Dacă socialiştii globalişti, fesenisti, comunişti- kapitalişti= potopişti, nu s-au pocăit-şi au refuzat să intre ( cu tot cu votătorii lor ) în Arca lui Noe, măcar noi să intrăm în Corabia lui Dumnezeu, adică în Templul Cristic, prin naşterea din nou, (Ioan, cap.3), dacă ne botezam în moartea Lui, dăruită gratis în Romani, cap 6; Asemănări frapante între zilele potopului lui Noe şi zilele noastre… Păcatul curviei cu privirea (1)… Părtăşia cu Dumnezeu: Legile după care funcţionează… Ce este naşterea din nou?… Ferice de cei ce plâng… Ferice de cei săraci în duh…Lupta în rugăciune… Lupta spirituală… Ciclul încercărilor… Viaţa de rugăciune a Domnului Isus

 Omul se cunoaste cand trece prin greutati, precum Petru şi Iuda  în vremuri de criză… ,,Imnul dragostei”, sau Dragostea în 1 Corinteni 13… Atitudini corecte faţă de Scriptură… Psalmul 91; ,,Domnule am vrea să vedem pe Isus” (Ioan 12:21)… Nebunia lui Dumnezeu… Morile lui Dumnezeu macină încet dar sigur…Condiţiile biruinţei în războiul spiritual…Sindromul ,,Ai” sau Pericolele biruinţelor spirituale…Răstignirea firii pământeşti…Roada Duhului. Cum ne-o putem însuşi ?

 

,,Imnul dragostei”, sau Dragostea descrisa  în 1 Corinteni,cap. 13

În 1 Corinteni 13, apostolul Pavel atrage atenţia asupra faptului că mai important decât a râvni după un anumit dar spiritual, este să-L foloseşti pe acela pe care deja ţi l-a dat Duhul Sfânt, în cadrul şi climatul cerut de El, altfel darul respectiv nu are nici o valoare. Climatul exercitării darurilor spirituale este dragostea. Dezvoltând această idee, Pavel ne prezintă: nevoia dragostei, definirea dragostei şi superioritatea dragostei. Să le luăm pe rând:
1.Nevoia dragostei. (v1-3)
Fiecare din primele trei versete ale capitolului, scoate în evidenţă câte un adevăr esenţial în legătură cu nevoia dragostei.
1.1. Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu zideşte pe nimeni.
,,Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, Sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.” (v1) Efectul exercitării darului fără dragoste, nu este zidirea bisericii, ci este unul obositor, deranjant, sâcâitor, la fel ca efectul sunetului metalic la care se face referire în text. În acest verset Pavel exemplifică principiul folosind darul pe care corintenii îl considerau cel mai important. Asta înseamnă că principiul este valabil şi cu privire la toate celelalte daruri, de mai mică importanţă, evident în opinia corintenilor. Dacă predic, cânt, mă rog, fac dărnicie, vizitez bolnavii sau fac orice altceva, şi n-am dragoste, efectul este acelaşi: aramă sunătoare sau chimval zângănitor. Cine urmăreşte zidirea bisericii, nu-şi poate permite în viaţa lui: ură, duşmănie, partide, sau răzbunări. Cine permite astfel de lucruri în viaţa lui, nu face parte din echipa care zideşte ci din echipa care dărâmă, şi care are un alt şef de şantier.
1.2.Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu îmi dă nici o valoare.
,,Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.” Valoarea unui om înaintea lui Dumnezeu nu depinde de darurile primite, ci de modul în care acestea sunt folosite. De multe ori considerăm că suntem valoroşi în biserică deoarece noi ştim să predicăm, ştim să cântăm şi punem bani în plic cât toţi ceilalţi la un loc. Fără noi ceilalţi sunt morţi şi de aceea trebuie să ne suporte toate mofturile, fiţele şi ifosele, că altfel ne luăm jucăriile şi plecăm. Fals. A fi proroc, savant în Biblie, sau mare făcător de minuni, fără dragoste este egal cu zero. Dacă nu sunt capabil să-mi iert fratele sau să mă împac cu aproapele, în ziua judecăţii voi fi printre cei care vor auzi cuvintele „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mat.7:23)
1.3.Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu îmi va aduce nici o răsplată.
,,Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”(v3) În ziua judecăţii, nu vom primi răsplată pentru lucrurile pe care le-am făcut din mândrie, din ciudă, din formalism religios, din obligaţie, din dorinţa de a da o replici cuiva, din duh de ceartă, din răzbunare, ci doar pentru ceea ce am făcut din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru biserică.
Aşadar: în primele trei versete, Pavel nu spune că darurile spirituale nu sunt importante, ci că dacă sunt exercitate fără dragoste, lucrarea făcută: nu zideşte pe nimeni, nu conferă nici o valoare lucrătorului şi nu garantează nici o răsplată. Deci nu-i de glumă!
2.Definirea dragostei.
În încercarea noastră de a defini dragostea, deseori facem o gravă confuzie, abordând-o ca pe un sentiment. În textul nostru dragostea este definită printr-o serie de verbe la prezentul continuu, ceea ce înseamnă că ea este un mod de a trăi şi de a acţiona.
Dragostea este definită prin anumite lucruri pe care nu le face, deoarece sunt neconforme cu natura ei, şi prin alte lucruri pe care le face, deoarece acelea o reprezintă.
Aceste două direcţii de manifestare a dragostei, sunt foarte bine ilustrate chiar din primele două caracteristici amintite. Dragostea este îndelung răbdătoare, adică nu reacţionează la rău. Acesta reprezintă elementul pasiv al dragostei. Dragostea este plină de bunătate, adică face bine celor din jur. Acesta reprezintă elementul activ al dragostei.
2.1.Ce nu face dragostea.
-Dragostea nu invidiază.
Ea nu intră în competiţie cu cei din jur spre a-şi arăta superioritatea. Omul plin de dragoste nu se tulbură când cel de lângă el este mai bun, mai înţelept mai bogat, ci dimpotrivă chiar urmăreşte lucrurile acestea. Pentru ilustrare, vezi partidele din Corint.
-Dragostea nu se laudă.
Ea nu intreprinde acţiuni egoiste spre a-i determina pe cei din jur să o laude şi să-i recunoască meritele. Ea nu vorbeşte mereu despre sine, nu atrage mereu atenţia spre realizările sale personale. Dragostea lasă loc de manifestare şi pentru ceilalţi.
-Dragostea nu se umflă de mândrie.
Ea nu se umflă ca un balon şi nu-şi deschide penele ca un păun. Ea nu stă mereu cu muşchii încordaţi, spre a putea fi remarcaţi, şi nu umblă pe stradă cu nasul pe sus, aşa încât să poată fi abordat doar cu ajutorul unei prăjini.
-Dragostea nu se poartă necuviincios.
Ea se poartă în aşa fel încât să nu stânjenească pe nimeni. Dragostea este preocupată ca nimeni să nu se simtă prost. Corintenii se purtau necuviincios la cina Domnului. Iată ce le spune Pavel: ,,Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat. Ce? N-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.” (11:20-22) Mesele corintenilor scoteau în evidenţă diferenţele materiale dintre ei, fapt care pe unii îi puneau în situaţii stânjenitoare.
-Dragostea nu caută folosul Său.
Ea nu caută binele personal în detrimentul aproapelui. Omul plin de dragoste nu-l sacrifică pe cel de lângă el în folosul propriu. Dacă eu aş sta toată ziua cu Biblia în mână, şi dacă din cauza aceasta soţia mea ar trebui să stea toată ziua cu sapa în mână, n-aş da dovadă de dragoste, oricât de important este cititul Bibliei. Un bărbat iubitor i-ar spune soţiei sale următoarele cuvinte: ,,Draga mea, acuma citim amândoi în Biblie, după care mergem amândoi în grădină.” Corintenii, prin libertatea lor de a mânca din lucrurile jertfite idolilor, răneau unele cugete mai slabe, şi prin aceasta dovedeau că nu au dragoste. (cap.8)
-Dragostea nu se mânie.
Ea nu se lasă provocată de răutatea celor din jur. Nu răspunde cu aceeaşi monedă bârfelor, vorbirilor de rău, şi vorbelor aţâţătorilor la ceartă.
-Dragostea nu se gândeşte la rău.
Ea nu contabilizează răul făcut de alţii. Tendinţa firească este de a acumula răul în paharul inimii, iar când apare picătura care umple paharul, explodează răzbunându-se pe ei şi pe tot neamul lor, de zeci de ani în coace.
-Dragostea nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr.
Ea nu se bucură când altora le merge rău, nu triumfă când oponenţiilor li se îneacă corăbiile.
2.2.Ce face Dragostea.
-Dragostea acopere totul.
Dragostea este capabilă să păstreze un secret. Ea caută rezolvarea problemelor între patru ochi. Nu spune intimităţile celui de lângă ea la tot satul. Dragostea cere ajutorul la doi sau trei martori şi bisericii doar când metoda soluţionării problemei între patru ochi a eşuat.
-Crede totul.
Dragostea nu este credulă, luând de bune orice vorbe indiferent dacă sunt probate sau nu, ci dragostea crede în Dumnezeu. Ea crede că până şi cel mai mare păcătos poate fi schimbat de El. De aceea, dragostea nu renunţă niciodată.
-Nădăjduieşte totul.
Dragostea nu se ancorează în realităţile imediate ale valurilor, furtunilor şi problemelor, ci în promisiunile lui Dumnezeu.
-Suferă totul.
Dragostea este gata să plătească preţul de timp, lacrimi, rugăciune, osteneală sau chiar bani, pentru schimbarea celor din jur.
3.Superioritatea dragostei.
Dragostea este mai mare decât darurile spirituale, datorită faptului că ea nu va pieri niciodată. Când perioada formării Bisericii va fi încheiată şi când Domnul Isus o va prezenta Tatălui fără pată şi fără zbârcitură, darurile spirituale vor înceta deoarece rolul lor va fi îndeplinit. În cer nu va mai exista vorbire în limbi, prorocie, credinţă sau nădejde deoarece acolo aceste lucruri nu vor mai avea sens. Însă ceea ce va rămâne veşnic este dragostea, deoarece Dumnezeu este dragoste. Oamenii preocupaţi doar de darurile spirituale, în cer se vor trezi săraci şi goi. De aceea preocuparea noastră majoră ar trebui să fie pentru calea ,,nespus mai bună” pe care ne-a indicat-o Pavel, şi anume dragostea.
Pavel foloseşte două ilustraţii pentru a explica acest adevăr: copilăria şi oglinda: ,,Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (v8-12)
-Copilăria.
Folosind imaginea copilăriei, Pavel ne spune că aici pe pământ, avem de a face cu perioada formării Bisericii: perioada perfecţionării şi desăvârşirii ei, în vederea întâlnirii cu Tatăl. Acolo în cer, va începe perioada maturităţii în care tot ce este în parte se va sfârşi luându-le locul cele desăvârşite. Darurile spirituale sunt uneltele lui Dumnezeu care ne ajută la creştere spre desăvârşire. Când vom ajunge desăvârşiţi rolul darurilor spirituale va înceta.
-Oglinda.
Folosind imaginea oglinzii cu chip întunecos, Pavel ne spune că darurile spirituale ne ajută să vizualizăm imaginea vagă a realităţilor de sus. Când vom ajunge acolo, oglinda nu-şi mai va avea sensul, deoarece le vom vedea aşa cum sunt.
În concluzie:
1. 1Corinteni 13 ar trebui memorat şi studiat de către fiecare creştin, deoarece reprezintă esenţa spiritualităţii creştine.
2. Acest tip de dragoste nu poate fi dobândit prin eforturi proprii, ci este roada Duhului Sfânt, respectiv caracterul Domnului Isus.
3. Dragostea nu este un sentiment, ci presupune un mod de viaţă, adică a nu face anumite lucruri şi a face altele. Dobândirea acestui tip de dragoste are legătură directă cu moartea şi învierea Domnului Isus. Identificarea mea prin credinţă cu moartea Domnului Isus, produce omorârea omului cel vechi, respectiv a naturii care mă îndeamnă să fac lucrurile pe care nu le face dragostea. Identificarea mea prin credinţă cu învierea Domnului Isus, produce naşterea şi creşterea omului nou, adică a naturii care mă îndeamnă să fac lucrurile pe care le face dragostea.
4. În baza actului iniţial al morţii şi învierii noastre împreună cu Hristos, noi trebuie să ducem o luptă zilnică de omorâre a lucrurilor firii şi de cultivare a lucrurilor Duhului. Acest proces poartă numele de dezbrăcare şi îmbrăcare, şi este datoria noastră.
Iată o altă descriere biblică a dragostei: ,, De aceea, lăsaţi-vă de minciună: Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul pentru că Suntem mădulare unii altora. Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului. Cine fura, să nu mai fure; ci mai de grabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efes.4:25-32) Asta înseamnă dragoste.

Omul se cunoaste cand trece prin greutati, precum Petru şi Iuda  în vremuri de criză

Iată două caractere diametral opuse. Iată doi oameni care într-o situaţie de criză au reacţionat total diferit. Iată două personaje aparţinând a două lumi paralele, dar care pentru câţiva ani au părut a fi la fel. Petru şi Iuda: doi ucenici ai lui Isus, care mai bine de trei ani s-au comportat aproximativ la fel, dar până la urmă unul s-a dovedit a fi fiul lui Dumnezeu iar celălalt fiul Diavolului. În vremuri obijnuite, doar Domnul a cunoscut diferenţa radicală de natură dintre ei, însă în criză această diferenţă a fost dată pe faţă înaintea tuturor.
Criza este cadrul cel mai potrivit în care lucrurile ascunse sunt scoase la lumină. Când floarea este zdrobită, ea nu poate emana decât parfum, dar când gunoiul este zgândărit prezenţa lui se face imediat simţită. În criză, ,,carnavalul religios” ia sfârşit şi începe să se arate adevărata spiritualitate. În criză, măştile purtate multă vreme cu atâta grijă, sunt date la o parte, lăsând să iasă la lumină lucruri ascunse care până atunci au fost cunoscute doar de către Domnul. În criză Dumnezeu scoate la lumină, în public, neprihănirea unora şi nebunia altora. Aşa că, fii lui Dumnezeu n-au nici un motiv să se teamă de crize. Criza reprezintă o problemă doar pentru Iuda, pentru că acolo i se îneacă toate corăbiile. Pentru Petru criza nu este altceva decât o trambulină spre o dimensiune superioară a vieţii.
Aşa stând lucrurile, înseamnă că ar trebui să ne temem mai mult de vremurile liniştite decât de crize. În vremurile de linişte ni se formează caracterul, care poate fi ca al lui Petru sau ca al lui Iuda, şi care poate fi mascat foarte bine, ani de zile, sub straie bisericeşti. În criză nu facem altceva decât să lăsăm jos masca şi să ne arătăm adevărata faţă. În criză ne arătăm adevăratul certificat de identitate. Criza nu îl înrăieşte pe om, ci doar îl demască. În Proverbe 24: 10 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea.” Necazul nu îl secătuieşte pe om de putere, ci doar arată că n-a avut-o niciodată. Cât despre Petru şi Iuda, amândoi au ajuns în grea încercare, însă în criză unul s-a întărit iar altul a murit, deoarece unul era ucenic iar celălalt drac.
2.Pentru criză te pregăteşti în vremurile paşnice.
Aici se potriveşte foarte bine zicala din popor, cum că: ,,porcul nu se îngraşă în ajun”. În criză eşti exact ceea ce ai cultivat în vremurile paşnice. Iarna mănânci doar ceea ce ai adunat toată vara. Fratele Emil Bartoş afirma că în momentele de criză faci ceea ce şti să faci cel mai bine, adică lucrurile pe care le-ai practicat cel mai des, fie pe faţă, fie în ascuns. Dacă cel mai bine mă pricep la înjurături, în criză voi înjura. Dacă sunt specialist în a striga, în criză aceasta voi face. Dacă ani de zile am cultivat în viaţa mea minciuna, ura, şi răutatea, chiar dacă m-am controlat foarte bine până atunci, în criză acestea vor ieşi la iveală. Dacă mă pricem cel mai bine să mă rog, atunci în criză mă voi ruga. Câteodată suntem şocaţi să vedem, manifestându-se în mod demonic, nişte oameni pe care o viaţă întreagă i-am ştiut icoane bisericeşti, numai bune de pus pe perete. Adevărul este că niciodată n-au fost aşa, ci doar că în criză s-au legitimat în mod corect. Domnul Isus în grădina Gheţimani s-a rugat, deoarece aceasta ştia cel mai bine să facă.
Pentru criză te pregăteşti în vremurile paşnice. În criză, Petru s-a pocăit deoarece s-a deprins cu acest obicei cu mult timp înainte. Pe El îl găsim pocăindu-se încă din Luca 5:8 când a spus Domnului Isus: „Doamne, pleacă de la mine, căci Sunt un om păcătos.” Despre Iuda nu găsim scris să se fi pocăit vreodată. Cine se pocăieşte în vremurile bune se pocăieşte şi în situaţii de criză. Cine nu se obijnuieşte cu pocăinţa în vremurile bune, în crize se va pierde pentru totdeauna. Petru a fost reabilitat deoarece în vremurile bune s-a deprins cu sinceritatea, chiar dacă mai dădea uneori şi cu bâta în baltă, pe când Iuda, diplomat desăvârşit, în exterior chiar mai echilibrat decât Petru, când a fost demascat n-a avut puterea să-şi asume adevărata identitate şi să se pocăiască. Petru s-a deprins în timp, cu un anumit gen de obiceiuri, pe când Iuda cu altele. Petru era obijnuit să fie mereu lângă Domnul, pe când Iuda s-a obijnuit să stoarcă bani din orice lucru. Acestea sunt lucrurile care le-au marcat soarta diferită a celor doi în săptămâna mare. De fapt modul în care te comporţi într-o situaţie de criză contează puţin, pe lângă importanţa comportamentului din ani de zile, înaintea apariţiei crizei respective. Acesta trage mult mai greu la cântar, decât anumite strategii improvizate pe moment.
3.O cădere de moment nu anulează ceea ce ai fost o viaţă întreagă.
Nimeni nu poate să spună că Iuda ar fi păcătuit mai grav decât Petru. Amândoi L-au vândut pe Domnul Isus. Iuda L-a vândut pentru bani, iar Petru pentru a-şi scăpa propria piele. Amândoi erau la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp, cu şanse egale şi la iertare. Diferenţa dintre ei a fost dată de altceva. Iuda avea deja un obicei să-L vândă pe Isus pentru bani. El şi-a format acest obicei oridecâte ori băga mâna în pungă şi lua din banii grupului. Pe când Petru şi-a format un altfel de obicei. El dorea ca totdeauna să fie cât mai aproape de Domnul Isus. Astfel a ajuns să facă parte chiar din grupul intim al Domnului Isus. Chiar dacă în viaţa lui a apărut un moment de criză, când datorită fricii de moarte, s-a lepădat de Domnul Isus, acesta n-a putut anula experienţele sale cu Domnul, trăite de-a lungul anilor. Cât despre Iuda, dacă în timp i-a intrat în cap ideea că nu-i atât de mare păcat să pună mâna pe ceva ce nu-i aparţine, a putut lua cu mai mare uşurinţă decizia să-L vândă şi pe Domnul Isus.
Da întradevăr, copilul lui Dumnezeu poate fi pedepsit pentru o greşală de moment, săvârşită din neveghere, dar aceasta nu-l poate duce în rătăcire, nici la distrugere totală ca şi pe Iuda. Moise a fost pedepsit de către Dumnezeu pentru ieşirea lui necontrolată de la apele Meriba, dar această greşală nu i-a anulat mântuirea şi dreptul de a rămâne până astăzi unul dintre cei mai mari oameni ai istoriei. Pe când copiii lui Israel, care o viaţă întreagă au ţinut-o doar în cârtiri şi nemulţumiri, au pierdut totul.
O cădere de moment nu anulează ceea ce ai fost o viaţă întreagă. Acest adevăr este o mare încurajare pentru cei care s-au silit o viaţă întreagă să-I fie plăcuţi Domnului, dar într-un moment de criză au dat-o în bară. Ei au putere să se ridice, şi chiar dacă vor primi o anumită pedeapsă, rămân în picioare şi merg mai departe.
În concluzie:
Iată doi oameni care o bună bucată de vreme s-au asemănat mult între ei, la fel ca grâul şi neghina. Era o vreme în care încă nu se ştia care dintre ei va ţine predica de la rusalii, care va vindeca ologul de a templu, nici care va scrie mai multe epistole. Lucrurile aveau să se lămurească în timp. Noi însă nu mai avem nici un dubiu în privinţa lor.
Astăzi personajele s-au schimbat. Este rândul nostru să ne asemănăm între noi. Toţi vorbim despre Dumnezeu, ne rugăm, cântăm, predicăm, şi aşa mai departe. Marea întrebare este următoarea: Ce se va spune despre mine şi despre tine peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani, sau la judecată? Cu care din aceşti doi vom fi identificaţi?

 

Dacă socialiştii globalişti, fesenisti, comunişti au refuzat să intre în Arca lui Noe, măcar noi să intrăm în Corabia lui Dumnezeu, adică în Hristos, prin naşterea din nou, (Ioan, cap.3), dacă ne botezam în moartea Lui, dăruite gratis în Romani, cap 6;Asemănări frapante între zilele potopului lui Noe şi zilele noastre

 

Asemănări frapante între zilele lui Noe şi zilele noastre
În timp ce Titanicul se scufunda, cei din înalta societate, erau conduşi spre bărcile de salvare, pentru a-şi pune viaţa în siguranţă. În tot acest timp, unii din clasele sociale inferioare, crezând că a sosit momentul lor de glorie, au început să cotrobăiască prin cabinele părăsite ale bogătaşilor, achiziţionând tot felul de lucruri de valoare lăsate de către aceştia în urmă. Însă din păcate, nu au reuşit să se bucure prea mult de ele, deoarece în scurtă vreme au zăcut împreună cu preţioasele lor comori pe fundul atlanticului.
Trăim pe un mare vas plutitor, numit: pământ. Din toate părţile se zvoneşte că acesta îşi trăieşte ultimele clipe ale existenţei sale. Primim tot felul de semnale despre iminenţa sfârşitului lumii, nu numai din Biblie, ci chiar şi din partea oamenilor de ştiinţă. Este suficient să citeşti câteva articole despre: poluare, încălzire globală, criza energetică, dereglări climaterice sau catastrofe cosmice, ca să constaţi că există o mulţime de variante ale apocalipsei. Dar nici nu este necesar să citeşti pe internet, ca să-ţi dai seama că se întâmplă ceva rău cu planeta pe care trăim. Crizele financiare şi politice, înmulţirea viruşilor şi bolilor într-un ritm care face imposibilă lupta împotriva lor, degradarea standardelor morale sub orice limită, imposibilitatea de a mai face faţă fenomenului infracţional, sunt semnale că pământul se scufundă. Planeta îşi trăieşte ultimele sale clipe de existenţă.
Însă tragedia şi mai mare, este că în aceste condiţii, în loc să alergăm spre barca de salvare, pregătită de către Dumnezeu Însuşi pentru noi, alergăm prin toate cotloanele lumii acesteia, ca să mai adunăm nişte euro, dolari, bijuterii, titluri de proprietate, şi ne legăm strâns de ele, ca să fim siguri că ne vor trage direct în fundul iadului.
Oameni buni: nu este vremea de alergat din zori şi până-n noapte, după avere, faimă şi plăceri. Vine sfârşitul lumii! Alarmă de gradul zero! S.O.S. Cod roşu! Salvaţi-vă sufletele voastre! Dumnezeu îmi cere să strig din toată puterea aceste cuvinte, astfel încât să le audă şi surzii. Am datoria să prezint cu toată convingerea aceste realităţi, astfel încât să le vadă şi orbii. Trebuie să predic din toată inima şi sub călăuzirea Duhului Sfânt aceste lucruri, astfel încât să fie aduşi la viaţă cei morţi în păcatele lor. Sfârşitul lumii este aproape. Cel mai puternic argument pentru aceasta, este oferit de cuvintele domnului Isus în care a afirmat că zilele dinaintea sfârşitului vor fi foarte asemănătoare cu zilele dinaintea potopului: ,,Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.” (Matei 24:37-39) Niciodată nu a existat o asemănare mai mare între vremea dinaintea potopului şi vremurile noastre.
Veniţi cu mine în continuare să urmărim, din Cuvântul lui Dumnezeu câteva asemănări frapante între zilele lui Noe şi zilele noastre.
1.Explozia demografică (Genesa 6:1 -Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului)
În ultimii şaizeci de ani populaţia globului a crescut într-un ritm fără precedent. Numărul locuitorilor pământului aproape s-a triplat. Să urmărim câteva date statistice: 1950: 2,7 miliarde, 1987: 5 miliarde, 1990: 6 miliarde, 2009: 6,8 miliarde, 31 Octombrie 2011: 7 miliarde. În fiecare an la numărul populaţiei se mai adaugă aproximativ 75 milioane. Specialiştii spun că în următoarele şase decenii populaţia pământului va exploda, crescând la 9.5 miliarde, în 2075. Fără schimbări drastice, nu vor rămâne însă suficiente resurse pentru a satisface nevoile primare ale oamenilor precum: apă, hrană, energie şi adăpost, avertizează un studiu intitulat „Populaţia: O planetă, prea mulţi oameni”. Schimbările climatice vor adăuga stres în plus asupra resurselor, ceea ce va duce la un miliard de oameni care se vor muta din regiuni inospitaliere. Miliarde de oameni vor suferi de foame, sete şi vor trăi în condiţii mizerabile, ceea ce va duce la conflicte civile. Raportul, alcătuit cu ajutorul a 70 de ingineri din întreaga lume, prezintă o serie de obiective de inginerie care să ajute lumea să scape de dezastru şi face apel la o iniţiativă globală de inginerie, care să rezolve problemele de energie, apă, hrană, urbanizare şi finanţe. Soluţiile de inginerie precum reducerea consumului de energie, stocarea îmbunătăţită a alimentelor şi extragerea apei din stratul acvifer ar putea permite Pământului să susţină o populaţie de 9,5 miliarde, spune dr. Tim Fox, principalul autor al studiului.

(Citeste mai mult pe REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/dezastru-prin-suprapopulare-populatia-terrei-creste-cu-75-de-milioane-de-oameni-pe-an_791352.html#ixzz1lfskvSQK)

Cert este faptul că ,,explozia demografică” a devenit ,,problema demografică”. Experienţa potopului ne învaţă că atunci când se întâmplă aceasta suntem aproape de judecata lui Dumnezeu.
2.Amestecul poporului lui Dumnezeu cu lumea. (6:2)
Fără a enumera toate interpretările teologice ale semnificaţiei expresiei ,,fiii lui Dumnezeu” din Genesa 6, ideea clară care poate fi subliniată este aceea că poporul lui Dumnezeu s-a amestecat cu lumea. Chiar de la Adam şi Eva pot fi identificate două linii genealogice distincte una de cealaltă: cea a fiilor lui Dumnezeu prin Set, şi cea a fiilor oamenilor prin Cain. Aceste două genealogii rămân distincte o vreme dar se amestecă între ele înainte de potop. Dumnezeu nu este atât de supărat pe fiii oamenilor, cât pe faptul că până şi poporul Său şi-a pierdut identitatea, amestecându-se cu lumea. Primii responsabili pentru judecata lui Dumnezeu prin potop sunt fiii lui Dumnezeu. ,,Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales.” (Gen.6:1-2) Însă din potop sunt salvaţi doar cei care au rămas loiali lui Dumnezeu. Lumea creştină, în care trăim, poate fi caracterizată, cel mai bine prin amestecul Bisericii cu lumea. Biblia vorbeşte despre apostazia şi lepădarea de credinţă a zilelor din urmă. ,,Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” (2Tim.3:1-5) Comentatorii Scripturii susţin că aici Pavel nu se referă la cei din lume, că ei din totdeauna au fost aşa, ci la cei din biserică. Niciodată trufaşii, neânfrânaţii, clevetitorii, obraznicii, împătimiţii şi formaliştii nu au avut trecere mai mare prin biserici ca şi astăzi. A fi creştin adevărat a devenit ceva excentric, dubios şi nelalocul lui. Este nevoie mai mult ca oricând de creştini adevăraţi care să ne arate ce înseamnă normalitate într-o lume întoarsă cu susul în jos.
3.Preocupare excesivă pentru plăceri şi lucruri materiale. (Mat.24:37-39)
Scopul principal al oamenilor de pe vremea lui Noe se reducea la a avea o casă confortabilă, un loc de muncă bine plătit, o nevastă frumoasă, nişte bani strânşi la ciorap pentru zile negre şi cam atât. Vi se pare cumva cunoscut? Aţi mai auzit pe undeva astfel de vorbe? La fel stau lucrurile şi astăzi: confort, avere şi plăceri; iată la ce se reduc toate preocupările zilnice ale oamenilor. Societatea postmodernă, în care trăim, este una materialistă şi ateistă. Nu există loc pentru Dumnezeu în schema concepţiilor ei de viaţă. Prin filosofiile umaniste pe care le propovăduieşte l-a întronat pe om ca stăpân absolut al universului. Religia este considerată ca fiind o reminescenţă a unor timpuri mai primitive. Dumnezeu este considerat un fel de ,,Manitou” din mitologia popoarelor indiene americane şi nu numai. Potopul demonstrează că atunci când înstrăinarea omului de Dumnezeu depăşeşte anumite limite impude de răbdarea divină, începe judecata lui Dumnezeu. Este greu de spus că a putut exista în istorie vreo perioadă mai păgânizată ca aceasta pe care o trăim.
4.Frica şi ruşinea de a te pune contra curentului.
Pe vremea lui Noe toate vânturile băteau într-o singură direcţie: gânduri rele, răutate, păcat. ,,Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Gen.6:5) Oamenii nu se mai puteau suferi între ei. Mintea lor era setată ca un program de calculator, de luni până duminică, într-o singură direcţie: ură, ceartă, dezbinare, cuvinte jignitoare şi violenţă. Vă rog să vi-l imaginaţi pe Noe care trebuia să lupte contra curentului. La şcoală toţi colegii lui copiau pe rupte, numai el trebuia să fie cinstit şi să scrie la examene doar ceea ce a învăţat. La serviciu, toţi colegii lui minţeau, se făceau că muncesc, şi furau tot ce le cădea la mână, numai el trebuia să spună adevărul cu orice preţ, să muncească cinstit şi să nu pună mâna pe nimic din ce nu era a lui. Toţi vecinii lui se distrau de minune, numai el timp de 120 de ani, afară de corabie şi potop n-a mai văzut nimic. Imaginaţi-vă lupta pe care o avea de dat Noe cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Niciodată n-a plouat pe faţa pământului. Încercaţi să-l auziţi întrebându-se în momentele sale de criză: Oare va ploua? N-o să mă fac de râs? Oare va veni potopul? N-o să mă fac de circul lumii cu toată ,,huiduma” aceasta de corabie? Nu cumva m-am ţicnit? Oare nu cumva am luat-o razna? N-ar fi indicat să-mi fac un control ,,psiho”? Vai de multe ori mi-am pus şi eu astfel de întrebări. Să lupţi contra curentului nu este un lucru uşor. Să râdă toţi de tine nu este chiar atât de amuzant. Credeţi că n-au fost pe vremea lui Noe destui oameni care simpatizau cu ideile sale? Credeţi că n-au fost destui care ar fi intrat cu el în corabie? Dar le-a fost frică de gura lumii. Au zis: dacă nu vine potopul cum mai ieşim noi între oameni?… şi au mai zis ca şi cei de astăzi: ce-o să se întâmple cu toată lumea se va întâmpla şi cu noi. Dar să nu uităm un lucru: faptul că cei mai mulţi oameni merg într-o anumită direcţie nu garantează faptul că direcţia respectivă este şi bună. Pe vremea lui Noe cei mai mulţi au fost înecaţi de ape. Pe vremea călătoriei lui Israel prin pustie, cei mai mulţi au pierit în pustie: din 600 000 de bărbaţi ieşiţi din Egipt, în Canaan au intrat doar 2. Domnul Isus ne avertizează: ,,Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află.” (Mat.7:13-14)
5.Corabia de salvare.
Atât pentru vremea lui Noe cât şi pentru astăzi, Dumnezeu a pregătit o corabie de salvare. ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16) Găsim cel puţin trei asemănări între corabia salvării adusă prin Domnul Isus şi corabia lui Noe:
1.1.Această corabie este deschisă pentru oricine. Dupăcum pe Noe îl găsim în 2 Petru 2:5 propovăduind tuturor celor din vremea lui, şi astăzi mântuirea este pentru ,,oricine” crede în Domnul Isus.
1.2.Această corabie trebuie propovăduită de cei salvaţi. Dupăcum Noe ca beneficiar al salvării lui Dumnezeu, avea datoria de a o propovădui şi altora, tot aşa şi noi, ca beneficiari ai mântuirii primite prin Domnul Isus, avem datoria de a o propovădui şi celor din jur
1.3.Această corabie nu-i la modă, dar este eficientă. Analizând dimensiunile corabiei lui Noe din Genesa, vom constata că aceasta nu avea forma sau design-ul unei navete spaţiale ca acelea născocite de creatorii de filme S.F., astfel încât să-i lase pe toţi cei care o văd cu gura căscată, la fel ca la o ceremonie de dezvelire a celui mai modern iaht construit vreodată. Dumnezeu putea ca prin simpla formă a corabiei să-i determine pe toţi oamenii să se înghesuie în ea. Dar acesta este modul diavolului de a lucra nu a lui Dumnezeu. Religiile atractive sunt prin Asia, Africa nu în creştinism. Chiar şi omul modern este atras mai mult spre practici orientale de factură spiritistă decât de creştinism. Acolo găseşti ,,corăbii” care izbesc privirea, temple, ritualuri şi practici interesante, şi vai multe dintre ele au fost introduse în creştinism pentru a-i da o formă mai atractivă. Nu-i nimic atractiv în a avea o religie a inimii, în loc de una a hainelor, formelor, templelor sau ritualurilor. Nu-i deloc interesant să umbli smerit cu Dumnezeu, în curăţie, în fiecare zi, începând din casa ta. Există mereu o tendinţă spre spectacular, spre lucruri ieşite din comun, spre lucruri care să impresioneze şi să încânte privirea. Dar cel mai spectaculos lucru este să fi în Hristos: corabia de salvare, şi El să fie în tine. Cea mai mare minune pe care o poate face un creştin este aceea de a-L purta pe Hristos în sine printre oameni, astfel încât cei din jur văzându-i viaţa să-L poată identifica în ea pe Hristos, şi să-I dea Lui slavă.
În concluzie: În aceste timpuri de pe urmă, îmi doresc să fiu un Noe. Vreau să rămân curat, fidel lui Dumnezeu, indiferent cât de mult ar creşte nivelul apostaziei. Doresc ca principala mea preocupare să fie dincolo de aspecte ce ţin de lumea materială. Cer de la Dumnezeu putere să lupt împotriva curentului de răutate, păcat, materialism, şi înstrăinare de Dumnezeu. Vreau să fiu un propovăduitor neobosit al Domnului Isus, dar mai mult decât atât doresc să-L port în mine printre oameni. Şi mă mai rog ca Dumnezeu să ridice mulţi oameni ca şi Noe, spre Proslăvirea numelui Său şi spre mântuirea multor suflete din pierzare.

Sindromul ,,Ai” sau pericolele biruinţelor spirituale

Iosua 7
Israel obţinuse o victorie decisivă şi răsunătoare, asupra Ierihonului. Zidurile întărite ale cetăţii fuseseră luate, fără nici o rezistenţă. Ele căzuseră la pământ, ca nişte popice, într-un veritabil joc de bowling. Startul campaniei de cucerire a Canaanului era cât se poate de promiţător. De aici înainte, nimeni nu va mai avea curajul, nici măcar să crâcnească împotriva poporului Domnului. Nu exista absolut nici un motiv, ca cineva să presupună, că lucrurile ar putea merge prost. Si totuşi, bomba avea să explodeze, mai devreme, decât chiar cei mai pesimişti din popor, s-ar fi putut aştepta. Treizeci şi şase de morţi, şi Israel fuge bătut, din faţa unei mici cetăţi, pe nume ,,Ai”. A fost o înfrângere greu de digerat pentru un popor obijnuit deja cu victoriile. Pe bună dretate, după ce ai văzut falnicele ziduri ale cetăţii, spulberate la pământ, ca şi colibele de paie şi chibrituri din povestea cu lupul cel rău, nu-ţi cade bine, să-ţi vină de hac cel mai mic dintre purceluşi. După ce ai răpus balaurul cu şapte capete, nu-ţi vine la socoteală, să-ţi facă felul, nişte neânsemnaţi de pitici. După ce ai luptat, în stil mare, cu diverşi adversari redutabili, nu-ţi convine, să pleci cu capul spart, din faţa unor bătăuşi amatori de cartier. După ce ai dat o lovitură de moarte Egiptului şi altor armate, a căror nume făcea să tremure orice cutezător, e de la sine înţeles să rămâi cu inima moale ca apa, când îţi încurcă socotelile o cetate, care nici măcar nu este trecută pe hartă? Nu-i deloc amuzant, ca din spaima împăraţilor să ajungi de badjocura pruncilor, şi din vârful piramidei să decazi mai jos decât cei fără însemnătate? Înfrângere mai dureroasă şi mai ruşinoasă, nici măcar că ar fi fost cu putinţă. Ceva îmi spune, că această tristă experienţă a lui Israel nu este una cu totul izolată. Am senzaţia, că există un complez de simptome asociate, un fel de patologie spirituală, care îi afectează pe cuceritorii Ierihonului: un fel de capcană în care cad prinşi cei mai mulţi dintre vitejii războiului spiritual. Dacă vreţi, un fel de ameţeală spirituală, care îi face pe biruitori să cadă, în ceea ce eu am numit:,, sindromul Ai”. Parcă, după fiecare Ierihon, undeva prin apropiere trebuie să existe şi un Ai. Am impresia că, după fiecare culme spirituală cucerită există şi o vale a înfrângerii şi a ruşinii. Marele proroc Ilie, de pildă, după ce îşi încheie apoteotic magnifica zi a vieţii lui de pe muntele Carmel, o trăieşte şi pe cea mai mizerabilă din câte i-au fost date să le aibă. După ce demonstrase, în mod supranatural, în faţa întregului Israel, că Domnul este adevăratul Dumnezeu, fugise, a disperare, în pustie, de frica idolilor pe care se jurase Izabela că-l va ucide. Dar ce să mai zicem de Petru, care după ce fusese lăudat public de Domnul Isus pentru revelaţia primită cu privire la identitatea Sa, în doar câteva minute, a trebuit să audă şi cuvintele:,,înapoia mea satano”. Personal, mă identific, adesea, cu Israel, Ilie sau Petru, trăind experienţe similare cu a lor. Oare de ce, după biruinţa de la Ierihon, adesea, urmează înfrângerea de la Ai? De ce, după câte o victorie spirituală ,,a la Carmel”, de multe ori, trebuie să trecem prin depresii adânci ca cele ale lui Ilie din pustie? De ce, după ce ne iese din gură, câte o perlă spirituală, ca lui Petru, trebuie să urmeze, imediat, şi câte o monstruozitate? Sau cu alte cuvinte: Care sunt cauzele sindromului Ai? Însă înainte de a răspunde la aceste întrebări, vreau să mai precizez încă un lucru foarte important: De sindromul Ai se pot îmbolnăvi, doar cei care au cucerit Ierihonul. Pericolul de care vă vorbesc este doar pentru învingători. Poate veţi spune: excelent, dacă aşa stau lucrurile atunci mai bine nu luptăm. Nu uitaţi, însă că pentru cei care vorbesc în felul acesta pericolele sunt şi mai mari. Este ca şi cum ai spune:,, Decăt să mă împiedic şi să risc să cad pe stradă, mai bine stau toată viaţa în pat”. Cu toate că unii cad, iar alţii îşi mai rup mâini şi picioare, încă n-am întâlnit nici un om, care pentru a evita aceste primejdii, să se suie definitiv în pat. Există soluţii mult mai potrivite pentru a evita căderile, dupăcum există soluţii mult mai potrivite pentru a evita sindromul Ai. Pe aceşti oameni eu i-aş asemăna cu cei care strigau în tabăra lui Israel:,, Să ne întoarcem înapoi în Egipt”. Parcă acolo li se deschideau perspective mai optimiste decât în faţa anachimilor. Cred că îşi şi imaginau cum fiecare familie din Egipt îi aşteptau cu oalele pline de sarmale calde, ceapă, usturoi şi castraveţi proaspeţi, evident, pe mormântul întâilor lor născuţi, dar pieriţi la 14 Nisan, sau pe locul unde pierise toată oastea lui Faraon, probabil, ca să-i recompenseze pentru aceste ,,minunate” isprăvi. Este de dorit, necesar şi suntem rânduiţi, să avem biruinţe în lupta spirituală, dupăcum, este de dorit, necesar şi suntem rânduiţi, să umblăm pe picioarele noastre. Însă aceste lucruri, atât de necesare şi dorite, dupăcum se ştie, nu se realizează fără probleme. Încurajarea este că sindromul Ai este o boală vindecabilă dar şi mai important ea poate fi evitată dacă ne vom ţine departe de pericolele care urmează. Deci: Pericolele biruinţelor spirituale care conduc spre Sindromul Ai.
1) Pericolul de a ne însuşi ceea ce nu ne aparţine. O luptă spirituală presupune implicarea a trei factori: Dumnezeu, diavolul şi noi; sau cu alte cuvinte, Dumnezeu invadând împărăţia diavolului, folosindu-ne pe noi ca şi unelte. Prin urmare, în urma obţinerii biruinţei, prada de război, conţine trei categorii de lucruri: lucruri care I se cuvin doar lui Dumnezeu, lucruri de-ale diavolului care trebuie date spre nimicire şi lucruri care ne revin nouă. Clauzele administrării acestor lucruri sunt riguros stipulate în Cuvântul lui Dumnezeu. Nerespectarea lor ne va deschide drumul, către eşecul de la Ai. Exact aceasta s-a petrecut şi cu Israel. În instrucţiunile date de către Dumnezeu poporului Său, cu privire la războiul de cucerire a Canaanului, le-a precizat foarte clar, care erau lucrurile care puteau să şi le însuşească din prada de război, care trebuiau date spre nimicire şi care trebuiau închinate Domnului. Acan, nerespectând aceste clauze, şi-a însuşit aurul şi argintul care trebuia închinat Domnului, şi o manta de şinear care trebuia dată spre nimicire. Dar pentru că în războiul spiritual nu operăm cu aur, argint şi mantale de şinear, haideţi să descoperim care ar cele trei categorii de lucruri în ceea ce ne priveşte:
a) Lucruri care aparţin doar lui Dumnezeu:
-slava şi cinstea. Isaia 42:8 ,,Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor.” Când ne însuşim slava şi cinstea pe care le merită doar Dumnezeu, am pornit-o deja spre Ai. Chiar declanşarea războiului spiritual a avut loc când Lucifer a atentat la slava şi cinstea lui Dumnezeu.
-autoritatea. El este Domnul oştirilor. De El trebuie să ascultăm. În războiul de nimicire a lui Amalec, Saul i-a răpit lui Dumnezeu, dreptul de a conduce, şi neascultând de porunca primită, s-a îndreptat spre Ai-ul său fatal.
-închinarea. Scriptura spune: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Este cunoscut faptul că într-un război, comandantul inamic pretinde închinare. Ştiţi celebrele versuri ale lui Eminescu:,,Tu eşti Mircea, da-mpărate, am venit să mi te-nchini, de nu schimb a ta coroană, într-o ramură de spini.” Când ne închinăm diavolului sau omului deja ne apropiem de Ai.
Exemplele ar putea continua, dar mă opresc repetând cuvintele Domnului Isus:,,Daţi cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”(Mat.22:21)
b) Lucruri care trebuie date spre nimicire: Mă voi limita să amintesc doar câteva dintre ele,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui”(Col.3:5-9)
c) Lucruri care ni se cuvin nouă:
rămânerea în smerenie. (Luca 17:10) ,, Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”
-bucuria robului credincios. Bucuria ne umple inima atunci când ne îndeplinim misiunea.
răsplata pentru credincioşia dovedită.,,dacă răbdăm vom şi împără-i împreună cu El”(1Tim.2:12)
După câte o victorie spirituală, suntem îmboldiţi de o tentaţie firească, uneori, aproape irezistibilă, de a ne însuşi din lucrurile care nu ne sunt destinate nouă. Ezechia, după o biruinţă extraordinară asupra bolii şi asupra morţii, a luat din ceea ce se cuvenea doar lui Dumnezeu. Dacă ar fi să folosesc cuvintele Scripturii, Ezechia n-a răsplătit binefacerile Domnului, ci i s-a îngâmfat inima. În consecinţă Dumnezeu a plănuit ducerea lui Israel în robie. Saul, după victoria istorică asupra lui Amalec, a luat din lucrurile date spre nimicire: oile cele mai grase şi boii cei mai graşi. Drept urmare, Dumnezeu l-a părăsit, iar Israel a avut de suferit chiar şi peste secole din partea urmaşilor acestui popor. Haman Agaghitul fiind doar unul dintre ei. Nebucadneţar, a uitat să plătească tribut lui Dumnezeu pentru meritul de a-l fi ridicat atât de sus pe scara ierarhiei sociale, şi prin urmare, inima lui s-a prefăcut într-o inimă de bou. Anania şi Safira, şi-au însuşit, minciuna, din lucrurile date spre nimicire, şi pentru aceasta au fost nevoiţi să ispăşească acea promtă şi aspră sentinţă divină. Iată deci, că ori de câte ori ne însuşim lucrurile care nu ni se cuvin, după biruinţa de la Ierihon se prefigurează eşecul de la Ai. Dar de ce este atât de grav a lua ce nu ni se cuvine, încât să ne compromită decisiv biruinţa spirituală obţinută. Pentru că procedând astfel încălcăm în mod flagrant legile după care funcţionează războiul spiritual. Luând din lucrurile care aparţin Domnului, Îl detronăm pe El din funcţia de Căpetenie a oştirilor, iar luând din lucrurile date spre nimicire facem pact cu diavolul, ceea ce în termini militari se numeşte trădare. Şi într-un caz şi în celălalt consecinţa este eşecul. Dacă vrem să evităm Ai-ul trebuie să fim atenţi la ce ne însuşim.
2) Pericolul încrederii în noi înşine. Biruinţa în războiul spiritual este garantată atâta timp cât ne încredem în Căpetenia oştirii Domnului. În momentul în care pornim la luptă în baza puterilor noastre, am şi cotit-o spre Ai. După biruinţa de la Ierihon ispita încrederii în noi înşine este cu atât mai mare. O singură clipă de neveghere şi odată ni se urcă, succesul, la cap. Exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Israel: Pe cât au tremurat în faţa zidurilor întărite ale Ierihonului, pe atât s-au încrezut în ei înşişi după ce acestea au căzut la pământ. Refuzând să dea lui Dumnezeu slava cuvenită pentru victorie, au renunţat să mai asculte de El în vederea pregătirii următoarei bătălii. S-au dus să iscodească cetatea Ai, şi plini de emfază au răspuns lui Iosua:,, Degeaba mai faci să mai meargă tot poporul; două sau trei mii de oameni vor ajunge ca să baţi cetatea Ai; nu osteni tot poporul; căci oamenii aceia Sunt puţin la număr. Aproape trei mii de oameni au pornit, dar au luat-o la fugă dinaintea oamenilor din Ai.”(Iosua 7:3-4) Fraţi şi surori: războiul în care avem de luptat nu este pe măsura puterilor noastre ci pe măsura puterii lui Dumnezeu. Un singur demon este mai puternic decât toţi oamenii la un loc. Dar partea frumoasă este că Domnul Isus I-a biruit pe toţi, şi împreună cu El îi putem învinge şi noi, dar niciodată prin puterea noastră. Asadar este sinucidere curată să te implici în acest război fără Căpetenia oştirii Domnului. Este curată nebunie să te aventurezi în această luptă bazându-te pe propria ta putere. Dar tocmai de aceea există printre noi atâtea victime ale Ai-ului, pentru că nu conştientizăm suficient de bine acest pericol. Sansele de izbândă sunt în funcţie de relaţia pe care o avem cu Domnul. Biruinţa în luptă este pentru cei care reuşesc să învingă ispita mândriei şi a încrederii în ei înşişi. Această ispită este cu atât mai gravă, cu cât vine pe fondul câştigării biruinţei de la Ierihon. Este ca o bombă cu efect întârziat, care explodează atunci când te crezi mai în siguranţă, când ai senzaţia că lupta s-a terminat. Atunci vin ispitele subtile ale mândriei pe care dacă nu le biruieşti, îţi vor pregăti ,,sublimul” eşec de la Ai. Domnul să ne ajute să cunoaştem şi să evităm acest uriaş pericol.
3) Pericolul de a lăsa garda jos. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră aţi avut în viaţă vreo experienţă similară cu ceea pe care am să v-o relatez acum: Te deplasezi pe un drum de munte, greu accesibil, plin de pericole, obstacole, stânci şi hăuri adânci. Eşti concentrat la maxim, tensionat şi te trec toate sudorile datorită fricii de a nu te accidenta. Scapi cu bine din această caznă, ajungi în sfârşit pe locul limpede, călătoreşti mai departe în voie şi după câteva minute cazi şi îţi rupi piciorul. Aţi auzit expresia:,,te îneci ca şi ţiganul la mal”? Dintre şoferii care adorm la volan s-a constatat că cei mai mulţi ,,o păţesc” foarte aproape de destinaţie. Câte echipe de fotbal nu au avut dureroasa experienţă că după ce au trecut de contracandidate foarte bine titrate să se împiedice de un out-sider. Dacă este să privesc în viaţa mea spirituală, nu ispitele uriaşe m-au doborât, ci acele mărunte. Înfrângerile răsunătoare nu le-am suportat la cetatea cu ziduri întărite a Ierihonului, ci la Ai. Când observam că se apropie de mine o mare încercare, strigam către Domnul, îmi puneam toată nădejdea în El, şi biruiam. Dar când mă apropiam de un fleac de problemă, eram atât de sigur pe mine încât nici nu mă sinchiseam să-I cer ajutorul, iar rezultatul era câte o căzătură de toată splendoarea. Odată cu biruinţa spirituală de la Ierihon, vine şi pericolul de a lăsa garda jos. Aceasta s-a petrecut şi cu Israel. Când au văzut cum le-au mers toate ca pe roate la Ierihon, au uitat că sunt în război şi s-au crezut la pension. În toată tabăra lui Israel, imediat s-a instalat relaxarea şi acalmia. Iscoadele cetăţii Ai au zis:,, Iosua..nu osteni poporul,” sau cu alte cuvinte, destul s-au ostenit până aici. Acuma au nevoie de relaxare, şi s-au relaxat. Însă croşeul de stânga a celor din Ai, i-au trezit din visare, readucându-i cu picioarele pe pământ. Uneori avem nevoie şi de astfel de bobârnaci, ca să ne revenim în simţiri. Cu ani în urmă urmăream cu mare interes evoluţiile echipei naţionale de fotbal la campionatele mondiale. Prin anii ’94, ’98 după ce a trecut de echipe titrate ca Anglia, Argentina, s-a împotmolit de nişte echipe care emiteau mult mai puţine pretenţii competiţionale. Chiar şi comentatorii de televiziune afirmau că problema echipei României era o deconcentrare, o relaxare în joc, şi o încredere în sine cauzată de victoriile anterioare. Stare de spirit care s-a dovedit a fi fatală pentru confruntările ulterioare. Astfel de lucruri sunt valabile şi în ce priveşte războiul spiritual. Dacă ni se urcă la cap victoriile obţinute, vom avea tendinţa să ne credem la pension în biserică, să lăsăm garda jos, să subestimăm puterea vrăjmaşului şi să ne vopsim părul în galben cu Iordănescu în frunte. Nu trebuie să faci mare efort ca să-ţi dai seama că atmosfera stării bisericii, nu este a unei armate în plină campanie militară, ci mai degrabă a unor oameni aflaţi în vacanţă sau în concediu. Comportamentul celor mai mulţi dintre noi nu este ca a unor soldaţi instruiţi, aflaţi pe un câmp de luptă real, ci mai degrabă ca a unor boieri ghiftuiţi, care în weak-end se relaxează la o vânătoare de căprioare cu trăsuri, contese şi copoi. Diavolul nu se sperie de lătratul copoilor, nici de numerosul alai vânătoresc, care din lipsă de ocupaţie s-a năpustit asupra bietului de iepure. Diavolul este o pradă uşoară doar pentru Domnul, şi pentru cei care ştiu să rămână în gardă până la sfârşit. Diavolul poate fi biruit doar de creştinii care sunt conştienţi că se află pe câmpul de război, care nu lasă niciodată garda jos, şi care nu-şi subestimează niciodată adversarul.
În concluzie: Noi nu trebuie să fim luptători de o singură bătălie ci de un război de lungă durată. Trebuie să învăţăm cum să ne comportăm şi când câştigăm, pentru că altfel vom ajunge mai târziu să pierdem. Trebuie să ne deprindem să gestionăm corect victoriile, pentru că altfel se vor transforma în curse care ne vor arunca spre dezastru. De multe ori Dumnezeu este nevoit să ne interzică experimentarea unor victorii magnifice, tocmai datorită faptului că ştie că ne vor deveni fatale. Lui Acan probabil i-ar fi priit mai bine încă câţiva ani de pustie decât o zi de victorie. Poate în felul acesta ar fi reuşit să se menţină încă în viaţă. Ne rugăm pentru trezire spirituală. Acesta este un lucru foarte bun. Dar o trezire spirituală implică victorii istorice ca cele de la Ierihon. Întrebarea mea, zic eu de bun simţ, este următoarea: Sunteţi siguri că după Ierihon n-o să urmeze Ai? Sunteţi convinşi că după căderea zidurilor întărite ale cetăţii, nu va urma o înfrângere cu 36 de morţi şi o execuţie publică? E ,,fain” la Ierihon. Şi eu aş fi vrut să fiu acolo. Dar nu ştiu dacă aş fi reuşit să mă ţin departe de casa lui Acan, sau de gloata încrezută şi relaxată, ca la staţiune, a lui Israel. Nu pot garanta că n-aş fi căzut victimă săgeţilor celor din Ai, nici pietrelor judecăţii divine. Dar mă bucur că exemplul lor este scris pe paginile Sfintei Scripturi, şi mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să învăţ lecţia. Care lecţie? Să nu-mi însuşesc lucrurile care I se cuvin doar lui Dumnezeu, şi să nu mă ating de cele date spre nimicire. Să nu mă încred niciodată în puterile mele, şi să nu las niciodată garda jos.

Lupta spirituală

 

,,Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea pept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, deci, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu rîvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii,” (Efes.6:10-18)
Prin luptă spirituală, înţelegem bătăliile care se dau în locurile cereşti, între împărăţia diavolului şi Împărăţia lui Dumnezeu, pentru sufletele oamenilor. Lupta spirituală este cel mai important război al tuturor timpurilor. Există o serie întreagă de caracteristici ale războiului spiritual, care probează această afirmaţie. În cele ce urmează, aş dori să medităm puţin la câteva dintre ele.
1. Lupta spirituală are cea mai mare miză din univers.
În orice război, armatele aflate în conflict, se luptă pentru ceva. De cele mai multe ori ,,mărul discordiei”, este fie un petic de pământ, asupra căruia fiecare armată doreşte stăpânirea, fie anumite bogăţii, pe care fiecare parte combatantă, doreşte să pună mâna. De cele mai multe ori, miza unui război se rezumă la chestiuni materiale.
În războiul spiritual, miza este sufletul oamenilor, iar Scriptura ne spune că valoarea unui singur suflet, depăşeşte valoarea bogăţiilor întregei lumi. Prin urmare, lupta spirituală pentru câştigarea unui singur suflet, are o miză mai mare decât miza tuturor războaielor pământului la un loc. Armatele pământului ucid milioane de oameni, pentru câştigarea unor bogăţii trecătoare, pe când armata Domnului, este gata să renunţe la toate comorile pământului, pentru câştigarea unui singur suflet.
Este adevărat, că nu totdeauna avem simţul valorilor aşa cum Îl are Dumnezeu. Uneori ne vindem mamă, tată, fraţi, surori şi prieteni pentru câţiva amărâţi de bani. Este adevărat, că uneori diavolul cunoaşte mai bine miza luptei spirituale decât noi. El cunoaşte foarte bine valoarea unui suflet, şi de aceea este gata să investească toate comorile lumii pentru a-l câştiga. Dar un adevărat luptător din armata Domnului trebuie să cunoască şi să evalueze în mod corect miza luptei spirituale.
2. Lupta spirituală, mobilizează cele mai impresionante forţe.
În lupta spirituală sunt mobilizate nenumăratele legiuni de îngeri ale lui Dumnezeu. Doar pentru salvarea Domnului Isus din mâinile romanilor, Dumnezeu putea pune la dispoziţie mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri: ,,Şi unul din cei ce erau cu Isus, a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea. Atunci Isus i-a zis: Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Mat.26:53) O legiune romană număra şase mii de soldaţi, iar apariţia unui singur înger al Domnului culca toţi oamenii la pământ, iar fără nici un efort omora, într-o clipă, sute de mii dintre ei, atunci când izbucnea mânia lui Dumnezeu. În cartea Daniel, şi Apocalipsa întâlnim îngeri fără număr stând în jurul lui Dumnezeu, al Domnului Isus Cristos, şi aşteptând un singur semnal pentru a interveni.
Diavolul la rândul său, şi el şi-a mobilizat oştirea lui, formată din îngerii căzuţi. Biblia spune: ,,Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” (Efes.6:12)
Aşadar războiul spiritual nu este unul regional, nici măcar mondial, ci unul cosmic. El implică lumea fizică văzută, cât şi lumea spirituală nevăzută.
3. Lupta spirituală are în dotare cele mai performante arme.
,,Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2Cor.10:4)
Biblia vorbeşte despre puterea Cuvântului pentru înfrângerea celui rău şi a îngerilor săi. În felul acesta, l-a biruit şi Domnul Isus pe Satan, atunci când a fost ispitit de către acesta în pustie. Cuvântul lui Dumnezeu este numit sabia Duhului, şi este prima armă de lovire a creştinului.
Deasemenea Biblia vorbeşte despre puterea rugăciunii. Rugăciunea este a doua armă de lovire a creştinului. De multe ori în Biblie, lupta creştinului este identificată cu lupta în rugăciune. Acest lucru este întâlnit şi în Coloseni, unde Pavel, când vorbeşte despre marea sa luptă pe care o duce pentru credincioşi, se referă la lupta în rugăciune. (Col.2:1-2) Dar nu orice fel de rugăciune poartă în ea secretul puterii lui Dumnezeu, ci doar aceea făcută după cerinţele lui Dumnezeu. De fapt, toate celelalte arme ale creştinului, din Efeseni şase, pot fi considerate drept condiţii ale rugăciunii ascultate: Adevărul, neprihănirea, râvna, credinţa, mântuirea şi Cuvântul sunt condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cel ce se roagă. El trebuie să trăiască în adevăr şi neprihănire. Pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu: ,,Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.” (Ps.66:18) Dar rugăciunea ca să fie ascultată trebuie să fie motivată de râvna Evangheliei, adică să fie fierbinte, nu formală, nici de pe buze, ci din toată inima: ,,Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16) Rugăciunea trebuie făcută şi cu credinţă: ,,Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.” (Iacov 5:15) Rugăciunea trebuie făcută de către cineva care poartă pe cap coiful mântuirii, spre a nu face parte în ziua judecăţii din trista categorie descrisă în Matei 7: ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (22-23) Rugăciunea, deasemenea, trebuie să fie biblică. Dumnezeu ascultă decât acele rugăciuni care sunt după voia Sa, iar voia lui Dumnezeu ne este descoperită în Scripturi. Cei care se roagă în felul acesta vor cunoaşte puterea acestei arme spirituale, care pune în mişcare oştirile cereşti ale lui Dumnezeu, şi face să se învârtă roata istoriei. Printre aceşti oameni se numără: Ilie, Daniel, Pavel, etc, şi printre ei poţi să te numeri şi tu.
Biblia vorbeşte şi despre puterea postului. Există anumite soiuri de draci, care pot fi alungaţi doar prin rugăciunea unită cu postul.
Nu ne-ar ajunge timpul dacă am vorbi despre puterea tăcerii în faţa vorbelor rele, puterea smereniei în faţa mândriei, puterea adevărului în faţa minciunii, puterea bunătăţii în faţa răutăţii, puterea răbdării în faţa iuţimii şi aşa mai departe. Am experimentat din plin puterea acestor arme spirituale.
4. Lupta spirituală are cele mai mari şanse de biruinţă.
În orice război, indiferent cât de superioară ar fi o armată în faţa celeilalte, tot există posibilitatea unei răsturnări de situaţie, care să conducă la victoria armatei mai puţin cotate. Istoria a demonstrat cu prisosonţă lucrul acesta. Deci, în nici un război nu se poate merge la sigur, cu o singură excepţie: în războiul spiritual. Doar în războiul spiritual şansele victoriei sunt de 100%, evident cu respectarea condiţiilor şi armelor impuse. De aceea Pavel exclamă plin de bucurie: ,,Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1Cor.15:57)
5. Lupta spirituală, oferă posibilitatea de recrutare a celui mai larg şi vast contingent.
În orice război, ca să poţi lupta, mai ales în trupele de elită, trebuie să îndeplineşti anumite condiţii de vârstă, sex, capacitate fizică, intelectuală şi de pregătire specială, în diferite domenii. Doar în războiul spiritual pot să lupte deopotrivă: bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, genii şi retardaţi, uriaşi şi pitici, bogaţi şi săraci, pentru că războiul spiritual nu este împotriva cărnii şi sângelui şi nu se poartă prin puterea noastră. În rugăciune poate lupta şi alergătorul de cursă şi paraliticul, şi doctorul şi cel cu patru clase. În această luptă, fiecare are şanse mari de a se remarca prin acte de vitejie.
6. Lupta spirituală presupune şi cea mai severă disciplină militară.
Însăşi termenul ,,armată” ne vorbeşte despre disciplină, antrenament, reguli precise, program impus. Şansele de biruinţă ale unei armate cresc cu cât este mai disciplinată, mai organizată şi mai instruită.
La fel stau lucrurile şi în ce priveşte războiul spiritual. Pe vremea lui Ghedeon, o armată de patruzeci de mii de oameni este selectată, de către Dumnezeu Însuşi, pe criterii de disciplină, până la trei sute de luptători. Pe vremea lui Acan, păcatul unui singur om a atras înfrângerea militară a întregului Israel. Gândiţi-vă la indisciplinaţii feciori ai lui Sceva, care au încercat să braveze, imitându-l pe Pavel, în lupta de exorcizare, şi la bătaia care au ,,mâncat-o”. Gândiţi-vă la neputinţa ucenicilor de a scoate duhul necurat din copilul aflat la poalele muntelui schimbării la faţă, şi la cuvintele Domnului Isus: ,,Când au ajuns la norod, a venit un om, care a căzut în genunchi înaintea lui Isus, şi I-a zis: Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece. O, neam necredincios şi pornit la rău! a răspuns Isus. Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine. Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis, deoparte: Noi de ce n-am putut să-l scoatem? Din pricina puţinei voastre credinţe le-a zis Isus. Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Mat.17:14-21)
7. Lupta spirituală este condusă de cel mai puternic şi mai înţelept conducător de oşti.
Domnul Isus, este Cel care conduce războiul spiritual. El a dat lovitura de graţie diavolului, prin moartea Sa pe cruce de la calvar, şi tot El conduce lupta spirituală până la sfârşit. Sub comanda Lui vom ieşi mai mult decât biruitori. El îşi zideşte Biserica, o apără de atacurile iadului, şi ne poartă totdeauna în carul Său de biruinţă: ,,Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat.16:18)….,,Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” (2Cor.2:14)
8. Lupta spirituală oferă cea mai selectă tovărăşie şi camaraderie.
Nimic nu se poate compara cu bucuria şi plăcerea de a lupta în compania ,,sfinţilor lui Dumnezeu”, oameni de care lumea nu este vrednică, şi pe care niciodată n-a fost capabilă să-i preţuiască îndeajuns. Este o deosebită încântare, să lupţi în rugăciune alături de vitejii Domnului, care atunci când se roagă fac iadul să tremure şi stârnesc panica în rândul demonilor. Vă mărturisesc, că am în biserică astfel de oameni, deci vă vorbesc din experienţă.
Este adevărat, că uneori avem de a face şi cu trădători, la fel ca Iuda, cu oameni care ne dezamăgesc când ne aşteptăm cel mai puţin. Dar dacă suntem sinceri, Dumnezeu îi dă pe faţă, la fel ca şi pe Iuda, şi ne conduce paşii spre adevăraţii luptători de elită ai cerului.
9. Lupta spirituală oferă cele mai neobijnuite experienţe.
N-am spus experienţe plăcute sau neplăcute, pentru că războiul spiritual le oferă pe ambele.
În lupta spirituală, şi mai ales în momentele de criză, am experimentat descoperiri şi călăuziri supranaturale, venite din partea lui Dumnezeu, prin Cuvânt, prin vise, proroci, sorţ, viziuni, oameni ai lui Dumnezeu şi prin diferite circumstanţe. Am trecut prin momente în care am experimentat în mod supranatural prezenţa slavei lui Dumnezeu, într-un mod asemănător cu al lui Isaia.
Dar tot în lupta spirituală, m-am confruntat în mod direct şi cu diavolul, prin anumite experienţe neaşteptate şi neobijnuite, însă cel mai minunat lucru, a fost experimentarea biruinţei asupra acestuia.
Dincolo de acest aspect mai neplăcut, implicarea, cu toată inima, în lupta spirituală, deschide perspectiva experimentării minunilor şi lucrărilor extraordinare ale lui Dumnezeu.
10. Lupta spirituală plăteşte cel mai bine.
În lupta spirituală se plăteşte cel mai bine. Pe lângă satisfacţia pe care o poate cunoaşte doar cel implicat în luptă, există răsplătiri pământeşti şi răsplătiri cereşti: ,,Isus a răspuns: Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau copii sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Mc.10:29-30)

Viaţa de rugăciune a Domnului Isus

 

Trăirea pământească a Domnului Isus Cristos, reprezintă un model pentru noi, chiar şi în ce priveşte viaţa de rugăciune. El cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, a fost ascultat de către Tatăl, pe baza aceloraşi criterii pe baza cărora suntem ascultaţi şi noi. În ciuda relaţiei Sale unice cu Tatăl, El s-a apropiat de Dumnezeu, exact pe acelaşi drum, pe care ni se cere să ne apropiem şi noi.
Iată două versete biblice prin care Dumnezeu m-a cercetat mult în ultima vreme: ,,El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” (Evrei 5:7-8) Învăţătura acestor versete este că Isus Cristos, în ciuda statutului Său unic înaintea Tatălui, în viaţa Sa pământească, tot ce a primit de la Dumnezeu, a primit în urma rugăciunilor şi cererilor Sale, cu strigăte mari şi cu lacrimi, şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui. Concluzia este clară, şi dincolo de orice fel de dubiu: Nici unul dintre noi nu vom face excepţie de la această regulă. Doar n-om fi noi mai mari decât Domnul Isus Cristos. Prin urmare, dacă vrem să primim ceva de la El, atunci ni se cere să fim evlavioşi, şi să ne deprindem cu rugăciunea şi cererile cu strigăte mari şi cu lacrimi.
Aceste adevăruri, afirmate clar şi răspicat, în Evrei, m-au determinat, în ultima vreme, să meditez mai mult asupra învăţăturii biblice despre evlavie şi asupra vieţii de rugăciune a Domnului Isus.
În continuare, vă propun să medităm asupra câtorva texte biblice, din Evanghelia după Luca, unde ni se prezintă anumite aspecte legat de viaţa de rugăciune a Domnului Isus, şi să descoperim acele criterii ale rugăciunilor ascultate, valabile şi pentru noi.
1. Luca 4: 40-42
,,La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boale, îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei, şi-i vindeca. Din mulţi ieşeau şi draci, care strigau şi ziceau: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dar El îi mustra, şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Hristosul. Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părţile, şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei.”
Textul biblic ne prezintă una din serile şi nopţile pline de activitate ale Domnului Isus, la care cu siguranţă că am fi dorit mult să participăm. Noroadele s-au adunat cu grămada în jurul lui Isus, aducând cu ei tot felul de bolnavi şi îndrăciţi, pe care Domnul Isus i-a vindecat şi exorcizat. Televiziunile ar fi oferit bani grei spre a câştiga dreptul de exclusivitate, în vederea transmiterii evenimentului în direct, deoarece acolo nu era vorba despre un ,,Teleevanghelist şarlatan” ci despre Însuşi Domnul Isus. Revărsarea de putere a fost atât de mare, încât nici măcar când s-a crăpat de ziuă nimeni nu se gândea să plece acasă.
Când entuziasmul mulţimilor, cauzat de minunile văzute şi trăite a ajuns la culme, dintr-o dată, s-a întâmplat un lucru ciudat şi cu totul de neânţeles, pentru mulţi dintre lucrătorii de astăzi, îndrăgostiţi de mulţimi, spectacole religioase şi de reflectoarele camerelor de filmare: Isus a dispărut. Noroadele, au rămas tot acolo, însă Isus era de negăsit. Când au constatat absenţa Lui, au început să-L caute până când L-au găsit. L-au aflat într-un loc pustiu stând în rugăciune în prezenţa lui Dumnezeu. Mă întreb, oare câţi dintre noi am fi părăsit, ceea ce se anunţa a fi ,,întâlnirea secolului”, spre a ne retrage într-un loc pustiu pentru rugăciune? Dar poate tocmai de aceea nu am mai participat de un secol la o astfel de întâlnire, pentru că nu ştim când trebuie să ne retragem în singurătate cu Domnul pentru rugăciune.
În domeniul spiritual, ca şi în cel fizic, orice lucrare se realizează cu un consum de energie. Singurul izvor inepuizabil de energie este Dumnezeu, iar toate celelalte fiinţe vii depind de El. Ca om, chiar şi Domnul Isus depindea, în ce priveşte puterea, de Tatăl. Când a vindecat-o pe femeia care avea o scurgere de sânge, de doisprezece ani, a simţit că o putere ieşise din El, (Marcu 5) iar în grădina Gheţimani a fost nevoie de un înger care să vină şi să-L întărească. Cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos a învăţat să depindă şi în ce priveşte puterea în lucrare, de Tatăl Său. De aceea, ori de câte ori era epuizat şi obosit, în urma efortului fizic şi spiritual depus, se retrăgea în prezenţa lui Dumnezeu, spre a se umple din nou de putere. Poate că nu am fost obijnuiţi să-L privim pe Cristos şi în felul acesta, dar acest aspect face parte şi el din umanitatea Sa, pe care şi-a asumat-o, spre a fi pentru cei ce-L ascultă, un Mântuitor desăvârşit. Ceea ce am afirmat aici, nu este o simplă speculaţie, ci dupăcum vom vedea, un adevăr confirmat prin multe versete biblice.
Este cineva care crede că va face excepţie de la această regulă? Are cineva impresia că va putea fi plin de putere în lucrare, fără să înveţe că sunt momente în care trebuie să lase şi mulţimile şi lucrarea şi să fugă în singurătate, în prezenţa lui Dumnezeu, spre a se umple de putere? Doar n-om fi noi mai mari decât Domnul Isus, ca pentru noi să aibă alte reguli decât pentru El!
2. Luca 6: 12-20
,,În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi, şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli, şi anume: Pe Simon pe care l-a numit şi Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Ioan; pe Filip; pe Bartolomeu; pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit Zilotul; pe Iuda, fiul lui Iacov; şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător. S-a pogorât împreună cu ei, şi S-a oprit într-un podiş unde se aflau mulţi ucenici de ai Lui, şi o mare mulţime de oameni, care veniseră din toată Iudea, din Ierusalim, şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de boalele lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate, erau vindecaţi. Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi. Atunci Isus Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi şi a zis: Ferice de voi, care Sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!”
Textul biblic citat, ne prezintă o situaţie în care Domnul Isus a petrecut o noapte întreagă în rugăciune. Efectele acesteia s-au văzut foarte bine chiar de a doua zi. Aş vrea să pomenesc trei dintre ele: Alegerea celor doisprezece, o putere care îi vindeca pe toţi, şi rostirea predicii de pe munte, în varianta Luca. Să le luăm pe rând:
Alegerea celor doisprezece apostoli, nu era un lucru de apucat, deoarece pe umerii lor avea să atârne întreaga responsabilitate de răspândire a Evangheliei, în timpul generaţiei lor. Nu cred că este greşit să presupunem, că în acea noapte, Domnul Isus a stat de vorbă cu Tatăl, despre fiecare ucenic în parte, şi chiar despre Iuda. Oare ştim cât a contat în economia lucrării lui Dumnezeu, acea noapte de rugăciune, la succesul lucrării apostolilor?
Cât despre noi, mă întreb: Câte din alegerile noastre greşite s-au datorat faptului că nu am întrebat pe Domnul? Câte rupturi de biserici s-ar fi putut preântâmpina, câte căsnicii s-ar fi putut salva de la divorţ, câte prietenii periculoase s-ar fi putut evita, de câte parteneriate păguboase ne-am fi putut feri, doar cu o singură noapte de rugăciune? Suntem noi mai înţelepţi decât Domnul Isus? Ştim să alegem mai bine decât El? Dacă pentru a face o alegere bună, El a avut nevoie de o noapte de rugăciune, credeţi că noi ne putem descurca şi fără aceasta?
Tot ca urmare a acelei nopţi petrecute de Domnul Isus în rugăciune, a doua zi, o putere ieşea din El care-i vindeca pe toţi. Apropo: Pe ce bază am vrea să-i pretindem lui Dumnezeu, ca aceeaşi putere să iasă şi din noi, dar fără nopţi petrecute în rugăciune? Suntem oare superiori Domnului Isus, ca să-I cerem lui Dumnezeu statut preferenţial?
Deasemenea, nu este o simplă coincidenţă faptul că tocmai după o noapte petrecută în rugăciune, Domnul Isus a rostit o predică ce a rămas de referinţă, în ce priveşte învăţătura creştină: predica de pe munte, în varianta Luca. Mă întreb, oare cât au contat nopţile de rugăciune ale Domnului Isus, în a determina mulţimile să remarce faptul că El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii şi fariseii? Oare de ce ar fi obligat Dumnezeu, nouă să ne dea putere în predicare fără să petrecem nopţi în rugăciune?
3. Luca 9: 18-20
,,Într-o zi, pe când Se ruga Isus singur deoparte, având cu El pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: Cine zic oamenii că Sunt Eu? Ei I-au răspuns: Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii zic că eşti Ilie; alţii zic că a înviat un prooroc din cei din vechime. Dar voi, i-a întrebat El, cine ziceţi că Sunt? Hristosul lui Dumnezeu! I-a răspuns Petru.”
Şi acest text biblic, ne oferă o lecţie extraordinară, şi în acelaşi timp şocantă, despre importanţa rugăciunii: Domnul Isus se afla în persoană în mijlocul ucenicilor, îi învăţa tainele Împărăţiei lui Dumnezeu ca nimeni altul, făcea semne şi minuni, în mijlocul lor, ca nimeni altul, dar cu toate acestea, pentru ca Tatăl să-L descopere ucenicilor, spre a-L putea recunoaşte ca Cristos, a fost nevoie de rugăciune.
Noi nu facem semnele şi minunile pe care le-a făcut Domnul Isus, nu predicăm cu aceeaşi putere cu care predica El, şi cu toate acestea ne tot mirăm de ce oamenii, în urma lucrării noastre, nu-L recunosc pe Isus ca Cristosul lui Dumnezeu şi nu-şi predau viaţa Lui. Dar oare de ce ar fi obligat Dumnezeu, în cazul nostru, să-L descopere pe Cristos oamenilor, printr-o altă metodă decât aceea folosită în cazul Fiului Său? Nu credeţi că este absurd să cerem lucrul acesta?
Apostolul Pavel a înţeles că pentru ca oamenii să-L cunoască pe Cristos, nu este suficientă propovăduirea ci este necesară şi rugăciunea, de aceea El spune: ,,mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui,” (Ef.1:17)
4. Luca 9:28-29
,,Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare.”
Două lucruri aş dori să menţionez în legătură cu evenimentul descris aici: ceva ce s-a întâmplat pe munte şi ceva ce s-a întâmplat la coborârea de pe munte.
Schimbarea la faţă a Domnului Isus s-a produs în timp ce se ruga. Pe faţa Domnului Isus se putea citi relaţia pe care o avea cu Tatăl.
Pe faţa fiecăruia dintre noi se poate citi cât de mult sau de puţin ne rugăm. În Psalmul 34:5 David spune: ,,Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine.” Lui Moise după patruzeci de zile petrecute în prezenţa lui Dumnezeu, i s-a întipărit pe faţă strălucirea lui Dumnezeu. Făcând referire la acest eveniment din Vechiul Testament, Pavel spune în 2 Corinteni 3:18: ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Pe feţele noastre se întipăreşte frumuseţea lui Dumnezeu sau urâţenia diavolului, în funcţie de cât de mult sau de puţin ne rugăm. Dacă lucrul acesta a fost valabil chiar şi în cazul Domnului Isus, noi de ce am face excepţie?
La coborârea de pe muntele schimbării la faţă, s-a întâmplat ceva foarte interesant: Domnul Isus a fost abordat de tatăl unui copil în felul următor: ,,Când au ajuns la norod, a venit un om, care a căzut în genunchi înaintea lui Isus, şi I-a zis: Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece. O, neam necredincios şi pornit la rău! a răspuns Isus. Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine. Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis, deoparte: Noi de ce n-am putut să-l scoatem? Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.”
Concluzia acestei întâmplări ar putea fi redată astfel: Domnul Isus a avut putere să scoată acest duh rău din băiatul respectiv, datorită faptului că inclusiv El practica postul şi rugăciunea, şi tocmai venea de la rugăciune, pe când ucenicii ar fi vrut să facă şi ei acelaşi lucru, dar fără rugăciune, şi de aceea Domnul Isus a trebuit să-i mustre.
Oare câţi dintre noi am dori să fim mari exorcişti, dar fără să îndurăm suferinţele postului şi rugăciunii? Ne-ar place confortul feciorilor lui Sceva, nicidecum necazurile şi suferinţele apostolului Pavel. Mare lucru că nu suntem schinjuiţi ca ei. De ce ar face Dumnezeu excepţie pentru noi de la o regulă la care S-a supus inclusiv Fiul Său?
5. Luca 21:37-38
,,Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea în muntele care se cheamă muntele Măslinilor. Şi tot norodul venea dis-de-dimineaţă la El în Templu, ca să-L asculte.”
Dorinţa oricărui predicator dedicat lucrării, este ca mulţi oameni să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să fie transformaţi de el după chipul Domnului Isus. Domnul Isus era înconjurat de mari mulţimi care-L ascultau, Biserica primară creştea atât din punct de vedere spiritual cât şi din punct de vedere numeric, Pavel avea dorinţa să ducă Evanghelia la cât mai mulţi oameni, iar toate trezirile spirituale erau caracterizate de o foame şi o sete a oamenilor după Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă refer aici la ispita slavei deşarte care pândeşte pe orice predicator, şi de care trebuie să ne pocăim zilnic, ci mă refer la dorinţa legitimă a oricărui lucrător sincer de a aduce cât mai multă roadă. Însă când am înţeles textul biblic citat am încremenit: Norodul venea la Domnul Isus dis-de-dimineaţă ca să-L asculte, datorită faptului că Domnul Isus, nu venea la ei dintr-un pat moale, în care s-a tolănit vreo zece sau mai multe ore, ci din muntele Măslinilor, după multe ceasuri petrecute în rugăciune cu Tatăl.
Mulţimile sunt atrase la Casa lui Dumnezeu, nu prin reclame, invitaţii scrise, anunţuri afişate pe vitrinele magazinelor, nume de predicatori sau cântăreţi celebri ci prin rugăciune. Apostolul Pavel, nu-i îndemna pe credincioşi să facă reclamă la întâlnirile evanghelistice pe care le organiza, ci le cerea să se roage pentru El, ca Dumnezeu să-i deschidă uşi pentru Cuvânt. Nu-i drept să pretinzi să ai mai mulţi ascultători la predicarea Cuvântului, decât numărul celor de pe lista de rugăciune cu care mergi permanent înaintea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel se ruga pentru toţi cei cărora le predica Evanghelia. Dacă Domnul Isus n-a făcut excepţie nici de la această regulă, suntem noi mai mari decât El pentru a pretinde aceasta?
În concluzie:
Iată doar câteva din versetele biblice care ne descoperă câte ceva despre viaţa de rugăciune a Domnului Isus. Dacă biserica de astăzi are nevoie de ceva, atunci ea are nevoie de oameni ai rugăciunii, după modelul Domnului Isus. Un lucru este clar: Dacă nici măcar Unicul Fiu al lui Dumnezeu n-a făcut excepţie de la calea prin care Dumnezeu lucrează pe pământ, atunci nici noi nu vom face excepţie: ,,El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice,”

Ciclul încercărilor 

 

Agonie sufletească, umplere cu putere de sus, trecerea prin cuptorul suferinţelor şi schimbarea răului în bine prin înviere: Iată patru etape prin care a trecut Domnul Isus în săptămâna mare. Mergând pe drumul acesta, Hristos l-a biruit pe Diavolul şi ne-a adus mântuirea. Ca om, a suferit sufleteşte la vederea ceasului care se apropia. Ca purtător al naturii noaste firave, a avut nevoie de întărire divină. Ca Dumnezeu-Om a ieşit biruitor din cuptorul suferinţelor, iar ca Dumnezeu a ieşit biruitor asupra morţii prin înviere.
Privite din planul doi hermeneutic, aceste evenimente ne oferă şi un ciclu spiritual după care se realizează creşterea noastră duhovnicească şi după care obţinem biruinţele pe tărâm spiritual. Eu am numit acest ciclu: ciclul încercărilor. Este dacă vreţi, un fel de motor în patru timpi al creştinului. Apostolul Pavel se roagă să cunoască părtăşia suferinţelor Lui. Prin această părtăşie cu suferinţele Lui, copiii lui Dumnezeu ajung să cunoască şi părtăşia biruinţelor Lui. Nu există înviere fără moarte, har fără smerenie, putere fără zdrobire, cunună fără cruce nici biruinţă fără agonie şi frângere. Domnul Isus a trecut pe aici, şi acesta este drumul pe care ni l-a trasat şi nouă. Biblia ne vorbeşte despre crucea Lui cât şi despre crucea noastră.
În continuare vă propun ca privind la experienţa Domnului Isus şi să învăţăm câte ceva despre drumul pe care îl avem de parcurs şi noi.
1.Agonia sufletească.
Nimeni nu poate cunoaşte pe deplin, nici experimenta în întregime agonia morţii prin care a trecut Domnul Isus în grădina Gheţimani. Cei trei ucenici n-ar fi rezistat nici măcar să privească la chinurile Domnului Isus, darmite să şi treacă prin ele. De aceea au fost lăsaţi deoparte, să participe la suferinţele Domnului Isus de la distanţa de la care o puteau suporta. Medicul şi evanghelistul Luca, ca bun cunoscător al suferinţelor omeneşti, descrie cel mai plastic acest episod: ,,Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură din piatră, a îngenuncheat, şi a început să Se roage, zicând:Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuş, facă-se nu voia Mea, ci a Ta. Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Lc.22:41-44) Noi uneori când trebuie să bem paharul cu anumite păcate şi răutăţi din viaţa noastră sau din viaţa altora, simţim că ne cufundăm în abisul agoniei morţii, dar oare prin ce-o fi trecut Domnul Isus când în paharul Lui s-au acumulat păcatele şi răutăţile tuturor oamenilor din toate locurile şi din toate timpurile. Probabil agonia Lui a fost: agoniile noastre ridicate la puterea infinit. Dacă mai adăugăm şi faptul că El n-a păcătuit niciodată, cred că formula matematică propusă nu este departe de realitate. Câteodată El ne dă harul nu numai să credem în El dar să şi suferim împreună cu El. Dar ce sunt suferinţele noastre pe lângă ale Sale? Este adevărat că atunci când ne aflăm în faţa paharului păcatelor şi răutăţilor personale sau ale celor din jur avem senzaţia că iadul întreg şi-a deschis gura ca să ne înghită, dar de fapt acesta nu face altceva decât să ne ajute să avem părtăşie mai profundă cu suferinţele lui Hristos, să ne curăţească şi să ne ridice la o nouă dimensiune în viaţa spirituală. Fiecare creştin adevărat, în viaţa de credinţă are de trecut şi prin perioade de agonie sufletească, ca reacţie la răul din interiorul lui şi din afara lui. Aceste perioade de agonie sufletească pot fi identificate prin următoarele caracteristici: Chin sufletesc, lacrimi şi suspine, rugăciuni fierbinţi, nopţi albe, cercetarea vieţii, pocăinţă de orice păcat, ancorarea încrederii cu disperare numai în Dumnezeu. Agoniile sufleteşti, sunt parte integrantă din itinerarul pe care trebuie să-l parcurgă fiecare copil al lui Dumnezeu. Pe acolo a trecut Domnul Isus, David, prorocii şi apostolii Domnului. Nu este deloc plăcut dar necesar. Am avut şi eu harul de câteva ori în viaţă, să străbat această vale a umbrei morţii, şi am constatat că aceasta este cu putinţă de străbătut, atunci când îţi dai seama că ea nu este valea morţii, ci a ,,umbrelor” morţii. Este adevărat că şi umbrele de multe ori au putere să ne sperie, însă ele nu au putere să ne rănească, deoarece sunt iluzorii. Agoniile sufleteşti sunt o problemă de minte şi de percepţie a realităţii. Ca să ne poată câştiga sufletul, diavolul prima dată caută să ne câştige mintea. De aceea armele sale cele mai puternice sunt amăgirea, intimidarea, ameninţarea şi urletul. Însă copiii lui Dumnezeu îşi predau mintea lor lui Dumnezeu spre a fi păzită, iar când trec prin valea amintită în Psalmul 23 îşi dau seama că totul se reduce la o chestiune de imagini şi sunete, adică umbre inofensive. Apostolul Pavel ne spune: ,,Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2Tim.1:7)
2.Întărire divină.
Asociat cu agonia din Gheţimani, este umplerea cu putere de sus. ,,Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.” După această umplere divină, Domnul Isus a putut să stea drept în faţa gloatei formate adhoc, venită cu săbii şi cu ciomege ca să-L ducă la judecată ca pe un criminal. A putut să-i întrebe blând: ,,Pe cine căutaţi”, a avut putere să reacţioneze liniştit la sărutul trădării lui Iuda, şi Şi-a păstrat bunătatea intactă, putând să se ocupe cu delicateţe de urechea tăiată a robului marelui preot. Tordeauna după agonia din grădina Gheţimani vine umplerea cu putere de sus. Pot să afirm cu tărie din experienţa personală, că lucrul acesta se petrece fără excepţie, aşa cum afirmă şi fiii lui Core: ,,Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. Este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, Sfântul locaş al locuinţelor Celui Prea Înalt. Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină; Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. Neamurile se frământă, împărăţiile se clatină, dar glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte de groază. Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărîmat arcul, şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu Sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.”(Ps.46)
3.Trecerea prin cuptorul suferinţelor.
La ieşirea din Gheţimani, pentru Domnul Isus, punctul critic al încercării deja trecuse. Umplut cu putere de sus, însoţit de Tatăl ceresc, a trecut biruitor prin dispreţul vorbelor, durerea loviturilor şi sfâşierea trupului Său fizic până la ultimul strigăt.
Lucrul acesta se petrece la fel cu price copil al lui Dumnezeu. După ce ai câştigat lupta în rugăciune, după ce ai fost întărit de Domnul, te duci cu bucurie şi încredere spre tot ce urmează: Glasurile celor care te huiduiesc răsună cu putere, dar tu auzi doar liniştea plină de pace şi armonie a cerului. Biciul brăzdează urme adânci în sufletul sau carnea ta, dar tu te odihneşti în Domnul. Cununa de spini deschide izvoare de sânge pe inima sau fruntea ta, dar tu sinţi doar dezmierdarea caldelor braţe de Tată. Cuiele pătrund adânc în tine, dar tu te relaxezi în Domnul. Pumnii încleştaţi la maxim, te azvârle ca pe o minge de cârpe dintr-o parte în alta, dar tu simţi doar legănatul plin de duioşie al Celui care nu-şi părăseşte niciodată fiii. Trupul tău vlăgiut şi epuizat se frânge sub povara mare a crucii, dar omul dinlăuntru este mai puternic ca niciodată. Cu fiecare clipă cu care respiraţia îţi devine din ce în ce mai imposibilă, iar inima din ce în ce mai aproape de frângere, de fapt tu te contopeşti mai mult cu Hristos, devenind părtaş la suferinţele Lui ca să poţi deveni părtaş şi biruinţelor Sale.
Cert este faptul că Dumnezeu stabileşte la ce temperatură să fie încins cuptorul: de şapte ori mai mult ca de obicei, sau de şaptezeci de ori câte şapte mai mult ca de obicei.
În cuptor trebuie să intri cu mentalitatea tinerilor din Babilon: ,,Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului din aur pe care l-ai înălţat!”(Dan.3:16-18) Deasemenea, în cuptor trebuie să-ţi ancorezi viaţa în 1Corinteni 10:13: ,,Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”
4.Schimbarea răului în bine prin înviere.
În Iacov 1:2-4 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.” Cînd Dumnezeu consideră că răbdarea şi-a făcut desăvârşit lucrarea, experienţa cuptorului suferinţelor încetează şi începe învierea. Pentru Domnul Isus cuptorul a trebuit încins la maxim, iar pentru noi Dumnezeu stă cu ochii pe termometru şi pe credinţa noastră, iar când consideră că este suficient de încercată, ne scoate de acolo şi urmează schimbarea răului în bine prin înviere.
După o asemenea biruinţă nu mai există duşmani, ei ţin de o existenţă anterioară. Nu mai există lovituri, strigăte, lacrimi, durere sau suferinţă. Nu mai există ziduri, uşi încuiate şi nici un fel de legături. După o astfel de biruinţă există doar viaţă din belşug, putere, ungere divină, har şi minuni. Există doar bucurie, desfătare, roadă şi mântuire. În acel moment ai ajuns deja pe o nouă treaptă spirituală de cunoaştere a lui Dumnezeu, de asemănare cu El şi de implicare în lucrare. Atunci cerul se deschide, binecuvântările de sus încep să curgă, iar trezirea spirituală începe. Cei răi dau dosul, copiii lui Dumnezeu se bucură iar oamenii încep să-L caute pe Domnul.
În concluzie:
Ciclul încercărilor este metoda lui Dumnezeu prin care ne ridică din treaptă de slavă în altă treaptă mai înaltă de slavă, până în ziua când vom fi ca El, aşa cum spune Pavel corintenilor: ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2Cor.3:18) Pentru că este vorba de a privi slava Domnului, Domnul Isus a vorbit despre suferinţele şi moartea Sa ca despre arătarea slavei lui Dumnezeu în El. Cel mai bine vedem slava lui Dumnezeu în mijlocul încercărilor. În timp ce pietrele curgeau spre Stefan, acesta a văzut cerul deschis şi pe Fiul Lui Dumnezeu stând la dreapta Tatălui.
Prin ciclul încercărilor Duhul Sfânt lucrează în noi în fiecare zi procesul morţii şi al învierii, până la Marea Înviere când vom fi ca El şi pentru totdeauna cu El. Aleluia.

Lupta în rugăciune 

Iată o provocare la o lucrare profundă, grea, dar binecuvântată, adresată tuturor celor care doresc să poarte războaiele Domnului, să câştige biruinţe spirituale şi să fie de temut pentru Diavolul şi demonii lui. Lupta în rugăciune este cea mai înaltă formă de rugăciune, cu care ar trebui să se deprindă fiecare creştin. Domnul Isus S-a luptat în rugăciunile Sale, şi cel mai clar exemplu este cel din grădina Gheţimani. Apostolul Pavel lupta în rugăciunile sale pentru creşterea spirituală a bisericii: ,,Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos,” (Col.2:1-2). Despre Epafra, colaboratorul lui Pavel, se spune acelaşi lucru: ,,Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentruca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.” (Col.4:12) Deasemenea, în Efeseni capitolul şase, rugăciunea este menţionată printre armele spirituale ale creştinului: ,,Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri Sunt; pentruca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc.” (18-20) Deci: lupta în rugăciune este o chemare adresată fiecărui creştin. Toţi suntem implicaţi în războiul spiritual, iar pentru a obţine biruinţe, lupta în rugăciune este o armă puternică, dupăcum spune Pavel: ,,Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Cor.10:4)
Prin harul lui Dumnezeu, am ajuns să experimentez şi eu puţin din această lucrare spirituală. Încă mă consider un începător într-ale luptei în rugăciune. Dar am putut să văd în mod practic tiparul biblic după care se desfăşoară această lucrare. De aceea, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, aş dori să împărtăşesc cu dumneavoastră câteva adevăruri importante despre lupta în rugăciune.
1.Purtând bătăliile lui Dumnezeu.
În întâmplarea cu David, Nabal şi Abigail, există câteva cuvinte foarte edificatoare în sensul discuţiei noastre. Când Abigail vine să potolească mânia lui David, stârnită din pricina asprimii şi nerecunoştinţei lui Nabal, ea rosteşte nişte cuvinte foarte înţelepte, care de altfel, schimbă total atitudinea lui David: ,,iartă, căci domnul meu poartă războaiele Domnului, şi niciodată nu va fi răutate… în tine.” (1 Sam.25:28) Aceste cuvinte conţin două mari adevăruri, care au fost valabile atât pentru David, cât şi pentru fiecare dintre noi.
1.1.În primul rând noi trebuie să purtăm războaiele Domnului.
Războiul lui David împotriva lui Nabal nu era războiul Domnului. Chiar dacă fapta lui Nabal era condamnabilă. Implicarea sa într-un astfel de război ar fi însemnat păcat. Nu orice război în care ne implicăm este războiul Domnului. Sunt multe lupte în care ne este interzis să intrăm. Iată cum explică Pavel lucrul acesta: ,,Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” (Efes.6:12) A ne război unii împotriva altora, este o luptă în care ne este interzis să intrăm. Aceasta nu este o luptă a Domnului ci a Diavolului. Lupta cea bună este lupta împotriva forţelor întunericului, care îi ţin prizonieri pe semenii sau con-fraţii noştri. Lupta în rugăciune presupune a purta războaiele Domnului: A lupta pentru eliberarea de demoni a celor stăpâniţi, pentru mântuirea celor nemântuiţi, pentru creşterea spirituală a celor convertiţi şi pentru capacitarea în vederea slujirii a celor puşi deoparte pentru diferite slujbe.
Înainte de a începe vreo luptă spirituală în rugăciune, este foarte important să cerem călăuzire divină, pentru a descoperi care sunt planurile şi luptele Domnului cu noi la acea vreme. Domnul ne va călăuzi: fie indicându-ne anumite nevoi existente, fie trimiţând anumiţi oameni care ne vor solicita ajutorul în rugăciune, fie alte metode pe care le va găsi de cuviinţă. Domnul asigură biruinţa doar în războaiele pe care El le poartă. La un moment dat, chiar un lucru bun, s-ar putea să nu intre în priorităţile de lucru ale Domnului. (Vezi Pavel şi călăuzirea lui spre Macedonia. Fapte 16:6-9)
Deasemenea, există o mare ispită de a ne cheltui cea mai multă energie rugându-ne pentru vindecarea de boli, rezolvarea unor probleme materiale şi alte aspecte care ţin de viaţa pământească. Departe de a nega faptul că trebuie să aducem înaintea lui Dumnezeu toate problemele noastre şi ale altora, ceea ce vreau să afirm este că ponderea şi prioritatea în rugăciunile noastre trebuie să o constituie problemele spirituale. Domnul Isus a vindecat boli şi a înmulţit pâinile, dar înainte de a spune ,, scoală-te şi umblă” a spus ,, iertate îţi sunt păcatele”, iar de la cele cinci pâini şi doi peşti a făcut punte spre Pâinea care se coboară din cer. În Ioan 17 Domnul Isus luptă în rugăciune pentru păzirea ucenicilor de cel rău şi pentru unitatea Bisericii. Pavel, deasemenea, în cea mai mare parte a rugăciunilor sale, se luptă pentru probleme spirituale. Iată un exemplu de rugăciune paulină: ,,De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie, mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină.” (Col.1:9-12)
1.2. În al doilea rând, în noi nu trebuie să existe răutate.
Cu înţelepciunea ei deosebită, Abigail îl avertizează pe David, că dacă doreşte să poarte războaiele Domnului, atunci în el nu are voie să existe răutate. Împotriva duhurilor răutăţii nu se poate lupta tot cu răutate. Noi nu putem mânui arma răutăţii mai bine decât o face Diavolul, de aceea este nevoie de o armă superioară. Enumerând lucrurile prin care noi ne arătăm ca vrednici slujitori ai lui Hristos, Pavel adaugă: ,,prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea;” (2Cor.6:7), sau câteva capitole mai departe spune: ,,Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2Cor.10:4) Adevărul, puterea lui Dumnezeu, neprihănirea; iată armele superioare, nesupuse firii pământeşti care câştigă biruinţa. Nu ne învaţă Scriptura că: ,,bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâni curate, fără mânie şi fără îndoieli.” ? (1Tim.2:8) Nu spune Domnul Isus în Marcu 11:25: ,,când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre.”? Sunt atâtea versete biblice care ne învaţă că atunci când ne rugăm trebuie să ne curăţim de orice fel de răutate: ,,Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dînd cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre” (1Petru3:7)
Războaiele Domnului trebuie purtate fără răutate. Creştinii nu propovăduiesc un nou tip de jihad, nici nu suntem nişte cruciaţi în înţelesul evului mediu, ci armele noastre sunt total diferite de ale celui rău.
2. Antrenându-ne în bătăliile Domnului.
Pentru a fi buni luptători în rugăciune, trebuie să ne deprindem cu această slujbă. Formarea deprinderilor se realizează prin antrenament. Iată deprinderile de care avem nevoie:
Deprinderea cu agonia sufletească.
Prin definiţie ,,lupta” nu este concediu, vacanţă, nici recreere, ci încordare, durere, lacrimi, pericol şi multă suferinţă. Personal, nu cred în puterea rugăciunilor rostite din vârful limbii, dintr-un fotoliu confortabil, într-o atitudine de relaxare. Biblia vorbeşte despre nişte caracteristici ale rugăciunii care îi prezintă specificul de luptă: rugăciunea stăruitoare (Rom.12:12), rugăciunea fierbinte (Iacov5:16), rugăciunea cu lacrimi (Neemia1:4), rugăciunea cu suspine negrăite (Rom.8:26), rugăciunea cu sudoarea care se transformă în picături de sânge (Luca22:44).
Dar întrebarea este cum putem să ne deprindem cu această agonie sufletească? Un rol important aici îl au stăruinţa în rugăciune şi postul. Stăruinţa în rugăciune nu are ca scop îmbunarea lui Dumnezeu şi determinarea Lui să facă ceea ce îi cerem, ci transformarea inimii noastre de piatră într-o inimă de carne. Nu putem agoniza în rugăciune pentru lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu, pentru simplul motiv că suntem de piatră. Dacă am vedea lupta spirituală la adevăratele ei dimensiuni, nu doar că am plânge dar nici nu am putea rezista. Stăruinţa în rugăciune, are ca scop sensibilizarea inimii noastre şi modelarea ei pentru a simţi durerile şi suferinţele altora. Postul, prin golul fizic pe care îl produce, dezvoltă în noi simţământul dependenţei de Dumnezeu, al nevoii noastre disperate după El, al faptului că nu ne putem descurca singuri şi crează mediul adecvat pentru o rugăciune cu lacrimi şi suspine, după voia lui Dumnezeu. Aşadar, când Domnul Isus ne-a poruncit să stăruim în rugăciune şi să postim n-a făcut-o în zadar. Cu cât stăruim mai mult în rugăciune şi postim pentru un lucru după voia lui Dumnezeu, simţim cum povara spirituală pe care o avem pentru lucrul respectiv creşte din ce în ce mai mult. Treptat simţim că putem să plângem pentru problema respectivă. În această perioadă de luptă spirituală intensă, ne putem aştepta la anumite atacuri deosebite ale Diavolului asupra noastră fie prin oameni, împrejurări sau chiar direct. Frumuseţea este că Diavolul nu poate face altceva decât să ne sperie. El nu se poate atinge de noi deoarece noi suntem sub protecţia lui Dumnezeu. ,,Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2Tim.1:7) De aceea noi putem să ne împotrivim diavolului, şi el totdeauna va fugi de la noi. Am trecut prin astfel de experienţe şi pot confirma că Cuvântul lui Dumnezeu este valabil. În tot acest timp de luptă spirituală, ne putem aştepta şi ca Dumnezeu să ne vorbească şi să ne călăuzească într-un mod extraordinar. El ne va da toată călăuzirea de care avem nevoie pentru a ne conduce spre biruinţă. Într-o bătălie spirituală, la un moment dat ajungi într-un punct critic numit agonie spirituală. Simţi că dacă Dumnezeu nu-ţi răspunde la problema respectivă nu mai poţi trăi. Atunci rugăciunea atinge cotele cele mai profunde ale luptei spirituale. Simţi că nimic altceva pe lume nu are sens decât răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune. Agonia vevine atât de mare încât ai senzaţia că nu mai poţi rezista, şi dacă Dumnezeu nu-ţi răspunde într-un timp relativ scurt, vei muri. Aşa se explică cuvintele lui John Knox : ,,Dă-mi Scoţia ori mor”. Prin harul lui Dumnezeu, am trecut şi prin astfel de experienţe. Am avut harul de a agoniza în rugăciune, împreună cu Hristos, pentru anumite cauze ale Împărăţiei Sale. La un moment dat, în timp ce agonizam în rugăciune cu soţia, pentru o anumită problemă, ea s-a speriat de mine şi mi-a cerut să mă opresc, deoarece avea senzaţia că dacă voi mai continua aşa voi muri de infarct. Dar n-a fost aşa, ci după o zi şi o noapte de agonie în rugăciune, Dumnezeu mi-a răspuns într-un mod cu totul extraordinar. De fapt înclin să cred tot mai mult că doar când ajungem în acel punct, primim răspuns de la Dumnezeu. După o zi sau câteva zile trăite în această agonie cumplită a rugăciunii, vine şi răspunsul lui Dumnezeu. Există un moment în care primeşti certitudine divină că rugăciunea ţi-a fost ascultată. Primeşti linişte şi pace sufletească şi chiar dacă problema pentru care te-ai rugat nu se rezolvă pe moment, ai certitudinea că pe tărâm spiritual biruinţa a fost câştigată, şi că până la apariţia efectelor în plan terestru este doar o chestiune de timp. În acel moment ai libertate deplină să-L lauzi pe Dumnezeu pentru puterea Sa şi să-i mulţumeşti pentru victoria obţinută. Am trecut prin astfel de experienţe, şi din câte am constatat au mai trecut şi alţii.
În concluzie:
Lupta în rugăciune, deşi nu-i deloc uşoară, este singura luptă pentru care merită să trăieşti, să te consumi sau chiar să mori. Nu-i nimic mai plăcut decât să te şti părtaş împreună cu Hristos la luptele Sale şi la biruinţele Sale. Implicarea activă în lupta spirituală, te motivează să te păstrezi curat, te ajută să-L cunoşti mai mult pe Dumnezeu şi îţi oferă cele mai minunate satisfacţii pe care le-ar putea avea un muritor.
Dar nu uitaţi, cine se luptă trebuie să se lupte după rânduieli: adică să poarte războaiele Domnului, cu armele Domnului. Pentru aceasta este nevoie de antrenament. Antrenament în ce priveşte stăruinţa în rugăciune, postul, rugăciunea cu lacrimi şi suspine. În felul acesta rugăciunile noastre influenţează echilibrul de forţe din văzduh şi favorizează cucerirea de noi teritorii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Condiţiile biruinţei în războiul spiritual 

Iosua 5
Pentru a putea face o aplicaţie practică la vieţile noastre, aş vrea să spiritualizăm puţin evenimentele cuceririi ţării Canaanului. Titlul pe care l-am ales pentru această predică sună astfel: CONDIŢIILE BIRUINŢEI ÎN RĂZBOIUL SPIRITUAL. Există câteva elemente contextuale care sprijină alegerea acestui titlu: Popoarele antice, considerau războaiele, ca fiind în primul rând o confruntare între dumnezei. Dumnezeul cel mai puternic câştiga biruinţa. Rolul cel mai important într-o bătălie nu-l aveau soldaţii, ci vrăjitorii, vracii, preoţii, adică persoanele care realizau legătura între zeu şi popor, şi doar după ce aceştia îşi făceau partea lor, intrau în scenă şi soldaţii. Aşa se explică chemarea lui Balaam de către Balac, pentru a-l blestema pe Israel spre a-l putea nimici. În felul acesta se justifică prezenţa vrăjitorilor la curtea lui Faraon şi competiţia lor cu Moise în facerea de minuni, într-un duel al divinităţilor. În Canaan deasemenea existau idoli, culte păgâneşti, vrăjitori, practici idolatre, care constituiau printre altele şi arsenal de război. Cananiţii tremureu, nu de frica evreilor care se apropiau, ci de frica Dumnezeului evreilor care a nimicit atâtea popoare din Egipt până la ei. Amaleciţii din pustie n-au fost distruşi datorită superiorităţii militare a lui Israel, ci datorită mâinilor lui Moise, întinse spre cer cerând îndurarea lui Dumnezeu. Aşadar, nu greşim spunând că, războiul de cucerire a Canaanului, a fost în primul rând unul spiritual. Avangarda armatei lui Iosua nu era formată din cei mai viteji luptători din Israel, ci din cântăreţi şi preoţi cu chivotul Domnului în frunte. Noi deasemenea suntem implicaţi într-un război spiritual, ce-i drept, ceva mai diferit decât al lor. Implicarea în acest război, nu este o opţiune nici o chestiune de alegere, ci un dat căruia trebuie să ne supunem. În acest război nu există neutralitate. Singurul lucru pe care putem să îl alegem este tabăra de partea cui vrem să luptăm. Ca şi creştini, avem de luptat împotriva unui inamic pe care Pavel îl defineşte astfel: ,,Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti”. În cele ce urmează, vă propun, ca folosindu-ne de experienţa lui Israel, să descoperim câteva condiţii ale biruinţei în războiul spiritual:
1) Câştigă în primul rând războiul psihologic cu duhurile răutăţii.
Orice conflict armat are mai întâi o etapă numită ,,războiul psihologic”, în care fiecare parte combatantă caută prin diferite mijloace să răspândească panica în tabăra adversă. E de la sine înţeles că o armată cu moralul la pământ este deja înfrântă. Acest tip de război este practicat în orice fel de confruntare. Priviţi de exemplu, la declaraţiile făcute înaintea unui meci de box, sau chiar înaintea unui meci de fotbal, unde cotonogeala nu-i chiar atât de directă, ca să vedeţi cum fiecare urmăreşte să-şi intimideze adversarul. Starea de spirit cu care intri într-o confruntare poate fi decisivă asupra rezultatului ei. Lev Tolstoi în ,,Război şi pace”, descriind campaniile militare ale lui Napoleon în Rusia, afirmă că deşi armata franceză era net superioară celei ruse din toate punctele de vedere, totuşi pierde războiul, datorită faptului că: distanţa mare de casă, iarna grea a lui 1812, cât şi pustiul lungului drum al Siberiei, le-au distrus moralul. Si dintr-o armată de 800 000 de soldaţi la intrare în Rusia, numără la ieşire doar câteva mii. Ruşii însă, deşi mai puţini, mai prost hrăniţi şi înarmaţi, câştigă războiul datorită faptului că ştiindu-se la ei acasă, apărându-şi ţara, le-a ridicat foarte mult starea de spirit. În războiul de cucerire a Canaanului, Israel a câştigat mai întâi războiul psihologic. Popoarele cananite erau cu moralul la pământ. Iată cuvintele lor: Iosua 2:9-11 „Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele mării Roşii, şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai Amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ.” Iosua 5:1,, Când au auzit toţi împăraţii Amoriţilor de la apusul Iordanului, şi toţi împăraţii Canaaniţilor de lângă mare că Domnul secase apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel până am trecut, li s-a tăiat inima şi au rămas îngroziţi înaintea copiilor lui Israel.”
Vreau să pun o întrebare directă, la care fiecare dintre noi să răspundem în mod personal: Frate, soră, tremură iadul înaintea ta? Dacă nu tremură, n-ai nici o şansă să-l cucereşti. Ştiţi istorisirea biblică relatată în Fap. 19: S-au înfiinţat fecoirii lui Sceva înaintea unor duhuri rele şi le-au poruncit:,, Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!” Duhurile necurate au răspuns: când auzim de Isus ne trec sudorile, iar când se vorbeşte de Pavel ne ia cu friguri, dar când ne uităm la voi tot ce simţim e miros de o ciomăgeală pe cinste,…şi i-au luat la bătaie. Dacă diavolul nu-ţi ştie de frică, n-ai şanse să-l cucereşti.
Dar întrebarea de bază este: Ce anume îi face pe demoni să tremure? Ce-ar fi să-i întrebăm chiar pe ei, că noi ştiind prea multă teologie putem răspunde pripit. Pentru aceasta aş dori să vă duc cu gândul cu vreo două trei secole după Iosua. Israel era din nou în luptă, de data aceasta cu filistenii, iar armata era pe punctul de a pierde războiul. Preoţii din fruntea oastei, şi-au amintit imediat faptul, că pe vremea lui Iosua, chivotul Domnului a făcut furori printre popoarele cananite, şi s-au hotărât să-l scoată puţin pe câmpul de bătaie. Seamănă îngrijorător de mult cu stilul nostru, şi cu genul de soluţii care ne sunt cel mai la îndemână: chivoturi poleite cu aur, parade religioase, forme şi ritualuri. Filistenii când i-au văzut pe evrei ivindu-se la orizont cu chivotul în frunte şi într-o formă fizică şi psihică de zile mari, au crezut altceva şi au intrat în panică: ,,Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără. „Vai de noi!” au zis ei „căci n-a fost aşa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe Egipteni cu tot felul de urgii în pustie.” (1Sam.4:7-8) Deci care este răspunsul la întrebarea noastră? Ce-l face pe diavolul să tremure? Nu aspectul chivotului, nici numărul mare al evreilor, nici gălăgia sfântă asurzitoare pe care o produc, nici strategia militară a lui Iosua sau a fiilor lui Eli, ci prezenţa slavei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, care face lucrări nemaipomenite şi nemaiauzite. Iosua nu este un fel de Napoleon al timpurilor antice ci un lider spiritual care conduce poporul în prezenţa lui Dumnezeu. Căpetenia oştirii, era altcineva. . ,,Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s-a uitat. Şi iată un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el, şi i-a zis: „Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” El a răspuns: „Nu, ci Eu Sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit.” Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat, şi I-a zis: „Ce spune Domnul meu robului Său?” Şi Căpetenia oştirii Domnului i-a zis lui Iosua: „Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este Sfânt.” Şi Iosua a făcut aşa.”(Iosua 5:13-15) Cine este Căpetenia Oştirii Domnului? Domnul Isus Hristos. El i-a dat lovitura de graţie celui rău. El ne poartă zilnic cu carul Lui de biruinţă. Lucrul foarte interesant în text, este că înainte de apariţia Căpeteniei Oştirii Domnului , evreii au sărbătorit paştele. Au mâncat mielul pascal, şi fără să-şi dea seama ei L-au celebrat pe Căpetenia oştirii Domnului, cât şi metoda prin care avea să aducă biruinţa: folosind limbajul din apocalipsa, Mielul lui Dumnezeu care prin moarte biruieşte fiara. Deci Israel înainte de a pleca la luptă, în sens profetic, celebrează biruinţa Mielului lui Dumnezeu, şi se supune sub autoritatea Acestuia. Acesta este lucrul care ni se cere şi nouă. Noi nu mergem la luptă împotriva diavolului în numele nostru nici prin puterea noastră, ci în Numele Domnului aşa cum s-a dus David împotriva lui Goliat. A prăznui paştele înseamnă a-ţi pune toată încrederea în lucrarea Domnului Isus: a-L sărbători pe El ca Domn şi învingător asupra celui rău; a recunoaşte că singur n-ai nici o şansă de izbândă în lupta cu diavolul, şi a-ţi lega viaţa în mod inseparabil de Hristos. A sărbători paştele este o chestiune de credinţă, de încredere în El, şi lucrul acesta nu trebuie să se producă doar odată pe an, ci tot timpul cât ne aflăm în lupta spirituală. În faţa Căpeteniei Oştirii Domnului nu poţi veni cu bocancii umpluţi cu noroaiele de pe cărările păcatului, ci cu o atitudine de evlavie într-o stare de sfinţenie. El stă cu sabia scoasă din teacă, pentru a-l lovi pe cel rău, dar dacă în viaţa mea există lucruri date spre nimicire sabia Lui se va abate şi asupra mea. În faţa Căpeteniei Oştirii Domnului trebuie să te arunci cu faţa la pământ în semn de smerenie şi închinare, şi să întrebi cu supunere ca Iosua: „Ce spune Domnul meu robului Său?” Smerenie, închinare, evlavie, sfinţenie, ascultare, iată atitudinile pe care trebuie să le avem în faţa Căpeteniei Oştirii Domnului.
Iosua este omul căruia i s-a dus faima că umblă cu Dumnezeu la fel cum a umblat şi Moise. Şi faima aceasta i s-a dus până în inima împărăţiei celui rău. Şi iadul a început să tremure înaintea lui Iosua aşa cum tremura altădată înaintea lui Moise pentru că Iosua umbla cu Dumnezeu. Diavolul nu tremură când citeşte registrul bisericii, nici când priveşte la zidurile acestei case. El nu se sperie de programele noastre religioase, ba dimpotrivă uneori îi face o deosebită plăcere să se implice în realizarea lor. Iadul intră în panică atunci când umblăm cu Domnul. Notaţi însă că lucrul acesta nu se petrece peste noapte, ci necesită poate chiar 40 de ani de exerciţiu. Vrei ca iadul să tremure înaintea ta, umblă cu Dumnezeu. Caută o părtăşie reală şi intimă cu El. Ascultă de vocea Lui. Umblă cu El nu doar duminica ci în fiecare zi, nu doar două trei luni de zile ci toată viaţa ta. Doar în felul acesta avem şanse de a stârni panică în iad.
2) Lasă ca inima ta să fie tăiată împrejur. După ce poporul Israel a trecut Iordanul, şi se află faţă în faţă cu inamicul, El nu se aruncă dintr-o dată în luptă, ci mai are ceva foarte important de făcut. ,,În vremea aceea, Domnul i-a zis lui Iosua: „Fă-ţi nişte cuţite din piatră, şi taie împrejur pe copiii lui Israel, a doua oară.” Iosua şi-a făcut nişte cuţite din piatră şi a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe dealul Aralot. Iată pricina pentru care i-a tăiat Iosua împrejur. Tot poporul ieşit din Egipt, bărbaţii, toţi oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum, după ieşirea lor din Egipt. Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur; dar tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur.”(Iosua 5:2-5) Lucrul important pe care vreau să-l subliniez aici, este că, nu era suficient ca Israel să poarte doar în trup un semn distinctiv al apartenenţei lor la poporul Domnului, ci acel semn distinctiv trebuia purtat în primul rând în inimă. Experienţa lui Acan este mai mult decât grăitoare în acastă privinţă: Acan era tăiat împrejur în carne, dar nu era tăiat împrejur în inimă, fapt pentru care tăierea împrejur în carne nu i-a folosit la nimic. În exterior Acan era în regulă, totul era în ordine cu trupul şi cu cortul lui. Însă în interiorul trupului său exista lăcomie, iar în interiorul cortului său existau îngropate lucruri date spre nimicire. Acolo nu putea pătrunde decât Dumnezeu. Din totdeauna tendinţa omului a fost să pară înafară perfect iar mizeriile plăcute firii să le ascundă în inimă. Dacă ne uităm unii la alţii, în exterior toţi suntem în regulă: bine îmbrăcaţi, frumos aranjaţi, nişte creştini veritabili. Domnul este singurul care ştie însă ce se ascunde în sufletul fiecăruia dintre noi. El ne cunoaşte gândurile, vorbele, faptele. El ştie ce se află bine îngropat în cortul fiecăruia, în calculatorul personal sau pe telefon sub parole şi coduri secrete la care nu au acces părinţii păstorul nici comitetul. El cunoaşte canalele Tv prin care ne ascundem vegetând ca nişte boschetari spirituali, şi ştie lucrurile după care ne tânjeşte sufletul. În faţa oamenilor putem părea imaculaţi, dar Domnul ne ştie mândria, lăcomia de bani, ura faţă de semeni, prefăcătoria şi atâtea lucruri despre care nici nu ne place să auzim. Vreau să vă spun un lucru foarte important despre Acan. Deşi îl aşteaptă iadul dacă nu se pocăieşte, Acan poate trăi liniştit, nedescoperit, mult şi bine în poporul Domnului, dar numai pe timp de pace. Pe timp de război Acan este primul care moare dacă nu se pocăieşte. Războiul spiritual este de aşa natură, încât trădătorii trebuie să fie îndepărtaţi. Noi ne tot rugăm ca Dumnezeu să aducă o mare trezire spirituală. Dar ştiţi ce se întâmplă într-o trezire spirituală? Suntem pregătiţi să se întâmple asta şi la noi? Se ridică omul lui Dumnezeu şi spune:,, Tinără X tu ai o relaţie ascunsă neconformă voii lui Dumnezeu cu persoana Y, şi dacă nu te pocăieşti vei cunoaşte nuiaua lui Dumnezeu! Tinere Z tu eşti dependent de pornografie, Domnul mi-a descoperit ce făceai aseară când credeai că nu te vede nimeni, dacă nu-ţi schimbi viaţa vei muri! Frate X tu eşti legat de bani dacă nu-ţi dezlegi inima de avere îţi voi lua tot ce ai! Soră Y te îndeletniceşti cu minciuna şi cu bârfa, dacă nu te laşi de păcat vei cunoaşte pedeapsa lui Dumnezeu! Poate veţi spune: astea se întâmplă la penticostali, iar eu sunt baptist. Cine vrea să meargă la penticostali n-are decât să-şi ia biletul membral şi să plece! Nu ştiu dacă Iosua a fost baptist sau penticostal când Domnul l-a descoperit pe Acan. Nu ştiu ce religie a avut Elisei când l-a întrebat pe Ghehazi:,, unde ai fost?” după care s-a umplut de lepră, şi nu pot să spun dacă Petru avea vreo autorizaţie cultică, afară de aceea de la Duhul Sfânt, când a rostit acea aspră sentinţă asupra Ananiei şi Safirei. Dar ştiu că oamenii recunosc că Dumnezeu este în mijlocul adunării atunci când Dumnezeu le dă pe faţă tainele inimii. ,,Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui Sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.” (1Cor14:24-25) Samariteanca L-a recunoscut pe Hristos ca Mesia, nu atunci când teologhiseau despre închinare, ci atunci când i-a spus: ,, cinci bărbaţi ai avut; şi acela, pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat.”( Ioan 4:18) Tânărul bogat L-a părăsit pe Domnul Isus pentru că prea se băga unde nu-i fierbea oala. Vreţi să câştigăm în lupta spirituală? Să lăsăm ca inima noastră să fie tăiată împrejur. Să ne debarasăm de religia de tip Acan şi să o acceptăm pe cea de tip Iosua. Să renunţăm la săpăturile de tranşee din interiorul cortului nostru, în care am ascuns atâtea lucruri date spre nimicire. Să le aducem pe toate înaintea Domnului până nu ne descoperă prin tragere la sorţ sau prin Duhul Sfânt şi să trăim în lumină. Să practicăm o religie a inimii, nu a exteriorului şi doar în felul acesta zidurile înălţate de diavolul între oameni şi Dumnezeu vor cădea.
3)Trăieşte conform dictonului,,Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”
Câţi din cei care aţi făcut armata, a trebuit să executaţi zeci de echipări şi dezechipări, pentru un singur soldat care nu se încadra în timp? În război e şi mai grav. Dictonul ,,Toţi pentru unul şi unul pentru toţi” se aplică cel mai bine: Vitejia unuia poate salva întreaga armată, iar trădarea altuia poate distruge întreaga armată. Bărbaţii din cele două seminţii şi jumătate a lui Israel, care îşi găsiseră odihna dincolo de Iordan, au fost nevoiţi să se alăture fraţilor lor, şi să lupte până când şi aceştia vor ajunge la odihnă. Păcatul unui singur om din Israel, atrage moartea altor 36 de nevinovaţi. Prin urmare Acan cu toată casa lui trebuie să fie pedepsiţi cu moartea. Deoarece Biserica este implicată şi ea într-un război, biruinţa ei depinde şi de modul în care membrii ei trăiesc după acest dicton. Biblia ne cere să veghem unii asupra altora, să ne ridicăm unii pe alţii, să ne îndemnăm unii pe alţii. Toate cele vreo 30 de asemenea porunci, ne îndeamnă să dezvoltăm între noi spiritul camaraderesc necesar luptei spirituale. Sunt două probleme cu care se confruntă biserica de astăzi în această privinţă: Nepăsarea faţă de starea spirituală a celuilalt cât şi spiritul de revoltă împotriva oricărei autorităţi. Membrii Bisericii nu iau nici o atitudine faţă de cel care a greşit pentru că nu le pasă de el, iar cel care a greşit se revoltă împotriva celui care-l mustră pentru că vrea să facă ce-i place, şi nimeni n-are dreptul să se bage în viaţa lui. De fapt tendinţa de revoltă împotriva autorităţii este o trăsătură dominantă a culturii nihiliste postmoderne în care trăim. Copii se revoltă împotriva părinţilor, elevii îi bat pe profesori, cetăţenii sfidează autorităţile statului, iar creştinii vor să fie lăsaţi în pace. Fiecare face ce vrea, ca pe vremea judecătorilor, mai lipsesc madianiţii şi filistenii, sau poate că nu. Probabil că lipseşte doar strigătul după Dumnezeu. Fiecare vine la biserică când vrea, face ce are chef, şi trăieşte dupăcum îi place. A trecut moda disciplinărilor pe motiv de lipsă de la biserică, sau pe motiv că un tânăr are o prietenă din lume. Au dispărut acele garduri de protecţie construite se biserică în jurul membrilor ei, cât şi prezbiterii care exercitau autoritatea lui Dumnezeu asupra lor. Dar au dispărut şi timpurile în care Biserica cucerea teritorii ale diavolului pentru Hristos. Personal cred că trezirea spirituală va începe doar atunci când vor apărea din nou oameni ai lui Dumnezeu, plini de curaj dar în acelaş timp şi de dragoste, şi vor ridica din nou ştacheta moralităţii de la standardul lumesc la cel biblic şi îşi vor asuma responsabilitatea de a-i confrunta cu Scriptura pe cei care se abat de la acesta. Asta implică în primul rând să fi un model vrednic de urmat. Să poţi spune ca Iosua:,, Cât despre mine eu şi casa mea vom sluji Domnului” A încerca să scoţi paiul din ochiul fratelui, când într-al tău este o bârnă, înseamnă a fi ridicol şi făţarnic. Apoi mai este nevoie şi de asumarea riscului de a deveni nepopular. Trăim vremurile din urmă. Pavel spune că în acele timpuri oamenii îşi vor da învăţători după poftele lor. Cei care se vor ridica împotriva poftelor lor vor deveni nepopulari, poate chiar îndepărtaţi sau prigonoţi. A-ţi asuma astfel de riscuri nu-i deloc uşor, dar tare mă tem că-i singura soluţie către o trezire spirituală.
Concluzie: Nu am spus totul despre războiul spiritual. Nu am amintit nimic despre armele spirituale. Am amintit doar câteva lucruri pe care Dumnezeu mi le-a pus pe inimă citind primele capitole din Iosua. Se pare totuşi că aceste lucruri au tras greu la cântar în războiul de cucerire a Canaanului. Cred deasemenea că ele sunt importante şi în războiul care ne priveşte: A stârni panica în tabăra diavolului printr-o relaţie reală şi dinamică cu Dumnezeu, a avea o religie a inimii nu a exteriorului, şi a dezvolta un spirit camaraderesc faţă de membrii Bisericii, sunt lucruri care pot decide sau schimba soarta unei biserici.

Atitudini corecte faţă de Scriptură

Psalmul 91 

Psalmul 91
O simplă citire a Psalmului 91, indică faptul că el trebuie să fi fost scris, mai mult cu inima decât cu mintea, şi mai mult cu sânge decât cu cerneală. Autorul lui trebuie să fi trecut, în viaţă, prin serioase încercări. Probabil, cineva care a experimentat pe pielea lui şi strânsoarea laţului şi tăişul săbiei. Un om, care a inspirat în nări duhoarea miilor de cadavre răpuse de molimă, înşirate la stânga şi la dreapta lui, şi care probabil a purtat pe trup cicatrici adânci, produse de ghiara leului, dar care în toate aceste teribile împrejurări, s-a încrezut în Dumnezeu, şi a văzut la lucru, puternicul braţ al Celui de sus. De aceea, Psalmul 91 poate aduce îmbărbătare, chiar şi celor care trec prin cele mai negre şi întunecate nopţi ale sufletului lor. De fapt, în acele situaţii, doar Cuvântul lui Dumnezeu mai poate fi de folos. Orice altceva îşi pierde efectul şi valabilitatea. Mărturisesc, că am trecut şi eu prin numeroase astfel de împrejurări. Psalmul 91, ne înfăţişează, într-o manieră profundă, solemnă şi triumfală, modul minunat în care Dumnezeu ştie să ocrotească, pe omul care se încrede, pe deplin, în El. Întradevăr, nu toţi oamenii beneficiază, în acelaşi grad, de ocrotirea divină. De fapt, cei mai mulţi, nici nu consideră că ar avea nevoie de aşa ceva. Ei socotesc că se pot descurca, foarte bine, şi singuri. Lipsiţi de credinţa în existenţa lui Dumnezeu, ei n-au cum să înţeleagă, de ce această entitate cosmică, ar trebui să aibă vreo implicare în viaţa lor privată. Prin urmare, încrederea li se întemeiază pe resurse personale, cum ar fi: sănătate, frumuseţe, putere, înţelepciune, avere, poziţie socială, etc. Alţii, mai religioşi decât cei dintâi, apelează la ajutorul divin, doar atunci când li se epuizează toate celelalte variante. După ce medicul le adresează ultimul cuvânt de care este în stare, după ce buzunarul se goleşte până la fund, iar prietenii îi lasă de izbelişte, îşi amintesc, că pe undeva prin cer există şi un Dumnezeu la care, în caz de nevoie, n-ar fi rău să apeleze. Aceşti oameni, ca peste noapte, devin religioşi, spirituali şi evlavioşi, evident doar până când trec ,,pârleazul”. Însă, după ce depăşesc necazul care le-a tulburat viaţa şi le-a împrospătat sentimentul religios, îi cuprinde din nou lâncezeala, continuându-şi viaţa, fără de Dumnezeu, la fel ca mai înainte. Mai există încă o categorie de oameni, cei drept mai puţin numeroasă, decât primele două, care Îl caută pe Dumnezeu, în fiecare dimineaţă, nu doar atunci când se află pe masa de operaţie. Ei au nevoie de Dumnezeu pentru a trăi în fiecare zi, nu doar pentru a scăpa din anumite dificultăţi. Pentru ei, Dumnezeu nu este doar: medic, patron sau făcător de minuni, adică o persoană la care să apeleaze doar din când în când. Pentru ei, El este: Domn,Tată, Prieten, Iubit, adică o persoană de care nu se pot despărţi nici o clipă.
Privind spre această succintă prezentare a modului în care omul percepe nevoia lui după Dumnezeu, se ridică două întrebări majore, în legătură cu ocrotirea divină: În primul rând, care este genul de om care beneficiază de ocrotirea lui Dumnezeu, şi în al doilea rând, în ce constă această ocrotire divină? Cui şi în ce fel îi este aplicată? Oricine poate beneficia de ocrotirea lui Dumnezeu, sau numai o anumită categorie de oameni? Ocrotirea lui Dumnezeu, presupune doar o izbăvire din problemele financiare şi de sănătate, sau ceva mult mai mult decât atât? De fapt, acestea sunt cele două întrebări la care răspunde Psalmul 91. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, şi cu îngăduinţa dumneavoastră, vom încerca să le descoperim, în cele ce urmează.
1) Cine beneficiază de ocrotirea lui Dumnezeu? Este destul de uşor de observat, faptul că Psalmul 91 nu se adresează tuturor. El nu este valabil pentru oricine. Domnul Isus a ştiut foarte bine acest adevăr. Când diavolul L-a provocat să se arunce de pe straşina templului, citându-I versetele 11 şi 12 din acest psalm, Domnul Isus a ştiut că pentru o asemenea faptă diavolească, versetele acestea sunt inaplicabile. Dumnezeu nu va porunci îngerilor Săi să păzească pe cineva, care ascultând de vocea celui rău şi mânat de mândrie se caţără pe straşina templului, spre a se arunca de acolo, într-un spectacol menit să alimenteze vanitatea şi orgoliul personal. Doar un anumit tip de om va beneficia de minunata ocrotire divină, şi acesta este destul de bine conturat în Psalmul 91.
a) În primul rând, de minunata ocrotire divină, beneficiază omul care are o concepţie înaltă despre Dumnezeu. Pentru acest om, Dumnezeu este: Cel preaânalt, Cel atotputernic. El nu se trage de şireturi cu Dumnezeu. El nu umblă cu nebăgare de seamă în prezenţa Sa. El nu-şi permite un soi de obijnuinţă şi familiaritate ireverenţioasă cu Dumnezeu. Da întradevăr, aveţi dreptate, Dumnezeu este Tatăl nostru, dar asta nu înseamnă că putem juca table împreună. Modelul filiaţiei noastre faţă de Dumnezeu, seamănă destul de puţin cu modul în care mulţi copii de astăzi îmţeleg să îşi trateaze părinţii. El se aseamănă, mai degrabă, cu modul în care o făceau cei de acum două sau trei mii de ani. Pentru exemplificare, este suficient să privim la rolul părinţilor în căsătoria copiilor, în vechime, şi rolul părinţilor în căsătoria copiilor, astăzi. În vechime propunerea părinţilor era poruncă, iar astăzi aceasta este o glumă bună. Ca să nu mai vorbim de faptul că în vechime părintele avea dreptul de binecuvântare sau blestem asupra copilului, în schimb astăzi copilul când nu-i convine ceva pune mâna pe telefon şi cheamă poliţia. Dumnezeu ne învaţă prin profetul Maleahii ce înseamnă să te raportezi la Dumnezeu ca la un tată:,, Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă Sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă Sunt Stăpân, unde este teama de Mine?” Asta înseamnă să te raportezi la Dumnezeu ca la un tată. Societăţii moderne şi postmoderne îi lipseşte, aproape complet, noţiunea de cinste şi de respect. Această atitudine se reflectă şi în ce priveşte relaţia cu Dumnezeu. Mulţi creştini se raportează la Dumnezeu, ca la un fel de bunic sentimental, pe care poţi să-l îndupleci cu maimuţărelile tale să facă tot ce-ţi pofteşte inima. Însă, de ocrotirea divină beneficiază doar cei pentru care Dumnezeu este Cel preaânalt şi Cel atotputernic. Asta presupune o apropiere de El cu smerenie, evlavie şi cu încredere. Respectul faţă de Dumnezeu este o componentă a evlaviei, iar nouă ni se porunceşte să fim evlavioşi.
b) În al doilea rând, de minunata ocrotire divină, beneficiază omul care are o relaţie specială cu Dumnezeu.Relaţia aceasta specială cu Dumnezeu, este evidenţiată în Psalmul 91 prin patru verbe după cum urmează: ,,STĂ sub ocrotirea celui Preaânalt”, ,,SE ODIHNEŞTE la umbra celui Atotputernic”, ,,ZICE despre Domnul” şi ,,fiindcă mă IUBEŞTE.” Analizând cele patru verbe menţionate, constatăm că ele descriu o progresie de stări sufleteşti, care definesc relaţia cu Dumnezeu, a celui care va beneficia de ocrotirea divină. A sta, a se odihni, a zice şi a iubi: fiecare dintre aceste acţiuni reprezintă câte un pas mai aproape, în ce priveşte relaţia cu Dumnezeu.
– A sta sub ocrotirea celui Preaânalt. Pasul acesta, presupune a-L considera pe Dumnezeu mai înalt decât toate resursele personale pe care ne-am putea bizui: putere, înţelepciune, bani, relaţii şi a ne încrede în ajutorul Său. A sta sub ocrotirea Celui preaânalt, implică o rămânere permanentă acolo, nu doar câte o rugăciune adresată Lui din când în când. Dumnezeu nu va fi mulţumit dacă vom striga către El, doar în momentele cele mai fierbinţi ale vieţii, urmând ca după aceea să ne vedem de treburile noastre. El pretinde să stăm sub ocrotirea Sa, nu doar să fim în trecere pe acolo. Cartea Judecătorilor este un exemplu despre ce nu înseamnă să stai sub ocrotirea Celui preaânalt. Evreii îşi aminteau de Dumnezeu, doar atunci când le ajungea cuţitul la os.
– A te odihni la umbra Celui atotputernic. Iată un pas mai aproape de Dumnezeu. Acesta, presupune să te convingi că Dumnezeul sub a cărui ocrotire te-ai oprit, chiar este în stare să te protejeze. El are putere suficientă pentru rezolvarea problemelor tale, şi are şi bunăvoinţa să o facă. Când te convingi de aceste două lucruri, în mod natural, începi să te eliberezi de îngrijorările, frământările şi tulburările care ţi-au făcut viaţa coşmar, şi să te odihneşti în Dumnezeu, la fel ca vara pe arşiţă, sub umbra deasă a unui nuc bătrân. La această odihnă, la umbra Celui atotputernic, nu se ajunge dintr-o dată, ci ea este rezultatul unor ani întregi de consecvenţă în umblarea cu Dumnezeu.
– A zice despre Domnul… . Urcăm spre o nouă etapă a relaţiei cu Dumnezeu, şi anume, spre cea a mărturisirilor. Cănd vedem cât de bine şi odihnitor este a sta lângă Domnul, începe să ni se dezlege limba. Ni se dezvoltă dorinţa de a-L lăuda pe Dumnezeu, şi de a mărturisi şi altora, cât de minunate sunt lucrările Sale
– Fiindcă mă iubeşte. Dar progresia apropierii de Dumnezeu nu se opreşte aici. Toate aceste experienţe cu Dumnezeu, stârnesc iubirea noastră pentru El. Iar iubirea noastră, deasemenea, Îl determină pe Dumnezeu să mobilizeze toate efectivele militarele ale cerului, în vederea proteguirii noastre. ,,Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; şi ei te vor duce pe mâni, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”. Ba mai mult decât atât, se va ocupa chiar El personal de izbăvirea şi de proslăvirea noastră.
Iată, deci omul care beneficiază de minunata ocrotire divină. Are o concepţie înaltă despre Dumnezeu şi are o relaţie specială cu El. Mulţi dintre noi am experimentat aceste realităţi. Totul a început prin abandonarea surselor personale de încredere, pe care le-am considerat nesatisfăcătoare. Am ales să ne aşezăm viaţa sub ocrotirea Celui preaânalt, şi să rămânem acolo. În scurt timp, am constatat că Dumnezeu nu ne-a lăsat de ruşine ci ajutorul Lui a venit la vreme de nevoie. Aceste experienţe au început să ne spulbere rând pe rând toate temerile şi îngrijorările noastre. Inima ni s-a liniştit şi am constatat că putem să ne odihnim în pace, chiar în mijlocul problemelor, la fel ca în arşiţa verii sub umbra deasă a unui nuc bătrân. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Învioraţi în duhul nostru, în urma acestei odihne spirituale, a început să ni se dezlege limba, să mărturisim şi altora cât de minunat este Dumnezeu: că El este locul nostru de scăpare, cetăţuia noastră şi Dumnezeul în care ne încredem. Toate aceste minunate trăiri cu Dumnezeu, au umplut inima noastră cu o dragoste fierbinte faţă de El. Această dragoste, Îl determină pe El să pună în mişcare armate, popoare, şi chiar îngeri pentru a ne sări în ajutor.
2) În ce constă această ocrotire divină? Poate pentru început ar trebui să ne întrebăm, în ce nu constă această ocrotire divină, spre a nu aştepta de la Dumnezeu lucruri pe care El nu ni le-a promis. Noi cântăm cântarea: ,, El n-a promis doar cerul senin,- nici flori pe cale fără pelin,- n-a promis soare fără de nori,- nici bucuria fără nevoi.- Dar ne-a promis din puterea Sa,- pe drum lumină că ne va da,- al Său bogat har în încercări,- şi mângâierea în întristări.- El n-a promis căi fără dureri,- fără ispite fără poveri,- şi nici n-a spus El că vom avea,- cruci mai uşoare decât a Sa.- El n-a promis drum larg şi uşor,- să poţi umbla fără ajutor,- şi nici pe drum că nu vor fi stânci,- că n-ai să treci prin ape adânci.”
a) În ce nu constă această ocrotire divină? Ocrotirea divină, nu presupune scăparea de necazuri. Citind Psalmul 91, constatăm faptul că viaţa omului lui Dumnezeu, este împresurată de necazuri din cele mai felurite şi mai cumplite: vânătorul îşi întinde laţul, ciuma pustieşte în dreapta şi-n stânga, noaptea umblă groaza, ziua săgeata continuă să zboare, iar molima să facă victime namiaza mare. La stânga lui zac în ţărână o mie de morţi, iar la dreapta lui stau zece mii. În jurul lui se aude, de pretutindeni, răcnetul leilor, iar pe lângă picioarele lui stârneşte groaza şuieratul şerpilor. Nu sună deloc amuzant, ci mai degrabă înfiorător. Dar, Dumnezeu îşi permite să ne treacă şi pe acolo.
b) În ce constă, deci ocrotirea divină?
– Protecţie în mijlocul necazurilor.(v3-4) Laţul îţi este pregătit, totul este aranjat cu precizie matematică, însă când să calci în el, Dumnezeu face o minune şi te izbăveşte. Ciuma bântuie în ţară, pustiirile ei se apropie de tine, însă când să te atingă, te lasă în pace şi trece mai departe, la fel ca îngerul nimicitor din noaptea întâilor născuţi ai Egiptului. Prădătorul te adulnecă, cu mare lăcomie, ca să te înfulece pe nerăsuflate, iar când să te înşface cu ghiarele lui puternice, Dumnezeu îşi aşterne aripile peste tine şi te apără aşa cum procedează găina cu puii. Atunci începi să simţi căldura protectoare, şi siguranţa înafara oricărui pericol, pe care le poţi avea doar sub aripile Celui atotputernic.
– Încurajare. (v5-10) Dumnezeu ştie că sentimentele noastre sunt schimbătoare, în faţa primejdiei, de aceea cu glasul Său dulce ne cheamă la pace, linişte şi încredere în El, arătându-ne inutilitatea şi iraţionalitatea fricii.
– Izbăvire şi proslăvire. (v10-16) Dumnezeu este atât de entuziasmat faţă de omul care se încrede, pe deplin, în El şi-L iubeşte, încât este gata să-i pună la îndemînă tabere întregi de îngeri, care să-l ducă pe mâini ca într-o lectică, în care sclavii romani îşi purtau pe braţe suveranii. Domnul Isus a fost slujit de îngeri, după biruinţa spirituală din pustie, şi din Gheţimani. Dacă vrei ca îngerii lui Dumnezeu să te slujească, fi biruitor în lupta spirituală. Avem multe versete care ne arată oameni ai lui Dumnezeu slujiţi de îngeri.
– Biruinţa în lupta spirituală. Psalmul 91 are o aplicaţie directă şi în ce priveşte lupta spirituală. Chiar diavolul a folosit acest psalm, într-o asemenea luptă, purtată cu Fiul lui Dumnezeu, în pustie. În definitiv, diavolul este cel care ne întinde curse, ne pustieşte cu ciuma păcatului, aruncă săgeţi arzătoare asupra noastră, şi produce victime cu miile la dreapta şi la stânga, ziua şi noaptea. El răcnaşte ca un leu şi tot el este şarpele cel vechi. Papa Grigore al 15- lea a interpretat greşit versetul 13 din psalm. Sub deviza: ,,Vei păşi peste lei şi peste năpârci şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi” îl desemnează pe cardinalul Richelieu, să extermine reformaţii hughenoţi din Franţa. De la reforma lui Luther până astăzi, mulţi pretinşi urmaşi ai lui Hristos, au comis cumplita eroare să considere, asemenea acestui papă, că noi avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui. Timp de patru sute de ani, diavolul a făcut să curgă râuri de sânge, în numeroasele încăierări dintre catolici şi protestanţi. În numele apărării credinţei adevărate, deseori au pus mâna pe sabie şi pe arbalete, tăindu-se în bucăţi unii pe alţii. În mai toate ţările Europei, au căzut victime mii şi zeci de mii de suflete, în diferite măceluri, urmate mai peste tot de foamete şi ciumi. Doar în noaptea sfântului Bartolomeu, pe teritoriul Franţei şi-au găsit pieirea vreo 15000 de reformaţi. Sute de ani, rugurile nu s-au mai stins, iar securile călăilor şi spânzurătorile lor n-au mai avut odihnă. Galerele erau pline de trupurile înlănţuite ale urmaşilor reformei, care nu erau dispuşi să se lepede de credinţa adevărată. Aşa a înţeles biserica războiul spiritual. Se pare, că până astăzi întâmpinăm destule dificultăţi în a înţelege că: ,,noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” Leii şi şerpii, din Psalmul 91, peste care trebuie să călcăm, nu sunt oamenii ci duhurile celui rău. Că diavolul se mai foloseşte şi de oameni, este cât se poate de adevărat, însă datoria noastră este să luptăm împotriva diavolului, dar să recuperăm oamenii.
În loc de concluzie: Psalmul 91 mi-a adus biruinţa într-una din cele mai crâncene lupte spirituale, din lucrarea lui Dumnezeu, pe care le-am purtat până acum. Stăteam întins în pat, fără nici o vlagă în trup, ca şi un om aflat după o operaţie de apendicită. În mână ţineam Biblia, cerând un cuvânt de îmbărbătare, din partea lui Dumnezeu. Mă simţeam obosit spiritual, epuizat şi istovit. Aveam senzaţia că nu găsesc nici o resursă de putere pentru a mai înainta. Am început să răsfoiesc Scriptura, la întâmplare, trecând peste mai multe texte biblice, dar parcă nimic nu mi se potrivea. Mi se părea, că pământul îmi fugea de sub picioare, iar cerul este închis. Atunci, am început să suspin înaintea Domnului, într-o rugăciune plină de durere, aproape în lacrimi, implorându-L cu toată inima să-mi dea un cuvânt, care să mă ridice din această stare. În acest timp, fără să ştie nimic din tot ce se petrecea cu mine, soţia mea, care era în camera alăturată, m-a chemat şi mi-a zis:,, Vino să-ţi arăt ce cuvânt mi-a dat Domnul”. M-am dus la ea şi mi-a citit Psalmul 91. Vă mărturisesc, că de puţine ori în viaţă, am simţit, cum un cuvânt al lui Dumnezeu, îmi merge atât de drept la inimă. Am fost convins că era exact răspunsul de care aveam nevoie la problema cu care mă confruntam. În mod instantaneu, am devenit un alt om. În acea clipă, am redobândit puterea, curajul, speranţa şi motivaţia de a merge mai departe. Îmediat am alergat la calculator, am listat psalmul pe o coală de hârtie, ca să-l am a doua zi la serviciu, permanent, înaintea ochilor mei, spre a-l memora, şi spre a medita profund asupra lui. Încă odată mi s-a demonstrat câtă forţă poate să existe în Cuvântul lui Dumnezeu. Cănd diavolul se apropia de mine ca să mă atace, şi când simţeam că din clipă în clipă voi cădea definitiv în gol, cuvântul de care m-am agăţat ca disperatul la înec a fost acesta: ,, căci scut şi pavăză este credincioşia lui”, şi nu m-am lăsat în ruptul capului de el. Tot ce pot să vă spun este că a funcţionat. Această rădăcină, aparent neânsemnată nu s-a rupt. M-a ţinut. Îndemnul meu din partea Domnului este următorul: Încerca-ţi-o şi voi!
P.S. Dacă acest mesaj te-a ajutat din punct de vedere spiritual, recomandă-l şi unui prieten.

Şapte cuvinte: reprezentând o frântură de Scriptură, întipărită pe interiorul multor anvoane din bisericile creştine de astăzi. Un mesaj scurt, conţinând strigătul de disperare, S.O.S.-ul smuls din sufletul omului fără Dumnezeu, al cărui ecou răsună până astăzi de peste milenii. O cerere politicoasă din partea lumii, exprimând cea mai înaltă provocare care ar putea fi adresată, vreodată, unui creştin: Domnule am vrea să vedem pe Isus! Oamenii au nevoie de Isus, şi una din principalele modalităţi prin care El se descoperă lumii este: caracterul, trăirea şi propovăduirea ucenicului Său. Eşecul Bisericii în a-şi îndeplini această misiune, declanşează în lume o criză generală de cunoaştere a lui Dumnezeu. Când ,,arătarea” lui Isus se transformă în ,,vorbire” despre Isus: prorocul devine cărturar, ucenicul devine student, închinarea devine spectacol, religia devine ritual, iar creştinismul îşi pierde elementul său unic, supranatural, devenind la fel de ineficient ca oricare dintre religiile păgâne. O religiune a vorbelor despre Isus, are tot atâta ineficienţă ca una a vorbelor despre Alah, Shiva sau Vishnu. Nu este foarte greu să observăm că Dumnezeul creştinilor de astăzi, în cea mai mare parte, este un dumnezeu al vorbelor, al teoriilor, şi mai puţin al faptelor şi experienţelor trăite. Relaţia cu Dumnezeu, a fost atât de mult golită de conţinut, încât a devenit o vorbă goală. Drept urmare a acestor transformări, creştinismul şi-a pierdut locul său unic în lume. Rabi Maharaj, un fost hindus convertit la creştinism, afirmă că religiile asiatice orientale sunt în plină expansiune, tocmai datorită faptului că promit să umple, cu ceva, vidul sufletesc al nevoii unirii omului cu divinitatea: Adică, se angajează să ofere omenirii, acel ceva, în care a eşuat creştinismul. Oamenii sunt sătui de vorbe, fie ele chiar şi despre Isus. Ei vor să-L vadă, să-L atingă, să-L experimenteze. Omul a fost creat să trăiască în unire cu Creatorul său, şi după spusele sfântului Augustin, sufletele noastre îşi găsesc odihna doar în prezenţa Lui. Bisericile de astăzi îşi dau seama că ceva nu funcţionează la parametri normali, şi de aceea fiecare caută soluţii potrivit cu priceperea lor. Astfel că avem biserici superdotate în ce priveşte baza materială şi infrastructura. De acolo nu lipseşte nimic din cuceririle tehnicii şi ale ştiinţei, ce ar putea fi folosite. Avem biserici superorganizate pe activităţi, departamente, proiecte. Acolo totul merge ca o maşinărie mecanică asistată de calculator. Avem biserici superspecializate în programe şi spectacole religioase. Acolo totul se realizează la cea mai înaltă ţinută artistică şi profesională. Lista exemplelor ar putea continua, dar nu cred că este cazul. Ceea ce vreau să subliniez este, că în ciuda tuturor acestor performanţe ale bisericilor moderne, undeva în suflet, persistă neplăcuta senzaţie că adevărata problemă încă ne scapă. Sentimentul de deşertăciune şi goană după vânt nu-l părăseşte pe adevăratul căutător după Dumnezeu. Privind la această stare de fapt, mă întreb: oare, înainte de a născoci noi şi noi tehnici inginereşti, pentru a pune din nou pe roate maşinăria defectă, nu cumva ar trebui să ne întrebăm ce aşteaptă şi oamenii din lume de la noi? Oare aşteaptă ei să le oferim nişte cântăreţi mai buni decât Puiu Codreanu, sau Nicoleta Voica? Pretind ei să le dăm nişte oratori mai desăvârşiţi decât Nicolae Iorga sau Titulescu? Ne solicită ei nişte lideri cu tupeu mai mare decât cel al lui Băsescu sau Boc? Când intră în lăcaşurile noastre de cult, tânjesc ei după nişte efecte luminoase şi decorative superioare celor de la teatru sau de la discotecă? Cuvântul grecilor, ne poate fi de mare folos, în a găsi răspuns la aceste întrebări: ,,Domnilor am vrea să vedem pe Isus!” Simplu şi la obiect. Nu ştiu cum se face, dar de orice suntem preocupaţi mai puţin de a-L arăta pe Isus oamenilor. În orice domeniu avem specialişti, mai puţin în acesta. Vă provoc deci, să observăm în continuare ce informaţii ne oferă textul despre misiunea noastră de a-L arăta lumii pe Isus.
1) Isus nu poate fi înlocuit cu forme religioase. Nu-i putem păcăli pe oameni, arătându-le, în locul lui Isus, forme religioase. Ei se prind, imediat, când facem astfel de jmecherii, şi ne condamnă cu asprime. Grecii din textul nostru se suiseră la praznicul Paştelor, din Ierusalim, ca să se închine. Un sentiment religios îi călăuziseră într-acolo. Printr-un simţământ interior, mai mult sau mai puţin definit, intuiseră că acolo ar trebui să se afle răspunsul căutărilor lor. Era vorba de acel glas al conştiinţei care strigă după Dumnezeu şi care nu se mulţumeşte cu nimic mai puţin. La Ierusalim, şi mai ales în perioada praznicelor anuale, erau multe lucruri interesante, pe care orice om religios ar fi fost încântat să le vadă: arhitectura deosebită a Templului, ceremoniile religioase iudaice unice în lume, veşmintele preoţeşti, atmosfera şi decoraţiunile de sărbătoare, cât şi numărul mare de pelerini veniţi din toată lumea. Însă se pare că aceşti greci n-au fost captaţi de nimic din toate acestea. Formele religioase de pe lângă templu nu le-au satisfăcut nevoia lor sufletească. Astfel că au început să tragă cu urechea la nişte zvonuri care circulau la acea vreme, peste tot, despre un mare Învăţător. Treptat, treptat a început să se dezvolte în inima lor convingerea că acesta trebuia să fie omul pe care îl căutau. Prin urmare mânaţi de acel imbold lăuntric de origine divină, au pornit în căutarea Lui. Înainte de a merge mai departe, haideţi să găsim nişte răspunsuri la următoarea întrebare:
-De ce nu-L pot înlocui, pe Isus, formele religioase?
(1) Pentru că ele nu pot să-l facă pe om mai bun. Exemplul cel mai elocvent în sensul acesta este partida fariseilor. Ei erau cei mai scrupuloşi păstrători ai formelor religioase, şi cu toate acestea, pentru ei Domnul Isus rezervă cele mai tăioase mustrări. Formele religioase, nu doar că nu îl pot face pe om mai bun, dar îl fac mai rău, umplându-i viaţa cu mândrie spirituală, dispreţ faţă de alţii şi încredere în sine în raporturile lui cu Dumnezeu.
(2) Pentru că nevoia omului este de relaţie nu de religie. În rugăciunea Sa din Ioan 17 Domnul Isus spune: ,,Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”. Sufletul omului strigă după Creatorul său. Omul nu este calculator, care spre a funcţiona bine are nevoie de programe, ci omul este persoană care are nevoie de iubire. Domnul Isus n-a comparat Biserica Sa cu o unitate de producţie, ci cu un trup, cu o mireasă, care suspină în aşteptarea Mirelui ei. Dumnezeu este dragoste, iubirea este trăsătura dominantă în împătăţia Sa, iar cea mai mare poruncă este să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta.
(3) Pentru că formele religioase nu au puterea de a stârni dragostea pentru oameni. Am fost uimit să descoper câte din minunile Domnului Isus au fost făcute în ziua sabatului. Iată câteva exemple biblice: (vindecarea omului cu mâna uscată, vindecarea femeii gârbove, vindecarea bolnavului de dropică, vindecarea slăbănogului de 38 ani, vindecarea orbului,) E greu să afirmi că acestea au fost simple coincidenţe. Ai senzaţia că Domnul Isus face înadins cuiva în ciudă. Cred că prin aceste situaţii Domnul Isus a vrut să-i înveţe pe farisei, că pe lume există ceva mult mai important decât respectarea mecanică a formelor religioase, şi anume: câştigarea vieţilor celor pierduţi şi aducerea lor într-o relaţie de dragoste cu Mântuitorul. Iată ce răspunde Domnul Isus acuzatorilor Săi cu ocazia vindecării femeii gârbove:,, Făţarnicilor… oare în ziua Sabatului nu-şi desleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?”(Luca 13:15-16)
Formalismul şi datinile religioase pot distruge o biserică, la fel, dacă nu chiar mai mult, ca imoralitatea. Din imoralitate mai poţi să te pocăieşti, dar din formalism mult mai greu. Păcătoşii au mai multe şanse de mântuire, decât oamenii religioşi. Rugăciunea vameşului ajunge cu mai multă uşurinţă la cer, decât cea a fariseului. Soluţia la problemele bisericii, nu este reformarea formelor sau structurilor existente. Înfiinţarea unui nou departament, formarea unui nou grup, planificarea unei noi întâlniri, nu reprezintă decât ,,frecţie la un picior de lemn”. Soluţia este relaţia cu o persoană, iar numele ei este Isus Hristos.
2) Isus poate fi arătat lumii doar de către cei care au o relaţie vie şi dinamică cu El. Deşi este o chestiune intimă, relaţia cu Dumnezeu devine publică prin efectele ei. Preoţii din Ierusalim, când au văzut îndrăzneala şi puterea apostolilor, pricepuseră că au umblat cu Isus. Umblarea zilnică cu Isus este secretul. Astfel se trezeşte Filip cu aceşti greci lângă el pe nepusă masa: ,,Domnule am vrea să vedem pe Isus” Notaţi un lucru foarte important: Grecii nu-i zic lui Filip:,, Domnule am vrea să ne vorbeşti despre Isus”, ci arată-ni-L pe Isus! Oamenii nu se mulţumesc doar cu predici despre Isus, ci vor să vadă predicatori plini de Isus. Moise nu s-a limitat să le vorbească evreilor despre Dumnezeu, ci L-i la arătat prin strălucirea de pe faţa lui. Un om care a petrecut mult timp în prezenţa lui Dumnezeu, poate fi recunoscut din slava care se întipăreşte pe viaţa lui, la fel cum un ocnaş poate fi recunoscut, chiar şi după eliberare, din semnele detenţiei întipărite pe faţa lui. Ca să poţi vorbi fluent oamenilor despre Dumnezeu este suficient să ai studii teologice, însă pentru a li-L putea arăta trebuie să petreci mult timp în prezenţa Lui. Din păcate, astăzi, avem mulţi teologi profesionişti, însă foarte puţini mistici biblici. În trecut, creştinii devotaţi se trezeau la ora cinci sau la ora patru dimineaţa şi stăteau de vorbă cu Dumnezeu câteva ore pe zi. Izolaţi de zarva celor din jur, uitând de urgenţa treburilor zilnice, ba chiar şi de nevoile lor fizice elementare, transformau cămăruţa lor într-un fel de vehicol metafizic cu care părăseau, în duhul, alteori chiar şi în trup, lumea spaţio-temporală, cutreerând tărâmuri spirituale care îi duceau până în sanctuarul locuinţei Celui Preasfânt. Aceste experienţe cu Dumnezeu, produceau în viaţa lor acea transfigurare lăuntrică, ba chiar şi exterioară, a fiinţei, iar când apăreau în faţa oamenilor, Îl arătau lumii pe Isus. Din această categorie au făcut parte: Moise, Isaia, Daniel, apostolii şi Pavel. Aceştia erau oamenii care nu rosteau doar vorbe despre Hristos, ci Îl arătau pe El, şi predicau cu convingere, dupăcum chiar Ioan avea să-şi înceapă epistola: ,,Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.”(1Ioan 1:1-3) Astăzi, acest gen de creştini este pe cale de dispariţie. Omul modern de tip pragmatic, educat să stoarcă foloase personale din fiecare secundă, vede ca o pierdere de timp alocarea a câteva ore zilnic pentru părtăşia cu Dumnezeu. Problemele cotidiene ale luptei pentru supravieţuire sunt atât de presante, încât nu-i rămâne timp nici măcar pentru familie, darmite pentru ceva atât de lipsit de pragmatism, ca părtăşia cu Dumnezeu. Chiar şi cele câteva minute pe zi în care se retrage în cămăruţă, uneori, sunt atât de ineficiente, pentru că închinătorul, nici măcar acolo, nu se poate elibera de presiunea treburilor de zi cu zi, nu se poate dezlega de legăturile obligaţiilor sale pământeşti, şi nu se poate deconecta de cele trecătoare. Câteodată, singurul lucru pe care îl realizează este liniştirea conştiinţei, copleşite de o mie şi una de treburi, şi făcând-o să zică: mi-am îndeplinit şi această datorie. Când un astfel de creştin, încearcă să-L prezinte pe Isus altora, ineficienţa acestei strădanii devine şi mai evidentă. Cei din jur nu vor vedea în viaţa lui, decât o persoană la fel de copleşită de poveri, ca şi ei, având o viaţă tot atât de chinuită ca a lor. Poate cineva va spune că astăzi timpurile s-au schimbat. Nu ne mai putem permite să ,,pierdem” atâta vreme cu Dumnezeu. Nu-i nimic, lasă că o s-o câştigăm cu ,,dracu”! Privind spre această cruntă realitate, se ridică o mare întrebare: Oare mai este valabil Matei 6:33. ,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Acest verset se aplică şi în vremuri de criză? Este el relevant şi pentru timpurile moderne în care avem atâtea responsabilităţi? Mai putem conta pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Nu cumva s-a schimbat şi El odată cu timpurile? Sau, nu cumva problema este că ne-am schimbat stăpânul? Nu cumva zidim o altă împărăţie decât a lui Dumnezeu? Poate se împlinesc cu noi cuvintele Domnului Isus, care S-a întrebat:,, Dar când va veni Fiul omului va găsi El credinţă pe pământ?” Cred că răspunsul la aceste întrebări este limpede, dincolo de orice fel de confuzie: Creştinii vor putea să-L arate pe Hristos lumii, atunci, când printr-un act puternic de credinţă vor îndrăzni să se încreadă în Dumnezeu, cu privire la viaţa lor şi vor căuta cu prioritate împărăţia şi neprihănirea Lui, petrecând suficient timp în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a putea fi umpluţi de slava Sa. Deşi sunt la modă ,,tehnicile instant”, din păcate, nu există nici un ,,procedeu instant” de a te umple de slava lui Dumnezeu.
Dar haideţi să mai observăm încă un lucru interesant în textul nostru: Filip nu s-a dus cu grecii direct la Domnul Isus ci la ,,Sfântul Andrei” Nu ştiu precis de ce a procedat în felul acesta, dar ştiu cu exactitate de ce procedăm noi ca el! Nu de puţine ori, când oamenii vin să-L vadă pe Isus, noi le arătăm ,,moaştele sfântului Andrei”. Zicând asta, nu mă refer la cultul ortodox, că doar avem şi noi baptiştii moaştele noastre. Oamenii Îl caută pe Isus, iar noi le arătăm: clădiri, culte, ritualuri, programe, obiceiuri, tradiţii şi alte asemenea lucruri spre pierzania lor şi a noastră. Aceasta este una din cele mai grave greşeli ale Bisericii, care produce multă confuzie în mintea oamenilor. Poate procedăm în felul acesta, pentru că nu avem altceva să le arătăm. A ne pocăi cu adevărat, poate nu suntem dispuşi, şi prin urmare suntem nevoiţi să ieşim în faţa oamenilor, cu şandramale care scârţâie şi nu funcţionează. Dar prin aceasta se aduce blam numelui de creştin, şi se huleşte numele Domnului.
Partea frumoasă, în text, este că Andrei a ştiut mai bine ce trebuia făcut în situaţia respectivă. Astfel Filip şi Andrei împreună cu grecii au mers la Isus. Sunt o mare binecuvântare pentru biserică creştinii care ştiu să redirecţioneze atenţia oamenilor dinspre particularităţile religioase ale unui cult spre Domnul. Fraţi şi surori: Eu nu pot să fac nimic în locul dumneavoastră. Eu nu pot să mă sfinţesc în locul dumneavoastră, eu nu pot să pun o oră sau două pe zi în locul dumneavoastră pentru părtăşie intimă cu Dumnezeu, în meditaţie asupra Scripturii şi rugăciune. Eu nu pot să mă umplu de Domnul în locul dumneavoastră. Nu pot să fiu sare şi lumină în locul nimănui. Nici nu pot să slujesc în locul nimănui. Nu mă consider un mare strateg, nici un lider puternic care ştie să impună oamenilor în ce direcţie trebuie să meargă. Dar îmi doresc să vă pot arăta un exemplu vrednic de urmat. Vreau să fiu un model despre ceea ce ar trebui să deveniţi, şi să vă încurajez în direcţia aceasta. Asta mă străduiesc să fac. Aici îmi înţeleg menirea. Aş vrea ca faţa mea să strălucească la fel ca a lui Moise, şi uitându-vă la mine să vă doriţi să fiţi şi voi la fel. Vreau să calc pe urmele lui Hristos, pentru ca voi să călcaţi cu încredere pe urmele mele. De fapt asta înţeleg eu prin ucenicie. Aşa a procedat şi Isus cu cei doisprezece. Umblare cu Dumnezeu, nu proiecte, strategii, programe sofisticate de te doare mintea. Relaţie nu religie.
3) Acolo unde-I Isus e raiul. Ce se întâmplă acolo unde Isus este arătat?
– El este proslăvit.(v23-25) Prin ce este proslăvit? Prin lucrarea realizată în urma morţii şi învierii Sale. Unde este proslăvit? În viaţa noastră. Noi suntem slava Lui. Fiinţa noastră devine sanctuarul în care Dumnezeu îşi aşează slava Sa. În 2 Corinteni 3:18 Pavel spune ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Dacă în Vechiul Testament, cei care doreau să vadă slava lui Dumnezeu, trebuia să privească spre Cortul Întâlnirii sau spre Templu, astăzi trebuie să privească spre noi. Slava lui Dumnezeu, şi-a schimbat locul de pe Sinai în inima noastră. ,,Shekinah” s-a mutat de deasupra Cortului Întâlnirii, deasupra ,,cortului nostru trupesc”. Stâlpul de nor şi de foc de deasupra pustiei a trecut deasupra Bisericii. Fraţilor, când ne strângem cu toţii laolaltă, ar trebui ca locul acesta să geamă de slava lui Dumnezeu, iar unda aceasta spirituală ar trebui să se propage, până la cele mai îndepărtate graniţe ale ţării. Speranţa că voi trăi în viaţă şi astfel de vremuri, îmi dă putere pentru slujire, şi mă ajută să nu mă las descurajat de realitatea existentă, nici de necredinţa celor mai mulţi lucrători.
Înveţi sensul vieţii prin formula: moarte, roadă, răsplată.(v24-25) Viaţa creştină nu este numai extaz. Ea este şi moarte. De fapt extazul vine totdeauna după ce te deprinzi cu moartea de zi cu zi. O viaţă dobândită, este doar aceea trăită după formula: moarte, roadă, răsplată. Nu poţi aduce roadă fără să mori nici nu poţi fi răsplătit fără să aduci roadă. Cel care evită moartea va pierde roada, pierzând roada va pierde răsplata, deci în definitiv viaţa. Isus Însuşi a trăit după această formulă, de aceea El este Cel mai câştigat din univers. Dorinţa Lui este ca şi noi să câştigăm, de aceea ne îndeamnă să trăim la fel.,,Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”(Ev.12:2) Moartea la care ne cheamă este lepădarea de sine, roada pe care ne-o cere este roada Duhului Sfânt iar răsplata pe care ne-o promite este viaţa veşnică.
-Cerul se deschide.(v27-30) Unde se manifestă slava lui Dumnezeu, spaţiul şi timpul îşi pierd sensul. Cerul coboară pe pământ, iar pământul este ridicat la cer. Atunci ţi se deschid ochii, la fel ca slujitorului lui Elisei, şi vezi lucruri pe care nu le-ai mai văzut. Atunci Duhul lui Dumnezeu îţi deschide urechile şi mintea, auzi şi înţelegi tainele minunate ale lui Dumnezeu. Pricepi sensul vieţii nu doar prin prisma momentului ci prin prisma eternităţii.(v27) Graniţele universului finit se desfac, şi începi să percepi realitatea de dincolo de rata de la bancă, de durerea din trup şi de criza economică. Îl vezi pe Dumnezeu, vezi planurile Lui veşnice, devii copleşit de atâta măreţie încât inconvenientele de ordin fizic par nişte fleacuri nevrednice de a fi luate în seamă. Îţi vine să strigi la fel ca Petru:,,. am să fac aici trei colibi”(Mat.17:4), sau ca psalmistul ,, Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie o acopere cu binecuvântări.”(Ps.84:6)
-Stăpânitorul lumii acesteia este scos afară.(v12) Cel care până atunci ţi-a produs atâta nefericire, şi care te-a ţinut atâta vreme încătuşat în cursele lui, este izgonit. Devii un om liber. Poţi să-i spui Diavolului cu deplină autoritate:,,înapoia mea Satano” şi el fuge de la tine, iar odată cu el dispar şi lucrurile lui: mizeria, frica, robia, nefericirea moartea… Diavolul nu poate să stea acolo unde Hristos este proslăvit, unde creştinii rodesc şi unde cerul se uneşte cu pământul. El trebuie să plece, şi odată cu el şi cei care îl slujesc.
-Oamenii sunt atraşi de Hristos.(v32) Toate cele amintite până acum au drept consecinţă atragerea multor oameni spre Isus. Unde Hristos este proslăvit în viaţa credincioşilor, unde creştinii sunt roditori, prin slujire şi moarte zilnică faţă de păcat, unde cerul se îmbrăţişează cu pământul şi unde Diavolul nu are ce căuta, acolo oamenii sunt atraşi spre Domnul. Acolo Biserica începe să crească şi numeric. Acolo începe trezirea spirituală autentică. Acolo coboară raiul pe pământ. Iată pentru ce se merită să trăieşti. Iată ce înseamnă a fi creştin. Iată chemarea Bisericii.
În concluzie: Dacă vom privi cu mare atenţie spre oamenii care ne înconjoară, vom înţelege că mesajul pe care aceştia ni-l transmit, este următorul: ,,Domnilor am vrea să vedem pe Isus! Sufletul nostru tânjeşte după El. Dacă alergăm toată ziua cu disperare după bani, distracţii şi plăceri este doar pentru că am fost înşelaţi. Oricum nefericirea noastră demonstrează că încă nu am găsit ceea ce căutăm. Dacă nu vă acordăm prea multă atenţie vouă şi religiei voastre, să fim sinceri, se datorează faptului că nu ne inspiraţi prea multă încredere. Chiar dacă vorbele pe care le rostiţi sunt foarte interesante, în esenţă nu păreţi foarte diferiţi de noi. Ca la noi, şi la voi vedem aceeaşi preocupare, alergare, luptă de clasă pentru putere, şi stare de nefericire. În cap purtaţi aceiaşi ochi scăpărători după păcat, iar în vene vă curge acelaşi sânge care se înfierbântă în mod pătimaş. Ne-am săturat de vorbe goale, de doctrine teologice frumos prezentate, dar contrazise de interminabile lupte interne şi interconfesionale, de paradele voastre de duminica şi de minciuna în care trăiţi de Luni până Sâmbătă. Arătaţi-ne că diferenţa dintre noi şi voi nu ţine doar de formă. Vrem să vedem că Hristosul cu care vă lăudaţi nu-I doar o teorie goală. Domnilor vrem să vedem pe Isus!”

Ferice de cei săraci în duh 

Neprihănirea pe care Domnul Isus ne cere să o căutăm şi să o dobândim, este aceea descrisă în fericiri, şi apoi exemplificată practic, în tot restul predicii de pe munte. Acolo sunt prezentate trăsăturile de caracter, care fac cel mai bine diferenţa, dintre creştin şi necreştin, dintre copilul lui Dumnezeu şi fariseu. Dar aceste trăsături de caracter, nu sunt dobândite prin naştere naturală, ci prin intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu. De aceea prima dintre fericiri este: ,,Ferice de cei săraci în duh.” Încă de la bun început, Domnul Isus ne atrage atenţia, foarte clar, asupra faptului că această neprihănire, nu-şi are originile în noi, nu vine dintr-o bogăţie a duhului nostru personal şi n-o putem obţine prin propriile noastre eforturi personale. Chiar din primele cuvinte, ni se comunică foarte clar, faptul că predica de pe munte, este ceva ce noi nu putem împlini, sub nici o formă, prin puterile noastre. Prima dintre fericiri, este cheia pentru înţelegerea tuturor celorlalte, şi chiar a întregii predici de pe munte. Cine nu a înţeles ce înseamnă sărac în duh, şi cine nu a devenit sărac în duh, n-are rost să meargă mai departe, deoarece îşi pierde vremea degeaba, şi când va ajunge la situaţii în care va trebui să aplice versete precum: ,,Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,” va zice că astea sunt teorii frumoase dar irealizabile; utopii la fel ca cele propovăduite de către Marx şi Engels. În cele ce urmează vă propun să descoperim împreună: ce înseamnă sărac în duh şi cum se poate ajunge în felul acesta?
1.Ce înseamnă sărac în duh?
Starea de a fi sărac în duh, descrie o atitudine a omului faţă de sine, sau atitudinea corectă a omului faţă de sine; Un mod de a se vedea pe sine, sau modul corect de a se vedea pe sine. De fapt ,,sinele” acesta reprezintă cea mai mare problemă cu care se confruntă omul în căutarea după neprihănirea lui Dumnezeu. Ascultaţi-l pe fariseu cum se roagă: ,,Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sineastfel: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu Sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” (Lc.18:11-12) Problema fariseului era tocmai acest ,,eu” atotprezent şi atotsuficient în neprihănirea cu care se prezenta înaintea lui Dumnezeu. De aceea Domnul Isus spune: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” (Mat.16:24) A fi sărac în duh înseamnă renunţarea la ,,Eu” ca sursă de încredere în viaţă.
-Această primă fericire subliniază cel mai clar diferenţa radicală dintre creştin şi lume. O câtă importanţă are pentru lume credinţa în mijloacele proprii, în puterea sinelui, şi în exprimarea propriei personalităţi. Peste tot auzi rostindu-se cuvintele magice: ,,trebuie să crezi în tine”. Prin aceste cuvinte, omul s-a aplecat deja ca să se închine înaintea sinelui. Dacă vrei să reuşeşti într-o profesie, trebuie ca prin priviri, vorbe, atitudini, să laşi tuturor impresia că eşti o persoană de succes, astfel încât ei să spună: ,,acesta este omul de care avem nevoie”. Omul căutat de societatea contemporană este: omul atotputernic, cu ochii pătrunzători, care ştie totdeauna ce vrea, conştient de puterile sale înăscute, mândru, cu sânge rece, rezistent la uzură psihică, ambiţios, capabil să înfrunte orice fel de problemă. Acesta este prototipul care ajunge în vârful piramidei, în toate structurile societăţii: afaceri, politică şi din păcate uneori chiar şi în biserică. Unele anvoane au fost transformate în scene de teatru, unele servicii divine au devenit spectacole unde se cultivă vedetismul şi se elogiază puterea umană. Avem predicatori cu un limbaj impecabil care oricând s-ar putea înscrie la cuvânt şi la tribuna parlamentului, însă prea puţini umpluţi de puterea Duhului. Avem programe religioase care satisfac până şi gusturile celor mai pretenţioşi consumatori, însă prea puţine servicii divine în care să se arate slava Domnului. Dar totuşi ce înseamnă a fi sărac în duh? Nu voi încerca să răspund la această întrebare prin nişte definiţii abstracte şi sofisticate din care să nu pricepem nimic, ci voi da nişte exemple biblice de oameni săraci în duh.
-Ghedeon. După ce Îngerul Domnului îi cere lui Ghedeon să izbăvească pe Israel de madianiţi, acesta pune următoarea întrebare: ,,Rogu-Te Domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel?” Parcă-l văd pe Ghedeon făcând inventarul resurselor sale personale: ,,Casa mea este cea mai săracă din Israel, iar eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu. Armata lui Israel este o adunătură de fricoşi, şi la cel mai mic semnal două treimi o vor lua-o la fugă. Ceilalţi sunt nedisciplinaţi şi neobijnuiţi cu greutăţile unui război, şi abia dacă voi reuşi să adun vreo trei sute de soldaţi adevăraţi. Despre arme ce să mai vorbesc, o singură sabie în toată ţara, cu care nu am face faţă situaţiei nici dacă s-ar aşeza duşmanii în urma ei la coadă ca şi la pâine. Singura noastră şansă ar fi dacă ar începe să se taie între ei, sau dacă am merge să ne batem cu ulcioarele, şi trâmbiţele de la famfară. Aşa că Doamne noi vom birui doar dacă vei lupta Tu pentru noi. De aceea strigătul nostru de luptă va fi: Sabia Domnului şi a lui Ghedeon.” Asta înseamnă a fi sărac în duh.
-Moise. Priviţi-l la rugul aprins, şi urmăriţi cu câtă insistenţă îşi prezintă totala sa incompetenţă şi insuficienţă în a îndeplini lucrarea lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu luptele pentru funcţii şi întâietate din culisele bisericilor noastre.
-David. Ascultaţi-l pe David atunci când Dumnezeu îi promite o casă veşnică în Hristos: „Cine Sunt eu, Doamne Dumnezeule, şi ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde Sunt? Şi încă atât este puţin înaintea Ta, Doamne Dumnezeule! Tu vorbeşti despre casa robului Tău şi în viitor. Şi binevoieşti să înveţi pe un om cu privire la aceste lucruri, Doamne Dumnezeule! Ce Ţi-ar putea spune David mai mult? Tu cunoşti pe robul Tău, Doamne Dumnezeule! După cuvântul Tău, şi după inima Ta, Tu ai făcut toate aceste lucruri mari, ca să le descoperi robului Tău! Ce mare eşti Tu, Doamne Dumnezeule! Căci nimeni nu este ca Tine, şi nu este alt Dumnezeu în afară de Tine, după tot ce am auzit cu urechile noastre. Este oare pe pământ un singur neam care să fie ca poporul Tău, ca Israel pe care a venit să-l răscumpere Dumnezeu, ca să facă din el poporul Lui, ca să-Şi facă un Nume şi ca să facă pentru el, pentru ţara Ta, minuni şi semne, izgonind dinaintea poporului Tău pe care l-ai răscumpărat din Egipt, neamuri şi pe dumnezeii lor? Tu ai întărit pe poporul Tău Israel, ca să fie poporul Tău pe vecie; şi Tu, Doamne, Te-ai făcut Dumnezeul lui.” (2Sam.7:18-24)
Din exemplele amintite, sărac în duh înseamnă două lucruri: În primul rând, renunţare la orice sursă personală de încredere şi a o considera inadecvată. (înţelepciune, forţă, frumuseşe fizică,avere, relaţii cu persoane influente, sănătate, alţi oameni, familia, religiozitatea, etc) În al doilea rând, înseamnă a te agăţa cu disperare de Dumnezeu şi a trăi viaţa în totală dependenţă şi ascultare de El. Însuşi Domnul Isus a fost sărac în duh. El nu s-a bizuit pe nimic altceva decât pe pelaţia Sa cu Tatăl.
2.Cum se poate deveni sărac în duh?
Am afirmat deja că prin naştere naturală nu suntem săraci în duh. Nici societatea în care trăim nu ne ajută cu nimic în sensul acesta. Renunţarea la resursele personale de încredere şi ancorarea cu toată fiinţa în Dumnezeu, este lucrul care se realizează cel mai greu în viaţa creştinului. Uneori acest proces durează zeci de ani, alteori este nevoie de multă suferinţă, necazuri şi încercări. Acesta este motivul pentru care trezirile spirituale întârzie să apară. Ne vine foarte greu să aruncăm din mână tot ce avem, pentru a ne prinde cu toată puterea de Dumnezeu.
Pasul hotărâtor, care ne ajută să devenim săraci în duh, este acela de a înceta să mai privim la noi înşine şi a începe a privi la Dumnezeu. Când privim la noi înşine, fie ne încredem în ceea ce vedem, fie ne descurajăm de lucrurile descoperite. Nici încrederea în sine nici complexul de inferioritate nu au ce căuta în viaţa creştinului. Când privim la Dumnezeu, se întâmplă două lucruri foarte importante cu noi: În primul rând, ne vedem toate falimentele şi toată insuficienţa în a atinge standardul neprihănirii cerute de Dumnezeu. (Isaia 6:1-5) În al doilea rând, ne luminăm de bucurie, ne îndrăgostim de Dumnezeu, şi ne umplem de plinătatea Sa, la fel ca Moise, Pavel sau Stefan. (Ps.34:5)
Dar întrebarea care se pune este următoarea: ,,Unde putem să Îl vedem pe Dumnezeu?”. În orice caz nu la televizor. Acolo vedem violenţă, femei, păcat, şi destrăbălare. Nu pe bagnota de 100 de Euro sau Lei, deoarece pe acestea este imprimat chipul lui Mamona. Nu în vitrinele bine luminate ale hipermarketurilor nici în maşini luxoase. Nu în falnicile clădiri zgârie-nori, nici în strălucirea bijuteriilor în bătaia razelor de soare. Pe Dumnezeu Îl putem vedea: în Scriptură, în Hristos, în natură şi în istorie. In funcţie de locurile la care privim mai des, vom avea predispoziţie spre încredere în sine sau spre sărăcie în duh. Dacă privim mereu la om şi la realizările sale, vom fi copleşiţi de un sentiment al propriei importanţe şi vom aluneca spre încredere în sine. Dacă privim mereu la Dumnezeu şi la realizările Sale, vom fi copleşiţi de un sentiment al nevredniciei noastre personale şi vom înclina spre încredere în El.
Problema este că foarte greu reuşim să ne luăm privirea dinspre om, materie, bogăţie şi să ne-o mutăm spre Scriptură, Hristos, Dumnezeu. Dumnezeu se luptă în fiecare zi cu omul, spre a-l determina să se oprească din îngâmfarea şi trăirea sa independentă, spre a-l motiva să se întoarcă cu faţa spre El şi să se încreadă pe deplin în Creatorul Său. Sirenele morţii, instalate pe acele mici dubiţe roşii, care aleargă cu mare viteză pe străzile noastre, şi care fac până şi pe un câine să tresară şi să schelelăie, răsună zilnic în urechile noastre, vrând parcă să ne trezească la o altă realitate decât aceea cu care suntem preocupaţi atât de mult. Locuinţa morţilor îşi îngroaşă zilnic rândurile, prin tot felul de nenorociri, accidente, morţi năprasnice, toate acestea întâmplându-se destul de aproape de noi. Economiile naţiunilor se clatină, guvernele se schimbă, totul pare să intre în blocaj. Dar oare pricepem noi ceva din toate acestea? Se opreşte cineva să interpreteze din punct de vedere spiritual toate aceste lucruri, ca un adevărat proroc al Domnului, sau ne alăturăm şi noi analiştilor politici şi economici? Peste tot întâlnim oameni cu nervii întinşi la maxim, gata să cedeze la cea mai mică perturbaţie. Ne certăm, claxonăm, trecem pe roşu, doar pentru a ajunge la timp la destinaţie. Dar unde vrem să ajungem? Nu vedem că Dumnezeu ne stă împotrivă? Ne luptăm cu apele, cu zăpezile, înălţăm diguri, construim case din oţel, le dotăm cu paratrăznete, şi le asigurăm contra dezastrelor, pentru a ne ţine departe de mânia lui Dumnezeu. Ce-ar trebui să mai facă Dumnezeu pentru a înfrânge mândria noastră, şi pentru a ne îngenunchia în faţa autorităţii Sale? Mergem la biserică aşa cum ne permit treburile cotidiene, iar dacă se întâmplă să mai fim sensibilizaţi din când în când printr-o predică, totul durează până în clipa în care am coborât scările, apoi uităm totul şi o luăm de la capăt, zicând sau gândind: ,,Doamne nu am nevoie de Tine. Mă descurc şi singur. Stiu să fur, ştiu să mint, nu mă las călcat în picioare de nimeni, iar pentru liniştirea conştiinţei am găsit foarte avantajoasă religia cărturarilor şi fariseilor, pe care o practic de treizeci de ani.” Această mentalitate este cauza principală care ne ţine departe de binecuvântările lui Dumnezeu, şi doar când ea va fi schimbată cu mentalitatea omului sărac în duh, Dumnezeu va începe să lucreze.
În concluzie:
Împărăţia cerurilor este doar pentru cei săraci în duh. Pentru cei care îşi vor face timp să se oprească din alergarea lor şi să mediteze la absurditatea trăirii vieţii fără Dumnezeu. Pentru cei care vor înţelege că a-ţi lua viaţa în propriile tale mâini este echivalent cu a intra într-o mlaştină, unde eşti sortit să-ţi epuizezi cu zi ce trece toate resursele proprii, iar în loc de a te ridica să te afunzi tot mai adânc cu fiecare mişcare, zbatere sau zvâcnire, până la pieire. Nu vi se pare că acestea sunt coordonatele pe care se desfăşoară viaţa zilelor noastre? Alergăm din ce în ce mai mult pentru din ce în ce mai puţin? Nu observaţi mlaştina? Unde vreţi să mai mergem? Împărăţia cerurilor este pentru cei care vor înţelege şi vor declara falimentul lor total în cârmuirea vieţii prin propriile resurse, le vor abandona pentru totdeauna şi se vor arunca cu tot ce au în braţul Domnului strigând: ,,Doamne ai milă de mine, păcătosul!”
Când ajungem în punctul acesta se întâmplă ceva foarte minunat. Dumnezeu coboară în inima noastră, dupăcum spune Isaia: ,,Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar Sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” (57:15) De ce doar atunci? Pentru că doar în inima zdrobită şi mâhnită Dumnezeu are libertate deplină să lucreze. Doar cei săraci în duh îi permit Domnului să se manifeste în viaţa lor. David a experimentat şi el această frângere şi a exclamat: ,,Jertfele plăcute lui Dumnezeu Sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită. În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, şi zideşte zidurile Ierusalimului!” (Ps.51:17-18) De ce duhul zdrobit este jertfa plăcută lui Dumnezeu? Pentru că doar prin el Dumnezeu Îşi poate revărsa binefacerile asupra Sionului şi poate binecuvânta zidurile Ierusalimului. Aceasta este fericirea celui sărac în duh: Fericirea scăpării de tirania sinelui, fericirea de a-L găsi pe Dumnezeu, fericirea trăirii în prezenţa Sa şi fericirea experimentării tuturor binefacerilor şi binecuvântărilor Sale.
,,O Doamne fă ceva cu noi. Ieşi-ne în cale fiecăruia. Pune capăt nebuniei noastre. Opreşte-ne din alergarea noastră prostească. Dacă este necesar, fă-ne praf toate pricinile noastre de încredere, chiar dacă aceasta doare. Dă-ne înţelepciunea să privim spre Tine, şi să strigăm după ajutorul Tău. Doamne ai milă de noi păcătoşii!”

Ferice de cei ce plâng

Prima întrebare care mi-a venit în minte meditând la acest text a fost următoarea: ,,Cum aş putea să predic din acest verset fără să am ochii scăldaţi în lacrimi? Nu ar fi aceasta o minciună din partea mea?” Ceea ce pot să vă spun, legat de această problemă, este următorul lucru: Deşi încă nu am pretenţia că experimentez din plin toate realităţile acestui verset, totuşi privind la modul în care a lucrat Dumnezeu, în ultima vreme la viaţa mea, pot să afirm că sunt în procesul Său de formare şi din acest punct de vedere. Sufletul meu suspină către Domnul. De cele mai multe ori, sunt foarte aproape de a plânge, iar din când în când, mai pot să vărs câte o lacrimă sau câte un mic şuvoi de lacrimi.
Dar de ce ar trebui să plângem? Plânsul despre care vorbeşte Scriptura aici, arată clar că am priceput şi împlinit prima fericire. Lacrimile sunt o dovadă de necontestat că am ajuns săraci în duh. Omul sărac în duh, plânge după Domnul, ca Israel pe vremea lui Samuel. (1Sam.7:2) Plânsul după Domnul, este o condiţie de bază pentru ca Domnul să vină în viaţa cuiva. Până nu poţi să plângi după Domnul, El nu vine şi nu-şi arată slava. Cine nu poate plânge după Domnul, încă nu este convins sută la sută de faptul că are nevoie de El. Încă consideră că se poate descurca şi singur. Încă nu este sărac în duh, şi Domnul chiar dacă ar veni, nu ar putea face nimic cu el, deoarece nu L-ar primi, ci prin atitudinea sa L-ar scoate afară. De aceea, o condiţie de bază ca Dumnezeu să vină în viaţa cuiva sau în tabăra poporului Său este ca poporul să plângă după Domnul.
Dar haideţi vă rog să analizăm mai profund această fericire, şi să vedem: pentru ce trebuie să plângem, cum putem ajunge să plângem şi în ce constă fericirea celor ce plâng.
1. Pentru ce anume trebuie să plângem?
Încă de la bun început, trebuie să vă spun că plânsul nu este ceva ce Dumnezeu a intenţionat pentru om. Omul a cunoscut această realitate doar după căderea lui în păcat. În Isaia 61:3 lucrarea Domnului Isus este descrisă astfel: ,,să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.” În cerul nou şi pe pământul nou din ziua de apoi, nu va mai exista plânsul. Scriptura spune că: ,,El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apoc.21:4)
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu suveran, prin urmare, deşi plânsul ţine de lumea păcatului, este folosit, de către El, tocmai pentru a ne aduce fericire. Este adevărat faptul că nu orice plâns aduce fericire. Când Agar plângea văzându-şi fiul cum murea de sete, acel plâns nu i-a adus fericire. Când Iacov îl jelea pe Iosif pentru dispariţia sa, plânsul acela nu avea legătură cu fericirea. Când David plângea pe Absalom pentru moartea sa, acel plâns nu era cel despre care vorbim aici. În jurul nostru, plâng atâţia oameni datorită faptului că trec prin boli, necazuri, nenorociri sau pentru că şi-au pierdut pe cei dragi. Aceste lacrimi nu au nimic cu fericirea din textul nostru ci dimpotrivă.
Atunci care este plânsul care aduce fericirea? Să privim la câteva exemple biblice:
-,,Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în Chiriat-Iearim. Trecuseră douăzeci de ani. Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul.” (1Sam.7:2) În acest text, Israel plânge după Domnul, un plâns al pocăinţei şi drept urmare Dumnezeu vine din nou în mijlocul lor şi le dă o mare izbăvire militară împotriva filistenilor.
-,,Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.” Aici Israel plânge de dor după casa lui Dumnezeu, în timp ce se afla departe în robie. Acest plâns a condus la fericire deoarece i-a vindecat de închinarea la idoli.
-,,Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia. În luna Chişleu, în al douăzecilea an, pe când eram în capitala Susa, a venit Hanani, unul din fraţii mei, şi cîţiva oameni din Iuda. I-am întrebat despre Iudeii scăpaţi care mai rămăseseră din robie, şi despre Ierusalim. Ei mi-au răspuns: Cei ce au mai rămas din robie Sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului Sunt dărîmate, şi porţile Sunt arse de foc. Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor,” (Neem.1:1-4) Acest plâns a condus la fericire, deoarece l-a motivat pe Neemia la acţiune în vederea refacerii zidurilor Ierusalimului.
-,,De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi nopate, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi.” (Fap.20:31) Lacrimile lui Pavel l-au făcut fericit, deoarece i-a convins pe fraţi de faptul că el întradevăr îi iubea şi le dorea binele, motivându-i astfel la pocăinţă.
-,,De ce să se plângă omul cât trăieşte? Ficare să se plângă mai bine de păcatele lui!” (Pl.3:39) Lacrimile pocăinţei pentru păcat aduc fericirea iertării.
Dacă analizăm textele amintite, şi încercăm să sistematizăm motivele pentru care trebuie să plângem, descoperim următoarele: În primul rând, trebuie să plângem pentru păcatele noastre, iar în al doilea rând, trebuie să plângem pentru starea spirituală şi nevoile celor din jur.
Constatăm faptul că şi în această privinţă, concepţia biblică este total diferită de cea a lumii. Lumea nu numeşte deloc fericiţi pe cei ce plâng, ci pe cei care râd. Lumea se fereşte cât se poate de lacrimi. Filozofia ei este următoarea: ,,Chiar dacă ai necazuri şi probleme, caută să uiţi de ele. Întoarce-le spatele şi caută râsul, veselia şi distracţia.” Există o serie întreagă de căi şi mijloace prin care omul de lume încearcă să scape de necazuri: băutură, droguri, somn, activităţi, hobby-uri, amuzament, etc. În lume există o întreagă industrie a râsului, amuzamentului şi divertismentului.
2.Cum putem ajunge să plângem pentru păcatele noastre şi nevoile velor din jur? Pentru început aş vrea să răspundem la întrebarea:
-De ce nu putem plânge? Există cel puţin două motive care opresc lacrimile noastre să curgă: În primul rând o doctrină superficială despre păcat, şi în al doilea rând o înţelegere superficială a doctrinei despre bucuria mântuirii. Când vom vedea păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, ne va fi imposibil să nu plângem. Dacă am putea privi, numai pentru o clipă, păcatul şi păcătoşii cu ochii lui Dumnezeu atunci ne-am prăpădi de plâns. Dar societatea modernă se luptă din răsputeri să scoată din mintea oamenilor noţiunea despre păcat, fiind considerată inadecvată şi să o înlocuiască cu altele mai blânde şi mai uşor de digerat. Doctrina greşită a ,,harului ieftin” câştigă popularitate prin biserici, împiedicându-i pe mulţi creştini să experementeze o pocăinţă adevărată, implicit o bucurie a mântuirii mai profundă. Cei care nu s-au confruntat niciodată cu sfinţenia, dreptatea şi măreţia lui Dumnezeu nu ştiu să plângă pentru păcatele lor, şi prin urmare nici nu se vor bucura prea mult de iertarea acordată. David a putut rosti cu bucurie cuvintele: ,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” (Ps.32:1-2) Dar motivul principal pentru care a putut face aceasta este dat de cuvintele care urmează: ,,câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (Ps.32:3-6) Cei care n-au simţit apăsarea mâinii lui Dumnezeu asupra vieţii lor, din pricina păcatelor săvârşite, nu vor cunoaşte nici fericirea de a fi iertaţi. Duhul Sfânt mai întâi convinge de păcat, neprihănire şi judecată, apoi mângâie şi adevereşte că suntem copii ai lui Dumnezeu. Marile treziri spirituale au început cu experimentarea unui sentiment puternic de groază a credincioşilor, datorită păcatelor lor în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu. Tot pe acest calapod s-au desfăşurat şi experienţele deosebite cu Dumnezeu ale marilor bărbaţi ai Bibliei. Rezolvarea corectă a problemei păcatului va duce la creşterea bucuriei creştine.
-Cum putem ajunge să plângem? A plânge, este ceva ce decurge cu necesitate din atitudinea de a fi sărac în duh. Când suntem confruntaţi cu puritatea sfinţeniei lui Dumnezeu, când vedem unde ne aflăm şi unde ar trebui să fim, începem să ne simţim complet neajutoraţi şi lipsiţi de orice speranţă. Singurul lucru natural care ni se întâmplă atunci, este că începem să plângem în hohote. În faţa desăvârşirii divine şi în faţa falimentului personal nu există altă opţiune. Lacrimile încep să curgă de la sine.
În urma plânsului nostru se întâmplă ceva foarte minunat. Dumnezeu se apropie de noi, ne ridică din ţărână, ne şterge lacrimile, ne mângâie şi apoi ne dă bucurie. Tiparul acesta se repetă pe tot parcursul vieţii de credinţă. Cu cât Îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu, ajungem să vedem mai desluşit frumuseţea fiinţei Sale. În faţa acelei descoperiri divine superioare, din nou începem să plângem, deoarece Duhul Sfânt descopere în noi alte păcate mai suptile şi ascunse, despre a căror existenţă nici nu am ştiut. În urma pocăinţei noastre sincere, Dumnezeu ne mângâie cu mai multă dragoste şi pune în noi o bucurie şi mai mare, decât aceea experimentată anterior. Şi astfel prin ciclul: plâns, mângâiere, bucurie, noi creştem din treaptă în treaptă în cunoaşterea lui Dumnezeu, în sfinţenie şi în experimentarea bucuriei creştine.
Însă cu cât ne ridicăm mai sus pe această scară spirituală, ni se stârneşte mai tare mila pentru starea celor din jur. Privim la cei de lângă noi, şi îi vedem zăcând în groapa în care am fost şi noi odinioară. Ne amintim imediat cât de cumplit ne-am simţit, şi ne gândim că tot aşa trebuie să le fie şi lor. Atunci în mod natural începem să plângem pentru starea lor spirituală şi dorim cu tot dinadinsul să îi putem ajuta, cu rugăciuni, îndemnuri sau alte mijloace pe care Duhul Sfânt ni le pune la dispoziţie. În urma lucrării noastre, Dumnezeu îi ridică, îi mângâie, le dă bucurie şi atunci dintr-odată şi bucuria noastră se dublează.
În concluzie: Aşadar, viaţa creştină se desfăşoară între lacrimi şi bucurie. Cu cât lacrimile sunt mai reale cu atât şi bucuria este mai mare. Deci ce anume trebuie să facem? În primul rând să-l căutăm pe Dumnezeu mai mult decât orice. Să facem din cunoaşterea Sa prioritatea numărul unu în viaţa noastră. Scriptura, rugăciunea, postul, părtăşia frăţească, sunt câteva din mijloacele realizării acestui lucru. În funcţie de sinceritatea şi intensitatea cu care Îl căutăm, Dumnezeu ni se va descoperi. Experienţele personale cu El, ne vor copleşi de măreţia fiinţei Sale, cât şi de micimea şi păcătoşenia noastră. Astfel vom deveni săraci în duh. Atunci ochii noştri uscaţi vor începe să plângă. În urma pocăinţei noastre vom cunoaşte adevărata bucurie, şi minunata noastră aventură cu Domnul va începe. Bucuria noastră se va dubla cu fiecare suflet pierdut pe care îl recuperăm ridicându-l lângă noi.

În capitolul trei din prima sa epistolă, apostolul Ioan afirnă cu o deosebită exuberanţă şi exaltare următoarele cuvinte: ,,Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi Suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (v1-3) Aceste versete biblice conţin trei adevăruri majore despre copiii lui Dumnezeu: Primul, este că noi nu doar ne numim copii ai lui Dumnezeu, ci suntem copii ai Lui. Purtăm înăuntrul nostru fire dumnezeiască, natură divină sau dacă vreţi genele lui Dumnezeu. Noi suntem descendenţi ereditari direct din Dumnezeu. Suntem purtători de sămânţă dumnezeiască, şi suntem concepuţi prin Duhul Sfânt. Al doilea adevăr, este că într-o bună zi vom fi ca El, tot aşa cum într-o bună zi, la vârsta maturităţii, şi copilul devine ca Tatăl său. Aici apostolul ne poartă de la realitatea prezentă, la nădejdea viitoare; de la ceea ce suntem deja acum, la ceea ce vom deveni în viitor. Dumnezeu nu ne-a născut din nou, aşa pur şi simplu, că n-a avut altă treabă, ci ca să devenim asemenea Lui. Naşterea din nou este doar o etapă din procesul devenirii noastre ca Dumnezeu, şi are scopul acesta. Al treilea mare adevăr din text, este că omul născut din nou poate fi identificat din preocupările pe care le are. El înţelege, foarte curând, că principala lui menire este să se curăţească dupăcum şi Dumnezeu este curat. Standardul său de sfinţenie este, nici mai mult nici mai puţin decât, Tatăl său. Principala pasiune a vieţii sale este să devină ca Dumnezeu. Dacă eu, am alte standarde decât acestea, înseamnă că n-am în mine sămânţă dumnezeiască, eventual sămânţă religioasă sau morală. În acest caz, sunt doar o imitaţie de creştin, o copie falsă, sau mai simplu spus, nu sunt născut din nou. Aşadar în Biblie avem teste obiective şi precise de verificare a naşterii din nou. Aici lucrurile sunt foarte clare. Copilul ori e viu ori e mort. Nu există loc de a filozofa pe această temă. Noi avem datoria să ne aplicăm personal aceste teste, dupăcum, chiar Pavel îi îndemna pe corinteni: ,,Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” Iată deci trei lecţii biblice foarte importante despre naşterea din nou. Haideţi, de data aceasta, să le enumerăm sub formă de întrebări:
1. Ce este naşterea din nou?
2. Care este scopul pentru care am fost născuţi din nou?
3. Cum putem verifica cu siguranţă dacă suntem născuţi din nou?
Acestea sunt temele pe care le vom dezbate, dacă va fi cu voia lui Dumnezeu în următoarele trei mesaje, în cadrul subiectului naşterii din nou. Pentru astăzi:
Ce este naşterea din nou?
Naşterea din nou este una dintre cele mai mari minuni care se întâmplă în univers. Ea este miracolul prin care oameni simpli, păcătoşi şi muritori, primesc natură dumnezeiască, devenind nici mai mult nici mai puţin decât copii ai Lui. Prin ea, omul sortit disperării şi morţii, este ridicat la rangul de fiu cu drepturi depline, în familia lui Dumnezeu. Acest fapt se realizează, nu numai printr-un act juridic de adopţie, ci printr-o naştere autentică din însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Noi nu moştenim doar averea şi educaţia lui Dumnezeu, ca şi în cazul unei adopţii, ci inclusiv înclinaţiile Sale, preocupările Sale, pasiunile Sale şi felul Său de a gândi, de a vorbi şi de a fi. Biblia vorbeşte şi despre adopţie pentru a explica anumite aspecte ale mântuirii noastre, dar tot ea insistă asupra faptului că naşterea din nou este mai mult decât atât. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu prin naştere din El. Pentru a înţelege mai bine acest miracol, să observăm întâi:
1.Termeni biblici care definesc naşterea din nou.
a)Născuţi dintr-o sămânţă care nu poate putrezi.(1Pet.1:23) Din sămânţa de morcovi nu se pot naşte iepuri, nici din alune, veveriţe, deşi există o anumită legătură între acestea. Din sămânţă din Dumnezeu se pot naşte doar copii de Dumnezeu, având natură ca a lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul folosit de El pentru naşterea noastră din nou. El nu poate putrezi, este viu şi veşnic. Acolo se produc naşteri din nou, unde Cuvântul lui Dumnezeu este propovăduit: cu putere, claritate, şi deosebită acurateţe.
b)Născuţi prin învierea lui Hristos din morţi. (1Pet.1:3, Rom.6:4-6, Efes.1:17-20) Naşterea noastră din nou este posibilă doar în baza lucrării Domnului Isus de la cruce. Ea s-a realizat prin unirea noastră, prin credinţă, cu Hristos în moarte şi înviere. Este adusă în fiinţă prin puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu care l-a ridicat din morţi. Acolo se produc naşteri din nou unde Evanghelia propovăduită Îl are în centru pe Isus Hristos şi lucrarea Sa realizată la cruce. Deci iată că începe să se profileze încă un subiect legat de naşterea din nou, şi anume: condiţiile în care aceasta se realizează. Pocăinţa cerută de Cuvântul lui Dumnezeu, şi credinţa în Domnul Isus. Pe viitor, vom aborda şi aceste aspecte ale problemei în discuţie.
c)Născuţi din apă şi din duh (Ioan3:5) Apa şi Duhul sunt întâlnite împreună şi în câteva texte biblice din Vechiul Testanent. (Ezech. 36: 25-28) Deocamdată citim Isaia 44:1-5: ,,Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele pe care te-am ales! Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu pe care l-am ales. Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale, şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pîraiele de apă. Unul va zice: Eu Sunt al Domnului! Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mâna lui: Al Domnului Sunt! Şi va fi cinstit cu numele lui Israel.” Expresia: ,,născut din apă şi din Duh” subliniază ideea că această lucrare este opera exclusivă a lui Dumnezeu. Şi apa şi Duhul vin de sus, şi dacă Dumnezeu nu ni le dă, toate străduinţele şi eforturile noastre sunt zadarnice.
d)Hristos să ia chip în noi (Gal.4:19, Rom.8:29) A fi născut din nou înseamnă ca Hristos să prindă contur în noi. Trăsăturile Sale fundamentale de caracter să se întipărească pe fiinţa noastră. Dupăcum Hristos este: ,,oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”, tot aşa şi omul născut din nou poartă în genele sale, în ADN-ul său spiritual, tiparul fiinţei lui Hristos. Dupăcum fiecare celulă din trupul nostru poartă în ea tiparul genetic moştenit de la părinţi, tot aşa şi omul născut din nou poartă în fiecare celulă a duhului său, tiparul genetic al lui Hristos. Nu ne rămâne decât să studiem viaţa Domnului Isus, să descoperim acest tipar, şi să vedem dacă el se regăseşte şi în noi. Dar la acest subiect vom reveni într-o întâlnire viitoare.
Deci ce înseamnă a fi născut din nou: A fi născut din nou înseamnă a avea în noi aceleaşi: înclinaţii, instincte, porniri, dorinţe, pasiuni, aspiraţii, tendinţe ca ale Domnului Isus. Aceasta nu se poate întâmpla prin eforturile noastre personale, ci are la bază lucrarea de la cruce şi este realizată de către Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu, în urma pocăinţei şi credinţei.
2.Realitatea conflictului spiritual. Cu toate că tot ce am afirmat până aici este adevărat şi biblic, omul născut din nou nu se află dintr-o dată înafara oricărei posibilităţi de a mai păcătui. Da, natura spirituală, dobândită în urma naşterii din nou nu poate să păcătuiască, tot aşa cum nici Dumnezeu nu poate păcătui. Dar în noi mai există încă o natură pe care o moştenim în urma naşterii fizice prin părinţi de la Adam. Creştinul născut din nou, dintr-o dată se află pus în faţa unui mare conflict interior. Dacă înainte de naşterea din nou ştia precis ce are de făcut, deoarece toată fiinţa lui îl îndemna într-o singură direcţie, adică spre păcat, după naşterea din nou, dintr-o dată, se simte atras cu putere în două direcţii diametral opuse. Iată cum explică aceasta apostolul Pavel: ,,Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu Sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom.7:14-24) Lăsăm soluţia la această problemă pentru mai târziu. Deocamdată să înţelegem corect problema. Prin cuvintele citite, apostolul Pavel, în primul rând îşi mărturiseşte atitudinea sa faţă de Legea lui Dumnezeu. Legea este bună, îi place de ea, şi are dorinţa să o împlinească. Iată trei semne distinctive, esenţiale, ale omului născut din nou, la care vom reveni mai târziu. În al doilea rând, în acest text, Pavel îşi mărturiseşte problema cu care se confruntă atunci când se apucă de treabă. Ceva din el se pune de-a curmezişul, ridicându-i în cale piedici atât de mari încât lucrurile în faptă ,,ies taman pe dos”. Nedumerit până la culme Pavel se întreabă ce se petrece, deoarece în adâncul sufletului una îi place, iubeşte şi doreşte, iar în practică cu totul altceva, iese. Concluzia lui la această problemă este următoarea: Nu sunt eu cel care păcătuieşte, deoarece eu urăsc păcatul şi nu vreau să păcătuiesc. Înseamnă că altceva cu care eu nu mă mai identific îmi creează aceste probleme, şi acel ceva este firea pământească.
Lucrul pe care trebuie să-l facem, în acest punct al discuţiei, este să înţelegem cine suntem noi. Prin ce anume ne identificăm? Lucrul acesta este foarte important, deoarece la fiecare păcat săvârşit, diavolul va veni şi ne va spune: ,,te mai consideri copil al lui Dumnezeu?… nu vezi că eşti lepădat de mult?…uită-te la tine cât eşti de păcătos!” Haideţi deci să încercăm să răspundem la întrebarea: Cine sunt eu? Sunt eu trupul acesta format din sânge, oase, muşchi şi organe interne? Nu. Trupul este al meu, dar eu pot trăi şi fără anumite părţi din el. Adevărat mi-ar fi mai greu fără ele dar tot om întreg aş fi. Şi chiar când trupul mi se va nimici, eu tot voi continua să exist într-o altă dimensiune, într-un alt trup, deoarece eu sunt mai mult decât trupul, în care locuiesc. Atunci cine sunt eu? Sunt eu mintea mea? Nu. Dacă voi ajunge la o sută de ani şi mă voi scleroza nu voi deveni altă persoană. Sunt eu sentimentele mele? Nu. Dacă astăzi e soare şi mă simt bine, iar mâine va ploua şi mă voi simţi rău, nu mi se va schimba identitatea. Sunt eu voinţa mea? Nu. Dacă la un moment dat, voi fi legat în lanţuri, şi mi se va lua voinţa liberă, nu voi fi anihilat prin aceasta ca persoană, ci voi continua să fiu liber să iubesc, să cred, să aspir, şi aşa mai departe. Dacă eu nu sunt nici trupul meu nici sufletul meu atunci cine sunt? Există ceva mai profund în mine care mă defineşte. Ce-a mai rămas din om înafară de trup şi suflet? Duhul. Identitatea mea este dată de ceea ce sunt în duhul meu. Eu sunt fie copul al lui Dumnezeu, fie copil al diavolului. Eu sunt fie în împărăţia lui Dumnezeu, fie în împărăţia celui rău. Această realitate ultimă mă defineşte. Toate celelalte aspecte, amintite anterior pot să fluctueze sau să se schimbe, fără să-mi afecteze identitatea. Pot să mă îmbolnăvesc de o boală foarte gravă, dar voi rămâne şi atunci copil al lui Dumnezeu. Pot să-mi pierd mintea, libertatea, sau alte lucruri, dar eu voi rămâne şi atunci copil al lui Dumnezeu. Pot să mor şi să fiu îngropat în pământ, dar nu eu voi muri ci doar trupul meu, şi în timp ce trupul meu se va descompune eu mă voi bucura în gloria eternă, de statutul meu de copil al lui Dumnezeu, aşa cum fac înaintaşii noştri care au plecat deja la Domnul.

În concluzie: Acesta sunt eu. Sunt copil al lui Dumnezeu. Iar în calitate de copil al lui Dumnezeu, iubesc Legea lui Dumnezeu, îmi place de ea şi doresc s-o împlinesc. Natura mea cea mai profundă nu poate să păcătuiască. Da este adevărat, există ceva foarte aproape de mine, care îmi creează mari dificultăţi, şi anume firea pământească, ce are stăpânire peste trupul meu. Dar Dumnezeu a găsit soluţia şi la aceasta. Prin unirea mea cu Domnul Isus, în moarte şi înviere, trupul a fost dezbrăcat de puterea păcatului, iar firea pământească a fost răstignită. Mi se cere şi mie să mă dezic total de ea, deoarece pentru ea nu mai există nici o şansă de salvare, iar cât despre trupul meu mi se promite că va fi răscumpărat, dacă-mi răstignesc firea şi rămân ancorat în Hristos. Da sunt responsabil înaintea lui Dumnezeu să-mi răstignesc zilnic firea. Însă dacă se mai întâmplă să mă păcălească, nu mă identific cu felul ei de a acţiona. Mă pocăiesc imediat de păcat şi neveghere, primesc iertare şi curăţire prin jertfa lui Hristos, îmi reconsider relaţia mea cu Hristos, o ţintuiesc din nou pe cruce şi merg mai departe condus de pasiunea vieţii mele, şi anume de a împlini Legea lui Dumnezeu. Da ştiu că cuvântul ,,Lege” stârneşte reacţii negative, însă nu uitaţi naşterea din nou este definită şi astfel: ,,Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” (Ier.31:33) Citim şi Ezechiel 36:25-28 ,,Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.” Dacă fac reacţie la legile şi poruncile lui Dumnezeu, nu sunt născut din Dumnezeu, sau în cel mai bun caz sunt un om firesc şi dacă nu mă pocăiesc voi avea aceeaşi soartă ca cei nenăscuţi din nou. Omul născut din Dumnezeu, chiar dacă are probleme cu firea, când este vorba despre legile lui Dumnezeu, el zice din toată inima: ,,Legea lui Dumnezeu este bună, îmi place de ea, şi doresc s-o împlinesc” Atitudinea negativă faţă de poruncile lui Dumnezeu, este rezultatul unei răstălmăciri a doctrinei Harului, şi are mare trecere printre creştinii de astăzi, datorită faptului că unii nu sunt născuţi din nou şi le place păcatul. Susţinătorii acestei erezii, printr-o încălcare flagrantă a metodelor şi principiilor de studiu biblic, condamnă pe cei care propovăduiesc evanghelia curată, de legalism şi promovarea doctrinei mântuirii prin fapte. Însă adevărul nu este acesta. Naşterea din nou, repet, nu este rezultatul vreunei strădanii omeneşti. Ea este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, în baza jertfei Domnului Isus, realizată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. În urma acestei lucrări Dumnezeu pune în noi instinctele, pasiunile şi aspiraţiile Domnului Isus. Şi principala pasiune a Domnului Isus a fost să împlinească voia lui Dumnezeu. Omul născut din nou vibrează pe aceeaşi fregvenţă cu voia lui Dumnezeu. Prin naşterea din nou Dumnezeu schimbă inima noastră de piatră, ne dă o inimă de carne şi aşează în ea Legile Sale. Rezultatul este o dragoste şi o dorinţă puternică pentru a le împlini.

Părtăşia cu Dumnezeu: Legile după care funcţionează

În sensul cel mai strict al cuvântului, părtăşia cu Dumnezeu este acţiunea prin care Dumnezeu împarte cu noi tot ce are: natura Sa (2Pet.1:4), Harul Său (Filip.1:7), viaţa Sfintei Treimi (1Ioan1:3), viaţa Bisericii (Rom.11:17), lucrarea Sa (2Cor.8:4), suferinţele Sale (Fil.3:10), sfinţenia Lui (Evr.12:10) şi bogăţia slavei Sale (1Pet.5:1). În structura lăuntrică a naturii lui Dumnezeu, este înscrisă caracteristica de a face parte din tot ce are şi fiinţelor create, dar mai cu seamă copiiilor Săi. Marea bucurie a Lui este aceea de a dărui şi a se dărui. Însăşi noţiunea de Trinitate subliniază acest aspect. Dumnezeu nu este o singură persoană, ci trei. Dar legăturile şi părtăşia dintre Ele este atât de profundă, încât au o singură natură, sunt un singur Dumnezeu. Lucrarea de mântuire a Harului, nu are alt scop decât integrarea noastră în părtăşia relaţiilor Sfintei Treimi. De aceea Ioan defineşte viaţa veşnică în termenii părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul: ,,Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.”(1Ioan1:1-3) Acelaşi lucru Îl face şi Domnul Isus în rugăciunea Sa din Ioan 17:3 ,,Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” Viaţa veşnică este rezultatul părtăşiei cu Dumnezeu, pe când moartea veşnică este rezultatul despărţirii de El. Viaţă veşnică înseamnă a fi ,,în Hristos”, iar moarte veşnică înseamnă a fi ,,despărţit de Hristos”.

Dar părtăşia cu Dumnezeu nu se realizează în orice condiţii. De fapt însăşi noţiunea de părtăşie implică o anumită compatibilitate, afinitate, scopuri comune şi reguli de comun acord acceptate. Astfel de reguli funcţionează chiar şi în cazul a doi beţivi aflaţi într-un birt, care vor să fie parteneri de pahar, cu atât mai mult când vorbim despre părtăşia cu Dumnezeu. Există nişte legi ale părtăşiei cu Dumnezeu, şi aceasta se poate realiza doar prin respectarea lor. În cele ce urmează aş dori să medităm puţin la câteva dintre ele:
Legile părtăşiei cu Dumnezeu.
1.Legea compatibilităţii. Această lege spirituală ridică o problemă de natură structurală. Chiar şi în lumea fizică este cunoscut faptul că îmbinările trainice se pot realiza doar cu materiale de acelaşi fel. (lemn cu lemn, fier cu fier, plastic cu plastic, etc) De aceea condiţia de bază care se impune, spre a avea părtăşie cu Dumnezeu, este naşterea din nou. Deja am observat, din studiile anterioare, faptul că naşterea din nou este minunea prin care căpătăm natură divină, dobândind aceleaşi instincte, impulsuri, tendinţe ca ale lui Dumnezeu. Această lucrare este realizată de către Duhul sfânt, prin intermediul Scripturii şi are la bază moartea şi învierea Domnului Isus.(1Pet.1:3, 23, Ioan3:5) Dar natura păcătoasă din noi nu dispare odată cu naşterea din nou. Este adevărat, că am fost dezbrăcaţi de puterea ei, şi nu mai suntem robi ai păcatului, dar ea încă rămâne activă în noi până la moarte şi ne poate crea mari dificultăţi, dacă nu suntem atenţi. De aceea Scriptura ne cheamă la răstignirea zilnică a firii, la a nu mai asculta de îndemnurile ei, la a nu mai umbla după lucrurile ei, ci a asculta de îndemnurile Duhului şi a umbla după lucrurile Lui. (Rom.6-8) Doar în aceste condiţii se realizează părtăşia cu Dumnezeu.

Dacă eu nu îndeplinesc aceste condiţii, dacă ascult de firea pământească care mă îndeamnă la pofte şi patimi, dacă încep să caut tot felul de modalităţi practice spre a le putea împlini, în gând, vorbă sau faptă, părtăşia mea cu Dumnezeu se întrerupe, şi există doar o singură posibilitate de a o relua: şi aceasta este pocăinţa. Iată cuvintele apostolului Ioan: ,,Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul…. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1Ioan1:6,9) Iată cum descrie David efectele păcatului său asupra relaţiei cu Dumnezeu, şi modul în care aceasta a fost restabilită: ,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie! câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (Ps.32:1-6) Păcatul a întrerupt relaţia lui David cu Dumnezeu, şi aceasta s-a refăcut doar în urma pocăinţei sale. Principiul acesta este valabil, nu doar în cazul curviei, ci în orice păcat. Să privim la încă un exemplu din Vechiul Testament: Samson avea o relaţie specială cu Dumnezeu. Duhul Domnului cobora peste el, îl înzestra cu o putere fizică supranaturală şi aducea biruinţe extraordinare în lupta lui Israel cu filistenii. Dar Samson şi-a permis să se joace cu păcatul. La început s-a căsătorit cu o femeie dintre păgâni, apoi a petrecut o noapte cu alta, iar la urmă a adormit liniştit în braţele Dalilei. Când filistenii au tăbărât asupra lui, Samson şi-a zis în sine: ,,Voi face ca şi mai înainte, şi mă voi scutura”, dar urmează o expresie care ar trebui să ne dea de gândit: ,,Nu ştia că Domnul Se depărtase de el.” (Jud.16:20) Deci iată că există şi pericolul de a crede în continuare că avem părtăşie cu Dumnezeu, chiar dacă El se îndepărtează de la noi. Oare nu este aceasta o crudă realitate pe care uneori o experimentăm? Cochetăm cu un anumit păcat şi o vreme avem impresia că nu s-a întâmplat nimic rău. Însă la un moment dat, apare un necaz, o problemă, şi atunci începem şi noi să ne scuturăm ca Samson: ba de la anvon, ba în rugăciune, ba în faţa bisericii, ba în faţa unor membri ai ei. Singurele lucruri care se întâmplă în urma unor astfel de scuturături sunt: realizarea unui spectacol ridicol, ridicarea unui mare nor de praf, sau mai rău, amintirea unui alt episod de undeva de prin Gadara. Marea durere este că, de multe ori, chiar şi în astfel de situaţii, în loc să ne pocăim, preferăm să mergem mai departe căutând să impresionăm pe alţii cu frumuseţea ,,chivotului” pe care îl împingem de zor. Însă nu uitaţi: frica filistenilor de chivot nu durează mai mult de o jumătate de oră. Când vor constata că acesta este gol, că de acolo lipseşte Dumnezeu, îl vor transforma, ca de altfel şi pe noi, în pradă uşoară de război.(1Sam.4) Dacă nu ne pocăim cu adevărat, nu ne ajută la nimic, nici chivotul doctrinei sănătoase, nici cel al religiozităţii. Iată cuvintele apostolului Pavel: ,,Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.” (2Cor.6:14-18)

2.Legea reciprocităţii
Părtăşia cu Dumnezeu nu este un drum pe care se circulă doar într-un singur sens. Aceasta se întâmplă doar pe drumul firii, însă la intrarea drumului părtăşiei cu Dumnezeu, există un semn mare pe care scrie: ,,circulaţie în ambele sensuri”. Nu doar Dumnezeu ne dă tot ce are, ci ne cere ca şi noi să facem la fel. Deoarece El ni se oferă fără rezerve, ne pretinde acelaşi lucru. Dar poate veţi zice în sinea dumneavoastră: Eu ce-aş putea să-i ofer lui Dumnezeu altceva decât găurile din buget, din ciorapi şi din măsele, neputinţe cu grămada şi slăbiciuni mai mult de o duzină. Nu-i absolut nici o problemă. Părtăşie cu Dumnezeu înseamnă să-i dai Lui tot ce ai şi să primeşti de la El tot ce are. El a ştiut foarte bine la ce se angajează când a intrat în părtăşie cu noi, şi care sunt lucrurile pe care I le putem oferi. El deja a coborât printre noi şi a luat asupra Sa, natura noastră umană, păcatele, slăbiciunile, bolile şi tot ce ţine de imperfecţiune şi păcat. El deja a împărtăşit condiţia noastră căzută, ca să ne poată împărtăşi condiţia Sa Divină. El aşteaptă, ca în fiecare zi, să aruncăm asupra Lui toate aceste lucruri şi să primim pe cele pe care doreşte să ni le ofere. Iată cuvintele lui Pavel: ,,Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”(Filip.4:6-7) Petru afirmă acelaşi lucru: ,,Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1Pet.5:7) În Coloseni 2:10 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” Prin urmare cel care mereu se plânge că-i slab, că nu are putere, că nu are nimic, şi aşa mai departe, afirmă că el nu vrea să aibă părtăşie cu Dumnezeu, că el nu are de gând să-i dea lui Dumnezeu aceste ,,neasemuite comori” ale sale, nici să primească de la Dumnezeu oferta Sa. Fraţilor: nu este aceasta culmea nebuniei sau orbirii spirituale? Să ţi se ofere un schimb atât de avantajos iar tu să-l refuzi. Părtăşia cu Dumnezeu conţine oferta cea mai atractivă din univers. Dacă Bill Gates ar veni şi ar spune: tot ce am eu împart cu tine cu condiţia ca tot ce ai tu să împarţi cu mine, care ar fi nebunul care ar respinge aşa ceva. Dar fraţilor, nu Bill Gates ne-a făcut această ofertă ci Unul mult mai bogat decât el, şi anume Dumnezeu. Aşadar părtăşia cu Dumnezeu nu este un supliciu ci cea mai atractivă ofertă din univers. Omul care are părtăşie cu Dumnezeu poate fi recunoscut prin abundenţa, puterea, plinătatea ce caracterizează viaţa sa. El este plin de bucurie, de îndrăzneală, de har, nu pentru că ar fi atât de grozav, ci pentru că l-a îmbogăţit Domnul.

3.Legea fidelităţii. Relaţia cu Dumnezeu este descrisă, în Biblie, în termenii unei căsătorii. Iată ce spune Pavel corintenilor: ,,Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2Cor.11:2) Biserica este mireasa lui Hristos, iar în Apocalipsa este prezentată în contrast cu curva cea mare. În Vechiul Testament, datorită păcatelor sale, Israel este asemuit cu o soţie infidelă bărbatului ei. De fapt, orice cochetare a creştinului cu lumea şi lucrurile din lume reprezintă flirt spiritual, a face ochi dulci diavolului, sau mai bine zis, a avea comportament de prostituată. Care dintre dumneavoastră aţi prefera să aveţi o nevastă, care cum te-ai întors cu spatele, să şi trimită cu privirea o provocare altui bărbat? Infidelitatea în cuplu afectează relaţia din ambele direcţii: cel înşelat devine gelos, iar cel ce înşală nu mai găseşte interes pentru partenerul său de viaţă ci pentru cineva din afara familiei. Tot aşa afectează şi păcatul relaţia dintre noi şi Dumnezeu: Dumnezeu este stârnit la gelozie, iar noi ne pierdem interesul pentru persoana Sa. De ce există atâţia creştini care nu mai iubesc Scriptura, rugăciunea, biserica? Pentru că au devenit infideli lui Dumnezeu, şi încep să se comporte exact ca un soţ care şi-a înşelat soţia, evitând prezenţa ei. Dumnezeu nu stă în părtăşie cu astfel de persoane. Credincioşia este o caracteristică de bază pe care se întemeiază relaţia cu Dumnezeu. A fi credincios implică fermitate, hotărâre în a respinge orice tentaţie a lumii şi a păcatului, începând chiar de la nivelul gândurilor, vorbelor şi atitudinilor. Păcatul la nivelul gândurilor, atitudinilor şi vorbelor Îl supără pe Dumnezeu la fel de mult ca şi păcatul la nivelul faptelor. Care dintre noi am fi liniştiţi la gândul că soţia nu ne înşală cu fapta, dar toată ziua numai la aceasta se gândeşte. Păcatul acceptat în gând, mai devreme sau mai târziu, va duce inevitabil la transpunerea lui în faptă.

În 2 Cronici 16:9 Dumnezeu îi spune lui Asa, împăratul lui Israel atunci când în loc să se sprijinească pe Domnul a făcut legământ cu Asirienii: ,,Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.” Ochii lui Dumnezeu cutreieră tot pământul, în căutarea de oameni care preferă mai degrabă să moară decât să păcătuiască, şi când găseşte unul, este gata să mobilizeze toate oştirile cereşti pentru a-l sprijini.

Da, trebuie să adăugăm şi faptul că Dumnezeu în dragostea Sa nemărginită, ne acordă multe şanse de pocăinţă, ne iartă şi ne reabilitează, ca şi pe Gomera cea infidelă. Însă să nu avem cumva impresia, că daorită dragostei Sale, Hristos va accepta ca în ziua prezentării înaintea Tatălui, Mireasa să mai aibă vreo pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta. Soarta curvei celei mari o descoperim în Apocalisa, iar unii teologi o identifică cu religia. Bunătatea lui Dumnezeu nu coboară standardele de perfecţiune ale Miresei ci îi oferă toate mijloacele necesare pentru a ajunge acolo. Mesajul lui Dumnezeu pentru Biserica din Smirna este foarte clar: ,,Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” (Apoc.2:10)

În concluzie: Părtăşia cu Dumnezeu este mai mult decât citirea unui text biblic, sau rostirea unei rugăciuni, în mod sporadic sau periodic. Părtăşia cu Dumnezeu implică o compatibilitate a naturii, scopurilor, intereselor, preocupărilor noastre cu ale Sale. Ea presupune un drum cu două sensuri în care: pe de-o parte noi aruncăm asupra Lui toate neajunsurile noastre şi pe de altă parte ne umplem de toate bogăţiile Lui. Părtăşia cu Dumnezeu implică fidelitate: adică o predare sută la sută, a gândurilor, vorbelor, atitudinilor şi faptelor noastre sub controlul Duhului Sfânt. O dorinţă arzătoare de a face ce este păcut Lui, şi de a ne pocăi atunci când păcătuim. Un astfel de om are părtăşie reală cu Dumnezeu. În viaţa lui: Biblia, rugăciunea, cântarea nu sunt doar elemente ale practicării unui cult religios ci sunt mijloace ale exercitării relaţiei cu Dumnezeu. Un astfel de om este plin de viaţă şi de putere. El are resurse suficiente pentru a face faţă tuturor provocărilor vieţii, pentru că Dumnezeu îl sprijineşte. Deasemenea el are părtăşie cu toţi cei care, la rândul lor, au părtăşie reală cu Dumnezeu, dar îi detectează imediat pe cei care doar imită o astfel de relaţie şi se delimitează de ei, deoarece el rămâne fidel iubitului Său Domnul Isus Hristos.

Cred că trăim timpuri în care astfel de lucruri trebuie rostite cu fermitate, claritate şi dragoste. Dacă există un domeniu spiritual al vieţii creştinilor de astăzi care necesită îmbunătăţiri, atunci acesta este părtăşia cu Dumnezeu. Domnul să ne ajute la aceasta.

Bucara-te de partasia cu Dumnezeu (1Ioan 1:1-10 ;2:1-6,15-29)

 

Prima Epistola a lui Ioan este adresata Bisericii in general. In aceasta Epistola ,Ioan ii incurajeaza pe credinciosi sa se bucure in Domnul,le spune sa se pazeasca de pacate ,ii avertizeaza cu privire la invatatorii falsi din mijlocul lor si le adreseaza cuvinte de incurajare incredinta, asigurandu-i ca ,prin credinta ,vor avea parte de viata vesnica.
Scrierea acestei epistole se pare ca a fost impusa de activitatile invatatorilor falsi care s-au separat de Biserica si care incercau sa atraga pe cei credinciosi .Ei au format un grup ,crezand ca au o cunoastere superioara celei dea crestinilor de rand.Se pare ca acesti invatatori au fost inaintasii ereticilor de mai tarziu cunoscuti in general ca „gnostici” si care pretindeau ca detin o cunoastere speciala a lui Dumnezeu si a teologiei. Ei au contestat faptul ca Isus este Cristosul (2:22),Fiul preexistent al lui Dumnezeu (1:1; 4:15;5:5) venit in trup omenesc(4:2).Acesti invatatori falsi se pare ca pretindeau ca ei sunt fara pacat (1:8-10),ei urmau caile lumii(2:15);ignorau poruncile lui Cristos (2:4).
Ioan scrie intr-un fel pentru a oferi un antidot pentru aceste invataturi false.
Ioan indeamna la partasie unii cu altii si cu Dumnezeu. Partasie (koinonia in greaca) inseamna „ceva comun,impartasit de toti” ,intr-un cuvant o comunitate de relatii.

Privind la textul citit observam cateva indemnuri pe care le da Ioan pentru a ne bucura de partasia cu Dumnezeu:

1.Incredete in Cuvantul vietii prin care cunosti viata vesnica (v1-4)
Cum sa pun in practica indemnul acesta?
-crede marturia Scripturii
-crede neclintit in viata vesnica
-crede in Domnul Isus
-pastreaza permanent partasia cu Tatal si cu Fiul.

2. Constientizeaza tot timpul ca Dumnezeu este lumina (1:5)
Ce implica acest adevar in viata mea?
-umbla in lumina (1: 7)
-recunoaste pacatul din viata ta(1: 8,10)
-marturiseste pacatul Domnului (1: 9)
-nu pacatui (cap2:1)

3.Constientizeaza tot timpul valoarea Domnului Isus in viata ta.
Cum sa fac asta?
-vino intotdeauna cu pacatul tau la Isus (orice pacat ai facut crede ca prin Isus ai intrare la Dumnezeu)(2:1)
-crede in jertfa de ispasire a Domnului Isus (2:2)
-pazeste poruncile Domnului Isus (Scriptura) (2:3)
-pazind Cuvantul vom avea dragoste in noi (2:5)
-traieste cum a trait Isus (2:6)
-iubeste pe fratele tau (2:10)

4.Nu iubi lumea
Cum sa fac asta?
-nu fa idoli din lucrurile acestei lumi (2:15)
-nu umbla calauzit de firea pamanteasca (2:16)
-nu umbla calauzit de pofta ochilor (2:16)
-nu te lasa condus de laudarosia vietii (2:16)

5.Pazeste-te de invataturile false sau anticristice
Cum?
-Ramai sub calauzirea Duhului Sfant (2:20)
-tine cont ca anticristii neaga Mesianitatea Domnului Isus (2:22)
-tine cont ca anticristii neaga Dumnezeirea Domnului si Trinitatea (2:22)
-crede in Scriptura si in promisiunile ei (2:24-25)
-ramai in Cristos (2:28)
traieste in dreptate (2:29)

(Num.26:63-65)

De multe ori, imaginea pe care o avem despre Dumnezeu, este a unuia care nu vede, sau se face că nu vede, nu aude, sau se face că nu aude, si nu ia nici o atitudine, indiferent de faptele noastre. Deseori, avem impresia că ne putem permite orice pe lume, că Dumnezeu e bun, specialitatea Sa este iertarea, şi n-o să suportăm absolut nici o consecinţă. Nimic nu poate fi mai fals decât această imagine despre Dumnezeu. S-ar putea să fim foarte surprinşi, să aflăm, că în viaţă totul se plăteşte, sau în limbaj biblic: ,,ce samănă omul aceea va şi secera.”(Gal.6:7) Chiar dacă morile lui Dumnezeu macină încet ele macină sigur. Este adevărat, că în cazul celor necredincioşi, scadenţa uneori este amânată până la ziua de apoi, ca expresie a îndelungei răbdări a lui Dumnezeu, însă copiii Săi, plătesc totul aici pe pământ, dupăcum spune Pavel: ,,Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.”(1Cor.11:32) In ceea ce ne priveşte, scopul acestei pedepse, nu este ispăşirea păcatelor, deoarece această pedeapsă a purtat-o Hristos pe cruce, în locul nostru, ci disciplinarea părintească conform Evrei 12:6-11: ,,Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă Sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, Sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.’’ Aşadar: orice gând, gest, atitudine, vorbă, faptă, se adună în buncărul morii lui Dumnezeu, şi la vremea hotărâtă uriaşele ei roti încep să macine încet dar sigur.
Este interesant de observat, cum s-a întâmplat aceasta în cazul poporului Israel, în călătoria lor prin pustie. Au crezut că se pot ridica împotriva lui Dumnezeu, prin: murmure, nemulţumiri, cârtiri, instigări la răzvrătire şi păcat fără să li se întâmple nimic. Însă mare le-a fost uimirea, când au fost siliţi să recunoască pe pielea lor, că Dumnezeu nu poate fi badjocorit.
După un an de la ieşirea lor din Egipt, aflându-se la muntele Sinai, pentru primirea legilor si poruncilor divine, Dumnezeu porunceşte lui Moise, să facă numărătoarea poporului. Rezultatul numărătorii: şase sute trei mii cinci sute cincizeci de bărbaţi, de la douăzeci de ani în sus, din cele unsprezece seminţii, şi douăzeci şi două mii bărbaţi de la vârsta de o lună în sus, din seminţia leviţilor, afară de femei şi copii. Trecuseră patruzeci de ani de la această numărătoare, timp în care poporul lui Dumnezeu pribegiseră prin pustie, suportând pedeapsa lui Dumnezeu. Descrierea acestei pribegii, o găsim cuprinsă între capitolele zece şi douăzeci şi cinci din cartea Numeri. Interesant, doar cincisprezece capitole, pentru a descrie cei mai cumpliţi patruzeci de ani, din istoria poporului Israel. Acum, iată-i în câmpia moabului, şi pe Dumnezeu cerându-i lui Moise să facă încă odată numaratoarea poporului. Cifrele sunt foarte asemănătoare cu cele de acum patruzeci de ani: şase sute una mii şapte sute treizeci de bărbaţi de la vârsta de douăzeci ani în sus, din cele unsprezece seminţii, si douăzeci şi trei mii bărbaţi de la vârsta de o lună în sus, din seminţia leviţilor, afară de femei şi copii. Comparând, strict din punct de vedere statistic, cele două recensăminte, s-ar putea trage concluzia că numărul poporului a rămas constant în tot acest timp. Privind mai atent dincolo de cifre, se observă un lucru foarte ciudat: nici un bărbat din popor nu are mai mult de şaizeci de ani, iar ca sa fim mai precişi doar doi depăşesc această vârstă, iar într-o perioadă în care omul putea atinge cu uşurinţă o sută de ani, faptul acesta este cu atât mai şocant. Iată un popor la care îi lipsesc batrânii! Iată un popor blestemat să-i fie luaţi bărbaţii în floarea vârstei, şi să fie compus din nişte copii! Iată o ironie a sorţii, dar nu a sortii, ci a lui Dumnezeu care aşa a ştiut să răspundă celor care au hotărât că e mai bine să se întoarcă în Egipt sub motiv că femeile şi copiii lor vor fi de jaf! Nu sunt în măsură să dau un răspuns la întrebarea, dacă cei care au pierit în pustie sunt în rai sau nu. Aceasta este treaba lui Dumnezeu, însă ştiu că Dumnezeu leagă lungimea zilelor, cât şi fericirea de pe pământ, de trăirea unei vieţi în frica de Domnul: ,,Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” -este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă- „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ.”’’ (Efes.6:1-3) ,, Fiule, nu uita învăţăturile mele, şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale, şi-ţi vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările. Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău, şi răcorire oaselor tale. Cinsteşte pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grînarele îţi vor fi pline de belşug, şi teascurile tale vor geme de must.’’(Prov.3:1-10) ,, Dacă cineva blăstămă pe tatăl său şi pe mamă-sa, i se va stinge lumina în mijlocul întunericului’’. (Prov.20:20) ,, Căci cel ce face răul n-are nici un viitor, şi lumina celor răi se stinge’’.(Prov.24 :20) ,,Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi de omul care capătă pricepere! Căci câştigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului, şi venitul adus de ea este mai de preţ decât aurul ; ea este mai de preţ decât mărgăritarele, şi toate comorile tale nu se pot asemui cu ea. În dreapta ei este o viaţă lungă; în stânga ei, bogăţie şi slavă’’.(Prov.3:13-16)
Am putea continua multă, vreme citind texte biblice care condiţionează lungimea şi fericirea vieţii de o trăire în ascultare de Dumnezeu, dar să revenim la cei patruzeci de ani şi la nisipurile pustiei, care au înghiţit fără milă trupurile unui popor întreg. Acest lucru nu s-a produs deodată, însă când roţile morii lui Dumnezeu s-au pus în mişcare, ele nu s-au mai oprit, până când au rămas în viaţă doar Iosua şi Caleb.
În cele ce urmează aş dori să urmărim câteva din principiile după care macină morile lui Dumnezeu :
1. Morile lui Dumnezeu încep să macine destul de târziu Dumnezeu oferă o perioadă de graţie copiilor Săi care greşesc, fără a începe procesul judecăţii disciplinative. Această perioadă de graţie, este expresia îndelungei răbdări a lui Dumnezeu, şi are ca scop oferirea şansei pocăinţei. În această perioadă Dumnezeu îşi copleşeşte poporul cu bunătăţi, avertismente, semnale de alarmă, toate având ca scop provocarea la pocăinţă. Dumnezeu a trecut cu vederea nouă situaţii în care Israel a ispitit pe Domnul, prin faptele lui, timp în care s-a limitat la a le trimite mici pedepse de atenţionare, si abia dupa a zecea răzvrătire a poporului, Dumnezeu rosteşte sentinţa usturătoare, sau cu alte cuvinte, roţile morii lui Dumnezeu au început să macine. (Num,14:21-23) Dumnezeu, nu este genul de persoană, care abia aşteaptă ca omul să păcătuiască şi în clipa următoare, să se năpustească asupra lui cu tunete şi fulgere. Dumnezeu îi acordă omului răgaz, timp în care conştiinţa intră în acţiune, Duhul Sfant îl cercetează, biserica îl mustră, prorocul îi vesteşte judecata, si păcătosului i se oferă şansa pocăinţei. Dacă, însă, toate aceste expresii ale dragostei lui Dumnezeu sunt călcate în picioare, atunci roţile morii judecăţii lui Dumnezeu se pun în mişcare.
Însă, se întâmplă un lucru foarte ciudat, legat de acest timp de graţie. De foarte multe ori, omul nu ştie să profite de acest har spre a se pocăi, ci îl foloseşte spre a se adânci şi mai mult în păcat.,, Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire Hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.’’ (Ecles.8:11) Omului i se pare, că dacă Dumnezeu nu l-a trăznit în clipa în care a păcătuit, nici n-o va face niciodată, si acest lucru devine fatal pentru foarte mulţi dintre ei. Acest adevăr ne conduce la cel de-al doilea principiu pe care vreau să-l amintesc, şi care sună în felul următor :
2. Când roţile morilor lui Dumnezeu s-au pus în mişcare, nu mai este cu putinţaă să fie oprite.Când Dumnezeu închide o uşă, nimeni nu mai poate s-o deschidă, indiferent despre ce uşă ar fi vorba: uşa corabiei lui Noe din Genesa, uşa Canaanului din Numeri 14, porţile Templului în anul şaptezeci sau ale Ierusalimului în anul o sută treizeci, uşa răbdării a harului sau a mântuirii lui Dumnezeu. După ce Dumnezeu a închis uşa, pocăinţa nu mai are valoare, lacrimile nu mai impresionează pe nimeni, rugăciunile nu mai pot produce nici un efect. După răzvrătirea de la Cades-Barnea poporul s-a pocăit, s-a suit pe vârful muntelui, declarând că este gata să pună mâna pe ţara Canaanului, şi a pornit la luptă. Israeliţii au plâns au fost cuprinşi de o jale mare, Moise a mijlocit pentru ei ca şi în situaţiile anterioare, însă totul a fost zadarnic. Nimic nu mai putea răsturna situatia. Hotărârea a fost luată. Morile lui Dumnezeu s-au pus în mişcare:,, Dar cât este de adevărat că Eu Sunt viu şi că slava Domnului va umplea tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea, şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuşi M-au ispitit de zece ori acum, şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume, toţi cei ce M-au nesocotit, n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni. Amaleciţii şi Canaaniţii locuiesc valea aceasta: deci, mâine, întoarceţi-vă, şi plecaţi în pustie, pe calea care duce spre Marea Roşie.” Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Până când voi lăsa această rea adunare să cîrtească împotriva Mea? Am auzit cîrtirile copiilor lui Israel, care cîrteau împotriva Mea. Spune-le: „Pe viaţa Mea!” zice Domnul „că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cîrtit împotriva Mea, nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, în afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie, şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi. Eu, Domnul, am vorbit! În adevăr, aşa voi face acestei rele adunări, care s-a unit împotriva Mea; vor fi nimiciţi în pustia aceasta şi în ea vor muri.”(Num.14 :21-35)
Cred, că experienţa lui Israel, ar trebui să ne determine să ne cutremurăm din temeliile fiinţei noastre, deoarece Pavel ne avertizează : Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.(1Cor.10 :11) ,,Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?’’(Rom.6 :1-2) Cei care tratează cu uşurinţă harul lui Dumnezeu, şi îşi permit să stăruie în păcat pe motiv că Dumnezeu nu face nimic, se află într-un foarte mare pericol şi dacă nu se trezesc foarte repede, vor cunoaşte şi o altă faţă a lui Dumnezeu pe care nimeni n-ar dori s-o vadă: un Dumnezeu mânios, un Dumnezeu care stă împotrivă, un Dumnezeu care îşi retrage mâna Sa binecuvântată, un Dumnezeu care striveşte cu mâna Sa, şi în care este grozav lucru să cazi….
…….dar sa ne indreptam atenţia şi spre un al treilea principiu :
3. Pentru slujitori morile lui Dumnezeu au un regim special de funcţionare. Da aşa cum aţi citit. Pentru slujitori morile lui Dumnezeu au un regim special de funcţionare. Nu este vorba despre un regim de părtinire, de discriminare, sau favorizare a slujitorilor, ci dimpotrivă. Dumnezeu este mai exigent cu liderii, decât cu oamenii de rând, din popor. ,,Cui i s-a dat mult i se cere mult’’. Dacă cineva din popor ar fi păcătuit, ca Moise sau ca Aaron, Dumnezeu i-ar fi acordat multe circumstanţe atenuante, însă aceasta este cu neputinţă în cazul liderilor. Ei L-au văzut pe Dumnezeu atât de aproape, au primit de sus un har atat de mare, şi prin urmare li s-au dat şi responsabilităţi pe masura harului primit. Si apoi, dacă mai adăugăm, faptul că păcatul unui simplu om din popor îl afectează doar pe el, eventual familia lui, şi câţiva din jurul lui, însă păcatul unui lider, afectează întregul popor, înţelegem că Dumnezeu a fost drept cand le-a zis: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.”(Num.20 :12) Cuvinte similare cu acestea îi spusese Dimnezeu şi lui David după ce a păcătuit: ,,Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut, va muri.”(2Sam.12 :14)
Iată-l deci pe Aaron pe muntele Hor, în timp ce este dezbrăcat de veşmintele preoţeşti, pe care le-a purtat patruzeci de ani înaintea poporului şi înaintea lui Dumnezeu: întâi i se ia mitra de pe cap cu placa de aur, apoi pieptarul pe care era săpat Urim si Tumim, apoi efodul, mantia de sub efod, brâul şi tunica, urmând ca fiul său Eleazar să fie imbrăcat cu ele. Aaron, însă, avea să fie îngropat acolo, deşi era încă plin de viaţă, nu era bolnav, dar avea de suferit o pedeapsă pentru păcatul de a-L fi necinstit pe Dumnezeu, în faţa poporului. Iată-l şi pe Moise, la rândul său, pe vârful muntelui Pisga, scrutând cu privirea sa, încă ageră, hotarele ţării în care curge lapte şi miere, dar în care i se interzisese să intre, pentru cel puţin următorii o mie patru sute de ani, până la evenimentul schimbării la faţă. Iată-l pe marele om al rugăciunii, pe cel mai mare mijlocitor pământean al poporului, care a stat de nenumărate ori ca o stâncă între Dumnezeu si popor obtinându-i iertarea. Iată-l deci: refuzându-i-se răspunsul afirmativ la două din cele mai arzătoare rugăciuni ale sale: prima era pentru popor, în care cerea iertarea si anularea celor patruzeci ani de pribegie prin pustie, iar a doua era personală, în care cerea pentru sine îngăduinţa de a intra în ţara promisă. Însă pentru lideri morile lui Dumnezeu au un regim special, şi Moise trebuie să moară deşi ,,vederea nu-i slabise si puterea nu-i trecuse’’.
Mă îngrozesc la gândul că şi eu sunt slujitor, că am primit de la El har peste har, si că de prea multe ori L-am necinstit pe Dumnezeu înaintea poporului. Dar în acelaşi timp mă mir şi mă întreb: de ce îmi acordă atâta timp de graţie?. De ce are atâta răbdare cu mine? De ce încă nu m-a pedepsit? Cum se face că încă n-am fost strivit între roţile uriaşe şi aspre ale morilor lui Dumnezeu? Parafrazându-l pe Pavel îmi vine să strig: O adâncul bogăţiei, bunătăţii şi răbdării lui Dumnezeu, cât de nepătrunse sunt îndurările Lui şi cât de neânţelese sunt milostivirile Lui ! Parcă aud si acum după trei mii cinci sute de ani, venind dinspre Sinai, ecoul cuvintelor care au putere să dea fiori, chiar şi celei mai împietrite inimi: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”
În prezenţa acestui minunat Dumnezeu, pe de-o parte, trebuie să ne odihnim în îndelunga Sa răbdare şi bunătate, dar pe de altă parte, trebuie să ne cutremurăm datorită mistuitoarei Sale sfinţenii şi dreptăţi. Răspunsul la întrebarea cum se împacă aceste două atitudini, ne este dat în ceea ce Biblia numeşte taina evlaviei. Evlavia este o combinaţie de îndrăzneală cu frică, de curaj si teamă. Înaintea lui Dumnezeu poţi să stai liniştit, liber, relaxat, plin de încredere, dar tot înaintea Lui trebuie să te înfiori până-n adâncul fiinţei, să te cutremuri până la a te îngrozi, pentru că Dumnezeu este un ,,foc mistuitor’’. Aşa se apropia si Moise de Domnul: cel care vorbea cu Dumnezeu faţă în faţă ca nimeni altul, a rostit si neverosimilele cuvintele ,,sunt ingrozit şi tremur’’.
Creştinul echilibrat, respiră din bunătatea lui Dumnezeu, dar pulsează din sfinţenia Sa. Cine pierde din vedere bunătatea lui Dumnezeu se va sufoca, dar cine pierde din vedere sfinţenia lui Dumnezeu va sucomba. Oricare din aceste două extreme este foarte primejdioasă. Un dumnezeu bun care permite omului să facă orice, a scăpat lucrurile de sub control si nu merită închinare, iar un dumnezeu drept care nu are milă de păcătoşi se transformă într-un tiran şi nu merită să fie iubit.
În concluzie: Iată lucrurile pe care am intenţionat să le invăţăm despre Dumnezeu:
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu plin de bunătate, bogat în răbdare, având resurse inepuizabile de iertare, îngăduinţă şi înţelegere faţă de slăbiciunile noastre. Putem să ne apropiem de El plini de încredere indiferent cât de grav ar fi păcatul nostru. El niciodată nu ne va izgoni, oricât de adâncă ar fi prăpastia în care am cazut. Pocăinţa sinceră ne va aduce totdeauna reabilitarea.
Dar să nu ne treacă cumva prin cap ideea că putem ,,profita’’ de bunătatea lui Dumnezeu. Să nu ni se cuibărească cumva în minte gândul, că-L putem purta pe Dumnezeu după deget, că putem tolera în viaţa noastră gânduri rele sau vorbe urâte, fapte murdare sau relaţii rupte pe motiv că Domnu-I bun. Cine procedează în felul acesta intră de bună voie în cel mai periculos joc din lumea aceasta; joc în care totdeauna câştigătorul este Dumnezeu, şi pierdantul este omul.
Iar cât despre lideri: ,,cui i s-a dat mult i se cere mult’’.Nu-I invidiaţi, ci mai degrabă rugaţi-vă pentru ei. Dumnezeu se poartă mai aspru cu ei decât cu ceilalţi din poporul Său. Da, întradevăr, au un har mai mare, dar şi povara pe care o poartă pe umeri este mai grea. Judecata de care au parte, deasemenea, este mai aspră. Vezi Iacov 3 :1 ,,Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră’’.
Fie ca purtarea noastră să fie vrednică de Dumnezeul pe care îl avem.

Nebunia lui Dumnezeu  

(1Cor.1:17-31)
In ceea ce priveşte studiul Scripturii, pasiunea vieţii mele este ca prin intermediul naraţiunilor biblice, a întâmplărilor relatate de aceasta, să-L surprind pe Dumnezeu, în diferitele ipostaze în care ni se descoperă. Fiecare întâmplare, minune, pildă, conjunctură sau eveniment istoric, cuprinse în Biblie, sunt ca şi un tablou în care ni se revelează o altă dimensiune a frumuseţii lui Dumnezeu. Faţă de teologia sistematică, acest mod de a-L vedea pe Dumnezeu are avantajul că ni-L prezintă, într-o formă mai dinamică, mai expresivă, si mai atractivă. Una este să studiezi bunătatea lui Dumnezeu înşirând, dintr-o concordanţă biblică, toate versetele care vorbesc despre ea, dar cu totul altceva este să studiezi acelaşi subiect, privind la tabloul Samariteanului milostiv, a Fiului risipitor sau la tabloul Calvarului. Astfel de tablouri ne dezvăluie despre Dumnezeu, aspecte pe care în teologia sistematică nu le putem observa. Este la fel ca şi în pictură, unde artiştii căutau să surprindă oamenii mai mult în mişcare, pentru a le conferi cât mai multă expresivitate, vitalitate, si frumuseţe. Muşchii încordaţi la maxim, tendoanele întinse, corpul surprins în desfăşurarea unei acţiuni, oferă o imagine mult mai splendidă şi graţioasă decât cea a unui corp static şi rigid.
În această zi, iată ipostaza în care vă propun să-L surprindem pe Dumnezeu: Vă rog să-mi permiteţi puţină imaginaţie. Priviţi-L pe Dumnezeu înconjurat de cei mai mari înţelepţi ai lumii. Textul nostru ne vorbeşte despre ei, despre înţelepciunea lor în care se încredeau, şi pe care Dumnezeu căuta să o confrunte. Într-o cultură greacă, a secolului întâi, în care Pavel a scris corintenilor, dintre aceşti înţelepţi nu puteau să lipsească: Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru, Socrate, Platon, Aristotel,… filozofi care au creat una dintre cele mai strălucite culturi, şi au influenţat puternic şi culturile care au venit după ei. Si iată-L pe Dumnezeu întrebându-se:,, Ce replică să pregătesc acestor înţelepţi şi ideilor propuse de ei, prin care se ridică împotriva Mea. În ce fel să-mi arat superioritatea ?’’ Toţi ne-am fi aşteptat să asistăm la o demonstraţie de forţă a divinităţii în raport cu umanitatea, însă El, după ce stă o clipă pe gânduri, zice : ,,Cred că a sosit timpul să-mi arat nebunia.’’ Ceea ce urmează nu mai este imaginaţie ci Scriptură.
Subiectul predicii mele este: NEBUNIA LUI DUMNEZEU. Nu ştiu dacă aţi mai auzit vreodată o predică cu acest titlu. Nu vreau să vă speriaţi de subiect, nici nu vreau să sune a blasfemie, dar tema centrală a acestui text este nebunia lui Dumnezeu. Nebunie care El şi-o descoperă, ca să astupe, pentru totdeauna, gura încrezuţilor şi înfumuraţilor înţelepţi ai lumii, si să-şi arate fără nici un dubiu sau putinţă de tăgadă absoluta superioritate a înţelepciunii Sale. Nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea oamenilor, şi prin arătarea acesteia, Dumnezeu reduce, pentru totdeauna, la tăcere toată lăudăroşia şi pălăvrăgeala fără rost a înţelepţilor lumii. Dumnezeu are simţul umorului. Acesta este modul Său de a răspunde celor care au cutezanţa de a se ridica împotriva Lui, aşa cum spune Psalmul 2:4 ,, Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei’’.
Ceea ce vă propun în continuare, este să privim mai atent la Nebunia lui Dumnezeu, şi să observăm cum prin aceasta El demolează construcţiile făurite de arogantele minţi umane. Să urmărim: CINCI ASPECTE ALE NEBUNIEI LUI DUMNEZEU, văzute din felul în care şi-a ales slujitorii şi metodele de lucru spre a da un răspuns înţelepţilor veacului acestuia ridicaţi împotriva Sa.
1.Dumnezeu n-a ales pe cei înţelepţi în felul lumii.
Pentru a astupa gura înţelepţilor, Dumnezeu nu alege niste înţelepţi. Aceasta chiar că-i nebunie curată, dar dacă reuşeşte este si arma cea mai eficientă în realizarea acestui scop. Să închizi gura unui înţelept printr-un om de rând, iată adevărata genialitate. Pentru a-i vorbi lui Faraon, într-o chestiune de importanţă cosmică, Dumnezeu nu alege cel mai mare orator al timpului său, ci un bâlbâit. Pentru a reduce la tăcere gălăgioasa clică a rabinilor necredincioşi din Ierusalim, Dumnezeu alege nişte pescari, oameni necărturari si de rând. Din punct de vedere uman, nebunie curată, însă tocmai aceasta i-a uimit si mai mult pe marii preoţi şi i-a determinat să se întrebe: De unde au aceştia atâta îndrăzneală, iar concluzia la care au ajuns ne este rezumată în cuvintele:,,au priceput că fuseseră cu Isus.” Iată deci adeverindu-se cuvintele că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii. Chiar şi apostolul Pavel recunoaşte că este un necioplit în vorbire cu precizarea că ,,nu însă şi în cunoştinţă’’, şi tot el se adresează corintenilor că n-a venit la ei să le vestească taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită, nu prin vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere. Dacă ne uităm printre noi la cât de înţelepţi suntem, în felul lumii acesteia, vom constata că Dumnezeu stăruie până astăzi în modul acesta de a-şi alege slujitorii.
2.Dumnezeu n-a ales pe cei puternici în felul lumii.
Cassius Marcellus Clay a fost considerat cel mai mare boxeor al tuturor timpurilor. Ar fi fost cea mai mare nebunie, ca pentru a-l zdrobi, să trimiţi cu el în ring un ,,copil cu păr bălai şi cu faţa frumoasă.’’ Insă Dumnezeu mai face din când în când aşa ceva: David împotriva lui Goliat cu o praştie şi o piatră, Ghedeon împotriva lui Madian cu trambiţele de la fanfară şi ulcioarele de băut apa, Israel împotriva zidurilor Ierihonului cu nişte strigăte, Iosafat împotriva moabiţilor şi amoniţilor cu ,,corul bisericii.’’ Din punct de vedere militar: curate nebunii. Numai că de fiecare dată, s-a dovedit cu prisosinţă, că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii. Uitându-ne la noi înşine şi unii la alţii, vom constata că niciunul nu avem vocaţie de ,,Rambo.’’ Nu avem nici muşchii lui Sylvester Stallone nici celebritatea lui. Însă cu toate acestea Dumnezeu ne mai aruncă în lupte cel puţin la fel de încinse şi animate ca acelea din filmele lui. Poate că nu suntem obijnuiti cu acest fel de a lucra a lui Dumnezeu. Câteodată ne simtim ca ,, niste pui de gostat’’ în faţa fălcilor încleştate ale lui Goliat şi ni se cam face pielea pe noi ca şi pe găina. Însă va trebui să ne obijnuim cu ideea că acesta este unul din modurile preferate ale lui Dumnezeu de a lucra, si va trebui să învăţăm să mergem pe mâna Lui. Va trebui să-L cunoaştem mai mult şi să ne încredem mai mult în El.
3.Dumnezeu n-a ales pe cei de neam ales.
Pentru infăptuirea reformei protestante, Dumnezeu nu-l alege pe papa Leon al zecelea membru al unei faimoase familii din Italia: familia De Medici, care a stat în fruntea Florenţei câteva secole, dând lumii celebri oameni politici, papi şi cardinali, ci îl alege pe Martin Luther născut într-o familie de ţărani germani din Turingia tatăl său fiind miner. Niciunul dintre noi nu ne putem lăuda că aparţinem familiei regale a Angliei, a casei de Windsor, care conduce regatul unit de peste o sută de ani. Nunta nici unui dintre noi n-a fost urmărită în direct la televizor de două miliarde de oameni, ca cea a prinţului William, şi nici înmormântarea noastră nu va fi urmarită în direct de două miliarde şi jumătate de oameni, ca cea a prinţesei Diana. Insă Dumnezeu ne-a dat un har si mai mare. Pe noi, nişte oameni cu nume fără rezonanţă istorică, provenind din nişte neamuri fără importanţă, ne-a ales ca să purtăm cel mai minunat nume care există, nu doar pe pamânt ci în întregul univers: Nume în faţa Căruia se vor pleca, nu două miliarde de oameni, ci orice genunchi a celor din ceruri, de pe pămaânt şi de sub pământ. Plecarea noastră din lumea aceasta va fi urmărită în direct de toate miliardele de fiinţe cereşti ale lui Dumnezeu, iar la sărbătoarea nunţii noastre cu Domnul Isus Hristos, vor participa toţi sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile: toţi îngerii, heruvimii şi serafimii, şi toate făpturile lui Dumnezeu din toate lumile existente. Aceea va fi clipa în care se va vedea cel mai desluşit că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor.
4. Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte.
Dumnezeu nu se supune criteriilor umane de selecţie a lucrurilor sau a metodelor de lucru. Este suficient să citim fericirile, ca să ne dăm seama, că toate virtuţile pe care Domnul Isus le considera aducătoare de fericire, pentru cei din lume sunt lucruri nebune: A fi sărac în duh sau ,,cu duhul” aşa cum suntem badjocoriţi, a plânge sau a nu şti să te bucuri de viaţă, a fi blînd sau ,,bleg” cum consideră mulţi, flămând şi însetat după neprihănire, sau a nu şti ce-i frumos în viaţă, a fi milostiv sau ,,fraier”, cu inima curată sau excentric, a fi împăciuitor sau a te lega la cap dacă nu te doare, prigonit pentru neprihănire sau culmea fanatismului, pentru mintea înţelepţilor lumii sunt cele mai absurde si iraţionale concepte auzite vreodată. Predica de pe munte, mai conţine multe astfel de absurdităţi, în opinia lumii, dar din păcate chiar şi în opinia unor fraţi si surori, din bisericile noastre. Să faci bine celui ce îţi face rău, să-i dai vrăjmaşului tău mâncare să mănânce si apă să bea, dar fără să-i adaugi şi câteva grame de şoricioaică în farfurie, ci chiar să-l iubeşti si să te rogi pentru el. Acestea sunt câteva din lucrurile nebune ale lumii, pe care Dumnezeu le-a ales ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. El a ales crucea, slujirea, martirajul, smerenia, răbdarea, renunţarea la sine şi la viaţa proprie, lucrurile nebune ale lumii acesteia, ca sa le facă de ruşine pe cele înţelepte. În cartea Quo Vadis se relatează, că ceea ce i-a impresionat cel mai mult pe spectatorii prezenţi în arenele romane la omorîrea creştinilor, a fost că aceştia din urmă în timpul aruncării lor la fiare, cădeau în genunchi, se rugau şi cântau cântări spre slava lui Dumnezeu. Dealungul istoriei, mulţi persecutori, torţionari, inchizitori, văzând modul creştinilor de a muri s-au transformat în martiri. Nebunia lui Dumnezeu face de rusine înţelepciunea oamenilor.
5. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari, lucrurile josnice, dispreţuite ba chiar cele care nu sunt ca să facă de ruşine pe cele care sunt.
Dumnezeu a ales mieii ca sa-i facă de ruşine pe lupi, ba chiar mai mult decât să-i facă de ruşine. Dumnezeu a ales pruncii, si chiar pe cei ce sug la piept, ca să-Şi scoată din gura lor o întăritură de apărare împotriva potrivnicilor Lui. Dumnezeu a ales o măgăriţă ca să-i vorbească mândrului vrăjitor Balaam. Dumnezeu nu întâmpină nici o dificultate să-si hrănească prorocul pe timp de foamete. Corbii îndeplinesc cu credincioşie poruncile Sale, iar pumnul de făină şi puţinul untdelemn, pot fi indestulătoare pentru hrănirea a trei persoane o peroiadă lungă de timp. Domnul Isus poate hrăni cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, din cinci pâini şi doi peşti, şi acesta este modul Său de a lucra până astăzi. Dumnezeu a ales o mică ţărişoară, Canaanul, si un mic popor, Israelul, ca să-i pună în centrul evenimentelor istorice pentru milenii. Exemplele ar putea continua, dar în finalul acestui mesaj aş vrea să observăm câteva
IMPLICAŢII ALE ACESTUI MOD DE A LUCRA A LUI DUMNEZEU :
1. Să nu trecem metodele, căile, planurile lui Dumnezeu totdeauna prin filtrul logicii şi raţiunii umane. Asta nu înseamnă că Dumnezeul nostru este ilogic sau iraţional, ci înseamnaă că mintea noastră limitată sau afectataă de păcat, poate la un moment dat, să nu înţeleagă, de ce acţionează Dumnezeu într-un anume fel, şi căile Lui să ni se pară o nebunie. Însă, nebunia aceasta aparentă, de fapt, conţine o înţelepciune superioară, pe care mintea noastră, în acel moment, n-o poate cuprinde. Deci termenul de ,,nebunia lui Dumnezeu” trebuie folosit cu ghilimelele de rigoare, pentru că de fapt acesta desemnează înţelepciunea superioară si neânţeleasă de către om a lui Dumnezeu.
2. Pentru a înţelege înţelepciunea lui Dumnezeu, avem nevoie de iluminarea Duhului Sfânt. ,,Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţînd o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos.’’(1 cor.2 :6-16) În măsura în care suntem umpluţi şi călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, dobândim capacitatea de a percepe înţelepciunea lui Dumnezeu.
3. Dumnezeu urmăreşte un dublu scop atunci când acţionează aşa încât faptele Lui să pară o nebunie în ochii lumii: în primul rând urmăreşte să dea o lecţie usturătoare celor care se încred în înţelepciunea umană. (nimic nu-i mai umilitor pentru Goliat decât sa fie omorât de David), iar în al doilea rând urmăreşte să anuleze dreptul oricărei persoane de a se lăuda cu ceva înaintea lui Dumnezeu. ,, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.’’(1 cor 1 :29) Dacă Dumnezeu n-a ales pe cei înţelepţi în felul lumii, nici pe cei puternici nici pe cei de neam ales, dacă Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, lucrurile slabe ale lumii, lucrurile josnice dispreţuite ba chiar lucrurile care nu sunt, înseamnă că niciunul nu avem cu ce să ne lăudăm înaintea lui Dumnezeu nici în legătură cu ce suntem nici în legătură cu ce facem, si că singurul lucru care ne rămâne de făcut este să-i dăm lui Dumnezeu toată slava, cinstea şi să ne ancorăm tot mai mult în Harul lui Dumnezeu prin care suntem ceea ce suntem, şi să ne încredem în El.
4) Dacă Dumnezeu alege lucrurile: nebune, slabe şi fără importanţă pentru a-şi îndeplini lucrările Sale, înseamnă că oricare putem fi folosiţi în lucrarea Sa, indiferent de numele, inteligenţa, sau capacităţile de care dispunem. Nu avem nici un motiv să ne considerăm dezavantajaţi, văduviţi sau privaţi de şansa de a face ceva frumos pentru Domnul.

 

Dumnezeu şi politica internaţională

In continuare, folosind Cuvântul lui Dumnezeu, vom căuta să descoperim în ce fel face El lucrul acesta.
1.Dumnezeu dă fiecărui popor un ţinut pe care să-l locuiască şi pe care să-l stăpânească.
Din cartea Iosua şi din cărţile lui Moise, observăm că Dumnezeu se ocupă de poporul Său ca să-i dea o ţară de locuit. Dumnezeu face lucrul acesta atât la nivel global cât şi în plan individual: Adică, Dumnezeu oferă un spaţiu de locuit poporului ca întreg, dar şi fiecărei seminţii şi familii în parte. Dumnezeu oferă poporului Canaanul, dar fiecare seminţie şi familie trebuie să treacă prin faţa lui Iosua ca să-si primească moştenirea de la Domnul prin tragere la sorţi. Cred că de aici avea să se inspire David cand avea să spună în Psalmul 16:6: ,,O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ, o frumoasă moşie mi-a fost dată’’.
Însă pentru a putea face o aplicaţie practică la vieţile noastre, aş vrea să observăm un lucru foarte interesant, legat de modul în care Dumnezeu oferă poporului Său moştenirea. Pentru fiecare palmă de loc, primită de la Domnul, Israel trebuie să lupte şi să şi-o câştige prin efort susţinut. Caleb trebuie să lupte pentru Hebron. (Iosua14) Fiii lui Iosif, care considerau prea strâmt locul primit pentru ei, au fost învăţaţi să taie pădurea şi să izgonească pe cananiţi de acolo, dacă doreau să-şi lărgească hotarele. (Ioaua17) Observând graniţele fizice ale Canaanului, vom constata că niciodată Israelul n-a stăpânit tot teritoriul promis lui de către Dumnezeu, cu o scurtă excepţie pe vremea lui David şi Solomon. Aceasta nu s-a întâmplat din cauza lui Dumnezeu ci numai din cauza sa. (Vezi Judecători 1şi 2)
In ceea ce ne priveşte, Dumnezeu face copiilor Săi multe promisiuni, atât de ordin fizic, cât şi de ordin spiritual. Dar fiecare promisiune divină, pentru a deveni realitate, trebuie câştigată prin muncă şi luptă intensă. Daniel a aflat din cartea lui Ieremia că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile lui Israel. Când a constatat că vremea se împlinise a început să se roage ca Dumnezeu să-şi ducă la împlinire promisiunile de rezidire. (Daniel 9) Pentru împlinirea promisiunii venirii lui Mesia în această lume, s-au rugat oameni evlavioşi care aşteptau mântuirea lui Israel. Pentru împlinirea făgăduinţei trimiterii Duhului Sfânt s-au rugat apostolii. Pentru împlinirea promisiunii venirii a doua a lui Hristos, se cere Bisericii să se roage. Mântuirea sufletelor celor aleşi de Domnul, se duce la împlinire şi ca urmare a rugăciunilor noastre. Dumnezeu nu face în lume, aproape nimic fără rugăciunile, munca şi lupta Bisericii. Acest fapt mie îmi comunică un adevăr foarte important : Înseamnă că Dumnezeu îşi include şi poporul Său în procesul conducerii lumii. Dumnezeu conlucrează cu poporul Său în demersul cârmuirii istoriei. Credincioşii pot influenţa viitorul unei naţiuni, din toate punctele de vedere, mai mult decât o pot face oamenii politici sau cei bogaţi. Istoria confirmă din plin această idee. Naţiuni, precum America şi altele ca ea s-au ridicat prin munca şi lupta Bisericii. Promisiunile lui Dumnezeu atât cele care vizează domeniul material, cât şi cele care vizează domeniul spiritual, devin realitate în viaţa noastră, în funcţie de modul în care luptăm pentru ele prin rugăciune si de modul în care muncim pentru ele in fiecare zi.
Însă lucrul care mi se pare şi mai interesant, este că Dumnezeu se preocupă să dea o ţară de locuit nu numai poporului Său, ci chiar şi altor popoare. Iată ce-i spune Dumnezeu lui Israel : Domnul mi-a zis: „Nu face război cu Moab, şi nu te apuca la luptă cu el; căci nu-ţi voi da nimic să stăpâneşti în ţara lui: „Arul l-am dat în stăpânire copiilor lui Lot . „Să treci azi hotarul Moabului, la cetatea Ar, şi să te apropii de copiii lui Amon. Să nu faci război cu ei, şi să nu te iei la luptă cu ei; căci nu-ţi voi da nimic de stăpânit în ţara copiilor lui Amon: am dat-o în stăpânire copiilor lui Lot. (Deut.2 :9,19) Acest adevăr mă face să cred că nu oamenii decid a cui să fie Transilvania, nu NATO decide a cui să fie provincia Kosovo, nu americanii decid în conflictul israeliano-palestinian ci Dumnezeu. Tot Dumnezeu stabileşte graniţele ţărilor, nu Tratatul de la Versailes nici conferinţa de la Ialta.(Referire la cele 2 mari tratate de pace, după primul şi al doilea război mondial în care câştigătorii războiului au reconfigurat harta Europei) Dumnezeu dă fiecărui popor un ţinut în care să locuiască şi pe care să-l stăpânească. Dar frumusetea şi mai mare este că Dumnezeu oferă un loc de vieţuit nu doar popoarelor sau persoanelor individuale ci si animalelor. În dialogul pe care îl are cu Iov, Dumnezeu zice: ,,Cine a lăsat slobod măgarul sălbatic, izbăvindu-l de orice legătură? I-am dat ca locuinţă pustiul, şi pământul sărac ca locaş. El rîde de zarva cetăţilor, Străbate munţii ca să-şi găsească hrana, şi umblă după tot ce este verde”.(Iov 39:5-8) Problema apare atunci când omul, în ambiţiile sale arogante, distruge aceste locuri, producând dezechilibre ale naturii care ulterior se întorc tot asupra sa. Dar nu numai oamenii şi animalele, ci chiar şi planetele au primit de la Dumnezeu un spaţiu ca locuinţă. In Ps.19 David spune: ,,În ceruri El a întins un cort soarelui. Şi soarele, ca un mire, care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor, şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui”.
Însă, în acest context în care descoperim că pentru fiecare lucru creat de Dumnezeu, El a oferit şi un spaţiu ca locuinţă, nu pot să nu-mi amintesc de remarca făcută de Însuşi Creatorul : ,,Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” Cel care a dat fiecărei creaturi o locuinţă, în viaţa Sa pământească, n-a avut unde-şi pleca capul. El a trăit această experienţă tocmai ca să ne procure cel mai minunat loc din univers, în Împărăţia Sa. Iată cuvintele pe care le-a rostit înainte de a se înălţa la cer : ,,Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu Sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde Sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan14:1-3) Aceasta este direcţia spre care se îndreaptă istoria.
2.Dumnezeu face ca anumite popoare să dispară de pe scena istoriei iar altele să rămână.
Ceea ce deasemenea este foarte interesant, este faptul că anumite popoare şi civilizaţii, dealtfel, foarte puternice şi dezvoltate, prin voia lui Dumnezeu, au dispărut de pe scena istoriei, iar altele mult mai slabe şi mai puţin dezvoltate, tot prin voia Lui, au rămas până astăzi. Despre civilizaţiile: cananită, sumeriană, egipteană, asiriană, babiloniană şi persană, astăzi se mai vorbeşte doar în Biblie şi în manualele de istorie antică, elogiindu-se pe alocuri uriaşele vestigii culturale ale acestora, însă despre Israel se vorbeste în fiecare zi pe mai toate canalele mediatice din întreaga lume. Aceasta se datorează în exclusivitate faptului că Dumnezeu este Cel care decide care popoare să dispară de pe scena istoriei şi care să rămână. Aşa au trecut rând pe rând, în umbra timpului, pe lângă popoarele deja amintite : imperiul grec al lui Alexandru Macedon, imperiul roman al lui Cezar, apoi în timpurile mai târzii, imperiul francez construit de Napoleon, imperiul fascist făurit de Hitler şi chiar cel comunist făurit de Marx şi Stalin. Deja se prefigurează chiar şi căderea imperiului American şi tot aceeaşi soartă o va avea şi imperiul mult trâmbiţatei Uniuni Europene. Singurul imperiu care va rămâne până la sfârşit este cel aflat sub conducerea Impăratului Impăraţilor şi Domnul Domnilor, Isus Hristos, slăvit să fie Numele Său. De aceea, cea mai înţeleaptă hotărâre pe care cineva o poate lua, este să intre şi să rămână în această veşnică Împărăţie. ,,Ale lumii tronuri se vor dărâma, scumpe diademe în praf vor cădea, însă tronul slavei nu se va clinti, Regele măririi veşnic va domni”
3. Dumnezeu foloseşte anumite popoare ca prin ele să binecuvinteze sau să pedepsească pe altele, conform dreptei Sale judecăţi.
Israel, a fost folosit de către Dumnezeu, pentru pedepsirea păcatelor popoarelor cananite pe care le-a nimicit în campaniile de cucerire a Canaanului. Lucrul acesta era hotărât de către Dumnezeu, încă de pe vremea lui Avraam, când Domnul i-a zis: „Să ştii Hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”(Gen.15:13-16) Îndepărtarea popoarelor cananite de pe scena istoriei, reprezenta judecata lui Dumnezeu, pentru păcatele lor, care după patru sute de ani şi-au atins vârful. Aici descoperim şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care a fost în stare să amâne judecata cu încă patru sute de ani, dând păcătoşilor şanse de pocăinţă.
Poporul Israel, de multe ori, a fost pedepsit de către Dumnezeu, prin popoare ca filistenii, asirienii, babilonienii şi altele. În Ieremia 25:9 Dumnezeu zice: ,,iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul; şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărîmături veşnice.” Pe vremea judecătorilor, toate năvălirile străine asupra Israelului, erau expresii ale judecăţii lui Dumnezeu pentru poporul care-L uitase. Mai târziu, invaziile romane cu distrugerile cauzate asupra templului şi Ierusalimului, iar şi mai tarziu progromurile lui Hitler cât şi criza palestiniană, toate au fost în planul lui Dumnezeu, nuiele de pedepsire a unui popor care L-a respins pe Dumnezeu.
Deasemenea, descoperim în Cuvântul lui Dumnezeu, că Israel a fost şi binecuvântat de către Dumnezeu, prin alte popoare: Impăratul Cir, a fost folosit de Dumnezeu pentru a realiza eliberarea evreilor din robie cât şi pentru a facilita reconstrucţia Templului. Israel, deasemenea a fost şi este o binecuvântare pentru toate naţiunile Încă de când Dumnezeu a pus ochii pe Avraam, strămoşul lui Israel, El i-a spus: ,,Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Gen.12) Conform învăţăturii lui Pavel din Romani, chiar şi noi Biserica, suntem binecuvântaţi de către Dumnezeu, prin şi datorită lui Israel.
Implicaţia practică ce decurge din această învăţătură este că indiferent ce ne-ar face oamenii, atât la nivel de naţiune cât şi la nivel de individ, ei nu sunt altceva decât niste unelte ale lui Dumnezeu, fie pentru binecuvântarea noastră, fie pentru pedepsirea şi încercarea noastră. Prin urmare singurul de care trebuie sa ne temen este Dumnezeu.
4.Dumnezeu face ca toate popoarele să conlucreze la realizarea planului Său cosmic.
Dacă credem în suveranitatea lui Dumnezeu, dacă înţelegem că până şi Diavolul împlineşte planurile Celui Atotputernic, înseamnă că: popoarele, guvernele, regii si chiar dictatorii împlinesc tot planurile lui Dumnezeu. Chiar si Hitler care a ucis şase milioane de evrei, împlinea tot planurile lui Dumnezeu, prin care se aducea la îndeplinire osânda pe care şi-au luat-o asupra lor evreii la răstignirea Fiului lui Dumnezeu, zicând : ,,Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri”.
Pentru că ne aflăm în zilele din urmă, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că Scriptura afirmă că evenimentul revenirii Domnului Isus, va fi precedat de o vreme în care toate forţele răului se vor năpusti asupra Bisericii, pentru a o nimici şi pentru o vreme se va părea că o vor birui. Scena politică internaţională pregăteşte cadrul apariţiei lui Anticrist. Se pare că până şi criza cu care se confruntă omenirea, nu este una reală ci una creată artificial, o mişcare abilă a celor care joacă şah pe tabla planetei. Ceea ce uită aceşti oameni, este faptul că ei sunt doar pionii iar adevăratul jucător este altcineva. Deasemenea se spune că sistemele de supraveghere a populaţiei sunt atât de avansate, încât fiecare om poate fi observat, monitorizat şi urmărit în permanenţă. Prin televiziune, granzii planetei desfăşoară o amplă acţiune de spălare a creerelor si reeducare a telespectatorilor, prin lovirea sistematică a valorilor care au stat totdeauna la baza unei societaţi, (familia, religia, educaţia) şi prin implementarea altor valori sau mai bine zis non-valori, în vederea realizării tipului de societate dorit de marii dictatori. Cercetătorii afirmă că niciodată în istorie, nici măcar pe vremea sclaviei, n-a fost atât de mare discrepanţa între clasa conducătoare şi clasa subjugată. Niciodată omenirea n-a fost condusă de un grup atât de mic de oameni.
Criza economică creată în mod artificial, dezvoltarea fără precedent a tehnologiei de supraveghere a indivizilor, presiunea psihologică exercitată asupra populaţiei prin mas-media, concentrarea puterii în mâna unui mic grup de oameni, toate acestea cât şi altele, sunt elemente care pregătesc cadrul apariţiei lui Anticrist.
Dar toate acestea se întâmplă prin voia lui Dumnezeu. De ce permite El aceste lucruri? Nu ştim. Însă ştim care este finalul acestui război al sfârşitului lumii. Ştim că Mielul va ieşi biruitor asupra Balaurului, a Fiarei si al Prorocului mincinos. Tot ce trebuie să facem este să ne asigurăm că suntem de partea Biruitorului, să ne încredem în El, să ne întărim în El şi să ne pregătim pentru zilele rele care vor veni, ca să putem ieşi biruitori.
CONCLUZIE
Dumnezeu face politica internaţională. El stabileşte graniţele ţărilor, El dă tuturor un loc de locuit. El stabileşte care popoare să dispară şi care să rămână. El controlează relaţiile dintre popoare, atât cele paşnice cât şi cele agresive. El face ca toate popoarele să conlucreze la împlinirea planurilor Sale. Acest Dumnezeu este vrednic de închinare şi Împărăţia Lui este vrednică de încredere, pentru că este singura Împărăţie care nu va trece niciodată.

Răstignirea firii pământeşti

1) Dificultăţile răstignirii firii pământeşti. Cine spune că răstignirea firii pământeşti este o chestiune simplă şi uşoară, nu ştie despre ce vorbeşte sau n-a făcut-o aşa cum se cere. Răstignirea firii, este de departe cel mai greu şi dificil proces la care suntem chemaţi în calitate de creştini. Să urmărim câteva elemente care conturează dificultatea răstignirii firii pământeşti:
a) Răstignirea firii pământeşti este un proces extrem de dureros datorită faptului că ni se cere să ne răstignim noi pe noi înşine. Cred că am fi fost mult mai motivaţi şi mai determinaţi dacă ni s-ar fi cerut să ne răstignim firea unii altora. Oricum, de multe ori mai încercăm noi aşa ceva, chiar dacă nu ni se cere. Câteodată, suntem atât de fermi, dârji şi principiali când este vorba de firea altora, la fel ca David în cazul prezentat de Natan, însă când este vorba de sărmana noastră fire, cerşim milă şi îndurare căutând să înduioşăm pe toată lumea cu zmiorcăielile noastre. Ne pricepem să ne purtăm aspru cu trupul altuia, şi ştim să dăm lecţii despre modul în care acesta trebuie ţinut în stăpânire, însă când vine vorba de trupul nostru ni se sfâşie inima de mila pe care i-o purtăm. Dificultatea problemei constă în faptul că răstignirea doare, şi această durere trebuie să ne-o aplicăm singuri, cu fermitate, fără a ţine seama de jalnicele lamentaţii ale firii.
b) Răstignirea firii pământeşti este un proces extrem de dificil datorită numărului mare de provocări existente în jurul nostru. La fiecare pas, întâlnim o mulţime de tentaţii adresate firii pământeşti. Ochii, urechiile, mintea, trupul şi sufletul sunt bombardate clipă de clipă cu tot soiul de invitaţii insistente şi persistente la păcat. Tentaţiile sexuale sunt gata să-i devoreze, din toate părţile, într-o singură clipă de neatenţie, pe cei nestăpâniţi şi uşuratici. Materialismul este ca o plasă de păianjen în care stau atârnaţi ca nişte muşte încătuşate, fără posibilitatea de a se mai salva, orbii spirituali, incapabili să vadă dincolo de culoarea sclipitoare a banilor. Demonii s-au înmulţit, şi mai în fiecare zi întâlneşti câte un om în care există cel puţin o legiune, provocându-te la ceartă, scandal, zavistie şi nebunie. În familie diavolul se luptă cu îndârjire să dezbine chiar şi cele mai închegate cupluri. În biserică, acelaşi personaj malefic, urmăreşte să provoace cele mai stupide tensiuni. Într-un asemenea context, mai este oare posibil să-ţi răstigneşti firea?
c) Răstignirea firii pământeşti este dificilă datorită filozofiei lumii acesteia care încurajează exprimarea liberă a poftei, nicidecum a înfrânării ei: ,,Trăieşte clipa!, Urmează-ţi inima!, Fă-o!”, iată câteva dintre sloganurile omului modern. Mass-media profitând de lipsa de stăpânire a generaţiei actuale, a transformat-o într-o societate de consum aflată la cheremul marilor magnaţi ai pieţei. Televizorul îţi serveşte la pat, ca ’ntr-un hotel de lux: sex, violenţă, magie şi divertisment cât îţi pofteşte inima. Publicitatea agresivă şi ritmul vieţii parcă te obligă să fi la curent cu fiecare nou produs apărut, şi să ţi-l achiziţionezi, pentru că altfel societatea te exclude din rândurile ei. Ascetismul nu mai este la modă ca pe vremea stoicilor greci sau a călugărilor medievali ci acum lumea s-a îndreptat spre libertinism şi exhibiţionism. Recunosc faptul că într-un asemenea context nu-i deloc amuzant să-ţi răstigneşti firea pământească. Dinăuntru eşti asaltat de poftele irezistibile ale cărnii, de afară te copleşesc la tot pasul provocări insistente la împlinirea lor, iar pe deasupra nici cel mai mic lucru nu te încurajează să lupţi pentru biruinţă. Dar înainte de a cădea în ghiarele disperării, haideţi totuşi să vedem dacă există vreo posibilitate să biruim în acest teribil război de moarte.
2) Posibilitatea răstignirii firii pământeşti. Evaluând situaţia strict din punct de vedere teoretic, răstignirea firii pământeşti ar fi posibilă doar dacă am descoperi o activitate mult mai interesantă decât împlinirea poftelor firii pământeşti. Ştiţi cunoscuta zicală: ,,Dacă vrei să-i smulgi unui câine osul pe care-l ţine în gură, oferă-i o bucată de carne.” Spiritualizând lucrurile, această zicală ar putea suna astfel: ,,Dacă vrei să convingi un om să renunţe la plăcerile poftelor firii, oferă-i nişte plăceri mai mari.” Însă aceste plăceri mai mari trebuie neapărat să aibe aceleaşi caracteristici cu plăcerile firii pentru a putea fi atractive. Plăcerile firii ar putea fi caracterizate după cum urmează: sunt reale, răspund unor nevoi presante interioare şi vizează prezentul nu doar viitorul. De ce aleg oamenii să trăiască mânaţi de firea pământească? Pentru că stările pe care le experimentează nu sunt imaginare, nici abstracte, nici teoretice ci practice şi reale. Pentru că plăcerile pe care le trăiesc reprezintă răspunsul unor nevoi presante elementare ale fiinţei lor. Pentru că aceste stări plăcute nu vizează un bine viitor, greu de aşteptat, ci prezentul actual. Datorită acestor caracteristici au succes ispitele sexuale, dependenţele de alcool, tutun, droguri şi oricare alte ispite ale firii pământeşti. Scumpi fraţi şi surori, răstignirea firii pământeşti este posibilă doar dacă descoperim o plăcere care să prezinte aceleaşi trei caracteristici, dar care să fie mult mai puternică. Plăcerea care ne-ar putea motiva la răstignirea firii pământeşti, ar trebui să fie reală, să răspundă unei nevoi interioare presante şi să îşi găsească împlinirea în prezent nu doar în viitor. Vă propun să supunem acestor exigenţe câteva din elementele religioase care ar putea reprezenta o astfel de motivaţie la răstignirea firii:
Doctrina sănătoasă. A avea o doctrină sănătoasă, deşi este un lucru necesar, nu constituie o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii. Aceasta datorită faptului că nu satisface cerinţele primului criteriu enunţat: este foarte teoretică, abstractă. Am văzut prea mulţi teologi luptându-se ,,cu armele firii” pentru doctrina lor sănătoasă, dar prea puţini zdrobiţi în omul dinlăuntru pentru simplul motiv că au avut-o. De multe ori şi în biserică este ca şi la parlament: doctrina cuiva este sănătoasă sau nu, funcţie de interesele care îl leagă sau nu de acea persoană. Atitudinea de ,,Pro” sau ,,contra”, într-o anumită problemă, a multor creştini, nu depinde neapărat de acurateţea doctrinară, ci de nişte chestii care trec prin stomac, portmoneu sau alte locuri care nu-i evlavios a fi amintite. Deci a avea o dctrină sănătoasă nu-i suficient a ne motiva la răstignirea firii.
Religiozitatea. A fi om religios, deasemenea, nu constituie o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii pământeşti. Aceasta datorită faptului că nu satisface cerinţele celui de-al doilea criteriu enunţat: adică nu răspunde unei nevoi presante interioare. Omul poate trăi mult şi bine şi fără religie. Sunt atâţia creştini care nu simt nici o presiune interioară să meargă la biserică mai des de două ori pe an. Sunt destui oameni religioşi pentru care cititul Bibliei, rugăciunea, postul, dărnicia şi practicarea altor fapte religioase este o pacoste, nicidecum rezultatul unei nevoi presante interioare. De obicei oamenii religioşi sunt cei mai plini de firea pământească nicidecum cei care şi-o răstignesc cel mai mult. Pentru exemplificare vezi partida fariseilor.
Promisiunea raiului sau frica iadului. S-ar putea să dezamăgesc pe unii dacă voi spune că nici măcar aceste elemente nu reprezintă o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii. Aceasta pentru că nu îndeplinesc cerinţele celui de-al treilea criteriu enunţat: nu răspund unei nevoi prezente ci viitoare. Chiar Scriptura afirmă în Proverbe 13:12 că: ,,O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă.” Până să se hotărască ce să facă cu viaţa de dincolo, oamenii vor să ştie ce se va întâmpla cu aceasta. Până în rai sau în iad este un drum atât de lung încât oamenii nu-şi pot permite să-şi omoare prezentul. Doar un lucru vă întreb ca să vă daţi seama că aşa stau lucrurile: Câţi dintre dumneavoastră toleraţi în propria trăire preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea, cu toate că ştiţi foarte clar din Biblie că toţi cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă toate aceste lucruri amintite nu sunt satisfăcătoare spre a ne putea motiva la a ne răstigni firea pământească, atunci totuşi care motivaţie ar fi satisfăcătoare? Răspunsul este următorul: Relaţia cu Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu, satisface toate cele trei criterii care fac ca un lucru să fie irezistibil. Relaţia cu Dumnezeu, nu-i teorie nici vorbă goală, ci un lucru cât se poate de concret şi practic. Domnul poate fi auzit, văzut, simţit, iubit, gustat. Chiar dacă acestea nu se realizează prin cele cinci simţuri ci prin credinţă, faptul în sine este cât se poate de real. Relaţia cu Dumnezeu răspunde unei nevoi presante interioare. Omul a fost creat cu o nevoie profundă după Dumnezeu. Solomon după ce a căutat fericirea în toate lucrurile de sub soare, a ajuns la concluzia că totul este deşertăciune şi goană după vânt, iar încheierea tuturor lucrurilor este să te temi de Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui. Relaţia cu Dumnezeu, se adresează unei nevoi prezente nu numai unei nevoi viitoare. Noi ne putem bucura acuma de relaţia cu Dumnezeu, nu doar cândva în viitor. Deasemenea, relaţia cu Dumnezeu, produce o plăcere superioară oricărei plăceri produsă de satisfacerea poftelor firii pământeşti. David în Psalmul 34:8 ne îndeamnă să gustăm şi să vedem ce bun este Domnul. Creştinii care au gustat dulceaţa relaţiei cu Dumnezeu, vor fi suficient de motivaţi să-şi răstignească firea pământească. Ei vor fi gata de orice sacrificiu, cu scopul de a păstra minunata lor părtăşie cu Domnul. Pe lângă plăcerea părtăşiei cu Dumnezeu, toate celelalte plăceri pălesc. Părtăşia cu Dumnezeu, este singura motivaţie suficient de puternică spre a ne determina să îndurăm neplăcerile şi suferinţele răstignirii firii pământeşti. Disponibilitatea la această acţiune depinde de seriozitatea cu care abordăm relaţia cu Dumnezeu, prin rugăciune şi meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu.
3) Consecinţele răstignirii firii pământeşti. Ceea ce conferă greutate spirituală unui creştin este răstignirea firii pământeşti. Răstignirea firii pământeşti, realizează acea etanşietate spirituală care permite păstrarea întregului potenţial spiritual aşezat de către Dumnezeu în noi. Dumnezeu a aşezat în noi nişte rezervoare inimaginabile de dragoste, fericire şi bucurie. Aceste capacităţi spirituale le avem în unire cu Hristos când firea pământească este răstignită. Când păcătuim, relaţia cu Hristos se întrerupe, fiinţa noastră se desface, iar energiile puse de către Dumnezeu în noi, pe care ni le-a dat pentru a trăi stări de bucurie şi de fericire în relaţia cu El şi cu Biserica Sa, se scurg din noi, şi prin urmare dispare farmecul relaţiei cu Dumnezeu, cu familia şi cu Biserica. Când dragostea de Dumnezeu se fărămiţează către idoli, când pasiunea pentru soţie se scurge către vedetele play-boy, iar când iubirea de fraţi se risipeşte spre tovărăşiile rele, atunci din creştinul respectiv rămâne doar o coajă fără nici un conţinut. Fiecare păcat presupunere o risipă de energie, putere, forţă, pusă de către Dumnezeu în noi pentru a trăi viaţa la maximă intensitate. Astăzi sunt pline bisericile de oameni vlăguiţi, storşi ca o lămâie de orice vlagă, plictisiţi de toate, îmbătrâniţi înainte de vreme. Unii tineri sunt mai ramoliţi decât bunicii lor, pentru că se uită la porno şi ascultă muzică rock. Creştinul care nu-şi răstigneşte firea pământească, este un om fără greutate, sau dacă vreţi un creştin de paie.Vorbele lui sunt de paie, fiind purtate de vânt de colo, colo. Stările sufleteşti prin care trece sunt de paie. Astăzi se află pe vârful muntelui, iar mâine în fundul văii. Relaţiile pe care le are sunt de paie. Un astfel de om este incapabil de relaţii profunde şi de lungă durată. Dacă este predicator, şi predicile pe care le rosteşte sunt de paie. După un ceas de sporovăială, n-ai ce strânge pe vârful unui făraş. Când acest creştin zideşte, materialele pe care le foloseşte sunt: paie, lemn, fân, trestie. Statornicia lui este de paie, adică la cea mai mică adiere de vânt el este în aer, fiind purtat în direcţia curenţilor. Însă atunci când suntem fermi şi consecvenţi cu răstignirea firii, experimentăm cel mai extraordinar lucru care ni s-ar putea întâmpla: Hristos trăieşte în noi.
Cum arată omul în care locuieşte Hristos? Ca Hristos. Pe unde trece el totul se înviorează, înfloreşte, prinde viaţă. În prezenţa lui orice faţă posomorâtă se înseninează, orice obraji palizi capătă culoare, orice frunte încruntată se descreţeşte şi orice inimă disperată capătă speranţă. Când predică un astfel de om, biserica se zideşte, iar părtăşia şi unitatea prind cheag. Când stai de vorbă cu o astfel de persoană, oricât ai fi de tensionat, simţi eliberare, descătuşare, iar pacea îţi inundă întreaga fiinţă. Cuvintele unui astfel de om îţi pătrund la inimă ca un balsam sau ca o hrană, nicidecum ca o otravă sau ca un venin. Omul în care locuieşte firea, pe unde trece samănă moarte. În urma lui totul păleşte, se ofileşte şi se dezintegrează. Pe unde apare imediat reuşeşte să indispună pe toată lumea, iar când îşi deschide gura într-o clipă strecoară un gust amar în sufletul tuturor. O discuţie cu un astfel de om te încarcă cu amărăciune chiar şi atunci când vorbeşte despre cele mai spirituale lucruri.
În concluzie: Trăim vremuri în care oamenii în care locuieşte Hristos sunt extrem de rari. Trebuie să rupi multe perechi de opinci până să întâlneşti unul. Trebuie să consumi mulţi litri de benzină până să-l ai în faţă. Aceasta datorită faptului că foarte puţini sunt dispuşi să plătească preţul răstignirii firii pământeşti. Da, este cel mai cumplit lucru cu putinţă: să-ţi produci tu singur durere suprimându-ţi toate dorinţele neconforme cu voia lui Dumnezeu, să lupţi împotriva talazului de nelegiuire cu care eşti asaltat. Dar numai aşa vom descoperi extraordinara frumuseţe a relaţiei cu Dumnezeu, şi vom fi o binecuvântare şi pentru alţii.

Roada Duhului. Cum ne-o putem însuşi ?

 

(Gal.5:16-25)
Omul născut din nou, posedă în interiorul său, două naturi. Prima dintre ele, se numeşte firea pământească. O dobândim în urma naşterii fizice şi o purtăm în noi până la moarte. A doua, se numeşte, natura Duhului, sau simplu ,,Duhul”. O dobândim la naşterea din nou şi o purtăm până în veşnicie. Fiecare dintre aceste două naturi, tinde să ne atragă către un anumit tip de comportament, care îi este specific. Comportamentul spre care ne atrage firea pământească este numit ,,faptele firii pământeşti”, iar comportamentul spre care ne atrage Duhul poartă numele de ,,roada Duhului”.
Aceste două tipuri comportamentale sunt într-un conflict permanent. Ele tind să ne atragă în direcţii diametral opuse. În ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, firea pământească ne îndeamnă către închinare la idoli şi vrăjitorie, iar Duhul ne îndeamnă la: dragoste, bucurie şi pace. În relaţia cu semenii, firea pământească ne îndeamnă la: preacurvie, curvie, vrăjbi, certuri, zavistii, mânii, neânţelegeri, certuri de partide, pizme şi ucideri, iar Duhul ne îndeamnă la: îndelungă răbdare, bunătate şi facere de bine. În relaţia cu sinele, firea ne îndeamnă la: necurăţie, desfrânare, beţii şi îmbuibări, iar Duhul ne îndeamnă la: credincioşie, blândeţe şi înfrânare a poftelor.
Este foarte simplu de observat, că între cele două tipuri de conduită există o incompatibilitate absolută. Nu putem fi şi creştini fireşti, şi creştini duhovniceşti. Nu putem avea în viaţa noastră şi faptele firii şi roada Duhului. Ca să ne fie şi mai clar, vreau să vă dau câteva exemple: Nu putem pretinde că suntem soţi fideli, dacă între timp ne întreţinem şi cu o amantă, chiar dacă aceasta se întâmplă doar câte o zi pe lună. Infidelitatea din acea zi, va şterge fidelitatea din toate celelalte treizeci. Deasemenea, nu putem purta numele de iubitori de semeni, dacă în acelaşi timp omorâm şi oameni, chiar dacă faptul cu pricina se petrece doar odată la câţiva ani. Acea singură zi, ne va atrage stigmatul de ucigaşi şi peste celelalte zile, în care n-am ucis pe nimeni. Nu putem fi acasă demoni, iar în biserică îngeri. Este imposibil, să fim, peste săptămână creştini fireşti, iar duminica creştini duhovniceşti. Cuvântul lui Dumnezeu este cât se poate de clar în această privinţă. Iacov 3:11-12 spune: ,,Oare din aceeaşi vână a izvorului ţîşneşte şi apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce.” 2Corinteni 6:14-16 ne întreabă: ,, ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” Domnul Isus Însuşi a afirmat că: ,, Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urâ pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”(Mat.6:24) Prin urmare identitatea noastră, de copii ai lui Dumnezeu sau ai diavolului, se conturează în funcţie de tipul de comportament pe care ni-l asumăm. A crede că ne putem însuşi câte puţin din fiecare, este cea mai mare nebunie. Ca să fiu cât se poate de clar, este la fel cu a crede că ne putem considera oameni cinstiţi, dacă am spart casa unui om, în timp ce pe celelalte câteva sute sau mii din localitate le-am lăsat neatinse. Deasemenea, a crede că numele de ortodox, penticostal sau baptist ajută la ceva, este cea mai mare înşelăciune. Scriptura afirmă, că judecata se va face, după ,,fapte”, nu după ,,nume”. Rom.2:6-8 spune că: Dumnezeu… ,,va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.” Dacă Harul cu care mă laud, nu mă ajută să umblu în faptele bune pregătite, de către Dumnezeu, pentru mine, cum spune Efeseni 2:10, sunt un om înşelat. Dacă El nu mă învaţă s-o rup cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăiesc în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, înseamnă că încă nu l-am cunoscut. Dacă Harul nu realizează în mine roada Duhului Sfânt, l-am călcat în picioare şi l-am făcut zadarnic! Textul biblic sună foarte clar: ,,Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Gal.5:21) Aşadar, a ne însuşi comportamentul Duhului, sau roada Duhului, este o problemă de însemnătate capitală. În continuare aş vrea să învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu: Cum ne putem însuşi roada Duhului. Ce paşi trebuie să facem pentru a o avea?
1) Răstignirea firii pământeşti. Dacă firea şi Duhul se află în totală opoziţie, este cât se poate de limpede, că pentru a-i permite Duhului să se manifeste, firea trebuie îndepărtată. Acest lucru este atât de important, încât versetul 24 ne spune că doar cei care îşi răstignesc firea, sunt ai lui Hristos. Despre răstignirea firii, am vorbit mai multe, în mesajul intitulat: ,, Răstignirea firii pământeşti”. Însă datorită importanţei cruciale a acestui subiect, doresc să mai adaug câteva cuvinte. În epistola lui Pavel către Galateni, există două versete care vorbesc despre răstignirea firii pământeşti: 2:20 (Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.) şi 5:24. (Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.) Dacă privim cu atenţie asupra celor două versete, vom descoperi că este vorba despre două răstigniri diferite. În 2:20 Pavel vorbeşte despre o răstignire a noastră, pe care a realizat-o Hristos odată cu răstignirea Lui. Este vorba despre aceeaşi răstignire la care face referire în Romani 6:6 :,, Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Această lucrare spirituală a fost realizată, în momentul unirii noastre prin credinţă cu El, şi are ca rezultat eliberarea noastră de sub robia păcatului. Însă, în 5:24 Pavel vorbeşte despre o răstignire pe care trebuie să ne-o aplicăm noi, nouă înşine, în mod voluntar. Verbul ,, a răstigni” din acest verset, este la timpul aorist, ceea ce, în limba greacă, desemnează o acţiune începută în trecut dar neterminată în prezent. Deci, această răstignire, este un proces care a început în momentul convertirii, şi care continuă în fiecare zi. Este vorba de acelaşi lucru despre care vorbeşte Domnul Isus în Luca 9:23: „Dacă voeşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” Deci, această răstignire trebuie să aibă loc în fiecare zi. Dar se ridică o întrebare: De ce este nevoie de două tipuri de răstigniri, şi care este legătura dintre ele? Răspunsul este următorul: Prima, a fost necesară pentru a o face posibilă, pe a doua. Fără unirea noastră, împreună cu Hristos, în răstignirea lui de pe Calvar, n-am fi fost niciodată capabili să ne răstignim propria fire pământească, cu toate bunele intenţii de care am fi putut da dovadă. Mărturie a acestui adevăr, stau atâţia alcoolici, fumători înrăiţi, dependenţi de droguri, de pornografie şi de alte vicii, care nu au nici o putere să se elibereze din robie, în ciuda eforturilor disperate pe care le depun. Mărturie, mai stau şi mulţi dintre cei amintiţi anterior, care după ce au venit la Hristos, unindu-se în răstignire cu El, prin credinţă, au avut puterea de a renunţa la felul lor de viaţă din trecut. Concluzia pe care o putem trage de aici este că, o convertire superficială, făcută numai cu numele, nu este de absolut nici un folos. Omul care nu a experimentat, la modul cel mai real, unirea sa cu Hristos, în moarte şi înviere, în momentul convertirii, nu va fi capabil, niciodată, să-şi răstignească firea pământească. Oare de ce bisericile de astăzi se confruntă cu probleme de morală creştină, pe care nu mai au capacitatea să le rezolve? Nu cumva datorită faptului că au pătruns în rândurile ei oameni nenăscuţi din nou? Celor nenăscuţi din nou, le lipsesc noţiunile elementare de răstignire a firii pământeşti. Ei sunt total incapabili de aşa ceva, pentru că ei sunt încă robi ai păcatului, şi odată pătrunşi în rândurile Bisericii, devin focarul unor probleme irezolvabile. Nădăjduiesc să nu fie cazul Bisericii noastre, dar dacă totuşi este cazul cuiva, niciodată nu-i târziu pentru pocăinţă. Odată implicaţi, cu fermitate şi consecvenţă, în procesul răstignirii firii noastre pământeşti, principala piedică, în însuşirea tipului de comportament spre care ne atrage Duhul, este dată la o parte. Obstacolul, de netrecut, de care ne izbeam mereu, ori de câte ori doream să ne însuşim roada Duhului, este îndepărtat, şi rămâne îndepărtat, atâta timp cât vom rămâne fermi şi consecvenţi în răstignirea firii. În momentul în care dăm din nou frâu liber poftelor ei, s-a zis cu roada Duhului. Deci, răstignirea zilnică a firii pământeşti, păstrează drumul deschis spre însuşirea roadei Duhului Sfânt. Dar acest prim pas nu este suficient. Mai trebuie să facem unul, şi acesta poartă numele: Trăirea prin Duhul.
2) Trăirea prin Duhul. Roada nu este a noastră, ci a Duhului. Dar ca să ne-o putem însuşi, în trăirea noastră, trebuie să trăim prin Duhul. Dar ce presupune această trăire prin Duhul? Textul nostru foloseşte două expresii pentru a descrie atitudinea pe care trebuie să o adoptăm faţă de Duhul Sfânt, spre a ne putea însuşi roada Sa. Acestea sunt următoarele: a fi călăuzit de Duhul, şi a umbla prin Duhul. Să le luăm pe rând:
a) A fi călăuzit de Duhul. Mie nu îmi place teologia teoretică şi complicată, ci îmi plac lucrurile simple şi clare. Când am citit versetele 16 şi 18, m-am tot întrebat, ce-o fi oare cu această călăuzire a Duhului? ,, Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti… Dacă Sunteţi călăuziţi de Duhul, nu Sunteţi sub Lege.” De ce este pusă cârmuirea Duhului în contrast cu împlinirea poftelor firii pământeşti, şi ce legătură are călăuzirea Duhului, cu a fi, sau a nu fi sub lege? Ce este această călăuzire a Duhului? Vă rog să observaţi un lucru extrem de minunat în versetul 16: Călăuzirea Duhului este pusă în contrast cu pofta firii, şi umblarea cârmuit de călăuzirea Duhului, este pusă în contrast cu împlinirea poftelor firii. Mai simplu spus, ceea ce reprezintă pofta pentru omul de afară, reprezintă Duhul pentru omul dinlăuntru. Şi mai simplu spus: dupăcum există o poftă a firii, există o poftă a Duhului. Călăuzirea Duhului nu este altceva, decât pofta pe care ne-o stârneşte Duhul, pentru lucrurile de sus. A avut perfectă dreptate Pavel când a spus:,, Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (Efes.5:18), deoarece pofta pe care o stârneşte Duhul în omul dinlăuntru, al creştinului, este ca pofta pe care o stârneşte alcoolul în omul de afară al beţivului. Aşa cum beţivul nu mai poate după alcool, şi creştinul adevărat nu mai poate după lucrurile de sus. Călăuzirea Duhului, este acea poftă curată, sfântă, şi adâncă pe care o stârneşte Duhul în credincios după cele duhovniceşti. Călăuzirea Duhului este acel sentiment puternic de dragoste pentru Dumnezeu, care te obligă să laşi baltă chiar şi cele mai urgente activităţi, şi să te retragi în cămăruţă pentru a-ţi stâmpăra cea mai chinuitoare sete a sufletului, şi să te desfătezi în cele mai năvalnice izbucniri ale sufletului dornic să se contopească cu Creatorul său. Călăuzirea Duhului este acea dragoste irezistibilă, care te împinge pe sus, prin foc şi prin apă, spre părtăşia cu fraţii, cu oamenii evlavioşi. Călăuzirea Duhului este acea milă sfâşietoare, care te determină să-ţi rupi bucata ta de pâine cu cel flămând. Călăuzirea Duhului este acea dorinţă arzătoare de a face bine celui ce îţi face rău, şi de a te ruga pentru cel care te prigoneşte. Dacă aceasta este călăuzirea Duhului, atunci are dreptate Pavel când afirmă că cei călăuziţi de Duhul nu sunt sub lege. Omului călăuzit de Duhul, nu trebuie să i se poruncească să fie sfânt, aşa cum nu trebuie să i se poruncească beţivului să se ducă la birt. Omul duhovnicesc, face aceste lucruri, nu sub presiunea legii, ci sub îndemnul Duhului. Duhul nu impune din exterior, aşa cum face Legea, ci motivează din interior aşa cum face pofta.
Notaţi, însă, un lucru extrem de important, pe care noi, adesea, îl uităm, şi care generează probleme foarte mari. Tot ce am afirmat până aici, este valabil doar pentru cei care şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Când facem ghiveci din îndemnurile Duhului, amestecate cu poftele firii, rezultă un terci spiritual extrem de periculos pentru biserică. Pe fondul unor lucrări spirituale foarte bune, dar făcute de oameni cu firea nerăstignită se nasc cele mai urâte probleme. De fapt aceasta este tehnica cea mai eficientă a diavolului de a distruge o biserică. El nu se foloseşte pentru aceasta de curvari şi beţivani, că oamenii s-ar prinde de jmecherie şi ar reacţiona, ci se foloseşte de oameni spirituali cu intenţii foarte bune, dar care mai păstrează în viaţa lor, câte puţină mândrie, încredere în sine, dispreţ faţă de alţii, ură subtilă, nişte vicii personale, compromisuri şi alte vulpi mici care până la urmă strică viile mari. Înaintea trezirii spirituale, trebuie să se înfăptuiască reforma morală. În mesajul intitulat: ,,Calitatea de membru al Bisericii”, am formulat câteva caracteristici de bază, care definesc, conform Scripturii, statutul de membru al Bisericii. Am să vă dau fiecăruia câte un exemplar, ca în luna Decembrie să puteţi reflecta asupra lui. Voi sta la dispoziţia tuturor celor care întâmpină dificultăţi şi probleme în a le împlini. Voi căuta să fac aceasta fără a zdrobi trestia frântă şi fără a stinge fitilul care mai fumegă, la fel ca Domnul Isus. Nu consideraţi aceste cuvinte ca nişte presiuni din exterior, că oricum, dacă Duhul nu ne motivează din interior, nu este valabil. Luaţi aceste cuvinte ca pe o provocare pentru anul 2012: Haideţi să vedem ce se întâmplă dacă luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios. Luaţi aceste cuvinte ca pe nişte şoapte a Duhului Lui Dumnezeu care ne îndeamnă la pocăinţă. Însă nu uitaţi, că aceste şoapte pot fi distinse, doar de către cei care au redus la tăcere şoapta firii. Firea urlă cât o ţin puterile, pe când vorbirea Duhului este sub forma unui susur blând şi subţire, care pentru a putea fi auzit are nevoie de linişte. Dar pentru a ne însuşi comportamentul Duhului, nu este suficient să auzim călăuzirea Lui, ci mai este nevoie de încă un pas:
b) A umbla prin Duhul. Spre a câştiga competiţia, pilotul unei maşini de curse, nu-i suficient să audă toate indicaţiile primite de la copilotul său, în legătură cu starea traseului ce urmează a fi străbătut, ci trebuie să facă şi manevrele necesare potrivit cu indicaţiile primite. Bunăoară nu va apăsa pe accelerator, când primeşte indicaţia: curbă dreapta la 180 de grade, şi nu va întoarce volanul spre dreapta când primeşte indicaţia: viraj spre stânga. Rolul Duhului Sfânt se aseamănă foarte mult cu a unui copilot. Prin călăuzire, ne va indica cu multă precizie, starea traseului pe care îl avem de parcurs, dar niciodată nu se va arunca asupra volanului spre a imprima maşinii vieţii noastre o anumită direcţie cu care nu consimţim. Această sarcină ne aparţine în exclusivitate. Luaţi cele 17 puncte din mesajul intitulat: ,,Calitatea de membru al Bisericii” drept călăuzirea Duhului Sfânt. Nu veţi greşi făcând lucrul acesta, deoarece fiecare cuvânt este susţinut de Scriptură. Însă decizia de a le împlini, sau nu, ne aparţine în exclusivitate. Adevărat, Duhul ne dă şi putere ca să le împlinim, dar n-o va face peste voinţa noastră. Da întradevăr, Duhul ne călăuzeşte, dar nu El umblă în locul nostru, ci noi trebuie să umblăm prin El. În limba greacă, ca de altfel şi în limba română, verbul a călăuzi este la diateza pasivă, (El ne călăuzeşte) iar verbul a umbla este la diateza activă (noi umblăm). Dupăcum noi nu putem face nimic fără Duhul, nici El nu va face nimic fără noi.
În concluzie: Doresc să închei acest mesaj, folosind tot ilustraţia cu pilotul de curse. În cazul omului nenăscut din nou, ,,pilotul” este firea pământească. Ea are putere deplină asupra destinului acelui om. Cu toate silinţele pe care şi le dă, el nu are nici o putere, să schimbe, cu ceva, direcţia impusă de către firea pământească. Odată cu naşterea din nou, omul primeşte în mână volanul de pilot asupra vieţii sale. Dar pentru locul de copilot se luptă: Duhul şi cu firea. Este vorba de aceeaşi luptă despre care vorbeşte Pavel în Romani 7. Duhul vrea titlul de copilot, spre a-i arăta omului calea cea dreaptă, iar firea doreşte acest titlu spre a-l aduce pe om din nou la robia de mai înainte. Ilustraţia aceasta are şi un neajuns. Duhul Sfânt este mai mult decât un copilot. El nu doar că ne arată drumul pe care trebuie să mergem, ci ne dă si putere să mergem într-acolo. Conform spuselor scumpului frate Iosif Ţon, Această maşină, despre care vorbim, este una specială. În partea dreaptă a copilotului, ea are un buton pe care scrie ,,putere”, iar când umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, El apasă pe acest buton iar maşina vieţii noastre se transformă într-o rachetă spaţială, deplasându-se cu viteză, precizie, şi forţă pe direcţia dorită de Dumnezeu.
De fapt, direcţia aceasta de deplasare este Roada Duhului Sfânt. Cum ne-o putem însuşi? Răstignirea firii pământeşti, deschiderea urechilor larg la călăuzirea Duhului Sfânt, realizată prin cuvânt, şi hotărârea fermă de a merge în direcţia cerută de El. De aici în colo, este treaba lui. Butonul puterii este la El, dar acesta este acţionat doar după ce s-au făcut paşii amintiţi.

Tânărul bogat

Tocmai când era gata să plece mai departe, un tânăr bogat dădu buzna în prezenţa Mântuitorului, ca şi când ar fi vrut să prindă o ultimă diligenţă către o destinaţie foarte importantă, o ultimă ocazie pentru o întrevedere cu ,,Bunul Învăţător”. Alergă din răsputeri şi se aruncă în genunchi înaintea Lui. Dând dovadă de o înaltă educaţie, şi vrând să-şi respecte blazonul pe care-l avea de membru al sectei fariseilor, tânărul bogat, al cărui nume nu ni se dezvăluie, se adresă Domnului Isus cu următoarele cuvinte:
-,,Bunule Învăţător ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Domnul Isus ca unul care cunoştea foarte bine toate labirinturile întortochiate ale sufletului omenesc, si care nu punea nici un preţ pe vorbele măgulitoare, nu păru deloc mulţumit de politeţurile pline de rafinament ale interlocutorului său:
1. Politeţuri -,,Pentru ce Mă numeşti bun?’’ i-a zis Isus. ,,Nimeni nu este bun decat Unul singur Dumnezeu.’’Multe semne de întrebare s-au ridicat de-a lungul timpului în dreptul acestor ciudate cuvinte, şi multe răspunsuri au fost date. În ceea ce mă priveşte mă voi opri doar la două dintre ele.
În primul rând cred că Domnul Isus n-a fost mulţumit ca cineva să-L recunoască doar ca invăţător, fie el chiar şi unul bun. Dacă pentru tânărul bogat Isus era doar un învăţător, atunci El nu avea de oferit ceva mai deosebit decât oricare rabin din Israel. Cei vindecati de Isus, cei care în El au găsit iertarea de pacate, sau eliberarea de demoni, vedeau în spatele acestui personaj, chiar dacă era controversat de unii, mai mult decât un învăţător al legii. Ei vedeau în El un domn, un împărat, un mare proroc sau poate chiar Mesia. De aceea se apropiau de El cu smerenie cu evlavie într-o adâncă închinare şi I se adresau prin cuvinte ca:,,Doamne, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine!” În schimb la tânărul bogat totul se reduce la protocol, maniere, educaţie, faţadă, sau impresie artistică, iar pentru a o crea fariseii erau candidaţii cei mai desăvârşiţi. Cine doreşte să beneficieze de ceva din partea lui Isus, trebuie să-L recunoască aşa cum El S-a prezentat şi cum temeinic S-a dovedit a fi: ca Fiul lui Dumnezeu.
În al doilea rând cuvintele împricinate conţin si o avertizare a Domnului pentru cel din faţa Lui, aidoma celei rostite de către Dumnezeu lui Cain :,,păcatul pândeşte la usă, dorinţa lui se ţine după tine dar tu să-l stăpâneşti’’(Gen.4:7). Mândria pândea la uşa inimii tânărului bogat, încrederea în sine îi dădea târcoale. De aceea prin expresia :,,nimeni nu este bun decat unul singur Dumnezeu’’, Domnul Isus vroia să-i spună: ,,nici măcar tu nu eşti bun cu toată religiozitatea ta cu care abia aştepţi să te lauzi’’.
Chiar din primele cuvinte ale tânărului fariseu Domnul Isus descoperă în viaţa acestuia două probleme mari de caracter peste care nu se putea trece cu vederea: prefăcătoria şi lăudăroşia. Prefăcătoria iese la iveală din vorbele curtenitoare şi diplomatice alese cu grija unui maestru într-ale oratoriei, folosindu-le ca tehnici verbale cu care intenţionase să-L flateze, să-L impresioneze şi să-L năucească pe Învăţătorul cât şi pe cei care erau de faţă. Lăudăroşia transpare deasemenea din motivaţia cu care abordase discuţia. Scopul său n-a fost obţinerea mântuirii cum ar fi fost de aşteptat într-un asemenea cadru ci găsirea unui prilej nimerit spre a-şi etala încă odată neprihănirea proprie şi a demonstra celor adunaţi cât şi acestui ,,rabin fantomă’’ valoarea lui morală şi spirituală cât şi a grupării din care făcea parte în ce priveşte economia religioasă a lui Israel.
Privind la experienţa umană constatăm că prefăcătoria şi lăudăroşia ne-au pătruns în toate fibrele şi ţesuturile ,,cărnii” şi ne lovim de ele acolo unde ne aşteptăm cel mai puţin. Oare de ce aceste două vicii morale sunt atât de legate de fiinţa noastră? De ce simţim mereu nevoia să ne dăm drept alţii, folosind vorbe mieroase, pentru a-i impresiona pe cei din jur sau chiar pe Dumnezeu şi pentru a ne construi o imagine de sine, pe care nu o merităm? De ce ne place atăt de mult să ne scoatem în evidenţă, lăudându-ne fără încetare orice acţiune personală, de câte ori ni se oferă ocazia? Am uitat oare faptul că pe Dumnezeu nu-L putem impresiona prin cuvinte? Ne-a scăpat atât de uşor din inimă adevărul că măgulirile şi vorbele dulci nu au nici un efect asupra Celui cu care avem de a face? Câte din rugăciunile noastre nu încep exact în tonul în care începe tânărul bogat? Oare în câte dintre ele singurul scop pe care-l urmărim este acela de a-i impresiona pe ascultători cu evlavia, spiritualitatea şi oratoria noastră? Câte formule introductive stilistice utilizate, ar trebui să fie retezate scurt de către Domnul Isus, la fel ca şi în cazul de faţă? Probabil, problema noastră este că ne facem prea puţin timp să poposim in faţa ochilor adânc pătrunzători ai Celui de sus, ochi care l-au făcut pe psalmist să exclame:,,Doamne Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; Dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi, şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua, şi întunericul ca lumina.’’(ps.139 :1-12) Oare Îl cunoaştem noi suficient de mult pe Cel care ne cercetează inimile aşa încât să renunţăm la măşti? Oare putem noi suporta lumina orbitoare a lui Dumnezeu care scoate la vedere, fără nici un fel de ocoliş toată urâţenia lăuntrică a fiinţei noastre? Nu cumva suntem din aceia care au iubit mai mult întunericul pentru că faptele lor erau rele? Cine vrea să intre în relaţie cu Domnul Isus, trebuie să se apropie de El cu sinceritate şi smerenie. El este gata să ierte orice păcate pe care le-am fi săvârşit şi va manifesta multă îngăduinţă faţă de slăbiciunile noastre, dar nu va tolera sub nici o formă făţărnicia şi aroganţa, deoarece ele reprezintă miezul naturii celui rău.
2. Neprihănirea personală După ce Domnul Isus semnalase aceste probleme de caracter în viaţa interlocutorului Său, se hotărâ să-i răspundă şi la intrebare:
-,,Cunoşti poruncile: Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.”(Mc.10:19) Privind mai atent la răspunsul Domnului Isus observăm că El nu-i vorbise tânărului bogat despre har, credinţă sau despre cruce, ci i se adresă pe limba lui, citând poruncile de la a cincea până la a noua de pe a doua tablă a Legii lui Moise. Matei mai adaugă şi o frază care rezumă toate aceste porunci conform Levitic 19 :18 ,, Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’’ Să fi fost oare pur întâmplătoare alegerea acestor articole din Lege de către Domnul Isus? Din câte Îl cunoaştem din Biblie putem trage concluzia, că El niciodată nu rosteşte nici un cuvânt de prisos. Aşadar, răspunsul dat, se adresa exact nevoii cu care se confrunta tânărul bogat şi anume relaţia cu semenii, aşa cum avea să iasă la iveală, mai târziu. Însă tânărul bogat, orbit de propria-i mândrie, neştiind cu cine avea de-a face, crezând că i-a fost ridicată mingea la plasă, răspunse cu o deosebită emfază:
-„Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?”(Mat.19 :20) Isus S-a uitat ţintă la el trecându-Şi atenţia de la cuvintele acestea frumoase, dar false, spre o realitate lăuntrică, urâtă şi ascunsă, pe care trebuia s-o deconspire. Evanghelistul Marcu în descrierea sa subliniază două momente în care Domnul Isus priveşte ţintă, mai întâi spre tânărul bogat apoi spre ucenici. De aceste două străfulgerări ale privirii Mântuitorului sunt legate şi cele două mari adevăruri ale acestei relatări, pe care le vom descoperi pe parcursul meditaţiilor care urmează.
Trecuseră peste o mie de ani de la darea Legii, timp în care niciun om, nici chiar dintre cei mai evlavioşi, n-a reuşit s-o păzească, în aşa fel, încât să poată fi mântuit prin ea. Chiar Avraam, Moise, Samuel şi David, oameni cu care Dumnezeu se laudă, tot n-au fost desăvârşiţi şi istoria vieţii lor, în loc să fie consemnată într-un capitol al celor mântuiţi prin fapte, se găseşte în capitolul credinţei. Era momentul în care acestui tânar trebuia să i se clarifice, că nici el nu făcea excepţie de la această realitate, şi că toată neprihănirea lui atât de trâmbiţată, nu era decât o mare minciună.
De fapt, cred că a sosit momentul potrivit să spunem câteva cuvinte şi despre scopul dării legii de către Dumnezeu prin Moise. Fără a intra în profundele meditaţii ale lui Pavel pe această temă, ne vom referi doar la unul din versetele, scrise de către el romanilor : (Romani 3:20),,Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.’’ Din acest verset putem deduce faptul că Legea nu ne-a fost dată ca să fim mântuiţi prin ea, ci ca să ne demonstreze că suntem păcătoşi. Fireşte, că Legea reprezintă standardul de moralitate neschimbător al lui Dumnezeu, aşa cum bine a subliniat Domnul Isus : ,,Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.’’ Dar, problema este că acest standard divin nu poate fi atins de către omul căzut în păcat prin propriile sale puteri. Dumnezeu a ştiut dintotdeauna acest lucru. Însă omul contaminat de mândrie, nu era de aceeaşi părere. Era necesară astfel o perioadă istorică de timp în care omul să fie lăsat să-şi încerce puterile. Este, dacă vreţi, la fel ca atunci când copilul vrea să ridice de jos în spinare un sac de cincizeci de kilograme, iar tatăl său, în loc să-i tot explice în mod inutil că sarcina respectivă este peste puterile sale, îi permite să încerce spre a se convinge singur de adevăr. Astfel s-au derulat cei o mie de ani până la Hristos sub sentinţa :,,Cel care va împlini Legea, va trăi prin ea !’’ Dumnezeu convins că nimeni nu va supravieţui acestor rigori a desfăşurat în paralel planul Harului, sub o sentinţă mai puţin aspră, şi anume, a neprihănirii care se capătă prin credinţă. Pavel argumentează că în felul acesta a fost mântuit Avraam, iar Evrei 11 conţine o pleiadă întreagă de personaje vetero-testamentale, care au căpătat mântuirea tot prin credinţă. Deci Legea a fost dată ca să ne arate standardul de moralitate, pe care îl aşteaptă Dumnezeu de la noi şi ca să ne demonstreze, că acest standard, nu poate fi atins prin puterile noastre. Cu speranţa mesianică în suflet, şi prin îndeplinirea sacrificiilor animale cerute pentru păcat, evreul trebuia să-şi îndrepte privirea spre Dumnezeu, de unde avea să vină mântuirea.
Dar să revenim la tânărul bogat. ,, Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.”(Mc.10 :21) Marcu surprinde două detalii tehnice semnificative legat de expresivitatea Domnului Isus, în timp ce rostea aceste cuvinte : S-a uitat ţintă la el şi l-a iubit. Primul, ne vorbeşte despre forţa de pătrundere a ochilor Domnului Isus, în cele mai adânci cotloane şi ascunse realităţi spirituale din inima omului. Al doilea, ne vorbeşte despre bunăvoinţa Mântuitorului, de a ne accepta aşa cum suntem. Asadar, când te apropii de Dumnezeu trebuie să o faci cu frică şi cu cutremur, datorită omniscienţei Sale, dar în aceleşi timp cu deplină încredere, datorită bunătăţii Sale. Frica şi îndrăzneala sunt două atitudini complementare, care trebuie să însoţească orice act al închinării şi apropierii de Dumnezeu. Chiar şi Moise s-a apropiat în felul acesta de Iehova. Omul care a vorbit cu Dumnezeu faţă în faţă, ca nimeni altul, a rostit şi neverosimilele cuvinte ,,sunt îngrozit şi tremur’’. Îndrăzneala fără frică ne va face să avem, dacă nu acum, într-un final o soartă ca a lui Nadab şi Abihu. Frica fără îndrăzneală zădărniceşte complet lucrarea Domnului Isus şi ne transportă de la Calvar la Sinai, de la pacea Golgotei la tunetele şi fulgerele din pustie. Se observă foarte clar că atitudinea tânărului bogat nu era deloc potrivită, cu toate că expresia feţei Domnului Isus era mai mult decât îmbietoare.
Dar, oare ce să însemne cuvintele ,,vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-mă”? Este, oare, Domnul Isus împotriva proprietăţii private? A propovăduit El un soi de comunism, ca cel practicat de biserica primară? Include viaţa creştină încheierea unui legământ de sărăcie, în sensul celui propus de ordinele monastice? A da un răspuns afirmativ la aceste întrebări presupune o forţare nenaturală a textului scris. Cât despre alte texte biblice, ele sprijină cu atât mai puţin astfel de teorii. Chiar dacă au existat în istorie anumiţi oameni, cărora, pentru îndeplinirea unui scop special, Dumnezeu le-a cerut astfel de sacrificii, ele nu au devenit normă genelală valabilă pentru toţi urmaşii lui Hristos. Este adevărat, că fiecare ucenic trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-şi urmeze Învăţătorul. Însă nu la toţi li se cere să renunţe la aceleaşi lucruri. Lui Avraam i s-a cerut să renunţe la singurul său fiu, procilor ca Ilie, Ieremia, Ezechiel, Osea li s-au cerut să renunţe la trăirea unei vieţi normale şi acceptarea unei vieţi pline de suferinţe. Apostolilor, deasemenea, li s-au cerut sacrificii suplimentare în acord cu cerinţele unei activităţi de pionerat. Chiar şi astăzi sunt oameni pe care Dumnezeu îi cheamă la celibat, la fel ca pe Pavel. Pe alţii, îi cheamă la o viaţă de suferinţe ca pe Iov. Însă, acestea reprezintă o chestiune de călăuzire personală nu de regulă generală. Dacă a avut sau nu Domnul Isus cu tânărul bogat un astfel de plan special, nu ni se relatează, însă există o interpretare mult mai naturală a acestor cuvinte.
Cuvintele Domnului Isus ar putea fi interpretate astfel: ,,Omule dacă toate aceste porunci le-ai păzit cu grijă din tinereţea ta, porunci care dealtfel cum bine şti se rezumă la a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi, înseamnă că pentru tine nu este absolut nici o problemă să demonstrezi acest fapt şi practic. Justifică-ţi declaraţiile făcute, renunţând la tot ce ai în favoarea celor pe care-i iubeşti, ca pe tine însuţi, fapt pentru care vei fi răsplătit aşa cum se cuvine, apoi vino şi urmează-mă!” A fost doar un mic test, o mişcare abilă a Celui de care este cu neputinţă să te ascunzi, în urma căreia a dat în vileag tot ce era mai urât şi bine tăinuit în viaţa acestui om. Era dacă vreţi o scenă asemănătoare cu cea din grădina Edenului când s-a auzit pentru prima dată tunând vocea sfrederitoare a lui Dumnezeu, la auzul căreia Adam a simţit, că nici pomii, nici şorţul de frunze şi nici dezvinovăţirile ticluite nu-i puteau ascunde ruşinea goliciunii, de ochii scânteietori ca para focului ai Celui în faţa Căruia trebuia să dea socoteală. O, ce cumplită nesăbuinţă este aceea să-L cobori pe Dumnezeu la nivelul unui om, să crezi că-L poţi înşela, induce în eroare şi face să creadă ceea ce vrei. Ce mare nebunie este aceea să crezi că poţi trece drept neprihănit, în faţa Celui care găseşte vină chiar şi în îngeri şi în faţa Căruia chiar şi duhurile cad în leşin. În viziunea din Apocalipsa pe care Ioan o are asupra Domnului Isus, printre altele, este prezentat având ochii ca para focului iar din gura Lui ieşind o sabie ascuţită. Aceste detalii descriptive vorbesc despre puterea Lui de a pătrunde în taina tuturor lucrurilor şi autoritatea Sa de a rosti sentinţe în orice pricină. Dacă tînărul bogat n-a căzut la pământ, ca Ioan, nu s-a datorat faptului că Domnul Isus nu vedea mizeria din sufletul lui, spre a o judeca, ci datorită faptului că încă era vremea iertării, dar pe care n-a ştiut s-o folosească. Ceea ce se aştepta de la tânărul bogat, în acele momente, era ca văzându-se descoperit, să cadă cu faţa la pământ, să strige cu ochii în lacrimi: ,,Doamne ai milă de mine păcătosul! O viaţă întreagă am crezut că sunt un om perfect. Am considerat că sunt vrednic pentru a primi laudele oamenilor şi aprecierile divine. Însă doar o clipă te-ai atins de mine şi mă îngrozesc de ceea ce ai descoperit. Mi-e scârbă de atâta prefăcătorie, minciună, ură şi egoism în care am trăit. Fă ceva cu mine!” De fapt, ceva asemănător au făcut Samariteanca, Petru, Pavel şi alţii, când li s-a dat arama pe faţă. Iar Domnul Isus, despre care Isaia profeţea că:,, Trestia frîntă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge”(Isaia 42:3), le-a refăcut viaţa chiar dacă din ea nu mai rămăseseră decât zdrenţe şi cioburi. Aceasta este specialitatea Domnului Isus să scoată perle din noroi, şi aur din tină. El era gata să facă încă odată lucrul acesta şi cu tânărul bogat în cazul în care I s-ar fi permis. Însă, mândria acestuia l-a despărţit, din câte se pare, de ultima lui şansă de a fi mântuit. Pe bună dreptate zice Scriptura că: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”(Iacov 4:6) Nu de puţină însemnătate este prima dintre fericiri a cărei reverberaţii le întâlnim pe fiecare dintre paginile Scripturii: ,, Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”(Mat.5:3) Emblematice au devenit cuvintele din Marcu 2:17: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” Lăsând parcă să se înţeleagă tragedia momentului naratorul biblic se limitează să consemneze: ,,Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii.”(Mc. 10:22)
Aşadar prima privire ţintă a Domnului Isus ne arată foarte desluşit că mântuirea nu este posibilă prin neprihănirea proprie nici măcar în cazul unui om religios ca tânărul bogat.
3) Neprihănirea lui Dumnezeu. Episodului de faţă nu i se puse capăt odată cu plecarea tânărului bogat, deoarece Domnul Isus a vrut ca şi ucenicii Săi să înveţe o lecţie din această întâmplare, şi pe lângă ei şi noi. De aceea plimbându-şi privirea printre ei, le spuse următoarele:,, Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au bogăţii!” Cuvintele acestea îi umplură pe ucenici de uimire şi nedumerire. Vrând să se focalizeze şi mai precis asupra unei anumite probleme, Domnul Isus reluă: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!”(Mc.10:24-25) Mintea ucenicilor în loc să se lumineze se întunecă şi mai mult la auzul acestor cuvinte. Dar se pare că Domnul Isus chiar intenţionase lucrul acesta, deoarece dorea să-i conducă spre întrebarea esenţială ce se impunea a fi pusă:,,Cine poate atunci să fie mântuit?”(Mc.10:26) Cred că acesta este punctul de start în ce priveşte maratonul pentru mântuire, sau cota zero a Templului spiritual al lui Dumnezeu. Drumul parcurs până aici a presupus doar demolarea bordeelor nesatisfăcătoare deja existente pe acest stabiliment. Adevătata lucrare de zidire abia aici începe.
Ca şi când ar fi vrut să arate crucialitatea cuvintelor pe care avea să le spună, Domnul Isus îşi aţintise pentru a doua oară privirea, dar de data aceasta asupra ucenicilor: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.”(Mc. 10:27) Aceste cuvinte rostite cu toată gravitatea şi solemnitatea, de care putea da dovadă Domnul Isus, demonstrează că mântuirea este opera integrală şi exclusivă a lui Dumnezeu. Transformarea lăuntrică pe care aceasta o presupune este o lucrare supranaturală, şi poate fi realizată doar de către Duhul Sfânt. Orice strădanie omenească de a dobândi o neprihănire personală prin religiozitate proprie este nesatisfăcătoare. În faţa exigenţelor Divine, chiar şi religiosul tânăr bogat, a fost descoperit ca: arogant, prefăcut, fără credinţă în Fiul lui Dumnezeu, încrezut în sine, iubitor de sine, iubitor de bani, fără dragoste faţă de aproapele, nedispus la pocăinţă. Puşi sub reflectorul sfinţeniei divine, chiar cei mai mari sfinţi precum: Isaia, Iov, Petru sau Pavel s-au văzut deodată ca cei mai mari păcătoşi din lume. Diferenţa acestora faţă de tânărul bogat, a fost că ei şi-au recunoscut starea nenorocită, şi au strigat din toată inima după ajutorul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită I-a purificat de păcat şi le-a dat şi putere să trăiască ca nişte sfinţi. În schimb, tânărul bogat când s-a văzut deconspirat, a plecat trist, preferând să trăiască mai departe în minciuna cu care s-a obijnuit. Prin acest gest el singur şi-a rostit osânda. Cu el s-au împlinit cuvintele rostite de către evanghelistul Ioan: ,, Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:17-20)
În concluzie: Povestea Tânărului bogat este una trisă, cu un final nefericit. Dar tocmai de aceea impactul ei asupra cititorului ar trebui să fie cu atât mai mare. Este la fel ca în nuvelele lui Turgheniev, unde scriitorul aşterne pe hârtie întâmplări din cele mai nefericite, tocmai pentru a stârni în cititor reacţiile cele mai puternice care să-l determine să nu repete greşelile personajelor sale. Nici un om înţelept n-ar mai trebui să cadă în capcana Tânărului bogat. Ar trebui să ne fie deajuns experienţa sa, ca să înţelegem că pe Dumnezeu nu-L putem duce cu vorba. El ne citeşte dincolo de cuvintele pe care le rostim. În faţa Lui totul este gol şi descoperit, de aceea nu ne putem da drept alţii. Ochii Lui sunt atât de curaţi încât vor detecta în noi chiar şi cea mai mică umbră de păcat. De aceea nu este deloc indicat să ne apropiem de El cu aroganţă sau încredere în sine, ci cu smerenie, şi pocăinţă. Putem face aceasta cu deplină încredere, deoarece ochii Lui sunt şi binevoitori, gata să ne ridice la nivelul aşteptărilor Sale. Dar să nu uităm, că dacă procedăm ca Tânărul bogat, ne condamnăm singuri şi va trebui într-o zi, să stăm ţintuiţi de aceeaşi ochi pătrunzători ai Domnului Isus, dar de data aceasta lipsiţi de acea expresie de bunătate şi acceptare.

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.