspecte ale acestei departari de puritatea initiala a credintei si practicii vezi Vol. IV, p. 834,835.
5. Îti voi lua sfesnicul. Vezi cap. 1:12. Biserica si-ar pierde statutul si acreditarea ei ca reprezentativa a lui Hristos. Biserica era “cazuta”, dar mila divina pregatise cu rabdare o ocazie pentru “pocainta” (cf. 2 Petru 3:9).
Daca nu te pocaiesti. În prologul epistolei sale catre efeseni, Ignatius spune ca biserica daduse atentie chemarii “adu-ti aminte”, “pocaieste-te”, si “întoarce-te la faptele tale dintâi” (vezi si Ignatius op. cit. i. l; xi. 2).
6. Nicolaitilor. Una din sectele eretice care au chinuit bisericile din Efes si Pergam, si probabil si în alte parti. Irineu îi identifica pe nicolaiti ca fiind o secta gnostica: “Ioan, ucenicul Domnului, predica aceasta credinta [Dumnezeirea lui Hristos], si cauta, prin proclamarea Evangheliei, sa dea la o parte acea eroare pe care a semanat-o între oameni Cherintus, si mai înainte un timp îndelungat cei numiti nicolaiti, încercând sa îi convinga ca este un singur Dumnezeu care a facut toate lucrurile prin Cuvântul Sau” (op. cit. iii. 11. 1; ANF, vol. 1, p. 426).
Exista dovezi istorice despre o secta gnostica numita Nicolaiti, cam la un secol mai târziu. Unii parinti bisericesti care raporteaza ceva despre aceasta secta (Irenaeus op. cit. i. 26. 3; Hippolytus Refutation of All Heresies vii. 24) îl identifica pe fondatorul ei cu Nicolae din Antiohia, unui din cei sapte diaconi (vezi Faptele Ap. 6:5). Daca acesta traditie cu privire la diaconul Nicolae este corecta, nu stim, dar aceasta secta ar putea fi aceeasi cu cea mentionata de Ioan. Cel putin în secolul al II-lea, aderentii acestei secte par a fi învatat ca faptele trupului nu afecteaza puritatea sufletului, si drept urmare nu au nimic de-a face cu mântuirea.
7. Cine are urechi. Adica sa ia aminte la sfatul dat (vezi cap. 1:3; cf. Isa. 6:9,10; Mat. 11:15). Aceeasi formula însoteste fagaduinta data fiecareia dintre cele sapte biserici.
Sa asculte. Expresia în greaca a acestui pasaj implica ca cei ce aud sa o faca cu întelegere (cf. Faptele Ap. 9:4). A asculta cuvântul lui Dumnezeu este lipsit de sens atâta timp cât viata nu se conformeaza celor auzite (vezi Mat. 19:21–27).
Bisericilor. Fagaduinta adresata aici particular bisericii din Efes apartine într-un sens special “tuturor” bisericilor din vremurile apostolice, reprezentate fiind de biserica din Efes. Desi în mod particular era binevenita lor, ea se aplica credinciosilor din toate timpurile (vezi cap. 1:11).
Birui. Forma verbului în greaca implica ideea ca persoana “continua sa biruiasca”, sau “învinge continuu”. Gândul biruintei este o tema recurenta în Apocalipsa. Fagaduintele Apocalipsei au avut pretuirea deosebita a copiilor persecutati ai lui Dumnezeu în toate timpurile. În orice caz, contextul (vs. 2–6) implica faptul ca biruinta la care se face referire aici, într-un sens special, este victoria asupra proorocilor mincinosi si a învatatorilor mincinosi care ispitisera pe credinciosi sa manânce din pomul cunostintei omenesti. Cât de potrivita este rasplata lor pentru biruinta – a ajunge la pomul vietii!
Pomul vietii. Vezi Gen. 2:9; Apoc. 22:2.
Rai. Vezi Luca 23:43. Gradina Edenului era “raiul” pe pamânt. Când Edenul va fi restaurat pe aceasta lume (vezi PP 62; GC 646,648), pamântul va deveni înca o data un “rai”. Pentru aplicatia soliei catre biserica din Efes unei anumite perioade din istorie vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului. Pentru aplicatia soliei bisericii literale vezi Apoc. 1:11.
8. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
Smirna. Mult timp s-a crezut ca acest nume vine din muron, numele unei gume aromatice extrasa dintr-un pom arabic Balsamodendron myrrha. Aceasta guma era folosita pentru îmbalsamarea mortilor, iar medicinal ca unguent sau alifie, dar era si arsa ca tamâie. Vezi Mat. 2:11. Mai recent, comentatorii tind sa favorizeze derivatia numelui de la zeita anatoliana Samorna, careia i se aducea închinare în cetate. Cu privire la cetatea antica a Smirnei vezi Lucrarile literare ale lui Ioan. Nu este nici o înregistrare despre când sau sub cine a fost stabilita biserica din Smirna. Aceasta biserica nu este mentionata în nici un alt loc în Scriptura.
Cronologic, perioada bisericii asociata cu Smirna poate fi considerata ca începând undeva la sfârsitul secolului I (c. 100 d.Hr.) si continuând pâna la aproximativ 313 d.Hr., când Constantin a adoptat cauza bisericii (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului; vezi v. 10). Unii sugereaza ca anii 323 d.Hr. sau 325 d.Hr. ca date ale presupusei convertiri a lui Constantin la crestinism. De fapt, profetiile capitolelor 2 si 3 nu sunt, în sensul strict al interpretarii, profetii legate de timp, de aceea datele sunt sugerate doar pentru a facilita o corelare aproximativa a profetiei cu istoria.
Cel dintâi si cel de pe urma. Vezi cap. 1:8,17.
A murit. Vezi cap. 1:18; 2:1. Pentru o biserica ce suferea persecutia si chiar moartea pentru credinta ei, scoaterea în evidenta a vietii în Hristos ar avea o însemnatate speciala.
9. Tau. Vezi v. 2.
Necazul. Sau “supararea”, “necazul”, “chinul”. O persecutie cu intermitente sub mâinile diferitilor împarati romani caracteriza experienta bisericii din aceasta perioada. Sub Traian (98–117), Adrian (117–138) si Marcus Aurelius (161–180) persecutia era sporadica si localizata. Prima persecutie generala si sistematica a crestinilor a fost purtata de Decius (249–251) si Valerian (253–259). Opresiunea politica a atins un însângerat punct culminant sub Diocletian (284–305) si imediatii sai succesori (305–313).
Cronologic, perioada reprezentata de Smirna poate fi foarte bine numita Epoca Martirajului. Secolele care au urmat au fost înmiresmate (vezi v. 8) cu dragostea si devotiunea miilor de martiri anonimi ai acestei perioade, martiri “credinciosi pâna la moarte”.
Saracia. Gr. ptocheia, “saracie jalnica” (cf. Mar. 12:42). Fara îndoiala, biserica din Smirna nu era atât de mare sau atât de prospera ca vecina ei din Efes. Crestinii din Efes parasisera “dragostea dintâi”. Îngerului din Smirna nu îi este trimisa o astfel de mustrare. Dimpotriva, Hristos îi reaminteste ca spiritual el este “bogat” (vezi Iac. 2:5).
Batjocurile. Gr. blasphemia, “vorbire de rau” fie cu privire la Dumnezeu fie la om. În contextul prezent traducerea “calomniile” ar fi de preferat.
Iudei. Probabil “iudei” într-un sens nu literal, ci figurat (crestinii sunt descrisi acum ca fiind Israel vezi Rom. 2:28, 29; 9:6, 7; Gal. 3:28, 29; 1 Petru 2:9). Folosit ca aici, termenul se refera fara îndoiala la cei ce pretindeau ca servesc lui Dumnezeu, dar de fapt serveau lui Satana.
Simbolul are o baza în istorie. Cartea Faptele Apostolilor descopera ca multe din problemele bisericii primare se nascusera din acuzatiile calomniatoare aruncate asupra ei de catre iudei (vezi Faptele Ap. 13:45; 14:2,19; 17:5,13; 18:5,6,12; 21:27). În mod vadit aceasta era si situatia din Smirna. În secolul al II-lea se spune ca iudeii au adus la martiraj pe Policarp, episcopul din Smirna. În aceasta perioada Tertulian vorbeste despre sinagogi ca fiind “izvoare de persecutie” (Scorpiace 10; ANF, vol. 3, p. 643).
Nu sunt. Erau ipocriti.
Sinagoga a Satanei. Compara cu criticul epitet “pui de napârci” (Mat. 3:7). Ca centru al vietii comunitatii evreiesti, sinagoga (vezi Vol. V, p. 56–58) era, fara îndoiala, locul unde de multe ori lua nastere planul rautacios împotriva crestinilor. Numele de Satana înseamna “acuzatorul”, “potrivnicul” (vezi Zah. 3:1; Apoc. 12:10). Aceste centre evreiesti devenisera literal “sinagogile acuzatorului”.
10. Nu te teme. Vezi Iac. 1:2; cf. Ioan 16:33.
Ce ai sa suferi. Sau “ce urmeaza sa suferi”. Evident, biserica din Smirna fusese o importanta tinta a calomniei evreiesti, dar membrii ei nu simtisera înca pe deplin greul persecutiei. Crestinii de aici stiau, fara îndoiala, despre persecutia ce se manifesta în alte parti, si trebuie sa fi anticipat necazurile viitorului pentru ei însisi. Acest lucru e implicat de forma verbului “teme”, care indica faptul ca deja erau tematori. Hristos îi consoleaza prin asigurarea ca, în ciuda anticiparii persecutiei, nu trebuiau sa se teama. Vezi Mat. 5:10–12.
Încerce. Sau sa va “testeze”. Satana îi va pune sub persecutie pentru a-i învinge si a-i face sa-si abandoneze credinta. Dumnezeu va permite persecutia ca mijloc de a le întari si a le demonstra autenticitatea credintei lor. Desi Satana s-ar putea napusti împotriva bisericii, mâna lui Dumnezeu va duce la împlinire planul Sau. Vezi Iac. 1:2; Apoc. 2:9.
Împaratul roman Traian (98–117 d.Hr.) a dispus prima politica romana oficiala cu privire la crestinism. În faimoasa scrisoare, a nouazeci si saptea, scrisa de Pliniu cel Tânar, guvernatorul sau în Bitinia si Pontus în Asia Mica, Traian descrie o procedura de urmat în cazul crestinilor care, la acea vreme, erau o societate religioasa ilegala. El a poruncit ca oficialii romani sa nu îi vâneze pe crestini, dar daca persoanele aduse înaintea lor pentru alte acuzatii erau si dovedite ca crestini trebuiau executati în cazul nerenuntarii la religia lor. Aceasta regula, desi nu peste tot aplicata la fel, a ramas ca lege pâna când Constantin a emis edictul de toleranta din anul 313 d.Hr.
Astfel, timp de doua secole crestinii au fost în mod constant subiectii unor arestari neasteptate si chiar morti pentru credinta lor. Bunastarea lor depindea în mare masura de favorurile care le erau facute de vecinii lor pagâni sau evrei, care puteau la fel de bine sa îi lase în pace sau sa îi denunte autoritatilor. Aceasta ar putea fi numita o persecutie permisiva. Împaratul nu lua initiativa în persecutarea crestinilor, dar permitea reprezentantilor sai si autoritatilor locale sa ia astfel de masuri împotriva crestinilor, dupa cum credeau ei ca este mai bine. Aceasta politica lasa pe crestini la mila diferitelor administratii locale sub care traiau. În mod special în timp de foamete, cutremure, furtuni sau alte catastrofe, crestinii se gaseau ca tinte de atac, vecinii lor pagâni presupunând ca prin refuzul crestinilor de a se închina zeilor aduceau mânia divina asupra întregii tari.
Din când în când, guvernul roman purta persecutii violente împotriva bisericii (vezi v. 9). Romanii chibzuiti au observat ca crestinii cresteau în mod constant în numar si influenta pe întreg teritoriul imperiului, iar acest lucru era fundamental incompatibil cu modul de viata al romanilor. Ei constientizau ca, dându-le timp, acestia ar putea distruge modul de viata al romanilor. Ca atare, cel mai adesea cei mai capabili împarati erau aceia care persecutau biserica, în timp ce cei care îsi luau responsabilitatile mai putin în serios se multumeau sa nu tulbure pe crestini.
Prima persecutie generala, sistematica a bisericii a fost purtata sub împaratul Decius, al carui decret imperial la anul 250 hotara reprimarea universala a crestinismului prin mijloace de tortura, moarte si confiscare a averii. Ocazia cu care s-a dat acest decret a fost sarbatorirea mileniului de la întemeierea Romei, cu trei ani mai târziu, când starea decadenta a imperiului era vazuta tot mai evident prin compararea cu gloriile trecutului. Crestinismul a devenit tapul ispasitor si s-a hotarât distrugerea bisericii, dupa cât se poate presupune, pentru salvarea imperiului. Aceasta politica s-a prabusit odata cu moartea lui Decius în anul 251 d.Hr., dar a fost reînviat de Valerian putin timp mai târziu. La moartea acestuia politica respectiva a disparut din nou, si pâna în zilele domniei lui Diocletian biserica nu a mai avut de înfruntat alte crize majore (vezi mai jos la “zece zile”).
Zece zile. Aceasta expresie trebuie înteleasa în doua moduri. Pe baza principiului an-zi de calculare a perioadelor de timp profetic (vezi Dan. 7:25), a fost interpretata ca o perioada de zece ani literali si aplicata perioadei celei mai severe persecutii imperiale (303–313 d.Hr.), începuta de Diocletian si continuata de asociatul si succesorul sau Galerius. Aceasta a fost o încercare de maturare a crestinismului prin arderea Scripturilor, distrugerea cladirilor bisericilor si întemnitarea liderilor. Acesti conducatori credeau ca biserica crescuse pâna la astfel de dimensiuni în putere si popularitate în imperiu încât, daca crestinismul nu era prompt distrus de pe fata pamântului, modul de viata traditional roman ar fi încetat sa mai existe, iar imperiul în sine s-ar fi dezintegrat. Ca atare au inaugurat aceasta politica destinata exterminarii bisericii.
Primul decret al lui Diocletian împotriva crestinilor a fost emis la anul 303 d.Hr., interzicând practicile crestinismului pe tot teritoriul imperiului. Persecutia a început în armata si s-a raspândit pe tot teritoriul imperiului. Autoritatile romane si-au concentrat teroarea asupra clerului crestin în credinta ca daca pastorii erau înlaturati turma se va risipi. Ororile acestei persecutii sunt în detaliu prezentate de istoricul bisericesc Theodoret (Ecclesiastical History i. 6), care descrie adunarea episcopilor bisericii la Conciliul de la Niceea la câtiva ani dupa sfârsitul persecutiei (325 d.Hr.). Unii au venit cu ochii scosi, altii fara mâini, care le fusesera smulse din umeri, altii cu trupurile mutilate oribil în diferite feluri. Multi, bineînteles, nu au supravietuit acestui timp de necaz. În anul 313, la zece ani dupa începerea persecutiei, Constantin si Licinius au emis un edict care garanta crestinilor (si tuturor celorlalti) libertatea de practicare a religiei.
Alti interpreti cred ca nu este pe deplin sigur ca cele “zece zile” urmau sa descrie un timp profetic. Ei motiveaza astfel: expresiile “ce ai sa suferi”, “diavolul”, “temnita” si “moarte” sunt evident literale, si ar fi numai normal ca cele “zece zile” sa fie privite de asemenea literal. În acest caz numarul “zece” ar fi considerat ca un numar rotund, asa cum este de multe ori cazul în Scriptura (vezi Ecl. 7:19; Isa. 5:10; Dan. 1:20; Amos 6:9; Hagai 2:16; Zah. 8:23; Mat. 25:1,28; Luca 15:8; etc.; cf. Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca un numar rotund “zece zile” ar reprezenta o scurta perioada de persecutie asa cum, fara îndoiala, a suferit biserica literala din Smirna în timpurile apostolice. Ar fi pe deplin consecvent cu principiile sanatoase de interpretare profetica (vezi Deut. 18:15) ca celor “zece zile” sa le vedem aplicatia literala situatiei istorice imediate din Smirna, iar o aplicatie simbolica perioadei istorice reprezentate de biserica Smirna (vezi Apoc. 1:11; 2:1,8; Note aditionale la sfârsitul capitolului).
Fii credincios. Forma verbului în greaca implica sensul de: “continua sa fii credincios”. Smirna se dovedise a fi o biserica credincioasa.
Pâna la moarte. Expresia în greaca implica “pâna la moarte inclusiv”.
Cununa. Gr. stephanos, “cununa” sau “ghirlanda a victoriei”, nu o coroana de conducator. Acest cuvânt era folosit pentru coronitele date câstigatorilor la jocurile grecesti. Aici este un simbol al rasplatirii biruitorilor în lupta cu Satana.
Vietii. Expresia “cununa vietii” este probabil mult mai bine tradusa în sensul de “cununa care este viata” – “cununa” este “viata”. Aceasta cununa este o dovada a biruintei asupra diavolului si “necazului” pe care acesta l-a provocat. Compara cu 2 Tim. 4:8.
11. Cine are urechi. Vezi v. 7.
Cel ce va birui. Vezi v. 7. Aici accentul ar trebui pus probabil asupra biruintei în ciuda “necazului” mentionat în v. 10.
A doua moarte.Pusa în contrast cu prima moarte, care este sfârsitul temporar al vietii omenesti, si din care va fi o înviere atât pentru cei “drepti si cei nedrepti” (Faptele Ap. 24:15), cea de-a doua moarte este sfârsitul definitiv al pacatului si pacatosilor, iar din ea nu mai poate avea loc nici o înviere (vezi Apoc. 20:14; cf. cap. 21:8).
12. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
Pergam. Aceasta cetate fusese capitala provinciei romane Asia timp de doua secole dupa ce ultimul ei împarat, Atalus al III-lea, a lasat-o mostenire, împreuna cu regatul Pergamului, Romei în anul 133 î.Hr. Începând cu prima parte a secolului al III-lea î.Hr. cetatea Pergam a fost centrul de prim rang al vietii culturale si intelectuale din lumea elenistica. Desi pe vremea lui Ioan Efesul începuse sa câstige suprematia între cetatile Asiei, Pergamul a continuat sa pastreze mult din importanta de odinioara. Cele doua cetati s-au întrecut mult timp pentru aceasta onoare. Pentru informatii suplimentare cu privire la cetatea antica a Pergamului vezi Lucrarile literare ale lui Ioan.
Sensul numelui Pergam este nesigur, dar cuvinte ca “citadela” sau “acropola” par a fi unele din sensurile lui derivate. Experienta caracteristica bisericii în timpul perioadei Pergam a fost una de înaltare, exaltare. De la statutul de secta proscrisa si persecutata s-a înaltat la o pozitie în care popularitatea si puterea ei erau de necontestat (vezi v. 13).
Sabia ascutita cu doua taisuri. Asemeni titlurilor descriptive care introduc soliile bisericilor din Efes si Smirna, si aceasta expresie este luata din descrierea Hristosului slavit din cap. 1:16 (vezi comentariile respective si la cap. 2:1).
13. Scaunul de domnie al Satanei. Pergamul se distinsese în anul 29 î.Hr. prin devenirea sa ca loc al primului cult adus unui împarat roman în viata. Un templu a fost construit si dedicat închinarii comune aduse zeitei Roma (o personificare a spiritului imperiului) si împaratului Augustus. Exact la vremea când Ioan scria aceste cuvinte crestinii sufereau persecutie pentru refuzul lor de a se închina împaratului Domitian (81–96 d.Hr.), care pretindea închinare ca “domn si dumnezeu”. Pergamul era dealtfel capitala religioasa a Asiei Mici. Era un centru al gândirii elenistice (greco-mesopotamiene) si al închinarii împaratului, si avea multe temple pagâne. Descrierea lui ca loc al “scaunului de domnie al Satanei” era astfel foarte potrivita.
Perioada istoriei bisericii crestine reprezentate de Pergam poate fi vazuta ca începând în timpul adoptarii de Constantin a cauzei crestine, în anul 313 d.Hr., sau a presupusei sale convertiri – probabil în 323 sau 325 – si sfârsind în 538 (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului). În cursul acestei perioade de timp papalitatea a câstigat conducerea religioasa, si într-o anumita masura si pe cea politica în Europa Apuseana (vezi Note aditionale la Dan. 7), iar Satana si-a stabilit “scaunul de domnie” în cadrul bisericii. Papalitatea era o abila îmbinare a pagânismului cu crestinismul. Aceasta perioada poate fi numita Epoca Popularitatii.
Numele. Vezi v. 3.
Credinta Mea. Adica credinta în Mine. Compara cu experienta eroilor credintei ale caror nume sunt prezentate în Evr.11
Antipa. Un nume grecesc familiar, compus din cuvintele grecesti anti, “în locul” si pas, o forma abreviata a lui pater, “tata” (cf. Luca 3:1; 24:18; vezi Josephus Antiquities xiv. 1. 3 [10]). Reflecta speranta tatalui ca fiul numit astfel îi va lua în cele din urma locul în lume. Unii comentatori sustin ca un crestin cu acest nume din Pergam tocmai fusese martirizat pentru credinta lui, probabil pentru refuzul de a se închina împaratului. Daca este asa, experienta si exemplul acestui credincios martir pot fi considerate ca tipice pentru alte mii de martiri anonimi ce au suferit pentru credinta lor în veacurile urmatoare. Desi este posibil ca numele acesta sa aiba o aplicatie figurata pentru perioada istoriei bisericii reprezentata de Pergam, Inspiratia nu ne furnizeaza nici o dezlegare concreta cu privire la o astfel de aplicatie.
Martorul. Gr. martus, “martor” Expresia în greaca “martorul credincios” este identica cu cea folosita pentru Hristos în cap. 1:5.
14. Ta. Pentru accentul pus pe singular vezi v. 2.
Balaam. Vezi Num. 22–24. Analogia cu Balaam sugereaza ca erau câtiva în Pergam al caror scop era acela de a desparti si a ruina biserica prin încurajarea unor practici interzise crestinilor (vezi mai jos la “lucrurile jertfite”; cf. Faptele Ap. 15:29). Balaam era interesat sa-si impuna propriile interese, si nu pe cele ale poporului lui Dumnezeu.
Piatra de poticnire. Gr. skandalon, arcul care declanseaza o cursa. Astfel, a pune în fata cuiva o “piatra de poticnire”, înseamna a-l prinde în cursa. Vezi Mat. 5:29.
Lucrurile jertfite. Cele doua practici mentionate aici au fost în mod expres interzise de adunarea apostolilor de la Ierusalim (vezi Faptele Ap. 15:29; Rom. 14:1; 1 Cor. 8:1). Balaam a influentat pe Israel sa comita “curvie cu fetele lui Moab”, sa aduca jertfe zeilor moabiti, si sa “manânce”, probabil din jertfele aduse acestor zei. (Num. 25:1,2; 31:16).
Aceste doua pacate au condus la un amestec al pagânismului cu adevarata religie. Aplicata la istoria crestina, aceasta descriere este deosebit de potrivita situatiei bisericii din perioada urmatoare legalizarii crestinismului de catre Constantin în anul 313 d.Hr., si convertirea personala a acestuia 10 sau 12 ani mai târziu. El a urmat o politica de îmbinare pagânismului cu crestinismul în toate punctele posibile, într-o actiune bine studiata de a uni diversele elemente din imperiu si astfel a-l întari. Pozitia favorabila, chiar dominanta pe care el a acordat-o bisericii a facut din ea o tinta a ispitelor care au însotit întotdeauna prosperitatea si popularitatea. Sub Constantin si succesori sai biserica a devenit rapid o institutie politico-eclesiastica si a pierdut mult din spiritualitatea ei de odinioara.
15. Nicolaitilor. Vezi v. 6.
16. Pocaieste-te. Aceasta avertizare directa reflecta pericolul spiritual grav cu care se confrunta biserica din Pergam.
Sabia gurii Mele. Vezi cap. 1:16; cf. cap. 2:12. Sabia semnifica pedeapsa ce rezulta din refuzul de a se pocai.
17. Cine are urechi. Vezi v. 7.
Celui ce va birui. Vezi v. 7.
Mana ascunsa. Vezi Exod. 16:14–36. Sunt opinii ca aici ar fi o aluzie la mana pe care Aaron a pus-o într-un vas pentru a fi pastrata în chivot (Exod. 16:33; Evr. 9:4). O învatatura ebraica veche spune ca atunci când va veni Mesia “vistieria manei se va deschide din nou din ceruri, iar ei vor mânca din ea în acei ani” (2 Baruc 29:8; R. H. Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 498). În lumina textului din Ioan 6:31–34 s-ar parea ca Ioan intentioneaza aici ca mana sa fie vazuta drept un simbol al vietii spirituale în Hristos acum, si al vietii vesnice de mai târziu (vezi Ioan 6:32,33).
Piatra alba. Diferite obiceiuri antice au fost sugerate ca furnizând baza unei aluzii cu privire la darul unei pietre albe, dar niciunul dintre acestea nu este pe deplin satisfacator. Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute în antichitate era acela al folosirii unei pietre albe si a uneia negre de catre judecatori pentru a determina achitarea sau condamnarea. Tot ceea ce poate fi spus cu o certitudine rezonabila este ca Ioan se refera aici, fara îndoiala, la o ceremonie ce implica acordarea unui dar sau unei cinstiri speciale.
Nume nou. În Biblie numele unei persoane desemneaza adesea caracterul sau, iar un nume nou ar indica un nou caracter. Cel nou nu este luat dupa modelul cel vechi, ci îl înlocuieste si difera de el. Aici crestinului îi este fagaduit un “nume nou”, adica un caracter nou si diferit, modelat dupa cel al lui Dumnezeu. (cf. Isa. 62:2; 65:15; Apoc. 3:12).
Nu-l stie nimeni. Experienta nasterii din nou spirituale, a transformarii caracterului poate fi înteleasa numai prin experienta personala. Încercarile de a explica aceasta experienta unui om care nu a fost el însusi nascut din nou nu pot forma o imagine adevarata sau completa cu privire la ea. (cf. Ioan 3:5–8).
18. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
Tiatira. Originea si sensul acestui nume sunt nesigure. Unii au sugerat ca Tiatira înseamna “gustul placut al lucrarii”, probabil pe baza “faptelor” bisericii mentionate în v. 19. Desi mai putin remarcata decât celelalte sase orase, Tiatira antica era cu toate acestea deosebita prin numarul mare de schimburi comerciale si meserii care înfloreau aici. Evident, proeminenta între ele, era aceea a vopsirii hainelor (vezi Faptele Ap. 16:14). Crestinii din Tiatira gaseau fara îndoiala locuri de munca în meseriile locale. Pentru mai multe informatii cu privire la cetatea antica a Tiatirei vezi Lucrarile literare ale lui Ioan.
Aplicata istoriei crestine, solia catre Tiatira este deosebit de potrivita experientei adevaratei biserici în timpul Evului Întunecat si sfârsitul Evului Mediu (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului).
Tendintele aparute în perioadele timpurii au devenit dominante în timpul Evului Întunecat. Scripturile, nefiind accesibile crestinului de rând, s-au gasit înlocuite de o traditie tot mai înaltata. Faptele au început sa fie considerate ca mijloace de mântuire. O preotie pamânteana si omeneasca a pus în umbra preotia divina a lui Iisus Hristos. Vezi Note aditionale la Dan. 7. A fost o vreme de mari greutati, iar perioada din istoria bisericii reprezentata de biserica Tiatira poate fi adecvat numita Epoca Adversitatii.
Din pricina persecutiei flacara adevarului pâlpâia tot mai putin si aproape s-a stins. Solia spirituala a Reformatiunii era în esenta o restaurare a marilor adevaruri ale evangheliei. Ea proclama ca oamenii sunt mântuiti numai prin credinta în Hristos, singurul standard al credintei si practicii lor fiind Scriptura. Oricare om poate veni înaintea Marelui Preot, Iisus Hristos, asa cum este, fara un mijlocitor uman.
Fiul lui Dumnezeu. Vezi Luca 1:35; Ioan 1:14. Acest titlu, ca si celelalte ce introduc soliile pentru fiecare biserica, provine din descrierea Hristosului slavit din Apoc. 1:13 (vezi cap. 2:1). Aici este folosit articolul hotarât, identificând astfel pe Autorul acestei solii ca fiind a doua persoana a Dumnezeirii (cf. cap. 1:13).
Ochii… picioarele. Vezi cap. 1:14,15.
19. Tale. Pentru accentuarea singularului vezi v. 2.
Faptele. Vezi v. 2.
Dragostea. Gr. agape, “iubire” (vezi Mat. 5:43,44). Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) atesta expresia “dragostea, si credinta, si slujba, si rabdarea”. Aceasta este o enumerare a “faptelor” bisericii din Tiatira, dragostea si credinta fiind fundamentul interior pentru expresia exterioara a slujbei si rabdarii.
Credinta. Gr. pistis (vezi Rom. 3:3).
Slujba. Gr. diakonia, “serviciul” sau “slujirea” (vezi Rom. 12:7).
Rabdarea. Gr. hupomone (vezi cap. 1:9).
De pe urma. Solia catre Tiatira este singura dintre cele sapte adresate Bisericilor care contine o recunoastere a îmbunatatirii. În ciuda dificultatilor din Tiatira, biserica de aici experimenta o crestere spirituala. Observa contrastul evident cu experienta din Efes (vs. 4,5).
20. Lasi. Gr. aphiemi, “a permite”, “a lasa sa lucreze”. Biserica gresise nu doar în faptul ca multi cedasera deschis apostaziei, dar si pentru ca nu se facuse nici un efort serios pentru a contracara raul.
Izabela. Pentru o mentionare a Izabelei din istorie vezi 1 Împ. 16:31; 18:13; 19:1,2; 21:5–16,23–25; 2 Împ. 9:30–37. S-ar parea ca, asa cum Izabela sustinea închinarea catre Baal din Israel (1 Împ. 21:25), la fel în zilele lui Ioan o femeie profet mincinoasa încerca sa rataceasca biserica din Tiatira. Solia indica aici ca, mai mult decât în Pergam (Apoc. 2:14), apostazia era raspândita pe fata si în mod sfidator. Aplicata istoriei crestine reprezentata de biserica Tiatira, simbolul Izabelei reprezinta puterea ce a dat nastere marii apostazii din secolele medievale (vezi Note aditionale la Dan. 7; vezi Apoc. 2:18; cf. Apoc. 17).
Sa se dedea la curvie… sa manânce din lucrurile jertfite. Vezi Apoc. 2:14; cf. 2 Împ. 9:22. Fara îndoiala, prima aplicatie este una locala la biserica din Tiatira. Aplicata la perioada istoriei bisericii reprezentata de Tiatira, aceasta ar putea reprezenta un amestec de pagânism cu crestinism (vezi Eze. 16:15; Apoc. 17:1). Acest proces a fost puternic accelerat sub Constantin si succesorii sai. Crestinismul medieval a absorbit pâna la un grad înalt formele si practicile pagâne.
21. Vreme. Oferta iertarii a fost extinsa profetesei nepocaite pentru o vreme considerabila.
Nu vrea sa se pocaiasca. Aici nu era cazul unei lipse de lumina, nici chiar ignoranta voita, ci o insistenta si sfidatoare împotrivire.
22. Arunc bolnava în pat. Greutatea pedepsei acordata acestei false profetese va fi pe masura ticalosiei ei. Aceasta expresie pare a fi de origine semitica, si este folosita cu privire la cineva care se îmbolnaveste (vezi Exod. 21:18; Iudita 8:3, Septuaginta; Mat. 9:2, literal, “un paralitic aruncat la pat”). Vezi Apoc. 17:16,17;18.
Celor ce preacurvesc. Aceste persoane nu sunt identificate. Compara cu cap. 17:1,2.
Daca nu se vor pocai. Usa milei nu se închisese înca deplin. Dumnezeu nu se departeaza de pacatosi; ei sunt cei care se îndeparteaza de El.
Faptele lor. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza redarea “faptele ei”. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu ce vorbeste bisericii Sale, pacatele Izabelei si ale amantilor ei sunt de fapt pacatele ei, caci ea este ca un profet, dorind sa conduca biserica.
23. Copiii. Desfrânarea Izabelei era un obicei vechi, caci ea avea copii. Simbolic, aceasta ar trebui înteleasa ca reprezentând câstigarea de aderenti. Judecata urma sa cada nu numai asupra mamei ci si a copiilor ei care erau contaminati de caracterul ei rau. Compara cu uciderea copiilor lui Ahab (2 Împ. 10:7).
Rarunchii. Adica rinichii, despre care anticii credeau ca sunt sediul vointei si al afectiunii (cf. Ps. 7:9).
Inima. Adica mintile, însemnând intelectul. Hristos patrunde atât gândurile cât si emotiile. Judecata lui Hristos este dreapta pentru ca El vede si ia în considerare tainele inimii. Vezi Ps. 7:9; Ier. 11:20; vezi 1 Sam. 16:7.
24. Celorlalti. Adica credinciosilor loiali din Tiatira. Cronologic, aceasta se refera la mici grupuri de-a lungul Evului Mediu care au încercat sa ramâna loiali crestinismului apostolic. Astfel de miscari au fost gasite atât în interiorul cât si în afara cadrului formal al Bisericii Catolice. Deosebite în particularitatea lor au fost grupari ca valdenzii în Europa continentala si urmasii lui Wycliffe în Anglia. Nici una dintre aceste grupari nu aveau masura deplina a adevarului evanghelic ce va fi proclamat mai târziu în Reformatiunea Protestanta, dar solia “celorlalti din Tiatira” li se potrivea. Asupra lor Dumnezeu nu pusese nici o alta povara decât aceea de a fi credinciosi luminii ce li se daduse.
Învatatura aceasta. Adica învataturile Izabelei (vezi v. 20).
Adâncimile. Literal, “adâncuri” însemnând “lucruri adânci”. Hristos ia chiar cuvintele pe care apostatii le aplica propriilor lor învataturi (“cum le numesc ei”), si le eticheteaza cu deznadejde “adâncimile Satanei”. Gnosticii pretindeau ca ei sunt singurii care cunosteau “lucrurile adânci/ascunse” (vezi Vol. VI, p. 54–58).
Alta greutate. Credinciosia fata de lumina ce le fusese data era suficienta.
25. Pâna voi veni. “Fericita nadejde” (vezi Tit 2:13) a iminentei reveniri a lui Hristos a fost întotdeauna piesa de rezistenta a crestinilor în timpurile de suferinta. Hristos nu spune ca va veni cu siguranta în timpul vietii membrilor bisericii din Tiatira literala, si nici în perioada istorica reprezentata de biserica Tiatira. Vezi cap. 1:1.
26. Celui ce va birui. Vezi v. 7.
Lucrarile Mele. Adica lucrarile care reflecta caracterul lui Hristos. Acestea se afla într-un contrast izbitor cu “faptele” celor ce se aliaza cu Izabela (vezi v. 22).
Stapânire peste neamuri. Compara cu cap. 20:4.
27. Cârmui. Gr. poimaino, literal, “a pastori”, si astfel “a conduce” (vezi Mat. 2:6). Pasajul este citat din Ps. 2:9. Pentru timpul, circumstantele si natura cârmuirii neamurilor de catre Hristos cu un “toiag de fier” vezi Apoc. 19:15. Ca evreii considerau Ps. 2:9 o profetie mesianica este evident din lucrarea pseudoepigrafa Psalmii lui Solomon 17:26 (Charles, op. cit., p. 649): “El [Mesia, Fiul lui David] va înlatura toti pacatosii de la mostenire, El va sfarâma mândria pacatosului ca pe un vas al olarului. Cu un toiag de fier le va zdrobi tot ce au”. Asa cum cei mântuiti vor trai si vor domni cu Hristos, ei sunt reprezentati aici ca împartasind si lucrarea lui Hristos (vezi Apoc. 12:5; 20:4).
Toiag. Cuvântul folosit aici reprezinta ebraicul shebet din Ps. 2:9, care poate însemna toiagul pastorului (Ps. 23:4), sau un sceptru (Ps. 45:6), sau un toiag al pedepsei (Ps. 125:3). Contextul din Apoc. 2:27 sugereaza ca “toiagul” este aici deopotriva un simbol al conducerii si instrument al pedepsei.
Zdrobi. Cârmuirea de care se vorbeste aici rezulta din distrugerea celor rai. Pentru natura acestei conduceri vezi cap. 20:4.
Vase de lut. Vezi Ier. 19:1, 10, 11.
Cum am primit. Vezi Mat. 11:27; 28:18; Ioan 3:35; 5:22,27; Faptele Ap. 17:31; Vol. V, p. 919.
28. Luceafarul de dimineata. Adica Hristos Însusi (vezi Apoc. 22:16; cf. 2 Petru 1:19).
29. Cine are urechi. Vezi v. 7.
NOTE ADITIONALE LA CAPITOLUL 2
Aplicatia diferitelor solii ale celor sapte Biserici facuta pentru sapte perioade consecutive ale istoriei bisericii (vezi cap. 2:1) sugereaza în mod natural o suita de date intermediare care sa faciliteze coordonarea diferitelor solii cu perioadele istorice respective. În încercarea de a atribui astfel de date este bine a reaminti ca: (1) profetia celor sapte Biserici nu este o profetie temporala în sensul obisnuit al expresiei, caci nici o data cronologica specifica nu o însoteste. Ea se concentreaza în mod deosebit asupra experientelor succesive ale bisericii si difera considerabil de profetii asemeni celor despre cele 1260 de zile din Dan. 7:25, cele 2300 de seri si dimineti din cap. 8:14, cele saptezeci de saptamâni din cap. 9:25. (2)
Epocile majore ale istoriei pot fi cu greu delimitate de date exacte. Astfel folosite, datele sunt în cel mai bun caz delimitari conventionale, la nivel general, dar nu pietre de hotar. Tranzitia de la o perioada la alta este un proces gradat. Cu toate acestea este bine a selecta date aproximative ca un ajutor în corelarea soliilor cu evenimentele istorice ce le corespund. Exista opinii diverse cu privire la datele ce vor fi prezentate mai jos, de asemenea sunt folosite expresii diferite pentru a descrie diferitele perioade. În orice caz, diferentele de date si nume nu afecteaza în ansamblu solia gasita în epistolele catre cele sapte Biserici.
1. Efes. Exista un consens general ca perioada reprezentata aici acopera epoca apostolica, si poate fi deci datata ca aproximativ între anul 31 d.Hr., anul înaltarii la cer a Domnului nostru (vezi Vol. V, p. 257–260), si 100 d.Hr.
2. Smirna. Pentru datarea la anul 100 d.Hr. ca fiind începutul acestei perioadei vezi cele notate la “Efes”. Soliile catre a doua si a treia Biserica identifica tranzitia de la Smirna la Pergam ca una de la persecutie la popularitate. Domnia lui Constantin cel Mare, 306–337, primul asa-numit împarat crestin al Romei marcheaza o astfel de tranzitie. Înainte de Edictul din Milano din 313, crestinismul era o religie ilegala si traise diferite perioade de persecutie severa din partea statului (vezi Vol. VI, p. 47,61; Vol. VII, p. 18,19).
Acest edict decreta drepturi egale pentru toate religiile de pe teritoriul imperiului si redarea averilor confiscate de la crestini. În acelasi an Constantin a exceptat clerul crestin de la satisfacerea serviciul civil si militar, si averile crestinilor de la plata impozitelor. Fie aceasta data, 313, fie cea a presupusei sale convertiri la crestinism, datata în mod obisnuit la 323/325, pot fi luate ca un an potrivit pentru a marca tranzitia de la perioada Smirna la cea a Pergamului.
3. Pergam. Pentru tranzitia la perioada Pergam vezi cele notate la “Smirna”. Inspiratia a caracterizat Pergamul ca o perioada de timp a compromisului, apostaziei si popularitatii, timp în care Biserica Romei si-a consolidat puterea si autoritatea. Ca atare, încheierea perioadei Pergam ar trebui sa gaseasca Roma imperiala destramata si în locul ei o papalitate pe deplin consolidata si gata de a-si asuma rolul de conducatoare a Crestinatatii Apusene (vezi Note aditionale la Dan. 7).
Oricare din diferitele evenimente pot servi ca o delimitare acceptabila pentru încheierea acestei perioade. Rasturnarea de la putere a împaratului roman în anul 476 marcheaza o astfel de data. Convertirea la crestinism în anul 496 a regelui francez Clovis, primul conducator de neam germanic care a îmbratisat crestinismul roman si aliat cu el în favoarea intereselor bisericii în cucerirea altor popoare de neam germanic, ar putea fi o alta astfel de data. În anul 538 decretul din 533 al lui Iustinian, care acorda papei putere eclesiastica deplina în Rasarit si în Apus, devine pe deplin aplicabil.
Istoricii în general iau pontificatul lui Grigore cel Mare (590–604) ca marcând tranzitia de la timpurile antice la cele medievale, iar domnia sa ca papa poate fi considerata ca limita între perioadele de timp. Grigore este considerat ca fiind primul prelat medieval. El si-a asumat cu hotarâre, în multe feluri, rolul de împarat în Apus, iar administratia sa a pus temelia pretentiilor de mai târziu ale papalitatii pentru absolutism.
Anul 756 marcheaza începutul conducerii teritoriale papale si ascensiunea regatului Frantei în rolul de asa-numit “cel mai mare fiu al papalitatii” (vezi Vol. 4, p. 837). În acel an Pepin al Frantei a învins pe lombarzii din nordul Italiei, care amenintasera pe papa, si a cedat teritoriul lor papei. Aceasta dar, cunoscut sub numele de Donatia lui Pepin, marcheaza începutul Satelor Papale pe care papa le-a guvernat ca un monarh absolut pentru mai bine de 1000 de ani.
În orice caz, importanta anului 538 ca punct de început pentru perioada de 1260 de ani (vezi Dan. 7:25) îl propune ca fiind cel mai potrivit moment cronologic terminal dintre toate propunerile pentru perioada Pergam.
4. Tiatira. Pentru anul 538 ca început al perioadei Tiatira vezi mai sus cele notate la “Pergam”. Perioada Tiatira este caracterizata ca o epoca a suprematiei papale. Importanta perioadei de 1260 de ani în profetia Bibliei (vezi Dan. 7:25; Apoc. 12:6) sugereaza ca anul 1798 poate fi cu succes propus pentru a reprezenta punctul terminus al perioadei Tiatira. În lumina importantei Reformatiunii în slabirea suprematiei papale, data anului 1517 ar putea fi potrivita ca punct terminus (vezi Vol. IV, p. 837; Vol. VII, p. 50).
Altii ar putea sustine ca pierderea Satelor Papale în 1870 si consecintele regimului autoimpus al papei de “prizonier al Vaticanului” ar fi, de asemenea, motive pentru a considera acest an drept legitim în considerarea care i se da. În orice caz anul 1870 pare a fi undeva prea departe pentru a corespunde fie cu cei 1260 de ani ai profetiei, fie cu perioadele ramase în cronologia istoriei bisericii asa cum sunt ele delimitate în capitolele 2 si 3 din Apocalipsa.
5. Sardes. Graitoare este aceasta perioada pentru biserica din timpul Reformatiunii, si astfel poate fi considerata ca începând în anul 1517, sau posibil 1798 (vezi cele notate la “Tiatira”). Cei ce propun 1798 ca punct terminus pentru perioada bisericii Tiatira si începutul perioadei Sardes propun anul 1833 ca cel mai nimerit în desemnarea sfârsitului celei din urma. Pentru motivele ce vor fi notate mai jos la “Filadelfia” altii sugereaza anul 1755 ca un punct terminus potrivit.
6. Filadelfia. Inspiratia a prezentat-o ca fiind biserica marii treziri a celei de-a doua veniri. Diferite date au fost propuse ca potrivite pentru începutul ei. Unii propun anul 1833 ca an al marelui semn cosmic natural prezis de Domnul nostru (vezi Mat. 24:33). Acest moment a fost strâns legat de proclamarea timpurie a soliei advente de catre William Miller. Altii sugereaza anul 1798, începutul “vremii sfârsitului” din Dan. 11:35 (vezi comentariile respective), care ar fi de asemenea acceptabil. Altii favorizeaza anul 1755, care este acceptat în general ca fiind anul primului semn specific al sfârsitului din seria celor mentionate sub cel de-al saselea sigiliu (vezi Apoc. 6:12), considerând ca aceasta alegere corespunde favorabil cu caracterul bisericii Filadelfia ca biserica a trezirii advente. Este o concordanta generala între comentatorii adventisti de ziua a saptea ca anul 1844 ar trebui sa constituie limita finala a perioadei Filadelfia si începutul perioadei Laodicea (vezi Dan. 8:14).
7. Laodicea. Pentru anul 1844 ca marcând limita de început a acestei perioade vezi cele notate la “Filadelfia”. Fiind ultima dintre cele sapte, perioada Laodicea continua pâna la sfârsitul timpului.




