Elementele de bază ale studiului biblic inductiv; Philip Eveson – Efectele răzvrătirii din Eden; Natura primului păcat; Charles Spurgeon – La al treilea ceas; Elemente ale interpretării: Limbajul figurativ- Figurile de stil-Părţile de vorbire găsite în Biblie; John Piper – Cultivarea gravităţii şi a bucuriei în predicare… Martyn Lloyd-Jones, despre Charles Spurgeon şi alegerea textului pentru predică; Înţelepciunea Lui Dumnezeu aşa cum este evidenţiată în cartea lui Iov- Iov, „pocăitul”; Un plan biblic de reacţie în faţa nenorocirilor şi necazurilor vieţii; Studii în Psalmi… Cartea Proverbelor; Introducerea studiului profeţilor vechiului testament– Ieremia,Daniel,Amos…
Elementele de bază ale studiului biblic inductiv
Studiul biblic atent şi devotat reprezintă cheia predicării expozitorii. Fiindcă Biblia estre Cuvântul lui Dumnezeu, ea trebuie tratată cu respect şi nu abordată (sau, prezentată) cu uşurinţă şi neseriozitate. Una dintre metodele eficiente de pregătire a unui studiu, sau a unei predici, se bazează pe regulile generale ale metodei inductive. Pentru ca puritatea Bibliei să fie păstrată, mesajul ei bine interpretat, omul lui Dumnezeu trebuie să se angajeze cu toate eforturile în efectuarea următorilor paşi ai studiului biblic inductiv.
Vreau de la bun început să neg orice originalitate a oricăror idei ale studiului biblic inductiv. Cu toate acestea sunt responsabil pentru alcătuirea şi ordonarea ideilor lor. Cu toţii suntem îndatoraţi mulţimii de creştini ce având o dragoste deosebită pentru Cuvântul lui Dumnezeu au dezvoltat şi conceput metode de studiu a Bibliei. Voi cita numele unora, însă dacă voi neglija pe alţii, să mi se ierte.
Responsabilitatea studiului biblic
Obiectiv: de la nişte „ageamii” ai studiului biblic la nişte creştini educaţi/informaţi biblic şi în stare să-i informeze şi pe alţii. Studiul biblic nu este responsabilitatea doar a celor ce eventual predică sau conduc biserica. Nu de multe ori mulţi ajung să devină dezinteresaţi de Biblie din cauză că nu pătrund înţelesul ei dincolo de cititul devoţional sau de programul ei de citire anuală. Biblia trebuie nu doar citită dar, mai ales, şi studiată!!
Faceţi cunoştinţă cu creştinul senzual!
Conform unei definiţii a dicţionarului, senzual înseamnă „extrem de susceptibil influenţării simţurilor”. Astfel creştinul senzual este „cel ce găseşte desfătare doar în obţinerea senzaţiei de plăcere”, etc. Creştinul senzual este cel ce trăieşte după simţurile sale, care depinde de satisfacerea lor şi care nu se călăuzeşte după înţelegerea sa a Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu poate fi convins să participe la servicii, să se închine, să studieze, să-şi formeze discipline spirituale, şi să slujească decât dacă „simte aşa”. Dacă nu are chef sau nu simte că ar vrea, nu face acele lucruri! Viaţa lui creştină este eficientă atâta vreme cât sentimentele sale sunt intense. Când cunoaşte o euforie spirituală, el este un uragan de activităţi pentru Dumnezeu. Când este deprimat, este un leneş spiritual. În permanenţă acesta caută experienţe noi şi proaspete ale lui Dumnezeu şi le foloseşte pentru a determina care este Cuvântul lui Dumnezeu. Simţămintele sale interioare devin testul final al adevărului.
Creştinul senzual nu are nevoie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu pentru că deja el este obişnuit să determine voia lui Dumnezeu după simţămintele sale. El nu doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu, ci doreşte să-l experimenteze. Pentru el, credinţa ca a unui copil, ce trebuie arătată, reprezintă echivalentul ignoranţei. Crede că atunci când suntem îndemnaţi să avem o astfel de credinţă, înseamnă să avem o credinţă fără conţinut şi fără pricepere. El nu ştie că Biblia spune, „Fratilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari” (1 Cor.14:20), sau, „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunostinţă…” (1 Tes.4:13).
Creştinul senzual îşi continuă fericit viaţa spirituală până ce dau peste el necazurile şi încercările. Atunci nu mai este fericit şi cedează. De regulă, adoptă un fel de teologie sentimentală în care experienţa câştigă întâietate înaintea Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Legea supremă a creştinului senzual constă în evitarea cu orice preţ a simţămintelor neplăcute. Stabilitatea acestuia în relaţia cu Dumnezeu se poate obţine doar prin angajarea serioasă a minţii în studiul Cuvântului scris.
În timp ce creştinii se maturizează în înţelegerea doctrinei biblice ei devin mai stabili în gândirea şi experienţa lor care este modelată de neschimbătoarele principii biblice.
R.C. Sproul, „Knowing The Scriptures”
Călăuzire – Credincioşii nu vor fi dezorientaţi. Vor primi călăuzire. Ps.119:105 „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”
Maturitate – ştiu deja ce spune Biblia! Nu mai sunt copii aruncaţi încoace şi-n colo de orice vânt de învăţătură: Efes.4:14
Victorie – asaltaţi de duşman: „Este scris!”
Sfinţenie – Ps.119:9-11 „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău…Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! „
Vreau să studiez biblia dar nu ştiu cum! Acest studiu doreşte să răspundă unei astfel de întrebări prin a-i înzestra pe toţi creştinii cu elementele de bază ale metodei studiului biblic inductiv. De ce aceasta şi nu alta, vom vedea mai încolo.
Studiul biblic începe şi sfârşeşte cu rugăciunea, elementul nelipsit şi căruia îi vom acorda timpul cuvenit. Studiul biblic nu înseamnă doar a cunoaşte şi a stăpâni metode de cercetare a Scripturii, ci a le angaja într-adevăr cu toată seriozitatea în studiul personal al Bibliei, dar nu fără a neglija rugăciunea, singura care poate da viaţă efortului intelectual al celui ce cercetează Cuvântul.
În cuvintele lui E.M.Bounds:
„…O predică adevărată este un lucru ce are viaţă. Este un lucru viu. Ea creşte fiindcă omul creşte. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină. Omul ce propovăduieşte este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forţa omnipotentă în sine, este cea care dă viaţă şi forţă la tot.
Predica adevărată se ţine în cămăruţa de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viaţa lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi şi povara spiritului său, cele mai grele şi mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.
Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învăţăturii se opune umilinţei rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială – o performanţă săvârşită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forţa din viaţa lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale şi al vieţii sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu şi prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.”
Aceasta a fost rugăciunea sfinţilor din Vechiul Testament:
Psalmul 119:18 „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!”
Aceasta a fost rugăciunea apostolului Pavel pentru creştinii din Efes:
Efes.1:17, 18 „Si mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de inţelepciune si de descoperire, în cunoaşterea Lui, si să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi…”
„Studiază până la moarte şi roagă-te apoi să fi înviat.”
Depindem într-adevăr de Dumnezeu pentru iluminarea Cuvântului Său şi pentru descoperirea lui inimilor şi minţilor noastre. Nici un efort intelectual nu poate înlocui revelaţia, iar aceasta se primeşte prin a o cere şi prin a ne apropia de sursa ei, de Dumnezeu. Metodologia şi tehnicile, deşi având rolul lor, sunt inutile, dacă nu suntem învăţaţi de Dumnezeu!
Câteva metode recunoscute de studiu biblic
Ce este metoda inductivă? Scoate în evidenţă ceea ce textul spune.
Ce este metoda deductivă? Impune textului ce să spună. „Debutează” cu o premiză, adică, începe cu o concepţie formulată mai dinainte şi nu formulată în urma confruntării cu Scriptura.
Ce este metoda „trambulinei”? Împărtăşeşte o opinie şi se culeg versetele biblice care să o sprijine. Practic orice nerozie se poate spune aşa. Cu toate acestea, se pot împărtăşi idei foarte bune, dacă este respectat spiritul Scripturii.
Metoda „trambulinei”, a „rampei de lansare”. La urmă oamenii se întreabă, „despre ce a fost studiul?”, „a avut vreo temă?” „Este ea prezentă în textul de bază, de plecare?”. Vorbitorul se ridică în picioare anunţând în introducere ce va face cu textul, dar niciodată nu ajunge tema mult aşteptată!
Mulţi folosesc metoda („C şi D”) absolut superficială de citire a textului şi divagare. Adică, citesc textul, pleacă de la text, se depărtează de textul iniţial, şi nu se întorc niciodată la el. Aceasta este tehnica multora. În felul acesta se pun pe seama Bibliei tot felul de enormităţi care nu se pot deduce din textul de plecare.
Nu se presupune să o studiem, sau să o explicăm aşa! Biblia nu poate fi folosită ca o platformă pentru ideile noastre mai mult sau mai puţin inspirate, ca o carte care să sprijine crezurile noastre preconcepute, sau doctrinele particulare ale bisericii noastre (Danny Bond, numeşte această predicare, „predicarea cosmică”; „rachetă”!!??, în care se poate vorbi despre lucruri adevărate, aspecte biblice, dar care din păcate nu privesc textul ales. Nu asta este predicarea expozitivă bazată pe metoda inductivă!).
Dimpotrivă acestea trebuie deduse prin studiu atent inductiv şi noi trebuie să ne bazăm crezurile pe ea. Pe Biblie. A aborda Scriptura verset cu verset aşa cum a fost aşezată de autorul iniţial în pagină şi a urmări şirul ideilor transmise prin inspiraţie de Duhul, extrăgând din text ideea lui (la urma urmei, ideea lui Dumnezeu), ceea ce el spune, şi nu impunându-i ceea ce noi vrem să spună (aceasta nu se poate face decât cu mare lepădare de sine!). Toate concluziile noastre trebuie să decurgă din text, nu să fie introduse în text, fără ca acesta să le autorizeze. Ori faci/dai dreptate Scripturii, lăsând-o să se exprime, ori o nedreptăţeşti exprimându-te în locul ei!!
Această eroare este întâlnită şi la culte şi secte. Se numeşte „citare selectivă/preferenţială” deoarece se culeg texte biblice, ignorându-se contextul lor, şi se folosesc pentru a sprijini o anumită idee preconcepută, o negare a învăţăturii generale a Scripturilor.
În formularea teologiei cuiva să se înceapă de la scripturi
Este cel mai bine să se înceapă de la Scripturi şi din ele să se formuleze teologia cuiva. Lucrul acesta nu se poate sublinia îndeajuns! Prospeţimea materialului şi răsplata descoperirilor vor depăşi cu mult ceea ce se poate culege din studiul cărţilor de teologie. După ce cineva şi-a făcut studiul său al Bibliei, atunci cărţile de teologie pot deveni o excelentă sursă de întărire şi confirmare a celor crezute.
Predicarea expozitorie se poate rezuma în trei cuvinte de bază:
Predicarea expozitorie este inductivă. Lucru care înseamnă pur şi simplu că abordăm textul pentru a afla ce vrea să spună, lăsându-l să se exprime singur. (Cum facem asta?)
Este opusul metodei deductive, care vine la Scriptură cu o idee preconcepută şi o impune textului. O metodă deductivă poate fi uneori foarte valabilă (îndreptăţită), dar trebuie acordată o atenţie deosebită pentru a fi siguri că pasajul într-adevăr sprijină ideea înainte de a se recurge la ea.
Predicarea expozitorie este exegetică. Cel ce predică expozitoriu trebuie să-şi facă datoria faţă de pasaj înainte să-l predice. Ceea ce înseamnă a urma cu atenţie principiile hermeneutice şi exegetice cuvenite. Un predicator ce predică expozitoriu ar trebui într-adevăr să fie cunoscut ca fiind unul ce „împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim.3:15).
Predicarea expozitorie este expozitivă. Abordează Cuvântul lui Dumnezeu în mod inductiv, îl studiază exegetic, apoi îl explică oamenilor prin expunere (expoziţional). Predicarea expoziţională va căuta să clarifice ceea ce este greu de înţeles într-un pasaj. Deschide Cuvântul şi-i expune sensurile mai puţin evidente şi aplicaţiile ce le conţine.
Observaţia
Observaţia reprezintă primul pas (pasul iniţial) în studiul biblic. Un interpret trebuie să evite ispita de a sări imediat la interpretarea elementelor specifice ale unui pasaj. Un autor pe nume, Traina, defineşte observaţia ca fiind
în esentă constiinciozitate…rostul general al observării pasajului este a a-l face pe cel ce-l studiază să fie atât de saturat cu detaliile unui pasaj încât acesta să fie pe deplin constient de existenta lor si de nevoia lor de explicatie. Observatia este mijlocul prin care datele unui pasaj devin parte a mentalitătii celui ce-l studiază. Furnizează materia primă pe care mintea să o folosească în procesul interpretational. (Traina, Bible Study, 31-32).
Caracteristicile de bază ale observării
Observaţia ar trebui să fie atentă – Observaţia include a deveni foarte conştient de termenii (cuvintele folosite) folosiţi într-un pasaj, de structura şi forma lui literară. Observarea ar trebui să fie atentă. Adică, să se facă cu atenţie!
Ilustratie: Eminentul William Osler si studentii săi de medicină
Sir William Osler, eminentul doctor a dorit foarte mult să le ofere tinerilor săi studenţi o lecţie privitoare la importanţa observării detaliilor în practica medicală. În timp ce sublinia această idee înaintea unui grup de studenţi, el a ridicat în mână o sticluţă spunând: „Această sticlă conţine o mostră pentru analiză. Testând-o este posibil să se determine boala de care suferă pacientul.” Acestea fiind spuse, şi-a muiat degetul în soluţia din sticluţă şi după aceea l-a pus în gură. Atunci el a continuat spunând: „Acum veţi trece sticla de la unul la altul şi fiecare să gustaţi conţinutul pentru a diagnostica boala”. Sticla a trecut pe la fiecare student, aceştia trebuind cu oroare să-şi înmoaie degetul în soluţie şi cu mare curaj să-i afle gustul. Când în cele din urmă sticla a ajuns înapoi la dr. Osler acesta a declarat: „Domnilor acum mă veţi înţelege ce vreau să spun când vorbesc despre importanta detaliilor. Dacă aţi fi fost atenţi aţi fi observat că mi-am înmuiat degetul arătător în soluţie, dar pe cel mijlociu în gură!” (Robert A.Traina, Bible Study, pag.32-33)
Observaţia trebuie de asemenea să fie sistematică – Observarea trebuie de asemenea să fie sistematică. Martin Luther a asemănat studiul său biblic cu culesul merelor spunând: „întâi, scutur tot copacul, pentru ca să cadă merele cele mai coapte. După aceea mă urc în copac şi scutur fiecare ramură, apoi fiecare creangă, şi în cele din urmă mă uit sub fiecare frunză”. (Citat în Mayhue, How to Interpret, pag. 49)
Observaţia ar trebui să fie insistentă – Deşi risc să mă repet, timpul prelungit în observaţie este obligatoriu pentru cel ce vrea să predice expozitoriu. El trebuie să reziste ispitei de a apela imediat la comentarii şi la alte unelte de studiu. Nimic nu poate înlocui observaţia făcută personal.
Ilustraţia: Studentul, peştele şi Agassiz
Cu mai mult de cincisprezece ani în urmă am păşit în laboratorul profesorului Agassiz anunţându-l că m-am înscris la şcoala lui de ştiinţe naturale pentru a studia biologia. El mi-a pus nişte întrebări cu privire la motivul înscrierii mele, cu privire la trecutul meu, m-a întrebat despre cum doream să-mi folosesc cunoştinţele ce le voi dobândi în clasa lui şi dacă aveam vreo ramură anume pe care doream să o studiez. La ultima i-am răspuns că doream să fiu bine instruit în toate domeniile zoologiei, dar mai târziu dorind să mă devotez îndeosebi studiului insectelor.
– „Când doreşti să începi?” m-a întrebat el de îndată.
– „Acum”, i-am răspuns şi eu grăbit.
Răspunsul acesta se pare că i-a plăcut mult deoarece cu un energic „foarte bine!” a cules de pe raft un borcan uriaş conţinând un specimen de peşte plutind în alcoolul îngălbenit de ani şi a spus: „Ia acest peşte, şi studiază-l. Noi îl numim Haemulon. Ia-l şi priveşte-l cu atenţie şi mai încolo o să-ţi pun întrebări cu privire la ce ai observat”.
Cu aceste spuse, m-a lăsat stând singur acolo cu borcanul în mână. Totuşi după o vreme profesorul a revenit oferindu-mi instrucţiuni precise privind îngrijirea mostrei încredinţate. „Nici un om nu este vrednic să se numească naturalist dacă nu ştie să păstreze mostrele pe care le studiază”.
Astfel, se presupunea ca eu să ţin peştele într-o tăviţă mică, din când în când să umezesc tăviţa cu alcoolul din borcan, asigurându-mă întotdeauna la urmă să pun dopul foarte bine. Acelea nu erau zilele dopurilor fixe de sticlă şi a elegantelor sticle fumurii de mostre. Toţi studenţii de atunci îşi amintesc uriaşele sticle mari fără gât cu un dop de plută izolat cu ceară, mâncat de insecte şi care îngăduia alcoolului să se prelingă pe lângă el. Entomologia era o ştiinţă mai sigură decât ihtiologia însă exemplul profesorului care fără ezitare şi-a băgat mâna până la fundul borcanului pentru a scoate peştele a fost molipsitor, şi deşi „alcoolul era foarte vechi şi avea un puternic miros de peşte” nu am îndrăznit să arăt nici o aversiune faţă de sacrele rămăşiţe ale peştelui tratând alcoolul drept apă pură. Cu toate acestea nu am putut ignora sentimentul trecător de dezamăgire încercat la privirea peştelui şi a faptului că nu mă vedeam un pasionat entomologist. Cei de acasă au fost de asemenea foarte puţin impresionaţi descoperind că nici o cantitate de apă de colonie nu putea să înlăture mireasma care mă însoţea ca o fantomă.
În zece minute am observat cam tot ceea ce putea fi observat la acel peşte şi am pornit în căutarea profesorului care din păcate părăsise clădirea muzeului. La întoarcerea mea acasă specimenul meu se uscase pe de-a întregul în tăviţa lui şi a trebuit să-l stropesc cu alcool în speranţa că va învia din starea lui ca de leşin, aşteptând nerăbdător revenirea acestuia la forma lui iniţială. Fără ca aceasta să se întâmple nu mi-a mai rămas decât să privesc în ochii goi ai tăcutului meu tovarăş. Astfel a trecut o jumătate de oră, apoi, o oră, şi încă o oră, iar peştele arăta tot mai jalnic. L-am întors pe partea cealaltă, apoi pe cealaltă, l-am privit îngrozit din faţă, de dedesubt, de deasupra, din dungă. Eram disperat şi după încă o oră am decis că este timpul pentru prânz. Cu mare uşurare l-am repus cu grijă în borcanul lui şi timp de o oră mi-am luat liber.
La întoarcerea mea, am aflat că profesorul Agassiz a trecut pe la muzeu dar acum era din nou plecat şi nu se întorcea decât după mai multe ore. Colegii mei erau de asemenea prea ocupaţi pentru a-i deranja cu convorbirile mele. Din nou, cu mare oroare am scos hidosul peştele din borcan şi disperat am reînceput din nou să-l privesc. Nu se presupunea să folosesc o lupă. Orice instrumente erau interzise. Am fost lăsat doar cu cele două mâini ale mele, cu ochii mei, şi cu peştele. Mi se părea un câmp de explorare extrem de limitat. La un moment dat i-am băgat degetul în gură pentru a vedea cât de ascuţiţi avea dinţii. După aceea, am început să-i număr solzi după ordinea diferită a şirurilor pe care le avea, până ce am simţit că totul devenea absurd. La urmă mi-a venit o idee strălucită. Voi desena peştele! Spre surpriza mea făcând acest lucru am început să descopăr alte trăsături ale nefericitei creaturi. Tocmai atunci s-a întors şi profesorul.
„Asta e bine”, a început el, „un creion este unul dintre cei mai buni ochi! Mă bucur de asemenea să văd că păstrezi exemplarul umed şi borcanul bine închis.” Pe lângă aceste cuvinte încurajatoare el a mai adăugat:
„Altfel, cum mai este (evident, peştele)?”
A ascultat cu atenţie scurta mea trecere în revistă a structurilor lui şi a părţilor cu nume încă necunoscute mie, arcadele, operculumul mobil, porii capului, branhiile, gura fără buze, ochii fără pleoape, coada bifurcată, trupul arcuit şi îndesat. Când am terminat, acesta părea să aştepte să continui şi într-adevăr cu un aer de dezamăgire a spus:
„Nu l-ai privit cu destulă atenţie” şi continuând profesorul spuse, „de ce nu ai văzut unele dintre cele mai evidente trăsături ale animalului, ce erau atât de clare înaintea ochilor tăi, ca şi bună ziua? Priveşte-l din nou! Uită-te la el cu şi mai mare atenţie!”
Acestea au fost cuvintele care m-au aruncat în disperare. Profesorul m-a uluit, m-a surprins şi m-a şocat. Mă săturasem de hidosul peşte! Însă mi-am reluat îndatorirea cu o mare hotărâre să-l satisfac pe meticulosul meu profesor. Astfel am ajuns să descopăr unul după altul lucruri noi, înţelegând cât de justificată a fost critica profesorului. După-amiaza aceea a trecut cu repeziciune când pe seară profesorul m-a întrebat din nou:
„Nu vezi, încă?”
„Nu”, am răspuns. „Sunt sigur că-mi scapă ceva, dar acum înţeleg cât de puţine am observat înainte”.
„Asta este foarte bine” a răspuns el mai încurajat, „dar nu o să te ascult acum. Acum pune-ţi peştele la loc şi du-te acasă. Poate mâine dimineaţă vei avea un răspuns mai bun. Te voi asculta înainte să studiezi peştele din nou”.
Lucrul acesta a fost absolut deconcertant. Nu numai că trebuia să mă gândesc peste noapte la peşte, studiindu-l în lipsă, la urma urmei un mod foarte straniu de obţinere a observaţiilor, dar în plus fără să-mi recapitulez descoperirile trebuia a doua zi să-mi prezint cu mare exactitate cunoştinţele. Ştiam că am o memorie slabă. Abătut am plecat în drum spre casă, pe lângă Râul Charles, complet absorbit de gânduri şi uluit de paradoxurile studiilor mele.
Primirea cordială de a doua zi dimineaţa a profesorului a fost foarte liniştitoare. Iată un om ce părea foarte nerăbdător să afle de la mine ceea ce cu siguranţă ştia mai bine.
„Vreţi să spuneţi că peştele are două părţi simetrice unde sunt aşezate organele sale?” am întrebat eu mirat. Complet satisfăcut profesorul a spus, „desigur, desigur!” răsplătind orele îndelungate de studiu din noaptea trecută. Astfel după ce profesorul a cuvântat cu mare entuziasm şi satisfacţie asupra importanţei acestei descoperiri, cum de altfel o făcea de fiecare dată, m-am aventurat să-l întreb ce va trebui să fac în continuare.
„Ooo, priveşte la peştele tău! Studiază-l încă odată”, a spus el şi m-a lăsat din nou să-mi văd de treabă. La mai puţin de o oră profesorul s-a întors şi a început să-mi asculte lista noilor mele descoperiri.
„E bine, e bine!” a repetat el, „însă asta nu-i totul. Continuă”. Astfel pentru încă trei zile foarte lungi el a continuat să aşeze peştele înaintea ochilor mei, interzicându-mi să mă uit la altceva, sau să folosesc vreun mijloc artificial de observaţie. „Priveşte-l, priveşte-l, priveşte-l” a răsunat ecoul repetatului său îndemn.
Aceasta a fost cea mai bună lecţie entomologică de care am avut vreodată parte. O lecţie a cărei influenţă şi-a întins ramificaţiile în fiecare domeniu al studiilor mele, o moştenire de o valoare inestimabilă pe care profesorul mi-a lăsat-o, după cum a lăsat-o multor altora, pe care nu o puteam cumpăra şi de care nici nu mă puteam despărţi.
La un an după această întâmplare ne amuzam desenând cu creta animale nefireşti pe tabla muzeului. Am desenat uriaşe stele de mare, broaşte încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, viermi cu nouă capete, raci gigantici, ce stăteau ridicaţi în coadă şi purtau umbrele colorate, peşti groteşti având gurile deschise şi ochii mari. Imediat ce a venit, profesorul a privit la rându-i amuzat la experimentul nostru. S-a uitat la peşti. Concluzia lui seacă şi resemnată a spus totul:
„Haemuloni, toţi fără unul: haemuloni. Domnul …(şi a spus numele meu!) i-a desenat!” Într-adevăr, până astăzi, dacă încerc să desenez un peşte, nu pot schiţa decât haemuloni!!!
În cea de-a patra zi, un al doilea peşte din aceeaşi grupă a fost aşezat pe masă, alături de primul, i-ar eu am fost rugat să evidenţiez diferenţele şi asemănările dintre cei doi, după care a fost urmat de un altul, şi apoi de un altul, până ce întreaga lor familie s-a perindat înaintea ochilor noştri. O duzină de borcane cu formol ocupa masa şi rafturile din jurul nostru, mirosul devenise un parfum plăcut, şi chiar până azi vederea unui dop de plută lat de 6 inchi şi ros de viermi îmi trezeşte amintiri plăcute!
Atunci a fost recapitulată întreaga specie de haemuloni, şi fie că am fost angajaţi în disecarea unor organe interne sau ale unor părţi ale corpului lor, în pregătirea şi examinarea firavului schelet osos, sau în descrierea diverselor părţi, metoda lui Agassiz de observare a faptelor era întotdeauna însoţită de îndemnul insistent ca niciodată să nu ne mulţumim cu ce-am obţinut.
„Detaliile (datele tehnice; n.tr.) sunt stupide”, spunea el, „până ce nu sunt puse în legătură cu vreo lege generală (asociate unui principiu).” La sfârşitul a opt luni, mi-am părăsit aproape cu şovăire aceşti prieteni ai mei pentru a mă îndrepta spre insecte, însă ce-am dobândit prin această sugestivă experienţă a avut o valoare mai mare chiar şi decât toţi anii de cercetare a animalelor mele preferate.”1
Concluzie: Un mod similar de a cugeta îndelung şi stăruitor asupra Scripturii va produce rezultate bogate, va aduce roade ce vor rămâne pe veşnicie. Aceasta este ilustraţia pe care cineva ar trebui să o aibe în minte atunci când se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu. Firea noastră va exaspera, puterile ne vor lăsa şi din pricina păcatului miopia noastră spirituală va împiedica descoperirea detaliilor semnificative. Dar ştiind că însăşi viaţa veşnică depinde de felul în care tratăm şi cercetăm Scriptura, ar trebui să nu ezităm să ne angajăm în observare asemenea studentului de mai sus!
Întrebări ale observării. Ele privesc doar observarea faptelor, a persoanelor, a împrejurărilor, etc. Nu privesc însemnătatea lor. Aceea este treaba interpretării.
– cine este prezent?
– ce se întâmplă? ce s-a întâmplat?
– unde se petrec evenimentele descrise, cuvintele rostite, etc.?
– ce s-a spus în această împrejurare? etc.
Puneţi întrebările de felul, cine? ce? unde? când? Cum? Aceasta este munca de detectiv în care studentul Bibliei trebuie neapărat să se angajeze. Fiecare bun învăţător biblic ar trebui să aibe ceva din flerul şi meticulozitatea unui Shelrock Holmes!!
Interpretarea
După observarea în detaliu a părţilor variate ale pasajului, următorul pas constă în determinarea sensului lor. Acest proces este cunoscut sub numele de interpretare. Observarea răspunde întrebării, „ce spune pasajul?” însă interpretarea răspunde întrebării „ce înseamnă ce spune?” „ce vrea să însemne?”
Interpretarea cuvenită a unui pasaj se efectuează urmând regulile şi metodele „hermeneuticii” şi ale „exegezei” ce vor urma să fie discutate în capitolele următoare. În general, interpretarea se ocupă cu acoperirea lacunelor (golurilor) ce există între autorii biblici şi zilele noastre. Există cel puţin patru astfel de lacune:
1) Lacuna limbajului. Deoarece Biblia a fost scrisă iniţial în ebraică, aramaică sau greacă, pentru a o interpreta corect este necesar ca noi să înţelegem aceste limbi.(!!?) Spre norocul nostru există uneltele ajutătoare celor ce nu stăpânesc aceste limbi, nu au posibilitatea sau capacitatea de a le învăţa, dar care totuşi sunt chemaţi să studieze şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Numărul mic al acestora în limba română impune încă o condiţie: pentru a se putea folosi aceste lucrări trebuie să se cunoască măcar limba engleză!
Iată câteva dintre aceste cărţi. Întâi, cele din limba engleză:
– Vine’s Expository Dictionary of Biblical Words (OT şi NT)
– The New International Dictionary of New Testament Theology (pt. greacă), de Collin Brown
– Word Studies in The Greek New Testament, de Kenneth Wuest
– Strong’s Concordance
În limba română:
– Analiză Semantică a Unor Termeni din Noul Testament, de William Barclay
– Interliniar Grec-Român Epistola către Romani, Editura Agape
– Etc.
Sărăcia acestor lucrări în limba română pentru o ţară care pretinde o vechime de 2000 de ani de cunoaştere a Scripturilor şi susţinere a credinţei este inadmisibilă. Atât din partea celor de rit vechi bizantin, cât şi a celor aparţinând segmentului protestant sau neo-protestant. Majoritatea lucrărilor se găsesc în seminariile ortodoxe, dar din păcate accesul laicilor la acestea este foarte limitat.
Comentariile sunt de asemenea o sursă utilă de studii ale cuvintelor ambelor testamente. Cu toate acestea, nici un înlocuitor nu se compară cu a fi în stare să înţelegi limbile originale ale testamentelor.
„PC Study Bible 2.1B” dispune de o foarte rapidă unealtă de studiu a limbilor originale bazată pe textele „Nestle” şi „Textus Receptus”, numită „Interliniar Greek-English”.
2) Lacuna culturală. Cadrul cultural în care s-a scris fiecare parte a Bibliei este foarte diferit de cultura secolul în care noi trăim, sau de cultura zonei geografice în care locuim. De aceea pentru a interpreta cum se cuvinte fiecare parte a Bibliei trebuie înţeleasă cultura momentului scrierii pasajului. De exemplu, a înţelege Vechiul Testament este necesar a se cunoaşte cultura Iudaismului antic (străvechi) şi a culturii păgâne, exact aşa cum a înţelege cultura iudaică a primului secol este importantă în interpretarea evangheliilor. În acelaşi fel, cunoaşterea culturii elene şi romane a primului secol ne va ajuta în interpretarea epistolelor Noului Testament.
Câteva lucrări de referinţă în domeniul culturii biblice:
– The Life and Times of Jesus the Messiah, de Alfred Edersheim, o sursă redutabilă de umplere a golului culturii evreieşti din vremea lui Isus.
– The Daily Study Bible Series, de William Barclay, sursă, deşi uneori confuză teologic, plină de referinţe la cultura vremii lui Isus.
– Dicţionarul Biblic, al lui Halley, versiunea românească
– Enciclopedia Bibliei, editura Logos
– Dicţionarul Biblic, etc.
Deşi ne lipsesc încă multe lucrări utile studiului biblic, nouă românilor ni s-a făcut un mare favor traducându-se şi adaptându-se lucrările de mai sus. Nu se mai poate invoca lipsa uneltelor de studiu!
3) Lacuna geografică. A înţelege geografia pământurilor biblice este uneori un aspect esenţial în desluşirea sensului unui pasaj. De exemplu, în 1 Tes.1:8 Pavel scrie: „Într-adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea”
Dificultatea acestei afirmaţii constă în faptul că Pavel tocmai a părăsit Tesalonicul imediat după scrierea primei epistole către Tesaloniceni. Cum a putut mărturia credinţei lor să se răspândească atât de repede în împrejurimi şi mai ales pretutindeni? Astfel un studiu al geografiei regiunii respective revelează faptul că una dintre principalele rute ale Imperiului Roman, Calea Ignatiană, traversa tocmai prin Tesalonic. În felul acesta, călătorii ce treceau pe acolo au putut răspândi cu repeziciune în toată lumea mărturia credinţei tesalonicenilor.
Un bun atlas biblic ar fi:
– The Macmillan Bible Atlas
– Wycliffe Historical Geography of Bible Lands
– Atlasul Studentului Bibliei, de Tim Dowley
– Ghid Biblic al Studentului, de Tim Dowley
Apelând la astfel de lucrări cel ce studiază Biblia va putea înţelege expresii care nu sunt arhaice, ci mai degrabă geografice. Exemple:
Ioan 2:13 „Paştele Iudeilor erau aproape; şi Isus S-a suit la Ierusalim”.
Fapte 8:5 „Filip s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Hristos”
Cum a putut Isus să „se suie” în Ierusalim? Expresia nu exprimă deplasarea pe hartă de jos în sus, ci într-adevăr doar privind la o hartă vom ajunge să înţelegem că Ierusalimul este situat pe o colină, pe Mt. Moria, astfel noi putând să descifrăm expresia autorului ca însemnând deplasarea lui Isus în Ierusalim prin urcare. Acelaşi lucru este valabil şi-n cazul „coborârii” lui Filip în cetatea Samariei. Orice hartă fizică vă va arăta că regiunea Samariei se găseşte într-o depresiune.
Pe lângă tipărituri, hărţile digitale asociate unor programe computerizate de studiu a Scripturilor reprezintă o utilă şi foarte accesibilă sursă de umplere a golului geografic în procesul de interpretare biblică. Din păcate, calculatoarele nu sunt şi ele la fel de accesibile modestului student român al Bibliei. Cu toate acestea, cel interesat cred că va ştii în ce direcţie să-şi îndrepte investiţiile materiale şi nu va ezita să-şi procure cele mai bune mijloace.
4) Lacuna istorică. A cunoaşte cadrul istoric al unui pasaj ajută nespus de mult la înţelegerea lui. Un efort considerabil de cercetare depus în vederea aflării contextului istoric al unui pasaj adesea reprezintă principala lui cheie de interpretare. De exemplu, a înţelege fundalul relaţiei lui Pilat cu liderii evrei va contribui la înţelegerea motivului pentru care el a cedat cererii lor de a-l crucifica pe Isus, deşi la început l-a considerat nevinovat. Astfel prin câteva din legile sale Pilat deja îi antagonizase pe iudei iar aceştia îl spuseseră Cezarului. De aceea, Pilat s-a temut că o altă plângere din partea lor îi poate atrage dezavuarea din partea Împăratului. Nu s-a găsit pe poziţia de a le refuza pretenţia.
Câteva dintre lucrările de referinţă pentru completarea cadrului istoric al pasajelor biblice:
– The Zonderan Pictorial Encyclopedia of The Bible
– Baker Encyclopedia of the Bible, etc.
– Studiu al Noului Testament, de Merrill Tenney
– Studiu al Vechiului Testament, de Schultz
– Etc.
Întrebările interpretării
A interpreta înseamnă a determina sensul celor spuse, celor întâmplate, a celor poruncite, etc. Interpretarea este în general caracterizată de întrebări ca:
– de ce a scris (spus) autorul (Isus; Dumnezeu Tatăl) aceste lucruri?
– ce a vrut să spună?
– ce au însemnat aceste lucruri pentru cei ce le-au auzit pentru prima oară?
Aplicaţia
După „observare” şi „interpretare” urmează „aplicaţie”. Studiul biblic nu este complet până ce adevărul descoperit nu este aplicat situaţilor vieţii. Spurgeon obişnuia să spună că „studiul biblic nu începe până la aplicaţie”.
Aplicaţia răspunde întrebării, „În ce fel mă priveşte acest adevăr?” Ce-mi cere să fac?
Următoarele întrebări te vor ajuta să aplici adevărurile descoperite în studiul biblic.
1) Găsesc exemple de urmat?
2) Găsesc porunci de ascultat?
3) Găsesc greşeli ce trebuiesc evitate?
4) Găsesc păcate la care trebuie să renunţ?
5) Găsesc făgăduinţe/promisiuni în care să mă încred?
6) Descopăr ceva nou despre Dumnezeu?
7) Găsesc principii după care să trăiesc?
Temă:
Să se facă următorul exerciţiu de observare. Exerciţiul se intitulează,
„Ce crede Hristos despre biserică?”
În felul acesta să ne intitulăm prima temă. Până acum am tot auzit ce cred bisericile despre Hristos. Este vremea să auzim şi părerea Lui! Pentru aceasta să deschideţi Bibliile la cartea Apocalipsei de la cap.2 la cap.3, tot inclusiv şi citiţi cu mare atenţie. Rugaţi-vă şi citiţi! Rugaţi-vă şi citiţi din nou! Aplicaţi cu atenţie toate aspectele observării : atentă, insistentă, sistematică.
Iată cum vreau să arate exerciţiul vostru de observare a ceea ce Hristos crede despre Biserică:
– sub formă de tabel, pe coloane
– câte biserici sunt menţionate: numărul.
– Unde sunt situate, cetăţile? Numele.
– Care sunt delimitările în versete unde se vorbeşte despre ele?
– Cum este descris Domnul Isus Hristos?
– Ce spune Domnul despre ele?
– De bine?
– De rău?
– Care este judecata cu care le „ameninţă”?
– Ce le porunceşte?
– Ce le promite?
Întrebări suplimentare:
– Care sunt singurele biserici despre care Domnul nu are nimic rău de spus? Numiţi-le.
– Care sunt singurele biserici despre care Domnul nu are nimic bine de spus? Numiţi-le. Sau, numiţi-o!
– Ce oferă tuturor bisericilor, fără excepţie? Judecată, poruncă , etc. Ce?
Observaţie: în temă să se folosească terminologia (expresiile şi limbajul) biblic! Fără materiale ajutătoare, cărţi, comentarii. Numai cu Biblia! Oricum, exerciţiul este de asemenea natură încât trebuie folosită doar Biblia.
Atenţie:
Tabelul este deja completat de mine deşi nu vedeţi literele fiindcă am schimbat culoarea fonturilor în alb! Doresc să faceţi exerciţiul! Când l-aţi făcut, pentru a afla modul în care am completat eu tabelul, puteţi să selectaţi textul de pe coloane şi să alegeţi pentru font o culoare care să-l facă să se evidenţieze!
„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”
BISERICA | DESCRIEREA DOMNULUI | DE BINE | DE RĂU | JUDECATA | PORUNCA | FĂGĂDUINŢA |
1) Efes(2:1-7) | Iată ce zice Cel ce tine cele şapte stele în mâna dreaptă, si Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur | Ştiu faptele tale, osteneala ta si răbdarea ta, si că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli…Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, si că n-ai obosit…urăşti faptele Nicolaitilor | Ţi-ai părăsit dragostea dintâi | voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui | Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, si întoarce-te la faptele tale dintâi. | îi voi da să mănânce din pomul vieţii |
2) Smirna(2:8-11) | Iată ce zice Cel dintâi si Cel de pe urmă, Cel ce a murit si a înviat | dar eşti bogat…necazul tău si sărăcia ta…batjocurile | Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi Fii credincios până la moarte | şi-ţi voi da cununa vieţii…nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte | ||
3)Pergam(2:12-17) | Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţita cu două tăişuri | Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, si n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi | Tu ai acolo nişte oameni cari ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, si să se dedea la curvie…ai câţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaitilor | Altfel, voi veni la tine curând, si Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele | Pocăieşte-te dar | Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, si-i voi da o piatră albă; si pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte |
4)Tiatira(2:18-29) | Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, si ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă…,,Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii si inima… | Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta si faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi | tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorocită, să înveţe si să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, si să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! | Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; si celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimet un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor…Voi lovi cu moartea pe copiii ei. | Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni! | …voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui…Celui ce va birui si celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fer, si le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatăl Meu. Si-i voi da luceafărul de dimineaţa. |
5)Sardes(3:1-6) | Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele şapte stele | Totuşi ai în Sardes câteva nume, cari nu şi-au mânjit hainele…fiindcă sunt vrednici | Ştiu faptele tale: că iţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort….n’am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu | Dacă nu veghezi, voi veni ca un hot, si nu vei şti în care ceas voi veni peste tine | Veghează si întăreşte ce rămâne…Adu-ţi aminte dar cum ai primit si auzit! Tine, si pocăieşte-te! | Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb…Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, si voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu si înaintea îngerilor Lui |
6)Filadelfia(3:7-13) | Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide, si nimeni nu va închide, Cel ce închide, si nimeni nu va deschide | iată ţi-am pus înainte o uşa deschisă, pe care nimeni n’o poate închide, căci ai putină putere, si ai păzit Cuvântul Meu, si n’ai tăgăduit Numele Meu…ai păzit cuvântul răbdării Mele | Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa | Iată că iţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei…îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, si să ştie că te-am iubit Te voi păzi si Eu de ceasul încercării…îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, si nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim | ||
7)Laodicea(3:14-22) | Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios si adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu…Eu mustru si pedepsesc pe toţi aceia pe care-i îi iubesc. | că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Sunt bogat, m’am îmbogăţit, si nu duc lipsă de nimic”, si nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb si gol | Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. | te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; si haine albe, ca să te îmbraci cu ele, si să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; si doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, si să vezi. .. Fii plin de râvnă dar, si pocăieşte-te! | voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să sadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie |
Este un exerciţiu simplu! Dar util! Printr-o observaţie atentă veţi afla ce crede Hristos despre Biserică. Ascuţiţi-vă spiritul de observaţie pentru a avea toate datele la interpretare şi pentru a nu greşi.
Surse folosite:
„Rediscovering Expository Preaching”, de John F. MacArthur
1 „American Poems”, ediţia a treia, (Boston: Houghton, Osgood, 1879), pag. 450-454, la început publicată sub titlul „În laborator alături de Agassiz: de către un fost elev”), în publicaţia Every Sunday 16 (4 Aprilie 1874), pag. 360-370.
Recapitulare:
Metoda inductivă; deosebirile faţă de alte metode, deductivă, şi „trambulinei”.
Principalele elemente ale metodei inductive:
Observarea, interpretarea şi aplicarea..
Care sunt întrebările aferente fiecăreia?
Care sunt caracteristicile „observării”?
Lacunele ce trebuiesc completate.
Principiile de interpretare.
Exerciţiul de observare
* Condiţii ale studierii bibliei
* Metode de studiu ale cărţilor individuale ale bibliei şi ale unui capitol
Condiţiile studierii bibliei
De multe ori se spune şi se afirmă că „trebuie să luăm Biblia în serios”, dar nu se precizează cum! Tocmai asta vreau să facem acum! Să învăţăm cum „se ia în serios Biblia”. Să aflăm metode de studiu ale ei şi cum trebuie studiată.
Alte tipuri de studiu:
– studiul tematic, sau pe subiect; are riscurile lui!
– studiul cuvintelor
– studiul doctrinelor, ale marilor doctrine ale Bibliei.
– studiul biografiilor marilor oameni ai lui Dumnezeu, de exemplu, Pavel, Petru, etc.
Observaţie: Noi nu învăţăm cum să analizăm Biblia de dragul analizei ei, cum s-o disecăm de dragul disecţiei, ci cum s-o plăcem mai mult. Cum să o înţelegem mai bine şi cum s-o abordăm mai sănătos. Vă amintiţi că studiul acesta vi l-am propus ca o soluţie la pierderea interesului şi lipsa plăcerii în citirea devoţională a ei.
Noi, nu ne „analizăm” iubitele când suntem îndrăgostiţi! Ci le plăcem, le iubim, gata să trecem cu vederea micile defecte. Ce se întâmplă adesea, este că a analiza ceva, îi distruge farmecul.
„Paralizia analizei”
Dacă ne concentrăm în mod necuvenit asupra metodelor şi a metodologiei studierii Bibliei riscăm să suferim de „paralizia analizei”. Un fenomen întâlnit în lumea cercetătorilor ştiinţifici. Te scufunzi atât de mult în analiză încât uiţi ce şi de ce ai pornit să analizezi.
Mulţi iau metodele (formele studiului) mult prea în serios, lucru care nu se presupune. Într-adevăr principiile nu se schimbă, însă metodele…. Aşa s-a întâmplat cu ceea ce am învăţat la Castel, la Şcoala Biblică a Capelei Calvarului! Pentru că la un moment dat am fost întrebat cum îmi pregătesc eu studiul şi am răspuns că nu tocmai aşa cum s-a predat acolo, adică fără să urmez cu exactitate paşii studiului biblic inductiv am fost privit cu suspiciune şi neîncredere. Cu toate acestea aplicam principiile studiului biblic inductiv în studiul meu, deşi nu sub forma în care ne-au fost predate.
„Mulţi nu văd pădurea din pricina copacilor”
Ceea ce eu doresc este să fim eficienţi în aplicarea principiilor studiului biblic inductiv şi să devenim din nou entuziasmaţi de Biblie. De multe ori rigiditatea te împiedică să te îndrăgosteşti de ea. A-l cunoaşte pe Autorul ei şi a-l înţelege nu înseamnă a deveni excesiv de preocupat de metodologie. Doresc de asemenea, să ajungem să stăpânim nişte metode, dar mai ales să ajungem ca în urma studiului ei să devenim stăpâniţi de ea şi de spiritul ei.
Cea mai bună (fără scuze!) metodă de abordare a ei este de a o studia verset cu verset!! Studiu care să fie predicat expoziţional. Înseamnă, „a mânca elefantul bucăţică cu bucăţică!” Carte cu carte, capitol cu capitol, verset cu verset! Într-adevăr necesită o muncă titanică, însă este singurul mod care să ne poată oferi întreg planul lui Dumnezeu.
Să păstrezi echilibrul în studiu! Multe adevăruri duse-n extremă şi amplificate excesiv devin erezii.
Este bine pentru început să alegi o carte şi să ajungi să o stăpâneşti, să-i cunoşti autorul, intenţia scrierii ei, primitorii ei, problemele cu care se confruntau. Pentru aceasta vă voi propune mai târziu metoda studiului biblic individual al unei cărţi a Bibliei şi un exerciţiu al ei.
Spre deosebire de mulţi care recomandă noilor creştini să citească şi să studieze Evanghelia lui Ioan, Chuck Missler propune un studiu al Apocalipsei. Este singura carte, spune el, şi are dreptate, care are îndrăzneala să afirme că citind-o vei fi binecuvântat.
Apoc.1:3 „Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea!”
De la început la sfârşit!
A încerca să studiezi aşa Biblia de fapt reconstituie felul în care evrei citesc: nu de la stânga la dreapta, ci invers. De la dreapta la stânga. Doar aşa se poate înţelege Vechiul Testament, dacă se interpretează prin prisma Noului Testament. De la coadă la început. Biblia se interpretează „cum se citeşte”. Când eram în şcoală ca un elev bun şi silitor ce eram întotdeauna săream la sfârşitul manualelor : acolo se găseau răspunsurile la exerciţii!
„Noul Testament se găseşte ascuns în Vechiul Testament, iar Vechiul Testament se găseşte revelat în Noul Testament.”
Condiţiile ca tu să poţi studia biblia – să fii mântuit
Prima şi cea mai importantă condiţie pe care majoritatea ori o ia de la sine, ori o ignoră, este că pentru a studia Biblia tu trebuie să fii mântuit. De exemplu, eu unul am asudat cu Biblia în faţă încercând să o citesc sau să o pricep, şi deşi înţelegeam cuvintele ei semnificaţia şi felul în care ele puteau să-mi schimbe viaţa îmi scăpa pentru că nu eram mântuit. Păcatele nu-mi erau iertate, eu niciodată nu-mi cerusem iertare de la Dumnezeu, nu-mi pusesem încrederea în jertfa lui Isus de pe cruce. Biblia era o carte închisă pentru mine. Eram străin de ea.
Câţi sunt mântuiţi dintre cei ce studiază Biblia?
„Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Cor.2:14)
„De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească, şi-i zici; ,Ia citeşte!’ El răspunde: ,Nu pot, căci este pecetluită!’ Sau dacă dai cartea unuia care nu ştie să citească şi-i zici: ,Ia citeşte!’ El răspunde: ,Nu ştiu să citesc.” Domnul zice: ,,Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească…În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărţii, şi ochii orbilor, izbăviţi de negură şi întuneric, vor vedea. Cei nenorociţi se vor bucura tot mai mult în Domnul, şi săracii se vor veseli de Sfântul lui Israel. Căci asupritorul nu va mai fi, batjocoritorul va pieri, şi toţi cei ce pândeau nelegiuirea vor fi nimiciţi… Căci când vor vedea ei, când vor vedea copiii lor, în mijlocul lor, lucrarea mâinilor Mele, Îmi vor sfinţi Numele; vor sfinţi pe Sfântul lui Iacov, şi se vor teme de Dumnezeul lui Israel. Cei rătăciţi cu duhul vor căpăta pricepere, şi cei ce cârteau vor lua învăţătură.” (Isaia 28:11-13, 18-20, 23-24)
Indiferent de ce metode stăpâneşte cineva, dacă respectivul nu este mântuit, nu este născut din nou, nu poate studia Biblia, în adevăratul sens al cuvântului! Doar după ce se întoarce la Dumnezeu, Biblia nu va mai fi pentru el o carte pecetluită.
Studiul Bibliei nu reprezintă un exerciţiu intelectual şi deşi îţi va ascuţi enorm mintea ta, fiind o carte spirituală Biblia, studierea ei înseamnă o confruntare spirituală şi o experienţă supranaturală. Se spune că mulţi nu plac Biblia pentru că găsesc greşeli în ea, când în realitate, ea este cea care găseşte greşeli în ei, şi este ceea ce urăsc în caracterul acestei cărţi.
„A fii mântuit contează mai mult ca patru ani de greacă şi patru ani de ebraică.”, spune pe drept cuvânt cineva, şi înseamnă mai mult decât a avea o diplomă în studii biblice. Escadroane de savanţi o studiază fără să o înţeleagă. „O diplomă în teologie este o dovadă sigură a unei profunde nesiguranţe interioare”.
„Un suflet umil şi doritor va descoperi mii de lucruri în Biblie pe care savantul mândru, arogant şi îngâmfat va eşua jalnic să le înţeleagă” J.C.Ryle
Scopul studiului biblic
Studiul Bibliei rezultă în educaţia spirituală a întregii persoane, nu doar în iluminarea intelectuală a minţii acesteia.
Meditaţii de la autorul ei
Biblia nu se studiază fără rugăciune. Rugăciunea este mijlocul prin care noi primim „meditaţii” de la Autorul Scripturii. Să ne găsim în prezenţa Lui ca şi Enoh despre care se spune că „a umblat cu Dumnezeu”. Doar în felul acesta participi în procesul învăţării ei.
De ce trebuie privită imaginea ei de ansamblu
Există vreun capitol despre botez? Despre mântuire? Despre Trinitate? Observaţi cum fiecare doctrină majoră a credinţei este distribuită pe tot cuprinsul ei! Este ceea ce spune Isaia:
„…şi pentru ei cuvântul Domnului va fi: ,,Învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo” (Isaia 28:13)
Mulţi când citesc pasajul de mai sus îşi închipuie că este vorba despre cantitatea de învăţătură care trebuie receptată, dar expresia vorbeşte mai degrabă despre modul de ordonare şi distribuire al adevărului pe tot cuprinsul Scripturii.
De ce a ales Dumnezeu această modalitate de comunicare a adevărului? Ingineria comunicaţiilor este ramura care ne oferă o explicaţie. Când există o bruiere ostilă se emit semnale pe toată lungimea spectrului de bandă pentru a o evita. Aşa au funcţionat posturi de radio ce erau bruiate din ţările comuniste. Au împrăştiat semnalul în întreg spectrul benzii iar semnalele lor nu au putut fi oprite să pătrundă.
De aceea, chiar dacă smulgem o pagină sau dacă o lipsim de o carte a ei (evident, nu recomand să se facă aşa, dar să zicem!), nu-i putem reduce la tăcere mesajul ei al adevărurilor despre Dumnezeu şi despre mântuire. Într-adevăr, se pierde din acordul ei fin şi din rezoluţia acestor adevăruri, dar nu se pot obscura. Aceasta este proprietatea acordată în mod divin Scripturilor.
Respectul faţă de cuvânt
Să înţelegem că avem de-a face cu Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să fii pregătit să o asculţi şi să o împlineşti mai înainte ca să se te apuci să o studiezi. Aşa cum se spune în Ioan 7:17, revelaţia se face doar în urma ascultării.
„Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.”
Cum ştii dacă Biblia este adevărată? Acesta este testul experimental, empiric la care poţi supune Cuvântul lui Dumnezeu. Ascult-o şi vei vedea că este adevărată.
Adesea noi spunem, „a vedea înseamnă a crede”, sau „credem ce vedem”. În Biblie însă se găseşte reversul: „a crede înseamnă a vedea”, a înţelege. Crezând, înţelegem.
Din experienţă fiecare creştin ar trebui să ştie că adevărul ascultat conduce la şi mai mult adevăr. Găseşti un adevăr în Bibliei? Aplică-l în viaţa ta şi te vei vedea condus într-o neasemuită aventură a cunoaşterii!! Lui Avraam noi presupunem că mai întâi Dumnezeu i s-a revelat şi abia după aceea el l-a urmat într-o adevărată aventură a credinţei ce a sfârşit în Canaan. În realitate Scriptura ne spune că mai întâi Avraam l-a ascultat pe Dumnezeu când l-a chemat. Observaţi ordinea : Chemarea – Ascultarea – Descoperirea. Nu invers. Voi asculta de ce ştiu. Ei bine, noi ştim foarte multe lucruri de la Dumnezeu. Ştim că Fiul Său a murit pentru noi ca să fim iertaţi şi mântuiţi. Ce ştim ar trebui să facem, adică să-l primim în inimi şi să-l ascultăm. Atunci El ne va arăta mai multe.
Cu această atitudine se poate pleca la studiul Bibliei. Acestea sunt condiţiile care trebuie îndeplinite dacă cineva vrea să studieze Biblia.
Cum se studiază diferitele forme ale scrierilor biblice? După cum ştiţi şi v-am arătat data trecută, prin ilustraţia „mâinii”, Biblia conţine mai multe forme literare.
Trebuie să învăţăm cum să studiem diferitele forme ale scrierilor biblice. Cum se studiază o epistolă, o evanghelie, o pildă, un proverb, o profeţie, o carte istorică.
Studiul biblic al unei cărţi individuale a Bibliei
1. Descrierea metodei
2. Exemplificarea ei
1. Descrierea metodei
Biblia este o bibliotecă compusă din 66 de cărţi deosebite între ele, fiecare aducându-şi contribuţia comună caleidoscopului adevărului lui Dumnezeu. Un studiu biblic satisfăcător se presupune să-i descopere celui ce studiază ideea centrală a unei cărţi, tema autorului, intenţia scrierii cărţii. Pentru a ajunge la acest rezultat, cel ce studiază trebuie să se angajeze într-o analiză integrală a cărţii. Adică de a o studia toată dintr-o dată.
Elemente ale studiului individual al unei cărţi: procesul aflării temei principale, a primitorilor, a problemelor ce au necesitat scrierea.
1) Descoperă principala temă a cărţii. Cum se face? Prin citire atentă şi observare a ideilor enunţate de autor, a problemelor cărora se adresează, a grupului căruia îi scrie. Aceasta ar trebui să se găsească sub forma unui titlu sau a unei fraze. Determină, întâi singur, tema cărţii şi apoi compară ce-ai obţinut cu temele indicate în alte cărţi de introduceri ale Bibliei unde sunt prezentate temele, autorul, intenţia scrierii cărţii, etc.
Eu unul vă pun la dispoziţie schiţele lui Vernon McGee, pentru comparaţie.
2) Aflaţi ce puteţi despre autorul cărţii. Despre personalitatea lui, despre biografia lui (de unde vine, al cui fiu este, ce fraţi, surori are…). Aceste date se pot găsi fie într-o carte scrisă de acesta, fie în alte cărţi ale Bibliei. Pentru a descoperi menţiunile respectivului autor mai trebuiesc citite şi alte cărţi ale Bibliei.
Exemplu: dacă analizăm o carte individuală, cum ar fi 1 Petru, pentru a afla date biografice privitoare la apost. Petru, autorul epistolei, mai trebuiesc consultate şi Evangheliile sau Faptele Apostolilor.
3) Unde s-a scris cartea? Dacă este posibil acest lucru ar trebui să se determine în urma citirii cărţii ce se studiază. Indică capitolul şi versetele pe care le foloseşti pentru concluzia ta. Dacă cartea studiată nu conţine indicii ale locului unde a fost scrisă (de exemplu, de unde a fost expediată epistola; unde s-a scris evanghelia) se pot consulta cărţii de introduceri biblice.
4) Când a fost scrisă? Găsiţi pasajele care indică momentul (aproximativ) al scrierii cărţii. Localizarea momentului scrierii cărţii în timpul vieţii autorului.
5) Cine erau primitorii cărţii (epistolă, evanghelie, etc.)? Cui a fost adresată cartea? Oferiţi indiciile existente privitoare la grupul de primitori ai epistolei dacă acestea se întâlnesc în cuprinsul cărţii. Dacă nu există menţiuni directe care să spună cine sunt aceştia, se poate determina (sau, cel puţin, presupune) cine erau privind la temele şi problemele abordate de autor. Se poate apela la surse exterioare dacă dovediţi că în cartea studiată nu există nici un fel de menţiuni privitoare la cei cărora le-a fost scris!!
6) Ce probleme din vieţile lor au solicitat scrierea cărţii? Acestea se pot determina după declaraţiile de intenţie ale autorului privitoare la scopul scrierii. Sau, se poate afla după problemele discutate în carte (se vorbeşte de lege, de fapte? Ce noţiuni teologice sunt menţionate?) Indicaţi dovezile textuale ale acestor probleme. În general autorul le „spune pe nume”. La acest capitol folosirea surselor exterioare Bibliei nu este recomandată devreme ce de regulă conţine referiri bogate la acestea.
7) Care sunt termenii repetaţi, cuvintele cheie, expresiile deosebite ce apar în carte? Aceasta se poate face urmărind apariţiile unui cuvânt din întreg conţinutul cărţii. Aceste apariţii se pot enumăra pentru a evidenţia principala temă a cărţii. De asemenea, expresiile deosebite atrag atenţia asupra temei expuse în carte şi a problemelor cu care se confruntau primitorii scrierii.
8) Ce învaţă cartea privitor la Persoana lui Dumnezeu? Ce spune despre Domnul Isus Hristos? Arătaţi felul în care Dumnezeu este prezentat. Iubitor, mânios, etc. Ce atribute ale sale sunt subliniate în cartea studiată.
9) Ce li se cere primitorilor să facă? Ce porunci le sunt date? Acestea pot fi evidenţiate prin tonul frazelor, prin interdicţiile impuse, prin tăria cuvintelor. De obicei, cuvinte ca, „de aceea”, „aşadar”, „dar”, indică schimbarea tonului autorului şi introducerea unor porunci. Prin inspiraţia Duhului Sfânt acestea au fost plasate în orice carte a Biblie.
10) Ce făgăduinţe de la Dumnezeu le oferă autorul?
2. Exemplificarea metodei
Să luăm pentru exemplificarea metodei epistola sobornicească (generală; universală) a lui Iacov. Un studiu individual prescurtat al cărţii. Deschideţi Bibliile.
1) Tema principală a cărţii:
„credinţa creştină în acţiune”, sau, „Locul faptelor bune în Creştinism
2) Autorul cărţii:
Este iudeul Iacov, fratele de trup al Domnului Isus (vezi, Gal.1:19), supranumit „Cel Drept”. Iuda, autorul epistolei, este şi el frate al Domnului şi al lui Iacov (Iuda 1:1; Mt.13:55; Mr.6:3; 1Cor.9:5). Nu este acelaşi Iacov (fiul lui Zebedei, fratele lui Ioan), omorât cu sabia de Irod (Fapte 12). A fost lider al Bisericii din Ierusalim (Fapte 15:13; Gal.2:9), un iudeu strict care avea mare respect faţă de spiritul legii.
Cu toate acestea, există o oarecare dispută asupra adevăratului autor deoarece în NT se găsesc cel puţin 4 oameni cu numele de Iacov.
3) Unde s-a scris cartea:
Probabil, Ierusalim. Autorul este familiarizat cu problemele creştinilor evrei (persecuţia) atât a celor din ţară cât şi ale celor „împrăştiaţi” pretutindeni.
4) Când a fost cartea scrisă:
Cea mai timpurie scriere a Noului Testament (probabil prima). Anii aproximativi ai scrierii ei: 45-50, după unii (V.McGee), 60 după Halley, 45-58 după Thiessen. Mai înainte ca mulţi neevrei să devină creştini. Aproape de sfârşitul a 30 de ani de păstorire a bisericii din Iudea.
5) Cine au fost primitorii cărţii:
Creştinilor evrei ce trăiau departe de Pământul sfânt.
6) Ce probleme din vieţile lor au necesitat scrierea cărţii:
Îşi pierdeau răbdarea în încercări (1:1-12). Au început să-l blameze pe Dumnezeu pentru suferinţe (1:13-18), greşeau în purtare (1:19; 5:20), favoritism faţă de bogaţi în biserică (2:1-4), amăgire într-o credinţă fără fapte (cap.2), o limbă slobodă (3:15), atitudini lumeşti, lipsă de blândeţe, de înţelepciune, invidii, certuri, nesupunere, etc. După cum se vede, creştinii cărora Iacov le-a scris erau confruntaţi cu probleme foarte numeroase.
7) Care sunt termenii repetaţi, cuvintele cheie, expresiile deosebite ce apar în carte:
Credinţa, faptele, răbdarea, legea, înţelepciunea, bogăţia, fraţii. „Credinţa fără fapte, este moartă”
8) Ce învaţă cartea privitor la Persoana lui Dumnezeu şi despre Isus:
Isus, Domnul slavei – 2:1
Isus nu priveşte la faţa (poziţia socială) a omului – 2:1
Isus este Fiul lui Dumnezeu – 1:1
Dumnezeu este generos cu toţi cei ce-i cer înţelepciune – 1:5
Dumnezeu dăruieşte cununa vieţii – 1:12
Dumnezeu nu se schimbă – 1:17
Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău – 1:13
Dumnezeu nu-l ispiteşte pe om – 1:13
De la Dumnezeu vine orice dar desăvârşit – 1:17
Dumnezeu este neprihănit – 1:20
Dumnezeu îi alege pe cei săraci să fie bogaţi în credinţă – 2:5
Există un singur Dumnezeu – 2:19
Dumnezeu l-a făcut pe om după asemănarea Lui – 3:9
Dumnezeu este înţelept – 4:17
Prietenul lumii este duşmanul lui Dumnezeu – 4:4
Domnul îi ridică pe cei ce se smeresc – 4:10
Întoarcerea Domnului este aproape – 5:8
Domnul este plin de milă şi de îndurare – 5:11
Domnul vindecă ca răspuns la rugăciunea sinceră – 5:15
9) Ce li se cere primitorilor să facă? Ce porunci le sunt date?
În general sunt multe în această carte.
– să rabde în încercări
– să împlinească, nu numai să asculte Cuvântul lui Dumnezeu
– să-i trateze egal pe toţi oamenii, aşa cum o face Dumnezeu
– să facă fapte demne de o credinţă adevărată (acesta este un subiect central al epistolei): Calvin a spus că „doar credinţa singură mântuieşte, dar credinţa ce mântuieşte nu rămâne singură”. Este urmată de fapte. Îndreptăţirea cuiva este demonstrată prin fapte, nu obţinută prin ele, ci pentru ele. Credinţa este rădăcina mântuirii; faptele sunt roadele ei. Credinţa este cauza mântuirii, faptele sunt rezultatul (niciodată condiţia) mântuirii.
– Să-şi stăpânească limbile
– Să arate o înţelepciune cerească
– Să-i mângâie pe orfani şi pe văduve
– Stăpânii să-i trateze drept pe lucrătorii lor şi să-i răsplătească pentru munca lor, etc.
„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători…” (1:22)
„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?” (2:20)
10) Ce făgăduinţe de la Dumnezeu le sunt date?
– Dumnezeu dă înţelepciune tuturor celor ce o cer cu credinţă
– Dacă răbdăm ispita vom primi cununa vieţii – 1:12
– Cuvântul sădit în voi va poate mântui sufletele – 1:21
– Dacă ne supunem lui Dumnezeu diavolul se va depărta de noi
– Domnul îi înalţă pe cei ce se smeresc
– Venirea Domnului ca şi Judecător este aproape – 5:9
– Domnul vindecă pe cei bolnavi – 5:15
Aprofundarea studiului – Pentru a detaila/aprofunda studiul asupra Epistolei lui Iacov se pot face următorii paşii suplimentari:
Astfel se poate face o listă de studii (proiecte) suplimentare a unor teme secundare (sau, a altor subiecte abordate) din carte. Aşadar se poate…
– face un studiu comparativ între Epistola lui Pavel către Romani şi Epistola lui Iacov; mulţi spun că ideile expuse de cei doi se contrazic radical şi că sunt diametral opuse. Unul susţine importanţa credinţei iar celălalt al faptelor. Care este realitatea?
– o schiţă-tabel a cuvintelor cheie.
– un studiu al lui Dumnezeu aşa cum este descris în epistolă.
– un studiu comparativ dintre justificarea prin credinţă şi justificarea credinţei prin fapte.
– un studiu al cuvintelor care necesită definire.
Temă:
* Să se facă studiul individual al Epistolei lui Pavel către Romani răspunzându-se la elementele prevăzute în acest tip de studiu.
* Să nu se folosească alte cărţi în afara Bibliei. Pentru Romani se pot găsi în Biblie răspunsurile pentru toate elementele studiului individual.
Studiul biblic al unui capitol dintr-o carte
Biblia aşa cum a fost scrisă la început nu a avut nici un fel de diviziuni (împărţiri) ale capitolelor şi versetelor. Doar începând din anul 1520 aceste împărţiri au fost introduse în traducerile Bibliei de către Cardinalul catolic Hugo, formând nişte diviziuni şi secţiuni grupate de subiecte destul de satisfăcătoare, ce ne ajută astăzi în identificarea şi găsirea diferitelor subiecte biblice.
Astfel în Biblie există 1189 de capitole, multe dintre ele cum ar fi Psalmul 23, Psalmul 119 sau cap.13 din 1 Corinteni reprezentând adevărate preferinţe ale creştinilor de pretutindeni.
De să se studieze pe capitole?
Datorită acestor împărţiri nouă ne sunt oferite unităţi potrivite de studiu, ţelul unui cercetător (Fapte 17:11) al Bibliei fiind de cunoaşte şi identifica conţinutul fiecărui capitol. De exemplu, dacă este întrebat unde se vorbeşte despre Răpire (sau, altele: modul de utilizare al darurilor, conducerea bisericii, antihrist, etc.) să fie în stare nu doar să „nimerească” cartea ce o menţionează ci şi capitolul.
Deci încă odată, ţelul studiului biblic al unui capitol este de a-l face în stare pe creştin să analizeze şi să stăpânească conţinutul oricărui capitol al unei cărţi biblice.
Următoarele elemente apar în studiul biblic al unui capitol:
1) Care este tema capitolului? Cum se află? Citeşte capitolul în întregime şi formulează într-o singură frază care crezi că rezumă principala idee a capitolului.
2) Care este cel mai bun (evident, remarcabil) verset al capitolului? Exprimă-ţi opţiunea ta pe baza versetului care ţi se pare că vorbeşte în modul cel mai direct despre acţiune şi care oferă înviorare spirituală.
3) Care sunt poruncile ce se cer împlinite? Enumeraţi-le.
4) Care sunt făgăduinţele oferite?
5) Care sunt lecţiile ce ar trebui reţinute?
6) Care sunt cuvintele şi expresiile care-ţi atrag atenţia cel mai mult?
7) Ce cuvinte se repetă în capitol? Enumăr-le şi indică legătura lor cu întreaga carte, şi cu ideea centrală a capitolului.
8) Care sunt cuvintele neclare şi al căror sens nu-l pătrunzi? Află-le înţelesul dintr-o concordanţă sau dicţionar biblic.
9) Care ţi se pare motivul introducerii acestui capitol? Indică ce crezi că ar lipsi Bibliei, şi cărţii respective dacă acel capitol nu ar fi fost scris.
10) Care sunt erorile practice (greşelile de viaţă) ce ar trebui evitate? Fii exact.
11) Ce spune capitolul despre Dumnezeu, despre Fiul sau despre Duhul Sfânt? Enumeră fiecare referinţă la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Spor la treaba!
Bibliografie:
* „How to get more from your Bible”, by Lloyd M. Perry and Robert D. Culver
* „How To Study Your Bible”, Chuck Missler
* „Rediscovering Expository Preaching”, John F. MacArthur, „The Master’s Semminary Faculty”.
Elemente ale interpretării: Limbajul figurativ
Figurile de stil-Părţile de vorbire găsite în Biblie
Biblia se interpretează literar. Aceasta înseamnă a spune exact ce spune ea, dar fără a ignora genurile literare folosite în exprimare. Ea este într-adevăr o carte specială, în mod unic inspirată de Duhul Sfânt, însă această inspirare a ei nu transformă literele, cuvintele, propoziţiile şi frazele ei în formule magice. Chiar inspirat de Dumnezeu, un verb rămâne un verb, iar un substantiv este un substantiv. Întrebările nu devin exclamaţii, iar naraţiunile nu devin alegorii. Principiul interpretării literare necesită cel mai atent studiu al formelor de exprimare ale textului. Pentru a putea interpreta bine Biblia este nevoie să avem o idee despre genurilor literare sub care textul pe care-l studiem poate să apară.
În viaţa de zi cu zi facem o deosebire aproape neobservabilă între genurile literare pe care le întâlnim. De exemplul când citim ziarul nu spunem că citim un roman şi când ascultăm ştirile, bănuiesc că nu credem că ni se spun basme!! Adică, deosebim ce citim şi ce auzim şi putem recunoaşte o poezie sau o naraţiune. A nu face acelaşi lucru cu Biblia poate conduce la un eşec al interpretării ei. Cunoaşterea măcar generală a genurilor literare în care aceasta a fost scrisă este crucială pentru corecta ei interpretare.
Pentru a dovedi necesitatea cunoaşterii formelor literare prin care se exprimă Dumnezeu daţi-mi voie să vă amintesc că foarte mulţi oameni desconsideră realitatea istorică a unei întâmplări ca cea a înghiţirii lui Iona de către balenă şi o interpretează ca fiind doar o legendă şi un mit menit să descrie învierea lui Isus, şi că aceasta nu a avut loc în realitate. Din ce motiv? Din cauză că aceştia nu pot face deosebirea între felul de literatură care se găseşte în cea mai mare parte a cărţii, şi anume, un poem dramatic care se susţine că nu comunică o întâmplare reală ce a avut loc în istorie, astfel subminând infailibilitatea şi inspiraţia Scripturii. Cu toate acestea forma poetică în care Iona uneori se exprimă nu înseamnă că peripeţia lui nu a avut loc. Este un exemplu al eşecului de a înţelege corect genul literar conţinut în aceea carte. S-au „poticnit” de forma în care a fost scrisă!
În acelaşi fel alţii desconsideră Scriptura datorită exprimării hiperbolice (o afirmaţie exagerată intenţionat cu scopul de a produce un efect – cum o defineşte un dicţionar). De exemplu, indică criticii ei, se spune că Isus a străbătut toate satele şi cetăţile pentru a predica (Matei 9:35), ori lucrul acesta nu era posibil fără ca Isus să petreacă sute de ani de viaţă pământească! Înseamnă oare aceasta că Isus a luat fiecare localitate din Palestina la rând pentru a-i predica Evanghelia, sau doar că a trecut prin foarte multe cu acest scop?
În acelaşi fel se exprimă şi cu privire la afirmaţii ca, „tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan…(Marcu 1:5), spunând că Biblia este neserioasă exprimându-se în acest fel pentru că practic noi ştim că era imposibil ca „tot” ţinutul să „iasă” la El (la urma urmei cum poate veni un ţinut la un om?)!!
Dar oare nu ne exprimăm noi astăzi la fel când spunem că echipa de fotbal a oraşului Sibiu(!) câştigătoare a Cupei a fost întâmpinată la stadion de „toţi” locuitori oraşului? Este aceasta o dezinformare, o inexactitate, o ştire falsă? Nu este mai degrabă o exagerare nevinovată aruncată cu scopul de sublinia numărul nespus de mare de oameni care au venit să-i vadă pe campioni!!
Alţii mari cărturari/savanţi neagă istoricitatea şi inspiraţia Bibliei pentru că Isus a afirmat că grăuntele de muştar este cea mai mică dintre toate seminţele (Matei 13:32) iar lucrul acesta astăzi se ştie că nu este adevărat. Dar din păcate, nu se mai întreabă ce-a vrut Isus să spună folosind dimensiunea într-adevăr mică (dar, nu cea mai mică) a seminţei de muştar şi nici nu se uită la contrastul pe care El l-a trasat în acest fel. Aceste grave erori se săvârşesc din interpretarea greşită şi din negarea rolului pe care figurile de stil îl joacă în revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu. Noi nu putem face aşa.
De aceea, doar o potrivită analiză a figurilor de stil poate descifra unele dintre confuziile şi percepţiile greşite ale Bibliei pe care şi noi le putem avea. Să încercăm să le cunoaştem.
Unul dintre cele mai relevante mijloace literare folosite în cuvântul lui Dumnezeu sunt figurile de stil, limbajul simbolic, sau figurativ. Acestea trebuiesc cunoscute şi definite pentru ca să poată fi interpretate bine. Încă odată, unele dintre cele mai grave erori de interpretare a Bibliei intervin ca şi consecinţă a necunoaşterii şi nerecunoaşterii acestor forme. Exemplul Martorilor lui Iehova care folosesc personificarea Înţelepciunii din Proverbul 8 este grăitor. Ignorând personificarea ei, aceştia folosesc în mod neautorizat pasajul pentru a susţine ca Isus este o fiinţă creată, şi nu Fiul necreat al lui Dumnezeu, ce mai degrabă a creat alături de Tatăl şi Duhul Sfânt, decât a fost creat.
Pe de altă parte, abuzul acestor forme de exprimare a dus la negarea unor realităţi biblice şi a unor doctrine străvechi ale credinţei creştine. Este vorba despre negarea modernă a iadului de către unii dintre teologii protestanţi ai deceniului trecut ce au apelat la aceste figuri de stil pentru a-şi susţine interpretarea lui simbolică. Aceste două exemple de interpretare greşita a figurilor de stil ar trebui să fie suficient de convingătoare încât să acordăm o deosebită atenţie cunoaşterii şi interpretării lor.
Milton Terry ne prezintă acest subiect cu mare măiestrie:
Tendinţa naturală a minţii omeneşti este de a trasa în permanenţă comparaţii şi a face asemănări. Astfel, prin utilizarea metaforelor şi asemănărilor emoţiile omului pot fi intensificate iar imaginaţia lui stimulată. Chiar dacă pentru a ne exprima ideile noastre, am fi în stare să folosim cel mai copios limbaj posibil, nespus de bogat în cuvinte şi expresii, mintea noastră încă ne-ar cere să ne comparăm şi să ne contrastăm ideile, o asemenea operaţie necesitând o varietate de expresii şi de figuri de stil. O atât de mare parte din cunoaşterea noastră a fost dobândită prin intermediul simţurilor încât toate ideile noastre abstracte şi toate conceptele spirituale au o bază doar materială. „Nu este greu de observat”, spune Max Muller, „că întreg vocabularul nostru religios străvechi este alcătuit din metafore”. În ce ne priveşte toate aceste metafore au fost uitate. Noi vorbim de duh fără să ne gândim la suflare, de ceruri, fără să ne mai gândim la cerul Terrei, de iertare fără să ne mai gândim la izbăvire, sau de revelaţie fără să mai gândim la dezvăluire. (sau, de inimă fără să ne gândim la organul fiziologic, de mântuire fără să ne mai gândim la scăpare, salvare, etc.; n.tr.) Însă în limbajul antic fiecare dintre aceste cuvinte, chiar fiecare cuvânt care nu se referea la un obiect material, se afla încă în starea de dezagregare, pe jumătate spiritual şi pe jumătate material, strălucind sau pălind, în funcţie de capacităţile utilizatorilor sau ale ascultătorilor săi.”
Milton S. Terry, Biblical Hermeneutics (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, n.d.), p. 244.
Aşa cum deja am indicat, folosirea uzuală a unui cuvânt din Biblie s-ar putea să nu fie literală. Utilizarea figurativă a unora este ceea ce ne îngreunează nouă enorm înţelegerea Bibliei. Cu toate acestea toate formele de literatură folosesc limbajul figurativ şi figurile de stil. Le poţi găsi în articolele de ziar sau în Shakespeare. Sau, chiar dacă nu aţi realizat, şi d-voastră le folosiţi în vorbirea de zi cu zi: „iute ca săgeata”, „foame de lup”, etc.
Figurile de stil permit să se spună foarte mult folosind doar câteva cuvinte. Ele stimulează imagini mintale şi sentimente care întăresc sau îmbogăţesc afirmaţiile tale. Acestea adaugă claritate, frumuseţe, exactitate şi fac ideea să fie mult mai interesantă. Spre exemplu, poţi spune, „mi-e foame”, dar gândeşte-te cu cât mai expresiv ar fi să spui, „am o foame de lup”! Cu toate acestea figurile de stil nu sunt doar nişte ornamente (podoabe) alte vorbirii, ci constituie o formă de comunicare a unor înţelesuri. Noi le vom studia pentru a putea înţelege contribuţia pe care acestea o aduc textului biblic. Scopul nostru este să ajungem să înţelegem corect Scriptura nu doar să fim în stare să-i spunem pe nume unei figuri de stil.
Astfel, a fost odată o familie numită asemănarea. Unii dintre vecinii ei i-au înţeles greşit pe membrii ei. Vedeţi aceştia nu pricepeau că această familie este o familie de actori care-şi petreceau mai tot timpul jucând un rol. Familia asemanare cuprinde cinci membrii:
1) Similitudinea
2) Metafora
3) Tipul
4) Alegoria
5) Parabola (sau, pilda)
În această primă familie a figurilor de stil se regăseşte o singură trăsătură comună: toţi membrii ei se aseamănă într-un fel sau altul cu obiectul cu care se compară. În cele mai multe cazuri asemănarea aceasta se limitează doar la caracteristicile esenţiale şi de regulă acestea sunt definite în porţiunea care se studiază.
Tipurile, alegoriile şi parabolele, de obicei sunt puţin mai complete şi pot participa în mai multe comparaţii. Trebuie să atragem atenţia asupra pericolului ca imaginaţia omenească să le ducă în extreme sugerând interpretări bizare.
Ce potenţial uriaş se găseşte în limbajul figurativ! Să explorăm câteva dintre exemplarele folosite în Biblie. Mai jos aveţi enumerate câteva dintre acestea, cât şi situaţiile în care ele sunt utilizate.
Similitudinea
Similitudinea este „fiul cel mai mic” (mezinul) acestei familii. Rolul său este unul foarte simplu, el întotdeauna anunţând ce va face. Astfel el îţi spune, „acum mă voi purta asemenea unui uriaş” şi-l vei vedea intrând în cameră tropăind şi călcând apăsat ca un uriaş. El îşi joacă rolul. Alteori, îţi va explica, „sunt îmbrăcat ca şi un poliţist”. Micuţul similitudine va folosi întotdeauna cuvintele „ca”, „asemenea”, „ca şi”, pentru a explica ce va face.
Biblia foloseşte multe similitudini. Observaţi doar ce spune Isaia 53:6 : „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui…”. Astfel, profetul Isaia trasează o comparaţie directă între noi şi nişte oi. Evident, nu vrea să spună că şi noi avem patru picioare şi lână (unii, poate!!), ci că noi sunt asemenea oilor în această privinţă: ne-am rătăcit/pierdut de Creatorul nostru! Ne-am depărtat de Dumnezeul nostru!
Isaia 55:9 oferă o altă similitudine. „Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” Observaţi că în acest caz similitudinea apare sub o formă diferită. Întâi se spune „cât de”, apoi „atât de” realizând asemănarea. Aceasta este trăsătura de bază a similitudinii. Ea întotdeauna va face o asemănare folosind cuvinte de acest fel. În general o similitudine va fi scurtă, însă uneori poate fi foarte lungă întinzându-se pe cuprinsul a mai multor versete (vezi, Isaia 55:10-11).
Alte apariţii ale similitudinii: Rom.12:4, Ps.102:6, Judecători 13:6, 2 Samuel 22:34, Matei 28:3, Isaia 40:15.
Întâi, haideţi să comparăm similitudinea cu metafora. Efeseni 5:22-27 reprezintă o similitudine pentru că în acel pasaj se face o comparaţie formală, pe de-o parte între Hristos şi Biserică, şi de cealaltă parte, între soţii şi soţiile lor. Cuvintele „ca”, „tot aşa”, „ca şi”, „cum”, sunt cele ce o evidenţiază. Această figură de stil are rolul de a sublinia şi a înnobila relaţia căsătoriei. Acest lucru se poate vedea zugrăvit în tabelul de mai jos:
Un exemplu de dezvoltare a interpretării unei similitudini
Cum este Hristos şi biserica | Tot aşa sunt soţii şi soţiile |
Cum a iubit si Hristos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea …Efes.5:25 | Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica …Efes.5:25 |
„Ca s-o sfinţească” (Efes.5:26), adică pentru a putea sa o folosească în scopul pentru care a creat-o: a) ca si o expresie a propriei sale vieti si caracter. b) pentru a ne împlini, ca şi mădulare ale Sale, slujbele şi darurile date nou de Dumnezeu. c) multe altele, adăugaţi d-voastră! | Tot aşa şi soţul să-şi sfinţească soţia lui dăruindu-şi viaţa lui ei, şi să o sprijine să-şi: a) exprime propria ei personalitate şi viaţa în Hristos. b) folosească darurile ei într-o lucrare spirituala. c) să se îngrijească de casa ei, împlinindu-şi menirea faţă de soţul şi copiii ei. |
„Ca să înfătişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită” (Efes.5:27), adică, ca el să se poată bucura de beneficiile rezultate din dragostea Lui jertfitoare faţă de Mireasa Lui. Prin dragostea Lui, să ducă la desăvârşirea umanităţii noastre. | Ca soţul să poată căuta împlinirea soţiei sale, a se bucura de ea. Să se poată bucura de frumuseţea şi de gloria rolului ei de femeie în familia lui. Îndeplinindu-şi rolul său de cap al familiei să o conducă prin dragostea lui la împlinirea ei. |
„fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes.5:27). Ca lucrarea Lui în noi să continue şi să fie dusă la îndeplinire, şi ca noi să-i aparţinem în întregime Lui. | Tot aşa soţul să-i rămână credincios ei, prin devotament şi fidelitate, în ciuda problemelor. |
„după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt” (Efes.5:26). Prin comunicarea pe care, din dragoste, El a iniţiat-o, să ne apropie, şi să ne ţină în dragostea Lui. | Tot aşa şi soţii trebuie să-şi comunice dragostea lor soţiilor lor, amintindu-şi că dragostea se exprimă singură, că lui îi revine iniţiativa de a demonstra acest lucru, aşa cum şi Hristos a făcut-o. Doar atunci, şi el va iubi aşa cum Hristos a iubit. |
Cum se interpretează? Privind la trăsătura comună subliniată la părţile sau obiectele asemănate.
Metafora
„Domnişoara” metaforă este sora mai mică a micuţului similitudine. Ea este cu puţin mai în vârstă decât el, dar şi ea conţine părţi scurte. Şi ei îi place de asemenea să joace unele roluri, dar nu spune tuturora ce face. Uneori poate spune , „sunt o prinţesă”, iar unii s-ar putea să o creadă, dar prietenii şi familia ei ştiu că nu este. Alteori, s-ar putea să spună „sunt un fluture”, dar de data aceasta toţi să ştie că ea doar juca rolul unuia. Rolurile ei aduc foarte mult cu cele ale familiei ei, însă sunt mult mai scurte.
Prin contrast, metafora nu este atât de directă ca şi similitudinea. Ea comunică o impresie (exprimă o imagine) mai mult prin intermediul sugestiei. Prin expresiile, „Voi sunteţi sarea pământului…” (Mat.5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii” (Mat.5:14), Domnul nostru Isus apelează frecvent la metafore pentru a exprima adevărul incontestabil al faptului că creştinii se presupune să joace un rol hotărâtor în schimbarea lumii. În vremurile acelea, şi nu numai, sarea era principalul mijloc prin care se oprea descompunerea peştelui sau a cărnii, astfel încât folosirea acestei imagini de către Isus a avut efect asupra ascultătorilor Săi. La rândul ei, lumina ne permite să ne arătăm plini de încredere. Ea alungă întunericul. Dacă nu vedem înainte, ne pierdem şi ne rătăcim. Însă lumina luminează în întuneric. Cuvintele „sare” şi „lumină” sunt folosite pentru a sugera o comparaţie. Noi ar trebui să fim în lumea aceasta ca şi lumina şi să ne comportăm Ca ŞI sarea. Aceste metafore puternice ne conving de importanţa deosebită a rolul nostru în această lume.
În Biblie sunt folosite numeroase metafore. De regulă, metafora se bazează pe o anume trăsătură care este dorită să apară între cele două părţi. După cum am văzut mai sus, atât sarea cât şi creştinul joacă un rol comun, fiecare pe tărâmul lui, de conservare, de împiedicare a stricăciunii. Aceasta este trăsătura care se poate întâlni la obiectele asemănate, indiferent de cât diferite sunt în natura lor.
Interpretare
Pentru fiecare metaforă ar trebui să punem întrebarea, „în ce fel caracterizează sau explică obiectul cu care se face comparaţia?”, sau, „care este principala utilizare a obiectului din metaforă?” Isus a spus în Ioan 10:11 „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale”. După descrierea metaforei, El explică calitatea păstorului care i se potrivea şi Lui, şi anume faptul că El îşi va da viaţa pentru oile Sale. Astfel, Scriptura va explica singură figura care este folosită. Vezi, Ioan 6:51; 15:1; 10:9; 14:6; Matei 5:14; 1 Cor.3:9; Luca 13:32.
Tipul (umbra)
Cel mai vârstnic fiu al familiei asemănare este adolescentul tip. Lui îi place nespus de mult să imite, să mimeze şi să reconstituie mici scenete. Show-ul său preferat este parada de siluete. El aranjează ca lumina reflectorului să cadă asupra lui dintr-o parte pentru ca umbra lui să fie proiectată pe ecran. Atunci el îşi joacă diversele lui roluri. Audienţa lui este impresionată de jocul de umbre care se petrece în acelaşi timp cu derularea rolului său. Cu toate acestea rolul său este uneori greu de înţeles. Nu-ţi dai seama imediat ce joacă. De aceea, este nevoie ca cineva să ne explice.
Studiul tipurilor (umbrelor) biblice este unul foarte bogat şi care aduce foarte multe satisfacţii. În Coloseni 2:17 tipurile sunt denumite „umbra lucrurilor viitoare”. Dumnezeu a folosit umbrele în Cuvântul Său pentru a ilustra multe din adevărurile Sale esenţiale. Astfel jertfa lui Hristos a fost „jucată”, „imitată”, de jertfele de animale ale Vechiului Testament, sau templul este „umbra” locului ceresc unde se găseşte Dumnezeu. În acelaşi fel Biblia vorbeşte de Adam (Rom.5:14) spunând că este „o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină” (dacă, doriţi, „un prototip”), adică, a lui Hristos.
Diferitele forme sub care apare tipul (umbra) în Biblie
* Ca şi întâmplare (eveniment)
În cel de-al 10-lea capitol al primei epistole către Corinteni se descriu mai multe întâmplări care s-au petrecut în timpul rătăcirii prin pustie a israeliţilor. Aceste lucruri denumite în greceşte „typikos” (cuvânt ce se găseşte doar în acest loc!) se spune că au fost reţinute pentru învăţătura noastră:
„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârsiturile veacurilor.” (1Cor.10:11)
Strong’s concordance: 5759 tupikos (toop-ee-kos’) – an adverb related to 5179; found only in 1 Cor. 10:11: as a warning, by way of example, typologically (i.e. figuratively, as a prophetic type, a typological interpretation of Scripture).
* Ca şi obiect (lucru)
În Evrei 10:20 vălul, sau perdeaua din interiorul Templului este obiectul cu care se compară trupul lui Isus Hristos, ce a fost răstignit pe cruce.
Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său…
Astfel, un obiect poate servi de tip (umbră; model; prototip) al unui adevăr spiritual. Folosirea prototipurilor (modelelor) este foarte comună în industrie când se lansează (inventează) ceva. Când eram adolescent m-am înscris la cercul de aeromodele şi navomodele al Casei Pionierilor din Petroşani. Acolo construiam „modele” ale unor aeronave sau nave ce au existat în trecut sau existau în prezent. Scopul unui model, este evident de a avea o imagine (a ştii cum arată), la o scară mai mică, a unei nave ce nu se putea vedea.
O utilizare asemănătoare a modelului se găseşte şi în arhitectură. În acest domeniu „modelul” se numeşte „machetă”.
* Ca şi clădire (construcţie)
Tot în Evrei (9:11, 24) suntem învăţaţi că cortul întâlnirii din pustie reprezintă o umbră („o machetă”) a cortului din ceruri. Acesta mai este un model şi al Domnului Isus Hristos.
„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta…Căci Hristos n-a intrat într-un locaţ de închinare făcut de mâna omenească, după chipul adevăratului locaţ de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfătişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.”
* Ca şi ceremonie (ritual)
În Vechiul Testament sunt descrise multe ceremonii religioase. Una dintre cele mai importante dintre aceste ceremonii a fost Praznicul (sărbătoarea) Paştelui care celebra izbăvirea evreilor din Egipt şi de îngerul morţii. Astfel 1 Cor.5:7 ne subliniază că Isus Hristos este Paştele nostru.
Studiind Biblia vom descoperi aşadar că un tip (model, umbră, machetă, etc.) poate fi o persoană, o întâmplare, un obiect, o clădire sau o ceremonie. La rândul său Isus a folosit umbrele când a învăţat. Vorbindu-i lui Nicodim, Isus a folosit „şarpele din pustie” ca şi umbră a Sa şi a crucificării Sale apropiate (vezi, Ioan 3:14). De asemenea, Isus a pomenit şi experienţa lui Iona ca fiind un prototip al îngropării şi învierii Sale (vezi, Matei 12:40).
Avertisment în privinţa interpretării tipurilor
Un lucru pe care trebuie să-l evităm este ducerea în extremă a tipurilor. Trebuie să ne amintim că acestea nu sunt decât umbre. Dacă îl urmărim pe „tânărul” tip făcându-şi numărul său de siluete, nu vom putea să vedem decât umbrele pe care acesta le proiectează pe perete sau pe ecran fără să fim în stare să observăm detaliile. Nu vom putea să vedem ce culoare au ochii lui, sau nici măcar ce fel de haine poartă. De aceea, trebuie reţinut să întotdeauna o umbră, un tip, este inferior lucrului spre care indică (sau, pe care îl prefigurează). Întotdeauna realitatea (trupul) va avea mai multe detalii decât umbra.
Uneori, un tip poate prefigura mai multe lucruri. Cortul, de exemplu, nu este o umbră doar a cerurilor dar şi a Domnului Isus, şi a lucrării Sale de răscumpărare a noastră din păcat. Mai poate fi privit de asemenea şi ca o umbră a umblării şi părtăşiei creştinului cu El. Multe lucruri din Noul Testament sunt privite ca umbre. În plus, multe umbre din Vechiul Testament nu sunt deloc explicate în Noul. Luaţi de exemplu, viaţa lui Iosif. Deşi în multe feluri Iosif îl poate prefigura pe Hristos, Noul Testament nu specifică faptul că acesta este considerat o umbră a Lui.
Ţineţi minte acest avertisment! Tipurile, sau umbrele nu pot fi folosite ca bază pentru învăţarea sau formularea unor doctrine ci doar pentru ilustrarea şi clarificarea unor doctrine în timp ce le studiem.
Alegoria
„Mama” alegorie nu este doar o actriţă, dar şi o profesoară de actorie! Ea va juca un rol, brusc se va opri şi apoi va explica ce face. Ea este specializată în punerea în scenă a vieţii de zi cu zi şi în scenete simple pe care oricine le poate înţelege.
Definiţie: Biblia conţine multe alegorii. Adesea alegoria este definită ca fiind o metaforă prelungită, sau o metaforă continuă. În timp ce o metaforă de regulă apare sub forma unui singur cuvânt, sau a unei singure propoziţii, o alegorie este mai lungă de atât. De obicei, ea se desfăşoară sub forma unei naraţiuni.
În ce priveşte alegoria, este aproape o regulă că aceasta nu se poate interpreta literar. Astfel, alegoria uneori este însoţită de propria ei interpretare sau va fi explicată chiar de persoana ce oferă alegoria.
Cel de-al şaselea capitol al lui Ioan relatează miracolul hrănirii miraculoase de către Isus a 5 mii de oameni. În ziua care a urmat acestei întâmplări, El a folosit o alegorie în învăţătura pe care a dat-o. Atunci El le-a spus că părinţii lor din trecut au mâncat mana în pustie şi că acum sunt morţi dar, „Pâinea, care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (v.50-51). Iar vers. 54, „Cine manânca trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa vesnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi…” Însă în vers.60, El scoate în evidenţă faptul că ei spuneau că vorbirea aceasta este dificil de înţeles pentru ei şi insuportabilă: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s’o sufere?”
Una dintre caracteristicile alegoriei este faptul că dacă nu ai o inimă deschisă asemenea iudeilor poţi să te pierzi în înţelesurile ei şi să-ţi scape ideea principală. Interpretarea acestei alegorii este continuată în restul acestui pasaj până la vers.63 unde El personal interpretează pentru ucenici ceea ce a spus: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă”.
Unul dintre cele mai bune exemple ale unei alegorii se găseşte în Galateni 4:21-31. În acest pasaj Pavel le foloseşte pe Agar şi Sara pentru a ilustra cele două legăminte. Rom.7:1-6 ilustrează prin intermediul legii căsătoriei eliberarea credinciosului de sub lege prin unirea sa cu Hristos. Conform legii folosite drept ilustraţie femeia căsătorită este legată de soţul ei până la moartea lui. Doar în cazul intervenţie acesteia ea este liberă să se alăture altui bărbat.
După aceea, Efeseni 6 conţine alegoria armurii spirituale a creştinului. Primul lucru care ar trebui făcut atunci când studiem o alegorie este de a căuta ideea ei principală. De a afla ce vrea să spună. Astfel ar trebui să privim la context, la ceea ce este spus înaintea ei şi după ea, să aflăm care este scopul pentru care a fost folosită, să privim la împrejurările în care a fost folosită, şi la aplicaţia care i se face, sau interpretarea care i s-a adus de către autorul ei. Din nou, luaţi seama de a nu citi (subînţelege) prea multe într-o alegorie, sau chiar de a trece peste propria interpretare a autorului.
Parabola
„Papa” parabolă este povestitorul familiei. De regulă, acesta îşi spune poveştile cu un scop. Dar chiar dacă ascultătorilor lui îi plac poveştile pe care le spune, nu le înţeleg şi au nevoie să li se explice ce încearcă acesta să-i înveţe.
În Noul Testament se găsesc foarte multe parabole. Cuvântul parabolă provine de la verbul grecesc care înseamnă „a pune alături de”. El descrie ideea de a pune două lucruri alături pentru a le compara.
În mod normal parabola va privi lucruri din viaţa de zi cu zi, care vor fi folosite pentru a învăţa adevăruri spirituale foarte importante. În Matei 13:3-23, Isus descrie pilda (parabola) semănătorului. Începând de la vers.18, El Însuşi le interpretează ucenicilor Săi pilda. Ea însăşi învaţă mai multe adevăruri. Întâi de toate, sămânţa cade în locuri diferite prin care sunt reprezentate patru feluri de oameni. După aceea, El a explicat că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi că păsările care au venit şi au devorat seminţele îl reprezintă pe Cel rău. De asemenea, prin această parabolă Isus descrie felul în care este primit Cuvântul de diferiţi oameni.
În Mat.13:24 Isus a oferit pilda neghinei. După plecarea noroadelor Isus le interpretează ucenicilor Săi pilda, aşa cum vedem în vers.36-43.
Este important să se observe că pilda (parabola) nu este folosită doar pentru a învăţa ci uneori şi pentru a ascunde adevărul de cei ce nu vroiau să-l primească. În Mat.13:13-15 Isus spune că motivul pentru care El „învaţă în pilde” este fiindcă oamenii nu vor să înţeleagă, şi nu pentru că ei nu pot să înţeleagă. Pentru ei pilda era un mijloc care să le atragă atenţia asupra stării lor de împietrire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.
„De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: ,Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s’a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.”
Învăţarea celor indiferenţi Isus a făcut-o prin stupefierea lor cu aceste pilde. Deoarece nu l-au primit ca Mesia, inimile lor s-au întunecat şi nu au fost în stare să înţeleagă, lucru profeţit de Isaia 6:9,10.
În interpretarea parabolelor (deci, a pildelor) există câteva reguli pe care trebuie să le urmăm:
1) Caută obiectul (sau, subiectul; adevărul) pe care pilda doreşte să-l ilustreze. Uneori, acesta este afirmat direct tocmai de la începutul pildei, sau, uneori chiar şi la sfârşitul ei.
2) Priveşte doar la ideile principale ale acesteia. De obicei sunt oferite multe detalii care nu sunt neapărat foarte semnificative pentru a completa povestirea.
3) Pildele nu sunt folosite pentru a fundamenta doctrine ci pentru a le ilustra în acelaşi fel cum o fac, umbrele (tipurile) precum şi alte figuri de stil.
4) O cunoaştere a obiceiurilor evreieşti este foarte utilă în interpretarea pildelor. Fără astfel de cunoştinţe capacitatea unui om din zilele noastre de a interpreta este grav afectată.
Miracolele
Între acestea şi pilde există o foarte strânsă legătură (aşa cum şi evanghelistul Ioan am văzut că s-a străduit să ne demonstreze!). Miracolele au fost uneori descrise ca fiind pilde în acţiune. Întâi de toate notaţi că acestea sunt evenimente reale. Autorii evangheliilor au spus că ei au indicat doar câteva dintre lucrurile pe care Isus le-a spus şi le-a făcut. Astfel, o mare binecuvântare spirituală poate fi obţinută prin studierea adevărurilor mai profunde pe care acestea le învaţă. În Ioan, cap.11, vedem că Isus l-a readus la viaţă pe prietenul lui Lazăr, mort de patru zile. Vedem că nici surorile lui nu au crezut că acest lucru era posibil, spunând că după patru zile trupul lui a început să intre în putrefacţie. Totuşi Isus a putut să-l reînvie şi a făcut-o pentru a demonstra că indiferent de cât de profund se afundă cineva în păcat, indiferent de cât de disperat pare situaţia unui om în ochii prietenilor, sau a rudelor, Isus Hristos poate să salveze şi cel mai ticălos păcătos! Reţineţi de asemenea că aceste întâmplări ne-au fost transmise pentru ca noi să-l cunoaştem pe Isus ca Mesia.
Pentru aducerea aminte a celor învăţate
Tocmai aţi cunoscut familia „asemănare”! Există mai multe modalităţi prin care puteţi ţine minte identitatea fiecărui membru al ei. Poate vă amintiţi că similitudine este „mezinul”, cel mai mic (scurt) din această familie. Apoi, am cunoscut-o pe „domnişoara” metaforă, următoarea în vârstă. Următorul membru al familiei a fost „adolescentul” tip. „Mama” alegorie este bineînţeles foarte uşor de amintit pentru „mărimea” şi „greutatea” ei. Dacă vă amintiţi ALEGORIA este compusă din mai multe metafore care alcătuiesc o unică formă de exprimare. Aceasta este o relaţie „mamă-fiică”.
Ultimul menţionat din această familie este „papa” parabolă. Cinci de toţi. Desigur aţi observat că pentru memorarea lor am folosit tot o figură de stil. Ghiciţi care?
Înainte de a o face, daţi-mi voie să vă prezint câteva rude ale acestei familii!! Nişte nepoţi, unchi şi verişori.
Câteva dintre figurile de stil întâlnite în Biblie
Similitudinea (similis = ca şi) | O comparaţie formala ce foloseşte cuvinte ca, „tot aşa”, „ca si”, „cum”, pentru a exprima asemănare. „Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor …” (Efes. 5:28). |
Metafora (Meta + phero = a carrying over) | O comparaţie sugerata, un cuvânt atribuit cuiva care nu este aşa pentru a sugera o asemănare. „Beniamin este un lup care sfâşie …” (Gen.49:27). |
Ironia (Eiron = un vorbitor disimulat) | Vorbitorul sau autorul spune exact opusul a ceea ce de fapt doreşte să afirme. „S-ar putea zice, în adevăr, ca neamul omenesc sunteţi voi, şi ca odată cu voi va muri şi înţelepciunea!” (Iov 12:1). |
Metonimia (Mesa + onoma = o schimbare de nume) | Un cuvânt este folosit în locul altuia pentru a zugrăvi o relaţie dintre lucrurile semnificate. „Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre, si junghiaţi Pastele” (Ex.12:21) unde de fapt se vorbeşte despre mielul de Paste. |
Hiperbola (Huper + bole = o proiecţie) | O exagerare intenţionată cu efectuata cu scopul de a accentua sau a amplifica realitatea. „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine…” (Mat.5:29). |
Personificarea (Să se vorbească ca despre o persoana) | Obiectelor fără viaţă, impersonale, li se atribuie calităţile tipice unor persoane, ca şi cum ar avea viaţă. „Marea a văzut lucrul acesta şi a fugit…munţii au sărit ca nişte berbeci, şi dealurile ca nişte miei” (Ps.114:3,4). |
Apostroful (apo + strepho = a întoarce de la) | A se întoarce de la ascultătorii prezenţi pentru a se adresa unei persoane absente si imaginare. Sau, unui obiect de asemenea imaginar. „Ah! Sabie a Domnului, când te vei odihni odată? Întoarce-te în teaca, opreşte-te si fii liniştită!” (Ier.47:6). |
Sinedoha (sun + ekdechomai = a primi de la, si a asocia cu; sau, a lua de la si a atribui altcuiva) | Expresia prin care întregul vorbeşte pentru o parte, iar o parte pentru întreg. Un individ pentru un grup si un grup în locul unui individ.”În corabie eram de toţi: doua sute şaptezeci si sase de suflete…” (Fapte 27:37). În cazul acesta cuvântul suflet este folosit la descrierea tuturor părţilor oamenilor menţionaţi: trup, suflet si duh. |
Partea a doua
Hiperbola
„Mătuşa” hiperbolă când îţi vorbeşte întotdeauna exagerează. Nu fiindcă doreşte să te înşele ci pentru că vrea să sublinieze ce-ţi spune. Supraestimează situaţiile.
Definiţie: A descrie o imagine mai înfrumuseţată a realităţii, sau mai amplificată, folosind intenţionat o exagerare reprezintă o trăsătură comună a exprimării umane, de aceea hiperbola (o proiecţie dincolo de realitate) ar trebui să constituie o figură de stil binecunoscută nouă. În chinul şi necazul său Iov foloseşte frecvent această formă de exprimare pentru a accentua cât de teribilă este situaţia prin care trece, cât şi sentimentele ce-l încearcă în acelaşi timp.
1 Şi acum!… Am ajuns de râsul celor mai tineri de cât mine, pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre cânii turmei mele.
2 Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mâinilor lor, când ei nu erau în stare să ajungă la bătrâneţe?
3 Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.
4 Smulg ierburile sălbatice de lângă copăcei, şi n’au ca pâine de cât rădăcina de bucsau (ienupăr; n.tr.).
5 Sunt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.
6 Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pamântului şi în stânci.
7 Urlă printre stufişuri, şi se adună supt mărăcini.
8 Fiinţe mârsave şi dispreţuite, -sunt izgoniţi din ţară.
9 Şi acum, astfel de oameni mă pun în cântecele lor, am ajuns de batjocura lor.
10 Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.
11 Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au nici un frâu înaintea mea.
12 Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea, şi îmi împing picioarele, şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă piardă.
13 Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.
14 Ca printr’o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc supt pocnetul darâmaturilor.
15 Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vânt, ca un nor a trecut fericirea mea.
16 Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine, şi m’au apucat zilele suferinţei.
17 Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează.
18 De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.
19 Dumnezeu m’a aruncat în noroi, şi am ajuns ca tarâna şi cenuşa.
20 Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi.
21 Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mâinii Tale.
22 Mă ridici, îmi dai drumul pe vânt, şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.
23 Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întâlnesc toţi cei vii.
(Iov 30:1-23)
Sentimentele încercate de cineva ce trece printr-o nenorocire nu pot fi confundate şi nici înţelese greşit dacă cineva se exprimă în acest fel, şi folosind un limbaj atât de expresiv şi de extravagant ca cel utilizat de Iov.
În Noul Testament îl vedem pe apostolul Ioan folosind limbajul hiperbolic atunci când spune: „Mai sunt multe alte lucruri, pe cari le-a făcut Isus, cari, dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile cari s-ar fi scris” (Ioan 21:25). Poate că dacă ne-am gândi la existenţa nesfârşită a Domnului Isus din veşnicie, o asemenea afirmaţie ar putea fi luată literar, însă dacă o limităm la faptele Sale pământeşti, din timpul încarnării Sale, (ceea ce şi cred că Ioan avea în minte!), este limpede că avem de-a face cu o hiperbolă.
Un alt exemplu semnificativ al utilizării unei hiperbole este expresia nefirească a lui Pavel din Fapte 9:35, „toţi locuitorii din Lida şi din Sarona, l-au văzut, şi s-au întors la Domnul”. „Toţi” este folosit cu intenţia de a atrage atenţia asupra amploarei trezirii care s-a petrecut în acele cetăţi, ca urmare a predicării lui Pavel cât şi a vindecării ologului Enea.
Cum se interpretează? Se priveşte la ce vrea să spună. La ce se sugerează. Nu se interpretează literar în 90% dintre cazurile în care se foloseşte!
Personificarea
„Unchiul” personificare îşi joacă rolul de unul singur, fără parteneri umani. De regulă, acesta joacă rolul unui obiect natural, sau fenomen al naturii, al vântului, sau al dimineţii, fără să i se pară deloc ieşit din comun.
Definiţie: Prin aceasta se face referire la obiecte impersonale ca şi cum acestea ar avea viaţă şi personalitate. Li se atribuie calităţi şi comportamente caracteristice doar fiinţei umane.
Imaginaţia joacă un rol important în personificare. În Numeri 16:32 se spune că, „pamântul şi-a deschis gura, şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor, împreună cu toţi oamenii lui Core şi toate averile lor”. În acest exemplu, Pământul este personificat spunându-se că are o gură şi că înghite oameni, şi cu toate acestea evenimentul îngropării de vii a rebelilor având loc, totuşi fără ca pământul să aibe o gură!
Domnul Isus a folosit şi El personificarea când spune, „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut!” (Mat.23:37). Cetatea (oraşul) Ierusalim este personificat în exemplul de mai sus, când Domnul în dorinţa de a se adresa locuitorilor săi, se exprimă ca şi cum ei sunt reprezentaţi de cetate.
Cu o altă ocazie, Isus a personificat ziua de „mâine” spunând, „nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei” (Mat.6:34). Astfel, ziua de mâine este investită cu trăsăturile unei personalităţi omeneşti cuprinse de griji.
„Moartea” este personificată în 1 Cor.15:55.
Ironia
„Verişoara” ironie, rudă a „mătuşii” hiperbolă întotdeauna subestimează situaţiile şi scoate în evidenţă lipsurile.
Folosirea ironiei ca şi figură de stil care deşi este însoţită de o înţepătură, poartă adesea o formă umoristică. Domnul Isus a folosit ambele efecte ale ei, „…cum poţi să zici fratelui tău: ,Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi’ şi, când colo, tu nu vezi bârna din ochiul tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Luca 6:42).
În 1 Corinteni 4:8 apostolul Pavel foloseşte ironia cu foarte mare forţă: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi!” Citind mai departe, veţi vedea că Pavel contrastează starea apostolilor umiliţi şi prigoniţi, ultimii oameni în ochii lumii, cu corintenii plini de mândrie. Din nou el foloseşte ironia spunând, „Noi suntem nebuni pentru Hristos: voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi: voi, tari! Voi, puşi în cinste: noi, dispreţuiţi! (1Cor.4:10).Vă puteţi imagina ce au simţit creştinii corinteni văzând cum Pavel le-a dezvăluit valorile greşite şi sistemul de valori eronat pe care-l susţineau? Cum acest sarcasm le-a dezumflat balonul mândriei lor omeneşti? Din aceste ironii bine ţintite ale lui Pavel noi învăţăm astăzi că nu ne putem mândri şi lăuda decât cu ceea ce Domnul Isus Hristos a făcut pentru noi şi cu viaţa nouă pe care El ne-a dat-o!
Adesea această formă este folosită în Biblie pentru a administra mustrare şi a produce corectarea purtării.
O interesantă şi dificilă de interpretat utilizare a ironiei se găseşte în Fapte 23:1-5
The excuse that Paul made for what he had said, because he found it was a stumbling-block to his weak brethren, and might prejudice them against him in other things. These Jewish Christians, though weak, yet were brethren, so he calls them here, and, in consideration of that, is almost ready to recall his words; for who is offended, saith he, and I burn not? <2 Cor. 11:29>. His fixed resolution was rather to abridge himself in the use of his Christian liberty than give offence to a weak brother; rather than do this, he will eat no flesh while the world stands, <1 Cor. 8:13>. And so here though he had taken the liberty to tell the high priest his own, yet, when he found it gave offence, he cried Peccavi– I have done wrong. He wished he had not done it; and though he did not beg the high priest’s pardon, nor excuse it to him, yet he begs their pardon who took offence at it, because this was not a time to inform them better, nor to say what he could say to justify himself.
1. He excuses it with this, that he did not consider when he said it to whom he spoke (v. 5): I wist not, brethren, that he was the high priest– ouk edein. „I did not just then think of the dignity of his place, or else I would have spoken more respectfully to him.”
I see not how we can with any probability think that Paul did not know him to be the high priest, for Paul had been seven days in the temple at the time of the feast, where he could not miss of seeing the high priest; and his telling him that he sat to judge him after the law shows that he knew who he was; but, says he, I did not consider it. Dr. Whitby puts this sense upon it, that the prophetic impulse that was upon him, and inwardly moved him to say what he did, did not permit him to notice that it was the high priest, lest this law might have restrained him from complying with that impulse; but the Jews acknowledged that prophets might use a liberty in speaking of rulers which others might not, as <Isa. 1:10,23>.
Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!…Mai marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate, şi pricina văduvei n’ajunge pâna la ei. (v.10, 23)
Să nu uităm cine vorbeşte aici – Isaia!
Or (as he quotes the sense of Grotius and Lightfoot) Paul does not go about to excuse what he had said in the least, but rather to justify it; „I own that God’s high priest is not to be reviled, but I do not own this Ananias to be high priest. He is a usurper; he came to the office by bribery and corruption, and the Jewish rabbin say that he who does so is neither a judge nor to be honoured as such.” Yet,
2. He takes care that what he had said should not be drawn into a precedent, to the weakening of the obligation of that law in the least: For it is written, and it remains a law in full force, Thou shalt not speak evil of the ruler of thy people.
It is for the public good that the honour of magistracy should be supported, and not suffer for the miscarriages of those who are entrusted with it, and therefore that decorum be observed in speaking both of and to princes and judges. Even in Job’s time it was not thought fit to say to a king, Thou art wicked, or to princes, You are ungodly, Job 34:18.
Even when we do well, and suffer for it, we must take it patiently, <1 Pet. 2:20>.
Fiţi supuşi oricărei stapâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stapânitor, cât şi dregătorilor, ca unii cari sunt trimeşi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este, ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti. (1Petru 2:13-15)
Not as if great men may not hear of their faults, and public grievances be complained of by proper persons and in a decent manner, but there must be a particular tenderness for the honour and reputation of those in authority more than of other people, because the law of God requires a particular reverence to be paid to them, as God’s vicegerent; and it is of dangerous consequence to have those any way countenanced who despise dominions, and speak evil of dignities, <Jude 8 Totuş oamenii aceştia, târâţi de visările lor, îşi pângăresc la fel trupul, nesocotesc stăpânirea şi batjocoresc dregătoriile>. Curse not the king, no not in thy thought, <Eccl. 10:20>. (from Matthew Henry’s Commentary)
Nu blestema pe împărat, nici chiar în gând, şi nu blestema pe cel bogat în odaia în care te culci; căci s’ar putea întâmpla ca pasărea cerului să-ţi ducă vorba, şi un sol înaripat să-ţi dea pe faţă vorbele.
Alte exemple:
– În 1 Regi 18:27 Ilie îi ridiculizează pe închinătorii lui Baal!! Merită citit!!
Metonimia
„Verişoară”
O altă figură de stil este metonimia (o schimbare de nume). Vorbindu-le Fariseilor despre Irod, Hristos spune, „Duceţi-vă”, le-a răspuns El, ,,şi spuneţi vulpii aceleia…” (Luca 13:32), caracterizându-l astfel printr-un cuvânt pe vicleanul şi crudul politician, împărat al Iudei.
„Calea nebunului este fără prihană în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile” (Prov.12:15), „ochii” reprezentând felul de a vedea lucrurile, sau mentalitatea celui necredincios. Sau, „limba înţelepţilor aduce vindecare…” (Prov.12:18), unde „limba” reprezintă ceea ce înţelepţii spun, cuvintele lor, ideile lor, concepţiile lor, de pildă.
În Noul Testament se spune că, „nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Cor.10:21), caz în care „paharul” şi „masa” sunt cuvinte folosite pentru a indica ce conţin acestea. După aceea, în Romani 3:30, circumcizia (tăierea împrejur) este folosită pentru a-i reprezenta pe iudei, în timp ce necircumcizia („netăiaţii împrejur”) se referă la Neamuri.
Din aceste câteva exemple se poate vedea cât de des este folosită în Biblie această formă numită metonimie. În acelaşi fel noi ne referim astăzi la o persoană spunându-i, „tigru” sau „pisică”!!
Apostroful
„Verişor”
Aceasta este o figură stranie dar pitorească care dă impresia că vorbitorul se adresează lui însuşi printr-un fel de dialog externalizat (grăit cu voce tare). De exemplu, „atunci împăratul, cutremurându-se, s-a suit în odaia de sus a porţii, şi a plâns. Pe când mergea, zicea: ,,Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!” (2 Sam.18:33). Iată ce expresie mişcătoare a tristeţii lui David este zugrăvită de această formă. Într-o asemenea împrejurare nu se putea găsi nici-o altă formă de exprimare atât de expresivă, plastică, ca aceasta.
O altă ocazie în care apare o asemenea figură de stil este exemplul în care împăraţii pământului se adresează cetăţii căzute a Babilonului: „Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!” (Apoc.18:10).
Această figură de stil pare cea mai potrivită exprimării simţămintelor celor mai profunde. În felul acesta atenţia noastră este repede atrasă asupra lor.
Sinedoha
„Verişoară”
Sunt convins că am tresărit cu toţii la auzul denumirii acestei figuri de stil biblice, dar este totuşi una pe care şi noi o folosim în exprimarea de zi cu zi. De exemplu, noi spunem despre un moment că, „acesta este ceasul”, fără să ne referim neapărat la durata unei ore.
Aceeaşi expresie folosită în viaţa lui Hristos pentru a exprima clipa Sa de suferinţă, sau de glorie, în funcţie de împrejurarea care se încearcă a fi descrisă. Astfel o parte substituie întregul. Sinedoha apare în Scripturi, de exemplu în pasaje ca, Judecători 12:7, unde ni se spune că Iefta a fost îngropat în „cetăţile Galaadului” deşi, evident este vorba doar de una singură în care a fost îngropat. În Luca 2:1 „toată lumea” se referă la Imperiul Roman. În Deuteronomul 32:41 expresia „fulgerul săbiei Mele” se referă la strălucirea lamei unei săbii lustruite.
Ebraismele
„Oaspete” al casei. Are probleme de exprimare deoarece este străin de noi. Lumea nu prea îl înţelege şi el adesea se bâlbâie. Încearcă din greu să se facă înţeles de gazdele sale. Însă cu cât aflăm mai multe despre ţara lui de origine şi obiceiurile neamului său ajungem să-l înţelegem mai bine.
Acestea sunt anumite expresii tipice doar limbii evreieşti care se repetă în limba noastră chiar în urma traducerii textului biblic.
Astfel cuvântul „fiu” uneori semnifică nu văr, sau chiar o rudă mai îndepărtată. Exemple:
– Mat.1:1 – Isus, fiul lui David? În ciuda numeroaselor generaţii ce s-au scurs între ei! Contradicţiile dispar! (Lot, era doar nepotul lui Avraam, dar este numit fratele lui în Gen.14:14, 16).
– Num.3:15 – preoţii sunt „fii lui Levi”.
– Fiul unui lucru: „copii ai mâniei” sau, „copii ai mâniei” indicând ce anume îi caracterizează.
Un aspect întâlnit şi la alte culturi. Vezi, cultura amero-indiană. Fiul lui „Zgârie Nori”!!??
Efes. 2:3 Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pamântesti, când făceam voile firii pamântesti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.
Efes. 5:8 Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.
Paralelismele
Apar îndeosebi în formele poetice ale Scripturii.
Psalmul 25:4 – Arată-mi, Doamne, căile Tale, şi învaţă-mă cărările Tale.
Cele trei forme ale paralelismelor:
1) Paralelism sinonim: Prov.1:20, 22, 28, 30-31 – ideea: importanţa/necesitatea înţelepciunii
2) Paralelism sintetic: Psalm 1 – autorul adaugă ideii iniţiale. Suprapune ideii asemănătoare. Construieşte o progresie, o scară.
3) Paralelism antitetic: autorul contrastează o idee cu alta: Prov.15:2
1) al doilea rând repetă sensul primului
2) al doilea rând adaugă sensuri sau explică primul rând
3) al doilea rând este opus, contrazice, contrastează primul rând.
Negaţiile duble:
Efes. 6:12 Noi nu ne luptăm împotriva cărnii şi a sângelui….
Concluzie
După ce am văzut importanţa şi frecvenţa utilizării figurilor de stil în Biblie putem să apreciem aerul pitoresc şi colorat pe care-l aduc Scripturii, sper acum că vom realiza cât de necesar este să le interpretăm în mod cuvenit pentru a înţelege ce a vrut Dumnezeu să ne comunice prin Biblie. Misterul acestora poate fi alungat, iar valoarea acestor expresii poate să ne facă să apreciem limbajul omenesc prin care ni s-a transmis revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu, însă pentru aceasta trebuie să le observăm şi să le definim bine.
Temă:
I. Primul exerciţiu: Să se determine ce figuri de stil sunt indicate în următoarele 15 pasaje biblice:
1) 1 Corinteni 5:7
2) Luca 12:42-48
3) Luca 11:29
4) Ioan 8:12
5) Psalmul 31:3
6) Filipeni 2:15
7) Marcu 15:32
8) Psalmul 18:33
9) Fapte 26:24
10) Isaia 40:31
11) Luca 10:30-37
12) Psalmul 80:8-16
13) Romani 5:14
14) 1 Petru 2:6-7
15) Fapte 17:18-32
II. Al doilea exerciţiu:
Să se comenteze alegoria din Galateni 4:21-31.
Ce vrea să indice?
Care este mesajul ei principal?
Ce a vrut Pavel să spună apelând la ea?
Care este interpretarea pe care acesta o oferă?
Ce contrastează Pavel aici?
Care mare adevăr spiritual a dorit Pavel să-i comunice folosind această alegorie?
Pe cine reprezintă Isaac şi pe cine reprezintă Işmael?
Ce este simbolizat prin Agar şi Işmael?
Ce este simbolizat prin Sara şi Isaac?
Dar prin Muntele Sinai din Arabia?
Dar, Ierusalimul se sus?
Cine sunt copiii celei părăsite?
Textul se explică singur, de aceea, asistaţi la expunerea „maestrului” Pavel care trasează toate comparaţiile şi indică toate ideile importante ale lecţiei şi notaţi-le pe hârtie. Acordaţi atenţia cuvenită şi exerciţiul va însemna o utilă revelaţie a harului lui Dumnezeu.
Compilarea, traducerea si adaptarea materialului revine lui Teodor Macavei.
Surse folosite:
– „Seeking Bible Treasures”, by Ray E. Baughman, An Emaus Correspondence Course, Emmaus Bible School, Cartlett Boulevard, Eastham, Wirral, Merseyside, England L62 8BZ.
– „Knowing Scripture”, R.C.Sproul
– First published in book form in 1978 by Word Books, Waco, Texas. Copyright (C) 1997 Discovery Publishing, a ministry of Peninsula Bible Church. Part of this data file is the sole property of Discovery Publishing, a ministry of Peninsula Bible Church. It may be copied only in its entirety for circulation freely without charge. All copies of this data file must contain the above copyright notice. This data file may not be copied in part, edited, revised, copied for resale or incorporated in any commercial publications, recordings, broadcasts, performances, displays or other products offered for sale, without the written permission of Discovery Publishing. Requests for permission should be made in writing and addressed to Discovery Publishing, 3505 Middlefield Rd. Palo Alto, CA. 94306-3695.
Charles Spurgeon – La al treilea ceas
A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus. (Matei 20:3,4)
Am ascultat şi am citit multe predici pentru tineri şi cunosc multe predici pentru aceia care se găsesc la al unsprezecelea ceas. Prin aceasta am ajuns la gândul să scriu astăzi în special pentru cei ce se găsesc la al „treilea ceas”. Ce fel de oameni sunt aceştia? Care să fie al treilea ceas? Să socotim puţin. Închipuiţi-vă că viaţa omenească ar fi un timp de douăsprezece ceasuri şi faceţi apoi socoteala cât poate să fie un ceas. Socotiţi că viaţa omenească ar fi de 70 sau 75 de ani. Din acest număr de ani trebuie să scădem anii cei dintâi, adică timpul copilăriei, când copilul nu poate să-şi dea seama şi nu poate să aibă credinţa lui. Atunci rămâne pentru cele dintâi trei ceasuri ale vieţii vârsta de la 20 sau 25 de ani. Al treilea ceas ar fi, deci, timpul dela 25 până la 35 de ani. Acesta este timpul când tânărul ajunge bărbat, iar fecioara se află în plinătatea puterii ei. Şi chiar dacă nu este culmea vierii, este, negreşit, un timp foarte însemnat din viaţă. Domnul vă cheamă şi pe voi care vă găsiţi în al treilea ceas al vieţii, şi vă zice: „Duceţi-vă şi voi în via mea şi vă voi da ce va fi cu dreptul!”
Da, prietene, care ai între 20 şi 40 de ani, doresc să fii un slujitor al Domnului şi Stăpânului meu, mai întâi din pricină că ţi-ai risipit prea multe din cele mai bune ceasuri ale vieţii. Nu este niciun timp aşa de însemnat pentru muncă precum orele de dimineaţă; tot aşa, pentru a sluji Domnului, nu este niciun timp mai bun ca timpul tinereţii. Nu uit bucuria pe care o aveam pentru orice lucru cât de neînsemnat pe care-l puteam face pentru Domnul, după ce mă întorsesem la El. Toată săptămâna eram ocupat cu şcoala, dar sâmbăta după-amiază era a mea. În loc să o folosesc pentru odihnă, o întrebuinţam împărţind tractate şi vizitând bolnavi; eram în acelaşi timp învăţător în şcoala duminicală şi mai târziu ţineam cuvântări în această şcoală. Şi cu ce seriozitate şi râvnă făceam toate acestea! Cred că atunci vorbeam mai bine decât în anii de mai târziu, căci, deşi aveam tremur în glas, vorbeam cu toată inima. Când am început să vorbesc câte puţin duminica şi apoi în fiecare seară în satele dimprejur, spuneam ce-mi venea atunci din inimă. Pentru studiu şi ca să adun câte ceva din cărţi, aveam puţină vreme. Biblioteca mea era Cuvântul lui Dumnezeu şi alături de el, experienţa mea; vorbeam însă din adâncul sufletului, negreşit cu multă neîndemânare şi cu multe greşeli tinereşti, dar cu dorinţa adânc simţită de a aduce suflete la Hristos. Cu bucurie mi-aş fi dat viaţa dacă prin aceasta aş fi putut să aduc la picioarele Mântuitorului numai un singur bătrân sărman sau pe unul de vârsta mea.
Lucrul de mai târziu nu poate fi pus alături cu lucrul din ceasurile de dimineaţă. Şi cu toate acestea, prietene, ai lăsat să treacă acest timp; ai 25, 30, poate chiar 35 de ani, şi totuşi eşti încă nemântuit. Nu mai pierde vremea preţioasă, mergi fără întârziere la Cel Răstignit, la Domnul şi Învăţătorul meu, căruia merită să-I slujeşti! Iată-L cum stă cu coroana de spini pe cap! Dă-i Lui măcar zilele pe care le mai ai de trăit de aici înainte şi roagă-L să te ierte, că atâta vreme ai trăit fără să-L iubeşti şi fără să-I slujeşti.
Mai departe, vă rog stăruitor pe voi care vă găsiţi la această vârstă să veniţi la Hristos şi din pricină că staţi în trândăvie şi nelucrare. „Nu”, va zice cineva, „nu aşa stau lucrurile”. „Ba da”, răspund eu, fiindcă e vorba de trândăvie duhovnicească. Până acum n-aţi făcut nimic pentru Mântuitorul, n-aţi cercetat dacă aţi putea să faceţi ceva pentru El, n-aţi gândit ce loc puteţi să luaţi în vie — dacă puteţi s-o curăţiţi sau s-o udaţi, să adunaţi strugurii sau să-i călcaţi în teasc. Până acum n-aţi făcut nimic şi mă tem că vă simţiţi bine în această nelucrare şi că vă veţi întoarce în ţărâna din care aţi fost luaţi fără să fi făcut ceva pentru Acela care S-a dat pentru noi, ca să ne scape de păcatele noastre. Nu mai rămâneţi nicio clipă în această stare! Ceara nu mai este acum aşa de moale, ci începe să se întărească. Înainte de a se întări de tot, faceţi aşa încât să se întipărească pe ea pecetea harului nemărginit al lui Dumnezeu, ca să purtaţi astfel semnul lui Hristos!
Afară de aceasta, Diavolul te împresoară cu ispitele lui, iar zicala: „Lipsa de ocupaţie este începutul tuturor viciilor” este, din nefericire, prea adevărată. Nădăjduiesc că încă nu v-aţi făcut vinovaţi de păcate grosolane. Poate că eşti, dragul meu, ca tânărul de care ne vorbeşte Evanghelia: în afară curat şi fără cusur. Oricât ai fi însă de bun în ochii tăi, nu vezi că Satana a şi întins laţul înaintea ta? O, cât de bucuros aş fi să intri în armata Domnului şi Învăţătorului meu! Crede Domnul Isus Hristos, primeşte-L ca Mântuitor al tău şi fii slujitorul Lui credincios! Aş vrea să-ţi dau în mână o sapă, un cosor sau altceva, să te duci în via învăţătorului meu şi să-I slujeşti. Cât mult aş vrea ca voi care sunteţi la 30 sau 35 de ani să veniţi la Hristos! Cine ştie dacă soarele vostru nu va apune la amiază, cum se tâmplă adeseori!
Când văd tineri sau tinere care se găsesc în floarea vârstei şi încă nu s-au întors la Dumnezeu, gândesc că nici diavolul, nici lumea, nici păcatul nu trebuie să-i aibă, ci ar trebui să fie în totul ai lui Hristos. El este un Domn şi un Mântuitor aşa de bun că aş vrea să văd toată lumea la picioarele Lui. El este vrednic ca toţi regii să I se plece şi toţi prinţii să-I slăvească numele. Ar fi foarte bine dacă ai face şi tu acest lucru!
Unii stau chiar fără lucru. Din nefericire, sunt atâţia care ar trebui să fie creştini, dar stau în piaţă fără lucru. Când am fost la mare, nu rareori am văzut oameni bogaţi care, cu toate că nu erau bolnavi, îşi petreceau zi după zi vremea în nelucrare, încât aproape că mi-a venit gândul: „Dacă ar fi aruncaţi în mare, cine ar avea vreo pagubă?” Nu sunt oare mulţi oameni de felul acesta chiar printre ce iau parte la adunările bisericilor noastre? Ei înghit atâta pâine şi carne, şi nu se gândesc că vor fi înghiţiţi şi ei într-o zi.
Acelora dintre noi care au între 30 şi 40 de ani şi sunt încă fără lucru, aş vrea să le strig cu toată puterea, în Numele Domnului Isus Hristos, „Veniţi la El, mărturisiţi-I trândăvia şi toate celelalte păcate ale voastre, căutaţi harul şi îndurarea Sa, şi apoi păşiţi în via Sa şi slujiţi-L cum puteţi mai bine!”
Sunt alţii care se trudesc numai cu lucruri de nimic. Cine îşi petrece toată viaţa în afaceri şi trăieşte numai ca să câştige bani are scopuri trecătoare, adică foarte neînsemnate. Cine însă trăieşte pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru binele oamenilor, trăieşte o viaţă vrednică de o fiinţă nemuritoare. Cine nu trăieşte decât pentru binele său, este socotit de Învăţătorul ceresc ca unul care stă fără să lucreze.
Alţii îşi petrec vremea gândindu-se tot mereu şi neştiind de ce să se apuce. Ei nu fac parte din ceata celor mai răi, dar nici buni nu sunt. Nu slujesc diavolului de-a-dreptul, dar nu slujesc nici lui Dumnezeu. Cu toate că sunt fără lucru, au cele mai bune dorinţe. Şi aşa sunt ei de multă vreme. Dacă ar fi astăzi ceea ce au dorit să fie acum zece ani, alta ar fi starea lor. Dar ei nu înaintează, ci fac parte din acel soi de oameni care mereu iau hotărâri bune, dar se mulţumesc numai cu atât. Aproape că aş dori ca oamenii aceştia să spună lămurit că sunt pierduţi, căci mi-ar plăcea mai bine să spună aşa decât să considere că sunt mântuiţi, fără să creadă în chip serios. Dacă ar recunoaşte că sunt pierduţi, măcar s-ar cutremura după ce au spus asta. Ei se joacă cu Dumnezeu şi cu veşnicia, cu cerul şi cu iadul. Ei zic mereu: „Vreau, vreau!”, dar voinţa n-ajunge niciodată faptă. Dacă ar lua foc o casă şi tu ai fi în podul acelei case, ar fi o nebunie din partea ta să zici: „Voi fugi când voi avea prilejul, mai pot să aştept puţin, până când flăcările vor fi cuprins şi etajul cel mai de sus. O, nu, cu siguranţă că ai încerca să fugi în cea mare grabă.
Din ceea ce îi auziţi pe alţii spunând, s-ar părea că a sluji lui Dumnezeu este un lucru foarte greu, anevoios, aspru şi plin de trudă. Dar nu este aşa. Lucrarea pe care o cere Domnul de la noi este foarte potrivită pentru noi. El vrea să ne aducă la cunoştinţa că suntem păcătoşi, ca să venim la El şi să ne spele de păcat. Dacă însă suntem spălaţi, vrea să ne dăm bine seama de lucrul acesta: că este bucuria noastră, datoria noastră, folosul nostru deosebit să vestim puterile minunate ale Aceluia care chemat din întunerec la lumina Sa minunată.
Domnul te cheamă să intri în slujba Lui, de aceea îţi va da toată puterea şi toate uneltele necesare. Dacă te trimite în via Lui, nu aşteaptă de la tine să te duci acasă şi să-ţi aduci un coş cu scule. Cine se predă în slujba Domnului, va totul pregătit gata şi ajutor deosebit pentru tot ce cere Dumnezeu de la el.
Ba mai mult, dacă mergi în via lui Dumnezeu, vei lucra împreună cu Dumnezeu şi prin aceasta vei fi ridicat la mare cinste. Să fim împreună lucrători cu Dumnezeu mi se pare ceva minunat. A îndoi coarda unei viţe şi a vedea o mână atotputernică lucrând împreună cu a noastră, a lua cosorul ascuţit pentru a tăia coardele de prisos şi a băga de seamă că alături de noi este un cuţit şi mai ascuţit decât al nostru, care lucrează împreună cu noi, a lua sapa şi a îngropa viţa şi a simţi mereu că un lucrător tainic sapă mai adânc decât noi şi face astfel ca lucrarea noastră să izbutească – aceasta este ceva din ceea ce se numeşte a lucra împreună cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu lucrează împreună cu tine, atunci tu faci parte din aleasa ceată cerească a lui Dumnezeu. La această stare înaltă te cheamă El când zice: „Mergi şi tu în via mea”.
Vă mai spun iarăşi că aceluia care se îndeletniceşte în totul cu această lucrare, lucrul îi ajunge tot mai preţios. A sluji lui Dumnezeu poate să pară la început ca înotul împotriva curentului, în urmă însă veţi descoperi că inclusiv în împotrivirea cea mai mare se poate găsi bucurie. În ceea ce la început ţi se părea aşa de greu, vei găsi mai târziu o plăcere şi o sfântă bucurie; fiindcă trăieşti şi lucrezi pentru Domnul tău, vei avea tot mai mare bucurie să slujeşti Lui şi să-I proslăveşti numele.
Este o mare bucurie pentru mine că am fost chemat la slujire pentru Domnul meu în ceasurile timpurii ale vieţii mele şi că pot să spun: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile Tale. Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţi cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni!” (Psalmul 71:17,18).
(Fragment din mesajul From Twenty-Five To Thirty-Five, predicat de Charles Spurgeon în ziua Domnului din 11 octombrie 1885. Traducerea: Teodor Popescu, în volumul Fiți tari în Domnul, apărut la Tipografia Cartea de Aur.)
Natura primului păcat
Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el (Genesa 3:6).
Există multe modalităţi de a descrie răul primului păcat. A fost un act de sfidare, un atac rebel împotriva drepturilor suverane ale unui Creator iubitor. A fost o pervertire, o întrebuinţare greşită a bunei creaţii a lui Dumnezeu. A fost, de asemenea, o neascultare, o violare a poruncii speciale a lui Dumnezeu. A însemnat încălcarea unui legământ, legământul de viaţă dintre Dumnezeu şi Adam. A fost, cum este numit frecvent, o „cădere” din starea de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu.
Augustin afirma că rădăcina păcatului Evei a fost mândria. Puritanii susţineau că, de fapt, a fost o violare a tuturor (sau aproape a tuturor) celor zece porunci ale lui Dumnezeu. Luarea fructului oprit implica în mod evident râvnirea acestuia şi furtul. Mâncarea fructului a fost, de asemenea, o modalitate de a se înfrupta dintr-un alt dumnezeu, de a se închina idolului sinelui. Fapta s-a bazat pe o minciună legată de caracterul lui Dumnezeu, şi de aceea a implicat atât o mărturie mincinoasă, cât şi luarea numelui lui Dumnezeu în deşert. Acest lucru a dus la moartea întregii omeniri, iar astfel s-a transformat într-un fel de crimă, şi aşa mai departe.
Există adevăr în toate aceste modalităţi de descriere şi definire a păcatului primilor noştri părinţi. Dar păcatul lor a fost, înainte de toate, o încercare de a-L fura pe Dumnezeu de slava Sa. Eva n-a fost mulţumită să oglindească slava lui Dumnezeu, ea a ţinut să apuce slava şi să şi-o atribuie ei înseşi. A vrut mai degrabă să devină Dumnezeu decât să-L glorifice pe Dumnezeu. Aceasta este şi problema noastră. Problema fiinţelor umane este dorinţa de a lua locul lui Dumnezeu, de a trăi mai degrabă pentru slava noastră decât pentru slava Lui. Păcatul nostru este, în esenţa lui, dorinţa perversă de a trăi pentru sine, şi nu pentru Dumnezeu, acesta fiind motivul pentru care avem nevoie de mântuire. Suntem păcătoşii care nu dorim şi nu putem să-L slăvim pe Dumnezeu până când El nu ne mântuieşte.
Dacă privim la Adam, nu ni se spune despre el că a căzut din cauza faptului că a fost înşelat de Satan. Femeia a păcătuit, într-adevăr, din cauza argumentelor pline de şiretenie ale lui Satan. De fapt, ea a căzut în păcat de bună voie, deoarece ajunsese să creadă că pomul cunoştinţei binelui şi răului o va face înţeleaptă, iar ea a dorit să se bucure de această binecuvântare împreună cu soţul ei. Eva a greşit şi a păcătuit prin greşeala ei. Dar greşeala ei, gravă de altfel, nu a fost aceeaşi în cazul lui Adam, nici nu a fost la fel de condamnabilă. Adam a păcătuit dintr-o atitudine de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Această subtilă distincţie este dezvăluită în interpretarea căderii de către apostolul Pavel. „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14).
Dumnezeu i-a pus pe Adam şi pe Eva în grădina Eden pentru a stăpâni întreaga creaţie (Genesa 1:28) şi le-a dat voie să mănânce din toţi pomii din grădină, cu excepţia unuia singur. Ei ştiau că dacă vor mânca din el, vor muri. Totuşi, deplin conştient de ceea ce face, Adam s-a uitat la pom şi, de fapt, pare să fi spus: „Nu-mi pasă că am voie să mănânc din toţi pomii din grădină. Atâta vreme cât acest pom stă în grădină ca simbol al faptului că sunt o fiinţă creată, ca să-mi aducă aminte că nu sunt Dumnezeu, că nu sunt pe deplin autonom – atâta timp cât stă aici, îmi displace! Aşa că voi mânca din el şi voi muri, orice ar însemna asta!”. Dacă Adam nu a fost înşelat sau amăgit aşa cum ne spune clar 1 Timotei 2:14, atunci el trebuie să fi păcătuit fiind pe deplin conştient de fapta sa. Adică, el a ales să mănânce, ştiind că nu Îl ascultă pe Dumnezeu. Astfel, moartea, mai întâi a duhului, dar apoi a sufletului şi a trupului său, s-a transmis asupra tuturor oamenilor.
Natura căderii lui Adam în păcat ne mai spune un lucru foarte important. Păcatul înseamnă apostazie, adică o îndepărtare de la ceva ce a existat înainte şi a fost bun. Este tocmai reversul intenţiilor lui Dumnezeu cu privire la om. Găsim acest lucru în aproape toate sinonimele cuvântului păcat, pe care le întâlnim în Scriptură: pesha („fărădelege”), chata („a greşi ţinta”), shagah („a se rătăci”), hamartia („deficienţă”) şi paraptoma („ofensă”). Fiecare din aceste concepte denotă o îndepărtare de la un standard mai înalt sau de la o stare de care s-a bucurat iniţial.
Omul a fost fără păcat, la fel ca întreaga creaţie. Dumnezeu a creat toate lucrurile perfecte. Dar omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a perfecţiunii, căzând astfel şi îndepărtându-se de natura sublimă şi destinul pe care Dumnezeu le avea pentru el.
Păcatul înseamnă răzvrătire, deoarece el nu este elementul primordial; el este numai un element secundar. Elementul primordial este voia lui Dumnezeu „cea bună, plăcută şi desăvârşită” de la care ne-am îndepărtat şi la care suntem readuşi numai de puterea harului lui Dumnezeu în Isus Hristos.
Suntem fiinţe căzute în păcat. Nu ne îndreptăm spre un viitor luminos, aşa cum afirmă susţinătorii concepţiei clasice despre om. Nu suntem păcătoşi datorită însăşi naturii lucrurilor, aşa cum ar spune vechii greci. Nu suntem nişte simple maşini, ca şi cum o astfel de catalogare ne-ar scuza oarecum. Suntem fiinţe căzute în păcat. Suntem necredincioşi, răzvrătiţi, plini de mândrie. Prin urmare, singura noastră nădejde este în harul lui Dumnezeu, prin care El ne-a trimis un Mântuitor, care nu a fost necredincios, ci credincios; nu S-a răzvrătit, ci a fost ascultător; nu a fost plin de mândrie, ci S-a smerit până la moarte „şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).
Bibliografie
Philip Ryken, Mesajul mântuirii, Editura Reformatio, Oradea, 2003.
James Montgomery Boice, Fundamente ale credinţei creştine. O prezentare accesibilă a teologiei protestante,Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000.
Loraine Boettner – Doctrina reformată a predestinării
La sfârşitul anului 2012, Editura Kingstone a publicat traducerea în limba română (realizată de Raul Kling) a unei valoroase lucrări de teologie reformată, devenită deja clasică – Doctrina reformată a predestinării –, aparţinând teologului prezbiterian american Loraine Boettner (1901-1990).
Scopul acestei cărţi, apărută în condiţii grafice de excepţie, nu este să prezinte un nou sistem teologic, ci să arate că învăţătura reformată este, dincolo de orice îndoială, susţinută de Sfânta Scriptură şi de raţiune.
Doctrina predestinării se bucură de relativ puţină atenţie în zilele noastre şi este imperfect înţeleasă chiar de cei care pretind a-i fi loiali. Tendinţa epocii noastre este să considere calvinismul un crez depăşit. Datorită atitudinii prezente faţă de calvinism şi a lipsei generale de informaţie privind aceste doctrine, considerăm că subiectul acestei cărţi este unul de mare importanţă.
Această doctrină a predestinării a ridicat, probabil, cel mai mare val de împotrivire şi a fost mai denaturată decât orice altă învăţătură din Scriptură. Menţionarea ei în prezenţa unora este ca fluturarea proverbialului fanion roşu în faţa unui taur înfuriat; aprinde cele mai cumplite pasiuni ale firii şi stârneşte un torent de calomnii. Chiar dacă oamenii luptă împotriva acestei doctrine, dacă o urăsc sau, poate, o înţeleg greşit, nu avem niciun motiv logic sau raţional să o aruncăm la gunoi. Întrebarea reală şi de cea mai mare importanţă nu este: cum o privesc oamenii, ci: este ea adevărată?
Unul dintre motivele pentru care mulţi oameni, chiar cei despre care se presupune că sunt educaţi, se grăbesc să respingă doctrina predestinării este ignoranţa totală cu privire la ce afirmă această doctrină şi ce învaţă Biblia despre ea. Ignoranţa nu e deloc surprinzătoare atunci când luăm în considerare lipsa pregătirii biblice din zilele noastre.
După toate legile raţiunii şi ale logicii, nimeni nu are dreptul să nege adevărul unei doctrine fără ca mai întâi să fi studiat fără prejudecăţi argumentele pro şi contra. Doctrina de faţă tratează câteva dintre cele mai profunde adevăruri revelate în Scriptură şi îi răsplăteşte generos pe cei care o studiază. Dacă cineva este dispus să o respingă fără ca mai întâi să-i studieze amănunţit afirmaţiile, să nu uite că aceasta a constituit convingerea fermă a multor oameni dintre cei mai minunaţi şi mai înţelepţi şi, în consecinţă, trebuie să existe argumente puternice în favoarea ei.
Doctrina predestinării a devenit, de lungul istoriei creştinismului, subiectul unor discuţii fără sfârşit, din care o mare parte a avut scopul de a o dilua sau chiar desfiinţa. Probabil că niciun subiect nu a atras atenţia gânditorilor fiecărei epoci mai mult decât acesta. Au fost abordate pe larg toate consecinţele: filozofice, teologice şi practice; şi, dacă există vreun subiect despre care putem spune că a fost epuizat, acesta este.
Pentru scrierea cărţii de faţă s-au folosit cu prisosinţă alte cărţi, astfel încât aceasta să conţină chintesenţa celor mai buni autori. În consecinţă, multe dintre argumentele ce se găsesc aici aparţin unor oameni superiori autorului.
Această carte nu este îndreptată împotriva unei denominaţii în particular, ci împotriva arminianismului în general. Cartea a fost scrisă în speranţa că cei care mărturisesc credinţa reformată vor dobândi o mai bună înţelegere a marilor adevăruri tratate aici şi vor pune un mai mare preţ pe moştenirea lor; iar cei care nu au cunoscut până acum acest sistem ori i s-au împotrivit vor fi convinşi de veridicitatea lui şi vor ajunge să-l îndrăgească.
Volumul poate fi comandat de pe site-ul Proiectului Tyndale.
Andrei Croitoru – Aspecte fundamentale ale doctrinei ispăşirii în teologia lui John Owen
Pasionat cercetător al teologiei reformate şi autor al articolelor de pe blogul Trezire spirituală, Andrei Croitoru a publicat recent la Editura Universităţii Emanuel din Oradea o lucrare despre doctrina ispăşirii în teologia puritanului John Owen (1616 – 1683).
Cartea reprezintă o analiză atentă şi o exegeză dogmatică a celebrului tratat de teologie The Death of Death in the Death of Christ, cea mai bine argumentată lucrare puritană despre doctrina răscumpărării particulare.
Volumul tânărului teolog, Aspecte fundamentale ale doctrinei ispăşirii în teologia lui John Owen, are la bază metoda descriptivă, reproducerea detaliată a tuturor elementelor specifice, cu rigurozitate şi acurateţe în analizarea datelor.
Primele două capitole ale cărţii constituie rezumatul argumentării faptului că moartea Răscumpărătorului mântuieşte, în realitate, pe poporul Său, aşa cum a intenţionat să facă. Capitolul trei se ocupă în special de scopul morţii lui Isus Hristos: slava lui Dumnezeu şi mântuirea celor aleşi.
Capitolul patru aduce în discuţie o parte din critica actuală vizând poziţia lui Owen faţă de doctrina ispăşirii. Ultima secţiune a cărţii constă în prezentarea câtorva argumente împotriva ipotezei răscumpărării universale.
Iată câteva dintre concluziile lucrării lui Andrei Croitoru: În marea lucrare răscumpărătoare, Sfânta Treime a stabilit înainte de întemeierea lumii un plan de mântuire a omului, care la împlinirea vremii a fost dus la îndeplinire. Scopurile lui Dumnezeu în răscumpărare sunt convenite în Trinitate şi sunt categoric realizate. Cei pe care Dumnezeu i-a convenit pentru mântuire sunt cei pentru care murit Hristos şi cărora Duhul Sfânt le va aplica beneficiile răscumpărătoare ale jertfei lui Hristos.
Legământul răscumpărării, prin natura lui, este un subiect dincolo de înţelegerea noastră, de aceea învăţătura Scripturii despre el trebuie acceptată fără a încerca să pătrundem misterul care-i aparţine în mod natural. (…)
Având în vedere planul lui Dumnezeu de răscumpărare a omului, scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost să ne reconcilieze cu Dumnezeu, iar reconcilierea este lucrarea unui mijlocitor. Unde reconcilierea implică mijlocire, doar persoana care o efectuează este mijlocitor, iar unde reconcilierea implică necesitatea satisfacţiei pentru păcatele comise împotriva lui Dumnezeu, mijlocitor este doar cel ce face ispăşire pentru păcate. Fiindcă acest lucru a fost făcut şi poate fi făcut doar de Hristos, însemnă că El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.
Lucrarea de mediere implică două aspecte: jertfa şi mijlocirea. Aceasta este metoda răscumpărării omului, metodă perfect potrivită scopului urmărit, prin care Dumnezeu Şi-a câştigat un popor pentru slava Lui. Siguranţa mântuirii este legată de faptul că pentru toţi cei cărora Hristos le-a fost jertfă, El le este şi Mijlocitor în vederea aplicării tuturor binecuvântărilor câştigate de moartea Sa.
Dacă există un asemenea plan al răscumpărării, este imperios să fie înţeles corect. Caracterul teologiei noastre depinde de răspunsul la întrebarea: „Care este scopul mântuirii omului?” Răspunsul ne determină teologia, iar teologia ne determină religia. De aceea, John Owen alocă un spaţiu important discuţiei despre scopul lui Dumnezeu în răscumpărarea omului.
Deşi slava lui Dumnezeu domină scopul tuturor acţiunilor lui Dumnezeu, al doilea scop al ispăşirii a fost mântuirea omului. Ispăşirea este lucrarea făcută de Hristos prin viaţa şi moartea Lui pentru a mântui omul. În sprijinul punctului de vedere reformat, John Owen analizează şi arată cu precizie că toate binecuvântările mântuirii, incluzând credinţa, sfinţirea, justificarea, perseverarea sfinţilor şi glorificarea, au fost asigurate prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos făcută specific pentru poporul Lui. (…)
Printr-o logică impecabilă şi o exegeză remarcabilă a Scripturilor, Owen reuşeşte să arate că sistemul arminian privitor la mântuire este contrar Scripturii, realităţii şi raţiunii. Pe tot parcursul lucrării sale, Owen insistă că toţi cei pe care Dumnezeu i-a hotărât pentru mântuire din eternitate au fost cei pentru care a murit Hristos şi doar lor le aplică Duhul Sfânt toate beneficiile morţii lui Hristos. În acest sens, jertfa lui Hristos are un efect sigur, eficace, hotărât şi particular.
Philip Eveson – Efectele răzvrătirii din Eden
Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele mea amăgit, şi am mâncat din pom.” Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el,» blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.” Adam a pus nevestei sale numele Eva (Adică: Viaţă.): căci ea a fost mama tuturor celor vii. Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele. Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.” De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii (Geneza 3:8-24).
Răzvrătirea primilor oameni a afectat a afectat întregul lor ansamblu de relaţii.
Relaţia cu Dumnezeu. Cei doi au dorit să se ascundă de Dumnezeu (Geneza 3:8). Atitudinea lor s-a schimbat complet. Elementul surprinzător nu este plimbarea lui Dumnezeu prin grădină, ci reacţia cuplului. Adam şi soţia lui nu se mai simţeau confortabil în prezenţa lui Dumnezeu. În loc să se bucure de părtăşia cu El în aerul răcoros al după-amiezii târzii („răcoarea zilei” – Geneza 3:8), ei se temeau şi le era ruşine să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, astfel că au încercat să se ascundă printre pomii pe care Dumnezeu îi plantase în grădină. Desigur, este imposibil să te ascunzi de Dumnezeu (Psalmul 139:7-12). Isaia îi descrie pe cei care vor încerca să facă acest lucru în Ziua Judecăţii (Isaia 2:19). „Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13).
Relaţiile cu ceilalţi. Răzvrătirea a adus despărţire. Cei doi oameni care trăiseră până atunci în perfectă armonie unul cu celălalt îşi vedeau acum relaţia afectată, lată cum s-a manifestat această influenţă.
Adam a aruncat vina asupra soţiei sale şi asupra lui Dumnezeu: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3:12). Păcatul aduce cu sine înstrăinarea dintre oameni, dar şi înstrăinarea dintre oameni şi Dumnezeu. Atunci când suntem încolţiţi, nu ne mai pasă dacă cineva trebuie să sufere, acel cineva putând fi chiar cineva drag nouă. Toate dezbinările, certurile şi războaiele din lume îşi au originea în primul păcat comis în grădină.
Pedeapsa pronunţată de Dumnezeu pentru femeie a amplificat tensiunile deja existente: „Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Geneza 3:16).
Relaţia cu sine. Din punct de vedere spiritual relaţia lor cu Dumnezeu şi relaţia dintre ei s-au schimbat întrucât a intervenit o transformare fundamentală în adâncul fiinţelor lor. Era vorba de o profundă revoluţie psihologică, morală şi spirituală.
O conştiinţă vinovată. Faptul că cei doi erau goi nu îi deranjase înainte de momentul neascultării lor. De această dată a experimentat sentimentul de ruşine în prezenţa lui Dumnezeu. La fel cum copiii şi chiar adulţii încearcă să evite întâlnirea cu o persoană atunci când greşesc faţă de ea, şi primii noştri părinţi au încercat să se ascundă de Dumnezeu, care îşi manifesta prezenţa specială în grădină. Gestul lor vorbeşte despre sentimentele care îi măcinau, iar acestea mărturisesc despre vinovăţia lor morală. Oamenii erau vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Nu numai că erau conştienţi de răul pe care îl făcuseră, dar ştiau totodată că meritau să fie pedepsiţi.
O natură păcătoasă. Îngrijorarea celor doi nu se limita la goliciunea lor. Ei şi-au dat seama că trebuiau să ascundă ceva de Dumnezeu. Le era ruşine pentru că deveniseră păcătoşi, vinovaţi, păcatul le alterase întreaga fiinţă. Starea lor devenise una de necurăţie.
Din punct de vedere fizic omul avea să cunoască durerea, întristarea, îmbătrânirea şi moartea. Avea să urmeze tocmai separarea inseparabilului. Consecinţa cu privire la care fuseseră avertizaţi avea să facă parte din experienţa lor. Cei doi aveau să fie separaţi de trupurile prin care îşi exprimau personalitatea.
Relaţia lui Dumnezeu cu ei. Cuplul rebel a descoperit acel aspect al caracterului lui Dumnezeu care răspunde la orice împotrivire faţă de voia Sa revelată. Pentru prima dată, ei au devenit conştienţi de mânia lui Dumnezeu. Mai mult, relaţia de Tată-fiu s-a transformat într-una de Judecător-criminal. Dacă înainte s-au bucurat de bunătatea părintească a lui Dumnezeu, acum ei sunt nevoiţi să se plece înaintea Judecătorului ceresc care îi cercetează şi Îşi pronunţă verdictul.
Relaţia lor cu duşmanul lui Dumnezeu. Adam şi Eva se aliaseră cu şarpele împotriva lui Dumnezeu. Cei doi încercaseră să obţină înţelepciunea fără Dumnezeu, dar s-au trezit în cele din urmă înrobiţi de diavol. Ei au acceptat minciunile lui Satan respingând adevărul lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu Şi-a pronunţat judecata asupra şarpelui, El a făcut referire la „sămânţa” acestuia. Din acel moment, în univers nu aveau să existe doar îngeri căzuţi, ci oameni căzuţi, aflaţi sub autoritatea diavolului, implicaţi în promovarea intereselor sale diabolice în lume, împotriva lui Dumnezeu.
Relaţia lor cu întregul cosmos. Pământul a fost blestemat, semn că întregul cosmos era supus deteriorării (Isaia 24:5-6). Apostolul Pavel ne confirmă acest adevăr. El ne învaţă că întreaga creaţie a fost pusă, împotriva voii sale, sub blestemul lui Dumnezeu, şi geme până în clipa de faţă (Romani 8:20-22). Ecclesiastul scoate în evidenţă starea tristă a lumii afectate de păcat. Viaţa este scurtă, plină de frustrare şi eşecuri.
Relaţia lor cu pământul. Din pricina blestemului, omului avea să-i fie greu să lucreze pământul. De fapt, acesta avea să lucreze împotriva omului. În felul acesta, a apărut un conflict între om şi ţărâna din care fusese luat. Munca, în loc să fie o delectare, s-a transformat în corvoadă. Totodată, cei doi au fost alungaţi de pe pământul sfânt. Adam şi soţia lui au pierdut binecuvântarea acelui loc extraordinar. Astfel, ei s-au văzut izgoniţi din spaţiul vieţii şi al bucuriei.
(Fragment din comentariul lui Philip Eveson la cartea Geneza, Geneza explicată pe înţelesul tuturor, publicat la Editura Făclia din Oradea.)
Charles H. Spurgeon – Trei volume cu predici
„Să piară numele meu, dar Numele lui Hristos să rămână în veci! Isus! Isus! Isus! Încoronaţi-L pe El ca Domn peste toate! Nu mă veţi auzi spunând altceva.” Acestea sunt cuvintele lui Charles H. Spurgeon la finalul predicii intitulate „Eternul Nume”, predicată la începutul lui 1855 în biserica din New Park Street, Londra.
La 121 de ani de la moartea sa, numele lui Spurgeon pare chiar mai cunoscut şi mai respectat decât în timpul vieţii şi slujirii sale. Biserica unde a fost pastor timp de aproape patru decenii, Metropolitan Tabernacle, este şi astăzi o comunitate vie, plină de pasiune pentru proclamarea Evangheliei harului lui Dumnezeu. Comentariile la Psalmi, predicile şi meditaţiile sale au fost traduse în multe limbi, iar o simplă căutare a numelui său pe internet va genera peste două milioane de rezultate. Într-adevăr, „amintirea celui drept este binecuvântată” (Proverbe 10:7).
Printre primii traducători ai predicilor lui Spurgeon în limba română s-au numărat Teodor Popescu, Petru Popovici, Victoria Goanţă, Vasile Cojocneanu ş.a. După 1990, aceste traduceri mai vechi au fost reeditate, însă abia în ultimii cinci ani şi alte fragmente din zecile de volume semnate de Spurgeon au fost transpuse în română. Iată trei dintre acestea:
Predici despre trezire (Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010)
Cineva a întrebat: „Dacă păgânii nu sunt evanghelizaţi, ce se va întâmpla cu ei?”. Eu voi pune altă întrebare, cu un caracter mult mai practic. Dacă nu încercaţi să evanghelizaţi păgânii, ce se va întâmpla cu voi? Nu vă întreb atât de mult de soarta lor, cât de a voastră, dacă nu v-a păsat de mântuirea lor. Cel care nu se gândeşte niciodată la convertirea altuia este în mare pericol de a fi chiar el condamnat. Nu cred în mântuirea unui om îmbrăcat în iubire de sine, sunt sigur chiar că nu va fi mântuit în egoism. Nu pot să cred că un om indiferent faţă de starea altora are Duhul lui Dumnezeu, fiindcă unul din roadele Duhului este iubirea. Ca florile care îşi împrăştie parfumul de cum au înflorit, cei mântuiţi doresc binele semenilor lor chiar din primele clipe ale harului.
Dacă un om se roagă să aibă o călătorie liniştită, şi apoi se culcă şi nu mai pleacă, înseamnă că e un om de nimic; dacă te rogi ca Dumnezeu să convertească păcătoşii, şi nu le predici apoi, învăţându-i Evanghelia, înseamnă că eşti un netrebnic şi Îl batjocoreşti pe Dumnezeu. Fraţi iubiţi, fiţi atenţi la lucrurile acestea.
Trăim în unul din secolele acelea întunecate, în care mintea e legănată să doarmă şi sufletul e buimăcit. Voi, care Îl iubiţi pe Mântuitorul, vă veţi deschide urechile ca să prindeţi înţelesul acestor lucruri? Oamenii mor, Biserica picoteşte, şi păcatul acoperă pământul – nu spune oare ceva Dumnezeu prin toate aceste lucruri? Nu auziţi o voce care spune în întunericul greu: „O, poporul Meu, am ceva împotriva ta”? Oare nu-L auzim pe Domnul spunând: „Ei vor pieri, dar voi cere sângele lor din mâna străjerului”? Am văzut Biserica lui Dumnezeu încrucişându-şi mâinile, gata să aţipească, spunând: „Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”; şi în timpul acesta, mulţimi de oameni pier din lipsă de cunoştinţă. Crezi că Biserica ar fi putut suporta să audă spunându-se că nu a crescut deloc într-un an, dacă nu ar fi avut o parte de vină? Puteţi să-mi amintiţi de suveranitatea divină, dacă vreţi, dar eu vă voi aminti că suveranitatea divină acţionează întotdeauna cu înţelepciune şi iubire, şi că Domnul nu ne-a spus: „Lucraţi fără să aduceţi rod”. Dacă am fi lucrat, şi dacă toate Bisericile Creştine ar fi lucrat aşa cum ar fi trebuit, eu cred că s-ar fi îndeplinit făgăduinţa: „Osteneala voastră în Domnul nu este zădarnică”.
Spurgeon ne vorbeşte din nou (Editura Făclia, Oradea)
În Biblie se vorbeşte despre mântuire ca despre un dar. Lucrul acesta ar trebui să ne ţină smeriţi. Nu ne putem mândri cu ceva care ne este dat. Aşadar, mântuirea noastră este în întregime darul harului lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu a ajuns la noi prin Isus Hristos. Pavel spune: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:14). Mântuirea este un cadou al harului.
Dumnezeu ne-a dat acest har „înainte de veşnicii”. Dumnezeu a existat înainte de începutul lumii. Noi nu eram în existenţă, aşa că nu puteam face nimic în privinţa mântuirii noastre. Atunci Dumnezeu a domnit la fel cum domneşte şi acum. EI ne-a dat mântuirea înainte de începutul lumii, ca astfel mântuirea să poată fi toată prin har, prin Isus Hristos. S-ar putea să nu-ţi placă învăţătura acestui text, însă cred că, plin de sinceritate, am încercat să-ţi dau înţelesul ei. Te îndemn să primeşti numai ce-ţi cere Dumnezeu.
Cred că doctrina harului este la fel de plină de putere cum a fost întotdeauna. Dă putere omului care o primeşte. Pavel îi zice lui Timotei să nu se ruşineze. Dumnezeu i-a dat har în Hristos Isus înainte de începutul lumii.
Un om ar putea fi foarte sărac în lucrurile materiale. Dacă omul acesta cunoaşte harul lui Dumnezeu, el este bogat în lucrurile spirituale. S-ar putea ca numele unui om să nu fie trecut în cărţile de istorie ale acestei lumi, dar numele credinciosului a fost trecut în cartea lui Dumnezeu înainte de veşnicii. Omul care crede lucrul acesta va avea putere în clipa când va trebui să lupte bătălia Domnului. Oamenii care cred în harul gratuit al lui Dumnezeu au încredere. Nu le este frică. Cunosc ceea ce cred. Până şi copiii noştri care sunt învăţaţi cu doctrinele harului cunosc mai mult decât mulţi oameni adulţi. Mulţi oameni nu ştiu ce cred, pentru că aud predici care nu-i învaţă cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă un om acceptă doctrinele harului, acesta va şti să le păzească. Doctrinele acestea îi vor fi dragi şi el va fi întotdeauna pregătit să moară pentru adevărul pe care-l crede.
Doctrinele harului îi dau omului ceva de care se poate ţine. Un om care crede că mântuirea este a lui Dumnezeu, şi nu a omului, nu va abandona niciodată această învăţătură. Toate celelalte doctrine sunt ca un teren alunecos unde omul poate cădea cu uşurinţă. Dacă mântuirea are loc prin efortul omului, cum vei putea să ştii dacă este de ajuns efortul tău? Dacă-ţi ţii picioarele ferme pe doctrinele harului n-ar trebui să-ţi fie frică de cădere. Temelia este foarte fermă, şi prin urmare te va ţine. Haideţi să ne unim cu adevărul cuprins în scopul veşnic al lui Dumnezeu, în Hristos Isus înainte de veşnicii.
Doctrina harului demască învăţătura falsă. Dacă oamenii ştiu că sunt mântuiţi de Dumnezeu, aceştia vor şti că nu mai au nevoie de preoţi, spovedanii şi absolvire. Doctrina harului este adevărul pe care îl foloseşte Dumnezeu să zguduie porţile iadului. În vremea când Biserica lui Dumnezeu era persecutată, creştinii îşi riscau vieţile ca să poată auzi acest adevăr. Când nu li se dădea voie creştinilor să se întâlnească în biserici, ei se întâlneau noaptea în locuri secrete. Cât auzeau doctrina harului lui Dumnezeu acestora nu le era frică. Erau gata să-şi rişte viaţa numai ca să poată fi hrăniţi, prin ascultarea predicilor, cu doctrina pe care o iubeau. Când, în multe locuri, se predică învăţături greşite, acestea ar trebui combătute prin predicarea doctrinei harului. Duşmanii lui Dumnezeu nu vor putea sta împotriva acestor adevăruri.
Când lucrurile acestea sunt scrise pe inima unui om, ele îi vor îndrepta privirile spre Dumnezeu. El va fi conştient că Dumnezeu l-a mântuit şi va trece prin viaţă uitându-se la Dumnezeu. Va vedea mâna lui Dumnezeu în toate lucrurile. Îl va adora pe Dumnezeu, care a făcut, şi care continuă să facă atâtea lucruri pentru el. În acelaşi timp doctrina aceasta întoarce privirile omului spre el. Omul cunoaşte că nimic bun nu locuieşte în el. El ştie că numai Dumnezeu îl poate mântui. Se simte umil, însă bucuros. Va sta umil la scaunul milei lui Dumnezeu. Dar el este curajos când stă în faţa omului de rând. Fie ca noi să cunoaştem puterea mare care stă în adevărul harului lui Dumnezeu.
Acest mare adevăr dă mângâiere celui păcătos. Cea mai mare mângâiere a păcătosului este să cunoască faptul că mântuirea este prin har. Dacă omul ar fi mântuit pe baza meritelor sale, prin faptele lui bune, unde am fi noi acum? Unde ar fi beţivii, hulitorii şi cei necinstiţi? Unde ar fi cei care L-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor şi care nu-L iubesc? Când mântuirea este însă dată prin har, viaţa ta din trecut, oricât de păcătos ai fi fost, nu trebuie să te ţină să nu vii la Isus. Hristos primeşte pe păcătoşi. Dumnezeu i-a ales pe cei mai mari păcătoşi. De ce nu poţi fi şi tu? El primeşte pe oricine care vine la El. El nu te dă afară. Unii oameni L-au urât pe Hristos. Aceştia L-au insultat direct în faţă. Dar îndată ce oamenii aceştia au strigat: „Dumnezeule ai milă de mine păcătosul!”, El le-a arătat mila. El va arăta milă şi faţă de tine, dacă Duhul Sfânt te va călăuzi ca să cauţi mila. Dacă ţi-aş spune că trebuie să-ţi câştigi mântuirea în afara harului, pentru tine n-ar mai fi nicio nădejde. Mântuirea este însă prin har. Dacă eşti mort în păcat, există viaţă pentru tine. Dacă eşti gol sunt haine pentru tine. Dacă te simţi ruinat este o mântuire totală pentru tine. Fie să ai har ca să-ţi pui încrederea în mântuirea lui Dumnezeu.
Predici cu har (volum gratuit, publicat de Fundaţia Mantachie; comenzi la raule@xnet.ro sau tel. 0721262013)
Păcătosule, vom şti dacă Dumnezeu te cheamă după aceasta – dacă El te cheamă, aceasta este o chemare eficace, nu o chemare pe care o poţi auzi şi apoi uita, ci una care produce fapte bune. Dacă Dumnezeu te-a chemat, vei arunca la o parte paharul de băutură, şi rugăciunile tale se vor înălţa în sus. Dacă Dumnezeu te-a chemat, la magazinul tău nu va fi doar un oblon tras, ci toate, şi vei pune un anunţ: „Magazinul este închis în ziua de duminică şi nu va mai fi deschis în această zi.”
Mâine poate fi o anumită distracţie lumească, dar dacă Dumnezeu te-a chemat, tu nu vei merge. Şi dacă ai jefuit pe cineva (şi cine ştie, aici poate fi şi vreun hoţ), dacă Dumnezeu te cheamă, atunci va fi o restituire a ceea ce ai furat, tu vei renunţa la tot ce ai, astfel încât să-L urmezi pe Dumnezeu cu toată inima. Noi nu credem că un om este convertit decât atunci când el renunţă la căile sale greşite, când practic, el este adus în punctul în care ajunge să cunoască pe Hristos Însuşi ca stăpân al conştiinţei sale şi să găsească plăcere în Legea Lui.
„Zachee, dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Şi el s-a grăbit şi a coborât şi L-a primit pe Isus cu bucurie. „Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului, şi I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit. Isus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”
Acum, avem una sau două lecţii. O lecţie pentru cei mândri. Coborâţi-vă, inimi mândre, coborâţi-vă! Îndurarea curge în văi, nu pe coama munţilor. Coboară, coboară, spirit semeţ! Oraşul semeţ El îl coboară până la pământ şi apoi îl reconstruieşte. Apoi, o lecţie pentru tine, sărmane suflet disperat, mă bucur să te văd în casa lui Dumnezeu în această dimineaţă, acesta este un semn bun. Nu îmi pasă pentru ce ai venit. Poate ai auzit de un ciudat care predică aici. Nu contează asta. Sunteţi la fel de ciudaţi ca el. Este necesar să existe un om ciudat pentru a aduna pe alţi ciudaţi.
Acum, am o mulţime de oameni aici. Şi dacă ar fi să folosesc o metaforă, v-aş putea compara cu o mare grămadă de cenuşă amestecată cu puţină pilitură de fier. Acum, dacă predica mea este însoţită de har divin, va fi un fel de magnet; nu va atrage nicio cenuşă – ei vor rămâne tot acolo – dar va atrage pilitura. Ar trebui să am un Zacheu acolo. Este o Mary chiar acolo sus. Un John chiar aici jos, o Sarah, sau un William, sau un Thomas acolo – aleşii lui Dumnezeu – ei sunt pilitura de fier în congregaţia de cenuşă şi Evanghelia mea, Evanghelia binecuvântatului Dumnezeu, ca un mare magnet, îi va atrage afară din grămadă.
Ei vin, ei vin. De ce? Pentru că a fost o putere magnetică între Evanghelie şi inimile lor. Ah, sărmane păcătos, vino la Isus, crede în iubirea Lui, încrede-te în mila Sa. Dacă tu ai dorinţa de a veni, dacă îţi faci loc cu forţa prin cenuşă pentru a ajunge la Hristos, aceasta se datorează faptului că Hristos te cheamă. Oh, toţi acei care vă cunoaşteţi pe voi înşivă a fi păcătoşi – orice bărbat, femeie şi copil dintre voi – da, copilaşilor (pentru că Dumnezeu mi-a dat pe câţiva dintre voi ca răsplată), vă simţiţi voi înşivă păcătoşi? Atunci credeţi în Isus şi fiţi mântuiţi.
Mulţi dintre voi aţi venit aici din curiozitate. Oh, de v-ar întâlni Isus să vă mântuiască! Eu sufăr pentru voi, ca nu cumva să vă scufundaţi în focul iadului. Oh, ascultaţi-L pe Hristos când vă vorbeşte. Hristos spune în această dimineaţă „Coboară.” Mergeţi acasă şi smeriţi-vă înaintea lui Dumnezeu. Duceţi-vă şi mărturisiţi-vă păcatele care le-aţi făptuit împotriva Lui; mergeţi acasă şi spuneţi-I că sunteţi nenorociţi, ruinaţi fără harul Său suveran; şi apoi priviţi la El, pentru că puteţi fi siguri că El a fost primul care s-a uitat la voi. Tu spui, „Domnule, oh, sunt gata pentru a fi mântuit, dar mă tem că El nu vrea.”
Stai! Opreşte-te! Să nu mai aud asta! Îţi dai seama că aceasta este aproape blasfemie? Nu întru totul. Dacă nu ai fi neştiutor, ţi-aş spune că aceasta este în parte blasfemie. Tu nu-L poţi privi pe Hristos, înainte ca El să te fi privit pe tine. Dacă tu doreşti să fi mântuit, El ţi-a dat voinţa. Crede în Domnul Isus Hristos şi fi botezat şi vei fi mântuit. Eu cred că Duhul Sfânt te cheamă.
Martyn Lloyd-Jones, despre Charles Spurgeon şi alegerea textului pentru predică
Menţionam într-un articol anterior că Spurgeon nu a adoptat metoda puritană a selectării textului pentru predică. Dr. Martyn Lloyd-Jones, în Preaching and Preachers (Grand Rapids, Zondervan Publishing House, 1971), subliniază avantajele, dar şi punctele slabe ale abordării lui Spurgeon. Fragmentul este redat în volumul Predicarea expozitivă, Stephen Olford şi David Olford (Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000, traducere: Corneliu Simuţ).
Unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului trecut, dacă nu cumva cel mai mare dintre toţi, Charles Haddon Spurgeon, a fost extrem de ferm în această privinţă. El nu credea în eficienţa predicării unei serii de predici; de fapt, s-a opus cu tărie acestei metode. A spus că, într-un anumit sens, este o dovadă de impertinenţă din partea unui om să hotărască să predice o serie de mesaje.
Spurgeon susţinea că textele trebuie date predicatorului, că acesta trebuie să îl caute pe Domnul şi să îi ceară călăuzirea în această chestiune. El susţinea că predicatorul nu trebuie să decidă, ci să se roage, să caute călăuzirea Duhului Sfânt, iar apoi să se supună acesteia. Astfel, el va fi călăuzit către anumite texte şi afirmaţii, pe care, ulterior, le va explica într-o predică. Acesta a fost punctul de vedere al lui Spurgeon şi al multor altora. Eu însumi am fost educat în spiritul unei tradiţii care era de acord cu această metodologie. Nu am auzit niciodată o serie de predici bazate pe o singură carte – sau o parte a unei cărţi – din Scriptură sau pe o singură temă. Dar, pe de altă parte, există metodologia puritanilor, care erau, evident, mari admiratori ai predicării unor serii de mesaje. Este interesant să observăm, în treacăt, că, deşi era un mare apărător şi un mare admirator al puritanilor, Spurgeon nu era de acord cu ei în această privinţă.
Prin urmare, ce putem spune despre acest lucru? Tot ce pot spune este că, după părerea mea, nu este bine să fim rigizi în această chestiune şi să urmăm nişte legi stricte şi împovărătoare. Nu văd de ce Duhul nu l-ar călăuzi pe un om să predice o serie de mesaje despre un text sau despre o carte din Biblie şi, de asemenea, nu l-ar călăuzi către un singur text. De ce nu?
Lucrul important – şi aici sunt întru totul de acord cu Spurgeon – este că trebuie să păstrăm şi să păzim „libertatea Duhului”. Nu trebuie să controlăm noi situaţia, nu trebuie să hotărâm cu sânge rece, ca să spun aşa, ce vom face şi să ne facem o programare strictă etc. Sunt sigur că nu este bine să procedăm astfel. Cunosc oameni care au făcut acest lucru. Cunosc oameni care, la începutul unui nou sezon după vacanţă, îmi arătau o listă întreagă de versete din care doreau să predice luni în şir. În plus, îmi spuneau şi ce anume vor predica în fiecare duminică în respectivul interval de timp. Nu sunt deloc de acord cu acestă metodă. Nu vreau să spun, nu îndrăznesc să spun, că acest lucru este imposibil: sub călăuzirea şi libertatea Duhului nu este imposibil, deoarece „vântul suflă încotro vrea”.
Nu avem voie să spunem că Duhul va lucra întotdeauna, sau că trebuie să lucreze întotdeauna, într-un anumit fel. Dar, în general vorbind, cred că planificarea şi organizarea unui astfel de program înseamnă, cu siguranţă, fixarea unor limite şi îngrădirea suveranităţii şi a călăuzirii Duhului în această chestiune. Deci, după ce am spus că trebuie să ne supunem Duhului şi că trebuie să fim foarte atenţi pentru a ne asigura că ne supunem Lui cu adevărat, afirm că s-ar putea ca Duhul să ne călăuzească o dată să predicăm un singur mesaj, iar altă dată să predicăm o serie de mesaje. Cu smerenie trebuie să recunosc că am observat acest lucru de multe ori în viaţă.
John Piper – Cultivarea gravităţii şi a bucuriei în predicare…
Supremaţia lui Dumnezeu în predicare(Editura Cartea Creştină, Oradea, 1999) este una dintre primele cărţi ale lui John Piper traduse în limba română. Am primit un exemplar al acesteia prin martie 2003, în cadrul unei conferinţe HeartCry. Recitind-o, am găsit câteva sfaturi folositoare, cred, pentru predicatori, în vederea cultivării gravităţii şi a bucuriei în slujire.
1.Străduiţi-vă să realizaţi o sfinţenie practică, serioasă şi cu inima veselă, în toate sferele vieţii voastre. Unul dintre motive este acela că nu poţi fi în spatele amvonului altceva decât ceea ce eşti în timpul săptămânii – iar dacă eşti, nu va dura prea mult.
2. Faceţi din viaţa voastră – mai ales din viaţa de studiu – o viaţă de comuniune constantă cu Dumnezeu în rugăciune. Fără rugăciune, Dumnezeul studiilor noastre va fi Dumnezeul banal şi fără inspiraţie al strategiilor academice insipide.
3. Citiţi cărţile celor din care picură Biblia atunci când îi ciupim şi care sunt extrem de serioşi cu privire la adevărurile pe care le discută. Caută acele cărţi care îl prezintă cu toată seriozitatea pe Dumnezeu şi vei vedea că ele cunosc calea către bucurie mai bine decât mulţi ghizi contemporani.
4. Îndreptaţi-vă deseori mintea în direcţia morţii şi meditaţi asupra ei. Jonathan Edwards a fost omul profund şi puternic datorită unor astfel de hotărâri pe care le-a luat când a fost tânăr: Am hotărât să mă gândesc mult, cu orice ocazie, la propria mea moarte şi la împrejurările obişnuite ce duc la moarte. Am hotărât să mă străduiesc din toate puterile să acţionez aşa cum cred că aş face dacă aş fi văzut deja fericirea cerească şi chinurile iadului.
5. Nu uitaţi învăţătura biblică după care, în calitate de predicatori, veţi primi o judecată mai aspră. „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” (Iacov 3:1). Autorul Epistolei către Evrei spune despre pastori că „ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele” (13:17). Iar Pavel o spune într-un mod ameninţător în Faptele Apostolilor 20, când se adresează oamenilor pe care-i învăţase în Efes: „De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:26-27).
6. Luaţi în considerare exemplul lui Domnului Isus. Nu avem cunoştinţă să fi spus vreo glumă, şi umorul Lui nu era decât o teacă ce învelea sabia adevărului extrem de serios. Mulţimile Îl ascultau cu plăcere, copiii îi stăteau în braţe, femeile erau respectate. Totuşi, nimeni altcineva din Biblie nu a vorbit mai des despre iad şi în termeni mai înfricoşători.
7. Depuneţi toate eforturile pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a vă umili sub mâna lui puternică (1 Petru 5:6). Veacuri nesfârşite de descoperire a Fiinţei infinite a lui Dumnezeu nu vor putea să vă epuizeze bucuria în gloria Lui şi nici nu vor atenua intensitatea gravităţii din prezenţa Lui.
Studiu în cartea lui Iov
Înţelepciunea Lui Dumnezeu aşa cum este evidenţiată în cartea lui Iov
Cu porţiuni inspirate şi adaptate după Stephen Charnock
„Discourses on the existence and the attributes of God”
(1628 1680)
Recapitulare:
Această carte pare a fi scrisă pentru a răspunde şi a explica unele dintre cele mai chinuitoare întrebări ale umanităţii.
1. de ce suferă cei nevinovaţi?
2. a demasca ocările aduse de diavol celor ce cred în Dumnezeu
3. pentru a-i arăta lui Iov aşa cum este într-adevăr
4. pentru a-i învăţa pe sfinţi răbdarea
5. pentru a învăţa nevoia de pocăinţă …dacă până şi cei neprihăniţi suferă!
6. Subliniază suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor omului.
Vedem în această carte încercarea disperată a prietenilor lui Iov, şi uneori a lui Iov însuşi de a explica suferinţa dintr-o perspectivă strict pământească şi omenească. Nu se explică! Pentru a înţelege această problemă avem nevoie să-l luăm în considerare pe Dumnezeu. Într-adevăr vedem că explicaţia nu intervine până ce Iov nu se „resemnează” în credinţa că Dumnezeu ştie mai bine ce face. Faptul că Dumnezeu a răsplătit credinţa lui Iov este mesajul culminant al cărţii.
Iov ne spune că omul nu este pierdut şi fără speranţă în faţa răului şi a suferinţei. Are planul spiritual care să-l ajute să-l înţeleagă!
O schiţă a cărţii
Partea de proză: capitolele 1,2
Scena I: În ţara lui Uz prosperitatea şi liniştea lui Iov 1:1-5
Scena II: În ceruri ocara pe care Satana o aduce împotriva lui Iov, înaintea lui Dumnezeu 1:6-12
Scena III: În ţara lui Uz pierderea copiilor săi şi a tuturor bogăţiilor 1:13-22
Scena IV: În ceruri Dumnezeu şi satana 2:1-6
Scena V: În ţara lui Uz Iov îşi pierde sănătatea şi sprijinul soţiei lui 2:7-10
Partea de poezie: capitolele 2:11-42:6 Secţiunea de poezie a cărţii reprezintă o întrecere în argumente, o dispută ideologică între Iov şi cei trei prieteni ai lui. O dezbatere aprinsă era în aceea vreme ca un meci de fotbal din zilele noastre.
Scena VI: la groapa de gunoi a cetăţii
1. Iov nu mai este înţeles de prietenii săi 2:11-13
2. Iov contra Elifaz, Bildad, Ţofar 3:1-32:1
3. Iov în dispută cu Elihu 32:2-37:24
Scena VII: Disputa dintre Domnul şi Iov 38:1-42:6
Încheierea în proză: capitolele 42:7-17
Scena VIII: În ţara Uz – Binecuvântarea îndoită (dublă) a lui Iov cu zile, familie, copiii şi bogăţii.
În trei serii de dialoguri nişte prieteni, Elifaz, Bildad şi Ţofar, veniţi iniţial să-l mângâie încep mai târziu să-l critice nemilos conform unor şabloane religioase curente atunci şi curente astăzi. Ei erau siguri că toate aceste suferinţe îngrozitoare ale lui Iov sunt cauzate de păcatele lui. În mod simplist ei susţin că suferinţa este rezultatul numai al păcatului.
De aceea, dacă Iov s-ar pocăi doar de păcatele sale totul va fi bine din nou. Însă Iov a ştiut mai bine. El ştia bine că nu merita această pretinsă pedeapsă crudă, dar totuşi nu putea să înţeleagă de ce a îngăduit Dumnezeu ca aşa ceva să i întâmple lui. De aceea, Iov părea confruntat cu dilema ori că Dumnezeu îl tratează nedrept, sau că există o altă explicaţie care îi este necunoscută lui. În final, s-a plecat în faţa Necunoscutului, care i s-a făcut cunoscut chiar prin intermediul necazurilor pe care le-a îndurat.
Sfinţirea un motiv al suferinţei
Iov 23:10 Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul.
„Eu cred că necazurile noastre repetate nu cad asupra noastră asemenea trăsnetului asupra unui copac putred, distrugându-l şi mai mult, ci mai degrabă asemenea loviturilor unui sculptor ilustru asupra blocului de marmură în care va lua formă o imagine a frumuseţii şi splendorii. Dacă prezenţa divină se face simţită, nici o soartă nu este rea. Dacă îi voi vedea mâna, nici o întâmplare va veni ca o surpriză.”
„Un singur Fiu a avut Dumnezeu fără păcat, dar nici unul fără întristare/necaz/suferinţă.” John Trapp
„Există mai mult rău într-o picătură de păcat decât într-un ocean de suferinţă.” Thomas Watson
„Dacă o oaie se depărtează de turmă, păstorul nu-şi trimite câinele ca să o devoreze ci ca să o aducă înapoi. Aşa face şi Păstorul nostru ceresc.” Daniel Cawdray
„Beethoven a compus ce-a mai bună muzică a sa după ce a asurzit complet. Apoi, Pascal a făcut cele mai profunde observaţii despre om şi Dumnezeu, despre viaţă şi moarte în acele perioade de cruntă suferinţă.” Robert J. McCracken (1904-1973)
„Dumnezeu putea să-l ferească pe Daniel de groapa cu lei… pe Sila şi Pavel, să-i cruţe de închisoare …sau putea să-i cruţe pe cei trei tineri evrei de cuptorul încins, însă Dumnezeu nu ne-a promis niciodată să ne ferească sau să ne cruţe de necazuri ci doar a promis doar să ne treacă prin ele avându-l pe El alături!” Merv Rosell
În general reacţia tuturora în faţa răului şi a suferinţei dezvăluie o profundă imaturitate spirituală.
Pe lângă subiectul suferinţei neprihănitului Iov şi al explicării existenţei răului, un alt subiect frecvent subliniat în această carte a lui Iov este înţelepciunea lui Dumnezeu. De fapt, „relele” ce au avut loc în viaţa lui Iov au sens doar în lumina înţelepciunii nepătrunse a lui Dumnezeu!
Voi continua astăzi dezvoltarea temelor cărţii lui Iov cu a vorbi despre înţelepciunea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Dumnezeu a prins pe oameni în înţelepciunea lor, şi că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor (vezi, 1Cor.1). De unde provin aceste cuvinte repetate de apost. Pavel? Din cartea lui Iov.
Ce este nebunia lui Dumnezeu care mântuieşte pe oameni? Vezi, care a fost aceasta de-a lungul vremurilor. Cazul lui Noe, Avraam, Iosua, etc.
Rom.16:27…lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.
Cartea lui Iov pare să fie întărirea acestei afirmaţii de mai târziu a lui Pavel. Nimeni nu ştie de ce există răul şi de ce adesea se abate asupra celor inocenţi. Doar Dumnezeu. De ce doar El ştie? Pentru că El singur este înţelept!
Dacă în cazul lui Pavel exclamaţia de recunoaştere a înţelepciunii lui Dumnezeu se datorează ingeniozităţii Sale în mântuirea oamenilor prin darea Fiului Său, la vremea potrivită şi în maniera potrivită, în cazul lui Iov înţelepciunea lui Dumnezeu reiese din modul în care El răspunde provocării Satanei de testare a lui Iov şi de felul în care a folosit răul în viaţa lui Iov pentru a-şi justifica Domnia şi suveranitatea, cât şi meritul Său de a fi slujit de om pentru simplul fapt că este Creatorul lui.
La fel cum Hristos a spus-o, „Binele este Unul singur” (Mat.19:17) şi cum a spus-o aici apostolul Pavel, „Dumnezeu care singur este înţelept”, la fel Iov spune că …
Iov 9:4 A Lui este înţelepciunea, şi atotputernicia: cine I s-ar putea împotrivi fără să fie pedepsit?
Iov 12:13 La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt.
Iov 12:16 El are puterea şi înţelepciunea El stăpâneşte pe cel ce se rătăceşte sau rătăceşte pe alţii.
Iov 28:12 Dar înţelepciunea unde se găseşte? Unde este locuinţa priceperii?
Prin comparaţie, aşa cum toate creaturile sunt necurate faţă de puritatea Lui, tot aşa ele sunt „proaste” (nechibzuite) în comparaţie cu înţelepciunea Lui. Nici chiar îngerii Lui nu se ridică la nivelul înţelepciunii Sale
Iov 4:18 Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi…
La fel cum în Rom.16:27 are loc o „luare”, ca să zicem aşa, a înţelepciunii de la orice creaturi şi atribuirea ei exclusiv lui Dumnezeu prin Isus Hristos, tot aşa putem spune că în Iov are loc o ascundere a înţelepciunii lui Dumnezeu prin nenorocire şi o atribuire a ei doar lui Dumnezeu.
Cum recunosc oamenii că Dumnezeu este mai înţelept decât ei? exemple:
- este mai tare…
- este mai ştiutor
- este mai viclean, prevăzător
Înţelepciunea este strictul apanaj al lui Dumnezeu. Este teritoriul Său. Nici o creatură nu poate pretinde că o are. El este atât de înţelept, încât este Însăşi înţelepciunea.
În necazul lui Iov, vedem cum străluceşte înţelepciunea nevăzută şi nepătrunsă a lui Dumnezeu, dacă privim la felul în care lucrează în circumstanţele vieţii omului.
Întâi, ce este înţelepciunea? Grecii o considerau mai întâi de toate o perfecţiune în vreo artă sau meserie. Putem să-i spunem pricepere.
Astfel doar Dumnezeu are pricepere în domeniul vieţii omului. Un pictor sau un sculptor erau numiţi „înţelepţi” dacă stăpâneau cu desăvârşire tainele artei, sau ale meseriei lor. Dacă aveau o excelentă cunoaştere a respectivei arte.
În „arta” lucrului cu omului, a mântuirii, convertirii şi transformării lui spirituale, doar despre Dumnezeu se poate spune că este singurul înţelept (priceput).
Avem o primă idee a ce poate să însemne că Dumnezeu este înţelept. El „ştie” cum să-l aducă la realitate pe om. „Ştie”, „se pricepe”, cum să-l mântuiască şi să-l înnoiască spiritual.
Ulterior în cultura greacă, titlul de înţelept a fost acordat celor ce se devotau contemplării lucrurilor înalte şi care serveau scopurilor filozofice şi didactice.
Vedem că înţelepciunea lui Dumnezeu este permanent contrastată cu „înţelepciunea acestei lumi” (1 Cor. 1:20; 3:19), cu „înţelepciunea omenească” (1 Cor. 2:4, 13), cu „înţelepciunea oamenilor” (1Cor.2:5), şi cu „înţelepciunea acestui veac” (1Cor.2:6). De aceea, conceptul biblic al înţelepciunii este extrem de diferit de conceptul clasic al înţelepciunii ce caută să determine sensul existenţei prin intermediul filozofiei şi al gândirii raţionale a omului.
În schimb, primul principiu al înţelepciunii divine îi impune omului să se smerească înaintea lui Dumnezeu în ascultare de poruncile Sale, şi în închinare. Această idee răzbate puternic din cărţile de înţelepciune ca Iov, Proverbe, Ecleziastul şi Psalmii.
(from Nelson’s Illustrated Bible Dictionary; Copyright (C) 1986, Thomas Nelson Publishers)
În mod obişnuit, îi mai numim „înţelepţi” pe aceia dintre noi care îşi trăiesc vieţile în cumpătare, care îşi fac treburile cu pricepere şi discreţie, care îşi stăpânesc patimile firii şi care se poartă cu grijă şi respect faţă de semenii lor.
Însă în particular, înţelepciunea constă din a face bine. Constă în a stabili un ţel bun, a alege mijloacele potrivite şi în a le folosi pentru îndeplinirea acelui ţel. Aşa cum noi credem că omul înţelept este cel ce are cel mai nobil scop, posedă cele mai potrivite şi mai nobile mijloace, tot aşa Dumnezeu este infinit mai înţelept pentru că este o fiinţă net superioară omului şi posedă mijloacele cele mai nobile pentru atingerea celui mai suprem scop, care este El Însuşi. Nefiind nimeni mai superior ca El, nimic nu poate să fie un scop mai suprem decât El Însuşi. Aşa cum El este cauza tuturor lucrurilor, tot aşa reprezintă scopul final al tuturor lucrurilor. Iată acelaşi lucru exprimat de Pavel:
Rom.11:36 Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.
Apoi,
Este considerat înţelept cel ce se foloseşte de oportunităţile oferite de împrejurări pentru a-şi duce la îndeplinire planurile. Cel ce are capacitatea de a prevedea toate piedicile şi intrigile şi îşi armonizează acţiunile conform posibilităţilor.
Dar Dumnezeu are mai multă prevedere decât omul încât să nu poată fi împiedicat de circumstanţe şi mai multă bunătate decât el încât să nu fie nevoie să înşele pentru a-şi îndeplini planurile. Aşa s-a întâmplat pe vremea întrupării Fiului Său în lumea noastră care este numită, „împlinirea vremii”.
Gal.4: 4 Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.
În aceasta, şi-a arătat El înţelepciunea. S-a folosit de toate împrejurările istorice, culturale şi sociale pentru a face cunoscută voia Lui şi a-şi descoperi gloria Lui celui ce-l vedeau pe Fiul (Ioan 1:14,15). Toate împrejurările au slujit împlinirii planului înţelept al lui Dumnezeu de mântuire a omenirii. Nici un lucru neînsemnat ca, sfâşierea cămeşii Lui, sau oferirea vinului amestecat cu oţet, nu au fost întâmplări, ci aşa cum se spune au făcut parte din evenimentele „împlinirii vremurilor”, sau „sfârşiturilor veacurilor”.
1Cor. 10:11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârşiturile veacurilor.
Efes.1:10 ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.
1Pe 1:20 El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi,
Evrei 9:26 fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.
Fapte 4:27 În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.
Înţelepciunea lui Dumnezeu constă în a face toate lucrurile după sfatul voii Sale. Căile şi hotărârile lui Dumnezeu nu sunt determinate doar de voia Lui, ci El acţionează conform înţelepciunii şi sfatului infinitei Sale înţelegeri/priceperi. În Efes.1:11 se spune,
Efes.1:11 În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale
De aceea, nu putem spune aşa cum o face Carl Jung că, „a fost voia Lui Dumnezeu” ca Iov să fie nenorocit, şi să ne întrebăm „ce fel de Dumnezeu crud este acesta care-şi torturează supuşii credincioşi?”
Lui Jung i-a displăcut înţelepciunea Lui Dumnezeu ştiţi, …îi era superioară lui!?
Înţelepciunea Lui este ceea care a permis să i se întâmple aceste lucruri lui Iov. Exact această înţelepciune a lui Dumnezeu este ceea ce-i displace enorm lui Carl Jung în cartea lui „Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”, mai precis în „comentariul” său profan asupra cărţii lui Iov. El i-a această înţelepciune peste picior, denumită „pronie” în traducerea românească a lucrării de psihologie şi religie.
El numeşte modul în care Dumnezeu a acţionat în viaţa lui Iov „un spectacol, neestompat de nimic, al sălbăticiei şi lipsei de scrupule divine” (pag.206), şi acuză „nedreptatea flagrantă (aşa numeşte Jung înţelepciunea lui Dumnezeu) a lui Iehova care se cuvenea să-i facă cunoscut lui Iov scopul suferinţelor sale”.
Aşa se văd într-adevăr lucrurile de către cei ce nu ştiu nimic despre nebunia lui Dumnezeu care, „este mai înţeleaptă decât oamenii” (vezi, 1Cor.1:25) şi lui Jung îi scapă „flagrant” faptul că în înţelepciunea Lui Dumnezeu a demonstrat că Iov nu-i slujeşte din interes şi că astfel Satana a fost mustrat şi ocara lui redusă la tăcere.
1Co 1:25 Căci nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii.
1Co 1:18 Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sînt pe calea pierzării: dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
1Co 1:27 Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.
1Co 1:28 Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt;
1Co 1:29 pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.
Acţiunile voii divine nu sunt pripite sau irascibile ci urmează sfatul gândului Său înălţat. Şi lucrurile din viaţa lui Iov s-au petrecut după „sfatul voii Sale” ce a hotărât ce era mai bine să se întâmple. Toate căile Sale sunt desăvârşite. Toate căile Sale sunt drepte:
Deuteronomul 32:4 El este Stânca; lucrările Lui sînt desăvârşite, Căci toate căile Lui sînt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.
Într-adevăr Dumnezeu a beneficiat de cunoaşterea de la bun început a sfârşitului suferinţelor lui Iov dar nu a acţionat arbitrar conform cunoaşterii Sale, ci a acţionat potrivit înţelepciunii Sale. Cunoaşterea lui Dumnezeu reprezintă înţelegerea de către El a tuturor lucrurilor, dar înţelepciunea Lui este folosirea pricepută a tuturor lucrurilor pentru îndeplinirea planurilor Sale. Apostolul Pavel îl admiră pentru acestea şi le recunoaşte ca fiind distincte:
Rom.11:33 O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!
Înţelepciunea şi ştiinţa lui Dumnezeu nu este numai bogată şi ci şi înaltă, adâncă, lungă şi lată, depăşind astfel cunoaşterea omenească (Efes.3:18).
Cunoaşterea poate să însemne înţelegerea a cum este un făcut un lucru, dar înţelepciunea înseamnă priceperea cu care acesta este folosit la ceva. Ca şi atribut al lui Dumnezeu, înţelepciunea Sa este mai transcendentă (greu de înţeles) decât cunoaşterea/ştiinţa Sa. Ea, nu doar presupune existenţa cunoaşterii, dar şi utilizarea ei în maniera cea mai eficientă. Există oameni care ştiu foarte multe, adevărate enciclopedii umblătoare, dar cărora le lipseşte înţelepciunea pentru că nu ştiu cum să-şi folosească imensa lor cunoaştere. Însă Dumnezeu este atât atoate-cunoscător cât şi singurul înţelept.
Prov.2:6 Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.
Dar ştiţi ce vine Jung şi spune?
„…acesta este singurul răspuns posibil, pentru un martor care, confruntat direct cu puterea creatoare infinită, simte încă oase groaza de o nimicire aproape totală. Cum altfel ar putea să răspundă, în mod rezonabil, în aceste circumstanţe un vierme uman, care se târăşte în pulbere, pe jumătate strivit deja?”
Dar, Dumnezeu nu l-a ameninţat pe Iov cu distrugerea/nimicirea. În creaţie şi-a demonstrat înţelepciunea, nu mânia! Ce i-a făcut o avanpremieră a Zilei Judecăţii? Nu. Jung confundă atributele Dumnezeirii!
Jung mai spune că, „arbitrariul divin aserveşte dreptatea”. Însă, gândeşte extrem de pueril căci Dumnezeu îşi arată aici dreptatea (sau, arată că are dreptate) nu fiindcă-i puternic, ci fiindcă-i înţelept!!!
În pag. 209 Jung îl acuză pe Dumnezeu de „antinomie”, adică „o sumă de contradicţii interioare, o condiţie indispensabilă a dinamicii Sale monstruoase, a atotputerniciei şi omniscienţei Sale”, dar nu pare să observe şi nici să ştie că, dragostea Lui nu contrazice mânia, sau dreptatea Lui, căci în Hristos una a fost arătată iar cealaltă a fost deplin satisfăcută, şi nici nu realizează că puterea Lui nu acţionează în mod sălbatic, necontrolată de înţelepciunea Lui. Dacă ar face-o pentru o singură clipă, omul ar fi fost nimicit de mult!
Nu apreciază bunătatea arătată de Dumnezeu!
Vedem că Jung împărtăşeşte convingerea multor ignoranţi spunând blasfemiator că, „a provocat păcatul originar, fără a avea intenţia să o facă.”
(cont.)
Totuşi cu ce-a greşit Iov?
Iov nu a păcătuit pentru că l-a chestionat pe Cel Atotputernic cu privire la rostul şi scopul suferinţelor din viaţa Lui, ci pentru că nu şi-a recunoscut lipsa de înţelepciune şi pentru că s-a crezut neprihănit de sine. Nu a realizat că înţelegerea lui limitată îl împiedica să dispute legitim cu Creatorul Său ce soartă ar fi meritat el. Nu a căutat să-şi vadă rezolvarea necazului său în Dumnezeu, ci în neprihănirea lui de sine. În această presupunere, Iov a greşit.
Înţelepciunea lui Dumnezeu în creaţie este amplu exemplificată în cartea lui Iov
Ps.104:24 Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune, şi pământul este plin de făpturile Tale.
1) În care carte a Bibliei (scrisă cu câţi ani mai înainte?) sunt pomenite constelaţiile Pleiadelor descoperite doar cu aprox. 20 de ani în urmă?
Iov 9:9 „El a făcut Ursul mare, luceafărul de seară şi Raliţele, şi stelele din ţinuturile de miazăzi.
Iov 38:31 „Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei, sau să dezlegi frânghiile Orionului?”
2) Unde se vorbeşte despre forţa gravitaţională înainte de „descoperirea” ei empirică?
Iov 26:7 „El întinde miazănoaptea asupra golului, şi spânzură pământul pe nimic”
3) Unde se vorbeşte prima dată despre dinozauri?
Iov 40:15-18 „Uită-te la ipopotamul („behemoth”), căruia i-am dat viaţă ca şi ţie! El mănâncă iarbă ca boul…”
Elihu, ce de-al patrulea prieten al lui Iov are câteva lucruri de spus despre aceasta de la cap. 32 la 37. Astfel, el spune că,
- Dumnezeu are dreptate (nu greşeşte) în tot ce face
- Dumnezeu l-a creat pe om şi acesta îi dă socoteală Lui, nu invers.
(vezi, „teoria regresiei înapoi la Dumnezeu” a unui filozof modern… „Cine l-a creat pe Dumnezeu? Afli prin regresie. Pot să regresez dincolo de Dumnezeu şi să-ţi arăt că nu mai există nimeni…”, spune acesta. Dar regresând până la Dumnezeu de cine dăm acolo? De Dumnezeu! Dacă-l întreabă „cine l-a făcut pe El?”, Dumnezeu s-ar putea să răspundă „Nu contează cine M-a făcut pe Mine pentru că Eu te-am făcut pe tine şi Eu îţi cer socoteală, nu tu Mie!!” )
- Dumnezeu nu dă socoteală la nici un om
- îi îndrumă şi îi îndreaptă pe oameni prin necazuri (disciplină)
- le vorbeşte oamenilor prin vise şi viziuni (asta înainte de revelaţia cuvântului scris)
Citeşte cap. 32-33
8 Dar tu ai spus în auzul meu, şi am auzit sunetul cuvintelor tale:
9 ,Sunt curat, sunt fără păcat, sunt fără prihană, nu este fărădelege în mine.
10 Şi Dumnezeu caută pricină de ură împotriva mea, mă socoteşte vrăjmaş al Lui;
11 îmi pune picioarele în butuci, îmi pândeşte toate mişcările.’
12 Îţi voi răspunde că aici n-ai dreptate, căci Dumnezeu este mai mare decât omul.
13 Vrei dar să te cerţi cu El, pentru că nu dă socoteală fiecăruia de faptele Lui?
14 Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul. dar omul nu ia seama.
15 El vorbeşte prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor.
16 Atunci El le dă înştiinţări, şi le întipăreşte învăţăturile Lui,
17 ca să abată pe om de la rău, şi să-l ferească de mândrie,
18 ca să-i păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile săbiei.
19 Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele.
20 Atunci îi este greaţă de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese.
21 Carnea i se prăpădeşte şi piere, oasele cari nu i se vedeau rămân goale;
22 sufletul i se apropie de groapă, şi viaţa de vestitorii morţii.
23 Dar dacă se găseşte un înger mijlocitor pentru el, unul din miile acelea, cari vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze,
Dumnezeu îl încearcă pe om de mai multe ori prin necaz, boală şi durere. (cap. 33)
19 Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele.
20 Atunci îi este greaţă de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese.
21 Carnea i se prăpădeşte şi piere, oasele cari nu i se vedeau rămân goale;
22 sufletul i se apropie de groapă, şi viaţa de vestitorii morţii.
…
29 Iată, acestea le face Dumnezeu, de două ori, de trei ori, omului,
30 ca să-l ridice din groapă, ca să-l lumineze cu lumina celor vii.
În cap. 34 Elihu sugerează că Dumnezeu nu face răul şi nici nu săvârşeşte greşeli.
10 Ascultaţi-mă dar, oameni pricepuţi! Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea!
11 El dă omului după faptele lui, răsplăteşte fiecăruia după căile lui.
12 Nu, negreşit, Dumnezeu nu săvârşeşte fărădelegea; Cel Atotputernic nu calcă dreptatea.
În cap. 34 Elihu ne arată că lui Iov încă îi scapă motivul necazurilor lui:
35 ,Iov vorbeşte fără pricepere, şi cuvântările lui sunt lipsite de judecată.
36 Să fie încercat dar mai departe, fiindcă răspunde ca cei răi!
37 Căci adaugă la greşelile lui păcate noi; bate din palme în mijlocul nostru, îşi înmulţeşte cuvintele împotriva lui Dumnezeu.”
În cap. 35, Elihu îl avertizează pe Iov să aştepte sfârşitul încercărilor sale pentru a le putea înţelege:
14 Măcar că zici că nu-L vezi, totuşi pricina ta este înaintea Lui: aşteaptă-L!
15 Dar, pentru că mânia Lui nu pedepseşte încă, nu înseamnă că puţin Îi pasă de nelegiuire.
Începând din cap. 38 Iov rămâne singur cu Dumnezeu. Are loc un dialog furtunos. Atât Iov, cât şi Elihu în cele mai nobile eforturi ale lor de a explica răul şi suferinţa, n-au făcut decât să umbrească adevărul cu teoriile şi ideile lor.
1 Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii, şi a zis:
2 ,,Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?
3 Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, şi tu să Mă înveţi.
4 Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere.
5 Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el?
6 Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului,
7 atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?
8 Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei?
9 Când i-am făcut haina din nori, şi scutece din întuneric;
10 când i-am pus hotar, şi când i-am pus zăvoare şi porţi;
11 când am zis: ,Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale?’
12 De când eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor,
13 ca să apuce capetele pământului, şi să scuture pe cei răi de pe el?
14 Ca pământul să se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete, şi toate lucrurile să se arate îmbrăcate ca în haina lor adevărată?
15 Pentru ca cei răi să fie lipsiţi de lumina lor, şi braţul care se ridică să fie zdrobit?
16 Ai pătruns tu până la izvoarele mării? Sau te-ai plimbat tu prin fundurile adâncului?
17 Ţi s-au deschis porţile morţii? Sau ai văzut tu porţile umbrei morţii?
18 Ai cuprins tu cu privirea întinderea pământului? Vorbeşte, dacă ştii toate aceste lucruri.
Dumnezeu nu-i răspunde acuzaţiilor lui Iov şi nici nu se apără… dar prin a recapitula înaintea lui Iov actele creaţiei Sale, Dumnezeu îi arată lui Iov înţelepciunea Sa. Dumnezeu cerându-i acum să-i răspundă, Iov se vede pus în lumina înţelepciunii lui Dumnezeu şi îşi dă seama că este pierdut. Îşi pune mâna la gură…
Iov 40
3 Iov a răspuns Domnului, şi a zis:
4 ,,Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură.
5 Am vorbit odată, şi nu voi mai răspunde; de două ori, şi nu voi mai adăuga nimic.”
Izbucneşte din nou furtuna şi Dumnezeu îi vorbeşte din mijlocul ei. Din nou îşi descrie puterea Sa creatoare pe tot cuprinsul cap. 41.
Apoi, în cap. 42 Iov îi răspunde lui Dumnezeu recunoscând suveranitatea Lui:
2 ,,Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. –
Îşi mărturiseşte păcatul şi se pocăieşte:
3 … ,,Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, cari sunt mai pe sus de mine şi pe cari nu le pricep.” –
4 ,,Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” –
5 ,,Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6 De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”
Ceea ce Dumnezeu dă este mai bun decât ceea ce omul cere.
Scopul lui Dumnezeu în viaţa lui Iov este atins!
Iov înţelege că motivul pentru care Dumnezeu a permis răul şi suferinţa în viaţa lui a fost ca să se pocăiască.
În faţa măreţiei şi înţelepciunii lui Dumnezeu omul nu poate decât să se smerească şi să se pocăiască. Omul nu ştie nu numai de ce există răul, şi de ce suferă cei nevinovaţi, ci nu ştie nici cum a fost creat tot ceea ce există şi nu pătrunde toate misterele lui Dumnezeu.
O bună concluzie a ceea ce a făcut Iov prin protestele sale în faţa încercării o găsim în Psalm 19:13
Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie (engl. „fereşte-mă de păcatele îndrăznelii”), ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.
Aplicaţie
Recunosc că studiului acesta unii ar putea să spună că îi lipseşte aplicarea practică. Dar să ne gândim mai bine! Dacă Dumnezeu este înţelept,
- merită ascultat
- merită lăudat
- în faţa necazurilor şi nenorocirilor vieţii vom ştii cum să ne purtăm, cum să reacţionăm. Cred că de aceea şi Petru ne îndeamnă astfel: „Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi”. (1Petru 4:12)
- ştiind că în înţelepciunea Lui, Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Lui şi îl iubesc pe El (Rom.8:28), vom avea
- pace, şi
- bucurie în mijlocul încercărilor
Iov a avut o întrezărire a înţelepciunii lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor sale şi şi-a „ţinut gura”.
Apoi,
Temeiul religiei adevărate constă în a avea noţiuni corecte despre Dumnezeu, în a cunoaşte conceptele ortodoxe ale naturii şi persoanei lui Dumnezeu. Despre necredincios se spune că Dumnezeu nu se găseşte în gândurile Sale:
Psalm 10:4 Cel rău zice cu trufie: ,,Nu pedepseşte Domnul! Nu este Dumnezeu!” Iată toate gândurile lui.
El nu se teme de El, nu-l caută, nu se gândeşte la El.
„Erezia este lepra minţii” (John Trapp)
Omul a cărei minte este plină de gânduri înălţătoare despre Dumnezeu nu va putea fi uşor atras de gândurile josnice ale păcatului. Înnobilarea minţilor noastre este o cerinţă principală a sfinţirii noastre practice (Rom.12:1-2)
Maleahi vorbeşte despre un popor care se gândeşte la Numele Său:
Mal 3:16 Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul (DESPRE EL); Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui.
Câteva bune ilustraţii
Many successful people have acknowledged in their memoirs that whenever they came to an impasse in their work and were completely baffled, they sought wisdom from the Lord.
This was true in the life of the inventor of the telegraph, Samuel F. B. Morse. In an interview, George Hervey inquired, „Professor Morse, when you were making your experiments at the university, did you ever come to a standstill, not knowing what to do next?” „I’ve never discussed this with anyone, so the public knows nothing about it. But now that you ask me, I’ll tell you frankly — I prayed for more light” „And did God give you the wisdom and knowledge you needed?” Yes He did,” said Morse. „That’s why I never felt I deserved the honors that came to me from America and Europe because of the invention associated with my name. I had made a valuable application of the use of electrical power, but it was all through God’s help. It wasn’t because I was superior to other scientists. When the Lord wanted to bestow this gift on mankind. He had to use someone. I’m just grateful He chose to reveal it to me.” In view of these facts, it’s not surprising that the inventor’s first message over the telegraph was: „What hath God wrought!”
Every time you face a perplexing problem, seek wisdom from above. And when the answer comes, always be sure to thank God and give Him all the glory.
Înţelepciunea promisă
A little boy came to his father and asked him, „Dad, who made God?” The father, engrossed in the evening paper, responded, „Beats me, son.” The little boy would not be put off. „Dad, why is the earth round?” The dad answered, „I don’t know, son.” The boy played for a minute, then asked, „Dad, is there life on other planets?” The father patiently answered, „Nobody knows the answer to that.” Finally the boy asked his father, „Dad, do you mind me asking you all these questions?” The father put down his paper, „Why not at all son,” he said, „how else are you going to learn?”
„Eu ştiu că nu ştiu nimic!” De aceea sunt cel mai deştept atenian.”
Socrates, in his day, made the statement that he was the wisest of the Athenians. That shocked everybody because he was a very humble man. So they asked him what he meant. And he said something like this, „Well, there are a great many of the Athenians who think they know, and I know I do not know, I am the wisest of the Athenians.”
Să facem nişte enunţuri ale înţelepciunii lui Dumnezeu aşa cum este ea demonstrată în Scripturi
Înţelepciunea este o proprietate ce-i revine în mod unic lui Dumnezeu. Esenţa înţelepciunii, este esenţa lui Dumnezeu. Înţelepciunea nu este pentru El o calitate dobândită aşa cum este dobândită de om prin învăţare, experienţă, sau vârstă. Ea îi este înnăscută, inerentă. El nu poate fi neînţelept aşa cum nu poate să nu mai fie Dumnezeu. El este nu numai singurul „care are nemurirea” (1Tim.6:16) ci şi singurul care are înţelepciunea!
Isaia 40:13 Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?
Isaia 40:14 Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii!
Ieremia 23:18 Cine a fost de faţă la sfatul Domnului ca să vadă şi să asculte cuvântul Lui? Cine a plecat urechea la cuvântul Lui şi cine l-a auzit?
Rom.11:34 Şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?
El este singurul înţelept din veşnicie
Prov.8:22 Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului,
El este singurul ce are o înţelepciune infailibilă
Prov.21:30 Nici înţelepciunea, nici priceperea, nici sfatul n-ajută împotriva Domnului.
Nici învăţătura omenească, nici uneltirea demonică, nimic nu pot zădărnici Cuvântul Lui, sau înţelepciunea Lui. Nimic nu o poate submina.
Isaia 14:24, 27 Domnul oştirilor a jurat, şi a zis: ,,Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini. Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?
Motive pentru care Dumnezeu este înţelept (singurul)
1. Nu putea să fie desăvârşit/perfect fără să fie şi înţelept. Toate celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu ar fi fără aceasta ca, trupul fără ochi, ca picioarele fără cap. O natură raţională este superioară naturii iraţionale. Nici omul nu ar fi fost desăvârşit fără raţiune, de aceea nici Dumnezeu nu ar fi perfect fără să fie şi înţelept.
2. Fără înţelepciune nu putea să stăpânească (guverneze) lumea. Fără înţelepciunea în făurirea materiei, lucru ce s-a realizat prin puterea divină, lumea nu era decât un haos, iar fără înţelepciune în rânduirea ei, ar fi un conglomerat de confuzie. „Dumnezeu este un Dumnezeu al orînduielii/ordinii” (1Cor.12, 14?)
3. Creaturile care-şi împlinesc rostul lor fără să fie conştiente de asta demonstrează înţelepciunea lui Dumnezeu în călăuzirea lor. Toate lucrurile create pe această lume au un rost şi există cu un scop. Sunt de folos la ceva, chiar dacă uneori ne trebuie mulţi ani să-l descoperim acel folos.
4. Fără ca El să fie la origine înţelept, nici una din creaturile Sale nu putea să dovedească o fărâmă de înţelepciune. El însă este sursa lor. Nu vine de la ele. Cauza înţelepciunii este întotdeauna mai perfectă decât efectele ei, iar El este izvorul lor de înţelepciune!
Câteva frumoase ilustraţii biblice:
Prov.8:12 Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea, şi pot născoci cele mai chibzuite planuri.
Isaia 54:16 ,,Iată, Eu am făcut pe meşterul, care suflă cărbunii în foc, şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărâme.
Dan.2:21 El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi!
Iov 32:8 Dar, de fapt, în om, duhul, suflarea (inspiratia, engl.) Celui Atotputernic, dă priceperea.
Concluzie
Înţelepciunea Lui Dumnezeu este ceva ce creştinul trebuie să recunoască şi să cunoască. Nu numai atât dar şi să-l cunoască cât mai bine pe Hristos pentru că în El se găsesc ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.
Col 2:2-3 …pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.
Iar dacă,
„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” (Iacov 1:5)
Studii Generale Asupra Carţilor Vechiului Testament
Iov, „pocăitul”
Omul: este tot numai mizerie la naştere, are durere în viaţă şi face necaz la moarte.
Viaţa-i scurtă şi plină de băşici. Maximă a negrilor americani.
Pentru o vreme vom lua la rând fiecare carte a Vechiului Testament. Pentru fiecare din ea voi pregăti un studiu general al cărţii în care vom afla, cine a scris-o, de ce a fost scrisă, perioada când a fost scrisă, şi cui a fost scrisă, şi de asemenea, care sunt principalele teme teologice şi învăţături ale ei. În felul acesta, sper să ajungem să ne dezvoltăm teologia noastră şi să ne completăm cunoaşterea noastră biblică generală. De asemenea, atunci când în mod normal citim aceste cărţi, având aceste studii să înţelegem despre ce vorbeşte autorul, ce forme literare foloseşte şi în ce vremuri i-a vorbit Dumnezeu.
Din rândul literaturii poetice a Bibliei face parte şi cartea Iov.
Aşa sună de multe ori filozofia pesimistă şi fatalistă a oamenilor care nu înţeleg rostul suferinţei şi a necazurilor în viaţă. Ei se resemnează în ateism, fatalism şi pesimism. Aţi observat că după acest secol în care oamenii au experimentat tot felul de ideologii (comunism, nazism, capitalism, etc.), sentimentul predominant este dezgustul faţă de tot. Lehamitea! Suferinţa omului nu s-a micşorat, societatea ideală nu s-a instaurat şi fericirea rămâne un vis…
Aţi citit vreun editorial al ziarelor româneşti numit aşa? Eu am citit mai multe.
Însă cartea iov este de un optimism supranatural!
Cred că putem spune despre această carte că prescrie un optimism supranatural, dacă nici asemenea catastrofe ca cele din viaţa lui Iov nu pot/reuşesc să facă viaţa pe acest pământ să nu aibe sens!
Valoare literară
Mulţi autori şi critici literari seculari recunosc valoarea literară a cărţii Iov. Deşi nu este scrisă în rima şi metrul vestic ci în stilul poeziei evreieşti, cartea Iov este recunoscută ca fiind una dintre cele mai magnifice piese dramatice ale lumii. Fără probleme poate fi aşezată alături de Iliada lui Homer, sau de scrierile lui Shakespeare…
Cartea răspunde la întrebări vitale ale existenţei omeneşti
Iov este cea mai străveche lucrare care se adresează veşnicei şi tulburătoarei chestiuni a răului şi a suferinţei omeneşti. Ea răspunde în mod inspirat de Duhul Sfânt la întrebări de felul:
Cum a putut un Dumnezeu aşa de bun să creeze o lume atât de rea?
De ce să facem binele?
De ce să nu facem răul ca să iasă binele din el? Un ecou al unor întrebări pe care şi apostolul Pavel le-a repetat şi pe care le-a combătut retoric.
De ce suferă unii oameni drepţi şi de ce răul trece uneori nepedepsit?
Cum se explică aceste lucruri în lumina existenţei unui Dumnezeu drept, sfânt şi iubitor?
Îi pasă cu adevărat lui Dumnezeu de cei ce-i aparţin şi îi ocroteşte?
Sunt necazurile şi suferinţele un semn că cel ce le îndură a păcătuit?
Dacă Dumnezeu este bun de ce îngăduie ca cel nevinovat să sufere?
(un citat dintr-un film: „lumea aceasta nu este un loc drept şi cinstit pentru toată lumea”; sau din altul: „dar toţi avem dreptul la fericire!”)
Iov este prima dintre cărţile poetice ale Bibliei, printre care se mai includ Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, şi Plângerile lui Ieremia. Se poate numi aşa datorită formei literaturii conţinute în ea fără să sugereze că ar fi imaginară sau capricioasă. „Muza” autorului este Duhul Sfânt! Faptul că are o formă poetică nu înseamnă că poezia lui Iov este şi ritmică. Poezia evreiască se caracterizează prin repetarea unei idei, mijloc literar care se numeşte paralelism.
Autorul cărţii
Următorii autori au fost sugeraţi: Moise, Ezra, Solomon, Iov, şi Elihu. Elihu, spune texanul Vernon McGee pare cel mai probabil (32:16).
Excluderea lui Iov. Mesajul ei este bazat pe ignoranţa caracterului principal a evenimentelor ce se petreceau în viaţa lui, de aceea este îndoielnic că ar fi Iov.
Necunoaşterea de către Iov a evenimentelor petrecute în cer şi care erau în legătură cu necazul său îi face pe unii să spună că Iov nu poate să fie cel ce-a scris această carte. Probabil că au dreptate!
Dacă nu Iov atunci cine?
Moise? Tradiţia evreiască îl sugerează pe Moise ca autor devreme ce ţara lui Uţ era învecinată cu deşertul Madianului unde Moise a trăit timp de 40 de ani, exilat fiind acolo de Dumnezeu după uciderea egipteanului. Se presupune astfel că el s-a întors din acel exil aducând această carte cu el. Unii spun că această carte provine din colecţia „mineană” de scrieri arabe.
Solomon?
Datorită asemănărilor de stil şi conţinut unii spun că este posibil ca el să o fi scris în mod asemănător modului în care Moise a scris despre Adam şi Eva. Adică, printr-un act de inspiraţie specială din partea lui Dumnezeu. E greu de spus dacă aşa este.
Data scrierii cărţii
Este scrisă în timpul perioadei patriarhale şi înaintea Exodului deoarece nu există nici o referire la legea lui Moise, sau la vreunul din evenimentele petrecute cu aceea ocazie. Iată în continuare argumentele care plasează cartea Iov în perioada patriarhală şi poate cea mai veche carte a Bibliei:
1. Lungimea vieţii lui Iov (Iov 42:16) – de aprox. 200 de ani lucru care se potriveşte perioadei patriarhale (Avraam a trăit 175 de ani
2. Unitatea socială era familia patriarhală
3. Iov s-a purtat ca un mare preot în familia lui (1:4,5)
4. Caldeeni care i-au ucis servitorii (1:17) erau nomazi ce încă nu deveniseră locuitori ai oraşelor.
5. Averea lui Iov este evaluată mai degrabă în turme decât în aur şi argint (1:3; 42:12)
6. Elifaz, temanitul este urmaş al celui mai vârstnic fiu al lui Esau (Gen.36:10,11)
7. Tăcere asupra legămintelor lui Dumnezeu cu Avraam, asupra legii lui Moise şi a exodului israeliţilor.
De partea cealaltă Iov pare să ştie de Adam (31:33 dacă mi-am ascuns fărădelegile, ca oamenii, şi mi-am închis nelegiuirile în sân) şi despre potop (12:15 El opreşte apele şi totul se usucă; El le dă drumul, şi pustiesc pământul)
Concluzie: Toate aceste aspecte luate împreună par să plaseze evenimentele din ea la puţină vreme după turnul Babel (Gen.11:1-9), dar înainte de Avraam.
Locul acţiunii
Ştim că ţara UŢ se găsea undeva în Orientul Mijlociu, dar nu mai mult de atât. Istoricul evreu, Iosifus Flavius ne oferă o imagine a posibilei localizări a Uzului, însă conform Genezei 22:21, întâiul născut al lui Nahor, fratele lui Avraam, se numea Uţ. El este fondatorul anticului oraş al Damascului. Poate că Iov a trăit undeva în deşertul sirian (arab) acolo unde Domnul l-a trimis şi pe Pavel pentru o vreme (Gal.1:17).
Scopul scrierii cărţii
Această carte pare a fi scrisă pentru a răspunde şi a explica unele dintre cele mai chinuitoare întrebări ale umanităţii.
1. de ce suferă cei nevinovaţi?
2. a demasca ocările aduse de diavol celor ce cred în Dumnezeu
3. pentru a-i arăta lui Iov aşa cum este într-adevăr
4. pentru a-i învăţa pe sfinţi răbdarea
5. pentru a învăţa nevoia de pocăinţă …dacă până şi cei neprihăniţi suferă!
6. Subliniază suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor omului.
Oamenii trebuie să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru simplul fapt că El este Dumnezeu!
Cartea lui Iov este o profundă analiză filozofică a problemei răului şi nu putem decât să recunoaştem inspiraţia ei când ne spune că nu este nici unul bun, nici unul măcar, nici chiar nevinovatul Iov, ci toţi suferă de lipsa bunătăţii.
Dumnezeu a ales cel mai bun om care a trăit vreodată (desigur cu excepţia Domnului Hristos) pentru a accentua nevoia tuturora de a se pocăi. În schimb, noi oamenii alegem pe cei mai răi pentru a arăta nevoia de a se pocăi. Argumentul lui Dumnezeu este evident mai puternic dacă trebuie să se pocăiască şi cei care sunt neprihăniţi după părerea noastră (sau, în ochii noştri).
Manase, un rege foarte rău, a trebuit să se pocăiască, spunem noi. Saul din Tars, un ucigaş al creştinilor şi un viguros oponent al bisericii, a trebuit să se pocăiască. Sf. Francisc de Asissi, un nobil stricat, a trebuit şi el să se pocăiască… şi aşa mai departe, dar Dumnezeu ne spune prin cartea lui Iov că Iov un om absolut nevinovat şi bun după toate standardele omeneşti, a trebuit să se pocăiască! L-a ales pe un om bun pentru a demonstra că neprihănirea de sine nu aduce mântuirea:
Iov 42:5 ,,Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”
Aceasta este diferenţa! Iov o exprimă foarte răspicat: este una să auzi de El şi alta să ajungi să-l cunoşti personal! Cei ce doar aud de El, nu simt nevoia să se pocăiască, iar de aceia sunt pline bisericile. Dar, cei care ajung să fie faţă-n faţă cu El, fie printr-un necaz, fie printr-o împrejurarea dramatică a vieţii şi mai ales prin descoperirea de sine a păcătoşeniei personale, aceia recunosc că trebuie să se pocăiască pentru că acum nu se mai judecă prin comparaţie cu un om, ci cu Dumnezeu! Cei ce-l descoperă pe El, se scârbesc de ei înşişi. Cei ce doar aud de El, dar nu-l cunosc personal, se iubesc pe sine. Aceasta este însăşi diferenţa între un credincios adevărat şi unul închipuit!
O schiţă a cărţii
Partea de proză: capitolele 1,2
Scena I: În ţara lui Uz prosperitatea şi liniştea lui Iov 1:1-5
Scena II: În ceruri ocara pe care Satana o aduce împotriva lui Iov, înaintea lui Dumnezeu 1:6-12
Scena III: În ţara lui Uz pierderea copiilor săi şi a tuturor bogăţiilor 1:13-22
Scena IV: În ceruri Dumnezeu şi satana 2:1-6
Scena V: În ţara lui Uz Iov îşi pierde sănătatea şi sprijinul soţiei lui 2:7-10
Partea de poezie: capitolele 2:11-42:6 Secţiunea de poezie a cărţii reprezintă o întrecere în argumente, o dispută ideologică între Iov şi cei trei prieteni ai lui. O dezbatere aprinsă era în aceea vreme ca un meci de fotbal din zilele noastre.
Scena VI: la groapa de gunoi a cetăţii
1. Iov nu mai este înţeles de prietenii săi 2:11-13
2. Iov contra Elifaz, Bildad, Ţofar 3:1-32:1
3. Iov în dispută cu Elihu 32:2-37:24
Scena VII: Disputa dintre Domnul şi Iov 38:1-42:6
Încheierea în proză: capitolele 42:7-17
Scena VIII: În ţara Uz – Binecuvântarea îndoită (dublă) a lui Iov cu zile, familie, copiii şi bogăţii.
Vedem în această carte încercarea disperată a prietenilor lui Iov, şi uneori a lui Iov însuşi de a explica suferinţa dintr-o perspectivă strict pământească şi omenească. Nu se explică! Pentru a înţelege această problemă avem nevoie să-l luăm în considerare pe Dumnezeu. Într-adevăr vedem că explicaţia nu intervine până ce Iov nu se „resemnează” în credinţa că Dumnezeu ştie mai bine ce face. Faptul că Dumnezeu a răsplătit credinţa lui Iov este mesajul culminant al cărţii.
Iov ne spune că omul nu este pierdut şi fără speranţă în faţa răului şi a suferinţei. Are planul spiritual care să-l ajute să-l înţeleagă!
Cine este Iov?
Ca şi alte cărţi din Biblie, cartea lui Iov poartă numele principalului ei caracter. Numele lui pare că este derivat din cuvântul evreiesc „persecuţie”, astfel însemnând „cel persecutat”, sau s-ar putea să provină din cuvântul arăbesc „a se pocăi”, însemnând atunci „pocăitul”. Cartea dezvăluie o perioadă din viaţa acestui personaj străvechi în care acesta a fost pus la încercare în credinţa lui şi în care caracterul drept al lui Dumnezeu a fost revelat.
Autori ai Noului Testament îl citează direct pe Iov de vreo două ori:
Rom.11:34 Şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?
1Cor.3:19 Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: ,,El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.”
Iov – o persoană istorică
Secţiunea de proză a cărţii Iov descrie o gigantică dramă care se desfăşoară în cer şi pe pământ. Din această pricină unii ar privi-o ca ficţiune. Dar, Ezechiel (14:14) şi Iacov (5:11) ne arată că Iov a fost o persoană reală şi istorică ce a trăit cu adevărat. Nu este un personaj mitic sau imaginar creat, chipurile, pentru a evidenţia glorioasele calităţi ale Dumnezeului lui Israel. Dar dacă el a trăit cu adevărat şi aceste lucruri s-au petrecut întocmai atunci Iov este o carte inspirată de Duhul Sfânt.
Ezechiel 14:13-14 ,,Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, – dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimete foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu.”
Iacov 5:11 Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.
Vrei aventură şi schimbări radicale de situaţie, sau „happy end”? Nu merge la cinema, studiază Iov! Este o adevărată odisee!
Rezumatul
Povestea începe cu un foarte prosper şi respectat om din vechime care pe durata unei singure zile este distrus. Ceea ce i s-a întâmplat lui Iov ar trebui să-i trezească la realitate pe cei ce cred că sunt bogaţi în ochii lumii. El a pierdut tot ce a avut, inclusiv pe cei zece copii ai săi, într-o singură zi. Cu toate acestea, spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi (într-o asemenea situaţie), el refuză să-l blameze/învinovăţească pe Dumnezeu pentru necazurile sale.
Nu este interesant oare că indivizi care nu aveau nimic în comun cu Dumnezeu de îndată ce-i loveşte necazul îşi amintesc de El, chiar dacă uneori pentru a-l blestema şi învinovăţi pentru soarta lor nedreaptă? Că unii dintre cei care nu s-au gândit niciodată să i se închine şi să-l recunoască ca stăpân al vieţilor lor, de îndată ce vine suferinţa în vieţile lor reacţionează asemenea mustangilor sălbatici pe care se vrea să se pună şaua. Mulţi se pare că au teologie greşită a lui Dumnezeu, dar şi mai mulţi nu au nici o teologie a suferinţei !
„Dumnezeu este mult mai interesat de sfinţirea noastră decât de confortul nostru!”
În plus, mai târziu Iov este lovit şi de o boală teribilă şi suferă dureri cumplite multă vreme. După aceea, în trei serii de dialoguri nişte prieteni, Elifaz, Bildad şi Ţofar, veniţi iniţial să-l mângâie încep mai târziu să-l critice nemilos conform unor şabloane religioase curente atunci şi curente astăzi. Ei erau siguri că toate aceste suferinţe îngrozitoare ale lui Iov sunt cauzate de păcatele lui. În mod simplist ei susţin că suferinţa este rezultatul numai al păcatului.
De aceea, dacă Iov s-ar pocăi doar de păcatele sale totul va fi bine din nou. Însă Iov a ştiut mai bine. El ştia bine că nu merita această pretinsă pedeapsă crudă, dar totuşi nu putea să înţeleagă de ce a îngăduit Dumnezeu ca aşa ceva să i întâmple lui. De aceea, Iov părea confruntat cu dilema ori că Dumnezeu îl tratează nedrept, sau că există o altă explicaţie care îi este necunoscută lui. În final, s-a plecat în faţa Necunoscutului, care i s-a făcut cunoscut chiar prin intermediul necazurilor pe care le-a îndurat.
A dorit să-şi recapete onoarea pe care a avut-o odată ca şi om bun şi cu îndrăzneală l-a pus la încercare pe Dumnezeu să-l lase să-şi apere cauza înaintea Lui (vezi, capitolele 29-31). S-a încăpăţânat să creadă că în cele din urmă va fi dovedit nevinovat. Ceea ce este remarcabil este că în ciuda încercării şi a dilemei cu care se confruntă, Iov nu îşi pierde încrederea în (caracterul lui) Dumnezeu.
Elihu
Apare un alt prieten al lui Iov, Elihu (Iov 32:1-37:24), care declară că necazurile uneori vin de la Dumnezeu pentru a-i purifica pe cei drepţi şi că acestea nu indică deloc că Dumnezeu ar fi rău, şi nu ne-ar iubi. Ele pot fi chiar o metodă folosită de El pentru a ne aduce înapoi la El, aşa cum un tată îşi pedepseşte copiii. Uneori suferinţa ne învaţă în neprihănire şi ne împiedică de la a păcătui.
„Un mare semn de maturitate este când înveţi nu doar din suferinţele şi greşelile tale, ci din ale altora „.
Ilustraţie : Revistele mele …
Uneori când mintea mi se rătăcea şi privea cu uşurinţă păcatul îmi cădea în mână o revistă Newsweek cu poze ale anului. Văzând gropile comune din Kosovo, cadavrele de sub dărâmăturile clădirilor căzute la cutremurele din Turcia, etc. îmi pierea cheful de prostii! Este limpede că răul şi suferinţa au un caracter instructiv pentru sufletul regenerat.
Cel ce vede nenorocirea altora îşi consideră propria lui nenorocire drept uşoară. Proverb arab
Elihu oferă sfaturi evlavioase prin care îl avertizează pe Iov să nu-l pună la îndoială pe Dumnezeu sau să-l acuze. (de premeditarea necazurilor sale, ceea ce Carl Jung face!) Îl mai îndeamnă de asemenea să se supună smerit voii lui Dumnezeu.
După aceea, în cap. 38-41 Dumnezeu ia cuvântul după ce iniţial a ales în înţelepciunea şi suveranitatea Lui să nu răspundă întrebărilor lui Iov. În schimb îl copleşeşte pe Iov cu o imagine panoramică (deci, de ansamblu) a puterii Sale creatoare şi a înţelepciunii Sale.
În final Dumnezeu îi mustră pe prietenii lui Iov pentru că nu au înţeles adevăratul sens al suferinţelor lui Iov:
7 După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: ,,Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.
8 Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la robul Meu Iov, şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov să se roage pentru voi, şi numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.”
9 Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul. Şi Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov.
Iov de asemenea este complet smerit şi se simte nepriceput în ignoranţa lui (întrebările pe care le-a pus) (Iov 42:1-6)
1 Iov a răspuns Domnului, şi a zis:
2 ,,Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. –
3 ,,Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” -,,Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, cari sînt mai pe sus de mine şi pe cari nu le pricep.” –
4 ,,Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” –
5 ,,Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6 De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”
În cele din urmă Dumnezeu l-a binecuvântat îndoit pe Iov cu tot ce avuse.
Concluzia rezumatului
Înţelegem noi mai bine decât prietenii lui Iov enigmele vieţii acesteia? Dacă am face-o am avea un avantaj considerabil faţă de restul lumii, dar încă nu am fi socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu.
Le înţelegem măcar ca Iov? Ar fi speranţă atunci să ne înveţe Dumnezeu ce este înţelepciunea adevărată şi de ce există rău şi suferinţă pe lume.
Nici noi nu am cerut să ne năştem în această lume şi suntem la fel de consternaţi de cât de bine o duc cei răi şi de cât de multe sunt nenorocirile care se abat asupra celor buni. Sper ca privind măcar la Isus să înţelegem dilemele vieţii ceva mai bine. El de asemenea a suferit enorm şi a fost judecat şi condamnat pe nedrept. Cu toate acestea El a ieşit biruitor pentru că a fost voia lui Dumnezeu ca unul Singur să sufere pentru cei mulţi. Putem atunci să vedem cum toate lucrurile lucrează împreună spre binele acelora care îl iubesc pe Dumnezeu! (Rom.8:28)
Încă odată, cartea lui Iov oferă răspunsuri la problema răului şi a suferinţei celor nevinovaţi. Să privim la ele.
Uneori Iov pare să întrevadă motivul suferinţelor sale:
Iov 5:17 Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.
Ca şi copil al lui este într-adevăr „ferice” de un om care este corectat de Dumnezeu prin intermediul necazurilor.
Sfinţirea un motiv al suferinţei
Iov 23:10 Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul.
Eu cred că necazurile noastre repetate nu cad asupra noastră asemenea trăsnetului asupra unui copac putred, distrugându-l şi mai mult, ci mai degrabă asemenea loviturilor unui sculptor ilustru asupra blocului de marmură în care va lua formă o imagine a frumuseţii şi splendorii. Dacă prezenţa divină se face simţită, nici o soartă nu este rea. Dacă îi voi vedea mâna, nici o întâmplare va veni ca o surpriză.
Ce face o bucată de pământ să devină un diamant nepreţuit? Presiunea şi fricţiunea.
„La fel cum o piatră nestemată nu este şlefuită decât prin frecare, tot aşa un om nu este făcut desăvârşit decât prin încercări.” Proverb chinez
Un alt motiv al suferinţei şi necazului să învăţăm să mângâiem (Ce spunem, de pildă, la cimitir? Nu ştim ce să le spunem oamenilor şi ori dăm cu bâta-n baltă, ori folosim clişee fără noimă încercând să-i mângâiem în pierderile lor!)
Apoi, la rândul nostru nu suntem mângâiaţi.
Prin anul 1835 un om s-a dus să vadă un doctor din Florenţa, Italia. Omul acesta suferea de o profundă anxietate, de lipsă de somn şi de deprimare. Doctorul l-a examinat şi a descoperit că omul poseda o formă fizică deosebită. Nu suferea de nici o tulburare somatică. Atunci doctorul şi-a concluzionat consultaţia şi crezând că pacientul lui nu avea nevoie decât de o porţie bună de râs i-a spus: „Mergeţi la circul din oraş. Este acolo un clovn numit Grimaldi care în fiecare seară îi face pe oameni să râdă pe săturate. Ar trebui să mergeţi într-o seară la circ! Trebui să-l vedeţi pe Grimaldi! Este cel mai amuzant clovn din lume. O să râdeţi şi o să vă treacă tristeţea.”
Însă la auzul acestui sfat, omul din faţa doctorului ce părea brusc şi mai abătut, a răspuns: „Nu, nu se poate! Nu mă poate ajuta… eu sunt Grimaldi!!”
Cam aşa se întâmplă şi cu unii dintre creştinii care cunosc speranţa cerurilor, dar care nu ştiu să reacţioneze biblic când apar necazuri şi tragedii în viaţa lor. Sunt neconsolaţi şi de neconsolat, ei care ar trebui să fie în stare să-i consoleze pe alţii. Pavel este unul care a trecut prin numeroase tragedii în viaţă. Din ele a învăţat ceva. Ascultaţi-l :
2Cor.1
3 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri,
4 care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!
5 Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere.
6 Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi.
7 Şi nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.
8 În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă.
9 Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii.
A mângâia este de asemenea o poruncă…
1Tes. 5:11 De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr.
Evrei 12:12 Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi;
Permite răul…ca să ne întoarcem la El
„Fericirea poate fi un mare blestem”
Un rabin a fost odată întrebat de un necredincios ce fel de blestem a fost pentru şarpe să i se dea să mănânce ţărâna pământului (vezi, „să mănânci ţărână” Gen.3:14) devreme ce aceasta era o mâncare foarte uşor de procurat pentru şarpe, în schimb, omul să fie condamnat să-şi mănânce pâinea prin sudoarea frunţii lui. La această întrebare înţeleptul rabin a răspuns: „Într-adevăr, omul a fost condamnat să-şi mănânce pâinea în sudoarea frunţii lui pentru ca în truda lui să-i strige după ajutor lui Dumnezeu. La fel şi femeia este condamnată să aducă pe lume copiii în necaz şi durere pentru ca în întristarea ei să plângă înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta, date fiind nevoile lor, oamenii să ia legătura cu Dumnezeu. Pe când, şarpelui Dumnezeu i-a dat tot ce-i trebuie pentru ca să nu se întoarcă niciodată la El!” „Fericirea poate fi un mare blestem!”, a mai spus înţeleptul rabin.
Iov, „pocăitul”
(cont.)
Ocara satanei
Ştim că toate făpturile îngereşti dau socoteală lui Dumnezeu în mod regulat şi se comportă ca nişte creaturi responsabile. Faptul totuşi surprinzător, şi de care mulţi sunt şocaţi (vezi, Carl Jung „Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”) este că şi diavolul are intrare în ceruri şi poate apărea înaintea Domnului, însă lucrul acesta nu se datorează îndrăznelii sale cât controlului pe care Dumnezeu îl are şi asupra lui, dată fiind atotputernicia Lui şi limitarea satanei.
Trebuie să remarcăm ceea ce Satana spune că valorează viaţa omului şi ceea ce omul „plăteşte” pe ea. Cât de mercantil este omul!
Iov 2:4 Şi Satana a răspuns Domnului: ,,Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui.
O ocară de fapt îndreptată asupra Creatorului!
Evident prin acuzarea lui Iov înaintea Lui că îi slujeşte din interes ocara satanei se îndreaptă de fapt împotriva Creatorului, sugerând că Acesta nu merită să fie slujit şi iubit, aşa pur şi simplu, cum ar fi pentru că-i Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a trebuit „să-l cumpere” pe Iov pentru a-i sluji. Pentru a-l ruşina pe diavol şi a-l contrazice, încă odată, Dumnezeu îi dă permisiunea să-l priveze pe Iov de tot, inclusiv de familie. În felul acesta, Iov este brusc lipsit de toate bunurile lui pământeşti şi de cei 10 copii ai săi. Însă reacţia lui Iov la aceste circumstanţe tragice dezvăluie că deşi credinţa lui Iov este serios clătinată, ea nu este definitiv zdrobită. În această privinţă, lecţia dată diavolului şi tuturor contestatarilor lui Dumnezeu este categorică. Nu cunoaştem multe cazuri în care un om să fi suferit asemenea dezastre şi să nu-şi pierdut nu numai credinţa, ci şi mintea!
Ce este răul? V-aţi întrebat vreodată? poate să aibe un scop? Nu este absurd? Fără rost?
Răul nu are un statut ontologic
Primul lucru pe care trebuie să-l stabilim în a răspunde la problema răului, este a răspunde precis ce este „răul”. Dumnezeu a creat toate lucrurile şi a spus despre ele că sunt bune. Este răul un „lucru”? Este creaţia Lui? Dacă se porneşte din acest punct, şansele de a putea privi puţin mai obiectiv la problema răului sunt ceva mai mari.
Însă răul nu este un lucru. Nu are nici un statut ontologic. Ontologia este ştiinţa care se ocupă cu natura existenţei. De aceea, când spunem că răul nu are nici un statut ontologic înseamnă că răul nu există ca şi lucru. Forma existenţei lui este alta.
(Ontologia: teoria existenţei; onto fiinţă; logy teorie, cuvânt.)
Când noi spunem despre ceva că este cald sau rece, ştim că aceste stări nu au un statut ontologic. Rece sau cald nu sunt lucruri ci este un fel de a descrie absenţa căldurii. Este reducerea activităţii moleculare care rezultă în senzaţia de rece. Recele nu este un lucru în sine care există. Este descrierea unei stări, dar nu există un lucru care să se numească „rece”. Gheaţa este rece, dar gheaţa nu este obiectul ce se numeşte „rece”.
La fel stau lucrurile şi cu umbra. Umbra nu este un obiect în sine, ci doar reprezintă absenţa luminii. A putut cineva să-şi prindă umbra.
Răul nu este o materie neagră şi care pluteşte deasupra oamenilor aşezându-se asupra lor şi împingându-i să facă răul. Răul este absenţa binelui, lipsa binelui, o privare de bine, dar un lucru în sine.
Dumnezeu nu a creat răul! Dacă-l foloseşte, asta-i cu totul altceva.
Când Dumnezeu a creat Universul El a făcut bine tot ce este în el. Asta citim în Geneza. Totul era aşa cum trebuia să fie. După ce Dumnezeu şi-a încheiat crearea bună a tuturor lucrurilor s-a petrecut ceva care a dus la reducerea binelui. Pierderea aceasta de bine din lume este numită „rău”. Însă la intrarea păcatului în lume s-a produs golul care a dus la apariţia răului, urmat de toate groteştile lui ipostaze din viaţa omului.
Cartea lui Iov este o profundă analiză filozofică a problemei răului şi nu putem decât să recunoaştem inspiraţia ei când ne spune că nu este nici unul bun, nici unul măcar, nici chiar nevinovatul Iov, ci toţi suferă de lipsa bunătăţii.
Aşadar, după recele nu există, ci este doar absenţa căldurii, cum nici umbra nu există ci este doar absenţa luminii, tot aşa nici răul nu există ci este absenţa binelui.
Dar dacă Dumnezeu a creat totul bine, a făcut bun tot ce există, de ce a îngăduit ca răul să-i infecteze creaţia?
Un înger căzut ca diavolul este un exemplu perfect de sursă independentă a răului. La fel au fost şi Adam şi Eva pentru rasa umană. Când au păcătuit, nu le-a fost transferat răul Satanei ci au ales să se priveze singuri de bine şi să-şi iniţieze propria lor răutate. Într-adevăr diavolul i-a influenţat după ce el însuşi şi-a produs prima derogare de la bine atunci când şi-a spus că se va înălţa mai presus de Creatorul lui…
Eze 28:13 Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smaragd, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.
Eze 28:14 Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.
Eze 28:15 Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.
Primii oameni au ales la rândul lor să se golească de bine şi să-şi iniţieze propriul lor rău. Nu le-a fost împrumutat răul satanei, ci ei sunt singuri responsabili că s-au făcut răi. Nu se poate spune că satana a făcut ceva rău şi le-a transferat şi lor acel rău, fiindcă răul nu este un lucru. Ei nu au putut să împrumute răul altuia ci la îndemnul diavolului s-au golit singuri de bunătate şi au căzut în neascultare. Când facem umbră nu o facem cu materia numită „umbră”, pentru că nu există aşa ceva, ci o facem blocând lumina şi stând în calea luminii.
Dumnezeu nu i-a creat pe Adam şi Eva având răul în ei, ci i-a creat cu capacitatea de a alege binele şi răul, de a-l asculta sau de a se răzvrăti împotriva Lui. Această capacitate se numeşte o voinţă morală liberă şi deşi este un lucru bun se poate folosi pentru a face răul. Este ceea ce ei, primii oameni au făcut, de aceea folosind această capacitate cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu la crearea lor, s-au privat singuri de bine dobândind un „vid”, ca să-i spunem aşa, de sfinţenie.
Pentru că şi-au folosit greşit această libertate morală de alegere oamenii sunt acum lipsiţi de bunătatea lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu are şi El capacitatea de a întoarce tot răul spre bine, şi de aceea nu este o contradicţie să spunem că din tot răul poate veni şi un bine.
Dar pentru a menţine virtuţii ca sfinţenia, bunătatea, dragostea şi mila a meritat să se permită răul? Cu alte cuvinte avea nevoie Dumnezeu de rău pentru a-şi arăta bunătatea? Apostolul Pavel ar combate această concluzie cu mare pasiune.
Rom.3
3 Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?
4 Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: ,,Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.”
5 Dar, dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept când Îşi dezlănţuie mânia? (Vorbesc în felul oamenilor.)
6 Nicidecum! Pentru că, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea?
7 Şi dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sînt eu însumi judecat ca păcătos?
8 Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, cari ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.
Nouă ni se pare că într-un fel Dumnezeu va face ca binele să atârne mai greu în balanţă decât răul care l-a făcut să se producă, altfel nu va îngădui ca acesta să existe… dar Dumnezeu este singurul care poate folosi răul pentru a obţine binele, aşa că în privinţa rostului său în lume doar El poate să se exprime. Dacă trebuie să existe răul în lume doar El se găseşte pe poziţia să determine asta, perspectiva noastră asupra lui fiind foarte limitată.
Motivul pentru care noi nu gândim aşa este fiindcă credem că viaţa ar trebui să fie dreaptă cu noi. Credem că ea ar trebui să ne aducă plăcere şi să ne facă fericiţi. Societatea ideală spre care a tins omul din totdeauna fost una fără muncă grea şi fără durere. Dreptul acesta omul l-a pierdut iar scopul vieţii nu este plăcerea sau confortul personal. Într-adevăr, există aspecte ale vieţii care sunt plăcute, dar raţiunea creării noastre a fost pentru a ne forma spre a petrece veşnicia alături de El. El face lucrul acesta prin a ne conforma imaginii Sale ajutându-ne să ne sfinţind trăind în mijlocul unei lumi păcătoase. Această idee face parte şi din mesajul cărţii către Evrei, Isus Însuşi fiind făcut desăvârşit prin suferinţele şi patimile Sale, El care nu avea nevoie…
Evrei5:7-9 El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe cari le-a suferit. Si după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice,
În mintea lui Dumnezeu gândul asemănării noastre cu imaginea Fiului Său este considerat mult mai important decât gândul izbăvirii noastre dintr-un necaz temporal, fie el oricât de greu. Recunosc că această realitate nu este deloc una plăcută, sau atrăgătoare, dar ar trebuie să fie preferată de cei ce moştenesc împărăţia împreună cu Fiul Lui.
„Scopul lui Dumnezeu în încercare nu este atât de mult izbăvirea noastră imediată cât sfinţirea noastră …sigură”
…Dumnezeu a creat lumea aceasta şi că Dumnezeu ne-a pus în ea cu scopul unic al plăcerii noastre. Satisfacţia şi să ne fie nouă bine în viaţă credem că este scopul numărul unu al lui Dumnezeu. GREŞIT!
De aceea, când nouă ni se „întâmplă” răul, credem ori că Dumnezeu ne-a abandonat, că nu există, sau că este crud pentru că a îngăduit ca să ni se întâmple ceva rău. O astfel de ideologie ascunsă explică reacţiile noastre nepotrivite în faţa încercărilor şi necazurilor de tot felul. Ele trădează pentru ce credem că trăim de fapt. Nu este tocmai aşa ceva corectat în Iov?
Iov 2:10 Dar Iov i-a răspuns: ,,Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui.
Pentru foarte mulţi oameni însăşi viaţa în sine este prea crudă pentru a fi trăită, în consecinţă nu este crud Dumnezeul care după ce le-a dat viaţă le-a refuzat plăcerea de a o trăi? Oamenii beau şi se distrează, experimentează sexual şi îşi desfată simţurile până la paroxism. De ce Dumnezeu este atât de crud încât să le refuze fericirea? Nu cumva pentru că nu pentru acestea i-a creat în primul rând? Homosexualii se plâng că viaţa lor este plină de neplăceri, de despărţiri şi de drame. La fel şi prostituatele. Nu este o cruzime din partea lui Dumnezeu că aceştia nu se pot bucura de stilul lor de viaţă? Ei sunt cei ce beneficiind de liberul arbitru încredinţat de Dumnezeu au ales stilurile respective de viaţă.
Când te gândeşti pentru o clipă, nu ţi se pare ciudat că pentru ca noi să recunoaştem că Dumnezeu este „bun” trebuie mai întâi ca El să ne dea frâu liber patimilor noastre?
Ştiţi cine gândeşte aşa şi se comportă ca atare? Un copil. Doar aceasta atunci când vede ceva ce vrea şi i se refuză face o scenă în care nu se face de ruşine decât pe el singur. Iar noi aici vorbim de oameni mari. Cu aceasta îl somează omul modern pe Dumnezeu: dacă nu-i dă plăcerea păcatelor lui, nu-l va asculta şi nici măcar nu-l va recunoaşte că există. Este „scena” pe care toţi o facem înaintea Tatălui ceresc şi pentru care, ca orice tată bun care se respectă, ne va pedepsi la urmă!
Din nefericire noi am constituit o societate care în multe privinţe seamănă cu un grup de copii „adulţi” care cred că este dreptul lor divin de a cunoaşte în plăcere fără să se mai confrunte cu nici o dificultate, durere sau suferinţă, iar dacă totuşi se întâmplă să dea peste ele, Dumnezeu este un tiran crud.
Unii pot reacţiona spunând că este scandalos să justificăm în felul acesta atât de multă suferinţă, deşi nu vreau deloc să ignorăm teribilul impact pe care ea îl are asupra vieţilor oamenilor. Însă înainte de a explica problema răului din lumea aceasta trebuie întâi să recunoaştem că aşteptările noastre de la viaţă gravitează de cele mai multe ori în jurul plăcerii şi confortului ei. Este vorba de concepţia despre lume şi viaţă pe care mulţi o au, şi anume că pe primul loc ne aflăm noi şi plăcerile noastre, şi apoi că Dumnezeu ne este dator să ni le dea. Dacă Acesta cumva ni le refuză într-o oarecare măsură, atunci ceva nu este în regulă cu El, nu cu noi. El trebuie să fie un „Dumnezeu” rău, nu noi nişte oameni răi.
Dar dacă Dumnezeu este un Dumnezeu bun şi ne refuză plăceri, atunci cu siguranţă există un motiv bun pentru care face aşa. În primul rând, asta înseamnă a fi un Dumnezeu bun. Nu putem accepta ideea infantilă că pentru ca Dumnezeu să fie bun El trebuie să-mi dea tot ce vreau, respectiv să mă ferească de orice necaz sau dificultate în viaţă. De aceea, este drept să spunem că Dumnezeu a îngăduit suferinţa în lume din motive foarte justificate, chiar dacă nu ajungem în această viaţă să le înţelegem pe toate care sunt.
Dacă susţinem că nu există Dumnezeu din cauza existenţei răului pe lume atunci nu există nici o posibilitate de a îndrepta răul spre bine.(?!)
Filozoful britanic Bertrand Russell a spus că nici un om nu poate sta lângă patul unui copilaş aflat pe moarte şi să spună că încă crede în Dumnezeu. Ar trebui întrebat atunci Russell, „dar ce i-ai spune atunci unui copil ce ştie că e pe moarte?” Ce ar putea un ateist să-i spună? „Păcat!” „Ce ghinion!” „Asta, e, şi n-avem ce face!”? Vedeţi într-o astfel de situaţie nu există nici o posibilitate de a îndrepta răul acela spre un scop mai bun. La urma urmei nici nu are sens să-l numim „rău” dacă nu există un Dumnezeu care-l poate folosi în scopurile Sale. La El există cel puţin posibilitatea ca tot răul să fie folosit înspre bine. Aceasta este făgăduinţa Scripturii. De aceea, în loc de a raţiona, cum unii o fac, în felul aceasta, „Dumnezeu a creat toate lucrurile, iar răul este un lucru, ca urmare Dumnezeu a făcut răul”, ar trebui raţionat mai degrabă aşa: „toate lucrurile ce au fost create de Dumnezeu, sunt bune…este ceea ce Biblia ne spune, iar răul nu este un lucru bun, ca prin urmare, nu Dumnezeu a creat răul”. Dacă mergem mai departe, concluzionăm că, „dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, dar El nu a creat răul, atunci răul nu este un lucru.”
Doar de la un astfel de raţionament se poate pleca la explicarea răului enorm din această lume. Premiza cealaltă, Dumnezeu a creat şi răul, fie îl exclude pe Dumnezeu din existenţă, fie răul este relativ şi nu ştim sigur că este rău. Fatalism. Ori putem crede că Dumnezeu este bun pentru că, odată nu a creat răul şi în al doilea rând El îi privează pe oameni de bine (sau, de rău) pentru a le influenţa vieţile, dar nu o face din motive rele ci pentru binele nostru.
(material inspirat din articolele lui Gregory Koukl, preluate online de pe Internet la de următorul site: www.str.org)
Într-adevăr, lumea aceasta ne datorează numai moarte, suferinţă şi necaz. Noi le-am adus în ea! Ea nu ne datorează plăcere şi fericire. Dar, noi ne-am plecat înaintea „dumnezeului plăcerii”, în locul Dumnezeului Bibliei!
Iov12
5 Priviţi-mă, miraţi-vă, şi puneţi mâna la gură.
6 Când mă gândesc, mă înspăimânt, şi un tremur îmi apucă tot trupul:
7 Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrânind şi sporind în putere?
8 Sămânţa lor se întăreşte cu ei şi în faţa lor, odraslele lor propăşesc supt ochii lor.
9 În casele lor domneşte pacea, fără umbră de frică; nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i lovească.
10 Taurii lor sînt plini de vlagă şi prăsitori, juncanele lor zămislesc şi nu leapădă.
11 Îşi lasă copiii să se împrăştie ca nişte oi, şi copiii se zbenguie în jurul lor.
12 Cântă cu sunet de tobă şi de arfă, se desfată cu sunete de caval.
13 Îşi petrec zilele în fericire, şi se pogoară într-o clipă în locuinţa morţilor.
14 Şi totuşi ziceau lui Dumnezeu: ,Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile Tale.
15 Ce este Cel Atot puternic, ca să-I slujim? Ce vom câştiga dacă-I vom înălţa rugăciuni?
16 Ce! nu sînt ei în stăpânirea fericirii? – Departe de mine sfatul celor răi! –
17 dar de multe ori se întâmplă să li se stingă candela, să vină sărăcia peste ei, să le dea şi lor Dumnezeu partea lor de dureri în mânia Lui,
18 să fie ca paiul luat de vânt, ca pleava luată de vârtej?
19 Veţi zice că pentru fiii Săi păstrează Dumnezeu pedeapsa. Dar pe el, pe nelegiuit, ar trebui să-l pedepsească Dumnezeu, ca să simtă;
20 el ar trebui să-şi vadă nimicirea, el ar trebui să bea mânia Celui Atotputernic.
Izbitor de asemănătoare sunt sfaturile unora din biserică cu cele ale prietenilor lui Iov! O, poate ar trebui să te rogi mai mult! Sau, poate ai un păcat ascuns, nemărturisit!
În general reacţia tuturora în faţa răului şi a suferinţei dezvăluie o profundă imaturitate spirituală.
Augustine has said. „One of the goodliest spectacles, able to attract angels to the gates of heaven to behold it, is neither theatres, amphitheatres, pyramids nor obelisks, but a man who knoweth how to do well and bear ill, and to vindicate himself from ill by doing well.”
No untroubled day has ever dawned for me.
— Seneca
Se spune că un număr rezonabil de purici îl face pe un cîine să fie un prieten al omului şi nu o supărare.
I never knew any man in my life who could not bear another’s misfortunes perfectly like a Christian.
— Alexander Pope
Christ made no promise that those who followed him in his plan of re-establishing life on its proper basic principles would enjoy a special immunity from pain and sorrow-nor did he himself experience such immunity. He did, however; promise enough joy and courage, enough love and confidence in God to enable those who went his way to do far more than survive.
J. B. Phillips (1906-1982)
Count each affliction, whether light or grave, God’s messenger sent down to thee; do thou with courtesy receive him.
Aubrey Thomas De Vere (1814-1902)
Beethoven composed his deepest music after becoming totally deaf. Pascal set down his most searching observations about God, man, life and death in brief intervals of release from a prostrating illness.
Robert J. McCracken (1904-1973)
For God to explain a trial would be to destroy its purpose . . . calling forth simple faith and implicit obedience.
Alfred Edersheim (1825-1889)
A saint’s life is in the hands of God as a bow and arrow in the hands of an archer. God is aiming at something the saint cannot see; he stretches and strains, and every now and again the saint says, „I cannot stand any more.” But God does not heed; he goes on stretching until his purpose is in sight, then he lets fly. We are here for God’s designs, not for our own.
Oswald Chambers (1874-1917)
God could have kept Daniel out of the lions’ den. . . he could have kept Paul and Silas out of jail.. . . he could have kept the three Hebrew children out of the fiery furnace. . . but God has never promised to keep us out of hard places . . . what he has promised is to go with us through every hard place, and to bring us through victoriously.
Merv Rosell
God will not look you over for medals, degrees, or diplomas, but for scars.
Elbert Green Hubbard (1856-1915)
The same boiling water that hardens the egg will soften the carrot.
Cea mai bună facultate!
There is no education like adversity.
Benjamin Disraeli (1804-1881)
Pentru încheierea acestui studiu, vedeţi suplimentul intitulat, „Un plan biblic de reacţie în faţa nenorocirilor şi necazurilor vieţii”.
Teodor Macavei
Un plan biblic de reacţie în faţa nenorocirilor şi necazurilor vieţii
Acest material poate sluji drept supliment la studiul general asupra cărţii Iov. De cele mai multe ori nu ştim cum să „reacţionăm” în faţa necazurilor vieţii. De aceea, am pus la punct…
Odată,
Ce-i cu necazurile şi nenorocirile vieţii acesteia?
1. Dumnezeu le rânduieşte
2Regi 6:33 Pe când le vorbea el încă, solul se şi pogorâse la el, şi împăratul a zis: ,,Iată, răul acesta vine de la Domnul; ce mai am de nădăjduit de la Domnul?” A spus Elisei
Iov 5:6 Nenorocirea nu răsare din ţărână, şi suferinţa nu încolţeşte din pământ.
Iov 5:17 Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.
Psalm 66:11 Ne-ai adus în laţ, şi ne-ai pus o grea povară pe coapse.
Amos 3:6 Sau sună cineva cu trâmbiţa într-o cetate, fără să se spăimânte poporul? Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut Domnul?
Mica 6:9 Glasul Domnului strigă cetăţii, şi omul înţelept se teme de Numele Tău. Ascultaţi pedeapsa şi pe Cel ce o trimete!
2. Dumnezeu le distribuie după voia Lui
Iov 11:10 Dacă apucă, dacă închide şi cheamă El la judecată, cine-L poate opri?
Isaia 45:7 Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.
3. Dumnezeu le stabileşte măsura
Psalm 80:5 Îi hrăneşti cu o pâine de lacrimi, şi-i adapi cu lacrimi din plin.
Isaia 9:1 Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galileia Neamurilor.
Ieremia 46:28 ,,Nu te teme, robul Meu Iacov, zice Domnul; căci Eu sînt cu tine. Voi nimici toate neamurile printre cari te-am împrăştiat, dar pe tine nu te voi nimici; ci Te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit.”
4. Dumnezeu le stabileşte durata
Gen.15:13 Şi Domnul a zis lui Avram: ,,Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.
Gen.15:14 Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii.
Numeri 14:33 Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie, şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustie.
Isaia 10:25 Dar, peste puţină vreme, pedeapsa va înceta, şi mânia Mea se va întoarce împotriva lui, ca să-l nimicescă.”
Ieremia 29:10 Dar iată ce zice Domnul: ,,De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi, şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta.
5. Dumnezeu nu le trimite de bunăvoie. Sau, nu le permite în mod intenţionat.
Plângerile 3:33 căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.
6. Omul se naşte ca să sufere (Iată de ce spune Biblia că trăieşte omul! Nu ca să se simtă bine!)
Iov 5:6 Nenorocirea nu răsare din ţărână, şi suferinţa nu încolţeşte din pământ.
Iov 5:7 Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare.
Iov 14:1 Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.
7. Sfinţii sunt rânduiţi la suferinţă
1Tes.3:3 pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi.
8. Necazurile omului sunt o consecinţă a căderii în păcat
Gen. 3:16-19 Femeii i-a zis: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Omului i-a zis: ,,Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: ,Să nu mănânci deloc din el,’ blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.”
9. Păcatul produce necazuri
Iov 4:8 După câte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră roadele!
Iov 20:11 Oasele lui, pline de vlaga tinereţii, îşi vor avea culcuşul cu el în ţărână.
Prov. 1:31 De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor.
10. Păcatul este pedepsit cu necazuri
2Sam. 12:14 Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut, va muri.”
Psalm 89:30 Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea, şi nu vor umbla după poruncile Mele,
Psalm 89:31 dacă vor călca orânduirile Mele, şi nu vor păzi poruncile Mele,
Psalm 89:32 atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua, şi nelegiuirile cu lovituri;
Isaia 57:17 Din pricina păcatului lăcomiei lui, M-am mâniat şi l-am lovit, M-am ascuns, în supărarea Mea, şi cel răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimii lui.
Fapte 13:10-11 şi a zis: ,,Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, cari să-l ducă de mână.
11. Sunt întotdeauna mai puţin decât ceea ce merităm
Ezra 9:13 După tot ce mi s-a întâmplat din pricina faptelor rele şi marilor greşeli pe cari le-am făcut, măcar că, Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după fărădelegile noastre, se cuvine ca, acum, când ne-ai păstrat pe aceşti oameni scăpaţi,
Psalm 103:10 Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.
12. Adesea se sfârşesc în bine
Gen. 50:20 Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.
Exodul 1:12 Dar cu cît îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel.
Ieremia 24:5 ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Cum deosebeşti tu aceste smochine bune, aşa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare, pe prinşii de război ai lui Iuda, pe cari i-am trimes din locul acesta în ţara Haldeilor;
13. Sunt presărate cu milă
Isaia 30:18 ,,Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!
Isaia 30:19 Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta.
Isaia 30:20 Domnul vă va da pâine în necaz, şi apă în strâmtorare. Învăţătorii tăi nu se vor mai ascunde, ci ochii tăi vor vedea pe învăţătorii tăi.
14. Sfinţii se presupune să se aştepte la ele
Ioan 16:33 V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”
Fapte 14:22 întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.
15. Necazurile sfinţilor sunt considerabil mai uşoare
Fapte 20:23 Numai, Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.
Fapte 20:24 Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.
Rom. 8:18 Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sînt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.
2Cor. 4:17 Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.
16. Necazurile sfinţilor sunt trecătoare
Psalm 30:5 Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia.
Psalm 103:9 El nu Se ceartă fără încetare, şi nu ţine mânia pe vecie.
Isaia 54:7 ,,Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste.
Isaia 54:8 Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.
Ioan 16:20 Adevărat, adevărat vă spun că, voi veţi plânge şi, vă veţi târgui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.
1Petru 1:6 În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări,
1Petru 5:10 Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.
17. Sfinţii se bucură în necazuri
Iov 5:17 Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.
Iacov 5:11 Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.
18. Necazurile sfinţilor se termină cu bucurie şi în binecuvântare
Psalm 126:5 Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie.
Psalm 126:6 Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii.
Isaia 61:2 să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi;
Isaia 61:3 să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi ,terebinţi ai neprihănirii,’ ,un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.”
Mat. 5:4 Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
1Petru 4:13 dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui.
1Petru 4:14 Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.
19. Necazurile demonstrează dragostea şi credincioşia Domnului Dumnezeu
Deut. 8:5 Recunoaşte dar în inima ta că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui.
Psalm 119:75 Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sînt drepte: din credincioşie m-ai smerit.
Prov. 3:12 Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!
1Cor. 11:32 Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.
Evrei 12:6 Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”
Evrei 12:7 Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?
Apoc. 3:19 Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe cari-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!
Care este datoria noastră faţă de cei nenorociţi, în suferinţă?
1. Să ne rugăm pentru ei
Fapte 12:5 Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.
Filipeni 1:16 Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii cari ştiu că eu sînt însărcinat cu apărarea Evangheliei;
Filipeni 1:19 Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos.
Iacov 5:14 Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (Sau: bătrâni.). Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.
2. Să simpatizăm cu ei
Rom. 12:15 Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
Gal. 6:2 Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.
3. Să avem milă de ei
Iov 6:14 Cel ce sufere are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Cel Atot puternic.
4. Să-i purtăm în minte, să ne amintim de ei
Evrei 13:3 Aduceţi-vă aminte de cei ce sînt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei; de cei chinuiţi, ca unii cari şi voi sunteţi în trup.
5. Să-i vizităm/cercetăm
Iacov 1:27 Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume.
6. Să-i mângâiem
Iov 16:5 v-aş mângâia cu gura, şi aş mişca din buze ca să vă uşurez durerea?
Iov 29:25 Îmi plăcea să mă duc la ei, şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi.
2Cor. 1:4 care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!
1Tes. 4:18 Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.
7. Să-i uşurăm în necazurile lor
Iov 31:19 dacă am văzut pe cel nenorocit ducând lipsă de haine, pe cel lipsit neavând învelitoare,
Iov 31:20 fără ca inima lui să mă fi binecuvântat, fără să fi fost încălzit de lâna mieilor mei;
Isaia 58:10 dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua-n ameaza mare!
Filipeni 4:14 Dar bine aţi făcut că aţi luat parte la strâmtorarea mea.
1Tim. 5:10 să fie cunoscută pentru faptele ei bune; să fi crescut copii, să fi fost primitoare de oaspeţi, să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună.
8. Să-i ocrotim
Psalm 82:3 Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate nenorocitului şi săracului,
Prov. 22:22 Nu despuia pe sărac, pentru că este sărac, şi nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă!
Care este rostul necazurilor şi al suferinţelor?
1. Fac cunoscută gloria lui Dumnezeu
Ioan 9:1 Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere.
Ioan 9:2 Ucenicii Lui L-au întrebat: ,,Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”
Ioan 9:3 Isus a răspuns: ,,N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Ioan 11:3 Surorile au trimes la Isus să-i spună: ,,Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav.”
Ioan 11:4 Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: ,,Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.”
Ioan 21:18 Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge, şi te va duce unde nu vei voi.”
Ioan 21:19 A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: ,,Vino după Mine.”
2. Demonstrează puterea şi credincioşia lui Dumnezeu
Psalm 34:19 De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.
Psalm 34:20 Toate oasele i le păzeşte, ca nici unul din ele să nu i se sfărâme.
2Cor. 4:8 Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi;
2Cor. 4:9 prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
2Cor. 4:10 Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.
2Cor. 4:11 Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.
3. Sunt folositoare în aceea că ne învaţă voia lui Dumnezeu
Psalm 119:71 Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale.
Isaia 26:9 Sufletul meu Te doreşte noaptea, şi duhul meu Te caută înăuntrul meu. Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.
Mica 6:9 Glasul Domnului strigă cetăţii, şi omul înţelept se teme de Numele Tău. Ascultaţi pedeapsa şi pe Cel ce o trimete!
4. Sunt folositoare în a ne aduce înapoi la Dumnezeu
Deut. 4:30 Şi după ce ţi se vor întâmpla toate aceste lucruri în strâmtorarea ta, în zilele de pe urmă, te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, şi vei asculta glasul Lui;
Deut. 4:31 căci Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi şi nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii tăi.
Neemia 1:8 Adu-Ţi aminte de cuvintele acestea pe cari le-ai dat robului Tău Moise să le spună: ,,Când veţi păcătui, vă voi risipi printre popoare;
Neemia 1:9 dar dacă vă veţi întoarce la Mine, şi dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerului, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo.”
Psalm 78:34 Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu;
Isaia 10:20 În ziua aceea, rămăşiţa lui Israel şi cei scăpaţi din casa lui Iacov, nu se vor mai sprijini pe cel ce îi lovea; ci se vor sprijini cu încredere pe Domnul, Sfântul lui Israel.
Isaia 10:21 O rămăşiţă, rămăşiţa lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul cel puternic.
Osea 2:6/7 De aceea iată, îi voi astupa drumul cu spini, i-l voi astupa cu un zid, ca să nu-şi mai afle cărările. Va alerga după ibovnicii ei, dar nu-i va ajunge; îi va căuta, dar nu-i va găsi. Apoi va zice: ,Hai să mă întorc iarăşi la bărbatul meu cel dintâi, căci eram mai fericită atunci decât acum!’
5. Sunt folositoare în a ne împiedica să ne depărtăm de Dumnezeu
Iov 34:31 Căci a zis el vreodată lui Dumnezeu: ,Am fost pedepsit, nu voi mai păcătui;
Iov 34:32 arată-mi ce nu văd; dacă am făcut nedreptăţi, nu voi mai face?’
Isaia 10:20 În ziua aceea, rămăşiţa lui Israel şi cei scăpaţi din casa lui Iacov, nu se vor mai sprijini pe cel ce îi lovea; ci se vor sprijini cu încredere pe Domnul, Sfântul lui Israel.
Ezechiel 14:10 Îşi vor purta astfel păcatul lor, şi pedeapsa proorocului va fi la fel cu pedeapsa celui ce întreabă,
Ezechiel 14:11 ca să nu se mai rătăcească de la Mine casa lui Israel, şi să nu se mai spurce cu toate fărădelegile ei. Atunci vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, zice Domnul, Dumnezeu!” –
6. Ne împing să-l căutăm pe Dumnezeu în rugăciune
Judecători 4:3 Copiii lui Israel au strigat către Domnul, căci Iabin avea nouă sute de cară de fer, şi de douăzeci de ani apăsa cu putere pe copiii lui Israel.
Ieremia 31:18 Aud pe Efraim bocindu-se: ,M-ai pedepsit, şi am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug; întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu!
Plângeri 2:17 Domnul a înfăptuit ce hotărâse, a împlinit cuvântul pe care-l sorocise de multă vreme, a nimicit fără milă; a făcut din tine bucuria vrăjmaşului, a înălţat tăria asupritorilor tăi!
Plângeri 2:18 Inima lor strigă către Domnul… Zid al fiicei Sionului, varsă zi şi noapte şiroaie de lacrimi! Nu-ţi da nici un răgaz, şi ochiul tău să n-aibă odihnă!
Plângeri 2:19 Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte apă, înaintea Domnului! Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa copiilor tăi, cari mor de foame la toate colţurile uliţelor!
Osea 5:14 Voi fi ca un leu pentru Efraim, şi ca un pui de leu pentru casa lui Iuda; Eu, da, Eu voi sfâşia, şi apoi voi pleca, voi lua, şi nimeni nu-Mi va răpi prada.
Osea 5:15 Voi pleca, Mă voi întoarce în locuinţa Mea, până când vor mărturisi că sînt vinovaţi şi vor căuta Faţa Mea. Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine.
Iona 2:1 Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, din pântecele peştelui,
7. Ne conving de păcat
Iov 36:8 Se întâmplă să cadă în lanţuri, şi să fie prinşi în legăturile nenorocirii?
Iov 36:9 Le pune înainte faptele lor, fărădelegile lor, mândria lor.
Psalm 119:67 Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău.
Luca 15:16 Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe cari le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni.
Luca 15:17 Şi-a venit în fire, şi a zis: ,Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!
Luca 15:18 Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta,
8. Ne conduc la mărturisirea păcatelor
Numeri 21:7 Poporul a venit la Moise, şi a zis: ,,Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului, şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor.
Psalm 32:5 Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ,,Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.
Psalm 51:3 Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Psalm 51:5 Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.
9. Sunt folositoare în a pune la încercare şi a arăta sinceritatea noastră faţă de Dumnezeu
Iov 23:10 Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul.
Psalm 66:10 Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul.
Prov. 17:3 Tigaia lămureşte argintul, şi cuptorul lămureşte aurul; dar Cel ce încearcă inimile, este Domnul. –
10. Ne pun la încercare credinţa şi ascultarea
Gen. 22:1 După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam, şi i-a zis: ,,Avraame!” ,,Iată-mă”, a răspuns el.
Gen. 22:2 Dumnezeu i-a zis: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.”
Evrei 11:17 Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu!
Exodul 15:23 Au ajuns la Mara; dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara (Amărăciune).
Exodul 15:24 Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: ,,Ce avem să bem?”
Exodul 15:25 Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci, şi acolo l-a pus la încercare.
Deut. 8:2 Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui.
Deut. 8:16 şi care ţi-a dat să mănânci în pustie mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce, şi să-ţi facă bine apoi.
1Petru 1:7 pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos,
Apoc. 2:10 Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”
11. Ne smeresc
Deut. 8:3 Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul.
Deut. 8:16 şi care ţi-a dat să mănânci în pustie mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce, şi să-ţi facă bine apoi.
2Cron. 7:13 Când voi închide cerul, şi nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimete ciuma în poporul Meu:
2Cron. 7:14 dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.
Plângeri 3:19 ,,Gândeşte-Te la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă!”
Plângeri 3:20 Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine.
2Cor. 12:7 Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf.
12. Ne purifică
Ecleziastul 7:2 Mai bine să te duci într-o casă de jale de cît să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta.
Ecleziastul 7:3 Mai bună este întristarea decât râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună.
Isaia 1:25 Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura, cum o topeşte leşia, toate părticelele de plumb le voi depărta din tine.
Isaia 1:26 Voi face iarăşi pe judecătorii tăi ca odinioară, şi pe sfetnicii tăi ca la început. După aceea, vei fi numită cetatea neprihănită, cetatea credincioasă.”
Isaia 48:10 Iată, te-am pus în cuptor, dar nu te-am găsit argint; te-am lămurit în cuptorul urgiei.
Ieremia 9:6 ,,Locuinţa ta este în mijlocul făţărniciei, şi, de făţarnici ce sunt, nu vor să Mă cunoască, – zice Domnul.” –
Ieremia 9:7 ,,De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,Iată, îi voi topi în cuptor, şi îi voi încerca. Căci cum aş putea să mă port altfel cu fiica poporului Meu?
Zaharia 13:9 Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc, şi o voi curăţi cum se curăţă argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta; Eu voi zice: …Acesta este poporul Meu!… Şi ei vor zice: …Domnul este Dumnezeul meu!…
Maleahi 3:2 Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului.
Maleahi 3:3 El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.
13. Ne formează răbdarea
Psalm 40:1 (Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David.) Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.
Rom. 5:3 Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare,
Iacov 1:3 ca unii cari ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.
1Petru 2:20 În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.
14. Ne fac roditori în fapte bune
Ioan 15:2 Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţă, ca să aducă şi mai multă roadă.
Evrei 12:10 Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.
Evrei 12:11 Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.
15. Duc la înaintarea evangheliei
Fapte 8:3 Saul de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei, şi-i arunca în temniţă.
Fapte 8:4 Cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul.
Fapte 11:19 Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia, şi propovăduiau Cuvântul numai Iudeilor.
Fapte 11:20 Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena, cari au venit în Antiohia, au vorbit şi Grecilor, şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus.
Fapte 11:21 Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.
Filipeni 1:12 Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în cari mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei.
2Tim. 2:9 pentru care sufăr până acolo că sînt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.
2Tim. 2:10 De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică.
2Tim. 4:16 La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta!
2Tim. 4:17 Însă Domnul a stat lângă mine, şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, şi s-o audă toate Neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului.
16. Exemplificări din viaţa unora ale rostului necazurilor
Fraţii lui Iosif
Gen. 42:21 Ei au zis atunci unul către altul: ,,Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui, când ne ruga, şi nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta.”
Iosif
Gen. 45:5-8 Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră. Dumnezeu m-a trimes înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimes aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregei ţări a Egiptului.
Poporul Israel
Deut. 8:3 Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul.
De 8:5 Recunoaşte dar în inima ta că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui.
Iosia
2Regi 22:19 ,Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, cari vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele, şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit, – zice Domnul. –
Ezechia
2Cronici 32:25-26 Dar Ezechia n-a răsplătit binefacerea pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima. Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim. Atunci Ezechia s-a smerit din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, şi mânia Domnului n-a venit peste ei în timpul vieţii lui Ezechia.
Manase
2Cronici 33:12 Când a fost la strâmtoare, s-a rugat Domnului, Dumnezeului lui, şi s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinţilor săi.
Iona
Iona 2:7 Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău ce sunt.
Fiul risipitor
Luca 15:21 Fiul i-a zis: ,Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău.’
Dacă vom medita şi ne vom aminti aceste versete când suntem loviţi de nenorociri şi necazuri poate vom „reacţiona” altfel! Biblia vorbeşte mult despre suferinţă, despre rău şi despre nenorocire dorind să ne pregătească cum să răspundem la acestea. Iov a răspuns cât de poate de omeneşte şi a protestat înaintea lui Dumnezeu din cauza nenorocirilor, dar cu toate acestea nu a păcătuit în atitudinea sa. Dumnezeu a spus la urmă că Iov nu a greşit cu nimic în tot ceea ce a spus despre El. Aşa să se spună şi despre noi chiar şi atunci când suntem loviţi de cele mai mari tragedii ale vieţii!
Studii în Psalmi
Psalmii sunt o parte importantă a Vechiul Testament. Cum acesta nu prea este cunoscut în biserica noastră, m-am hotărât să facem aceste studii în psalmi. Ştiu că eu unul voi învăţa din aceste studii!
O introducere la Vechiul Testament
De unde auzim noi de un Vechi Testament, şi care este exact semnificaţia unui testament, ce este numit „vechi”?
2Cor.3:14 Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această mahramă rămâne neridicată, fiindcă mahrama este dată la o parte în Hristos.
În greacă, „Vechiul Testament” este, „palaios diatheekes”.
Conform dicţionarului Strong, articolului cu numărul 3820, „palaios” înseamnă antic, ceva ce nu este recent, sau, uzat, arhaic.
Cuvântul „paleontologie” este un derivat al unui asemenea cuvânt grecesc. (paleontologie = ramura din geologie care se ocupă cu studiul formelor de viaţă din trecut, îndeosebi a formelor preistorice de viaţă prin studierea fosilelor. ©1995 Zane Publishing, Inc. ©1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.)
Este evident că datorită unuia ca Pavel noi avem această nouă denumire a Scripturilor evreieşti, a Legii, Proorocilor, şi Psalmilor, a căror rol el l-a reinterpretat datorită venirii lui Hristos, Mesia profeţit de aceste scrieri, pe care l-a cunoscut personal pe drumul spre Damasc. Pavel explică de ce este numit aşa:
Evrei 8:12-13 Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”. Prin faptul că zice: ,,Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.
Cum se poate înţelege ce spune Vechiul Testament?
2Cor.3:15-16 Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o mahramă peste inimile lor. Dar ori de câteori vreunul se întoarce la Domnul, mahrama este luată.
Înţelegerea acestuia este condiţionată de „întoarcerea la Domnul”, care este Hristos.
Şi ca să nu credem cumva că ce este vechi, arhaic este şi inutil şi nu mai are valoare, să privim la ce au spus scriitori ai Noul Testament despre Vechiul Testament.
Valoarea Vechiul Testament pentru creştin este menţionată de mai multe ori în Noul Testament. Dacă nu ar fi un Vechiul Testament, nu am fi avut un Noul Testament. În cărţile moderne avem la sfârşitul lor o listă de resurse din care autorul cărţii respective spune că s-a inspirat. Aceasta este uneori numită bibliografie. Vechiul Testament este „bibliografia” Noul Testament! Această „bibliografie” trebuie studiată. Ne va ajuta să nu luăm drept gratuit NT. Isus l-a citat de multe ori.
Iată importanţa Vechiul Testament aşa cum este subliniată în diferitele cărţi ale Noul Testament.
Rom.14:4 Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi nu prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.
1Cor.10:11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârşiturile veacurilor.
Prin „Sfintele Scripturi” din exemplul următor, se face referirea la Vechiul Testament, fiind, sper, evident că abia în vremea aceea se scria Noul Testament.
2Tim.3:15-17 …din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.
Dintre toate cărţile Vechiul Testament aceste afirmaţii sunt îndeosebi adevărate în ce priveşte cartea Psalmilor. Deşi ea conţine cam un singur gen literar, din punctul de vedere al valorii spirituale, Psalmii, conţin învăţături, profeţie, înţelepciune, deci posedă o valoare spirituală inegalabilă.
Ei reprezintă în primul rând colecţia străveche a imnurilor şi cântecelor de laudă şi închinare lui Dumnezeu folosiţi pe larg în templu de israeliţi mai întâi şi apoi savuraţi pe poporul lui Dumnezeu din orice veac.
Cronologia
În ordinea cronologică a scrierii lor psalmii sunt printre primii, mai ales Ps.90 al lui Moise, un cântec de meditare, reflecţie şi rugăciune, scris cu circa 1.300 de ani înainte de Hristos, alături de „psalmii” (deci, cântările) din Exodul 15:1-15, un cântec de triumf după traversarea Mării Roşii, şi Deuteronomul 32, 33, un cântec de îndemn să se ţină legea după intrarea în Canaan, ţara făgăduită. Totuşi în marea lor majoritate se situează după Cele Cinci Cărţi (Pentateuhului) şi după Iov considerată cea mai veche. Psalmii vin din epoca de aur a Israelului, din urmă cu aprox.3000 de ani. Studiem o carte veche!
Subiectele lor
Psalmii conţin o varietate de subiecte care demonstrează valoarea lor spirituală deosebită. Avem, astfel, psalmi de învăţătură, doctrinari, profetici, istorici, de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu, sau de pocăinţă…
Din cele 283 citări ale Vechiul Testament din NT, 116 dintre acestea provenind din cartea Psalmilor, conform lui „Halley’s Bible Handbook”.
Autorii
După titluri, 73 de psalmi sunt atribuiţi lui David, 12 lui Asaf (un levit, unul din liderii corului lui David 1Cronici 6:39), 11 fiilor lui Core (leviţi în Templu), 2 lui Solomon (Ps.72, 127), 1 lui Moise (90), 1 lui Etan (89), iar 50 se spune că au autori anonimi, deşi alţi comentatori biblici îi mai indică pe Ezechia cu 10 şi Heman (Înseamnă, „credincios”, 1) 1Regi 4:31 1Cronici 2:6, un fiul al lui Zera, cunoscut pentru înţelepciunea lui. 2) Nepot al lui Samuel, 1Cronici 6:33, 15:17 căruia i s-a atribuit Psalmul 88. El a fost unul dintre profeţii pomeniţi în 2Cronici 29:14,30, care juca un rol de bază în administrarea serviciilor sacre), cu 1 (Ps.88). Aceştia din urmă sunt numiţi de unii şi „psalmii orfani”. Unii dintre aceştia s-ar putea totuşi să aparţină tot lui David, cum vedem că Petru şi Ioan în Fapte 4:25, identifică ca autor al unuia dintre aceştia pe David, sau cum ni se spune în Evrei 4:7. (El hotărăşte din nou o zi: ,,Astăzi,” -zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” )
Cu toate acestea, titlurile lor nu sunt un indiciu absolut cert al scrierii lor de către unul sau altul, căci prepoziţia evreiască pentru „de”, „către”, „lui” este una şi aceeaşi. De aceea, poate un psalm „al lui” David poate fi unul care i-a fost dedicat lui David, sau scris pentru el. Dată fiind vechimea acestor titluri, totuşi se pare că acestea sunt corecte.
Cuvântul lor cheie este „aleluia” (ad literam, „slavă lui Iahweh”) sau în traducere, „lăudaţi”, iar Psalmul 150 reprezintă o încununare a întregii cărţi a psalmilor dată fiind apariţia de 13 ori a cuvântului „lăudaţi”.
Tipuri diferite de psalmi
Există vreo cinci categorii de psalmi.
- mesianici (sau, profetici)
- de răzbunare („imprecaţie”); foarte criticaţi dintr-o lipsă de interpretare corectă!
- de pocăinţă (penitenţă)
- istorici
- de laudă
O categorie deosebită sunt psalmii „hallel”: Ps.113-118. Deşi Psalmul 136 este numit „Marele Hallel”.
Tema lor principală Hristos!
Luca 24:44 Apoi le-a zis: ,,Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.”
Pasaj care indică importanţa fundamentală a psalmilor recunoscută de Însuşi Isus Hristos. Pentru a-l cunoaşte şi a-l înţelege pe Hristos, nu doar evangheliile sunt necesare ci şi Psalmii!
Psalmii abundă în descrieri ale lui Hristos. Unii susţin că în psalmi avem o imagine mai completă a lui Hristos chiar decât în Evanghelii.
„Evangheliile ne spun că Isus s-a dus pe munte să se roage, psalmii ne spun ce s-a rugat. Evangheliile ne spun că El a fost crucificat dar psalmii ne spun ce se petrecea în sufletul Lui când era pe cruce. Evangheliile ne spun că S-a întors în ceruri, la dreapta Tatălui, dar psalmii continuă de unde se opresc evangheliile…” Vernon McGee
Aranjarea lor
Psalmii corespund aranjării primelor cinci cărţi ale (lui Moise) Bibliei, Pentateuhului. Este una dintre cele mai sistematic aranjate cărţi ale Bibliei! Priviţi la modul în care se încheie. La ultimul psalm.
1. Cartea I (Psalmii de la 1-41) – corespunde Genezei
2. Cartea a II-a (Psalmii de la 42-72) – corespunde Exodului
3. Cartea a III-a (Psalmii de la 73-89) – corespunde Leviticului
4. Cartea a IV-a (Psalmii de la 90-106) – corespunde Numerilor
5. Cartea a V-a (Psalmii de la 107-150) – corespunde Deuteronomului
Acest aranjament al lor pare sugerat de materialul găsit în ei.
De ce să studiem psalmii?
I. Ne este poruncit să-i folosim în închinarea noastră prin cântec şi pentru învăţătură.
Efes.5:19 Vorbiţi între voi cu psalmi (psalmoi), cu cântări de laudă (humnois) şi cu cântări duhovniceşti (ode pneumatikos), şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.
În sine cuvântul grecesc „psalm” nu înseamnă doar „cântec”, dar mai are la origine şi cuvântul evreiesc „zmr”, care înseamnă a „pişca”, a „ciupi”, cu degetele (care-i termenul pentru stilul respectiv de cântat la ghitară?) corzile unui instrument. Este evident că au fost compuşi pentru a fi cântaţi la instrumente cu corzi, liră (alăută), sau harfă.
Col.3:16 Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţămire în inima voastră.
Iacov 5:13 Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă!
De cântat cu inima!
Psalmii au fost compuşi nu doar pentru a fi cântaţi cu instrumente, ci şi cu inima (aici, şi cei afoni se pot implica!).
Concluzie:
Cântatul psalmilor este o poruncă nou-testamentală inspirată de Dumnezeu şi rânduită pentru viaţa de zi cu zi a creştinilor. Deşi Creştinismul este opus veseliei profane, totuşi el încurajează bucuria şi veselia ce are o exprimare potrivită la adepţii lui. Astfel creştinii se presupun să cânte nu doar cu vocile lor ci şi din inima şi în inima lor, cu afecţiunile lăuntrice ale inimii lor, aceasta fiind o preocupare plăcută lui Dumnezeu la fel de plăcută cum ne este muzica nouă. Prin aceasta se face gloria lui cunoscută, şi este voia lui Dumnezeu.
(from Matthew Henry’s Commentary)
Un alt motiv pentru studierea psalmilor este pentru că,
II. Învaţă despre Hristos şi confirmă că Isus este Mesia, Hristosul, Mântuitorul. Aceştia sunt recunoscuţi ca fiind psalmii mesianici, sau profetici. (lucru care explică de ce se porunceşte nu doar să ne încântăm cu ei, ci şi să ne învăţăm cu ei; vezi, Efes.5:19)
Întreg Vechiul Testament a fost scris pentru a crea o anticipare a Mântuitorului şi a prezice venirea Lui. Dintre aceste preziceri şi prefigurări ale Lui foarte multe se găsesc în psalmi, o carte de cântări, la urma urmei. Cât se semnificativ ar trebui să fie lucrul acesta pentru mulţi dintre muzicienii creştini ai zilelor noastre care din lipsă de inspiraţie cântă despre „câte-n lună şi-n stele”!
În psalmi, avem un adevărat „fir mesianic” care poate fi urmărit cu precizie. Deşi unele întâmplări se referă în prima instanţă la David sau la experienţe/întâmplări din viaţa lui, totuşi multe dintre elementele expuse în psalmi nu se potrivesc nici unui personaj istoric, nici chiar lui David, ci doar lui Hristos.
Să urmărim puţin acest „fir mesianic”, al profeţirii Mântuitorului. Avem descrieri atât ale suferinţelor Sale cât şi ale domniei Sale glorioase se găsesc presărate peste tot locul.
Psalmul 2 – are ca temă: „Unsul Domnului”
Cuprinde expresii mesianice ca:
2 „Unsul Domnului”
6 ,,Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” … Tu eşti Fiul Meu! … Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire… Daţi cinste Fiului… Ferice de toţi câţi se încred în El!
Acestea sunt expresii ale Domniei Sale eterne şi universale, ale Dumnezeirii Sale, şi ale binecuvântării celor ce se încred în El.
Psalmul 16 are ca temă, „Învierea Lui”
v.10 Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea.
Pasaj ce este citat de Petru (Fapte 2:27,31) în predica din ziua Cincizecimii, pentru a justifica uciderea şi învierea din morţi a celui pe care ei l-au răstignit. Este o clară descriere a biruinţei Sale asupra morţii, şi a existenţei Sale veşnice.
Psalmul 22 conţine una dintre cele mai neobişnuite preziceri, şi anume ale crucificării Lui înainte de cunoaşterea crucii ca obiect de tortură al romanilor.
v.1 Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit…
Exact cuvintele de pe cruce din Matei 27:46, rostite în momentul morţii Sale. Apoi, avem descrise anticipat batjocurile duşmanilor Săi, exprimate tot cu aceeaşi ocazie (Mt.27:43).
v.7-8 Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: ,,S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!”
v.16 …mi-au străpuns mâinile şi picioarele
O surprinzător de exactă descriere a crucificării făcută cu o mie de ani înainte de introducerea pedepsei respective, ca manieră a morţii Sale (Ioan 20:20,25).
v.18 îşi împart hainele mele între ei, şi trag la sorţ pentru cămaşa mea.
Prezicerea morţii lui Isus sporeşte în detaliu prin această menţiune a lucrurilor ce se petreceau pe fondul morţii Sale.
Psalmul 41 – are ca temă „Trădarea Lui de către un prieten”
v.9 Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea.
Deşi David se referea în prima instanţă la prietenul său, Ahitofel (2Sam.15:12), Isus citează acest pasaj ca imagine a propriei Sale trădări de către Iuda Iscarioteanul (Ioan 13:18-27; Luca 22:47,48).
Psalmul 45 – are ca temă, „domnia unsului lui Dumnezeu”
6 Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate.
7… De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă.
17 Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate.
Din nou, avem descrisă într-un psalm domnia glorioasă a unui Rege, întronat pe un scaun de domnie veşnic. Nu se poate referi decât la regele etern care va descinde din familia lui David. Psalmul mai este de asemenea şi un cântec de nuntă al Mirelui Hristos cu Mireasa Lui, Biserica.
Psalmul 69 – face referire la, „Fiere şi oţet”
v. 21 Ei îmi pun fiere în mâncare, şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet.
Acesta este un alt incident din moartea lui Hristos ce a fost prezis în psalmi, cu 1.000 de ani mai înainte de a se întâmpla!
Psalmul 72 – „domnia Sa glorioasă”
7 În zilele lui va înflori cel neprihănit, şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună.
8 El va stăpâni de la o mare la alta, şi de la Râu până la marginile pământului.
11 Da, toţi împăraţii se vor închina înaintea lui, toate neamurile îi vor sluji.
19 Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume! Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin! Amin!
Într-adevăr, unele dintre expresii par să se refere la Solomon şi uriaşa lui influenţă şi renume, dar dimensiunea influenţei sale este clar depăşită în aceste declaraţii ale Domniei şi Împărăţiei lui Hristos, Unul ce este mai mare decât Solomon (Mat.12:42)!
Psalmul 78:2 – Va vorbi în pilde
V.2 Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.
Iată un alt detaliu al vieţii pământeşti a Mântuitorului prin care se face referire la ceea ce a părut metoda lui preferată de învăţare. Prin pilde. Ea este prezisă în acest psalm. (Mt.13:34,35)
Psalmul 89 – Tronul lui David
3 ,,Am făcut legământ cu alesul Meu” -zice Domnul- ,,iată ce am jurat robului Meu David:
4 ,,Îţi voi întări sămânţa pe vecie, şi-n veci îţi voi aşeza scaunul de domnie.”
27 Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului.
28 …. legământul Meu îi va fi neclintit.
35 Am jurat odată pe sfinţenia Mea: să mint Eu oare lui David?
36 Sămânţa lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele;
37 ca luna, va dăinui pe vecie, şi ca martorul credincios din cer.
Dumnezeu a promis pe tronul lui David o Domnie nesfârşită unui „întâi-născut” al tuturor împăraţilor pământului. Acela nu este David, ci Isus!
Psalmul 110 – Un mântuitor care este rege şi preot
1 Domnul a zis Domnului meu: ,,Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale.”
4 Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: ,,Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec.”
Se face astfel referire aici la domnia eternă şi la preoţia nesfârşită a Mesiei. Isus l-a citat pasajul spunând că se referă la El, iar în epistola către Evrei, El este indicat ca preot după „rânduiala lui Melhisedec”, adică având o preoţie nesfârşită (Evrei 7:11-21).
Psalmul 118:22 – Respingerea Mesiei de liderii poporului Său
v.22 Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii.
Despre Isus se spune acest lucru, citat de mai multe ori în NT (Fapte 4:11; Mt.21:42; Marcu 12:10, etc.)
(„firul mesianic” al psalmilor este adaptat după „Halley’s Bible Handbook”)
Inspiraţia lor
Psalmii sunt extraordinar de inspiraţi! Ei constituie o parte esenţială a învăţăturii care-l descrie pe Mântuitorul Isus Hristos. Trebuie cunoscuţi! Multe din lucrurile care s-au spus despre El şi au ajuns să fie cunoscute despre El, se găsesc doar în aceste porţiuni ale psalmilor, şi nu altundeva.
Apostolii le-au folosit pentru a-l predica pe Isus ca Mesia, pentru a-l identifica Israelului pe Mântuitor. Şi noi putem face la fel.
Aplică:
La fel cum spunem că a-i oferi omului o speranţă de mântuire fără a-i vesti starea lui păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, este o amăgire, la fel a vorbi de Mântuitor fără a fi conştienţi de tot ce s-a prezis despre El şi cum a fost prefigurat, este la fel de neîntemeiat. Mi s-a atras atenţia asupra faptului că în sprijinul crezurilor lor mulţi creştini citează doar Noul Testament şi că în biserică noastră se învaţă prea puţin din Vechiul Testament. Credinţa noastră ar trebui la fel de mult să se inspire din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament. Este adevărat că fără Noul nu am avea credinţa, dar nici fără Vechiul. Pentru credinţa de care trebuie să răspundem (1Petru 3:15) uneori în faţa semenilor noştri putem să ne folosim şi de Vechiul Testament!
Un semn de maturitate „evanghelia din psalmi”
Pe fiecare pagină a psalmilor cititorul descoperă elemente ale vieţii sufletului şi ale trăirilor care sunt cu desăvârşire creştine. De multe ori s-a observat cum creştinul mai vârstnic doreşte alături de NT şi o copie a Psalmilor. Acesta pare să treacă cu uşurinţă de la Evanghelii la psalmi şi înapoi, fără să aibe senzaţia că trece de la un nivel spiritual, la altul. Experienţa religioasă a fost atât de bine descrisă şi pătrunsă de psalmişti încât în perioada apostolică nu s-a compus nici o carte creştină care să înlocuiască psalmii!
Psalmii mai deţin valoare practică pentru creştin şi pentru că,
1) Psalmiştii sunt întotdeauna (fără excepţie) reverenţi în apropierea de Dumnezeire. Domnul Dumnezeu este pentru ei sfânt, infinit de sfânt.
Ps.99 3 Să laude oamenii Numele Tău cel mare şi înfricoşat, căci este sfânt! 5 Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci este sfânt! 9 Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă pe muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul, Dumnezeul nostru, este sfânt!
Astfel Ps.95-100 reprezintă modele de adorare şi închinare lui Dumnezeu.
2) Psalmiştii zugrăvesc amplu trăirea sufletului cu Dumnezeu. Cum acesta tânjeşte şi însetează după El. Psalmii 42 şi 63 servesc de exemplu.
Ps.42:1-2 Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?
Ps.63:1 Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă.
Aceste descrieri ale trăirilor sufleteşti cu Dumnezeu pot constitui puncte sigure de reper pentru a compara şi evalua propriile noastre trăirii în viaţa cu Dumnezeu. Cunoaştem noi aceeaşi intensitate a sentimentului religios? Avem noi aceeaşi sete şi dorinţă de a comunica cu Dumnezeu? Cunoaştem noi aceeaşi satisfacţie, bucurie, mulţumire în relaţia noastră cu Dumnezeu?
Ps.63:3-7 Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile. Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu, şi când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopţii. Căci Tu eşti ajutorul meu, şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.
Sau,
Ps.84:2-3 Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu! Până şi pasărea îşi găseşte o casă acolo, şi rândunica un cuib unde îşi pune puii… Ah! altarele Tale, Doamne al oştirilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu!
3) Psalmiştii ne învaţă cum să-l lăudăm pe Dumnezeu. De departe, aceasta pare a fi specialitatea psalmilor. Ei dezvăluie un surprinzător bogat vocabular de cuvinte de laudă pentru Dumnezeu, dar spontane şi autentice, nu forţate şi comandate de vreun interes. De multe ori, noi nu ne găsim cuvintele în închinare şi rugăciune. Putem să învăţăm din psalmi!
4) Psalmiştii aduc bucurie în casa lui Dumnezeu. Psalmii 84 şi 122 sunt expresii clasice de bucurie în închinarea publică adusă lui Dumnezeu.
5) Psalmiştii descriu binecuvântările (relaţiei cu) practicării prezenţei lui Dumnezeu. În Ps.23 şi 91 este arătat cum credinciosul se bucură de protecţia şi prezenţa credincioasă a Domnului. Păstorul Cel Bun este întotdeauna alături să ocrotească şi să mângâie. Umbra Celui Atotputernic este peste sfântul care locuieşte în locaşul tainic al Celui Prea Înalt.
Dumnezeu este refugiul, turnul tare, sau de scăpare, locul de adăpost, al credinciosului, o imagine extrem de dragă psalmiştilor. Ajutorul Său, ni se aminteşte, este întotdeauna disponibil şi uşor de găsit. Contrar la ceea ce am gândi, puterea şi maiestatea lui Dumnezeu nu-i copleşeşte pe cântăreţii inspiraţi, ci devin temele unor compoziţii devotate.
6) Psalmiştii dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu în natură. Nu descriu neapărat căutarea Lui în creaţia Sa, ci mai degrabă aceasta o iau de la sine şi descriu descoperirea Lui în fiecare tunet, în fiecare pală de vânt, în fiecare strălucire a fulgerului, şi văd mâna Lui în împlinirea nevoilor oamenilor şi animalelor. Astfel, Ps.104 este denumit „Un imn al Creaţiei”, Ps.29, „Iehova, un Dumnezeu al furtunii”, iar prima jumătate a Ps.19, „Cerurile ne spun…”
7) Psalmiştii descriu importanţa fundamentală a Cuvântului lui Dumnezeu. Dragostea şi dependenţa de El. Ps.119 este cel mai însemnat. Nimic nu se aseamănă cu această odă a Cuvântului scris şi a rolului lui în viaţa credinciosului. Cineva a numit Ps.119, „alfabetul sfânt al cărturarului Sionului”. Cuvântul este simbolizat în candela şi lumina revelatoare şi călăuzitoare, într-un izvor de speranţă şi mângâiere.
8) Psalmiştii par foarte convinşi de providenţa lui Dumnezeu. Demonstrează o încredere nemijlocită în providenţa divină atât generală cât şi specială. Astfel, Ps.65 vorbeşte de bunătatea lui Dumnezeu în udarea pământului cu ploaie şi luminarea şi încălzirea acestuia cu soare, în darea belşugului pământului, în roadele recoltelor şi numărul turmelor.
Aplicaţie: Pentru cei interesaţi îndeosebi de misiunea creştină, dar în general pentru toţi creştinii, aceşti psalmii ar trebui să-i uşureze de grija zilei de mâine! „Domnul, păzitorul tău” a fost citit în familie de David Livingstone în dimineaţa când a plecat misionar în Africa.
„Toată paleta trăirilor umane” psihologii au numărat câteva sute de emoţii umane; Psalmii le cuprind pe toate!!
Psalmii sunt utili şi pentru că descriu întreaga paletă de trăiri omeneşti ale omului aflat între Dumnezeu şi lumea aceasta. Fiecare trăire cunoscută omului este minunat exprimată în psalmi. Mânie, bucurie, exultare, încredere, pocăinţă, îndoială, sau chiar răzbunare. Psalmii reprezintă o adevărată anatomie a părţilor sufletului, spun unii. Eu spun că,
„Psalmii sunt un om viu ce trăieşte suspendat între Cer şi Pământ, exprimând de pe aceea poziţie ce simte”.
„Sunt mâna lui Dumnezeu ce se joacă pe claviatura sufletului uman!” (V.McGee)
Ei mai exprimă o profundă dorinţă a omului pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Ei exprimă apăsat dragostea, îndurarea şi mila lui faţă de cei drepţi, cât şi mânia şi răzbunarea Sa împotriva celor nedrepţi şi nelegiuiţi.
Utilitate practică
Cineva îi poate folosi pentru a încuraja, pentru a mângâia şi pentru a da speranţă. De aici valoarea lor didactică. Psalmii pot uşor deveni cartea de cântări şi rugăciuni ale creştinului, sursa lui de dovezi ale Mântuitorului, sau ghidul său pentru o viaţă dreaptă şi sfântă (Mark Copeland „The Executable Outlines”).
Speranţă dincolo de moarte!
Ei exprimă speranţa atât de binecunoscută creştinului, aceea de viaţă veşnică în prezenţa Dumnezeului Atotputernic şi a Fiului Său. La întrebarea lui Iov, ce se întâmplă cu omul după ce va muri, „va învia el din nou?” psalmii prezintă răspunsuri peste care nimeni nu poate sări astăzi.
Deşi uneori psalmiştii par copleşiţi de deznădejde, uneori din cauza înconjurării lor cu necazuri şi moarte în tot locul, aceştia exprimă destul de răspicat nemurirea sufletului celor drepţi înaintea lui Dumnezeu.
Astfel, în Ps.16 se declară cum psalmistul îl are „pe Domnul necurmat înaintea ochilor” lui, psalmistul afirmând credinţa în învierea din morţi, şi nu în dispariţia sa după moarte (8-11).
8 Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin.
9 De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte, şi trupul mi se odihneşte în linişte.
În Ps.17:13-15 vederea feţei lui Dumnezeu după moartea în trup este preferabilă psalmistului fericirii şi prosperităţii din lumea aceasta. (Ce palmă dă acesta materialismului compatrioţilor mei!)
13 Scoală-te, Doamne, ieşi înaintea vrăjmaşului, doboară-l! Izbăveşte-mă de cel rău cu sabia Ta!
14 Scapă-mă de oameni, cu mâna Ta, Doamne, de oamenii lumii acesteia, cari îşi au partea lor în viaţa aceasta, şi cărora le umpli pântecele cu bunătăţile Tale. Copiii lor sunt sătui şi prisosul lor îl lasă pruncilor lor.
15 Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.
În Ps.73 autorul lui îşi dobândeşte odihna minţii şi sufletului său gândindu-se la certitudinea părtăşiei cu Dumnezeu ce nu va putea fi întreruptă
23 Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă;
24 mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.
25 Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.
26 Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.
Despre Ps.49 se spune pe drept cuvânt că reprezintă culmea Vechiul Testament în speranţa vieţii după moarte. Moartea devine păstorul celor răi care se încred în bogăţii, în timp ce Dumnezeu îl scapă de credincios din puterea locuinţei morţilor şi duce sufletul credincios la El.
4 Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sunt insuflate, îmi încep cântarea în sunetul arfei.
5 Pentru ce să mă tem în zilele nenorocirii, când mă înconjoară nelegiuirea potrivnicilor mei?
6 Ei se încred în avuţiile lor, şi se fălesc cu bogăţia lor cea mare.
7 Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării.
8 Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată.
9 Nu vor trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul.
10 Da, îl vor vedea: căci înţelepţii mor, nebunul şi prostul deopotrivă pier, şi lasă altora avuţiile lor.
11 Ei îşi închipuie că veşnice le vor fi casele, că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac, ei, cari dau numele lor la ţări întregi.
12 Dar omul pus în cinste nu dăinuieşte, ci este ca dobitoacele cari se taie.
13 Iată ce soartă au ei, cei plini de atâta încredere, precum şi cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor. –
14 sunt duşi ca o turmă în locuinţa morţilor, îi paşte moartea, şi în curând oamenii fără prihană îi calcă în picioare: li se duce frumuseţea, şi locuinţa morţilor le este locaşul.
15 Dar mie Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din locuinţa morţilor, căci mă va lua supt ocrotirea Lui. –
16 Nu te teme când se îmbogăţeşte cineva, şi când i se înmulţesc vistieriile casei;
17 căci nu ia nimic cu el când moare: vistieriile lui nu se pogoară după el.
18 Să se tot creadă omul fericit în viaţă, să se tot laude cu bucuriile pe cari şi le face,
19 căci tot în locuinţa părinţilor săi va merge, şi nu va mai vedea lumina niciodată.
20 Omul pus în cinste, şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe cari le tai.
La urmă Dumnezeu îl va lua la El pe psalmist şi este ceea ce el exprimă cu convingere. Privind atunci în jur la toată nedreptatea şi materialismul feroce al semenilor săi, în perspectiva acestei neclintite asigurări îşi dă seama cât de zadarnică este invidia pe care ar putea să o aibe faţă de situaţia lor din această lume. Cât de potrivite sunt concluziile pe care fiii lui Core le trag pentru zilele noastre.
„Fii lui Core” – una dintre primele trupe de închinare nu a avut un sfârşit prea fericit! La câte trupe ar trebui să se li se întâmple acelaşi lucru!
2Cronici 20:19 Leviţii dintre fiii Chehatiţilor şi dintre fiii Coreiţilor s-au sculat şi au lăudat cu glas tare şi puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel.
După Moise, scrierea psalmilor a avut culmile şi văile lor. În perioada lui David, lirica sacră a atins o maturitate deplină. În perioada lui Solomon, crearea psalmilor a început să decadă. Aceasta era epoca „proverbului”. Doar în două prilejuri scrierea psalmilor a mai cunoscut culmea şi inspiraţia care i-a făcut demni să fie păstraţi de Duhul în Cuvânt. Şi anume, în vremea lui Iehosofat (circa, 875, î.H.) şi din nou, în vremea lui Ezechia (circa 725, î.H.).
CONCLUZIE
Psalmii s-au născut în perioade de intensă trăire religioasă… dacă este să-I cântăm un cântec inspirat, trebuie să o „ducem bine” cu Dumnezeu!!
Studii în Psalmi
II
Psalmul 95
Majoritatea dintre noi tind să se închine muncii lor, să lucreze din joacă, şi să se joace la închinare.
Recapitulare:
Data trecută am inaugurat o serie de studii în Psalmi. La ce sunt buni psalmii? De ce să-i studiem? Aceştia sunt necesari creştinului din mai multe motive:
- abundă în descrieri profetice ale lui Hristos ei ne învaţă despre Mântuitorul şi ne confirmă cine este Acesta. Data trecută am urmărit un „fir mesianic” ce este desfăşurat cu o precizie perfectă în psalmi. Multe din lucrurile care s-au spus despre El şi care au ajuns să fie cunoscute despre El, se găsesc doar în aceste porţiuni ale psalmilor, şi nu altundeva.
- Asemenea apostolilor şi primilor creştini şi noi putem folosi psalmii pentru a dovedi cine este Mântuitorul!
- În Noul Testament i se porunceşte creştinului să-i cânte lui Dumnezeu şi să-şi încânte fraţii cu psalmi. De ce? Rolul lor de a aduce asigurare, mângâiere, încurajare este unic. Creştinul trebuie să cânte atât din inima lui cât şi în inima lui.
Alte motive pentru care psalmii trebuie studiaţi:
1) Psalmiştii sunt întotdeauna (fără excepţie) reverenţi în apropierea de Dumnezeire.
2) Psalmiştii zugrăvesc amplu trăirea sufletului cu Dumnezeu. Cum acesta tânjeşte şi însetează după El.
3) Psalmiştii ne învaţă cum să-l lăudăm pe Dumnezeu.
4) Psalmiştii aduc bucurie în casa lui Dumnezeu.
5) Psalmiştii descriu binecuvântările (relaţiei cu) practicării prezenţei lui Dumnezeu. Ocrotirea şi protecţia lui Dumnezeu. Dumnezeu, Adăpostul şi turnul de scăpare al credinciosului.
6) Psalmiştii dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu în natură.
7) Psalmiştii descriu importanţa fundamentală a Cuvântului lui Dumnezeu.
8) Psalmiştii par foarte convinşi de providenţa lui Dumnezeu. Purtarea Lui de grijă. În misiune psalmii reprezintă o comoară de asigurări ale purtării de grijă a lui Dumnezeu. Urmărind întâmplările şi prigoanele la care a fost supus David, putem vedea cum Dumnezeu a intervenit spre scăparea acestuia. Noi putem fi încurajaţi realizând că Dumnezeul lui David este şi Dumnezeul nostru!
9) „Toată paleta trăirilor umane” psihologii au numărat câteva sute de emoţii umane; Psalmii le cuprind pe toate!
Psalmii sunt utili şi pentru că descriu întreaga paletă de trăiri omeneşti ale omului aflat între Dumnezeu şi lumea aceasta. Fiecare trăire cunoscută omului este minunat exprimată în psalmi. Mânie, bucurie, exultare, încredere, pocăinţă, îndoială, sau chiar răzbunare. Psalmii reprezintă o adevărată anatomie a părţilor sufletului, spun unii.
10) Psalmii exprimă o constantă speranţă în veşnicie şi în viaţa de după moarte.
După cum aţi auzit data trecută, există mai multe tipuri de psalmi. Există vreo cinci categorii de psalmi.
- mesianici (sau, profetici)
- de răzbunare („imprecaţie”); foarte criticaţi dintr-o lipsă de interpretare corectă!
- de pocăinţă (penitenţă)
- istorici
- de laudă
Pentru astăzi am ales un psalm care face parte dintre cei de laudă conţinând în acelaşi timp şi elemente de învăţătură, sau prefigurări ale viitoarei odihne în Hristos a credinciosului. Şi anume,
Psalmul 95
1 Veniţi să cântam cu veselie Domnului, si să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
2 Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!
3 Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.
4 El tine în mâna adâncimile pământului, si vârfurile munţilor sunt ale Lui.
5 A Lui este marea, El a făcut-o, si mâinile Lui au întocmi uscatul:
6 veniţi să ne închinăm si să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!
7 Căci El este Dumnezeul nostru, si noi suntem poporul păşunii Lui, turma, pe care o povăţuieşte mâna Lui… O! de aţi asculta azi glasul Lui! –
8 ,,Nu vă împietriţi inima, ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustie,
9 unde părinţii voştri M-au ispitit, si M-au încercat, măcar că văzuseră lucrările Mele.
10 Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta, si am zis: ,,Este un popor cu inima rătăcită; ei nu cunosc căile Mele.”
11 De aceea am jurat în mânia Mea: ,,Nu vom intra în odihna Mea!”
Acesta se poate numi şi o „invitaţie la închinare” pentru că este un psalm de îndemnare la închinare. Spurgeon a spus că, „Poartă cu sine un ecou asemănător cu cel al clopotelor de biserică şi asemenea lor poate răsuna atât vesel cât şi grav. La prima bătaie, un clopot poate răsuna vioi pentru ca apoi să capete tonuri grave asemenea unui marş de înmormântare, într-adevăr, acela al generaţiei ce a pierit în pustie.” (C.Spurgeon, „Treasury of David”)
Împărţirea psalmului:
- prima lui parte conţine o invitaţie la închinare, (de la vers.1, la vers.7a-b) iar
- a doua parte, un avertisment serios (de la vers.7c, la vers.11)
Prima parte este o invitaţie cu raţiuni (motive) de închinare, iar cea de-a doua parte este o invitaţie cu avertismente. Având versetul şase ca centru al psalmului. Inima lui.
Vechiul Testament se interpretează cu Noul Testament!
Pentru înţelegerea acestui psalm trebuie să apelăm la explicaţii oferite de cel ce s-a inspirat din el într-o carte a Noului Testament. Şi anume, din epistola lui Pavel către Evrei, cap.3 şi 4, unde apar porţiuni din acest psalm pe care Pavel le foloseşte pentru a explica transformarea Sabatului Vechiului Testament în odihna veşnică a credinciosului din Noul Testament (sabatarienii ar trebui să acorde mare atenţie aici!) . Însă până acolo nu putem să trecem cu vederea explozia de laudă a cântăreţului David, şi care este identificat ca atare de către Evrei 4:7.
El hotărăşte din nou o zi: ,,Astăzi,” -zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”
Psalmul acesta este evident inspirat şi profetic pentru prevestirea zilelor Evangheliei şi a harului. Se vorbeşte despre o zi. Ziua în care Dumnezeu ne vorbeşte direct prin intermediul Fiului Său, Cuvântul întrupat propunându-ne o altă odihnă ca cea pe care au primit-o evreii în Canaan. Este vorba de odihna veşnică, nesfârşită şi nelimitată doar pe durata unei singure zile!
Pentru aceea zi, David îl laudă pe Dumnezeu şi îl avertizează pe omul neascultător care întârzie să intre în odihna Lui inaugurată de „aceea zi”.
Ne învaţă acest psalm cum să-l lăudăm pe Dumnezeu şi ne spune de ce să o facem? Fără îndoială! Să luăm drept puncte de reper experienţa lui David şi să ne întrebăm singuri:
- Priviţi la vers. 1: cântăm noi de veselie Domnului? Strigăm noi de bucurie către Stânca mântuirii noastre? Acest psalm debutează cu, „veniţi să cântăm cu veselie…”
Priviţi la vers.2 : venim noi înaintea Lui cu laude? Facem noi să răsune cântece în cinstea Lui? Acest psalm spune în vers.2, „Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!” - Priviţi la vers.6 : ne închinăm cu adevărat, ne plecăm genunchiul înaintea Lui, şi mai ales ne smerim înaintea Lui? Priviţi la vers.6
Avem noi aceleaşi motive în închinare ca cele înşiruite aici de David? Dacă nu, poate că ştim de ce închinarea noastră este săracă şi lipsită de dinamism.
V.6 veniţi să ne închinăm si să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!
David ştia cel mai bine cum este să fi smerit! Ne-a dovedit-o în Ps.51. Despre David se pot spune multe lucruri rele, dar nu se poate spune că şi-a împietrit inima faţă de Dumnezeu atunci când a păcătuit. De aceea, el a devenit pentru creştin un model de frângere a inimii înaintea Domnului, motiv pentru care Acesta îl numeşte un „om după inima Lui”. Ascultaţi-l rugându-se în Ps.51.
Psalmul 51
14 Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, si limba mea va lăuda îndurarea Ta.
15 Doamne, deschide-mi buzele, si gura mea va vesti lauda Ta.
16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot.
17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită si mâhnită.
18 În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, si zideşte zidurile Ierusalimului!
19 Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot si jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău vitei.
O invitaţie la închinare
1 Veniţi să cântăm cu veselie Domnului, si să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
2 Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!
Psalmistul încurajează pe cei din adunarea lui Dumnezeu şi pe el însuşi să-l laude pe Dumnezeu, căci aceasta este o datorie a creaturi pe care să o îndeplinească cu cele mai vioaie sentimente şi bună dispoziţie. Avem mare nevoie să fim încurajaţi să facem aşa, de cele mai multe ori fiind posomorâţi şi inconştienţi faţă de această datorie a noastră.
Este o obligaţie… dacă nu-l cunoaştem!
O considerăm ca fiind o obligaţie religioasă de a-I aduce laudă atunci când nu-L cunoaştem, când calităţile şi însuşirile Sale ne sunt ascunse şi când nu realizăm măreţia Lui ca Rege mai presus de orice rege, că El este Susţinătorul universului şi că întreg pământul îi aparţine de drept doar Lui.
Dar,
„Dacă nu am învăţat să ne închinăm, nu contează cât de bine facem orice altceva!”
Erwin W. Lutzer (1941- )
Putem deja să desprindem câteva caracteristici ale închinării şi laudei autentice. Aşa ar trebui să fie şi lauda şi închinarea pe care noi să I-o aducem Lui în această biserică!
1) Cum ar trebui Dumnezeu să fie lăudat? Cu o bucurie sfântă şi cu veselie.
Iată cum ar trebui să-i cântăm Domnului: „cu veselie şi cu bucurie” Foarte diferit de felul în care de multe ori îi cântăm.
Strong: 7321 ruwa’ (roo-ah’); a primitive root; to mar (especially by breaking); figuratively, to split the ears (with sound), i.e. shout (for alarm or joy): KJV– blow an alarm, cry (alarm, aloud, out), destroy, make a joyful noise, smart, shout (for joy), sound an alarm, triumph.
Expresiile evreieşti vorbesc despre sunetul pe care ar trebui să-l scoatem în cântecul nostru, şi anume că trebuie să fie unul care să sfâşie liniştea, să facă să ţiuie urechile, să sune a triumf. Strigătul către El nu poate să nu pătrundă dincolo de pereţii acestei case. Doar asta poate să însemne, să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre!
Aplică: Întrebaţi-vă ce anume ar trebui să simţiţi pentru a putea avea în mod autentic o astfel de manifestare, ca ea să fie reală şi nu prefăcută. Nu cumva mântuirea noastră trebuie să fie o experienţă actuală, reală şi pătrunzătoare în fiecare sferă a vieţii? Trebuie, dacă este ca noi să-i strigăm de bucurie!
„Nu mă adresam d-voastră, domnule Preşedinte!”
Se povesteşte că pe vremea când Bill Moyers era asistentul special al Preşedintelui american Lyndon B. Johnson, i s-a cerut să mulţumească pentru mâncare servită la masa din unul din apartamentele din Casa Albă. Când Moyers a început să se roage cu o voce joasă, Preşedintele l-a întrerupt zicându-i „vorbeşte mai tare! vorbeşte mai tare!”. În aceea clipă, pastorul texan s-a oprit în mijlocul propoziţiei şi a replicat: „Nu mă adresam d-voastră, domnule Preşedinte!”
Să cunoaştem mântuirea să avem parte de ea!!
Ca să-i strigăm de bucurie trebuie mai întâi să cunoaştem mântuirea Lui şi să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca „Stâncă a Mântuirii”. Să avem certitudinea şi siguranţa mântuirii pentru că-i cunoaştem făgăduinţa oferită în Isus Hristos care spune că, „pe cel ce vine la El, nu-l va izgoni”!
Ioan 6 Isus vorbeşte aici!
37 Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară:
38 căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.
39 Si voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.
40 Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, si crede în El, să aibă viata vecinică; si Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
Pentru cei ce nu cunosc mântuirea veselia lor se va transforma în plâns şi bucuria lor este înşelătoare, de cele mai multe ori, trecătoare. Însă pentru cei mântuiţi, ea (mântuirea) ar trebui să fie o sursă constantă de bucurie şi veselie. Cât de slabi suntem însă la acest capitol şi cât de posaci trecem prin această lume! Cum ar putea alţii să vrea să fie mântuiţi dacă nu văd nimic la noi care să-i atragă? Când bucuria şi veselia noastră sunt aspecte atât de rar întâlnite ale vieţilor noastre creştine!
Două contraste majore
La citirea legii şi aflarea veştii păcătoşeniei lor
Neemia 8:9 Dregătorul Neemia, preotul si cărturarul Ezra, si Levitii cari învăţau pe popor, au zis întregului popor: ,,Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi si să nu plângeţi!” Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii.
Iacov 4:9 Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă si plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, si bucuria voastră în întristare:
Iacov 5:1 Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi si tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor, cari au să vină peste voi.
Concluzie: Dar pentru cei ce sunt mântuiţi…
1 Veniţi să cântam cu veselie Domnului, si să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. 2 Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!
2) Cum ar mai trebui Dumnezeu să fie lăudat?
Pe lângă veselie şi bucurie, să-l lăudăm cu o teamă sfântă, şi cu smerenie.
V. 6 Veniţi să ne închinăm si să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!
Să ne plecăm genunchiul aşa cum se cuvine cuiva care ne este cu mult superior nouă, creaturile Sale. Să ne plecăm genunchiul ca unii care recunoaştem distanţa infinită dintre noi şi El. Să ne plecăm genunchiul ca unii care ne recunoaştem nevrednicia pentru ofensele aduse Lui şi care ar trebui să ne atragă asupra noastră mânia Lui, şi nu mila Lui.
Deşi o spunem foarte des că poziţia corpului nu contează în a ne exprima dragostea faţă de Dumnezeu, în a ne exprima respectul şi a-l cinsti, aceasta (poziţia corpului) contează foarte mult. Prin poziţia corpului putem să oferim expresii exterioare de respect, seriozitate şi umilinţă. Este astfel nevoie uneori să ne ridicăm în picioare, să ne plecăm pe genunchi, să ne plecăm capetele, etc. Prin a fi mişcaţi interior de sfinţenia şi măreţia Lui, putem să ne mişcăm exterior şi membrele noastre, ce uneori le utilizăm în scopuri josnice!
O bună ilustraţie a ceea ce spun, urmează…
Pe genunchi, la Washington!
Timp de vreo doi ani după 1976, în fiecare vară, Hans Mulikin, un predicator laic baptist din localitatea Marshall, statul Texas, a ales să străbată distanţa dintre orăşelul lui şi capitala, Washington, pe genunchi. Pe data de 22 noiembrie 1979 acesta şi-a încheiat marşul său de 2 ani şi 1, lung de 2.560 de km pentru a i se spune că Preşedintele Carter era prea ocupat ca să-l primească!
La întrebările presei privind motivaţia gestului său, d-l Mulikin a explicat: „Am dorit doar să arăt Americii că trebuie să se plece pe genunchi şi să se pocăiască… Este ceva ce am avut pe inimă să fac pentru ţara mea.”
D-l Mulikin a mai precizat în interviul său că, „partea cea mai grea a marşului în genunchi a fost să…îngenuncheze pentru prima oară!” Tot timpul marşului a purtat nişte genunchiere şi un tricou pe care erau înscrise iniţialele S.O.N. (engl., „Fiul”), şi care reprezentau un slogan, „Save Our Nation”. În fiecare seară după ce îşi sfârşea porţia de ţârâit se întorcea în fugă la maşina în care dormea peste noapte şi cu care pleca a doua zi dimineaţa spre locul unde şi-a încheiat în seara precedentă marşul. Doar primăvara şi vara d-l Mulikin se angaja în acest efort, iar iarna şi-o petrecea la locul lui de muncă de la un atelier de cherestea.
Noi putem admira zelul lui Mulikin. Nu prea ştim ce să spune despre înţelepciunea sa, cu toate acestea Biserica are de învăţat din marşul său simbolic. Biserica va avansa doar pe genunchi, rugându-se. Pentru cei care îşi doresc trezire spirituală este bine ştiut faptul că „partea cea mai grea” este să îngenunchezi pentru prima oară!
Prin a ne smeri, ne supunem Lui, iar prin a ne pleca genunchiul îl respectăm. Cineva a mai spus că, „statura cea mai impunătoare a unui bărbat
Îngenunchierea mai reprezintă şi ascultarea pe care i-o arătăm:
„Dacă închinarea pe care i-o aducem lui Dumnezeu nu se schimbă, aceasta nu se poate numi cu adevărat închinare. A sta înaintea Părintelui Veşniciei nu poţi să nu te schimbi. Închinarea începe cu o sfântă aşteptare şi se termină într-o sfântă ascultare.” Adaptare după, Richard J. Foster (1942- )
Raţiunile care ni se oferă ca să ne închinăm
3 Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.
4 El tine în mâna adâncimile pământului, si vârfurile munţilor sunt ale Lui.
5 A Lui este marea, El a făcut-o, si mâinile Lui au întocmit uscatul:
Psalmul 135:6 Domnul face tot ce vrea în ceruri si pe pământ, în mări si în toate adâncurile.
A făcut anul acesta în Turcia, în America prin uragane şi taifunuri şi oricât de multe ar fi măsurile de prevedere pe care oamenii şi le iau, ei nu pot stăvili furia naturii aşa cum este controlată şi dirijată de Creatorul ei.
Ca unii mişcaţi lăuntric de măreţia Lui ca Dumnezeu şi de Domnia şi Stăpânirea Lui ca Împărat peste întreg Universul se presupune ca reacţia noastră exterioară cuvenită să fie cântatul cu glas al cântecelor, vestirea acestei măreţii, cât şi compararea acestor atribute ale Sale cu păcătoşenia noastră, activitate care să rezulte în laudă pentru bunătatea Lui nemărginită faţă de noi, şi laudă pentru milă în oferirea Fiului ca jertfă de ispăşire a păcatelor noastre. Dacă ne angajăm cu sinceritate în această activitate de mărire şi lăudare a Lui, şansele sunt ca şi alţii să fie atraşi şi încurajaţi să exprime ceea ce sunt datori să-i exprime.
Cred că Pavel a făcut o legătură între această lăudare conştientă a Lui şi evanghelizare:
1Corinteni 14
15 Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga si cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta si cu mintea. …
24 Dar dacă toţi proorocesc, si intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi.
25 Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu fata la pământ, se va închina lui Dumnezeu, si va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.
26 Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătura, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.
Trebuie observat că invitaţia lui David de a veni, de a ne închina, este adresată în special adunării. Nu vrea să o facă singur şi nu se adresează sufletului său, ca în alte ocazii.
Dacă bisericile s-ar angaja în a recunoaşte în închinarea lor măreţia şi stăpânirea absolută a Domnului, în a vesti calităţile şi însuşirile Dumnezeirii, dealtfel văzute în mod desluşit de la întemeierea lumii în lucrurile pe care El le-a făcut, mai mulţi oameni şi-ar vedea răutatea şi păcătoşenia inimilor lor şi poate vor cădea la pământ, mărturisind că Dumnezeu este într-adevăr în mijlocul lor.
Pentru ca aceasta să se întâmple, mare parte a cântecelor noastre trebuie să răsune mai mult în urechile lui Dumnezeu decât în urechile semenilor noştri. Adică, să nu se cânte pentru a-i impresiona pe oameni, ci să se cânte cu adevărat „Stâncii Mântuirii”!
Ilustraţii:
„The Beechers”
Una dintre problemele bisericii din vremurile noastre este statului de celebrităţi a multor predicatori, pastori şi învăţători creştini. Mulţi dintre aceştia sunt pur şi simplu adoraţi şi veneraţi de ascultătorii lor. Merită amintit aici un incident despre care a scris Lyman Beecher Stowe în cartea lui numită, „Saints, Sinners, and Beechers” (adică, „Sfinţi, păcătoşi şi Beechers”; adepţi ai lui Beecher). În această carte se povesteşte cum celebrul pe atunci Henry Ward Beecher a fost înlocuit deliberat de către fratele său Thomas K. Beecher la biserica Plymouth Church din Brooklyn, New York. Astfel mulţi curioşi au venit la biserică pentru a-l auzi vorbind pe celebrul Henry Beecher. Dar în momentul când Thomas Beecher s-a ridicat la amvon pentru a vorbi unii dintre oamenii din public s-au ridicat şi au început să se îndrepte spre ieşire. Sesizând că sunt dezamăgiţi fiindcă era înlocuit de fratele său, Beecher şi-a ridicat mâna cerând linişte şi a anunţat: „Toţi cei ce au venit aici în această dimineaţă pentru a-l venera pe Henry Ward Beecher pot pleca din biserică. Toţi cei ce au venit să se închine lui Dumnezeu, pot rămâne”.
Se întâmplă şi la noi asemenea lucruri? În timp ce erau la mare acum câţiva ani, împreună cu Cornel am vrut să nu petrecem şi Duminica la plajă, ci să mergem la o biserică din Constanţa. Nu am vrut să mergem la o biserică din stabilimentul religios al localităţii ci la una nouă, poate independentă de cultele existente, dar bineînţeles dependentă de Hristos. Ei bine, am găsit una într-o sală de cinema, probabil închiriată. Am decis astfel să mergem acolo. Serviciul a început destul de molcom cu închinarea prin cântec. Unele cântece ne erau cunoscute, altele nu. După terminarea cântărilor, care nu au excelat nici în entuziasm nici în pasiune, a urmat predica. După încheierea predicii au mai cântat două cântece şi au trecut la anunţuri. Anunţurile s-au terminat cu anunţarea zilei de naştere a unuia dintre misionari americani, probabil unul dintre liderii acestei biserici. Spre surprinderea mea şi a lui Cornel întreaga adunare a izbucnit asurzitor cu un „Happy Birthday”! Atunci, am privit unul la celălalt şi ne-am zis, „aha, uite la cine se închină ăştia!!”, şi am plecat pentru a nu ne mai întoarce niciodată la aceea biserică!
„Nu ştiu care sunt planurile preşedintelui pentru deseară, dar ştiu că Dumnezeu va fi acolo!”
Într-o seară de ajun de Crăciun a sunat telefonul în biroul pastorului unei biserici din Washington, D.C. pe care o frecventa şi Preşedintele Franklin Roosevelt. „Spuneţi-mi Reverend”, a întrebat vocea la telefon, „ţineţi un serviciu de Crăciun în seara aceasta?” Când i s-a răspuns că se va ţine un serviciu în seara respectivă de ajun de Crăciun cel ce a sunat a mai întrebat, „Îl aşteptaţi şi pe Preşedintele Roosevelt să vină?”. „Asta nu ştiu” a răspuns răbdător pastorul, „şi, nu ştiu care sunt planurile Preşedintelui pentru deseară, dar ştiu că Dumnezeu va fi acolo!”
Întâmplarea următoare s-a petrecut în timpul vieţii lui Luis al XVI-lea al Franţei. Într-o Duminică când împreună cu suita lui a sosit la biserică regele nu a găsit pe nimeni acolo ci doar pe episcopul Fenelon, predicator la curte. Surprins să vadă toată biserica goală regele l-a întrebat pe Fenelon, „Unde este toată lumea? De ce nu este nimeni prezent la biserică în această dimineaţă?” Atunci predicatorul i-a răspuns că, „am anunţat în biserică că Maiestatea Voastră nu va veni astăzi pentru că am dorit să vedeţi cine vine la slujbă pentru a vă impresiona şi cine vine pentru a se închina lui Dumnezeu cu adevărat!”
Majoritatea nu au prilejul de a se găsi în adunare alături de demnitari. Cu toate acestea mulţi merg la biserică pentru cu totul alte motive decât de a se închina Domnului, a avea părtăşie cu alţi creştini, sau pentru a fi învăţaţi din Cuvânt. Poate că nu merg la biserică pentru a impresiona regi şi regine, dar motivaţiile lor sunt la fel de greşite şi deşarte. Merg pentru că le face bine firmei lor, le evidenţiază statutul social, sau o fac pentru a-şi afişa pietatea, iar alţii, doar dintr-un simţ al datoriei. Însă nici una dintre aceste motivaţii nu aduce într-adevăr glorie lui Dumnezeu!
Pentru ca să se cânte cu acelaşi entuziasm cu care au izbucnit evrei în laude când din piatră a ţâşnit apa ce le-a astâmpărat setea în pustie trebuie ca setea sufletului nostru să fie astâmpărată în El, prin mântuirea pe care ne-a dat-o :
Hristos este aceea „Stâncă”
1Cor.10:4 …si toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stânca duhovnicească ce venea după ei; si stânca era Hristos.
Ioan 4:10 -Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, si Cine este Cel ce-ţi zice: ,Dă-Mi să beau!’ tu singură ai fi cerut să bei, si El ţi-ar fi dat apă vie.”
Ioan 4:14 Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viata veşnică.”
Ioan 7:37 În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stătut în picioare, si a strigat: ,,Dacă însetează cineva, să vină la Mine, si să bea.
2Sa 22:2 El a zis: ,,Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu.
2Sa 22:3 Dumnezeu este stânca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu si puterea… care mă mântuieşte, turnul…… meu cel înalt si scăparea… mea. Mântuitorule! Tu mă scapi de silnicie.
2Sa 22:47 Trăiască Domnul, si binecuvântata să fie Stânca mea! Înălţat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele…
„Dumnezeu se află în căutarea închinătorilor adevăraţi. Dacă elita religioasă este prea mândră sau prea ocupată ca să înveţe să i se închine, El caută închinarea acelora ale căror vieţi sunt distruse de ruina morală”.
Erwin W. Lutzer (1941- )
„Mai mult decât lucrători, Dumnezeu doreşte închinători. Într-adevăr, singurii lucrători plăcuţi sunt cei ce au descoperit arta pierdută a închinării… Chiar şi pietrele îl vor lăuda, dacă este nevoie, iar mii de legiuni îngereşti vor sări gata să-i facă voia.” (şi aş îndrăzni să adaug, dar cine i se va închina de bună voie pentru ceea ce El este?)
A. W. Tozer (1897-1963)
Să răspundem acum la ceea mai importantă întrebare, una care îi macină pe necredincioşi, şi nu numai :
De ce ar trebui lăudat Dumnezeu şi care este conţinutul acestor laude? Are nevoie Dumnezeu să fie linguşit aşa cum au nevoie unii tirani pământeşti ca să se simtă bine?
1. Fiindcă El este un Dumnezeu mare şi Domn suveran peste toţi – v.3 Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.
Fiindcă este „mare” înseamnă conform sensului evreiesc că este infinit şi perfect. Dar mai ales infinit. Toţi ceilalţi dumnezei nu pot fi mari, dar El este infinit.
„O condiţie esenţială a existenţei umane este ca omul să poată întotdeauna să se plece înaintea unei autorităţi infinit superioare lui. Infinitul şi Eternul sunt esenţiali pentru viaţa omului pe această mică planetă pe care locuieşte.”
Fyodor Mikhaylovich Dostoyevski (1821-1881)
Spre deosebire de magistraţii Israelului pe care El i-a numit „dumnezei” (o dumnezeire delegată) fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu le-a vorbit, El este cu adevărat un Dumnezeu. El este Dumnezeu prin natura Lui. Ceilalţi, prin poziţia lor, determină cursul vieţii israeliţilor şi împart dreptatea. Pe aceştia şi pe oricare dumnezei închipuiţi El îi biruieşte şi îi mânuieşte. Ei nu pot face ceea ce El poate. Are putere.
Un om poate fi vrednic de admiraţie, dar doar Hristos este singurul vrednic de adoraţie.
De aceea, lauda adusă Lui este legitimă.
Poate fi lăudat…
2. Fiindcă are în stăpânire tot pământul – 4 El tine în mâna adâncimile pământului, si vârfurile munţilor sunt ale Lui. 5 A Lui este marea, El a făcut-o, si mâinile Lui au întocmi uscatul…
Noi îi considerăm mari pe aceia care au în proprietate mari suprafeţe de teren, pe latifundiarii unei ţări, dar cu cât mai mare decât ei este Cel ce are în proprietate tot pământul?
Ps.24:1 (Tot un psalm al lui David.) Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea si cei ce o locuiesc!
1Co 10:26 Căci ,,al Domnului este pământul si tot ce cuprinde el.”
Despre acest titlu de proprietate asupra Pământului se vorbeşte şi în Apocalipsa când se spune că Domnul se va întoarce şi va răscumpăra pământul din puterea Satanei.
Apoc.10:2 În mâna ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, si piciorul stâng pe pământ
Este totuşi lumea Lui! Într-adevăr, i-a fost dată omului, dar nu definitiv ci doar încredinţată lui pentru a o putea administra şi a o întreţine. Tot aşa cum un tată îi încredinţează copilului un colţişor din casa lui şi îi spune, „este al tău, poţi să-l foloseşti, să te joci în el, şi să-l îngrijeşti.”
Phillips Brooks (1835-1893)
3. Fiindcă cu cei ce-l ascultă El are o legătură deosebită – v.6 Veniţi să ne închinăm si să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! 7 Căci El este Dumnezeul nostru, si noi suntem poporul păşunii Lui, turma, pe care o povăţuieşte mâna Lui…
Închinătorii la idoli se închină celor pe care ei i-au făurit cu mâinile lor, dar noi ne închinăm Celui ce ne-a făurit pe noi şi Care a făurit şi lumea. El este îndreptăţitul ei Stăpân şi al nostru. Lui să ne închinăm!
El nu doar ne-a creat, dar ne-a şi adoptat. Ne-a făcut „poporul păşunii Lui”. Păstorul Cel Bun este Hristos, cum ne spun evangheliile, şi El trebuie ascultat. Oile Lui se caracterizează prin faptul că recunosc şi ascultă glasul Lui.
Ilustraţie:
Odată, în Israel un turist a văzut cum păstorul îşi chema oile şi a dorit să încerce şi el. L-a întrebat pe păstor ce le spune şi a repetat cu glas tare chemare. Oile l-au ignorat. Nu i-au cunoscut glasul!
Aceasta este datoria celor ce fac parte din poporul Lui:
Ioan 10:27 Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, si ele vin după Mine.
Dacă spunem că suntem oile Sale, atunci să ascultăm de glasul Lui. Dacă-l numim Stăpân şi Domn atunci să facem lucrurile pe care ni le cere. Israelul nu le-a făcut.
Exemple în care nu au ascultat de glasul şi povăţuirea Lui :
Luca 19
41 Când S-a apropiat de cetate si a văzut-o, Isus a plâns pentru ea,
42 si a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut si tu, măcar în această zi, lucrurile, cari puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.
De 32:29 Dacă ar fi fost înţelepţi, ar înţelege, Si s-ar gândi la ce li se va întâmpla.
Ps 81:13 O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele!
Isa 48:18 O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, si fericirea ta ca valurile mării.
Eze 18:31 Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă si un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel?
Eze 18:32 Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, si veţi trăi.”
Opţiunea care ni se oferă de către David prin acest psalm este, ori să fim un popor al Lui care-l ascultă, prevestit în Vechiul Testament şi vestit în Noul Testament, ori vom face aceeaşi greşeală ca israeliţii când s-au răzvrătit în pustie, un popor prin care Dumnezeu ne-a vorbit.
A II- A parte a Psalmului 95 O invitaţie cu avertismente
7c O! de aţi asculta azi glasul Lui! –
8 ,,Nu vă împietriţi inima, ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustie,
9 unde părinţii voştri M-au ispitit, si M-au încercat, măcar ca văzuseră lucrările Mele.
10 Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta, si am zis: ,,Este un popor cu inima rătăcită; ei nu cunosc căile Mele.”
11 De aceea am jurat în mânia Mea: ,,Nu vom intra în odihna Mea!”
Ascultarea este întotdeauna o cerinţă pusă la timpul prezent. Pentru ea nu există un „mâine”, ci doar un „astăzi”!
Aplică: De cât de multe ori ne spunem când păcătuim şi o ştim că, „mâine o să ne oprim”. Au sufletele noastre şi conştiinţele noastre odihnă până mâine?
Să vedem de unde s-a inspirat psalmistul cu exemplul de împietrire a inimilor?
Exodul 17
1 Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe cari poruncise Domnul să le facă; si au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut.
2 Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: ,,Dă-ne apă să bem!” Moise le-a răspuns: ,,Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?”
3 Poporul stătea acolo, chinuit de sete, si cârtea împotriva lui Moise. El zicea: ,,Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii si turmele noastre?”
4 Moise a strigat către Domnul, si a zis: ,,Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin, si au să mă ucidă cu pietre.”
5 Domnul a zis lui Moise: ,,Treci înaintea poporului, si ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mâna si toiagul cu care ai lovit râul, si porneşte!
6 Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca, si va ţâşni apă din ea, si poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.
7 El a numit locul acela ,,Masa si Meriba” (Ispită si ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră, si ispitiseră pe Domnul, zicând: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?”
La ce-a condus împietrirea inimii lor?
Evrei 3:17 …ale căror trupuri moarte au căzut în pustie?
Evrei 3:19 Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor.
În consecinţă Dumnezeu hotărăşte o altă zi, numită „astăzi” :
Evrei 4
6 Deci, fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta, si pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea buna n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor,
7 El hotărăşte din nou o zi: ,,Astăzi,” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”
8 Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi.
9 Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.
10 Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte si el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.
11 Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare.
Cea mai proastă zi a omului este când află că va fi un „mâine”
O fabulă ne spune cum trei diavoli ucenici trebuiau să meargă pe pământ pentru a-şi desăvârşi ucenicia lor. Au apărut înaintea Satanei, stăpânul lor prezentându-şi planurile lor de a-i distruge pe oameni. Primul a spus: „Eu le voi spune că nu există nici un Dumnezeu”. Satana a replicat, „degeaba, nu vei amăgi pe nimeni cu această minciună pentru că sunt încă mulţi care cred că El există”. Al doilea ucenic a spus atunci: „Eu le voi spune că nu există un iad.” Din nou Satana a replicat: „Nu vei amăgi pe nimeni cu asta pentru că mai sunt mult care cred că există.” Însă cel de-al treilea a spus: „Le voi spune oamenilor că nu e nici o grabă!” „Du-te!” a exclamat Satana atunci, „tu vei distruge pe mulţi cu planul tău.” Cea mai periculoasă amăgire de care poate suferi un om nemântuit este să creadă că are vreme! Când e vorba de mântuire, iertare şi viaţă veşnică, nu se poate amâna!
„O zi este o eternitate în miniatură!” Ralph Waldo Emerson (1803-1882)
„Fiecare zi, este o viaţă scurtă”. Arthur Schopenhauer (1788-1860)
Lumea spune, „trăieşte clipa”, „doar o viaţă ai, distrează-te”, dar cu preţul amânării facerii binelui, sau ascultării de Dumnezeu!
În schimb, Creştinismul îţi spune, „trăieşte fiecare zi din perspectiva eternităţii”… Ai grijă cum trăieşti, pe cine venerezi în ea…
Pentru ceea ce iubim ne găsim timp de ocupaţie! Să găsim timp să-l ascultăm pe Dumnezeu. Este cea mai plăcută jertfă pe care să i-o aducem în închinare.
Psalmul acesta ne comunică că există în Domnul o odihnă în care cineva intră doar prin ascultare şi închinare. Aceasta este invitaţia tacită a lui David. Să ne odihnim sufletele într-o închinare plăcută lui Dumnezeu!
Ce faci? Îmi omor vremea! Ai grijă să nu vătămezi eternitatea!
Cartea Proverbelor
Fiindcă în studiul nostru din cartea lui Iov am văzut cum înţelepciunea lui Dumnezeu a stat la baza încercărilor din viaţa lui Iov, vom putea să vedem acum cum înţelepciunea lui Dumnezeu stă (sau ar trebui să stea!) la baza vieţii obişnuite de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.
Înţeleptul împărat evreu Solomon ce a domnit în Israel între 971-931 în. de H. este cel ce a scris următoarele trei cărţi ale Bibliei: Proverbele, Ecleziastul şi Cântarea Cântărilor, cât şi Psalmii 72 şi 127. Proverbele vorbesc despre înţelepciunea necesară în viaţă, Ecleziastul, despre prostia (nesăbuinţa) omenească, prezentă în viaţă, iar Cântarea Cântărilor, despre dragoste ca subiect neutru. Se pare că dragostea este un intermediar potrivit între cele două extreme. Solomon este autoritatea care se exprimă asupra celor trei importante subiecte distincte.
Introducere
Cuvântul cheie al cărţii este „înţelepciunea”, sau „abilitatea de a trăi viaţa cu chibzuinţă şi pricepere”. A trăi o viaţă evlavioasă într-o lume nelegiuită nu este o sarcină deloc uşoară. Proverbele oferă îndrumările detailate ale lui Dumnezeu prin care cei ce-i aparţin să ştie să înfrunte cu succes problemele practice de zi cu zi ale vieţii, cum să trăieşti pentru Dumnezeu, cum să te înţelegi cu părinţii, cu copiii, cu semenii, cum să respecţi autorităţile, precum şi multe alte aspecte practice de viaţă.
Solomon, autorul lor principal, foloseşte o combinaţie de poezie, pilde, maxime, întrebări cu tâlc şi scurte povestioare pentru a pune într-o formă memorabilă bunul simţ şi perspectiva divină necesară vieţii.
Fiindcă Solomon, reprezentantul înţelepţilor Israelului a fost principalul contribuitor, titlul evreiesc al acestei cărţi este „Mishle Shelomoh”, adică „Proverbele lui Solomon” (1:1). Titlul grecesc este „Paroimiai Salomontos” (proverbele lui Solomon), iar titlul latinesc este „Liber Proverbiorum”, în care se combină cuvintele „pro” (pentru, spre) şi „verba” (cuvinte) pentru a descrie felul în care proverbele reuşesc să concentreze multe cuvinte în expresii (zicale) scurte. În scrierile rabinice „proverbele” sunt denumite „Sepher Hokhmah”, adică „Cartea Înţelepciunii”.
Ce este un „proverb”?
Un proverb este o exprimare care comunică un adevăr (sau o realitate a vieţii) într-o manieră foarte incisivă şi concisă. Cineva a spus că proverbele sunt, „fraze scurte produse de o experienţă îndelungată”. De fapt, este vorba de adevăruri ce sunt exprimate într-o formă uşor de amintit. Proverbul se mai poate denumi şi maximă, zicală sau dicton.
Cred că putem alege ca verset cheie al Proverbelor,
Prov.1:7 Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea si învăţătura.
Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu reprezintă în general patria proverbelor. Se crede că Solomon a cules mai multe maxime din astfel de surse. El le-a editat pe toate şi a scris multe dintre ele. Un doctor, pe nume Thirtle, spune Vernon McGee, precum şi alţi cercetători au observat că la un moment dat se petrece o schimbare de pronume de la persoana a doua la persoana a treia. Astfel ei sugerează că proverbele scrise în persoana a doua au fost cele predate lui Solomon de către învăţătorii lui, iar cele scrise la persoana a treia au fost scrise de însuşi Solomon.
Datarea Proverbelor
Cartea Proverbelor reprezintă o colecţie de maxime de înţelepciune şi nu o carte despre istorie. Este un produs al şcolii de înţelepciune a Israelului.
Proverbele scrise de Solomon însuşi provin din jurul anului 931 în. de H., iar cele din cap.25-29 au fost strânse de Ezechia, cam cu 230 de ani mai târziu. Ezechia a domnit între 715 şi 686 în. de H.
(Open Bible Study Edition)
Conform lui Ieremia 18:18 (,,Atunci ei au zis: ,Veniţi, să urzim rele împotriva lui Ieremia! Căci doar nu va pieri Legea din lipsă de preoţi, nici sfatul din lipsă de înţelepţi, nici cuvântul din lipsă de prooroci. Haidem să-l ucidem cu vorba, si să nu luăm seama la toate vorbirile lui!”) şi Ezechiel 7:26 (Vine nenorocire peste nenorocire, zvon după zvon. Ei cer vedenii proorocilor; dar preoţii nu mai cunosc Legea, si bătrânii nu mai pot da sfaturi”) existau trei categorii de oameni care vorbeau poporului în numele lui Dumnezeu:
- preoţii care ţineau legea
- profeţii care transmiteau Cuvântul şi vedeniile, şi
- înţelepţii, sau bătrânii poporului care sfătuiau
În cazul proverbelor, Dumnezeu ne transmite înţelepciunea Sa prin Solomon care nu este nici preot, nici profet.
Autorul Proverbelor
Îl cunoaştem din studiile făcute despre el… un tânăr care a început bine în „viaţa de credinţă”, dar care a sfârşit-o prost! A devenit „nesimţitor” faţă de învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi sfaturile tatălui său, David.
În Solomon vedem cum credincioşi care odată erau deosebit de promiţători, de dotaţi, de talentaţi şi de pricepuţi, având discernământ spiritual, binecuvântaţi şi foarte înţelepţi, pot deveni foarte împietriţi şi imuni la cuvintele Domnului. Privind la înălţarea şi căderea lui Solomon, la gloria şi dizgraţia lui, observăm că el l-a iubit pe Dumnezeu, dar a şi practicat unele lucruri, opuse Cuvântului Său care i-au adus ruşinea în cele din urmă.
Numele lui Solomon apare la începutul celor trei secţiuni pe care le-a scris personal:
- în primul verset de la cap.1, pentru Prov.1-9
- în primul verset de la cap.10, pentru Prov.10:1-22:16
- în primul verset de la cap.25, pentru Prov.25-29
Doar aproape 800 din cele 3.000 de proverbe ale sale sunt incluse în aceste colecţii solomonice din aceste cărţi. Nu a existat un om mai potrivit decât Solomon pentru a fi autor al acestor maxime spirituale. Proverbele nu le-a scris după ce inima lui s-a depărtat de Domnul, ci înainte. Ecleziastul cu concluziile sale amare cuprinde experienţa insatisfacţiei unei vieţii fără Dumnezeu, trăită în imoralitate, materialism şi idolatrie.
1Regi 11:1-4 Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite, Sidoniene, Hetite, cari făceau parte din neamurile despre cari Domnul zisese copiilor lui Israel: ,,Să nu intraţi la ele, si nici ele să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor.” De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire. A avut de neveste şapte sute de crăiese împărăteşti si trei sute de ţiitoare; si nevestele i-au abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; si inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.
Isus vorbeşte de faima lui binecunoscută în lume datorită înţelepciunii lui pe care veneau să o asculte la curtea lui oameni din străinătate:
Mat. 12:42 Împărăteasa de la Miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecaţii, şi-l va osândi, pentru că ea a venit de la marginile pământului, ca să audă înţelepciunea lui Solomon si iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.
Tatăl lui, împăratul David, îi recunoaşte înţelepciunea:
1Regi 2:6-9 Fă după înţelepciunea ta, si să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în locuinţa morţilor. Să te porţi cu bunăvoinţa cu fiii lui Barzilai, Galaaditul, si ei să mănânce la masă cu tine; căci tot aşa s-au purtat si ei cu mine, iesindu-mi înainte, când fugeam de fratele tău Absalom. Iată că ai lângă tine pe Simei, fiul lui Ghera, Beniamitul, din Bahurim. El a rostit împotriva mea mari blesteme în ziua când mă duceam la Mahanaim. Dar s-a pogorât înaintea mea la Iordan, si i-am jurat pe Domnul, zicând: ,Nu te voi omorî cu sabia.’ Acum, tu să nu-l laşi nepedepsit; căci eşti un om înţelept, si ştii cum trebuie să te porţi cu el. Să-i pogori perii albi însângeraţi în locuinţa morţilor.”
Îl vedem ca tânăr împărat cum cere înţelepciune de la Dumnezeu (1Regi 3:5.9) şi cum Dumnezeu îi satisface cererea (vezi, 1Regi.4:34; 10:1-13, 24). Priceperea, discernământul şi perspicacitatea în luarea unor decizii au fost atât de extraordinare încât i-au dus faima în lume.
1Regi 3
7 Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărătească în locul tatălui meu David; si eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat.
8 Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulţimii lui.
9 Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!”
10 Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului.
11 Si Dumnezeu a zis: ,,Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viată lungă, nici bogaţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate,
12 voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă înţeleapta si pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta si nu se va scula nimeni niciodată ca tine.
13 Mai mult, iţi voi da si ce n-ai cerut: bogaţii si slavă, aşa încât în tot timpul vieţii tale nu va fi nici un împărat ca tine.
Este probabil ca Solomon să fi cules şi editat şi alte proverbe pe lângă ale sale. După Ecleziastul 12:9, el „a cugetat şi a căutat să facă ordine în multe proverbe”.
Ecleziastul 12:9 Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat si ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit si a întocmit un mare număr de zicători.
Ultima colecţie de proverbe solomonice a fost alcătuită de către scribii (cărturarii) regelui Ezechia deoarece acesta a avut interesul de a-şi binecuvânta supuşii cu valorile spirituale ale Cuvântului lui Dumnezeu. Fiindcă şi profeţii Isaia şi Mica au slujit pe vremea lui Ezechia se crede că şi ei au contribuit la această colecţie de proverbe.
Asemănări?
Partea de la Prov.22:17 la 24:34 cuprinde „cuvintele înţelepţilor” (22:17; 24:23), care par similare celor descoperite în Înţelepciunea lui Amenemope, un document de învăţături asupra slujbei civile scris de un egiptean ce a trăit între 1000 în. de H. şi 600 în. de H. În vremea aceea înţelepţii se vizitau reciproc şi probabil că Amenemope a împrumutat câteva aforisme evreieşti.
Nişte personaje misterioase sunt Agur, fiul lui Iache (cap.30), şi Lemuel (cap.31). Primul rosteşte doar nişte cuvinte înţelepte drept învăţătură, iar cel de-al doilea este un împărat care redă învăţătura pe care i-a dat-o mamă-sa. Unii îi identifică pe ambii cu Solomon, dar nu ştiu cât de sigur este.
Proverbele ca formă prin care Dumnezeu îi îndrumă pe oameni
Parcă pentru a completa paleta de forme în care Dumnezeu le-a vorbit oamenilor, a făcut-o prin legi, prin profeţii, prin întâmplări istorice, acum vedem că alege înţelepciunea. Le-a vorbit patriarhilor prin viziuni şi vise, lui Moise faţă-n faţă, din nou profeţilor prin vise şi vedenii (Num.12:6-8), acum Domnul îi vorbeşte lui Solomon prin intermediul observaţilor pe care acesta le face asupra naturii umane şi creaţiei. Laboratorul înţeleptului lui devine lumea…
Prov.24:30-32 Am trecut pe lângă ogorul unui leneş, si pe lângă via unui om fără minte. Si era numai spini, acoperit de mărăcini, si zidul de piatră era prăbuşit. M-am uitat bine si cu luare aminte, si am tras învăţătura din ce am văzut.
„M-am uitat bine şi cu luare aminte, şi am tras învăţătură” din ce-a văzut şi în consecinţă deduce următorul dicton:
33 ,,Să mai dorm puţin, să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mâinile puţin ca să mă odihnesc!”…
34 Si sărăcia vine peste tine pe neaşteptate, ca un hot, si lipsa, ca un om înarmat. (Ca un bandit, prin surprindere)
Cu alte cuvinte înţeleptul vrea să zică că în creaţia actuală atinsă de păcat funcţionează un principiu al entropiei (tehnic, „un consum de energie ireversibil”) care distruge viaţa, însă prin disciplină se pot reversa efectele haosului iminent.
Este „înţelepciunea” ceva misterios ce cade asupra omului ca o ceaţă, apoi se ridică?
Este important să observăm că înţelepciunea nu este doar turnată aşa ca şi cu o pâlnie în capul nostru când ne rugăm Domnului pentru ea. Cred că înţelepciunea ce vine de la El conţine acest aspect al observaţiei atente a tot ce este în jur şi a deducţiei cuvenite cu bun simţ a celor văzute. Unii nu au înţelepciune, nu pentru că nu o au, ci pentru că nu vor să o aibe!
Văd că lenea, beţia şi prostia, precum şi multe altele se plătesc, dar refuză să înveţe minte ci se complac. Aceştia nu sunt înţelepţi fiindcă sunt reduşi mintal, ci fiindcă refuză să asculte de glasul raţiunii date lor de Dumnezeu!
În acelaşi timp cred că este nevoie ca uneori Dumnezeu să dăruiască supranatural înţelepciune pentru a ieşi din anumite situaţii, a lua decizii şi a acţiona când mintea umană este limitată în soluţii. De curând am fost martor la felul în care cineva a rezolvat prin înţelepciunea dată respectivului de Dumnezeu o problemă spinoasă. Când noi eram în criză de soluţii, acesta pur şi simplu a scos-o ca un as de pe mânecă! Asta da, înţelepciune!
Este ca şi cum ai împuşca cu adevărat doi iepuri dintr-o dată! Raţiunea umană, îl împuşcă ori pe unul, ori pe altul, uneori îi scapă amândoi, însă înţelepciunea de sus este eficace.
Inspiraţie
Fără nici un fel de excepţii, autori creştini şi evrei au acceptat cartea Proverbelor de-a lungul vremurilor ca o creaţie inspirată a lui Solomon. Este totodată prima carte a Bibliei care este prefaţată cu numele autorului. Noul Testament abundă de citări ale Proverbelor. Calitatea maximelor şi valoarea lor indică o inspiraţie net superioară, de pildă, scrierilor apocrife care la rândul lor pretind înţelepciune şi inspiraţie.
Solomon a trăit cu 500 de ani înaintea celor celebrilor „şapte înţelepţi ai Greciei”, şi cu 700 de ani înainte de vremea lui Socrate, Plato, sau Aristotel.
Este clar că nu Solomon s-a inspirat din surse seculare, aşa cum susţin unele teorii, ci mai degrabă invers. Datorită migraţilor, ducerii lor în captivitate şi împrăştierilor evreilor în lume, filozofii seculari sunt cei ce mai degrabă au beneficiat de comoara de înţelepciune cu care Dumnezeu i-a înzestrat pe aceştia.
(Jamieson, Fausset and Brown Commentary)
„Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah” este o carte scrisă de un evreu palestinian cu aproape 200 de ani în. de H. are un stil un similar cărţii Proverbelor. După aceea, „Înţelepciunea lui Solomon”, o carte de antică de filozofie evreiască provine din oraşul Alexandria al primului secol. Dar nici una dintre aceste scrieri apocrife nu se ridică la nivelul cărţii Proverbelor.
Afirmaţii ştiinţifice corecte
Proverbele îşi demonstrează inspiraţia şi prin aceea că nu fac nici o afirmaţie neştiinţifică sau observaţii inexacte. Ba mai mult avem Prov.4:23 care pe lângă îndemnul lui spiritual conţine un verset ce dezvăluie o surprinzătoare realitate ştiinţifică pentru acele zile:
Păzeşte-ti inima mai mult de cât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.
Doar cu 2.700 de ani mai târziu doctorul Harvey a descoperit că inima pune sângele în mişcare prin tot organismul.
Un capitol foarte important în înţelegerea proverbelor constă în,
Dificultăţile (sau, cerinţele) de interpretare a lor
I. Prima dificultate constă în înţelegerea în sine a înţelepciunii. Asemenea pildelor şi parabolelor lui Hristos, adesea adevărurile rămân ascunse şi obscure dacă sunt tratate cu superficialitate. De aceea, ele trebuie păstrate în inimă şi trebuie să se mediteze asupra sensului lor.
Iată câteva principii indicate de însăşi proverbele:
Prov.21:1-5 Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune, si dacă-ţi vei pleca inima la pricepere dacă vei cere înţelepciune, si dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, si vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, si vei găsi cunostinţa lui Dumnezeu.
Prov.4: 4 …el mă învaţa atunci, şi-mi zicea: ,,Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele, si vei trăi!
II. O a doua dificultate este forma poeziei evreieşti: paralelismul. (care înseamnă exprimarea adevărurilor în paralel astfel încât al doilea adevăr – spus în paralel cu primul – dezvoltă, completează, defineşte, accentuează, sau îmbogăţeşte concluzia logică, ideea finală, sau, în unele cazuri, punctul de vedere diferit.)
III. O a treia dificultate (sau cerinţă interpretativă) constă în a realiza că Proverbele sunt doar nişte deducţii divine sau observaţii înţelepte care afirmă principii divine, şi nu reprezintă legi inflexibile, sau făgăduinţe absolute ale lui Dumnezeu.
Iată nişte exemple a căror aplicare nu poate fi generală:
Prov.10:27 Frica de Domnul lungeşte zilele, dar anii celui rău sunt scurtaţi.
Sau,
Prov.22:4 Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava si viata.
Sau,
Prov.31:6-7 Daţi băuturi tari celui ce piere, si vin, celui cu sufletul amărât; ca să bea să-şi uite sărăcia, si să nu-şi mai aducă aminte de necazurile lui.
Aceste exprimări a unor adevăruri generale suferă excepţii datorită imprevizibilităţii comportamentului omului păcătos. Dumnezeu nu garantează aplicarea uniformă a tuturor situaţilor descrise în Proverbe, dar prin studierea şi înţelegerea mesajului lor omul poate să afle voia lui Dumnezeu pentru el.
Teologia Proverbelor
Constă din mai multe aspecte:
– Dumnezeu este cel ce a alcătuit atât cosmosul cât şi societatea
– Dumnezeu revelează în această carte alcătuirea societăţii omeneşti
– viaţa omului depinde de unitatea dintre faptă şi destin
– supunerea la ordinea impusă societăţii de Domnul este o chestiune ce ţine de inimă
– cuvintele au puterea de a modela inimile (în special, pe cele tinere)
Prezenţa Lui Hristos în Proverbe
Hristos este prezent în Proverbe sub forma „înţelepciunii” personificate.
El este numit „înţelepciune”:
Luca 7:33-35 În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin, si ziceţi: ,Are drac.’ A venit Fiul omului, mâncând si bând, si ziceţi: ,Iată un om mâncăcios si băutor de vin, un prieten al vameşilor si al păcătoşilor.’ Totuşi Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.”
Matei 11:19 A venit Fiul omului mâncând si bând, si ei zic: ,Iată un om mâncăcios si băutor de vin, un prieten al vameşilor si al păcătoşilor!’ Totuşi, Înţelepciunea a fost îndreptăţita din lucrările ei.”
În Proverbe 8 se spune că „înţelepciunea” este dumnezeiască, este sursa vieţii, este dreaptă şi curată. Această „înţelepciune” s-a întrupat în Hristos în care acum „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii si ale ştiinţei.” (Coloseni 2:3), „Si voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire si răscumpărare” (1Cor.1:30)
În această carte ni se oferă o înţelepciune proverbială ce poartă pecetea inspiraţiei divine. În această carte Dumnezeu s-a coborât să devină învăţătorul nostru în treburile practice ale vieţii. Mai târziu, Hristosul, cuvântul întrupat a făcut-o practic înaintea tuturora, în special, a ucenicilor. Prin expresii scurte şi concise Proverbele îi îndrumă pe oameni în principiile îndatoririi faţă de Dumnezeu şi semeni lor.
- Mai conţine de asemenea avertismente (prezentând consecinţele lui Dumnezeu şi naturale) împotriva, leneviei, nedreptăţii, abuzului, indolenţei, beţiilor, destrăbălării, imoralităţii.
- Prezintă răsplata adevăratei înţelepciuni: pacea, siguranţa, dragostea, mângâierea conştiinţei, a celor buni, o viaţă liniştită.
Valoarea practică deosebită a Proverbelor nu se poate sublinia îndeajuns.
Cartea Proverbelor
(cont.)
Un plan al cărţii Proverbelor:
Proverbele tratează următoarele tipuri de relaţii
I. Omul în raport cu Dumnezeu | II. Omul vizavi de el însuşi | III. Omul în raport cu semenii |
A. Despre încrederea lui în El – Prov. 22:19 | A. Despre caracterul lui – Prov. 20:11 | A. Despre iubirea lui Prov. 8:17 |
B. Despre smerenia lui – Prov. 3:34 | B. Despre înţelepciunea lui – Prov. 1:5 | B. Despre prietenii lui Prov. 17:17 |
C. Despre frica lui de Domnul – Prov. 1:7 | C. Despre nesăbuinţa/prostia lui Prov. 26:10,11 | C. Despre duşmanii lui Prov. 19:27 |
D. Despre neprihănirea lui – Prov. 10:25 | D. Despre vorbirea lui – Prov. 18:21 | D. Despre sinceritatea lui – Prov. 23:23 |
E. Despre păcatul lui – Prov. 28:13 | E. Despre auto-controlul lui – Prov. 6:9-11 | E. Despre bârfă – Prov. 20:19 |
F. Despre ascultarea lui Prov. 6:23 | F. Despre bunătatea lui – Prov. 3:3 | F. Despre el ca tată – Prov. 20:7; 31:2-9 |
G. Despre răsplata lui – Prov. 12:28 | G. Despre bogăţia lui – Prov. 11:4 | G. Despre rolul mamei Prov. 31:10-31 |
H. Despre înfruntarea încercărilor – Prov. 17:3 | H. Despre mândria lui – Prov. 27:1 | H. Despre copii lui – Prov. 3:1-3 |
I. Despre binecuvântarea lui – Prov. 10:22 | I. Despre mânia lui – Prov. 29:11 | I. Despre educarea lor Prov. 4:1-4 |
J. Despre moartea lui – Prov. 15:11 | J. Despre lenevia lui – Prov. 13:4 | J. Despre disciplinarea lor – Prov. 22:6 |
Şi multe altele…
Principalele ingrediente cu care se urzeşte întreaga carte a Proverbelor sunt înţelepciunea şi prostia (nesăbuinţa, nechibzuinţa, nebunia). Înţelepciunea se bazează pe teama de Domnul, iar nebunia pe încrederea în sine şi nesocotirea lui Dumnezeu!
Prov.22
17 Pleacă-ţi urechea, si ascultă cuvintele înţelepţilor, si ia învăţătura mea în inimă.
18 Căci este bine să le păstrezi înăuntrul tău, si să-ţi fie toate de odată pe buze.-
19 Pentru ca să-ţi pui încrederea în Domnul, vreau să te învăţ eu astăzi, da, pe tine.
Proverbele ating aproape orice domeniu practic al vieţii la care ne putem gândi:
- Dacă vrei să-l cunoşti pe Dumnezeu Proverbe oferă sfaturi clare şi principii absolut infailibile.
- Dacă vrei să-ţi găseşti o nevastă, nu porni la peţitul ei fără să ştii cum este descrisă în Proverbe nevasta ideală!
- Dacă vrei să legi prietenii, află întâi cum îi caracterizează Proverbele pe prietenii adevăraţi!
- Ce înseamnă să te împrumuţi, … etc.
Însemnătatea practică a proverbelor este frecvent subliniată în Noul Testament.
„Umblarea” (deci, viaţa) creştinului este „comandată” să fie înţeleaptă (să o trăiască cu înţelepciune)
Efes.5:15 Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.
Timpul zboară, zilele sunt rele. Trebuie să ne folosim de timpul nostru. Să-l exploatăm slujind lui Dumnezeu. Mulţi îşi risipesc atât vremea cât şi viaţa pentru că nu trăiesc înţelept.
Scopul cărţii este declarat răspicat în chiar primul proverb:
Prov.1
1 Pildele lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel,
2 pentru cunoaşterea înţelepciunii si învăţăturii, pentru înţelegerea cuvintelor mintii;
3 pentru căpătarea învăţăturilor de bun simt, de dreptate, de judecată si de nepărtinire;
4 ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tânărului cunoştinţă si chibzuinţă,-
5 să asculte însă si înţeleptul, si îşi va mări ştiinţa, si cel priceput, si va căpăta iscusinţă
6 pentru prinderea înţelesului unei pilde sau al unui cuvânt adânc, înţelesul cuvintelor înţelepţilor si al cuvintelor lor cu tâlc.
Iar versetul cheie al întregii cărţi a Proverbelor, cât şi un adevărat sumar al cărţii se găseşte în vers.7:
7 Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea si învăţătura.
Ilustraţie: Vă amintiţi de „prelucrarea” morală de către Partid a tinerilor care împlineau 18 ani. Cum îi strângeau la Casa de Cultură şi le atrăgea atenţia de faptul că acum răspundeau altfel pentru acţiunile şi faptele lor? Şi comuniştii păreau să aibă mai multă înţelepciune decât societatea ce se întemeiază astăzi!
Pentru unii tineri de azi a deveni adult înseamnă a crede că au permisiunea de a comite „adultere”! Este ceea ce „adulţii” fac, nu? Adulţi, adultere?!
Ceea ce Prov.3:5-6 spune reprezintă un sfat mult mai valoros pentru un tânăr:
Încrede-te în Domnul din toată inima ta, si nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, si El iţi va netezi cărările.
Acestea sunt cuvinte adresate tinerilor care vor să descopere secretul vieţii fericite. N-am întâlnit nici un tânăr care să spună că nu vrea să fie fericit în viaţă.
Cartea porneşte de la presupunerea bine fondată că Dumnezeu are toate răspunsurile!
Această carte este menită să-l ajute pe orice om, vârstnic sau tânăr, să înţeleagă ce este viaţa şi cum se trăieşte. De asemenea, pentru aceia care tocmai se pregătesc să iasă în lume pe propriile picioare, ea este cartea care să-i cruţe de erorile şi eşecurile mari ale vieţii, de căile şi deciziile greşite care transformă omul într-o ruină şi îl condamnă pentru eternitate.
Proverbele par să fie scrise pentru tânărul ce a crescut de acum şi se pregăteşte să plece din casa părintească. Merge la oraş unde va înfrunta toate presiunile şi ispitele lui. Va rezista el? Proverbele vorbesc despre presiunea relaţiilor sexuale neprincipiale
Ca sursă de consiliere şi călăuzire, Proverbele sunt incomparabile cu orice altă sursă cunoaştem. Sunt mai înţelepte decât prietenii cei mai bine-intenţionaţi, decât pastorul cel mai iscusit, decât psihologul cel mai şcolit. Dacă oamenii ar consulta-o, le-ar merge mult mai bine.
Ilustraţie: cunosc o persoană căreia i-a fost spus foarte superficial, fără a se cerceta bine situaţia ei familială că se poate recăsători, după ce divorţează de un soţ problemă…
În ea sunt demascate multe din miturile contemporane:
- sexul înainte de căsătorie, este „ok”?!
- a fura de la serviciu, idem
- a petrece în beţii şi orgii, la fel, …etc.
Vorbesc despre experienţa mea personală…
Acestea sunt sfaturi pe care mi-aş fi dorit mult să le aud înaintea de a ieşi în lume! Imediat ce am trecut de prima tinereţe, mi-am dat seama că aş fi putut fi mai înţelept. Să evit să fac unele din lucrurile pe care le-am făcut. Unele din relaţiile pe care le-am stricat. Etc. Dar de unde, cine să mă înveţe?
La rândul nostru care creştem copii, să ne amintim să le impunem nu interdicţii, ci sfaturi care să aibe sens!
Am ştiut eu oare că?
Prov.11:22 Femeia frumoasă si fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc.
Ilustraţie: femeia de la Bingo TV care în timp ce Horia Brenciu vorbea, ea se tot uita în cameră, îşi îndrepta spatele, îşi aranja părul şi îşi studia permanent mişcările…?!!! Era extrem de amuzant să urmăreşti atâta prostie televizată la oră de vârf!!!
Sau că,
Prov. 31:30 Dezmierdările sunt înşelătoare, si frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată.
Sau că,
Prov.12:4 O femeie cinstită este cununa bărbatului ei, dar cea care-i face ruşine este ca putregaiul în oasele lui.
Sau am ştiut că,
Prov.17:28 Chiar si un prost ar trece de înţelept dacă ar tăcea, si de priceput dacă şi-ar ţinea gura.
Sau,
Prov.17: 27 Cine îşi înfrâneaza vorbele, cunoaşte ştiinţa, si cine are duhul potolit este un om priceput.
Sau, în ce-i priveşte pe prietenii mei, am ştiut eu oare că,
Prov.18:24 Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care tine mai mult la tine decât un frate.
Dacă vrei sfat şi direcţie în viaţă Proverbe constituie cartea de bază!
Un capitol interesant al Proverbelor vorbeşte despre,
Bucuria „înţelepciunii” în faţa ordinii instituite în creaţie de Domnul Dumnezeu
Înţelepciunea personificată în învăţăturile lui Solomon a fost atât prezentă când Domnul Dumnezeu a creat Universul cu spaţiile sale vaste, cu cerurile înstelate şi pământul, cât şi se bucură în fiecare zi de felul în care le-a prestabilit limite corpurilor cereşti (8:22-26), făcând viaţa umană posibilă (8:27-31). Ea s-a bucurat atunci când a pus limite mării înfuriate (v.29). Bucuria ei se datorează nu numai ordinii pe care a stabilit-o în cosmos ci şi ordinii pe care El o stabileşte în omenire şi înfrânării răului în lume.
Cei înţelepţi trăiesc conform preceptelor înşiruite aici, pe când cei „nebuni”, sau nechibzuiţi le ignoră.
Permanent se observă această „teză” şi „antiteză”, „punct” şi „contrapunct” (primele zece capitole sunt caracterizate de această formă de exprimare):
Prov.10
2 Comorile câştigate pe nedrept nu folosesc, dar neprihănirea izbăveşte de la moarte. Dobândirea unor comori veşnice
3 Domnul nu lasă pe cel neprihănit să sufere de foame, dar îndepărtează pofta celor răi. Săturarea celor ce se încred în Domnul
4 Cine lucrează cu o mâna leneşă sărăceşte, dar mâna celor harnici îmbogăţeşte. Generozitatea faţă de cei nevoiaşi este condiţionată de hărnicia fiecăruie
5 Cine strânge vara, este un om chibzuit, cine doarme în timpul seceratului este un om care face ruşine. Leneşii sunt o pagubă pentru societate
Modul de exprimare (felul de vorbire; cum ar trebuie să fie?) formează sau distruge relaţiile umane
10 Cine clipeşte din ochi este o pricină de întristare, si cine are o gură nesocotită se prăpădeşte singur. –
11 Gura celui neprihănit este un izvor de viată, dar gura celor răi ascunde silnicie. –
12 Ura stârneşte certuri, dar dragostea acopere toate greşelile. –
13 Pe buzele omului priceput se află înţelepciunea, dar nuiaua este pentru spatele celui fără minte. –
14 Înţelepţii păstrează ştiinţa, dar gura nebunului este o pieire apropiată. –
Foarte important următorul proverb pentru românii de astăzi!
Prov.10:16 Cel neprihănit îşi întrebuinţează câştigul pentru viată, iar cel rău îşi întrebuinţează venitul pentru păcat.
„De când nu mai beau (m-am pocăit), am capul mai uşor şi buzunarul mai greu!”
- discuţia din maxi-taxi… „tu ai bani! Eu nu am!” „Păi să vedem ce consumăm fiecare!”
Astăzi societatea ne oferă mai multe posibilităţi. Trebuie să o recunoaştem. Problema este că viciile costă mult şi comentăm când nu le putem satisface. Pentru mulţi salariaţi nu ar fi o problemă scumpirile dacă ar putea să trăiască fără cafele, ţigări şi alcool. Să trăiască auster. Da’ cui îi place, spune omul!
Ca pregătire pentru acest studiu, uite ce m-am gândit!?
- ce-ar fi să mă duc pe la magazine să mă interesez de preţul ţigărilor şi al băuturilor? Al filmelor proaste? Al închirierii de casete? Al revistelor şi ziarelor? Al cafelei este mare!! Uite, „Iacobs” este 50.000 de lei!!!
- Cât costă un cd-u cu hip-hop prost?
- Cât costă o seară la un bar de noapte?
- O casetă cu muzică lumească?
- Un televizor color?
- O carte? (câte cărţi bune sunt la librăria Ion Creangă? Nu prea multe!)
Depinde de ce vrem de la viaţă dacă vom avea parte de sărăcie sau îndestulare? Vrem păcate şi plăcere, vom primi lipsuri şi sărăcie. Vrem sfinţenie şi evlavie, vom primi pace sufletească şi mulţumire în starea în care ne găsim. Ce vrem?
În zilele noastre stilul de viaţă al fiecăruia îl pune într-o categorie socială sau alta. Între cei ce au şi cei ce n-au. Permanent pe strada asta (Aurel Vlaicu) trec oameni a căror înfăţişare te face să plângi, da’ de fiecare dată vin de la crâşmele de pe stradă şi umblă în zig-zag. Sunt prost îmbrăcaţi, nespălaţi, nemâncaţi, dar sunt beţi! Nu-i înşeală diavolul pe aceştia?
Alţii vin şi cer împrumut, dar nu sunt dispuşi să facă orice fel de muncă!
Proverbele conectează sărăcia cu neprihănirea şi bogăţia cu răutatea (păcătoşenia). Descriu un fel de lege a cauzei şi efectului în viaţa omului. Uneori într-adevăr, în unele cazuri de excepţie, pare că această lege este suspendată, dar la o observare generală a omenirii, acestea sunt doar excepţiile care întăresc regula.
Proverbele ne mai demonstrează că structurile sociale nu există în mod autonom şi independent de Domnul care le-a rânduit. El este cel ce le susţine.
(Un exemplu îl constituie revoluţia din România… da conspiraţie în parte, da, revolta maselor, şi mai ce ca să reuşească toate acestea? Nu cumva şi intervenţia lui Dumnezeu? Oamenii se scarpină în cap până la sângerare să afle adevărul gol goluţ, dar fără a-l recunoaşte pe Dumnezeu ca parte integrantă, chiar peste toate acestea Stăpân, toată speculaţia este ca învârtitul câinelui în jurul cozii lui!)
pentru când mergeţi la piaţă: („ocaua lui cuza” nu a fost inventată de el!)
Pr 20:10 Două feluri de greutăţi si două feluri de măsuri, sunt o scârba înaintea Domnului.-
Pr 20:23 Domnul urăşte două feluri de greutăţi, si cântarul mincinos nu este un lucru bun.-
Prov.11:1 Cumpăna înşelătoare este urâta Domnului, dar cântăreala dreaptă Îi este plăcută.
Prov.11:14 Când nu este chibzuinţă, poporul cade; dar biruinţa vine prin marele număr de sfetnici.
Pentru şomeri şi cerşetori:
PROV.10:3, 4 Domnul nu lasă pe cel neprihănit să sufere de foame, dar îndepărtează pofta celor răi. Cine lucrează cu o mâna leneşă sărăceşte, dar mâna celor harnici îmbogăţeşte.
Pentru muncitorul român
Pr 6:6 Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei, si înţelepţeşte-te!
Pr 6:7 Ea n-are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpân;
Pr 6:8 totuşi îşi pregăteşte hrana vara, si strânge de ale mâncării în timpul secerişului.
Pr 6:9 Până când vei sta culcat, leneşule? Când te vei scula din somnul tău?
Pr 6:10 Să mai dormi puţin, să mai aţipeşti puţin, să mai încrucişezi puţin mâinile ca să dormi!…
Pr 6:11 Si sărăcia vine peste tine, ca un hoţ, si lipsa, ca un om înarmat.
Pr 11:24 Unul, care dă cu mâna largă, ajunge mai bogat; si altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească.
Pr 12:24 Mâna celor harnici va stăpâni, dar mâna leneşă va plăti bir.
Pr 19:15 Lenea te cufundă într-un somn adânc, si sufletul molatic sufere de foame.
Pr 19:24 Leneşul îşi vâra mâna în strachină, si n-o duce înapoi la gură.
Pr 20:4 Toamna, Leneşul nu ară; la secerat, ar vrea să strângă roade, dar nu este nimic!-
Pr 20:13 Nu iubi somnul, căci vei ajunge sărac; deschide ochii, si te vei sătura de pâine.
Teodor Macavei
Surse:
The New Open Bible The Study Edition.
The MacArthur Study Bible on CD-ROM
Evangelical Dictionary of Theology, de Walter Elwell
„Proverbs Notes”, by Vernon McGee
Studii Generale Asupra Carţilor Vechiului Testament
Introducerea studiului profeţilor vechiului testament
În continuarea studiilor noastre din Vechiul Testament ne vom apropia de cărţile profetice. Modul în care le vom studia este acelaşi cu cel pe care l-au avut studiile noastre asupra cărţilor solomonice, cât şi a studiilor asupra Psalmilor şi a cărţii lui Iov. Adică, vom face întâi un studiu general asupra întregii cărţii, aflând cine a scris-o, în ce împrejurări, către cine şi care sunt principalele învăţături inspirate ale ei şi ce vrea Dumnezeu să ne înveţe prin intermediul respectivei cărţi. După ce acest prim obiectiv este atins, vom trece la un studiu mult mai specific provenit din cartea studiată întâi la modul general. Apoi, vom trece mai departe la altă carte din Vechiul Testament până vom completa o imagine de ansamblu asupra tuturor scrierilor Vechiului Testament. În felul acesta cunoaşterea noastră biblică va fi îmbunătăţită şi cu învăţăturile Vechiului Legământ!
Astăzi vom face o trecere de la cărţile biblice de poezie şi înţelepciune, la cele profetice şi istorice…
A studia profeţii Vechiului Testament este un obiectiv deosebit de îndrăzneţ dată fiind valoarea lor deosebită în formarea canonului biblic şi importanţa lor majoră în istoria poporului ales de Dumnezeu să-i facă cunoscută legea şi să-i intermedieze venirea Fiului Său pe lume.
În abordarea subiectului profeţilor biblici, sarcina noastră este de-a dreptul gigantică, a-i înţelege necesitând studiul a peste 1.000 de ani de istorie evreiască!
Biblia reprezintă o colecţie de 66 de cărţi-document inspirate de Însuşi Dumnezeu. Aceste culegeri se împart în două testamente, Vechiul (39) şi Noul (27). Profeţi, preoţi, regi şi alţi lideri ai poporului Israel au contribuit la scrierea cărţilor Vechiului Testament (cu excepţia a două pasaje în aramaică). Apostolii şi asociaţii lor, au scris Noul Testament în greacă.
Vechiul Testament începe cu relatarea creaţiei universului şi se încheie cu aproximativ 400 de ani înainte de prima Venire a lui Isus Hristos. O descriere a istoriei Vechiului Testament s-ar derula după aceste repere:
- crearea lumii
- căderea omului
- judecarea prin potop a pământului
- vremea patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov (sau, Israel), părinţii poporului ales
- începuturile istoriei Israelului
- exilul în Egipt — 430 ani
- exodul (ieşirea din Egipt) şi umblarea prin pustie — 40 de ani
- cucerirea Canaanului — 7 ani
- vremea judecătorilor — 350 ani
- vremea împărăţiei unite — Saul, David, Solomon — 110 ani
- vremea împărăţiei divizate în Iuda şi Israel — 350 ani
- exilul în Babilon – 70 ani
- întoarcerea în Palestina şi reconstruirea ţării — 140 ani
Detaliile acestei istorii sunt explicate în cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament ce sunt împărţite în 5 categorii de scrieri:
- 1. Legea — 5 cărţi (Gen.-Deut.)
- 2. Istorie — 12 cărţi (Iosua – Estera)
- 3. Înţelepciune — 5 cărţi (Iov — Cântarea Cântărilor)
- 4. Profeţii mari — 5 cărţi (Isaia — Daniel)
- 5. Profeţii mici — 12 cărţi (Osea — Maleahi) 1
În ce priveşte revelaţia Vechiul Testament ne arată că Dumnezeu s-a revelat astfel:
- prin creaţie, în principal prin om, care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui
- prin îngeri
- prin semne şi minuni
- prin vedenii
- prin cuvintele profeţilor
- prin legea scrisă
Religia şi istoria Israelului sunt fundamente profetice. Conform lui Evrei 1:1 revelaţia (implicit, descoperirea lui Dumnezeu din VT) Vechiului Testament a fost dată prin intermediul profeţilor.
Evrei 1:1 După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.
Legătura strânsă dintre istorie şi profeţie
În Vechiul Testament istoria şi profeţia se găsesc într-o asemenea strânsă legătură încât în mijlocul unor evenimente ca şi chemarea lui Avraam din Haran, exodul evreilor din Egipt şi întemeierea regatului lui David, a distrugerii Ierusalimului şi exilului Babilonian, s-au emis mesajele profetice şi revelaţiile ce constituie astăzi Biblia noastră, Cuvântul lui Dumnezeu.
Profeţia prin inspiraţie divină rezultă din experienţa istorică a Israelului şi îşi găseşte împlinirea tot în istorie. Spre deosebire de religia vecinelor şi contemporanelor ei, religia naţiunii israelite se bazează pe revelaţie primită în mijlocul evenimentelor istorice în loc de speculaţie metafizică, superstiţie, ocult sau raţionament filozofic.
Faptul acesta explică de ce cărţile istorice ale lui Iosua, Judecători, Samuel, şi Împăraţi au fost denumite „profeţii timpurii” (sau, „primii profeţi”) în canonul evreiesc. Autorii acestor cărţi, asemenea „profeţilor târzii” au considerat istoria Israelului ca fiind în sine o revelaţie a lui Dumnezeu. Când un scriitor relata istoria Vechiului Testament el nu relata istorie de dragul istoriei, ci de fapt interesul său consta în a reda revelaţia lui Dumnezeu prin intermediul acelei întâmplări istorice şi din mijlocul ei. (C. von Orelli susţine aceeaşi idee spunând: „Chiar şi istoricii care au aruncat lumină asupra trecutului prin lumina revelaţiei, au scris profetic deoarece în acest fel au făcut cunoscute lucrările lui Dumnezeu din vechime”; Old Testament Prophecy, pag.17)
Pentru exemplificare, avem titlurile prin care Domnul Dumnezeu a ajuns să fie cunoscut Israelului şi prin acesta, ulterior lumii. Diferitele Sale nume care revelează trăsături de caracter sau atribute ale Dumnezeirii Sale sunt asociate cu întâmplări istorice, minuni, sau lucrări miraculoase.
El-Şadai — „Dumnezeul munţilor”, sau „Dumnezeul Cel Atotputernic” (apare pentru prima oara în ebraica în Gen. 17:1-2).
Vedem că în viaţa lui Avraam, Domnul s-a aflat la cârma inimii lui, de aceea a-l recunoaşte ca El Şadai înseamnă a-i ceda iniţiativa în vieţile noastre. Dacă este să avem vieţile schimbate de Cel Atotputernic El trebuie să conducă pe deplin vieţile noastre. Aşa a început aventura în credinţa a lui Avraam:
Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat, şi i-a zis: ,,Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea, şi fii fără prihană. (Gen.17:1-2)
Avraam a avut nevoie mult să-l cunoască pe Dumnezeul lui ca fiind El Şadai. Era în vârstă de 99 de ani şi Sara nu părea să fie însărcinată deşi Dumnezeu le-a făgăduit copii. În Romani 4:19-21 se spune că
…fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, – avea aproape o sută de ani, – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.
Yahweh-Jireh – „Domnul va purta de grijă” (Gen. 22:14). Aşa a fost denumit locul unde Dumnezeu a oferit lui Avraam un berbec pentru a-l sacrifica în locul lui Isaac. Acest nume este o mărturie a suveranităţii lui Dumnezeu.
Yahweh-Nissi – „Domnul, steagul meu” (Exodul 17:15). Moise a atribuit acest nume lui Dumnezeu după victoria împotriva Amaleciţilor. Numele lui Dumnezeu a fost considerat steagul sub care Israel se întruneşte pentru a fi victorios. Numele lui Dumnezeu era strigătul de luptă.
De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu constă din acestea: mărturia profetică a ceea ce Dumnezeu a spus şi a făcut, cât şi a ceea ce încă rămâne să împlinească în istorie.
Prin urmare, gândirea profetică include o filozofie a istoriei care îi interpretează cursul şi îi prezice destinul final.
În plus, nu doar istoria Israelului ci şi istoria tuturor neamurilor se găseşte sub controlul suveran al lui Dumnezeu. Întreaga istorie reprezintă o arenă în care se face o demonstraţie a înţelepciunii, puterii şi gloriei Sale. Lucrul acesta este limpede indicat de pildă în Amos 9:7 unde Dumnezeu i-a declarat Israelului nelegiuit:
,,Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copiii Etiopienilor, copii ai lui Israel? zice Domnul. N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului, ca şi pe Filisteni din Caftor şi pe Sirieni din Chir?”
Semnificaţia acestei declaraţii priveşte mai întâi Israelul căruia i se cere să-şi evalueze corect istoria deoarece ca şi naţiune se aştepta cu o mare încredere de sine la cruţarea de la judecată datorită exodului ei şi scăpării ei din Egipt de către Dumnezeu. Bazându-se pe trecutul său Israelul şi-a format un fals sentiment de securitate şi astfel Dumnezeu i-a amintit că fără credinţă exodul lui, nu-i oferă nici un fel de favoruri, pentru că într-un fel chiar filistenii şi sirienii sunt popoare ale exodului. (G.C.Berkouwer, The Providence of God, pag.190).
Pe lângă această corecţie pe care o aduce israeliţilor textul acesta îl mai indică pe Dumnezeul Israelului ca fiind omnipotentul Stăpân al destinelor tuturor oamenilor, al naţiunilor şi al evenimentelor, cu alte cuvinte, El este Domnul istoriei. Judecăţile lui Dumnezeu asupra neamurilor cât şi asupra Israelului sunt dovezi ale acestui control al istoriei.
În Vechiul Testament găsim numeroase profeţii ale unor asemenea judecăţi exprimate prin scrierile profetice. Edomul, Moabul, Amonul, Filistia, Aramul, Tirul şi Sidonul toate au fost judecate alături de imperiile mondiale ale Asiriei, Egiptului , Babilonului şi altele. De fapt, uneori profeţii au anunţat judecăţi împotriva tuturor popoarelor (Is.34, Ioel 3, Zaharia 12-14, Ier.25:15-29, Is.24-27, Mica 7:11, Zaharia 1-3).
O preocupare deosebită în profeţiile lor faţă de alte popoare şi chiar faţă de întreaga lume în general, se observă la profeţii, Daniel, Obadia, Iona şi Naum. Ei prevăd lucrările lui Dumnezeu în istoria tuturor neamurilor pământului.
Scopul lui Dumnezeu în istorie posedă în mod clar acest caracter profetic. În gândirea evreiască în general şi în scrierile profeţilor, în particular, se observă o unicitate în concepţia despre istorie care diferă radical de filozofia seculară a istoriei. Această diferenţă se găseşte în conştienţa profetică a dominantei (dominantului supranatural divin) providenţe divine ce direcţionează toate evenimentele istoriei spre o ţintă precisă (un ţel central). Scopul lucrărilor supranaturale ale (minunilor) lui Dumnezeu din arena istoriei, cum ar fi ridicarea unui împărat ca Cir, nu priveşte doar Israelul ci are în vedere şi un scop final universal exprimat aici după cum urmează:
Ca să se ştie, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul, şi nu este altul. (Isaia 45:6)
Care este scopul istoriei?
Astfel, istoria Vechiului Testament nu înseamnă „doar” istorie, ci istorie care are un scop/rost/sens, iar acel scop al ei este salvator. (Sau, restaurator?) Scopul lui Dumnezeu în istoria Israelului privit din punctul de vedere al credinţei reprezintă o aluzie la istoria universală a omenirii. Acesta este accentul teologic al profeţilor, şi anume că Dumnezeu, ca Domn (Stăpân) al istoriei şi al supranaturalului (providenţei) a controlat evenimentele şi problemele istoriei cu un scop. Într-un glas profeţii declară că acest scop spre care se îndreaptă toată istoria este întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ (dar, să precizăm şi cum! Având în vedere tentativele oamenilor fără Hristos de a instaura raiul fără Dumnezeu!), a stăpânirii suverane şi a domniei lui Dumnezeu pe pământ:
Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. (Zaharia 14:9)
Ce este profeţia?
Aşadar, profeţia şi istoria par să fie inseparabil legate. Însă profeţia biblică nu este doar un recital al istoriei, aşa cum susţin mulţi critici moderni, prin care „sensul prezentului a fost în primul rând dedus dintr-o înţelegere şi o interpretare a trecutului.”
Aceasta este definiţia ipotezei critice moderne a profeţiei: O capacitate deosebită de a înţelege trecutul şi de a proiecta învăţămintele acestuia în viitor…cu probabilitatea de a se repeta…
A.B. Davidson în cartea lui despre „Profeţia Vechiului Testament”: „Toţi oamenii contemplativi posedă într-o oarecare măsură darul profetic. Observând ce a fost, aceştia pot deduce destul de exact ce va fi.”
Profeţii, nişte „observatori mai dotaţi ai vremurilor lor”?!
În felul acesta profeţii sunt percepuţi ca fiind nimic altceva decât doar nişte observatori mai dotaţi ai vremii lor. Observăm modul acesta de a interpreta privind la aprecierile unor personalităţi politice sau literare ale secolelor trecute, sau ale acestuia. De pildă, Alvin Toffler, „un profet” al viitorului, şi alţii…
Pe baza înţelegerii lor deosebite a istoriei şi a unei sensibilităţi morale faţă de evenimentele contemporane lor, aceşti oameni au făcut preziceri rezonabil precise.
Perceput în felul acesta, „profetul este practic transformat într-un filozof moral ale cărui preziceri se ridică doar cu puţin mai presus de nişte maxime alese…” (spune unul ca Oswald T. Allis, în „Unity of Isaiah”, pag.21).
Ipoteza critică modernă susţine că prezicerea unui viitor îndepărtat este imposibilă şi ca prin urmare elementul predictiv al profeţiei trebuie în întregime eliminat, ori cel puţin redus la minimum.
Nu poate explica…
O asemenea concepţie inferioară a profeţiei nu poate explica sub nici o formă cum un Ezechiel exilat în Babilon ar fi putut printr-o evaluare logică şi deducţie raţională a evenimentelor istoriei să prezică care va fi soarta exactă a Împăratului Zedechia în Ierusalim, căruia în timp ce încerca să scape din cetatea asediată i s-au scos ochii şi este adus ca rob în Babilon (Ezechiel 11)!
2Regi 25:7 Fiii lui Zedechia au fost junghiaţi în faţa lui; apoi lui Zedechia i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de aramă, şi l-au dus la Babilon.
Ezechiel 11:24-25 Pe mine însă m-a răpit Duhul şi m-a dus iarăşi, în vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, în Haldea, la prinşii de război. Şi astfel vedenia, pe care o avusesem, a pierit de la mine. Apoi am spus prinşilor de război toate lucrurile, pe cari mi le descoperise Domnul. Robia lui Zedechia şi risipirea poporului.
Nici nu putea ştii doar ca simplu „interpret” al istoriei din izolarea lui din Babilon care va fi ziua exactă când va începe asediul (deci, împresurarea) Ierusalimului:
Ezechiel 24:1,2 În anul al nouălea, în ziua a zecea a lunii a zecea, Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Fiul omului, scrie numele zilei acesteia, numele zilei de azi! Căci chiar în ziua aceasta se apropie împăratul Babilonului de Ierusalim.
În acelaşi fel, ipoteza critică modernă asupra profeţiei biblice nu poate să explice prezicerea precisă a lui Ieremia a morţii profetului mincinos Hanania:
Ieremia 28
15 Şi proorocul Ieremia a zis proorocului Hanania: ,,Ascultă, Hanania! Domnul nu te-a trimis, ci tu insufli poporului o încredere mincinoasă.
16 De aceea, aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, te izgonesc de pe pământ, şi vei muri chiar în anul acesta; căci cuvintele tale sunt o răzvrătire împotriva Domnului.”
17 Şi proorocul Hanania a murit chiar în anul acela, în luna a şaptea.
Nu poate explica nici proorocia lui Amos a căderii Israelului în robia asiriană:
Amos 5:27 …vă voi duce în robie dincolo de Damasc, zice Domnul, al cărui Nume este Dumnezeul oştirilor!”
2Regi 15:29 Pe vremea lui Pecah, împăratul lui Israel, a venit Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei, şi a luat Iionul, Abel-Bet-Maaca, Ianoah, Chedeş, Haţor, Galaad şi Galileia, toată ţara lui Neftali, şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria.
Nici,
- prezicerea lui Isaia a extraordinarei eliberări a Ierusalimului din mâna lui Senacherib (Sanherib) (Isaia 37:26-36),
- prezicerea pe nume cu mult înainte de a se fi născut a împăratului Cir (Isaia 45:1), cel care va emite edictul de reconstruire a Ierusalimului şi finanţator al proiectului
- prezicerea lui Ieremia a 70 de ani de robie urmată de revenirea în ţară (Ier.25:11-12)
- indicarea de către Mica pe nume a cetăţii unde se va naşte Mesia (Mica 5:2)
Cum le-au ştiut?
Domnul Dumnezeu le-a descoperit aceste lucruri profeţilor săi în mod direct. Ei nu le puteau cunoaşte dinainte de a se întâmpla prin raţionamente şi deducţii logice de felul „istoria se repetă”!
Aceste surprinzător de exacte preziceri nu se pot explica ca fiind simple concluzii obţinute în urma unei observaţii atente a condiţiilor morale şi politice ale Israelului, mai ales că acestea uneori nu prevesteau nimic. De exemplu, pe vremea lui Amos, Israelul era caracterizat de prosperitate politică şi economică, şi pe vremea lui Ieremia, regatul Iuda. Sub nici o formă aceste situaţii ar fi sugerat perspectiva extrem de pesimistă (a unor dezastre şi judecăţi) ce a caracterizat profeţiile lor. Nu avem nici o explicaţie satisfăcătoare în afară de descoperirea divină.
În plus, spre deosebire de ghicitorii şi prezicătorii păgâni ai neamurilor ce-i înconjurau, profeţii evrei niciodată nu prezis viitorul pentru a satisface curiozitatea, şi nici pentru a atrage atenţia asupra lor.
O profeţie a evenimentelor viitoare nu este un fenomen izolat, ci îşi găseşte sensul în legătura pe care o are cu împărăţia lui Dumnezeu şi cu venirea Unsului Său.
Profeţii israelului, „o copie” a ghicitorilor păgâni?!
Unii au fost în stare să susţină că instituţia profetică a Israelului este o copie de la predecesorii lui în Palestina! (H.H.Rowley). Însă aceştia ignoră că Israelul poseda instituţia profetică înainte de intrarea în Canaan. Alţii, spun că au împrumutat-o de la popoarele din jur. Ambele poziţii ignoră faptul că textul Vechiului Testament arată că în loc de a exista vreo legătură cu practicile comune de prezicere a viitorului şi de ghicit întâlnite, prin interdicţiile impuse şi pedeapsa cu moartea (Lev.19:26, 31; 20:6, 27; Deut.18:9-22) nu face decât să sublinieze unicitatea instituţiei profetice a Israelului.
Profeţia nu era un fenomen generalizat la străvechiul Orient Mijlociu (uneori numit, „patria profeţilor”), ci chiar de la începutul istoriei Israelului, Scripturile, au pronunţat o deosebire clară între profeţia adevărată ce este rezultatul revelaţiei divine şi metodele de ghicit păgâne:
Numeri 23:23 Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, NICI vrăjitoria împotriva lui Israel; Acum se poate spune despre Iacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu! (Balaam)
Acurateţea predicţiilor/prezicerilor lor confirmată de împlinirea pe plan istoric este ceea ce a caracterizat lucrarea profeţilor biblici. (vezi, căderea Tirului — Ezechiel 26:3-16)
Cu toţii poate am auzit de „întrecerea” dintre Ilie şi profeţii lui Baal…
1Regi 18:19 Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei”.
1Regi 18:40 ,,Puneţi mâna pe proorocii lui Baal”, le-a zis Ilie: ,,nici unul să nu scape!” Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a coborât la pârâul Chison şi i-a junghiat acolo
Profeţie nu înseamnă doar a descoperi viitorul (evenimente ce au să se întâmple)
În acelaşi timp, concepţia biblică a profeţiei nu se limitează doar la descoperirea viitorului. „Ceea ce Duhul îi descoperă profetului poate să privească atât viitorul cât şi prezentul sau trecutul”, spune James Orr în International Standard Bible Encyclopaedia (IV, 2464). Profeţii au fost şi nişte predicatori inspiraţi. Pentru contemporanii lor ei au fost în realitate, predicatorii morali şi etici ai unei religii spirituale.
De aceea, profetul Amos declară mustrarea Domnului acelor israeliţi care credeau că respectarea exterioară a ritualurilor şi jertfelor (conformitatea externă) îi poate absolvi de păcatele lor:
21 Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!
22 Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe cari-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei.
23 Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale!
24 Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată! (Amos 5:21-24, vezi şi Isaia 1)
Despre ce au scris profeţii?
Profeţii au denunţat cu mare curaj viciul, corupţia politică, oprimarea, nedreptatea, idolatria şi degenerarea morală. Au fost predicatori ai neprihănirii (sfinţeniei), adevăraţi reformatori şi „revivalişti” (promotori ai trezirii) ai religiei, cât şi profeţi ai judecăţilor sau binecuvântărilor viitoare. Au apărut în vremuri de criză pentru a îndruma, mustra, avertiza şi mângâia Israelul, combinând învăţăturile lor morale cu numeroase preziceri ale unor evenimente viitoare ce privesc Israelul sau lumea, cât şi venirea Mesiei.
Privind la aceste observaţii noi suntem forţaţi să ne întrebăm:
De ce românii trec prin ceea ce trec acum? De ce s-au petrecut aceste schimbări în lume? Încotro se îndreaptă ţara noastră din punctul de vedere al profeţiilor biblice? (nu, ale profeţilor mincinoşi celebri în lume! Vezi, Nostradamus — cu profeţia lui majoră neîmplinită, fapt care-l discreditează complet, sau ale lui Sadhu Sundar Singh, care pare că şi-a făcut o preferinţă din a-i linguşi pe români cu „Noul Ierusalim” la Bucureşti, şi „Israelul spiritual al lumii”, România!?)
- Aţi auzit de „weeping prophet” — Ieremia! Profetul tânguitor.
Dar mai ales au scris despre Mântuitor…!
Mesajele profeţilor ce au lăsat scrieri în urma lor au vorbit despre Hristos ca îndeplinind în principal două slujbe, două roluri. Acela de Mesia suferind (în locul altora, pentru nelegiuirile tuturora) (vezi, Isaia 53), cât şi acela de Mesia triumfător (vezi, Isaia 11). În privinţa aspectelor lucrării Mesiei însuşi profeţii au întâmpinat dificultăţi de înţelegere; vremurile în care unele din lucrurile spuse de ei fiind depărtate în viitor (1Petru 1:10-12).
Mulţi dintre rabinii Israelului nu recunosc nici astăzi că Isus Hristos a împlinit toate aceste aspecte ale lucrării Mesiei pentru că deşi profeţii au scris despre ele, ei au refuzat să conceapă că la venirea Lui Mesia va fi nu întronat, ci zdrobit prin suferinţă!
Profeţia nu poate fi redusă cu neglijenţă la un simplu fenomen comun culturilor orientale. Dimpotrivă, este absolut necesar ca pentru înţelegerea ei să realizăm că deşi ea este asociată diferitelor împrejurări istorice în care trăia profetul, sursa mesajului profetic este totuşi supranaturală în origine. Mesajul nu provine nici din observaţie, nici din analiză, sau speculaţie, ci este rezultatul revelaţiei divine.
În Deut.18 ne este spus chiar de la întemeierea instituţiei profetice a Israelului că va exista o distincţie (deosebire) clară între profeţia evreiască şi practicile curente ale vecinilor păgâni ai Israelului. Sper ca aprecierea noastră faţă de profeţii evrei să sporească pe măsură ce le studiem cărţile.
Deut.18
9 După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu te înveţi să faci după urâciunile neamurilor acelora.
10 Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor,
11 de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi.
12 Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta.
13 Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău.
14 Căci neamurile acelea pe cari le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu-ţi îngăduie lucrul acesta.
Lista cuprinde multe din practicile zilelor noastre la formularea prognozelor viitorului prin care actualii spiritişti şi ocultişti caută să dezvăluie secretele lui Dumnezeu.
Formele actuale: spiritişti, mediumi, ghicitori, astrologi, hipnotişti, magicieni, sunt omologii moderni ai locuitorilor Canaanului şi ai ţărilor învecinate.
Profeţii biblici se împart în mai multe categorii…
Profeţi ai Vechiului Testament ce au scris şi care se împart în două grupuri:
1. Profeţii mari, în număr de 4: cărţile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, şi Daniel
2. Profeţii mici, în număr de 12: cărţile lui Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Habacuc, Ţefania, Naum, Hagai, Zaharia, şi Maleahi.
Însă Vechiul Testament ne mai indică că au fost şi profeţi ce nu au lăsat nici un fel de scrieri. Printre aceştia îi avem pe Enoh, Ilie, Elisei, Natan, şi Gad. Chiar şi Ioan Botezătorul ca înaintaş al lui Isus face parte din această categorie, devreme ce el este considerat ultimul dintre profeţii Vechiului Testament.
Organizarea profeţilor după data slujbei lor şi a poporului căruia i s-au adresat. Următorul tabel ilustrează ordinea şi perioadele aproximative ale lucrării profeţilor ce au scris, „Israelul” reprezentând pe atunci regatul de nord, iar „Iuda”, regatul de sud:
Profetul | A slujit (s-a adresat) oamenilor din |
Între anii (perioada) (în. de H.) |
Obadia | Edom | 850–840 |
Ioel | Iuda | 835–796 |
Iona | Ninive | 784–774 |
Amos | Israel | 763–755 |
Osea | Israel | 755–710 |
Isaia | Iuda | 739–680 |
Mica | Iuda | 735–710 |
Naum | Ninive | 650–630 |
Ţefania | Iuda | 635–625 |
Ieremia | Iuda | 627–570 |
Habacuc | Iuda | 620–605 |
Daniel | Babilon | 605–536 |
Ezechiel | Babilon | 593–570 |
Hagai | Iuda | 520–505 |
Zaharia | Iuda | 520–470 |
Maleahi | Iuda | 437–417 |
Un alt mod de a organiza scrierile profetice este cel determinat de perioada robiilor Israelului şi Iudei (circa 722 şi circa 586 în. de H.):
Pre-exilic (deci, înainte de ducerea în robie) : Obadia, Ioel, Iona, Amos, Osea, Isaia, Mica, Naum, Ţefania, Ieremia, Habacuc
Din exil (din robie) : Daniel, Ezechiel
După exil : Hagai, Zaharia, Maleahi
Merită privit şi la împăraţii ce au domnit în vremurile în care au slujit profeţi.
„400 de ani de tăcere”
Aşa cum s-a văzut din perioadele în care aceştia au vorbit, vremea profeţilor s-a încheiat cu aproximativ 400 de ani înainte de venirea lui Hristos. Nu a avut loc nici o declaraţie oficială care să marcheze sfârşitul erei profeţiei Vechiului Testament, însă treptat poporul evreu a ajuns să-şi dea seama că de o perioadă considerabilă de timp nu a mai apărut în mijlocul lui un profet adevărat al lui Dumnezeu (vezi in apocrife, 1Maccabei 9:27). Este vorba de cei 400 de ani de tăcere, urmaţi de venirea Mesiei ce a ridicat apostolii şi profeţii Noului Testament.
Dumnezeu ne-a vorbit în multe feluri, până la venirea lui Isus…
Când Dumnezeu a vrut să comunice un mesaj specific, nu a fost necesar pentru El să apară în persoană. El a vorbit prin cuvintele profeţilor. Omul lui Dumnezeu deschidea gura şi spunea: „Aşa vorbeşte Domnul”. Dumnezeu avea controlul minţii şi gurii acelui om. În fond, uneori studiind profeţii este Îl putem separa pe Dumnezeu de profetul care vorbeşte.
Însărcinarea lui Ieremia ca şi profet, este un alt exemplu:
Ieremia 1:9 Apoi Domnul Şi-a întins mâna, şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: ,Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.
De aceea, când Ieremia şi-a deschis gura, din ea i-au ieşit cuvintele lui Dumnezeu!
Ezechiel 3:10 El mi-a zis: ,,Fiul omului, primeşte în inima ta şi ascultă cu urechile tale toate cuvintele pe cari ţi le spun!
Originea instituţiei profetice din israel
Aceasta este descrisă de Moise în Deut.18. El nu a avut niciodată contact direct cu instituţiile religioase ale Canaanului. Moise a anunţat în acest pasaj întemeierea unui oficiu al profetului în Israel care îi va face cunoscut mesajul lui Dumnezeu. Acest oficiu urma să-şi găsească împlinirea definitivă în persoana lui Isus, Profetul prezis de Moise.
Ioan 4
19 ,,Doamne”, I-a zis femeia, ,,văd că eşti prooroc.
20 Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”
21 ,,Femeie”, i-a zis Isus, ,,crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.
22 Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la Iudei.
23 Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.
24 Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”
25 ,,Ştiu”, i-a zis femeia, ,,că are să vină Mesia, (căruia I se zise Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.”
Ioan 4:39 Mulţi Samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: ,,Mi-a spus tot ce am făcut.”
Este ceea ce acel „profet” trebuia să facă. Să facă cunoscută voia lui Dumnezeu, cu desăvârşire!
Deuteronom 18:15,18 Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el! Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.
Aceasta este într-adevăr o imagine a lui Hristos, dar şi a profetului din Israel, până la venirea Lui.
În contrast cu metodele de aflare a viitorului şi a lucrurilor rezervate lui Dumnezeu, profetul adevărat nu recurge la ghicit, citit în stele, etc. (metodele păgâne ale practicilor oculte) pentru că Dumnezeul lui Israel declară aici că i le descoperi prin revelaţie.
Testul biblic pentru profet — cum trece un om proba biblică a originii divine a mesajului său? Trebuie să aibe o rată de 100% a împlinirii profeţiilor! Nu de 99,9 % ci de 100%!
Deuteronom 18
21 Poate că vei zice în inima ta: ,,Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?”
22 Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.
Nostradamus, un profet?
Momentul hotărâtor al profeţiilor lui Nostradamus de care depinde practic orice pretenţii de veridicitate a tuturor celorlalte predicţii ale sale a venit pe data de 1 iulie 1999.
Pe data de 1 iulie anul trecut, istoria şi-a pus definitiv amprenta asupra capacităţii profetice a celebrului Nostradamus!
Trăsăturile comune ale profeţilor falşi indicate de Vechiul Testament
Pretind a fi trimis de Dumnezeu
Ieremia 23:
17 Ei spun celor ce Mă nesocotesc: ,Domnul a zis: ,Veţi avea pace;’ şi zic tuturor celor ce trăiesc după aplecările inimii lor: ,Nu vi se va întâmpla nici un rău.’
18 Cine a fost de faţă la sfatul Domnului ca să vadă şi să asculte cuvântul Lui? Cine a plecat urechea la cuvântul Lui şi cine l-a auzit?
31 ,,Iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care iau cuvântul lor şi-l dau drept cuvânt al Meu.”
32 ,,Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce proorocesc visuri neadevărate, care le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu, cu minciunile şi cu îndrăzneala lor; nu i-am trimes Eu, nu Eu le-am dat poruncă, şi nu sunt de nici un folos poporului acestuia, zice Domnul.”
Nu sunt trimis sau însărcinaţi de Dumnezeu.
Ieremia 14:14
14 Dar Domnul mi-a răspuns: ,Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă, şi nu le-am vorbit; ci ei vă proorocesc nişte vedenii mincinoase, proorociri deşarte, înşelătorii şi închipuiri scoase din inima lor.
23:21 Eu n-am trimis pe proorocii aceştia, şi totuşi ei au alergat; nu le-am vorbit, şi totuşi au proorocit.
23:21 ,,Trimete să spună tuturor celor din robie: ,Aşa vorbeşte Domnul despre Şemaia, Nehelamitul: ,Pentru că Şemaia vă prooroceşte, fără să-l fi trimis Eu, şi vă insuflă o încredere mincinoasă
Lacomi, de bani
Mica 3:11 Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi proorocii lui proorocesc pe bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: ,,Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire!”
Înşelători
Matei 7:15 Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori.
Ezechiel 13:6 Vedeniile lor sunt înşelătoare, şi proorociile lor mincinoase. Ei zic: ,Aşa vorbeşte Domnul!’ măcar că Domnul nu i-a trimis; şi fac pe oameni să tragă nădejde că se va împlini cuvântul lor.
Beţi, vorbesc sub influenţa alcoolului
Isaia 28:7 Dar şi ei, se clatină de vin, şi băuturile tari îi ameţesc; preoţi şi prooroci sunt îmbătaţi de băuturi tari, sunt stăpâniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină când proorocesc, se poticnesc când judecă.
Sunt imorali şi profani
Ieremia23:
11 Proorocii şi preoţii sunt stricaţi; ,,le-am găsit răutatea chiar şi în Casa Mea, zice Domnul.”
14 Dar în proorocii Ierusalimului am văzut lucruri grozave. Sunt preacurvari, trăiesc în minciună; întăresc mâinile celor răi, aşa că nici unul nu se mai întoarce de la răutatea lui; toţi sunt înaintea Mea ca Sodoma, şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora.”
Proorocesc după placul lor, sunt fără minte
Ezechiel 13
2 ,,Fiul omului, prooroceşte împotriva proorocilor lui Israel, care proorocesc, şi spune celor ce proorocesc după gustul inimii lor: ,Ascultaţi cuvântul Domnului!
3 Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Vai de proorocii fără minte, cari umblă după duhul lor şi nu văd nimic!
Sunt comparaţi cu şacalii din pustie
Ezechiel 13:4 Proorocii tăi, Israele, sunt ca nişte şacali în mijlocul dărâmăturilor!
Sunt vânt
Ieremia 5:13 Proroocii sunt vânt, şi nu Dumnezeu vorbeşte în ei. Aşa să li se facă şi lor!”
Proorocesc neadevăruri
Ieremia5:31 Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?
Ascund adevărata stare spirituală a poporului care îi atrage nenorocirea
Plângerile 2:14 Proorocii tăi ţi-au proorocit vedenii deşarte şi amăgitoare, nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea, ca să abată astfel robia de la tine, ci ţi-au făcut proorocii mincinoase şi înşelătoare.
Amăgiţi de spirite rele — cazul lui Ahab şi a celorlalţi care prooroceau pe placul împăratului
1Regi22
21 Şi un duh a venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului, şi a zis: ,Eu îl voi amăgi.’
22 Domnul i-a zis: ,Cum?’ ,Voi ieşi’, a răspuns el, ,şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor proorocilor lui.’ Domnul a zis: Îl vei amăgi, şi-ţi vei ajunge ţinta; ieşi, şi fă aşa!”
23 Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor proorocilor tăi cari sunt de faţă. Dar Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta.”
Spun minciuni în Numele Domnului
Ieremia 14:14 Dar Domnul mi-a răspuns: ,Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimes, nu le-am dat poruncă, şi nu le-am vorbit; ci ei vă proorocesc nişte vedenii mincinoase, proorociri deşarte, înşelătorii şi închipuiri scoase din inima lor.
Au vorbit/proorocit în numele unor dumnezei falşi
Ieremia 2:8 Preoţii n-au întrebat: ,Unde este Domnul?’ Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal, şi au alergat după cei ce nu sunt de nici un ajutor.’
Pace, pace când nu este pace!
Ieremia 6:14 Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ,Pace! Pace!’ Şi totuşi nu este pace!
Ieremia 23
16 ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,N-ascultaţi cuvintele proorocilor care vă proorocesc! Ei vă leagănă în închipuiri zadarnice; spun vedenii ieşite din inima lor, nu ce vine din gura Domnului.
17 Ei spun celor ce Mă nesocotesc: ,Domnul a zis: ,Veţi avea pace;’ şi zic tuturor celor ce trăiesc după aplecările inimii lor: ,Nu vi se va întâmpla nici un rău.’
Ezechiel 13:10 Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicând: ,Pace!’ când nu este pace. Poporul Meu zideşte un zid, şi ei îl tencuiesc cu ipsos.
Mica 3:5 ,,Aşa vorbeşte Domnul despre proorocii care rătăcesc pe poporul meu, care, dacă au de muşcat ceva cu dinţii, vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfânt:
Practică adesea ghicirea şi magie neagră
Ieremia 14:14 Dar Domnul mi-a răspuns: ,Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă, şi nu le-am vorbit; ci ei vă proorocesc nişte vedenii mincinoase, proorociri deşarte, înşelătorii şi închipuiri scoase din inima lor.
Fapte 13:6 După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un vrăjitor, prooroc mincinos, un Iudeu, cu numele Bar-Isus
Pretind că au visat
Ieremia 23:28 Proorocul, care a avut un vis, să istorisească visul acesta, şi cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu! ,Pentru ce să amesteci paiele cu grâul? zice Domnul.”
32 ,,Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce proorocesc visuri neadevărate, cari le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu, cu minciunile şi cu îndrăzneala lor; nu i-am trimis Eu, nu Eu le-am dat poruncă, şi nu sunt de nici un folos poporului acestuia, zice Domnul.”
Adesea sunt amăgiţi de Dumnezeu, ca judecată.
Ezechiel 14:9 Dacă proorocul se va lăsa amăgit să rostească un cuvânt, Eu, Domnul, am amăgit pe proorocul acela; Îmi voi întinde mâna împotriva lui, şi-l voi nimici din mijlocul poporului Meu Israel.
Efectele proorocilor falşi asupra poporului
Conduc spre rătăcire
Ieremia 23:13 ,,În proorocii Samariei am văzut următoarea nebunie: au proorocit pe Baal, şi au rătăcit pe poporul Meu Israel!
Mica 3:5 ,,Aşa vorbeşte Domnul despre proorocii cari rătăcesc pe poporul meu, care, dacă au de muşcat ceva cu dinţii, vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfânt:
Te fac să uiţi Numele Său
Ieremia 23:27 Cred ei oare că pot face pe poporul Meu să uite Numele Meu prin visurile pe cari le istoriseşte fiecare din ei aproapelui său, cum Mi-au uitat părinţii lor Numele din pricina lui Baal?
Sunt încurajaţi şi lăudaţi
Ieremia 5
30 ,,Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară.
31 Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?
Luca 6:26 Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!
Mica 2:11 Da, dacă ar veni un om cu vânt şi minciuni, şi ar zice: ,,Îţi voi prooroci despre vin, şi despre băuturi tari!” acela ar fi un prooroc pentru poporul acesta!
Modul de verificare şi determinare a profeţilor falşi
Deuteronom 13
1 Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune,
2 şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: ,,Haidem după alţi dumnezei”, – dumnezei pe cari tu nu-i cunoşti, -,,şi să le slujim”!
3 să n-asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.
Deuteronom 18
21 Poate că vei zice în inima ta: ,,Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?”
22 Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.
1Ioan 4
1 Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.
2 Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu;
3 şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.
Judecăţi sunt pronunţate împotriva lor. Ieremia 8:1,2; 14:15; 28:16,17; 29:32.
Ezechiel 13:8 De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Pentru că spuneţi lucruri înşelătoare, şi vedeniile voastre sunt minciuni, iată, am necaz pe voi, zice Domnul, Dumnezeu’.
Ezechiel 13:9 ,Mâna Mea va fi împotriva proorocilor, ale căror vedenii sunt înşelătoare şi ale căror proorocii sunt mincinoase; ei nu vor rămâne în adunarea poporului Meu, nu vor fi scrişi în cartea casei lui Israel, nici nu vor intra în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul Dumnezeu.
Ezechiel 13:16 S-a isprăvit cu proorocii lui Israel, care proorocesc asupra Ierusalimului, şi au vedenii de pace asupra lui, când nu este pace, zice Domnul Dumnezeu.’
Ho 9:7 Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii: Israel va vedea singur dacă proorocul este nebun, sau dacă omul insuflat aiurează. Şi aceasta din pricina mărimii nelegiurilor şi răzvrătirilor tale.
Cu Biblia în mână şi nu cu ziarul vom fi foarte bine informaţi! Vedeţi, nu mă opun citirii ziarelor, dar fără a ştii ce spune Biblia despre istorie vei fi doar asemenea cârtiţei care ştie foarte bine ce se întâmplă pe movila ei, dar căreia îi lipseşte o imagine completă a câmpului!
1 John F. MacArthur, Jr., The MacArthur Study Bible, (Dallas: Word Publishing) 1997.
Teodor Macavei
Cartea profetului Ieremia
Partea I-a
Ieremia, Profetul înlăcrimat
Recapitulare:
- Ultimul profet pe care l-am studiat împreună a fost Ţefania. Acesta a fost profetul de pe vremea reformelor lui Iosia şi care se pare, l-a influenţat pe acesta să le iniţieze. Este un profet de origine regească, descriindu-ne originea sa în urmă cu patru generaţii de la evlaviosul rege Ezechia.
- Deşi ţara a fost curăţată de idolatrie de regele Iosia, totuşi în inima poporului idolatria a rămas neînlăturată, lucru care le va atrage în cele din urmă judecata prevăzută a lui Dumnezeu prin aducerea unui năvălitor de la nord. Babilonul.
- El este unul din ultimii profeţii care au apărut înainte de invazia şi robia babiloniană. Iudea este judecată din cauza letargiei şi apatiei spirituale în care i-a dus idolatria. Ei nu-l mai caută pe Domnul, nici nu mai întreabă de El şi nici nu mai cred că acesta lucrează. Oamenii se complac în religia lor de formă în timp ce vieţile lor sunt împovărate de păcate grele.
- Ţefania este un alt profet a cărui temă preferată a profeţiei sale este „ziua Domnului”.
- Totuşi el încurajează poporul iudeu să profite de mila lui Dumnezeu şi să se pocăiască din timp. Ţef.2:1-3
- Ţefania prezintă totodată o perspectivă optimistă asupra Zilei Domnului, arătând că pentru Dumnezeu judecata nu este un scop în sine, ci doar mijlocul prin care-şi pune deoparte şi curăţeşte o rămăşiţă, un neam care să-L glorifice.
Introducere
Cartea profetului Ieremia se găseşte după cartea profetului Isaia, înainte de cea a Plângerilor, tot a lui Ieremia, şi înainte de profetul Ezechiel.
Ieremia a trăit cu 100 de ani mai târziu după Isaia. Dacă prin Isaia s-a reuşit salvarea Ierusalimului din mâinile Asiriei, prin Ieremia nu s-a reuşit salvarea Ierusalimului din mâinile Babilonului… din cauza răutăţii lui.
Prin Isaia naţiunea a fost cruţată (mesaj primit), prin Ieremia (mesaj respins), naţiunea este nimicită.
Cuprinde 52 de capitole ultimul fiind, se pare, epilogul propriului său secretar, Baruc, după alţii al preotului Ezra şi este urmată de altă scriere a sa, „Plângerile lui Ieremia” în care autorul lamentează soarta cetăţii căzute, Ierusalimul, la invadarea căruia el a fost martor ocular.
Această carte a unui profet „mare” datorită lungimii scrierii sale îşi primeşte numele de la autorul ei identificat de la bun început prin „cuvintele lui Ieremia”.
Cap.1, vers.1 Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoţii din Anatot, din ţara lui Beniamin.
Ieremia — doar un copil — nici măcar un tânăr!
Numele lui Ieremia înseamnă „Iehova (Domnul) întemeiază”, „rânduieşte”, în sensul de „a pune temelie”, „a fonda”. Putem vedea că în ciuda tinereţii sale (unii aproximează că ar fi avut vreo 20 de ani când a fost chemat de Domnul să-i slujească – o vârstă foarte „nepotrivită” pentru cultura acelei vremi să intri în slujba Domnului!), Domnul Dumnezeul lui Israel este cel ce-i fondează, rânduieşte, şi „ordinează” lucrarea profetică atribuindu-i o autoritate spirituală incontestabilă.
La chemarea lui în slujba profetică de către Domnul Dumnezeu, Ieremia răspunde spunând că este doar un „copil”.
1:4-8 ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” Eu am răspuns: ,,Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil.” Dar Domnul mi-a zis: ,,Nu zice: ,Sunt un copil,’ căci te vei duce la toţi aceia la cari te voi trimete, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci. Nu te teme de ei; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, – zice Domnul. –
Apostolul Ioan în prima sa epistolă (1Ioan 2:12-14) ne arată că existau trei categorii de vârstă, iar noi ştim din cultura vremii că cei denumiţi „copilaşi” erau în jur de 20-30 de ani. Într-adevăr, Ieremia se pare că a fost foarte fraged pentru a fi profet, şi totuşi Dumnezeu l-a chemat şi l-a investit cu autoritate.
Despre cât de mulţi pastori şi preoţi ordinaţi astăzi se poate spune acelaşi lucru? Fără acest aspect esenţial, aceştia se găsesc în impostură. Chiar dacă s-au pregătit la seminar ca să devină „reprezentaţii” lui Dumnezeu, s-ar putea ca Acesta să nu-i fi chemat!
Cine este autorul?
Cartea posedă un puternic caracter autobiografic…
Dacă Ţefania excelează în a ne descrie originea sa prin enumerarea a 4 generaţii de strămoşi, Ieremia se remarcă prin a ne reda detalii din viaţa lui pe care nici un alt profet nu ni le oferă ca el. Astfel, vorbeşte despre lucrarea sa, despre reacţiile ascultătorilor săi, despre încercările şi prigoanele prin care trece şi despre simţămintele şi trăirile sale personale. A-l citi este de folos tuturor celor ce se implică în lucrarea de slujire a Bisericii, multe din experienţele lui Ieremia potrivindu-se lor!
Ier.1:4-5 ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.”
Predestinarea în slujirea lui Dumnezeu (în lucrare) — un concept demn de reţinut.
Cartea lui Ieremia este profeţia unui om chemat de tânăr de către Dumnezeu şi predestinat lucrării mai înainte de a se naşte. Lucrul acesta poate să conducă la o serie de deducţii folositoare nouă:
- dacă Dumnezeu te-a înzestrat şi te-a rânduit să devii un lucrător al Său nu mai contează aşa de mult dacă alţii te remarcă, te îngăduie să le slujeşti, sau te numesc în postul de unde să-ţi exerciţi influenţa.
- dacă alţii ţi se opun şi nu te apreciază, chiar luptă din răsputeri să nu ajungi acolo, dacă Dumnezeu te-a destinat acelei lucrări, opoziţia lor este zadarnică. În cele din urmă Dumnezeu te va ridica să ocupi acea poziţie.
- dacă te crezi incapabil şi incompetent să-ţi faci lucrarea ta pentru Dumnezeu (şi eşti ne spune Pavel), va fi de o mare încurajare să ştii că nu ai venit din proprie iniţiativă, ci El te-a chemat, El te sprijină şi El îţi dă autoritatea de a-l reprezenta.
- Etc. ….
Ne mai amintim de vreun astfel de exemplu de slujitor al lui Dumnezeu? Care este acesta, sau aceştia?
Găsim în Biblie că la fel au fost:
Isaia
Isaia 49:1 ,,Ascultaţi-Mă, ostroave! Luaţi aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat din sânul mamei şi M-a numit de la ieşirea din pântecele mamei.
Ioan Botezătorul
Luca 1:76 Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui …
Apostolul Pavel
Gal. 1:15-16 Dar când Dumnezeu-care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om …
Dacă Dumnezeu nu a rânduit şi nu a chemat El Însuşi un om să-i slujească, echipându-l ca atare cu toate darurile şi talentele necesare, nimeni şi nimic nu-l poate forma pe acela, nici seminariile teologice, nici chiar hirotonisirile preoţeşti cele mai alese, sau ordinările protestante. În cuvintele lui Martin Luther, acestea „nu sunt decât mâini goale puse pe un cap gol!”
Locul de provenienţă al profetului
Ieremia care a fost atât profet cât şi preot a fost fiul preotului Hilchia, altul decât cel ce a descoperit cartea Legii pe vremea lui Iosia (deşi unii presupun exact acest lucru!). Provine din sătucul Anatot, un fel de reşedinţă provincială a tagmei preoţeşti, (1:1) sat numit astăzi Anata, găsit la aprox. 4-5 km nord-est de Ierusalim, totodată una dintre cetăţile de adăpostire din tribul lui Beniamin. Ca o pildă pentru regatul lui Iuda Ieremia a rămas necăsătorit (16:1–4).
1 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
2 ,,Să nu-ţi iei nevastă, şi să n-ai în locul acesta nici fii nici fiice!
3 Căci aşa vorbeşte Domnul despre fiii şi fiicele cari se vor naşte în locul acesta, despre mamele cari-i vor naşte, şi despre taţii lor cari le vor da naştere în ţara aceasta:
4 vor muri doborâţi de boala rea. Nimeni nu-i va plânge, nici nu-i va îngropa, ci vor fi ca un gunoi pe pământ; vor pieri de sabie şi de foamete; şi trupurile lor moarte vor sluji ca hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului.”
„Secretarul” lui Ieremia — Baruc
Ieremia a fost asistat în lucrarea sa profetică de un scrib pe numele de Baruc căruia uneori i-a dictat şi i-a dat în grijă mesajele şi scrierile sale profetice.
32:13-15 Şi am dat lui Baruc înaintea lor următoarea poruncă: ,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Ia zapisurile acestea de cumpărare, cel pecetluit şi cel deschis, şi pune-le într-un vas de pământ, ca să se păstreze multă vreme! Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Iarăşi se vor mai cumpăra case, ogoare şi vii, în ţara aceasta.’
Ceea ce constituie o extraordinară profeţie a revenirii în ţară după captivitatea babiloniană.
36:4 Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neriia; şi Baruc a scris într-o carte după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe cari le spusese lui Ieremia Domnul.
36:32 Ieremia a luat o altă carte şi a dat-o lui Baruc, fiul lui Neriia, logofătul. Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea.
Baruc care înseamnă „cel binecuvântat” este fiul lui Neriia, provenind dintr-o importantă familie a Iudeii. Baruc este cel care de la un balcon a citit cu voce tare cuvintele profeţiei lui Ieremia într-o zi de postire, şi după care le-a citit şi conducătorilor de la curtea regelui provocând o mare tulburare. Atunci împăratul Ioiachim a luat cartea şi a tăiat-o cu briceagul unui logofăt şi a aruncat-o în foc (Ieremia 36:23). Împreună cu Ieremia au trebuit să se ascundă şi să rescrie un alt sul (un efort deloc neglijabil în vremurile acelea!) la care au mai adăugat şi alte cuvinte împotriva Iudeii şi împăratului.
În timpul asediului lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului, lui Baruc i-a fost dat spre păstrare sulul care conţinea titlul de proprietate al terenului pe care l-a cumpărat Ieremia. (Ier.32:12). Fiind acuzat de duşmanii lui că-i favorizează pe caldeeni a fost aruncat în închisoare, alături de Ieremia unde a rămas până la căderea Ierusalimului. A murit probabil în Babilon.
Despre personalitatea lui Ieremia
La lucru în autor…
În felul acesta ştim că deşi a fost scris de oameni este totuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Cum poate fi Biblia în acelaşi timp Cuvântul lui Dumnezeu şi de pildă cuvintele lui Pavel? Sau, Ieremia?
Se pune problema, cum pot fi atât de multe trăiri personale ale Cuvântului lui Dumnezeu? Cartea lui Ieremia poartă amprenta autorului. Cum poate scrierea lui să fie Cuvânt al lui Dumnezeu? Întrebările acestea se pun creştinilor de către sceptici.
Ştim că Dumnezeu este cel ce a modelat personalitatea celui ce scrie. Tot El l-a făcut pe Pavel să fie omul care El a vrut să fie. De aceea atunci când autorul atingea punctul pe care Dumnezeu îl dorea, El direcţiona şi controla voinţa liberă a acestuia astfel încât omul să scrie cuvintele lui Dumnezeu.
Cuvintele erau ale omului lui Dumnezeu, dar viaţa acestuia era a (aparţinea) lui Dumnezeu.
Putem spune că literalmente Dumnezeu şi-a ales cuvintele din viaţa fiecărui autor al Cuvântului Său scris, le-a cules din vocabularul lor, le-a colorat cu trăirile acestora şi apoi le-a transmis prin personalitatea lor. Cuvintele erau ale omului Său, dar viaţa omului era atât de influenţată de El încât reda literar cuvintele Lui. De aceea, putem spune, cartea Ieremia este scrisă de om, dar este şi scrisă de Dumnezeu. Ambele afirmaţii sunt corecte.
David a mărturisit:
2 Samuel 22:2 Duhul Domnului vorbeste prin mine, si cuvântul Lui este pe limba mea.
De asemenea Petru ne spune că oamenii folosiţi de Dumnezeu în scrierea Cuvântului Său n-au vorbit de la ei ci au fost mânaţi de Duhul Sfânt (2Petru 1:21). Ei erau autori, nu doar „secretari”. Se elimină ipoteza „dictării automate”. L-au scris având amprenta personalităţii lor, dar fără să nuanţeze cu nimic conţinutul cuvintelor deoarece personalitatea lor era atât de propice comunicării lor. Când citim pe Ieremia, putem să-i simţim durerea sa profundă. Când citim pe un Amos aproape că simţim căldura focului judecăţii. Personalitatea oamenilor folosiţi de El în păstrarea cuvintelor Sale reiese din fiecare colţ al Scripturii.1
Cartea profetului Ieremia conţine o experienţă foarte vie — trăirea intensă de către un om a crezurilor sale. Ieremia nu este profetul care apare din neant având o faţă ca de cremene şi care cu o voce tunătoare declară, „Aşa vorbeşte Domnul!!” (fulgere şi scântei). Nu, el simte ce spune şi-şi trăieşte profund mesajul!
Un autor creştin spune despre Ieremia: „Pentru a transmite un dur mesaj de judecată Dumnezeu a ales un om ce avea o inimă de mamă, o voce tremurândă, ca de copil şi nişte ochi înlăcrimaţi de tată. Acesta nu a fost omul puternic, ca Ilie, elocvent ca Isaia, serafic ca Ezechiel, ci unul timid şi plăpând, întotdeauna conştient de slăbiciunea lui, cerşind milă şi înţelegere, vrând tot timpul să cunoască o dragoste de care n-a avut parte niciodată. Acesta a fost vasul prin care Cuvântul lui Dumnezeu a venit la acel neam stricat şi înrăit.”
Ieremia este denumit de unii „profetul tânguitor”. Sau, care plânge.
El este omul care a transmis Iudeii un mesaj de o asprime deosebită însă cu o atitudine de blândeţe şi de dragoste, de asemenea neobişnuită. Vernon McGee spune că nimeni să nu-şi închipuie că poate pronunţa ca Ieremia asemenea judecăţi asupra oamenilor, dacă mai întâi nu demonstrează aceleaşi sentimente pentru soarta lor ca şi Ieremia!!! Cât de adevărat este faptul acesta :
„Să vrea să predice ca Ieremia, fără să fie zdrobit ca Ieremia în inima lui pentru soarta celor cărora le vorbeşte, aşa ceva nu se cade în lucrarea Evangheliei”
Este îngrozitor să vezi un tânăr vorbind cu uşurinţă despre iad, păcat şi judecata lui Dumnezeu unor oameni care se află pe o cale care-i duce acolo, şi care să nu fie pur şi simplu „distrus” în inima lui din pricina destinului înfiorător spre care acei oameni se îndreaptă grabnic. Lui Ieremia i-a păsat enorm unde mergeau aceştia după cum ne arată pasajele acestea :
9:1 ,,O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!
13:17 Iar dacă nu vreţi să ascultaţi, voi plânge în ascuns, pentru mândria voastră; mi se vor topi ochii în lacrimi, pentru că turma Domnului va fi dusă în robie.
14:17 ,,Spune-le lucrul acesta: ,Îmi varsă lacrimi ochii zi şi noapte, şi nu se opresc. Căci fecioara, fiica poporului meu este greu lovită cu o rană foarte usturătoare.
Lipsa de pasiune în predicarea evangheliei este uneori la fel de distrugătoare pentru sufletelor celor ce o ascultă ca şi o altă evanghelie, deci, a le aduce un mesaj deformat al mântuirii!
Ce simţim pentru oamenii cărora le împărtăşim credinţa noastră, le „spunem Evanghelia”, este o întrebare care trebuie să ne urmărească în permanenţă. Ieremia a plâns pentru pedeapsa care el ştia sigur că se va abate asupra compatrioţilor lui. Nu ştim noi sigur că dacă nu-l primesc pe Isus Hristos oamenii merg în iad? De asemenea, Isus a plâns pentru soarta cetăţii, iar Pavel a mers până acolo încât să vrea el să fie blestemat de Dumnezeu pentru ca iudeii lui să fie mântuiţi! De ce nouă ne pasă atât de puţin?
Romani 9:1-3 Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.
Simţim noi la fel ca aceştia, sau facem o slujbă lipsită de pasiune, de convingere, şi rămânem nepăsători faţă de soarta celor cărora le vorbim? În acelaşi timp ştiu că unora le este mai uşor să jelească decât să evanghelizeze pe alţii… dar dacă le pasă cu adevărat, o vor demonstra mergând să-i evanghelizeze pe aceia.
Ştiu un creştin, de fapt, o creştină care fiind întrebată de ce este tulburată mai tot timpul a răspuns că din cauză că ştia unde merg părinţii ei dacă nu se întorc la Dumnezeu şi că era permanent atentă să caute ocazii să le spună evanghelia. Când un creştin o duce bine, simte aşa. Vrei să afli cum o duci spiritual, întreabă-te cât de mult îţi pasă de soarta pe care ştii sigur că o vor avea toţi cunoscuţii tăi care nu ştiu de Hristos!
Un alt teren unde se vedem cât de mult ne pasă de cei cărora le spunem evanghelia se găseşte înaintea lui Dumnezeu când ne rugăm pentru ei. Dovedim noi în rugăciune că într-adevăr vrem mântuirea unora? Par lui Dumnezeu convingătoare sentimentele pe care le avem faţă de pericolul ca aceştia să intre în veşnicie fără mântuire, faţă de pericolul real ca aceştia să meargă într-un iad în care noi susţinem tare că credem?
Dacă nu punem inimă în mesajul nostru înseamnă a-l dezbrăca de putere şi a-l considera nevrednic să fie ascultat. Ieremia şi-a scăldat în lacrimi durele sale profeţii, iar Duhul Sfânt le foloseşte acum pentru toate epocile Bisericii învăţându-i pe toţi creştinii să le pese sincer de cei nemântuiţi.
Să-l ascultăm pe E.M. Bounds cum recomandă că se poate obţine această compasiune:
Aceasta este pecetea divinităţii ei. Ungerea predicatorului îl pune pe Dumnezeu în evanghelie. Fără ea, Dumnezeu este absent, iar evanghelia este lăsată pe seama forţelor pe care inventivitatea umană, interesul sau talentele oamenilor i le pot desemna pentru a o împuternici şi pentru a-i proiecta înainte doctrinele…
Prezenţa acestei ungeri asupra predicatorului creează tulburarea şi fricţiunea din multe adunări. Aceleaşi adevăruri care au fost predicate în stricteţea literei, nu au făcut nici un fel de valuri şi nu au cauzat nici un fel de durere sau vreo impresie de viaţă. Totul este liniştit ca un cimitir. Apare atunci un alt predicator, iar asupra acestuia se găseşte această influenţă misterioasă; atunci litera Cuvântului este aprinsă de către Duhul, undele unei mari mişcări pot fi simţite; aceasta este ungerea care pătrunde în conştiinţă şi o trezeşte şi care frânge inima. Propovăduirea fără ungere duce la împietrire, face ca totul să devină uscat, steril şi arid. Într-un cuvânt, omoară.
Această ungere, nu este un dar necondiţionat, inalienabil. Ea este condiţionată, iar prezenţa ei este perpetuată şi sporită prin acelaşi proces prin care şi-a procurat-o la început: şi anume, printr-o rugăciune neîncetată lui Dumnezeu, şi prin dorinţe pasionate după Dumnezeu, evaluând-o şi căutând-o cu ardoare neobosită, socotind orice altceva, o pagubă şi un eşec în lipsa ei.
În ce fel şi de unde vine această ungere? Direct de la Dumnezeu ca răspuns rugăciunii. Doar inimile care se roagă sunt umplute cu acest sfânt ulei. Doar buzele ce se roagă sunt unse cu această ungere divină.
Doar rugăciunea multă este preţul ungerii propovăduirii… A le vorbi oamenilor din partea lui Dumnezeu este un lucru mare, însă a-i vorbi lui Dumnezeu pentru oameni, este şi mai mare. Cel ce n-a învăţat cum să-i vorbească bine lui Dumnezeu pentru oameni, nu le va vorbi niciodată bine şi cu un real succes oamenilor, din partea lui Dumnezeu.
Pildă: Se spune că evanghelistul Dwight L. Moody lăcrima de fiecare dată când vorbea de iad. Nu putea aşa pur şi simplu să-l pomenească în propovăduirea lui fără să fie profund mişcat. La fel Ieremia a fost un om caracterizat de simţăminte şi trăiri faţă de soarta poporului său. La fel ar trebui să fim şi noi!
Unii presupun că Ieremia a plâns exact în acel loc unde se găseşte stânca Golgotei. Locul căpăţânii. Sunt multe paralele care se pot trasa între simţămintele lui Ieremia cauzate de nimicirea Ierusalimului şi cele ale Domnului Isus Hristos care a prevăzut că împietrirea lor le va aduce încă o judecată, cea din anul 70 Anno Domini.
Profetul tânguitor este o umbră vie a Mântuitorului, iar noi ar trebui să ne amintim că atunci când Isus a privit la noroade, le-a văzut risipite şi fără păstor şi i s-a făcut milă. Aşa ar trebui să ni se facă şi nouă, ca urmaşi ai Lui!
1 O adaptare după, John MacArthur, Jr., How to Get the Most from God’s Word, (Dallas, TX: Word Publishing) 1997.
Cartea profetului Ieremia
Partea a II-a
Ieremia, Profetul persecutat
Recapitulare:
- Ieremia este ultimul profet dinaintea robiei babiloniene. Provine din aşezarea Anatot şi este fiu de preot. Se dovedeşte un demn urmaş al acelei tagme atât de împietrite în Iudea acelor vremuri.
- Data trecută (cu două Duminici în urmă) am privit împreună la chemarea în slujba profetică şi la caracterul deosebit al acestui om al lui Dumnezeu. El a fost supranumit „profetul tânguitor”, datorită pasiunii pe care o are pentru naţiunea sa de a se întoarce la Domnul. Este totodată profilul adevăratului patriot!
- „Cine vrea să predice ca Ieremia, să fie zdrobit ca Ieremia!” Ieremia şi-a scăldat profeţiile distrugerii în lacrimi de compasiune.
- Ieremia ne-a lăsat o profeţie de 52 de capitole, aşezată în Biblie după Isaia şi înaintea Plângerilor, şi profetului Daniel.
Despre structura/aranjarea cărţii — ea este oarecum „neîngrijită”!?
Cartea lui Ieremia se remarcă prin lipsa unei ordini precise a capitolelor şi a lipsei a unei cronologii a evenimentelor. Se pare că el a urmărit un efect prin a colecta informaţiile care să sublinieze temele importante ale ei. Alţii pun această „dezordine” pe seama intenselor sale trăiri emoţionale. Cartea lui Ezechiel stă în puternic contrast cu cea a lui Ieremia, acesta aranjând cronologic toate evenimentele pe care le relatează.
Ieremia este un profet foarte citat. Vechiul Testament şi Noul Testament îl citează de mai multe ori pe profet:
Vezi: 1) Daniel 9:2 (25:11,12; 29:10); 2) Matei 2:18 (31:15); 3) Matei 27:9 (18:2; 19:2,11; 32:6–9); 4) 1 Cor. 1:31 (9:24); 5) 2 Cor. 10:17 (9:24); 6) Evrei 8:8–12 (31:31–34); şi 7) Evrei. 10:16,17 (31:33,34).1
Mesajul lui Ieremia
Ieremia a avut o lucrare care s-a îndreptat în principal către propriul său popor, locuitor al Iudeii, dar care uneori a vorbit şi altor naţiuni. Însă, în primul rând a apelat la compatrioţii lui să se pocăiască evitând judecata lui Dumnezeu trimisă prin intermediul unui năvălitor străin (vezi, cap. 7) — şi anume haldeeni, sau babilonienii (Imperiul Babilonian).
Ieremia 7
1 Iată cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului:
2 ,,Şezi la poarta Casei Domnului, vesteşte acolo cuvântul acesta, şi spune: ,Ascultaţi Cuvântul Domnului, toţi barbaţii lui Iuda, cari intraţi pe aceste porţi, ca sa vă închinati înaintea Domnului!”
3 ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta.
4 Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: ,Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!’
5 ,Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii,
6 dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră,
7 numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din vecinicie în vecinicie.
8 Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, cari nu slujesc la nimic.
9 Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tamâie lui Baal, mergeţi dupa alţi dumnezei pe cari nu-i cunoaşteţi!…
10 Şi apoi veniţi sa vă înfătişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: ,Suntem izbaviţi!’… ca iaraşi să faceti toate aceste urâciuni!
11 ,Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră?’ ,Eu însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!”
12 ,,Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo, unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, şi vedeţi ce i-am făcut, din pricina răutăţii poporului Meu Israel!
13 ,,Şi acum, fiindcă aţi făcut toate aceste fapte, zice Domnul, fiindcă v’am vorbit dis de dimineaţă, şi n’aţi ascultat, fiindcă v’am chemat şi n’aţi răspuns,
14 voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneţi încrederea, şi locului pe care vi l-am dat vouă şi părinţilor voştri, le voi face întocmai cum am făcut lui Silo.
15 Şi vă voi lepăda dela Faţa Mea, cum am lepădat pe toţi fraţii voştri, pe toată sămânţa lui Efraim!”
16 ,,Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta, nu înălţa nici cereri, nici rugăciuni pentru ei, şi nu stărui pe lângă Mine; căci nu te voi asculta!
17 Nu vezi ce fac ei în cetătile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului?
18 Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie.”
19 ,,Pe Mine Mă mânie ei oare? zice Domnul; nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor?”
20 ,,De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Iată, mânia şi urgia Mea se vor vărsa peste locul acesta, peste oameni şi dobitoace, peste copacii de pe câmp şi peste roadele pământului; şi va arde, şi nu se va stinge.” …
Ier.1:13-15 ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit a doua oară, astfel: ,,Ce vezi?” Eu am răspuns: ,Văd un cazan clocotind, dinspre miază-noapte.” ,,Şi Domnul mi-a zis: ,Dela miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării. Căci iată, voi chema toate popoarele împărăţiilor dela miazănoapte, zice Domnul; ele vor veni, şi îşi vor aşeza fiecare scaunul de domnie la intrarea porţilor Ierusalimului, împotriva tuturor zidurilor lui dejur împrejur, şi împotriva tuturor cetăţilor lui Iuda.
Observaţi că le-a proorocit cu precizie câţi ani de robie va interveni în istoria lor — 70 de ani!
„Diplomaţia” lui Ieremia
Odată însă ce invazia a devenit certă şi după ce Iudea a refuzat să se pocăiască, Ieremia i-a implorat să nu se opună invadatorului babilonian pentru a evita distrugerea lor completă (cap.27). Un gest de o rară diplomaţie, dar care este interpretat greşit. Pentru aceasta i-a chemat şi pe delegaţii altor neamuri pe care i-a sfătuit să-l asculte şi să se supună Babilonului (cap.27) prevăzând judecata lui Dumnezeu asupra mai multor neamuri (25:12-38; cap.46-51).
Totuşi nici Ieremia nu îi abandonează în întunericul Zilei Domnului ci după prezicerea celor 70 de ani de robie babiloniană (25:9-12), el prevede un viitor strălucitor rămăşiţei pe care Domnul o va păstra:
Ieremia 23:3-8 ,,Şi Eu însumi voi strânge rămăşiţa oilor Mele din toate ţările, în cari le-am izgonit; le voi aduce înapoi în păşunea lor, şi vor creşte şi se vor înmulţi. Voi pune peste ele păstori cari le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază, şi nu va mai lipsi niciuna din ele, zice Domnul.” ,,Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă, neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: ,Domnul, Neprihănirea noastră!” ,,De aceea iată, vin zile, zice Domnul, când nu se va mai zice: ,Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!’ Ci se va zice: ,Viu este Domnul, care a scos şi a adus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara dela miază noapte şi din toate ţările în cari îi risipisem! ,Şi vor locui în ţara lor.’
Ieremia 33:15-22 În zilele acelea şi în vremile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară. În zilele acelea, Iuda va fi mântuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: ,Domnul, Neprihănirea (Sau: Starea noastră după voia lui Dumnezeu.) noastră.” Căci aşa vorbeşte Domnul: ,,David nu va fi lipsit niciodată de un urmaş, care să stea pe scaunul de domnie al casei lui Israel. Nici preoţii şi Leviţii, nu vor fi lipsiţi niciodată înaintea Mea de urmaşi cari să aducă arderidetot, să ardă tămâie împreună cu darurile de mâncare, şi să aducă jertfe în toate zilele!” Cuvântul Domnului a vorbit lui Ieremia, astfel: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,Dacă puteţi să rupeţi legământul Meu cu ziua, şi legământul Meu cu noaptea, aşa încât ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe şi legământul Meu cu robul Meu David, aşa încât să nu mai aibă fii, cari să domnească pe scaunul lui de domnie, şi legământul Meu cu Leviţii, preoţii, cari Îmi fac slujba. Ca oştirea cerurilor, care nu se poate număra, şi ca nisipul mării, care nu se poate măsura, aşa voi înmulţi sămânţa robului Meu David, şi pe Leviţii, cari-Mi slujesc.”
Pedepsirea Iudeii demonstrează eficienţa iubirii de Tată a lui Dumnezeu.
Vreau să spun că atunci când păcatul îi lipseşte de simţiri pe copiii lui Dumnezeu, Acesta intervine cu pedepse aspre care să-i readucă la simţiri. Profeţia lui Ieremia ne arată că de fapt Tatăl este cel ce suferă cel mai mult în procesul disciplinei.
Context
Cuvintele de deschidere ale cărţii reprezintă cheia înţelegerii acestei profeţii pentru că ele dezvăluie fundalul istoric şi împrejurările tragice în care Ieremia a trudit. Este obiceiul profeţilor de a-şi data singuri profeţiile în acest fel, raportându-le la vremea regilor în care au trăit, iar dacă noi vrem să le înţelegem trebuie să cunoaştem contextul în care au vorbit.
1:1-3 Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoţii din Anatot, din ţara lui Beniamin. Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia, fiul Amon, împăratul lui Iuda, în al treisprezecelea an al domniei lui, şi pe vremea lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, până la sfârşitul anului al unsprezecelea al lui Zedechia, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în robie, în luna a cincea.
Vremuri grele urmau să vină asupra Iudeii în timpul lui Ieremia. Cu un secol mai înainte Israelul fusese complet nimicit şi dus în robia asiriană. Din păcate, Iuda nu a învăţat nimic din soarta tragică a regatului frate şi a continuat în apostazia ei care i-a adus în cele din urmă un necaz similar. Năvălirea şi robia babiloniană de 70 de ani.
Când a proorocit?
Perioada lucrării sale se întinde pe durata a aproape 50 de ani, de la al 13-lea an de domnie a lui Iosia (627 î. H.) după cum el însuşi precizează în vers. 1, până după luarea Ierusalimului de către Babilon în 586 î.H. (Ier. 39,40,52).
După anul 586 Ieremia a fost obligat să se alăture rămăşiţei care s-a refugiat în Egipt. Este posibil ca el să mai fi profeţit până în 570 şi avem un comentariu rabinic care susţine că atunci când Babilonul a invadat Egiptul între 568-567 Ieremia a fost dus ca rob în Babilon.
De aceea este posibil ca în jurul anului 561 el să fi fost în stare să scrie capitolele de încheiere ale cărţii când împăratului lui Iuda Ioiachim, prizonier în Babilon, i-a fost redată demnitatea (52:31–34). Dacă mai era în viaţă, Ieremia ar fi avut vârsta de 85-90 ani.2
Fundalul istoric
Detaliile vremii lui Ieremia sunt descrise în 2 Regi 22-25 şi 2 Cronici 34-36. Profeţiile lui Ieremia ne oferă descrieri ale păcatelor poporului său, ale năvălitorului pe care-l va trimite Dumnezeu, a efectelor asediului, ale nenorocirilor invaziei. Profeţiile sale au fost făcute în timpul ultimilor 5 regi ai Iudeii:
Iosia 640–609 î.H., Ioahaz 609 î.H. (2Regi 23:30-31), Eliachim sau Ioiachim 609–598 î.H., Ioiachin 598–597 î.H.(2 Regi 24:8), şi Zedechia 597–586 î.H.
Observaţi că Ieremia a menţionat doar trei dintre aceşti regi, Ioahaz care a domnit doar trei luni şi Ioiachin, tot trei luni, fiind trecuţi cu vederea. Nu i-a considerat vrednici de menţiune, fiind doi regi răi. Nici Zedechia a cărui fii au fost omorâţi de babilonieni înaintea lui şi căruia i-au scos ochii, nu a fost mai bun. De fapt, acesta s-a dovedit un caracter slab, un om schimbător şi nehotărât. Întâi, se supune Babilonului apoi, cere ajutorul Egiptului pentru a se opune lui. Ultimii regi ai Iudeii au fost o ruşine!
Spre deosebire de vremea lui Isaia, puterea dominantă în lume nu era Asiria, ci Babilonul…
În momentul acela se dădea o întrecere cu trei concurenţi la supremaţia internaţională: Asiria, Babilonul şi reînviatul Egipt.
Timp de vreo 300 de ani Asiria cu capitala în nordul văii Eufratului şi Tigrului, Ninive, care a dominat lumea cunoscută pe atunci, şi-a accelerat căderea. Babilonul, aflat în partea de sud a aceleiaşi legendare văi îşi începuse ascensiunea imbatabilă. Egiptul la rândul lui care în urmă cu o sută de ani era o mare putere începea din nou să-şi arate ambiţiile de dominaţie.
Dintre toate, pe la mijlocul vremurilor lui Ieremia, Babilonul este cel ce a ieşit câştigător în această competiţie. Babilonul a umilit Asiria (607) şi a zdrobit Egiptul (cu doi ani mai târziu) în bătălia de la Carchemiş şi timp ce 70 de ani a dominat lumea. Tot în această perioadă de timp şi iudeii au fost captivii acestui imperiu. Dintre toate naţiunile pe care şi le-au supus, cucerirea Iudeii le-a necesitat babilonienilor vreo 3 faze diferite (ceva asemănător cu cucerirea Daciei de către Roma!).
Condiţia spirituală a Iudeii era una de flagrantă idolatrie.
Împăratul Ahaz care l-a precedat pe fiul lui Ezechia, un rege reformator bun, pe vremea profetului Isaia a pus bazele unui ritual idolatru al jertfirii copiilor zeului Moloh în valea Ben-Hinnom-ului, din afara Ierusalimului. Despre acest ritual monstruos am mai vorbit cu ocazia studiului asupra cărţii lui Isaia. Valea Hinnom-ului a ajuns să fie ilustraţia geografică a adevăratului iad, şi se pare că „ghehena” este traducerea grecească a numelui ei evreiesc. De aici vine şi cuvântul „gheenă” (groapa de gunoi). Ezechia a introdus reforme şi a condus stârpirea acestui ritual (Is. 36:7), dar Manase, fiul acestuia, a perpetuat ritualul şi a sporit idolatria ce a continuat până în vremea lui Ieremia (7:31; 19:5; 32:35).
7:30-31 Căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, zice Domnul; şi-au aşezat urâciunile lor în Casa peste care este chemat Numele Meu, ca s’o spurce. Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc pe fiii şi fiicele lor: lucru pe care Eu nu-l poruncisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”
19:5 Au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor în foc ca arderi de tot lui Baal: lucru, pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”
Iudeii venerau zei canaaniţi ai fertilităţii prin relaţii sexuale iresponsabile iar copiii rezultaţi din acestea erau sacrificaţi lui Moloh ca să binecuvânteze pământul cu roade. Valea Ben-Hinomului era locul unde se ţineau aceste ritualuri scârboase şi de asemenea locul unde se depuneau oasele victimelor, un fel de groapă comună. De aceea, locul a primit această conotaţie nefastă iar priveliştea dezolantă a fumului care se înălţa continuu spre cer a inspirat imaginea Nou Testamentală a iadului.
Mulţi se închinau în acelaşi timp şi la „împărăteasa cerurilor, Astarteea (Ier.7:18):
Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie.”
Reformele lui Iosia care au atins apogeul în 622 î.H. au dus într-adevăr la înlăturarea externă a unora dintre cele mai repulsive practici idolatre, dar nu a reuşit să ducă şi la înlăturarea idolatriei din inima locuitorilor Ierusalimului şi Iudeii.
Astfel, după un răgaz scurt păcatul a înflorit din nou în regatul de sud. Prefăcătoria religioasă, necinstea, adulterul, nedreptatea, cruzimea faţă de cei neajutoraţi, lipsiţi de apărare, au caracterizat vremurile profetului Ieremia.
Profetul persecutat
Aş spune că profetul Ieremia a avut parte de 40 de ani, nu de lucrare, ci de permanent conflict…
Ier.15:10 ,,Vai de mine, mamă, că m-ai născut, pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată tara! Nu iau cu împrumut, nici nu dau cu împrumut, şi totuşi toţi ma blestemă!
Ier. 20:8 Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: ,,Sâlnicie şi apăsare!” Aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua.
…deoarece nimeni nu i-a luat în seamă avertismentele ci a fost mai degrabă persecutat şi umilit. Vedem puţin mai încolo cum Ieremia a fost ameninţat, judecat, pus în butuci, forţat să fugă dinaintea împăratului, public umilit de un profet fals şi aruncat într-o groapă.
Un profil al curajului — „plângerile” lui ieremia sunt făcute lui dumnezeu, nu omului!
Omul acesta este un exemplu de curaj şi neînfricare în proclamarea adevărului unui popor înrăit şi împotrivitor să-l primească. Unii pot însă arăta cu degetul momentele în care Ieremia a ezitat să intre în lucrare, când a vrut să fugă, să dea înapoi, şi a tremurat de frică. Totuşi ceea ce trebuie remarcat este că în fiecare dintre aceste momente Ieremia se găseşte în prezenţa lui Dumnezeu, şi nu a oamenilor.
Îl vedem într-adevăr copleşit de măreţia lucrării sale, de povara mesajului de judecată însărcinat să-l ducă evreilor, zdrobit de profunde sentimente de nevrednicie şi neputinţă. Însă tocmai ceea ce alţii se grăbesc să critice este remarcabil la Ieremia fiindcă întotdeauna aceste trăiri îl arată prosternat înaintea lui Dumnezeu, singurul care putea să-l sprijine. De partea cealaltă, de fiecare dată când iese din prezenţa lui Dumnezeu pentru a veni înaintea oamenilor să le aducă Cuvântul Său, Ieremia este dârz, îndrăzneţ şi neînfricat în faţa ameninţărilor şi persecuţiilor lor — neînduplecat în afirmarea adevărului. Aceasta este o definiţie adevărată a eroismului.
Apoi, în ciuda lipsei rezultatelor, vedem un om care merge înainte, care continuă şi nu renunţă… Şi nouă ne-a fost lansată o singură chemare: să predicăm Cuvântul, la timp şi ne la timp, nu să ne preocupăm de rezultate. Ele revin lui Dumnezeu. Nouă ne revine ascultarea de porunca Lui.
Curajul lui Ieremia rezultă şi din maniera necompromiţătoare în care comunică un mesaj de judecată unei naţiuni aflate în culmea puterii ei — Imperiul Babilonian şi capitalei acestuia, cetatea Babilonului.
Îi invită pe preoţii şi mai marii poporului în Valea Ben-Hinomului să asculte o predică, mai mult o pantomimă cu mesaj.
Ieremia 19
1 Aşa a vorbit Domnul: ,,Du-te de cumpără de la un olar un vas de pământ, şi ia cu tine pe câţiva din bătrânii poporului şi din bătrânii preoţilor.
2 Du-te în valea Ben-Hinom, care este la intrarea porţii olăriei, şi acolo să vesteşti cuvintele pe cari ţi le voi spune.
3 Să spui: ,Ascultaţi Cuvântul Domnului, împăraţi ai lui Iuda, şi locuitori ai Ierusalimului! Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Iată, voi aduce peste locul acesta o nenorocire, care va face să ţiuie urechile oricui va auzi vorbindu-se de ea.
4 Pentrucă M’au părăsit, au spurcat locul acesta, au adus în el tămâie altor dumnezei, pe cari nu-i cunoşteau nici ei, nici părinţii lor, nici împăraţii lui Iuda, şi au umplut locul acesta cu sânge nevinovat.
5 Au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor în foc ca arderi de tot lui Baal: lucru, pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”
6 ,,De aceea, iată, vin zile, zice Domnul, când locul acesta nu se va mai numi Tofet, nici Valea Ben-Hinom, ci se va numi Valea Măcelului!
7 În locul acesta voi zădărnici sfatul lui Iuda şi al Ierusalimului, îi voi face să cadă ucişi de sabie înaintea vrăjmaşilor lor, şi de mâna celor ce vor să le ia viaţa. Trupurile lor moarte le voi da hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului.
8 Voi face din cetatea aceasta o groază şi o batjocură; aşa că toţi ceice vor trece pe lângă ea, se vor îngrozi şi vor şuera, când vor vedea toate rănile ei.
9 Îi voi face să mănânce carnea fiilor şi fiicelor lor, aşa că îşi vor mânca unii carnea altora, în mijlocul necazului şi strâmtorării, în care-i vor aduce vrăjmaşii lor, şi ceice vor să le ia viaţa.
10 Să spargi apoi vasul, supt ochii oamenilor cari vor merge cu tine.
11 Şi să le spui: ,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc. Şi morţii vor fi îngropaţi în Tofet, din lipsă de loc pentru îngropare.
Mesajul acesta îi atrage o aspră prigoană pornită împotriva lui. Ieremia este nu doar „profetul tânguitor” din cauza soartei naţiunii sale, dar şi „profetul persecutat” fiindcă i-a spus adevărul!
Cartea conţine multă suferinţă ilustrată amplu prin persecutarea lui Ieremia.
Ieremia 11:18-21 ,,Domnul mi-a dat de ştire, şi am ştiut; atunci Tu mi-ai arătat faptele lor. Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie, şi nu ştiam planurile rele, pe cari le urzeau ei împotriva mea, zicând: ,Să nimicim pomul cu rodul lui, să-l stârpim din pământul celor vii, ca să nu i se mai pomenească numele.” – ,,O, Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu, care eşti un judecător drept, care cercetezi rărunchii şi inimile: fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor, căci Ţie îţi încredinţez pricina mea!” ,,Deaceea aşa vorbeşte Domnul împotriva oamenilor din Anatot, cari vor să-ţi ia viaţa, şi zic: ,Nu prooroci în Numele Domnului, căci vei muri ucis de mâna noastră!”
În cap.20 avem o descriere a prigonirii lui de către preotul şi profetul fals Paşhur şi concluzionează amara lui experienţă suferită din pricina Cuvântului lui Dumnezeu (Ieremia este un martir!)
20:18 Pentru ce am ieşit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţă şi durere, şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine?
15:15 ,,Tu ştii tot, Doamne! Adu-ţi aminte de mine, nu mă uita, răzbună-mă pe prigonitorii mei! Nu mă lua, după îndelunga Ta răbdare. Gîndeşte-Te că sufăr ocara din pricina Ta!
John MacArthur redă toate încercările şi suferinţele prin care a trecut Ieremia:
- Ameninţări făcute asupra vieţii lui (11:18–23)
- Izolat (15:15–21)
- Pus în butuci (19:14–20:18)
- Arestat (26:7–24)
- Pus la încercare şi provocat de un profet fals (28:10–16)
- Ameninţat cu moartea (36:1–32)
- Întemniţare şi abuz, violenţă (37:15)
- Mort de foame (38:1–6)
- Legat cu lanţuri (40:1)
- Izgonit (42:1–43:4)3
Ier.20:7-10 M’ai înduplecat, Doamne, şi m’am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine îşi m’ai biruit! În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea şi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: ,,Sâlnicie şi apăsare!” Aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. Dacă zic: ,,Nu voi mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!” iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot. Căci aud vorbele rele ale multora, spaima care domneşte împrejur. -,,Învinuiţi-l”, strigă ei; ,,haidem să-l învinuim!” Toţi ceice trăiau în pace cu mine, pândesc să vadă dacă mă clatin, şi zic: ,,Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el, şi ne vom răzbuna pe el!”
Ştiţi de ce el nu s-a putut opri a spune adevărul? Pentru că, Cuvântul lui Dumnezeu nu era o informaţie externă; ci a fost ceva interiorizat şi l-a controlat pe Ieremia. El a fost captivat de adevărul lui Dumnezeu, Torah.
În ciuda persecuţiei aspre la care a fost supus, observaţi ce spune Ieremia că este Cuvântului lui Dumnezeu pentru el: „ca un foc mistuitor în inima lui, este închis în oasele lui.” Caută să-l oprească, dar nu poate! Firea lui striga de durerea persecuţiei dar Cuvântul lui Dumnezeu pe care el îl ştia nu-i îngăduia să tacă.
Eşti tu la fel de captivat de Cuvântul lui Dumnezeu?
Ştiţi de ce el nu s-a putut opri din a le spune semenilor lui adevărul? Pentru că Acesta nu era doar o cunoştinţă intelectuală, o masă externă de informaţie, ci era ceva ce şi-a însuşit personal, trăieşte personal, îl stăpânea şi dirija. Ieremia a fost captiv Cuvântului.
Într-un prilej, împăratul îi cere să proorocească de bine şi când colo Ieremia pronunţă judecată.
Uciderea profetului Urie. Ieremia a putut să vadă cum Dumnezeu i-a păzit viaţa, un profet pe nume Urie fiind ucis de Ioiachim, după ce acesta a trebuit să trimită o expediţie de aducerea a lui înapoi din Egipt.
Ieremia 26:18-24 ,,Mica din Moreşet proorocea pe vremea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, şi spunea întregului popor al lui Iuda: ,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Casei Domnului o înălţime acoperită cu păduri.’ L-a omorât însă oare Ezechia, împăratul lui Iuda, şi tot Iuda? Nu s’a temut Ezechia de Domnul? Nu s’a rugat el Domnului? Şi atunci Domnul S’a căit de răul pe care-l rostise împotriva lor. Şi noi să ne împovărăm sufletul cu o nelegiuire aşa de mare?” (A mai fost însă un om care proorocea în Numele Domnului: Urie, fiul lui Şemaia, din Chiriat-Iearim. El a proorocit împotriva cetăţii acesteia şi împotriva ţării acesteia tocmai aceleaşi lucruri ca Ieremia. Împăratul Ioiachim, toţi vitejii lui, şi toate căpeteniile lui, au auzit cuvintele lui, şi împăratul a căutat să-l omoare. Dar Urie, care a fost înştiinţat de lucrul acesta, s’a temut, a fugit, şi s’a dus în Egipt. Împăratul Ioiachim a trimes nişte oameni în Egipt şi anume: Pe Elnatan, fiul lui Acbor, şi pe alţii împreună cu el în Egipt. Aceştia au scos din Egipt pe Urie şi l-au adus la împăratul Ioiachim, care l-a omorât cu sabia, şi i-a aruncat trupul mort în mormintele copiilor poporului.) – Totuş mâna lui Ahicam, fiul lui Şafan, a fost cu Ieremia, şi el n’a lăsat să fie dat pe mâna poporului ca să fie omorât.
Să observăm sprijinul care Dumnezeu este pentru Ieremia!
Fără a realiza că avem acelaşi sprijin în lucrarea noastră, vom fi speriaţi şi daţi de ruşine.
Un alt lucru demn de remarcat este planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui Ieremia, atât în lucrarea sa profetică cât şi în hotărârea lui de a-i împlini voia lui Dumnezeu în viaţa sa.
Ieremia 1
5 ,Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.”
6 Eu am răspuns: ,,Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil.”
7 Dar Domnul mi-a zis: ,,Nu zice: ,Sunt un copil,’ căci te vei duce la toţi aceia la cari te voi trimete, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci.
8 Nu te teme de ei; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, -zice Domnul. –
9 Apoi Domnul Şi-a întins mâna, şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: ,Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.
10 Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi, şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.
11 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Ce vezi, Ieremio?’ Eu am răspuns: ,Văd un veghetor.’
12 Şi Domnul mi-a zis: ,Bine ai văzut; căci Eu veghez asupra Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc.”
13 ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit a doua oară, astfel: ,,Ce vezi?” Eu am răspuns: ,Văd un cazan clocotind, dinspre miază-noapte.”
14 ,,Şi Domnul mi-a zis: ,Dela miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării.
15 Căci iată, voi chema toate popoarele împărăţiilor dela miazănoapte, zice Domnul; ele vor veni, şi îşi vor aşeza fiecare scaunul de domnie la intrarea porţilor Ierusalimului, împotriva tuturor zidurilor lui dejur împrejur, şi împotriva tuturor cetăţilor lui Iuda.
16 Îmi voi rosti judecăţile împotriva lor, din pricina întregei lor răutăţi, pentrucă M’au părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei şi s’au închinat înaintea lucrării mânilor lor.
17 Dar tu, încinge-ţi coapsele, scoală-te, şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor.
18 Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregei ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării.
19 Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul.”
Ieremia 20:11 Dar Domnul este cu mine ca un viteaz puternic; deaceea, prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui. Se vor umplea de ruşine că n’au lucrat cu chibzuinţă: de o vecinică ruşine, care nu se va uita!
Ieremia 15:20 Te voi face pentru poporul acesta ca un zid tare de aramă; ei se vor război cu tine, dar nu te vor birui; căci Eu voi fi cu tine, ca să te scap şi să te izbăvesc, zice Domnul.”
Cartea profetului Daniel
Dumnezeu stăpâneşte!
Introducere
Această secţiune a Bibliei pe care o studiem de ceva vreme se numeşte „hagiografa” şi a fost denumită aşa de către biserica primară. Termenul denotă cea de-a treia împărţire a scripturilor Vechiului Testament numită de evrei „Kethubim” (adică, „scrierile”). Iată cum descrie Noul Testament această împărţire corespunzătoare a Vechiului Testament.
Luca 24:44 Apoi le-a zis: ,,Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.”
Ceea ce cartea Apocalipsei („descoperirii”) reprezintă pentru Noul Testament, cartea lui Daniel este pentru Vechiul Testament, atât din punct de vedere apocaliptic cât şi profetic.
Următorul profet care din punct de vedere cronologic urmează lui Habacuc este Daniel.
Cartea profetului Daniel se întinde pe întreaga perioadă de 70 de ani de robie babiloniană a poporului Israel (ca. 605–536 î.c.; cf. 1:1 şi 9:1–3).
Daniel este istoricul (cronicarul) perioadei de robie a copiilor lui Iacov duşi pe malurile Eufratului. El este singurul care ne oferă o descrie a acelor vremuri întunecate ale Israelului. În aceea vreme, harfa cântăreţului din Templu a atârnat în arborii de pe malul Eufratului!
Nouă din cele 12 capitole ale cărţii relatează descoperirii (revelaţii) pe care profetul le-a avut. Daniel a fost un profet al lui Dumnezeu care a vorbit atât poporului Său cât şi neamurilor lumii declarând evenimente curente sau viitoare.
Cartea profetului Daniel merită toată atenţia noastră având în vedere că ea este frecvent citată şi uzitată în diferitele scenarii escatologice popularizate azi.
Despre cel ce-a scris-o
Cartea aceasta nu debutează în modul tradiţional prin a-şi identifica singură autorul. Primul verset descrie doar împrejurarea istorică în care autorul ajunge în Babilon.
Daniel 1:1-2 În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului, şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.
Doar mai târziu autorul se identifică singur.
Daniel 8:15 Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta, şi căutam s-o pricep, iată că înaintea mea stătea cineva, care avea înfăţişarea unui om.
Prima oară s-a exprimat la persoana întâi abia în cap.7, vers.2
Daniel 7:2 Daniel a început şi a zis: ,,În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare.
Numele său înseamnă „Dumnezeu este Judecătorul”.
Caracterul lui Daniel
Se pare că de la vârsta de 15 ani, adolescent fiind, Daniel a fost luat cu forţa de lângă nobila sa familie (Dan.1:3 „de neam împărătesc şi de viţă boierească..) din Iudea şi deportat în Babilon împreună cu alţi trei tineri evrei pentru a fi educat în cultura acestui imperiu şi a fi pus să se ocupe de iudeii deportaţi împreună cu el. Conform obiceiului babilonian i s-a dat un alt nume, adică „Beltşaţar” — „prinţul lui Bel”. Acolo el şi-a petrecut lunga şi demna sa viaţă de peste 85 de ani.
Prin credinţa sa neclintită în Dumnezeul Bibliei, Daniel s-a ridicat deasupra împrejurărilor istorice vitrege în care s-a întâmplat să se nască şi să se maturizeze. Prin caracterul integru şi prin slujirea sa Daniel a reuşit să glorifice cu succes pe Dumnezeu înaintea compatrioţilor cât şi a duşmanilor săi într-o vreme în care cu greu se putea găsi cineva care să-şi rişte pielea pentru Dumnezeul poporului său.
Ducerea în robie este descrisă de cronicar:
2Cronici 36:20 Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinşi la Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, pâna la stapânirea împărăţiei Perşilor,
Daniel fost probabil obligat să locuiască în palatul împăratului, nu doar să mănânce din bucatele acestuia, astăzi doar o grămadă de ruine aflate pe malul fluviului.
A fi un tânăr credincios este o sarcină grea în orice timp! A continua să rămâi credincios când eşti supus presiunilor unei lumi guvernate de o filozofie păgână a eu-lui şi a plăcerii devine o sarcină şi mai grea. Însă a apărea ca tânăr într-o asemenea epocă şi a ajunge în cele mai înalte pături ale conducerii unei societăţii şi a rămâne acolo în ciuda schimbărilor este povestea lui Daniel.
Care au fost secretele integrităţii lui Daniel?
Iată pe scurt câteva dintre trăsăturile de caracter ale lui Daniel care au stat la baza mărturiei sale pentru Domnul Dumnezeu.
Stăpânire de sine — Dan. 1:8 10:3
Daniel 1:8 Daniel s-a hotarât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul, şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce.
Daniel 10:3 N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin, şi nici nu m-am uns deloc, pâna s-au împlinit cele trei saptamâni.
Curaj — Dan. 5:22,23
Daniel 5:22, 23 Dar tu, Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri. Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta, şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fer, de lemn şi de piatră, cari nici nu văd, nici n-aud, şi nici nu pricep nimic, şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale!
Integritate, nevinovăţie — Dan. 6:4
Daniel 6:4 Atunci căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârasca în ce privea treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, nici un lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios, şi nu se găsea nici o greşală la el şi nici un lucru rău.
Smerenie — Dan. 10:17
Daniel 10:17 Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit, şi nu mai am nici suflare!”
Iată care este în final aprecierea Lui Dumnezeu a acestui om glăsuită prin intermediul îngerului Gabriel:
Daniel 10:11 Apoi mi-a zis: ,,Daniele, om prea iubit şi scump…
Toată viaţa exemplară a lui Daniel îşi găseşte secretul şi explicaţia în trei preocupări de bază ale sale:
– Devotamentul faţă de Domnul Dumnezeu
– Rugăciunea
– Profeţia
1. În primul caz vedem alegerea clară pe care o face Daniel de a nu se lăsa atins de păgânismul vremii şi împrejurărilor în care trăia şi nici de a ceda idolatriei contemporanilor săi!
Adesea studiul profeţiei a rezultat în senzaţionalism sau chiar fanatism. În realitate acesta ar trebui să ducă la sfinţire şi la evlavie:
1Ioan 3:3 Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.
2Petru 1:4 prin cari El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.
2Petru 3:14 De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.
2Timotei 4:7-8 M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ,,ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.
Aceasta este aplicaţia logică a profeţiei celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Nu scenariile şi speculaţiile sfârşitului!
2. Fiecare decizie a vieţii lui trăită la curtea unui rege păgân a fost luată în urma rugăciunilor!
Daniel – Om al rugăciunii — Daniel 2:17,18; 6:10
Dan. 2:17, 18 Apoi Daniel s-a dus în casa lui, şi a spus despre lucrul acesta tovarăşilor săi Hanania, Mişael şi Azaria, rugându-i să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină, ca să nu piară Daniel şi tovarăşii săi odată cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului.
Dan. 6:10 Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte.
3. Domnul Isus l-a numit pe Daniel profet. Matei 24:15.
Daniel — un om cu viziune spirituală — Dan. 7:9-12 10:5,6
Dan. 7:9-12 Mă uitam la aceste lucruri, pâna când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbatrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lâna curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile. Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie, pe cari le rostea cornul acela: m-am uitat pâna când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars. Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii pâna la o vreme şi un ceas anumit.
Dan. 10:5-6 Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in, şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită, şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi.
Dumnezeu l-a ridicat pe Daniel la rangul de om de stat şi l-a folosit pentru a le vorbi împăraţilor a două imperii. Celui Babilonian şi celui Medo-persan.
A fost numit în funcţii importante întâi de către Nebucadneţar, apoi de Darius.
Daniel 2:48 Apoi împăratul a înălţat pe Daniel, şi i-a dat daruri multe şi bogate; i-a dat stăpânire peste tot ţinutul Babilonului, şi l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor Babilonului.
Daniel 6:1-2 Dariu a găsit cu cale să pună peste împărăţie o sută două zeci de dregători, cari trebuiau să fie răspândiţi în toată împărăţia; i-a pus în fruntea lor trei căpetenii, în numărul cărora era şi Daniel. Dregătorii aceştia aveau să le dea socoteală, ca împăratul să nu sufere nici o pagubă.
Despre autenticitatea cărţii
Cartea lui Daniel a fost aprig disputată de către teologii liberali la sfârşitul sec. al XVIII-lea, şi nu numai. Primul care a afirmat că ea provine din vremea lui Antiohus Epifanes a fost un eretic din sec. al III-lea pe nume Porfiriu. Însă în ciuda criticilor cărţii şi a autorului, nimeni altul decât Domnul Isus Hristos îl confirmă pe Daniel ca fiind autorul acesteia:
Matei 24:15 De aceea, când veţi vedea ,urâciunea pustiirii’, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfânt” cine citeşte să înţeleagă!
Apoi, Isus a recurs la aceleaşi imagini din descoperirile de care Daniel a avut parte:
Matei 25:31 ,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.
Matei 26:64 ,,Da”, i-a răspuns Isus, ,,sunt! ,,Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.”
Profetul Ezechiel, un alt profet al exilului îl menţionează pe Daniel. Dacă cartea acestuia nu este disputată, nu văd de ce ar trebui cea a lui Daniel. Poate datorită creditelor extraordinare de inspiraţie pe care le are!
Ezechiel 14:14 chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu.”
Ezechiel 14:20 şi ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea-zice Domnul, Dumnezeu-că n-ar scăpa nici fii nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor.”
Ezechiel 28:3 Iată că eşti mai înţelept decât Daniel, nici o taină nu este ascunsă de tine;
Apariţia ei în traducerea Septuagintei care a fost făcută înainte de Antiohus întăreşte convingerea că Daniel provine din sec. al VII-lea î.de H. şi că este o profeţie nu o carte de consemnări istorice!
Lordul Isaac Newton afirmă că a-l nega pe Daniel „înseamnă a nega religia creştină pe de-a întregul”!
De asemenea, cartea Evrei pare să facă o aluzie cât se poate de clară la Daniel pomenind în galeria marilor oameni ai credinţei pe unul care a „astupat gura leilor” — Evrei 11:33.
Limbile în care a fost scrisă
Aspectul lingvistic al cărţii ne arată că autorul ei era familiar atât cu ebraica cât şi cu limba caldeilor. O parte a cărţii, de la cap.2, vers.4 şi până la cap.7, vers.1, este scrisă în caldeeană. Lucrul acesta se potriveşte cu poziţia socială pe care autorul a deţinut-o şi cu înţelepciunea care se spune că a dobândit-o.
Scopul scrierii cărţii — „Noaptea istoriei în lumina profeţiei” J.V.McGee
Ca şi scop primordial… ( constată că Dumnezeu este stăpân pe lumea aceasta!)
Ca şi cartea Noului Testament a Apocalipsei şi cartea lui Daniel este menită să ofere multă speranţă în viitorul poporului lui Dumnezeu. În timp ce Ioan le scrie creştinilor de pretutindeni pentru a le spune despre venirea viitoarei împărăţii a lui Hristos care va zdrobi sub călcâi toate împărăţiile opresoare ale lumii, despre veşnicie şi ceruri, Daniel aflat în această situaţie dramatică de robie în care se găseşte alături de poporul său vorbeşte despre venirea unei împărăţii care va strivi toate împărăţiile lumeşti sub care s-au găsit vreodată evrei şi mai ales prevede venirea acelei Pietre care le va zdruncina pe toate.
Această speranţă şi perspectivă strălucită asupra viitorului i-a fost creată de viziunea dată lui de Dumnezeu în ultimele capitole ale cărţii.
Fundal istoric
Cartea începe cu anul 605 când babilonienii au cucerit Ierusalimul iar Daniel alături de alţi trei prieteni ai săi sunt luaţi prizonieri plecând înspre Babilon ca prim grup de iudei deportaţi.
Dan.1:1-7 În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului, şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său. Împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câţiva din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului, şi pe cari să-i înveţe scrierea şi limba Haldeilor. Împăratul le-a rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la masa lui şi din vinul de care bea el, vrând să-i crească timp de trei ani, după cari aveau să fie în slujba împăratului. Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Căpetenia famenilor dregători le-a pus însă alte nume, şi anume: lui Daniel i-a pus numele Beltşaţar, lui Hanania Şadrac, lui Mişael Meşac, şi lui Azaria Abed-Nego.
Cartea mai cuprinde de asemenea istoria dominaţiei babiloniene şi se termină cu răsturnarea acesteia de către Imperiul Medo-Persan în anul 539.
După ducerea lui Daniel în robie babilonienii mai execută alte două incursiuni asupra Iudeii şi Ierusalimului (597 şi 586) în care desăvârşesc dezastrul produs şi în urma căreia deportează şi mai mulţi iudei.
Vremea lui Daniel este sugerată de menţiunea de către Ieremia a împăraţilor Iosia (640–609 b.c.), Eliachim sau Ioiachim (609–598 b.c.), Zedechia (597–586 b.c.).
Acesta este momentul culminant al judecăţii lui Dumnezeu asupra nepocăinţei Iudei şi a refuzului poporului de a-i asculta pe profeţi. Ţefania, Ieremia şi Habacuc i-au avertizat cu tărie cu privire la nepocăinţa, nedreptatea, şi prefăcătoria religioasă care-i caracteriza, dar fără succes. Acum, Dumnezeu a ridicat „poporul de la miază-noapte” ca să-i îndeplinească pedepsele asupra copiilor Săi neascultători.
Însă în timp ce se află în Babilon, Daniel primeşte revelaţii de la Dumnezeu asupra diferitelor stadii ale dominaţiei Neamurilor asupra lumii ce se va întinde pe durata a secole până când Mesia îi va pune capăt. Atunci El va înfrânge pe toţi duşmanii poporului lui Dumnezeu şi îşi va binecuvânta copiii în Împărăţia de o mie de ani.
Teme teologice ale cărţii
I. Puterea arătată prin domnie
Daniel a fost scrisă pentru a-i Încuraja pe evreii din exil descoperindu-le planul lui Dumnezeu în ce-i priveşte atât în timpul dominaţiei neamurilor asupra lumii cât şi după aceea. Evident printre toate celelalte teme ale cărţii se numără controlul suveran al lui Dumnezeu asupra tuturor neamurilor şi conducătorilor lor, cât şi înlocuirea acestora în final cu adevăratul Rege al Regilor şi Domn al Domnilor. (Da, creştinii cred într-un alt „Cezar” decât cel de la Cotroceni!)
Cine s-a născut să stăpânească, să conducă? Nu doar asupra tuturor naţiunilor lumii, ci mai ales şi până atunci, în inimile oamenilor de pretutindeni. El este cel ce poate aduce pacea nu doar asupra popoarelor ci mai ales în inimile oamenilor. Doar împărăţia Sa este una care nu va avea sfârşit.
„Guvernământul” lui Dumnezeu i-a fost dat lui Isus:
Isaia 9:6,7 Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ,,Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele vesniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârsit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor.
Urmează din nou alegeri în ţara noastră?
În alegerea unui „conducător” Dumnezeu şi-a exprimat deja opţiunea…
Campania electorală este interzisă prin lege în această zi, însă ne-ar fi de folos să ştim că deja Dumnezeu şi-a exprimat opţiunea pentru un lider al lumii, al fiecărei naţiuni, al fiecărui oraş, al fiecărei familii şi al fiecărei inimii:
Lumea este în căutarea disperată a unui lider adevărat. Vă spun eu, nu-l va găsi! Nu se găseşte printre noi.
Românii s-au dezamăgit de toţi liderii şi conducătorii pe care i-au avut. Unde vor găsi unul?
El este numit „Singurul Stăpânitor”!
1Timotei 6:15 care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea vesnică! Amin.
Mat 28:18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pamânt.
Dumnezeu nu a fost înfrânt prin a îngădui căderea Ierusalimului ci de fapt prin aceasta îşi duce la îndeplinire planurile suverane de a face o demonstraţie incontestabilă de putere şi de domnie neprihănită asupra lumii la venirea Mesiei.
Daniel 2:20-22 Daniel a luat cuvântul şi a zis: ,,Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descopere ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina….
Daniel 2:37-38 Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, ori unde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!
Lecţie: Vedem cum în ciuda împrejurărilor istorice dramatice Daniel „ştie” că Domnul „are puterea şi stăpânirea” că, „El schimbă vremurile şi împrejurările, răstoarnă şi pune pe împăraţi…”. Cum ne-ar trebui şi nouă să avem perspectiva lui Daniel asupra istoriei şi asupra vremurilor în care trăim!!!
În mod suveran El a permis ca Neamurile să domine asupra Israelului, odată prin intermediul Babilonului (605-539), apoi a Imperiului Medo-Persan (539-331), a Greciei (331-146), şi apoi a Romei (146 î. de H. — 476 după Hristos), şi acum până la Cea de-a Doua Venire a lui Hristos.
Ierusalimul este încă „călcat în picioare de neamuri” fapt ce denotă darea lui spre disciplinare pe mâna lor. Însă atunci când acestea se vor alia pentru a pune la cale distrugerea lui definitivă, Însuşi Domnul Dumnezeu va interveni aducând nimicirea acestora după care îşi va întemeia Împărăţia Sa neprihănită de 1000 de ani asupra Pământului.
Luca 21:24 Vor cădea supt ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, pâna se vor împlini vremurile neamurilor.
Daniel 2:44 Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece supt stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.
Această stăpânire a lui Dumnezeu asupra Pământului a fost recunoscută nu doar de către evlaviosul Daniel, ci şi de către Nebucadneţar, care iniţial s-a îngâmfat datorită puterii lui şi a sfidat-o pe cea a lui Dumnezeu, dar după ce Dumnezeu l-a smerit a recunoscut-o şi el:
Daniel 4:34-35 După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ,,Ce faci?”
Sau de către Darie, medul:
Dan.6:25-27 După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, cari locuiau în toată împărăţia: ,,Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghiarele leilor!”
Ce păcat că în lumea „modernă” a zilelor noastre nu se mai emit astfel de declaraţii de către marii şefi de state! Dimpotrivă, ei se contrazic cu nimeni altul decât Dumnezeul lui Daniel pretinzând că ar fi în stare să gestioneze criza din Orientul Mijlociu. Dar, este la fel de mare păcat că în preajma acestora nu se mai găsesc oameni de talia lui Daniel, care prin viaţa sa integră a influenţat trei regi şi două mari imperii mondiale! Lucrul acesta conduce clar spre venirea a Doua a lui Hristos pentru a fi întronat ca Rege adevărat şi vrednic al întregului Pământ!
Aceste perioade de dominaţie a Neamurilor asupra Israelului sunt definite în cap.2 până la cap.7. Desigur menţiunea lor ne aruncă în vâltoarea unui alt studiu fascinant al Scripturilor, şi anume acela al escatologiei biblice, studiu ce a fost întreprins de-a lungul veacurilor de diferiţi creştini cu multă pasiune şi a produs numeroase opinii dintre cele mai diverse. În acest moment trebuie să ne amintim de celebra maximă a unui părinte al bisericii, care spunea „În doctrină, unitate, în păreri, toleranţă, şi în toate lucrurile, dragoste”. Însă dragostea creştină este sfidată dacă pentru o părere diferită un creştin se separă de un frate al său.
O temă generală a stăpânirii lui Dumnezeu asupra omenirii este venirea anunţată în glorie a Mesiei pentru a domni asupra lumii prin neprihănire. Întâi, Acesta este simbolizat printr-o „piatră” în cap.2, apoi este descris ca „fiu al omului” în cap.7 şi în final este denumit „Unsul” în cap.9
2:25, 45 Atunci ferul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare, şi a umplut tot pămîntul… Aceasta înseamnă piatra, pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini, şi care a sfărâmat ferul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat, şi tâlcuirea lui este temeinică.”
7:13-14 M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.
9:26 După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.
În cap.9 ni se mai oferă şi cadrul cronologic de la vremea lui Daniel la vremea împărăţiei lui Hristos. Aceasta nu înseamnă că ni s-a dat şi autorizaţia de a ne lansa în calcule şi previziunii cronologice! Istoria stă mărturie la ruşinea pe care o astfel de preocupare a adus-o creştinilor.
II. Puterea arătată prin minuni
O a doua mare temă a cărţii lui Daniel o reprezintă demonstrarea puterii suverane a lui Dumnezeu prin miracole şi minuni.
John MacArthur pomeneşte de 6 ere ale Bibliei în care se poate observa o activitate deosebită a lui Dumnezeu în îndeplinirea planurilor Sale prin miracole. MacArthur spune că vremea lui Daniel este una dintre cele astfel de 6 ere. 1
- Prima ar fi perioada creaţiei şi a potopului (Gen.1-11)
- A doua ar fi cea a patriarhilor şi a lui Moise (Gen.12 — Deuteronomul)
- A treia îi priveşte pe profeţii Ilie şi Elisei (1Regi — 2Regi 13)
- A patra este reprezentată de vremea lui Isus şi a apostolilor Săi (Evangheliile şi Faptele Apostolilor)
- A cincea va fi în vremea Celei De-a Doua Veniri (cartea Apocalipsei).
Miracolele din vremea lui Daniel sunt de acum faimoase.
- mâna ce a scris pe perete
- ocrotirea celor 3 tineri în cuptorul aprins
- ocrotirea lui Daniel în groapa cu lei (cap.6)
- profeţiile supranaturale printre care se remarcă prezicerea cu precizie milimetrică a zilei, lunii, şi a anului intrării Mesiei călare pe măgăriţă în cetatea sfântă a Ierusalimului. (despre împlinirea acesteia fratele nostru George a vorbit cu mare măiestrie cu câţiva ani în urmă. Vă recomand caseta!)
În ciuda diverselor interpretări aduse asupra multor pasaje din Daniel tabăra criticilor stă neputincioasă în faţa împlinirii acestei profeţii.
Critica…
Astfel, criticii lui Daniel refuză o datare timpurie din vremea captivităţii babilonieni şi în schimb plasează cartea în vremea dintre testamente când, spun ei, numeroasele descrieri ale cap.11 nu sunt profeţii anunţate înainte de vreme ci doar observaţii ale unui autor ce a trăit să vadă aceste evenimente. Antioh al IV-lea Epifanes (adică, „ilustrul”) este cel despre care Daniel într-adevăr scrie pentru că a trăit în vremea lui care a fost 175-164 î. de Hristos.
Concluzie:
Acelaşi Dumnezeu care l-a păzit pe Daniel în groapa cu lei, pe trei tineri în cuptorul aprins sau pe Pavel în mijlocul mării, sau în temniţele Romei, vă va păzi şi vouă integritatea în faţa corupţiei şi imoralităţii vremii dacă asemenea acestor oameni şi noi ne vom pune încrederea în Dumnezeul Bibliei!
1 John F. MacArthur, Jr., The MacArthur Study Bible, (Dallas: Word Publishing) 1997.
Teodor Macavei
Amos şi răspunderea pentru ceea ce suntem
Recapitulare: cartea profetului Osea – fiul lui Beeri, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel.
- Supranumit de unii „apostolul vechi testamental al dragostei lui Dumnezeu” faţă de omul păcătos; „sf. Ioan al Vechiului Testament”
- Două tragedii sunt descrise în această carte împreună cu consecinţele care le urmează acestora. Una a unui om al lui Dumnezeu şi una a lui Însuşi Dumnezeu. Amândoi suferă din pricina infidelităţii şi imoralităţii cuiva. De fapt, după modelul tragediei din viaţa omului, Dumnezeu trasează tragedia relaţiei Sale cu poporul Său ales. Totuşi ceea ce profetul evidenţiază este faptul că Dumnezeu i-a poruncit să o ia înapoi pe femeia preacurvă aşa cum El îi aduce înapoi la El pe copiii lui Israel! O ilustraţie perfectă a dragostei lui Dumnezeu!
- Osea, profetul a cărui copii au fost „botezaţi” de Domnul Dumnezeu
Amos şi răspunderea pentru ceea ce suntem
Reper biblic: după Ioel şi înainte de Obadia. Două cărţi deja studiate! Sper astfel să ajungem în cele din urmă să ne formăm o imagine a aranjării cărţilor Bibliei.
1 Cuvintele lui Amos, unul din păstorii din Tecoa, vedeniile pe care le-a avut el despre Israel, pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului de pamânt.
2 El a zis: ,,Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunile păstorilor jelesc, şi vârful Carmelului este uscat.
Această introducere era în mod natural din gura unui păstor care era familiar cu răcnetul leilor, cu mugetul taurilor, şi cu mugetul vacii. Răcnetul leului în pădure este unul din cele mai minunate sunete din natură; iar când este aproape produce teroare atât în inima omului cât şi a fiarei.
Cine este autorul cărţii?
Amos nu este un „absolvent” al şcolii de profeţi a Israelului fondată de Samuel, ci este un laic. El este păstor şi culegător de smochine de Egipt (sicamore). (1:1; 7:14) De loc este din Tecoa, un sat aflat cam la 16 de km de Ierusalim (numele satului acesta este interesant; înseamnă „sunetul trâmbiţei”; de asemenea pentru că era aşezat pe o înălţime — 850 m de la nivelul mării – satul a devenit un post de observaţie de unde se avertiza Ierusalimul de apropierea armatelor străine).
Deşi născut în Iudea mesajul său se adresează în primul rând regatului de nord, Israel, dar şi lumii întregi după cum vom vedea. Subtitlurile din Biblia noastră le indică.
Numele său înseamnă „povară”, sau „purtătorul poverii”.
Vremea scrierii cărţii
Lucrarea profetică a lui Amos s-a desfăşurat în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea, împăratul Israelului şi Ozia, împăratul Iudeii (care mai este numit şi Azaria — 2Cronici 26:14-21 ne spune că Ozia a încercat să uzurpe rolul Marelui Preot în Ierusalim aducând el însuşi tămâie pe altar motiv pentru care a fost lovit cu lepră şi a rămas lepros până la sfârşitul vieţii lui).
A fost contemporan cu Osea, profet în Israel şi cu Mica, profet în Iuda. Vremea exactă a profeţiei lui Amos este determinată de el după reperul cronologic al cutremurului din 760 în. de H. Acest cutremur a fost de asemenea proporţii încât este menţionat de profetul Zaharia cu câteva sute de ani mai târziu.
Zaharia 14:5 Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde pâna la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pamânt pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El!
Conform relatărilor istoricului evreu necreştin Iosifus Flavius (Antichităţile Evreilor 9.225) „o jumătate de munte a fost mutată la câmpie 400 de metri mai încolo, distrugând grădinile împăratului”, şi provocând o mare spaimă, făcându-i pe oameni să fugă dinaintea lui, aşa cum spune Zaharia în profeţia sa.
Este posibil ca aceste cuvinte ale lui Amos ce descriu efecte ale unui cutremur de pământ să fi fost împlinite exact pe vremea cutremurului menţionat de el, şi descris de Iosifus:
3:14-15 ,,În ziua când voi pedepsi pe Israel pentru fărădelegile lui, voi pedepsi şi altarele din Betel; coarnele altarului vor fi sfarâmate, şi vor cădea la pamânt. Voi surpa casele de iarnă şi casele de vară; palatele de fildeş se vor duce, şi casele cele multe se vor nimici, zice Domnul.”
Pace şi prosperitate
Vremea scrierii cărţii este de asemenea caracterizată de linişte, prosperitate şi de lipsa unei ameninţări militare străine, rezultat posibil al pocăinţei ninivenilor la predicarea lui Iona.
Tema cărţii/profeţiei
Două mari subiecte preocupă profeţia lui Amos:
- lipsa religiei adevărate în Israel,
- lipsa de dreptate din Israel
Aşa cum Iona a fost trimis Asiriei să le predice pocăinţa care să evite judecata iminentă şi să atragă îndurarea lui Dumnezeu, tot aşa Amos a fost trimis Israelului pentru a-l invita să se pocăiască de răutăţile lui şi a evita astfel judecata prevestită să vină asupra lui de la Dumnezeu. Deşi mesajul său a produs o oarecare tulburare în rândurile înalţilor demnitari ai Israelului (atât rege cât şi mare preot), în general regatul de nord nu s-a pocăit la predicarea lui Amos, drept pentru care după aproximativ 40 de ani de la profeţia sa Israelul este complet nimicit de asirieni şi dus în robie.
Tema mesajului lui Amos o reprezintă respingerea de către Israel a adevăratului Dumnezeu în schimbul închinării la idoli. Din aceasta au rezultat o sumedenie de alte fapte care caracterizau naţiunea şi pe care Dumnezeu le condamnă prin mesajul profetului.
Vor fi judecaţi pentru o mulţime de nelegiuiri, nu pentru puţine!
Iată înşiruite de profet motivele pentru care vor fi judecaţi. Remarcăm că sunt enorm de multe, şi că pentru a le sublinia se foloseşte o expresie, „pentru trei nelegiuiri ale…, ba chiar pentru patru” care să indice nu doar că s-a umplut paharul răbdării dar şi că a venit vremea judecăţii revărsându-se cu răutate, fapt exprimat plastic şi în versetele următoare:
8:1-2 Domnul Dumnezeu mi-a trimis următoarea vedenie. Iată, era un coş cu poame coapte. El a zis: ,,Ce vezi, Amos?” Eu am răspuns: ,,Un coş cu poame coapte.” Şi Domnul mi-a zis: ,,A venit sfârţitul poporului Meu Israel; nu-l mai pot ierta!
Este lucru ştiut că poamele coapte şi culese vara nu pot fi păstrate prea mult pentru că se strică, sugerând prin aceasta că judecata nu mai poate aştepta şi trebuie dusă de îndată la îndeplinire.
Astfel Amos pronunţă judecata lui Dumnezeu pentru:
Dispreţul arătat celor săraci. Seamănă a fi inflaţie ce se spune aici, dar este vorba de nedreptatea faţă de cei săraci şi de imoralitatea liderilor şi bogaţilor Israelului:
2:6-8 Aşa vorbeşte Domnul: ,,Pentru trei nelegiuiri ale lui Israel, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotarârea, pentru că au vândut pe cel neprihănit pe bani, şi pe sărac pe o pereche de încălţăminte. Ei doresc să vadă ţărâna pamântului pe capul celor sărmani, şi calcă în picioare dreptul celor nenorociţi. Fiul şi tatăl se duc la aceeaşi fată, ca să pângarească Numele Meu cel sfânt. Se întind lângă fiecare altar pe haine luate ca zalog, şi beau în casa dumnezeilor lor amenda celor osândiţi de ei.
8:6 Apoi vom cumpăra pe cei nevoiaşi pe argint, şi pe sărac pe o pereche de încălţăminte, şi vom vinde codina în loc de grâu.”
Pentru că au corupt religia adevărată:
2:11-12 Am ridicat prooroci dintre fiii voştri, şi Nazirei dintre tinerii voştri. Nu este aşa, copii ai lui Israel? zice Domnul… Iar voi aţi dat Nazireilor să bea vin, şi proorocilor le-aţi poruncit: ,Nu proorociţi!’
Pentru dezordinea şi asupririle din ţară, pentru averile rezultate din oprimare şi violenţă
3:9-10 Strigaţi de pe acoperişul palatelor Asdodului şi de pe palatele ţării Egiptului, şi spuneţi: ,,Strângeţi-vă pe munţii Samariei, şi vedeţi ce neorânduiala mare este în mijlocul ei, ce asupriri sunt în ea! Nu sunt în stare să lucreze cu neprihănire, zice Domnul, ci îşi grămădesc în palate comori câştigate prin silnicie şi răpire.”
Pentru imoralitatea femeilor lor:
4:1 ,,Ascultaţi cuvântul acesta, juncane din Basan, de pe muntele Samariei, voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri: ,Daţi-ne să bem!”
Pentru închinarea ipocrită, falsă:
4:4-5 Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi! Duceţi-vă la Ghilgal, şi păcătuiţi şi mai mult! Aduceţi-vă jertfele în fiecare dimineaţă, şi zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de mulţămire făcute cu aluat! Trâmbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mâncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.”
Pentru că nu au acordat atenţie judecăţilor trimise de Dumnezeu asupra lor:
(Dumnezeu le-a trimis judecăţi selective/preliminarii parcă pentru a le atrage atenţia, a încerca să-i trezească, dar nu a mers. Erau prea împietriţi în păcatele lor aşa cum se concluzionează de fiecare dată: „cu toate acestea nu v-aţi întors la Mine”!!)
4:6 Şi Eu, de partea Mea, v-am trimis foametea în toate cetăţile voastre, şi lipsa de pâine în toate locuinţele voastre. Cu toate acestea tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.”
4:10-11 Am trimis în voi ciuma, ca în Egipt; v-am ucis tinerii cu sabia, şi am lăsat să vi se ia caii, am făcut să vi se suie în nări duhoarea taberiei voastre. Şi cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.” – ,,V-am nimicit ca pe Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu; şi aţi fost ca un tăciune scos din foc. Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul…
Pentru că au făcut să dispară dreptatea/justiţia din ţară:
5:7 voi care prefaceţi dreptul în pelin, şi călcaţi dreptatea în picioare!
Pentru amăgire şi minciună:
5:10 Ei urăsc pe cel ce-i mustră la poarta cetăţii, şi le este scârbă de cel ce vorbeote din inimă.
Pentru că îi asupresc pe săraci. Pătura bogaţilor Israelului îi înşela pe cei săraci prin taxe împovărătoare
5:11 De aceea, pentru că pe sarac îl călcaţi în picioare, şi luaţi daruri de grâu de la el: măcar că aţi zidit case de piatră cioplită, nu le veţi locui; măcar că aţi sădit vii foarte bune, nu veţi bea din vinul lor!
Pentru că nedreptăţesc pe cei nevinovaţi şi iau mită:
5:12 Căci Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe, şi că păcatele voastre sunt fără număr: asupriţi pe cel drept, luaţi mită, şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor.
Pentru huzur şi nepăsare:
6:1 Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion, şi la adăpost pe muntele Samariei, vai de mai marii aceştia ai celui dintâi dintre neamuri, la care aleargă casa lui Israel!…
6:3-6 Credeţi că ziua nenorocirii este departe, şi faceţi să se apropie domnia silniciei. Ei se culcă pe paturi de fildeş, şi stau întinşi a lene pe aşternuturile lor; manâncă miei din turma, şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi ca David în instrumentele de muzică. Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn, şi nu se întristează de prăpădul lui Iosif!
Pentru încrederea în sine şi nu în Domnul:
6:13 Vă bucuraţi de lucruri de nimic, şi ziceţi: ,,Oare nu prin tăria noastră am câştigat noi putere?”
Pentru folosirea de măsuri şi greutăţi false
8:5 Voi, care ziceţi: ,,Când va trece luna nouă, ca să vindem grâul, şi Sabatul ca să deschidem grânarele, să micşorăm efa şi să mărim siclul, şi să strâmbam cumpăna ca să înşelăm?
Iată astfel, o mulţime foarte mare de motive pentru care profetul păstor şi agricultor Amos i-a îndemnat pe israeliţi să renunţe la căile lor păcătoase, să-l recunoască pe Dumnezeu ca şi Creator şi Răscumpărătorul lor, să reinstaureze dreptatea în relaţiile dintre ei.
De aceea, Amos transmite ecoul unei JUDECĂŢI IMPLACABILE cauzate de răutatea excesivă a copiilor lui Israel şi de împietrirea nemaipomenită a inimilor lor:
3:11 De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Vrăjmaşul va împresura ţara, îţi va doborî tăria, şi palatele tale vor fi jefuite!”
4:12 ,,De aceea îţi voi face astfel, Israele, – şi fiindcă îţi voi face astfel, pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele!
Cum priveşte Dumnezeu religia în Israel în aceste circumstanţe? Nu se închină Lui nimeni cu adevărat? Mi-a trecut prin minte că Dumnezeu nu le vorbeşte celor ce se închinau la idoli, ci se adresează celor care încă se închinau Lui, dar care îşi ţineau gura şi-l compromiteau pe Dumnezeul adevărat.
5:21-23 Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe cari-i aduceţi ca jertfe de mulţămire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale!
Apoi le oferă îndemnuri la pocăinţă:
De 2 ori:
5:4 Căci aşa vorbeşte Domnul către casa lui Israel: ,,Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!
5:6 Căutaţi pe Domnul, şi veţi trăi! Temeţi-vă ca nu cumva să apuce ca un foc casa lui Iosif, şi focul acesta s-o mistuie, fără să fie cineva la Betel ca să-l stingă
5:14-15 Căutaţi binele şi nu răul, ca să trăiţi, şi ca astfel, Domnul, Dumnezeul oştirilor, să fie cu voi, cum spuneţi voi! Urâţi raul şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii; şi poate că Domnul, Dumnezeul oştirilor, va avea milă de rămăşiţele lui Iosif.
5:24 Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!
În acelaşi timp cartea lui Amos declară imparţialitatea Lui Dumnezeu în judecarea tuturor neamurilor pământului.
9:7-9 ,,Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copiii Etiopienilor, copii ai lui Israel? zice Domnul. N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului, ca şi pe Filisteni din Caftor şi pe Sirieni din Chir?” ,,Iată, Domnul Dumnezeu are ochii pironiţi peste împărăţia aceasta vinovată, ca s-o nimicesc de pe faţa pamântului; totuşi nu voi nimici de tot casa lui Iacov, zice Domnul.” ,,Căci iată, voi porunci, şi voi vântura casa lui Israel între toate neamurile, cum se vântura cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pamânt!
Dumnezeu nu are favoriţi. Nu oferă circumstanţe atenuante pentru păcat unuia şi pe altul îl judecă imparţial. Nici nu dă mai mult unuia decât altuia. Oricine doreşte să-i împlinească condiţiile impuse promisiunilor Sale va avea revărsate asupra lui binecuvântările Sale, fără parţialitate, dar dacă cineva profită/abuzează/, de promisiunile Sale va primi judecata, iar Cuvântul Său îl va condamna indiferent de cine este. Acesta este mesajul lui Amos.
Nouă ne vine greu să credem asta pentru că ştim cum se poartă omul în această privinţă, şi anume, dacă obţii favorul cuiva, îţi poţi permite să profiţi de bunătatea aceluia. Sau, poate că noi credem că nu ne vom confrunta cu felul de judecată cu care va fi judecată toată lumea, posedând poziţii privilegiate şi favoruri pe care Dumnezeu nu le-a mai acordat la nimeni. Aceste atitudini au fost ilustrate în timp de diversele grupări religioase ce s-au format.
Putem spune însă că lucruri stau cam pe dos. Privilegiile şi promisiunile pe care Dumnezeu le oferă sporesc responsabilitatea cuiva. Dacă are cineva parte de ele, şi nu se poartă ca atare judecata lui Dumnezeu va veni aşa cum se spune în,
Amos 3:2 ,,Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea va voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.
Pentru că a ales Israelul şi i-a oferit privilegiul de a fi poporul Lui, Dumnezeu se va „ocupa” mai mult de aceştia decât de alte neamuri. Odată cu binecuvântarea Lui vine şi răspunderea purtării pe măsura chemării cereşti.
Mesajul acestei cărţi are puterea de a trezi din letargie pe cei ce se cred copii de drept ai lui Dumnezeu dar fără să trăiască pe măsura favorului arătat de a fi numiţi aşa. De aceea, dacă crezi că te afli pe o poziţie privilegiată înaintea lui Dumnezeu din cauza cine ştie a căror fapte ale tale, sau împrejurări din viaţa ta (te-ai născut într-o familie creştină, într-o ţară creştină, etc.), cartea lui Amos îţi vorbeşte ţie în mod direct, mesajul ei fiind dezarmant în faţa unor astfel de pretenţii spirituale.
Tendinţa omului este de a se considera ori un individ privilegiat ori exact opusul – a spune că suntem aşa nişte creaturi sărace şi aşa nişte creaturi mizerabile şi decăzute încât Dumnezeu n-ar privi niciodată spre noi, alţi oameni având toate drepturile la favoarea lui Dumnezeu. Această atitudine este universală.
Când este vorba de tragedie întotdeauna noi suntem ispitiţi să spunem, „de ce mi se întâmplă numai mie?” sau dacă cineva este onorat, să spunem, „de ce nu mi se întâmplă şi mie?”
Mă gândesc la o istorisire ce s-a întâmplat în New York, în timpul unei seri fierbinţi de vară dintr-o trecere subterană. Oamenii se înghesuiau în maşinile din trecerea subterană în timp ce plecau din staţie şi fiecare maşină era încărcată la capacitatea maximă. În timp ce maşina cobora pe cale, mişcându-se şi balansându-se dintr-o parte în alta omul a-nceput să se simtă rău. Cu cât mergea mai în faţă cu atât se simţea mai rău, şi tocmai în momentul critic maşina a sosit într-o staţie, uşa s-a deschis şi i s-a făcut rău în faţa celui care stătea în staţie. Fără ca cineva să se mişte, uşa s-a închis brusc şi maşina a plecat din staţie. Cel care stătea în staţie se uita la el, ridica din umeri şi spunea, „De ce eu?”
Când profetul Amos a ajuns în regatul de nord cam aşa a fost primit! Locuitorii ţării s-au uitat la el ca şi cum acesta ar fi vomitat/vărsat pe ei!? Au fost dezgustaţi de el şi de mesajul său. L-au dispreţuit.
„De ce să ni se întâmple nouă lucrurile acestea? De ce nu te duci la alţii să le predici? Nouă ne merge bine…”
(Vedeţi, ei erau comozi în păcatele lor şi nu sufereau să fie deranjaţi! Cam cum vedem că stau lucrurile la noi astăzi!)
Această atitudine a fost exprimată răspicat de preotul idolatru Amaţia:
7:10 Atunci Amaţia, preotul din Betel, a trimis să spună lui Ieroboam, împăratul lui Israel: ,,Amos unelteşte împotriva ta în mijlocul casei lui Israel; ţara nu poate să sufere toate cuvintele lui!
Pe lângă dispreţuirea mesajului său observaţi şi acuzaţia de conspiraţie/înaltă trădare împotriva „orânduirii de stat şi de partid” pusă pe seama lui Amos de acest preot.
Aplicaţie: Astăzi la noi dacă nu le place de cineva fiindcă spune adevărul şi spune lucrurilor pe nume, îl acuză de lucruri de neînchipuit, printre care se numără trădarea de ţară, lipsa de patriotism, schimbarea religiei, etc.
Dacă mesajul celor neagreaţi displace, asemenea preotului idolatru Amaţia, îl trimit de acolo şi îl expediază în ţara lui de origine pentru că ei au templul lor sfânt la Betel:
7:12-13 Şi Amaţia a zis lui Amos: ,,Pleacă, văzătorule, şi fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă-ţi pâinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfânt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei!”
Vezi, articolele de ziar…
În faţa acestei opoziţii extraordinare Amos este pentru noi un exemplu de ascultare faţă de Dumnezeu şi de îndrăzneală de a-şi duce la îndeplinire misiunea pe care Acesta i-a încredinţat-o. Curajul său este vrednic de urmat de noi, astăzi.
Sub constrîngere divină
Amos a profeţit nu fiindcă lui i-a venit ideea (a citit ziarele şi a văzut corupţia şi decadenţa unei naţiuni!), ci fiindcă Domnul l-a trimis! Amos a dat glas profeţiei fiindcă Domnul Dumnezeul lui Israel l-a chemat să-i transmită mesajul Său de judecată. Acesta este unul dintre cele mai clare exemple de imbold divin (constrângere divină) la chemarea Lui. Este ceea ce face ca mesajul său să fie original iar autoritatea sa ca profet, indiscutabilă.
Când Amaţia, preotul Israelului i-a „recomandat” să nu mai predice împotriva regelui, Amos i-a răspuns în felul următor:
7:10-16 Atunci Amaţia, preotul din Betel, a trimis să spună lui Ieroboam, împăratul lui Israel: ,,Amos unelteşte împotriva ta în mijlocul casei lui Israel; ţara nu poate să sufere toate cuvintele lui! Căci iată ce zice Amos: ,Ieroboam va fi ucis de sabie, şi Israel va fi dus în robie departe de ţara sa!’.” Şi Amaţia a zis lui Amos: ,,Pleacă, văzătorule, şi fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă-ţi pâinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfânt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei!” Amos a răspuns lui Amaţia: ,,Eu nu sunt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sunt păstor, şi strângător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul mi-a zis: ,Du-te şi prooroceşte poporului Meu Israel!’ Ascultă acum Cuvântul Domnului, tu care zici: ,Nu prooroci împotriva lui Israel, nu vorbi împotriva casei lui Isaac!’
Betel — „casa lui Dumnezeu” (vedem, devenită casa idolilor!)
După moartea lui Solomon şi la divizarea împărăţiei sale, Ieroboam, regele Israelului a ridicat doi viţei de aur, unul în Betel şi unul în Dan (1Regi 12:29,32-33). Astfel, Betelul a devenit marele centru de idolatrie al Israelului şi principalul lui lăcaş de cult, rivalizând cu Templul din Ierusalim aflat în regatul de sud, Iudea.
Osea a denunţat urâciunea din Betel numindu-l Bet-Aven (Osea 10:5, 15), adică „casa curviei/plăcerilor”. Ghilgalul care de asemene se găseşte în Israel a devenit un loc de închinare idolatră.
Betelul a devenit casa materialismului şi a plăcerii
Apoi el anunţă ceea ce este. Vă aduceţi aminte povestirea viţeilor care au fost ridicaţi de regele Ieroboam în oraşele Betel şi Dan? (1Împ. 12:28) poporul Israel a fost trimis acolo să se închine şi oamenii numeau acei viţei Iehova. Şi ei se închinau şi se aplecau în faţa acelor imagini de aur. Cei doi viţei reprezentau două idei de bază în Israel, pentru care Dumnezeu judeca continuu poporul. Cu atât mai mult acestea sunt idei care sunt predominante în ziua de astăzi, între oameni.
Viţeii de aur, erau făcuţi din aur deoarece aceasta reprezenta foamea acestor oameni după câştig, iubirea bunăstării, materialismul — dumnezeul aurului. Şi deoarece erau viţei, sau boi, aceştia reprezentau dumnezeii păgâni ai sexului, dumnezei ai naţiunilor, boul la care se închinau care simboliza fertilitatea sau potenţa sexual. Închinarea la aceşti doi viţei din aur era esenţial simbolică oamenilor care se închinau materialismului şi sexului. Aceasta sună teribil de modern nu-i aşa? Iar cuvântul profetului pentru aceşti oameni era că datorită acestui mod de închinare, naţiunea Asiriei urma să fie ridicată de Dumnezeu să gonească poporul Israel din nord şi să-l ducă în captivitate.
(din: Nelson’s Illustrated Bible Dictionary; Copyright (C) 1986, Thomas Nelson Publishers)
Putem înţelege acum de ce Amaţia vrea să-l expedieze de acolo!
Ca şi vocaţie el nu a pretins să fie un profesionist al altarului care vrea şi el „să mănânce o pâine” (pe care preotul Amaţia, nu i-o refuza, că doar şi el mânca una de pe urma religiei!), ci spune că de fapt este păstor şi agricultor, dar fiindcă Domnul l-a „împovărat” cu cuvintele şi vedeniile Sale, Amos nu a putut să nu răspundă chemării cereşti. Este un exemplu de modestie, sinceritate şi de adevărată autoritate spirituală.
Pentru el nu a contat ca oamenii să-l recunoască ca mare personalitate spirituală şi să-i facă temenele, ci ca adevărul să fie spus! Autoritatea lui de fapt decurge/rezultă tocmai din această atitudine. Dacă ar fi pretins că este cineva oamenii l-ar fi înconjurat de îndată cu favoruri şi linguşeli, care probabil l-ar fi împiedicat să exprime adevărul, dar aşa nimeni nu a văzut în el ceva deosebit, dar totuşi fiind folosit de Dumnezeu.
Lucrul spus de Isus rămâne veşnic valabil: ce este înălţat între oameni, este urât de Dumnezeu!
Luca 16:15 Isus le-a zis: ,,Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Judecăţi pronunţate asupra lumii
Modul în care Amos şi-a prezentat profeţia este interesant. Dacă am avea o hartă am putea vedea că acesta a transmis mesaje de judecată către toate cele patru zări. A măturat circular orizontul adresând judecăţii tuturor naţiunilor care înconjurau Iuda şi Israelul.
Astfel de la cap.1 la cap.2, vers.3 Amos pronunţă judecăţi
- împotriva Siriei pentru cruzime, 1:3-5
- împotriva Filistiei pentru că a făcut sclavi din prizonierii luaţi, 1:6-8
- împotriva Feniciei pentru încălcarea tratatului (legământului frăţesc), 1:9,10
- împotriva Edomului pentru răzbunarea arătată fraţilor săi, 1:11,12
- împotriva Amonului pentru crimele săvârşite împotriva Galaadului din dorinţa de a-şi mări teritoriul, 1:13-15
- împotriva Moabului pentru nedreptate, 2:1-3
Judecăţi pronunţate împotriva Iudeii şi Israelului
Tocmai când israeliţii ce-l ascultau pe Amos se simţeau măguliţi că Dumnezeu va judeca naţiunile ce-i înconjurau, pentru răutăţile lor mari, până şi Iuda este judecată înaintea lor, profetul le atrage atenţia în mod surprinzător.
Până atunci aceştia nu au reacţionat prea vizibil la judecăţile pronunţate asupra altora (probabil, credeau că le şi meritau!), şi l-au ascultat foarte comozi pe profet, însă de îndată ce acesta „ocheşte” Israelul ascultătorii lui tresar cu dispreţ aruncându-i,
„De ce nu mergi tu să predici altundeva, nu la noi!”
Acesta este rezultatul inevitabil ori de câte ori cineva este credincios mesajului lui Dumnezeu.
Trăim în vremea care a fost descrisă ca fiind cea
„…când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2Timotei 4:3-4)
Aplicaţie: Este ceea ce tu predici adevărat, conform standardului lui Dumnezeu, şi nu al omului? Provoacă uneori reacţii de adversitate, de împotrivire, sau eşti întotdeauna considerat un „tip de treabă”?
Dacă vestim astăzi evanghelia aşa cum este în realitate şi fără adăugirile sectare nu se poate să nu producă tulburare şi nemulţumire la unii din contemporanii noştri!
Alţii spun că Osea, sau Ozia, fiul lui Amazia, l-a lovit de stâlpul templelor, l-a doborât, şi aproape că l-a omorât; în aceste condiţii a fost dus la Tekoa, unde a murit şi a fost înmormântat cu părinţii săi. Această relatare ne este dată de aceşti autori. Contrar, este opinia altora, că a profeţit timp îndelungat la Tekoa după aventura pe care a avut-o cu Amazia: şi profetul nu a băgat de seamă felul rău în care se spune că l-a tratat Ozia, dar tăcerea lui nu este un argument că nu a suferit din partea lui.
Sfântul Ierom observă că nu este nimic măreţ şi sublim în stilul lui Amos. El i se adresează cu cuvintele Sfântului Pavel, aspru în vorbire, dar nu şi în cunoştinţă. El spune mai departe, că în timp ce toată lumea vrea să vorbească în stilul lui, Amos în general foloseşte comparaţii luate din viaţa de la ţară unde a fost crescut. Sf. Augustin spune că există un fel de elocvenţă la cei care scriu literatură sacră, conduşi de un spirit de înţelepciune, şi astfel raportat la natura lucrurilor pe care le discută, chiar cei care îi acuză de un stil rustic şi nepoliticos în felul lor de a scrie, n-ar putea alege un stil mai potrivit, vorbind despre acelaşi subiect, aceeaşi persoană, şi în aceleaşi circumstanţe.
Episcopul Lowth nu este satisfăcut cu judecata Sfântului Ierom. Autoritatea sa, spune învăţatul preot, a prilejuit ca mulţi comentatori să-l reprezinte cu totul aspru pe acest profet, lipsit de elocvenţă, lipsit de înfrumuseţarea stilului; pe când oricine îl citeşte cu atenţia cuvenită va afla că deşi este un păstor, este unul din principalii profeţi. După cum bine se observă, acelaşi Duh ceresc care l-a inspirat pe Isaia şi pe Daniel în palat, pe David şi Amos în corturile lor de păstori; alegând tot timpul persoane potrivite după voia sa, iar câteodată desăvârşind lauda chiar prin gura bebeluşilor: câteodată folosind elocvenţa cuiva; altă dată, determinându-i în mod elocvent să contribuie la scopuri măreţe. Vezi Calmet şi Dodd.
Arhiepiscopul Newcome vorbeşte pe bună dreptate despre acest profet: „Amos împrumută multe scene în care a fost implicat; dar le introduce cu pricepere, le oferă ton, demnitate prin elocvenţa şi grandoarea stilului său. Este de aşteptat să găsim la el multe pasaje care să ne afecteze, care sunt patetice, elegante şi sublime. Nici un profet nu descrie într-un stil mai magnific Dumnezeirea ca el; sau într-un stil mai grav mustrând luxul: sau mustrând nedreptatea şi asuprirea cu mânie, şi cu o indignare generoasă. Este un profet după a cărui model un predicator ar putea să-şi formeze stilul şi modul de a predica în aceste vremuri de lux şi desfrâu.
Astfel începând cu cap.3 profetul Amos vorbeşte Israelului începând exact cu ceea ce ei doreau să audă (o notă de diplomaţie, într-adevăr!), dar asta pentru a le atrage atenţia:
3:1-2 Ascultaţi cuvântul acesta, pe care-l rosteşte Domnul împotriva voastră, copii ai lui Israel, împotriva întregii familii pe care am scos-o din ţara Egiptului! ,,Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului…
Asta doreau să audă! Cât de speciali sunt, cum Dumnezeu i-a evidenţiat dintre toate naţiunile pământului, dar ignorând ceea ce înseamnă acest lucru! Parcă poţi să-ţi imaginezi cum se umflau în piepturi de mândrie şi cum erau gata să-l aplaude cu admiraţie pe profet pentru afirmaţia făcută. Dar ca o lovitură de ciocan peste orgoliul lor cad următoarele cuvinte ale lui Amos
3:2b …de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.
Acum ne putem imagina cum le-au căzut colţurile gurilor în dezgust şi cu dezamăgirea că profetul nu era un patriot, ei nişte „democraţi” adevăraţi, îi cruţă viaţa dar îi recomandă să plece de la ei. (La fel cum i s-a recomandat preotului ortodox Dumitru Cornilescu să plece în Elveţia de către Patriarhul României!)
Alegerea aduce cu sine o uriaşă răspundere!
Însăşi motivul pentru care ei credeau că sunt atât de deosebiţi şi favorizaţi este cel care îi supunea unei judecăţi mai atente şi mai speciale din partea lui Dumnezeu. Într-adevăr cu ei înţelegem şi cuvintele lui Petru din,
1Petru 4:17 Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu.
„Privilegiul crează responsabilitatea” „Cu cât mai mare este binecuvîntarea cu atît mai mare este pedeapsa
Privilegiile religioase atrag cu sine cele mai aspre judecăţi. Fiindcă israeliţii au fost chemaţi la ceea mai nobilă relaţie dintre toate, cea cu Dumnezeul cerurilor şi al pământului (Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul… Amos 4:13), ei trebuiau să nu uite că lucrul acesta îi expunea la cele mai severe şi dure judecăţi şi pedepse din partea Lui.
„Cei mai măreţi şi mai înalţi brazi sunt cei care au cele mai multe motive să se teamă de trăznet”. Charles Rollin
Chutzpa – tupeu
În articolul său, Art Buchwald a discutat cuvântul chutzpa din limba idiş. El a spus că nu există un cuvânt echivalent în limba engleză dar se referă la cineva care are o incredibilă atitudine de amărăciune sau înfumurare. „Clasicul exemplu al unui chutzpa”, spune Buchwald, „este un tânăr care-şi ucide părinţii iar apoi cere celor din tribunal să aibă milă deoarece este un orfan.” Dacă avem tendinţa să zâmbim în legătură cu acestea, este oare pentru că ne gândim că crima e amuzantă? Desigur că nu! Ne amuzăm, nu dintr-o dorinţă rea, ci de această situaţie ridicolă…
La fel strigăm şi noi când ne judecă Dumnezeu că abuzăm de numele Său şi de privilegiile de a fi iertaţi, mântuiţi şi înfiaţi de El! „M-a părăsit Dumnezeu! Uite ce nenorocit sunt! De ce trebuie să sufăr atâta?”
Aceasta este situaţia celor ce au abuzat de privilegiile acordate lor pentru credinţa avută în Hristos.
„Mulţumirea de sine şi mândria spirituală reprezintă întotdeauna începutului degenerării. Când ajung să fiu mulţumit de ceea ce sunt din punct de vedere spiritual, atunci încep să decad.” Oswald Chambers (1874-1917)
Referiri la Amos în Noul Testament
7:42 Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei, şi i-a dat să se închine oştirii cerului, după cum este scris în cartea proorocilor: ,Mi-aţi adus voi vite junghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustie, casă a lui Israel?..
5:25 Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare, în timpul celor patruzeci de ani din pustie, casa lui Israel?…
Fapte 15:16 — la consiliul de la Ierusalim când s-a discutat primirea Neamurilor în Biserică
9:11-12 ,,În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile, şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară, ca să stăpânească rămăşiţa Edomului şi toate neamurile peste care a fost chemat Numele Meu, zice Domnul, care va împlini aceste lucruri.
5:24 Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!
„Nu vom fi satisfăcuţi până dreptatea nu curge ca o apă, şi neprihănirea ca un fluviu măreţ.”
Martin Luther King, Jr. (1929-1968)
De ce este Dumnezeu mânios pe oameni? Dacă cruzimea îl face mânios, este pentru că inima lui este plină de bunătate pentru om. Dacă asuprirea îi produce mânie este pentru că doreşte ca omul să trăiască în dragoste şi pace.
Mesajul acestei cărţi este că Dumnezeu este fără blândeţe faţă de om. El nu va face pace. El nu se va compromite. Când începe să se ocupe de o naţiune, El insistă asupra valorilor absolute. Faptul că suntem creştini nu înseamnă că scăpăm de condamnarea judecăţii Cuvântului lui Dumnezeu în acele domenii unde încercăm să facem compromisuri. Faptul că suntem creştini de 2000 de ani nu schimbă Cuvântului lui Dumnezeu care ne cercetează inimile şi vieţile. Dumnezeu nu se schimbă.
Dumnezeu este mult mai preocupat de sfinţirea noastră decât de vindecarea, sau bunăstarea noastră.
Teodor Macavei