Cele mai cunoscute citate de Emil Cioran

RECOMANDARI DE CARTI INTERESANTE!

Timpul petrecut in lumea literelor poznase, serioase sau distractive, naste pasiuni demne de intretinut toata viata. Inspiratia literara vine atunci cand ne asteptam mai putin. De multe ori intram de curiozitate pe site-ul unei librarii online si vedem in cos 5 – 8 carti. Cum de am reusit sa facem o lista de carti? Cateodata nici nu stim dar apoi ne bucuram cu drag de noile carti cumparate. Nu stim cum sunteti voi, dar noi cand primim cartile, abia asteptam sa le programam in lecturi care sa le parcurgem cu drag.

De fiecare data cand dam peste un set de carti interesante, simtim ca intram intr-o bucla de informatii noi si fascinante. In ultimul an, am avut placerea de a citi multe carti interesante. Acestea ne-a ajutat sa trecem cu brio printr-o perioada extrem de dificila, cu provocari care mai de care mai variate.

Timpul petrecut printre litere atent alese de autori creativi, ne-a tinut compania. Au fost ore lungi cu oameni de stiinta fascinanti dar si aventuri romantice, thriller si SF. Ne-am gandit sa impartim cu voi 20 de carti pe care merita sa le cititi in 2020 si 2021. Vreti sa le descoperiti? Avem cateva recomandari literare pe care le puteti transforma in experiente placute!

Am impartit cartile recomandari in stari. Asa o sa fie mai usor sa le alegeti pe cele necesare mintii si sufletului. Speram ca o sa le gasiti cel putin interesante. Va pot face biblioteca mai bogata, demna de rasfoit din cand in cand!

CAND DORITI SA INTELEGETI SPIRITUL UMAN SI GRATIA FERICIRII INTELEPTE

IPOTEZA FERICIRII. ARMONIA DINTRE STIINTA MODERNA SI VECHEA INTELEPCIUNE, SCRISA DE JONATHAN HAIDT

Ideea de fericire ne-a intrigat mereu. Din nenumaratele carti despre fericire citite in ultimii ani, am cules putin cate putin. Calea catre luminare implica dedicare si pasi marunti. Recent am avut ocazia de a urmari un podcast cu Joe Rogan si Jonathan Haidt. Asa am ajuns la cartea Ipoteza fericirii, scrisa de cel din urma.

Primele pagini sunt o introducere atat de seducatoare. Iubim aceasta carte, deoarece ne-a ajutat sa redescoperim inteleptiunea antica, corelata cu cele mai recente descoperiri ale psihologiei. Uneori anticii au avut dreptate iar alteori doar partial. Fiecare societate este diferita, caracterizata de particularitatile stresului cotidian si evolutia tehnologiei.

Astazi avem nevoie mai mult de oricand de echilibru si un ghid catre fericire. Cartea este senzationala. Am citit-o cu pofta si deosebita atentie. Jonathan Haidt este un autor deosebit, care duce cititorul intr-o aventura inteleapta. Recomandam cu drag cartea tuturor celor care se afla in cautarea fericirii. Superba!

ARCASUL FARA ARC. POVESTI, PILDE SI VORBE DE DUH DIN CHINA, JAPONIA SI COREEA ALESE, TRADUSE SI PREFATATE DE STEFAN LIICEANU

Intelepciunea asiatica poate fi extraordinar de utila in vremuri atat de tulburi. Daca timpul ne permite, putem citi cateva carti interesante. Printre acestea vom include cu inima deschisa cartea Arcasul fara arc. Aceasta colectie extraordinara de povesti poate fi exact ceea ce aveti nevoie dupa o luna dificila si obositoare.

Fiecare poveste are un talc. Noi am citit cu atentie fiecare poveste. Uneori am ras si alteori am ramas pironiti intr-o bucla de intrebari introspective. Stefan Liiceanu a facut o treaba minunata si merita un moment de recunostinta. El a creat o carte menita sa starneasca curiozitati si intrigi intelectuale. Merita citita? Sigur ca da!

SPECIA REBELA. DESPRE CREATIVITATEA OAMENILOR SI DESPRE MODUL IN CARE EA SCHIMBA LUMEA, SCRISA DE DAVID EAGLEMAN, ANTHONY BRANDT

Intriga creierului si a creativitatii continua de la un an altul in mediul stiintific. Totusi, sunt multi cercetatori care ridica stafeta provocarii, punand accent pe studii interesante. Unul din cei mai activi specialisti in acest domeniu este David Eagleman, pe care-l pretuim nespus. I-am citit cu deosebita placere cartile Incognito. Vietile secrete ale creierului si Creierul. Povestea Noastra. Au fost absolut superbe si ne-au ajutat sa intelegem mai bine cum functioneaza creierul uman.

Am fost placut surprinsi sa vedem aceasta carte in lista publicatilor de la Humanitas. La prima ocazie, am ales sa o cumparam. Ne-am bucurat sa o vedem disponibila si am profitat de ocazie pentru a intra in lumea incitanta a creativitatii umane. Incepe un tur al creativitatii umane care surprinde si incanta. Pregatiti-va de o calatorie ampla prin istoria creativitatii si cum reuseste omul mereu sa inoveze si sa remodeleze lumea in care traieste.

SAPIENS. CELE MAI RECENTE DESCOPERIRI, SCRISA DE FRANCOIS SAVATIER, SILVANA CONDEMI

Scurt, la obiect si clara. O carte destinata persoanelor grabite dar dornice sa tina pasul cu cele mai noi informatii despre cum am aparut ca specie pe acest Pamant. Nu este o cartea usoara dar nici imposibila. Pasionatii de istorie si dezvoltare umana, vor aprecia aceasta carticica de doar 140 de pagini.

Credem ca Sapiens este usor de abordat, mai ales daca aveti cateva zile la dispozitie si doriti sa cititi ceva rapid. Istoria omului poate fi o enigma sau poate o revelatie extraordinara. Autorii au reusit sa creeze o carte mai mult decat interesanta, pe care am citit-o cu deosebit placere.

DESPRE LIBERTATE, SCRISA DE JOHN STUART MILL

In timpul studentiei, am avut placerea de a citi cartea Despre libertate, scrisa de celebrul John Stuart Mill. Atunci cand am vazut cartea la reducere, ne-am gandit sa o luam pentru o relectura la anii maturitatii. Despre libertate este o carte de referinta pentru liberalismul clasic, cu radacini adanci in dezvoltarea Occidentului.

De asemenea, cartea poate deveni si un ghid de parenting, deoarece pledoaria pentru libertate individuala este atat de utila in stabilirea unei conexiuni cu realitatea si nu cu un imaginar buclucas. Multi parinti ar beneficia de pe urma lecturii. Libertatea este un principiu greu de predat celor mici dar atat de necesar. Persoanele obisnuite cu lecturile despre filosofie sociala si politica, pot citi cu deosebita placere lucrarea lui John Stuart Mill. Ne-a placut mult sa recitim cartea!

CUM NE TULBURA MINTEA NOILE TEHNOLOGII. DEMENTA DIGITALA, SCRISA DE MANFRED SPITZER

Internetul si dispozitivele mobile, smartphone-ul si tableta, au fost adoptate cu deosebit usurinta si placere de oameni. Mediul digital, cu nenumaratele sale placeri si provocari spuse si ascunse, are multe efecte asupra dezvoltarii oamenilor. Pozitive sau negative? Manfred Spitzer incearca sa ofere un raspuns clar si util. Oare reuseste? DA! Cartea „Dementa Digitala” a fost revelatia literara a anului pentru noi.

Nu ne-am gandit niciodata la efectele expunerii prelungite la TV, smartphone si tableta desi banuiam ca ceva nu este in regula. Observam cu stupoare cum nepotelul nostru era hipnotizat de desenele animate de la tv. Ne gandeam ca micutul avea de suferit de pe urma acestei expuneri. Manfred Spitzer reuseste sa scoata la suprafata elementele care fac din noile tehnologii probleme serioase pentru dezvoltarea normala a copiilor si adultilor. V-am facut curiosi? Cititi cartea!

EXTRATERESTRII. CE SPUNE STIINTA DESPRE VIATA IN UNIVERS, SCRISA DE JIM AL-KHALILI

De foarte multe ori ne intrebam oare suntem singuri in Univers. Unele raspunsuri le primim de la NASA iar altele de la cercetatori iscusiti care reusesc sa scrie carti mai mult decat interesante. Atunci cand am vazut aceasta carte de Black Friday, am zis ca trebuie sa o avem in biblioteca. Dupa ce am primit-o acasa, ne-am apucat cu stoicism de lecturat. 256 de pagini nu erau o provocare prea mare insa continutul merita studiat cu deosebita atentie.

Viata in Univers este mai complexa decat banuiam. Am urmarit cateva documentare, podcasturi si conferinte pe acest subiect controversat. De altfel, au tot aparut articole interesante despre cum ar putea aparea viata in Univers. Cartea este provocatoare si are o baza stiintifica, asa ca sa nu va asteptati la teorii ale conspiratiei transpuse intr-o maniera sireata. Ne-a placut Extraterestrii. Poate fi o lectura extrem de placuta!

SUNTEM INDEAJUNS DE INTELIGENTI PENTRU A INTELEGE INTELIGENTA ANIMALELOR? SCRISA DE FRANS DE WAAL

Lumea animalelor este mai complexa decat banuim. Desi am pierdut ocazia de a citi Mama. Ultima imbrasisare, scrisa de Frans de Waal, am zis sa intram in lumea interesanta a animalelor prin intermediul titlului de fata. Aceasta ne-a ajutat sa privim cu alti ochi animalele si relele lor complexe de socializare. Cognitia animalelor este surprinzatoare si habar nu aveam de acest lucru. Banuiam, insa nu aveam studii care sa ne ofere argumente in acest sens.

Ce am aflat din aceasta carte? Ea ne-a ajutat sa aflam lucruri interesante despre delfini, elefanti si alte animale fascinante. Ele nu raspund doar la stimulii exteriori, ci dau dovada de empatie si iubire. Viata animala este mai complexa decat cred oamenii? Inteligenta oamenilor poate rivaliza cu cea a animalelor? Unii ar spune ca da, nici nu incape indoiala. Avem iPhone, Internet si calculatoare cuantice, insa nu stim cum comunica animalele. Asa ca nu strica sa depunem efort pentru a citi carti despre acest subiect.

CARTEA CELOR CINCI CERCURI, SCRISA DE MIYAMOTO MUSASHI

Atunci cand puteam puteam urmari podcastul lui Joe Rogan pe YouTube, facem liste cu cartile prezentate de catre invitati. Uneori Joe impartaseste cu ascultatorii cartile pe care le citeste sau asculta. Asa am ajuns la prezentarea cartii scrise de Miyamoto Musashi „Cartea celor cinci cercuri”, care asa micuta cum este, ofera cititorului acces la informatii mai mult decat interesante.

Miyamoto Musashi este una din cele mai importante surse de virtuti si intelepciune din Japonia. El este numit Kensei, care inseamna „Sfantul Sabiei”. Go rin no sho sau Cartea celor cinci cercuri poate fi o lectura utila pentru persoanele care vor sa dezvolte o perspectiva noua asupra vietii, ceea ce este extraordinar.

CARTEA IERTARII. CUM SA NE SALVAM PE NOI SI LUMEA NOASTRA, SCRISA DE DESMOND TUTU

Iertarea este o enigma pentru multi oameni si o virtute pentru putini. Unele persoane nu sunt in stare sa se ierte pe ei insisi, traind cu dezamagiri si regrete. De multe ori uitam cum sa spunem „te iert sau iarta-ma”. Oare cum putem ierta? Oare stim cum? Grele intrebari. Ne-am gandit de multe ori la aceasta necesitate a omului de a ierta si cum poate fi abordata. Asa am ajuns la Cartea iertarii, scrisa de Desmond Tutu.

Nu este o carte usoara. Din contra. Am putea spune ca este una din cele mai grele carti pe care le-am citit vreodata. Nu este usor sa ierti. Cateodata nu suntem suficient de curajosi pentru a face acest lucru. Asa ca este util sa urmam calea deschizatorilor de drumuri, cei care au imbratisat iubirea si iertarea, precum Desmond Tutu.

GULAGUL. O ISTORIE, SCRISA DE ANNE APPLEBAUM

Ce carte infiorator de necesara! De ce? Greselile trecutului pot fi ignorate sau studiate, pentru a nu fi repetate. Am auzit de foarte multe ori acest sfat. Oare cate state il urmeaza? Gulagul este o carte grea. Noi am citit-o in etape deoarece unele capitole au fost sfasietoare. Greu de crezut ca oamenii au fost in stare de asemenea atrocitati la adresa propriilor semeni.

Uniunea Sovietica a fost condusa cu o mana de fier, una care a omorat milioane de persoane nevinovate. Anne Applebaum a primit premiul Pulitzer pentru aceasta carte. Scriitoarea a reusit sa surprinda particularitatile complexului de lagare de munca din Uniunea Sovietica. Drama umana este prezenta in carte, prezentata asa cum trebuie, fara menajamente. Adevarul istoric este la indemana celor suficient de curajosi sa-l infrunte.

FASCISMUL. UN AVERTISMENT, SCRISA DE MADELEINE ALBRIGHT

In prezent trecem printr-o criza economica, sanitara si de valori. Asemenea momente de vulnerabilitate sociala pot conduce tarile catre cantecul de sirena al mesianismului de dreapta. Nu trebuie sa-i dam viata, ci sa-l respingem cat de tare putem. Asa ca este indicat sa citim carti despre fascism. O sa-l recunoastem mai usor si nu-i permitem sa se dezvolte asa cum si-ar dori membrii.

Fascismul. Un avertisment reprezinta o carte de introducere in acest fenomen politic. Avand in vedere provocarile democratiei ale prezentului, nu-i greu de crezut ca extrema dreapta poate iesi la suprafata din adancurile istoriei. Cartea ne-a ajutat sa intarim anumite notiuni ale dreptei duse la extrem si cum pot fi evitati liderii carismatici cu agende dubioase.

LEONARDO DA VINCI, SCRISA DE WALTER ISAACSON

Geniul Renasterii, Leonardo da Vinci a intrat in istoria umanitatii ca un deschizator de drumuri si un spirit creator nemuritor. Exista o fascinatie incredibila pentru da Vinci si nu este de mirare ca oamenii vor sa citeasca carti biografice. Walter Isaacson a scris o carte biografica incredibila, mai ales pentru cei care il iubesc pe marele pictor.

Cartea reuneste informatii din carnetele lui da Vinci dar si din scrieri si izvoare istorice. Sunt foarte multe pe care le putem invata de la Leonardo, mai ales daca suntem atenti la invataturile sale. Cum a reusit marele geniu sa ramana prin creatiile sale atat de prezent in vietile noastre?

ARTA. O ISTORIE ILUSTRATA

Imaginatia omului a fost mereu pendulul creativ al societatii. Pictorii si artistii au reusit sa transpuna nenumaratele emotii ale omului in realitate. Arta ramane o pasiune nedisimulata a noastra. Am avut ocazia de a vedea numeroase picturi superbe ale marilor artisti ai Italiei renascensite in Viena dar si a romanilor creativi in Bucuresti. Fiecare opera de arta reflecta o portiune a sufletului artistului.

Am ales sa includem in aceasta lista de carti Arta. O istorie ilustrata deoarece poate fi un ghid mai mult decat util pentru cei care iubesc arta in formele sale diverse si fascinante. Cartea are 512 de pagini si include picturi importante din cele opt epoci ale istoriei artei. Recomandam cu drag cartea persoanelor care iubesc arta!

CARTILE DIN SERIA THE WITCHER, SCRISE DE ANDRZEJ SAPKOWSKI

Lansarea serialului The Witcher pe Netflix a creat o frenezie in randul oamenilor care iubesc genul fantasy. Aparut dupa sfarsitul sezonului 8 al Game of Thrones, serialul The Witcher cu actorul britanic Henry Cavill in rolul lui Geralt din Rivia, a umplut un gol in apetitul mondial pentru un mega-show fantasy. Popularitatea serialului a reinsufletit cartile scrise de Andrzej Sapkowski.

Noi am vrut sa avem in casa toate cartile, pe care le-am citit cu rabdare si curiozitate. Recent am adaugat in serie si Turnul Randunicii. Aventurile lui Geralt pot fi atat de captivante. Uneori nici nu realizam cand ne prindea ora 01:00 sau 02:00 cu cartea in mana si a doua zi aveam de lucru. Cat de placute au fost acele sesiuni de lectura!

• Ultima Dorinta
• Sabia Destinului
• Sangele Elfilor
• Vremea Dispretului
• Botezul Focului
• Turnul Randunicii

OMUL IN CAUTAREA SENSULUI VIETII, SCRISA DE VIKTOR FRANKL

Cateodata avem nevoie de ajutor in gasirea sensului vietii, care ramane ascuns in tufisul de probleme si griji zilnice. Omul in cautarea sensului vietii a fost o carte surprinzatoare, care ne-a ridicat multe intrebari despre propia existenta. Cartea este mica, de o esenta literara tare. Aceasta poate fi un reper existential.

Inveti sa dezvolti un sens al vietii, care sa ajute omul sa faca fata la situatii imprevizibile. Viktor Frankl povesteste despre experientele sale traite in timpul oribilei detentii de la Auschwitz. Au fost multe momente grele in lagarul de concentrare. Uneori abia a scapat cu viata din lagar. Cartea a fost un bestseller in toata lumea si veti intelege de ce rapid.

FOC SI SANGE, SCRIS DE GEORGE R.R MARTIN

Ati urmarit Urzeala Tronurilor? Putine persoane au optat pentru a nu intra in universul Westeros. Autorul ne-a oferit in 2019 o carte mai mult decat interesanta: Foc si sange. Ne-am grabit sa luam cartea si sa descoperim lucruri interesante despre familia Targaryen.

Cu 100 de ani inainte de actiunea din ceea ce stim cu totii, John Snow, Cersei, Bran, Robb Stark si celelalte personaje, casa Targaryen a supravietuit decaderii Valyriei. Acestia au supravietuit urgiei si s-au stabilit la Piatra Dragonului. Cartea nu este un roman traditional ci una de istorie fictionala. A fost placut sa trecem prin cele 800 de pagini ale cartii, desi nu ne-am grabit.

PRIMELE 6 SAPTAMANI CU BEBE. GHIDUL DE NADEJDE CARE VA INVATA CUM SA AVETI UN BEBELUS SANATOS, VOIOS SI CARE DOARME BINE, SCRIS DE CATHRYN CURTIN

Cartile de parenting sunt la mare cautare printre parinti, mai ales cei care urmeaza sa aiba primul copil. Prietenii recomanda tot felul de carti, care i-au ajutat pe ei in trecut. Printre cele primite de noi se numara si cartea „Primele 6 saptamani cu bebe”. Am citit cartea destul de rapid. Ne-a speriat si linistit in acelasi timp.

Cathy este o moasa care a reusit sa aduca pe lume peste 10.000 de copii, ceea ce este incredibil. 40 de activitate intr-un domeniu? Da. Tindem sa-i ascultam sfaturile cu incredere si parca lucrurile devin putin mai usor de gestionat. Aceasta carte poate fi perfecta pentru persoanele care urmeaza sa devina parinti pentru prima oara.

ASTROFIZICA PENTRU CEI GRABITI, SCRISA DE NEIL DEGRASSE TYSON

Stiinta a devenit extrem de populara in ultimii ani, ceea ce ne bucura nespus de mult. Au aparut oameni de stiinta carismatici care reusesc an de an sa educe publicul larg cu privire la misterele stiintei. Aveam nevoie de asemenea oratori ai stiintei pentru a starni interesul tinerilor pentru fizica, biologie, chimie si multe alte domenii interesante. Neil DeGrasse Tyson este unul din cei mai importanti crainici ai stiintei moderne.

Sigur il stiti de la diverse emisiuni de la TV. Cosmos este unul din cele mai faine emisiuni TV despre stiinta, fizica si Univers urmarite de noi in ultimii ani. Asa ca ne-am bucurat sa-l vedem pe Neil la Joe vorbind despre noua sa carte. Bine, a trecut ceva timp de atunci, caci Neil a lansat si In slujba razboiului, o carte pe care vrem sa o avem in biblioteca.

Pana atunci, va recomandam cu deosebita placere cartea Astrofizica pentru cei grabiti. O sa aflati cateva lucruri despre natura spatiului si a timpului. Deveniti mai prietenosi cu Universul si cum functioneaza gaurile negre, quarks-ii dar si cateva elemente de mecanica quantica. Fascinant!

MITOLOGICA NORDICA, SCRISA DE NEIL GAIMAN

In ultimii ani, mitologia nordica a crescut in popularitate. Filmul Thor si serialul Vikingii de pe canalul History Channel au reusit sa aduca in atentia publicului romanesc si nu numai. Din ce in ce mai multi romani au inceput sa citeasca carti despre mitologia nordica, incercand sa descopere lucruri interesante despre Thor, Odin, Freya, Loki si alti zei.

Noi am inceput aventura in mitologia Nordului cu o carte de povesti, scrise de Neil Gaiman. Iubim acest autor, care a scris o alta carte exceptionala: Zei Americani. Mitologia nordica este o carte ce contine diverse povesti rescrise de Neil, care pur si simplu fascineaza cititorul. Abia asteptam sa-i citim copilului despre aventurile lui Thor si despre viclenia lui Loki.

METODA DANEZA DE EDUCARE A COPILULUI, SCRISA DE JESSICA JOELLE ALEXANDER

Cum ne educam copii? Care este cea mai buna metoda din cele disponibile? Dificile intrebari si cu atat de multe raspunsuri. Parintii au la dispozitie numeroase carti despre parenting, care pot fi citite cu entuziasm dar si rezervari. Fiecare metoda de parenting este acompaniata de diverse rezultate, unele bune si altele mai putin satisfacatoare.

Noi am decis sa avem in casa cartea Metoda daneza de educare a copilului, scrisa de Jessica Joelle Alexander. Am fost mereu impresionati de sistemul educational din peninsula scandinava, asa ca ne-am orientat cautarile in aceasta zona. Acronimul TEACH o sa devina un reper in fiecare interactiune cu micutul, ceea ce poate conduce la rezultate spectaculoase. Unele metode vor functiona si altele mai putin. Conteaza sa fim creativi si atenti la nevoile celor mici.

LEGILE NATURII UMANE, SCRISA DE ROBERT GREENE

In ultimii ani, am avut placerea de citi multi carti captivante. Unele le-am tinut aproape de noi deoarece am dorit sa le recitim din cand in cand. Ele au avut un impact masiv asupra dezvoltarii noastre profesionale si intelectuale. Printre acestea se numara cartea Legile Naturii umane, cu Robert Greene. Acesta ne-a fascinat cu cartea sa Maiestrie, pe care am citit-o cu deosebita placere si interes. Stilul captivant al autorului face ca fiecare pagina sa fie usor de citit si utila pentru situatiile sociale diferite in care ne-am putea regasi.

Robert Greene include povesti din trecut, pe care le analizeaza cu obiectivitate, pentru a ajuta cititorul sa inteleaga de ce personajul principal a actionat intr-o anumita maniera. Fiecare poveste are talc iar acesta este explicat asa cum se cuvine de autor. Printre personajele evocate in aceasta carte se numara Coco Chanel, Pericle si multi altii. Iubim acest stil si apreciem efortul incredibil al lui Robert Greene de a crea o opera literara de 880 de pagini, pentru cei in cautare de dezvoltare personala veritabila.

Problema este că tu nu vrei să te pocăiești, nu că nu te poți pocăi; A Muri În Hristos Este Un Câștig; Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos? Hristos este Proprietarul Absolut a toate; Ce Este Credința? Ce este suveranitatea lui Dumnezeu? Suveranitatea lui Dumnezeu; Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului; Cumpărare şi răscumpărare; Doctrinele harului; Credinţa lui Iosif în suveranitatea lui Dumnezeu; Trăind cum a trăit ISUS, de  Zac Poonen;   Evanghelia dupa Satana- „Cercetati toate lucrurile, si pastrati ce este bun. Feriti-va de orice se pare rau.„ (1Tesalonicieni) ;De Ce Intarzie Trezirea?   Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea; Unde sunt predicile acelea înflăcărate? Rugăciunea atinge veşnicia;  La amvoane, ungerea! În popor, strângerea! Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor! Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? O trezire într-un cimitir plin cu oase; Trezirea întârzie… fiindcă… Focul naşte foc! Leonard Ravenhill ; 7 filme pe care să le (re)vezi de Paște în 2021 pe Netflix;  

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

7 filme pe care să le (re)vezi de Paște în 2021 pe Netflix

A mai trecut un an și ne aflăm deja la al doilea Paște pandemic. Probabil un motiv în plus pentru cei care își doresc să rămână în confortul și siguranța propriilor locuințe și să sărbătorească într-un mod tradițional: cu mese festive și relaxarea de după în fața televizorului.

2020 cu siguranță a fost un an greu pentru toate industriile, iar industria filmului nu a făcut excepție. Dar a continuat. Deși cinematografele au stat mai mult închise, iar bucuria de a trăi experiența completă a vizionării unui film s-a diminuat, platformele de streaming au înflorit și au preluat difuzarea unor filme pe care altă dată le puteai vedea doar la cinema în primele luni de la lansare.

Netflixul e frate cu românul de ceva vreme și mai ales într-o perioadă în care oamenii au fost forțați să stea mai mult în casă. Cum sărbătorile sunt o ocazie în plus să vezi un film în familie, am alcătuit o listă de câteva filme care pot fi văzute cu ocazia Paștilor și care sunt momentan disponibile pe Netflix. Ca și paranteză, filmele nu sunt cele mai recente, dar sunt alese pentru calitatea lor și diversificate în funcție de gusturi – și pot fi o opțiune bună pentru cei care până acum le-au ratat.

1. Crazy, Stupid, Love. (2011)

Dacă vrei să te destinzi cu o comedie de calitate, plină de actori carismatici și mult umor de situație, atunci “Crazy Stupid Love” e o alegere potrivită. Din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune filme ale lui Steve Carell și Ryan Gosling, care formează un duo savuros, alături de Emma Stone, care strălucește și ea. Relațiile de cuplu au avut dintotdeauna complicațiile lor – și cu atât mai mult căsniciile blazate în timp. Asta resimte și Cal, personajul lui Steve Carell, care se trezește părăsit subit de soție și lipsit de orice orizont. Până când intră în scenă Jacob (Ryan Gosling), bărbatul fatal dorit de toate femeile, care îl ia pe Cal sub propria aripă și îl introduce în lumea seducției.

Filmul cu siguranță este mai mult decât a-l vedea pe Ryan Gosling agățând femei și învățându-l pe Steve Carell să agațe la rândul lui, este și o mică lecție despre transformare personală, valori morale și familiale, toate exemplificate printr-o combinație perfectă de umor, candoare și un pic de dramă. Un film cald și amuzant, de care te poți bucura în orice formulă (cu familia, cu prietenii sau cu prietenul/prietena).

2. The Walk (2015)

Există oameni în istorie care au făcut lucruri cu adevărat impresionante. Îmi aduc aminte de senzațiile pe care le-am avut la ieșirea din cinematograf, după ce am văzut pentru prima dată “The Walk”, filmul biografic dedicat lui Philippe Petit, artistul funambul care în 1974 a plănuit ceva ce-ți provoacă amețeală numai imaginându-ți: să traverseze distanța dintre Turnurile Gemene de la World Trade Center, mergând neprotejat pe o sârmă agățată între cele două turnuri, la o înălțime de peste 400 de metri.

Povestea urmărește planul elaborat pe care Petit, interpretat de Joseph Gordon-Levitt, l-a pregătit împreună cu câțiva complici ai săi, pentru a da ceea ce el a numit “le coup” (lovitura). Deși începe lent, filmul crește treptat în tensiune și culminează, evident, cu actul artistic ilegal care a șocat New York-ul la acea vreme. Finalul nu este neapărat pentru cei slabi de inimă, dar cu siguranță este captivant din punct de vedere vizual și categoric merită o încercare de către cei care preferă o experiență cu ceva mai multă adrenalină.

3. Beverly Hills Cop (1984)

Noile generații care nu au avut încă ocazia să experimenteze era filmelor de acțiune-comedie din anii ’80-90 sau nostalgicii care vor să reintre în acea atmosferă au acum oportunitatea să dea play la “Polițistul din Beverly Hills”. Eddie Murphy cu siguranță nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este recunoscut ca unul dintre cei mai mari actori de comedie din toate timpurile, iar carisma sa pe ecran a fost mereu una specială. Trilogia “Beverly Hills Cop”, cu emblematicul său detectiv Axel Foley, a încântat publicul ani la rând și uite că după 25 de ani de la ultimul film, a fost anunțată deja producția pentru partea a 4-a.

Subiectul primei părți din serie este simplu și clasic: Eddie Murphy este un polițist din suburbiile Detroitului care se vede nevoit să investigheze o crimă în Beverly Hills, un oraș a cărui cultură îi este cu totul nouă. Modul în care se adaptează, naturalețea și stilul comic nonconformist fac din personajul lui o prezență absolut spumoasă. “Beverly Hills Cop” nu se dorește a fi un film profund sau sofisticat, dar excelează printr-un gen de umor care pare să fie prezent din ce în ce mai rar în filmele de astăzi.

4. Scent of a Woman (1992)

Rămânem în anii 90 pentru a vă propune un film de suflet, care a primit recunoaștere unanimă din partea criticilor și a publicului larg deopotrivă. “Parfum de femeie” este drama în care Al Pacino a strălucit de Oscar. Personajul său, Frank Slade, este un fost colonel, rămas orb în urma unui accident, care este vegheat pentru câteva zile de către un student în căutare de bani pentru a-și susține studiile (Chris O’Donnell). Izolat și respins de propria familie, Slade poartă povara singurătății și a neputinței, singurele pasiuni rămânând, după propriile-i cuvinte, femeile și Ferrari-ul. Relația specială care se formează între cei doi scoate la lumină rănile și îndoiala, dar și puterea de a le depăși.

“Scent of a Woman” este o poveste înduioșătoare despre demnitate, durere, acceptare și speranță. Filmul se desfășoară într-un ritm mai lent pe o durată de timp considerabilă (2 ore și jumătate) și s-ar putea să nu fie o opțiune pentru cei dornici de un popcorn movie. Dacă în schimb cauți ceva mai serios, cu mai mult accent dramatic și cu un mai puternic impact emoțional, acest film te va purta printr-o suită întreagă de stări, îți va smulge zâmbete și te va lăsa cu un mesaj deosebit la final.

5. The Man from U.N.C.L.E (2015)

Nu, nu este vorba de niciun unchi în acest film, iar numele probabil nu-l recomandă ca pe un film cu superspioni. Este în schimb o ecranizare modernă bazată pe un serial american cu spioni din anii ’60, la conceptul căruia a contribuit însuși Ian Fleming (creatorul lui James Bond). Aici nu-l avem pe Bond, dar îl avem pe Henry Cavill, care deși nu mai este Superman, intră în pielea unui personaj cel puțin la fel de interesant – un agent CIA iscusit, letal și seducător. De cealaltă parte, îl avem pe Armie Hammer, omologul său din KGB, între ei pe senzuala Alicia Vikander, iar ca bonus și pe Hugh Grant (a cărui prezență pur britanică mereu aduce o notă în plus de culoare).

Sub regia lui Guy Ritchie, al cărui stil regizoral îl veți observa și aici (deși parcă nu la fel de pronunțat ca în filmele care l-au consacrat), “The Man from U.N.C.L.E” este o alegere excelentă pentru filmul clasic de acțiune explozivă cu ritm susținut (cu plusul de umor britanic, marca Ritchie). Și dacă tot l-am pomenit pe Guy Ritchie și ești un fan al lui, poți vedea ca alternativă – dar una mai violentă – “The Gentlemen”, unul din filmele bune ale lui 2020, care este acum și pe Netflix.

6. The Founder (2016)

Ai stat vreodată să te gândești, în timp ce așteptai la coada de la Mc: “Oare cum a apărut McDonald’s?” Eu n-am făcut-o, recunosc, în schimb mi s-a oferit ocazia, grație Hollywood-ului, să aflu ce a existat în spatele celui mai celebru lanț de fast-food din lume. Despre asta e vorba în “The Founder”, care urmărește în principal povestea lui Ray Kroc (cu un nume parcă predestinat), un agent de vânzări care a transformat ideea afacerii locale a doi frați într-o uriașă franciză.

Kroc este interpretat de Michael Keaton, care încă o dată face un rol excelent și reușește să intre în pielea omului de afaceri rece, calculat și lipsit de scrupule, pregătit de orice fel de acțiune și compromis pentru a-și atinge scopul. Filmul urmărește perseverența remarcabilă a lui Ray Kroc, care l-a adus pe culmile succesului, dar în același timp îi surprinde și partea întunecată, caracterul de multe ori toxic și lipsit de etică – prețul pe care a trebuit să-l plătească pentru a-și impune voința într-o lume crudă a afacerilor. “The Founder” te poate lăsa cu un gust amar la final, dar cu siguranță merită încercat pentru performanța deosebită a lui Keaton și o regie pe măsură.

7. Moneyball (2011)

Închidem lista cu un alt film inspirat din realitate, de data asta din lumea sportului. Când zici “Brad Pitt”, te gândești la multe filme și multe roluri, dar poate că ultima ipostază în care ți-l imaginezi este antrenând o echipă de baseball. De fapt, o face atât de bine, încât în 2012 este nominalizat la Oscar pentru rolul său din “Moneyball”.

Filmele de sport se construiesc de regulă pe un tipar clasic: ai o echipă lipsită de unitate (de obicei cu câteva talente demotivate), apare un antrenor care pune echipa pe picioare, echipa trece printr-un moment psihologic critic, antrenorul ține acel speech motivațional și la final echipa triumfă în glorie. “Moneyball” are ceva din formula asta, dar se distinge printr-o poveste aparte și își păstrează elementul de originalitate. Brad Pitt este Billy Beane, managerul lui Oakland A’s, care în sezonul de baseball din 2002 a reușit o performanță incredibilă cu o echipă încropită pe un buget redus cu ajutorul statisticianului său, interpretat de Jonah Hill (care a primit și el o nominalizare la Oscar pentru rol).

Cu 6 nominalizări în total, “Moneyball” nu este doar un film de sport, ci și o poveste impresionantă despre pasiune, dedicare și integritate, iar Billy Beane – un model care a inspirat și a schimbat mentalitatea sportului profesionist american.

https://cinematopping.ro/recomandari/filme-paste-2021-netflix

//////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!

Citeste

Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia

Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase

Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…

Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi

Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

sursa pozei Sirbu Cristian

Oamenii rugăciunii trebuie să fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavolul chiar înainte ca să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.

Rugăciunea care este un fel de petiţie adresată Marelui Stăpân al Universului, e doar un aspect al acestui conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa credinciosului, rugăciunea poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui munca; şi la fel, munca nu poate înlocui rugăciunea. În strălucita sa lucrare, deşi puţin cunoscută, „Arma Rugăciunii”, E. M. Bounds spune: „E mai bine să laşi ca lucrarea să meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie neglijată.” Şi continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a Evangheliei, în continuarea lucrării Domnului Isus pe pământ, şi ca un baraj împotriva talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici care sunt oameni ai rugăciunii. Dumnezeu Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi binecuvântă.”

Desigur, trezirea lipseşte fiindcă rugăciunea lâncezeşte. De nimic nu se teme Satana atât de mult ca de oamenii rugăciunii. Dar ca să trăieşti frumos nu înseamnă să trăieşti lung. Un bărbat care moare la douăzeci şi opt de ani poate avea o sută de ani în înţelepciune. Libelula îşi îndreaptă tegumentul şi se ridică în zbor de safir către câmpiile înrourate ale pământului ca să trăiască doar câteva zile. Şi totuşi nici o floare n-are albastrul atât de diafan ca şi culoarea platoşelor ei. La fel şi în sfera duhovnicească, cele mai bogate haine ale sufletului se ţes pe suveica rugăciunii şi sunt colorate în durerile care împlinesc suferinţele lui Cristos.

Colegii misionari l-au invidiat pe Henry Martyn pentru evlavia sa. Unul din ei scria: „O, dacă am putea să-l ajungem în excelenţa gândirii, în înălţimea evlaviei, în ascultare, în iubirea pentru alţii, în dorinţa sa aprinsă de a face bine altora, în înţelegerea sa asupra voiei lui Dumnezeu şi în câştigarea unui temperament ceresc!” Iată secretul vieţii lui în India. Martyn scrie el însuşi: „Căile înţelepciunii îmi apar încântător de frumoase, iar traiul lumesc mi se pare fără gust şi neplăcut.” El adaugă: „Un lucru deplâng: slăbiciunea mea şi lipsa de zel în rugăciunile mele când mijlocesc pentru cei nemântuiţi. Iar căldura sufletului meu nu se măreşte în proporţia luminii pe care am primit-o.” E cineva care ar fi gata să arunce prima piatră împotriva lui Henry Martyn? N-ar trebui să mărturisim cu toţii că în rugăciunile noastre de mijlocire ne lipseşte căldura?

Prin natura sa, focul naşte foc. Dacă mai e împrejur alt combustibil, focul îşi răspândeşte domeniul. „Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!” Ghiaţa nu produce foc; diavolul nu naşte sfinţi; şi nici predicatorii lipsiţi de rugăciune nu pot naşte credincioşi care să lupte în rugăciune. Şi totuşi, o singură scânteie care sare de pe nicovală aprinde un oraş. Dintr-o singură lumânare, alte zece mii îşi aprind lumina! Din rugăciunea fără seamăn a lui David Brainerd şi-au început strălucirea stele mari pe firmamentul câştigătorilor de suflete (ca Payson, Carey şi alţii).

William Carey a citit istoria vieţii lui Brainerd, şi un dinam a început să se mişte în sufletul lui de tânăr, şi n-a mai avut astâmpăr până ce n-a plecat spre stâncile de corali ale Indiei. La făclia sufletului topit al lui Brainerd, s-a aprins luminarea inimii lui Edward Payson. Astfel, din jurnalul de călătorie al acelui apostol sărac şi bolnăvicios al Indienilor nord-americani, Payson şi-a găsit la vârsta de douăzeci de ani inspiraţia destinului său într-o viaţă de rugăciune care aproape a eclipsat-o pe cea a lui Brainerd. Ca să mai adaug un fiu născut din scânteia vieţii lui Brainerd, un alt cavaler al rugăciunii, care s-a stins din viaţă la numai douăzeci şi nouă de ani, Robert Murray McCheyne. Acest gigant al rugăciunii a citit viaţa lui Brainerd şi a fost inspirat la rugăciune, a fost magnetizat de „forţa aceasta unică şi magnifică pe care o poate exercita sufletul omenesc.”

Apoi încă unul, marele Jonathan Edwards, l-a privit pe Brainerd (în timp ce fiica lui, Jerusha, plângea), când valurile suferinţelor creşteau tot mai mari în trupul firav al lui Brainerd. Cu milă, Edwards scrie: „Slăvesc pe Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca Brainerd să moară în casa mea, ca astfel să-i aud rugăciunile, ca să-i văd consacrarea, ca să fiu inspirat de exemplul lui.” În timp ce Brainerd se stingea, Wesley era în floarea cuceririlor sale. Ascultaţi-l pe Wesley vorbind la congresul metodist de atunci în Anglia. (Şi, vă rog, faceţi comparaţie cu ce spunea Dr. Sangster la Conferinţa Metodistă Anuală în 1958, citat în capitolul anterior). Wesley spunea: „Ce putem face ca să reînviem lucrarea Domnului acolo unde lâncezeşte?” Şi răspunsul îl dă tot el, acest neobosit evanghelist care a scuturat trei imperii cu propovăduirea Evangheliei: „Fiecare predicator să citească cu atenţie viaţa lui David Brainerd!”

Să facem totalul. Să-i punem la rând: Payson, McCheyne, Carey, Edwards, Wesley – oameni de renume, şi toţi aprinşi de o singură scânteie, şi toţi datori unui Brainerd cuprins de slăbiciune şi de foc în rugăciune.

Conflictul veacurilor a venit peste noi. Iar biserica de azi nu e pregătită: într-o stare de rătăcire de nedescris de la învăţăturile biblice şi în cuscrenie cu lumea, biserica de azi e mai degrabă o fraudă, fiindcă Îl dezonorează pe Domnul. Adevărata Biserică e născută de sus. Păcatul nu locuieşte în ea; iar în afara ei nu există sfinţi. Nimeni dintre oameni nu poate scrie numele cuiva în „registrele” ei, şi nimeni dintre oameni nu poate şterge vreun nume din ele. Această Biserică, din care – binecuvântat să fie Numele Domnului – mai există o rămăşiţă, trăieşte şi se mişcă şi există prin rugăciune. Rugăciunea e dorinţa sinceră a sufletului omenesc.

După cum prima bombă atomică a scuturat Hiroşima, la fel numai rugăciunea mai poate scutura inimile oamenilor de azi. La porţile noastre zace un păgânism culturalizat, dar cu temple şi idoli imenşi, cu milioane de oameni fascinaţi de păcat. Vor fi întorşi la Dumnezeu numai dacă Biserica se va lăsa mânată de Dumnezeu. Prin rugăciune oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu, iar Satana este legat, dat peste cap şi înfrânt. El ştie bine lucrul acesta. De aceea, chiar în cămăruţa rugăciunii cu uşa ferecată, intră diavolul şi ne invadează gândirea cu îngrijorări, fie reale, fie imaginare, care iau proporţii colosale. În cazul acesta, lupta noastră de apărare trebuie să fie până la sânge. Şi ca să alungăm gândurile care ne sustrag şi ne fură concentrarea, e bine să ne rugăm cu voce tare, sau cel puţin în şoaptă.

Avansând astfel, câştigând teren asupra diavolului, următorul izvor de putere îl găsim în „făgăduinţele Domnului nespus de mari şi scumpe.” Aici stăm pe o temelie de granit. Aici suntem la punctul de schimb şi tranzacţii cu cerul. Aici Dumnezeu Şi-a spus cuvântul făgăduinţelor Sale, şi aşteaptă ca noi să-I onorăm oferta. Dar aici noi avem de luptat, nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva căpeteniilor. Diavolului nu-i place să fie înfrânt. Sufletele oamenilor sunt comoara după care umblă el. Suflete cuprinse de îndoială, de beţie, de neascultare, suflete bolnave, suflete tinere sau bătrâne, orice suflete în afara puterii renăscătoare a Duhului Sfânt, toate acestea sunt sub puterea sa, deşi gradul de stăpânire e diferit de la caz la caz. Suntem ţinta săgeţilor arzătoare ale diavolului, şi numai „scutul credinţei” ne poate apăra de ele; cu ea, slavă Domnului, scăpăm nevătămaţi. Rugăciunea nu e pentru apărare. Scutul credinţei e pentru aşa ceva. Rugăciunea e arma noastră secretă. (Păcat că e secretă pentru unii din credincioşi. Şi care dintre noi, după ce a fost scris atâta despre ea, ar putea spune că e maestru în mânuirea acestei arme?). Nu-l biruim pe Satana prin rugăciune; Cristos l-a biruit acum două mii de ani. Diavolul face pe nebunul şi se preface şi se umflă şi suflă şi ameninţă, iar noi îl luăm în serios şi uităm de „nemărginita mărime a puterii Domnului!” Cel care ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a spus: „Vă dau putere asupra tuturor acestor lucruri!” Aceasta e biruinţa noastră. Sufletul ni se pleacă la rugăciune.

Rugăciunea ia timp. În fazele elementare timpul abia se mişcă; mai târziu, pe măsură ce sufletul se obişnuieşte cu acest exerciţiu al sfinţeniei, timpul zboară. Rugăciunea face sufletul blând. Observaţi că niciodată nu ne rugăm pentru oameni pe care îi vorbim de rău, şi niciodată nu vorbim de rău pe cei pentru care ne rugăm! Rugăciunea e un detergent minunat. Da, ştiu că sângele Domnului Isus Cristos ne spală de păcate; dar tocmai în rugăciune, dacă este ceva în noi vrednic de condamnat, sângele scurs din venele lui Emanuel ne cuprinde fiinţa în valuri curăţitoare.

Satana uneori ne lasă să ne mărim cunoştinţele biblice, cred, atâta timp cât nu ne apropiem de rugăciune, care e de fapt exercitarea şi aplicarea instrucţiunilor primite din Sfinta Scriptură. La ce bun e pătrunderea cu gândul în adâncimi de cunoştinţe, când inimile ne rămân la suprafaţă? La ce bun ar fi înălţarea noastră în ochii oamenilor, dacă nu ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu? La ce bun ar fi o igienă impecabilă a trupului, când mintea ar fi stricată iar sufletul murdar? La ce ne-ar folosi o religie de formă, dacă sufletul ar rămâne tot lumesc? Şi ce ne-ar folosi puterea fizică, dacă sufletul ne-ar fi bolnav? La ce ne-ar folosi bogăţiile lumii, când sufletul ne-ar fi sărac? Cine s-ar putea mângăia cu gândul popularităţii în opinia publică, dacă numele lui nu e cunoscut şi de temut în iad? Rugăciunea rezolvă toate aceste nepotriviri spirituale.

Sufletul care vrea să fie liber de falsele aparenţe ale acestei vremuri are nevoie să se oţelească într-o umblare tot mai apropiată cu Dumnezeu, trăind în atmosfera de pace a gândirii cereşti. Aspirantul bogăţiilor spirituale şi al audienţelor divine va ajunge însă, mai curând sau mai târziu, să simtă singurătatea şi să mănânce din „pâinea întristării.” Piedici din partea familiei sau a societăţii s-ar putea să nu le aibă; dar, la fel de bine, s-ar putea să le aibă. Ce e sigur însă, va avea parte de conflicte spirituale şi tăceri adânci (adesea greşit înţelese), va rămâne izolat faţă de unii dintre cei mai dragi, de dragul Mântuitorului. Căci, celor îndrăgostiţi le place să rămână singuri, şi piscurile înalte ale sufletului se escaladează în singurătate. Iar poetul spune:

Am auzit chemarea,

Cu duioşie şi har:

„Vino după Mine!”

Atâta doar…

Şi bucuriile lumii

Au dispărut uitate,

Iar eu am pornit

Pe căi neumblate.

M-a chemat Isus.

Cu duioşie şi har

Şi-am mers după El,

Atâta doar…

Dar tu ce crezi?

Tu nu L-ai urma

Dacă şi pe tine

Isus te-ar chema?

„Poate un marinar sta nepăsător când aude strigătul de „Ajutor!” Aţi văzut vreun medic că stă nepăsător când pacientul său moare? Poate un pompier să vadă oameni într-o casă ce arde şi să nu sară în ajutor? Atunci cum de noi stăm fără grijă în Sion în timp ce o lume întreagă zace în osândă în jurul nostru?”

Leonhard Ravenhill

Dă-mi iubirea călăuză pe cărare,

Credinţa, cu forţă arzătoare,

Nădejdea, să nu dau înapoi,

Râvna să ard, să nu fiu sloi;

Să nu cad ca un bulgăre de tină,

Fă-mă ulei de candelă,

O, Flacără divină!

Amy Wilson Carmichael

„…În care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.

Filipeni 2:15,16

„Voi sunteţi lumina lumii”

Matei 5:14

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/06/14/leonard-ravenhill-10-focul-naste-foc/

//////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…

 Citeste – din Cartea “De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia

Partea (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

Partea (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

Partea (5) O trezire intr-un cimitir plin cu oase

Din Capitolul 6 – Ravenhill: Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eternitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dumnezeu.”

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi – atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică, şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, – dar vai, ce stare de păcat!

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Biserica din Efes – sursa pozei http://www.israeljerusalem.com

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca cea din Efes. Ni se spune că în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pierdut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în timpuri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi a primarilor, etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate… şi bani. Săracul se înşeală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu”, când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac, şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele extravagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evangheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de carnaval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sincopat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?” Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schimbată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace.

Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America e bântuită de confuzie, nesiguranţă, plină de oameni dezorientaţi.

Trezirea întârzie din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar textul de la Faptele Apostolilor 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer„. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă.

Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dispreţ, văzându-le neputinţa. Mai bine, fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evanghelia lui Cristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem, şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici – o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi hornari – au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!” Ce limbaj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o conferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!” Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu prorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!” Dacă n-ar fi fost lucrul acesta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a prorocit!”

În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare”, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „Ce ne pasă?”! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!” Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge.

În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Domnul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulelile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele”, „Lucrările mele”, „Biserica mea” „Cărţile mele.” O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să”… şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari dacă nu ni s-ar fi spus.

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora.”

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!

Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

„Evanghelia nu e o poveste învechită, pe care o înoim noi. Ea e un foc al Duhului, ţinut aprins de Iubirea Nemuritoare; şi vai nouă, dacă, prin neglijenţa noastră în a înflăcăra darul lui Durgnezeu care este în noi, focul acesta se micşorează”.

Dr. R. Moffat Gautrey

„Cea mai mare minune din ziua aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinşi de aşteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înşişi”.

Samuel Chadwick

„Semnul Creştinismului nu e o cruce, ci o limbă de foc”.

Samuel Chadwick

„Evanghelia e un fapt; deci spune-l în mod simplu.

Evanghelia e un fapt plin de bucurie; deci spune-l cu entuziasm.

Evanghelia e un fapt care ţi s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.

Evanghelia e un fapt al unui moment infinit; deci spune-l fără preget.

Evanghelia e un fapt al iubirii infinite; deci spune-l cu simţire.

Evanghelia e un fapt greu de înţeles pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.

Evanghelia e un fapt despre O Persoană; deci predică-L pe Cristos.

Archibald Brown

„Adevărata predică e atunci când sudoarea se amestecă cu sângele”.

Dr. Joseph Parker

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/05/24/6-trezirea-intarzie-fiindca/

///////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase

„Mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase… şi iată că erau foarte multe… şi erau uscate de tot… El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului…” Am prorocit cum mi se poruncise. „Duhule, vino peste morţii aceştia!”… Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut în picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr” (Ezechiel 37).

Oare există în istorie, oricare istorie, vreun tablou mai ridicol ca acesta? Aici e vizibil capătul tuturor nădejdilor. Cine a mai avut o audienţă ca aceasta? Predicatorii lucrează cu posibilităţi, profeţii cu imposibilităţi Isaia a văzut ţara plină de răni deschise; boala a dus la moarte, moartea la putrefacţie, şi iată că valea e plină de oase uscate: semn al totalei deznădejdi. Deasupra întregului tablou e scris cu litere de-o şchioapă: I-m-p-o-s-i-b-i-l! Acum, desigur, ca să împlineşti posibilul nu-ţi trebuie credinţă; şi doar o bucăţică din această putere supraatomică e suficientă pentru împlinirea imposibilului, căci o credinţă cât măsura unui grăunte de muştar poate face mai mult decât îndrăznim să visăm. Dumnezeu ne cere să îndrăznim nu ceea ce avem putere să facem, ci lucruri pe care nu le putem. Ca dovadă că nu în mâinile noastre e puterea, ci în legătura neputinţei noastre cu atotputernicia Sa, cuvântul „imposibil” este eliminat din dicţionarul credincioşilor.

Profeţii sunt oameni singuratici; umblă singuri, se roagă singuri, şi Dumnezeu îi face singuri. Pentru ei nu există tipar; planurile matriţei lor le are Dumnezeu. Dar să nu dispere nimeni; şi nimeni să nu spună că suntem prea bătrâni. Moise avea optzeci de ani când a luat comanda unui popor de sclavi îndureraţi. După ce George Müller a împlinit şaptezeci de ani, a înconjurat pământul de câteva ori, şi fără ajutorul radioului a predicat la milioane de oameni.

Cât despre Ezechiel, n-a convocat nici un comitet şi nici n-a trimis scrisori pentru rugăciuni şi ajutoare. Situaţia era de criză, de viaţă sau moarte. (Aceasta e situaţia în evanghelizările de azi: de aceea, fiecare predicator să fie atent să nu-i lase pe oameni să meargă acasă spunând: „Îmi place predicatorul acesta! Bun orator!” iar viaţa lor să rămână mai departe în întuneric). Acestui munte de oase, Ezechiel trebuia să-i spună: „Mută-te!” Aşa a spus şi aşa s-a împlinit! Acolo era un blestem: avea el vreo vindecare? Acolo era moartea: putea aduce el viaţa? Nu avea nevoie de enunţarea doctrinelor. Dragii mei, ascultaţi. Lumea nu aşteaptă o nouă definiţie a Evangheliei, ci o nouă demonstrare a puterii acestei Evanghelii. În zilele acestea de acută criză politică, fărădelege morală şi slăbiciune spirituală, unde sunt oamenii nu de doctrină ci de credinţă? Nu se cere credinţă ca să arunci blesteme împotriva întunericului sau să prezinţi statistici uimitoare care arată că lucrurile merg în jos şi că valul necurăţiilor diavoleşti au inundat această generaţie. Doctrină? Avem destulă şi încă să dăm şi la alţii; în timp ce o lume înfometată după adevăr piere bolnavă, sugrumată de păcat.

La ora aceasta tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină; aşa că Isus e rănit „În casa celor ce-L iubeau.” Biserica luptătoare şchioapăta şi e luată în râs şi numită impotentă. În fiecare an folosim munţi de hârtie şi râuri de cerneală ca să retipărim scrierile unor oameni demult morţi, în timp ce Duhul Sfânt, care e viu, caută oameni care să fie gata să calce sub picioarele lor ştiinţa lor, să spargă balonul umflat al egoismului lor, şi să recunoscă deschis că deşi au ochi sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor vărsate, caută să primească uleiul sfânt al doctoriei pentru ochi, care se cumpără numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti. Cu mulţi ani în urmă un predicator a pus acest semn în faţa bisericii: „Biserica aceasta va avea ori o trezire ori o înmormântare!” Aşa o disperare îi place lui Dumnezeu, deşi iadul se înfurie. Nebunie, spuneţi? Exact! O biserică rece n-ajută la nimic. E nevoie de oameni îmbătaţi de Duhul Sfânt. Vrea Dumnezeu prea mult? Au fost Wesley, Whitefield, Finney, Hudson Taylor ediţii speciale de predicatori? Nu. Dacă citesc bine cartea Faptelor Apostolilor, aceasta era norma obişnuită cândva.

Bomba atomică a pus în mişcare întreaga lume, în afară de Biserică. Încercăm să ne salvăm eşecul şi sărăcia spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi împotmolindu-ne într-un dispensaţionalism stagnant. În timpul acesta iadul se umple… Puterile întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea, nu există naşteri spirituale. Doamne, trimite-ne, şi cât de repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o biserică ce nu merge la pas cu Tine.

E prea târziu ca să se mai nască încă o denominaţie. Acum, Dumnezeu Îşi pregăteşte curajoşi Ilie pentru ultima mare ofensivă pe pământ împotriva fărădelegii militante (fie în domeniul politic, fie în cel religios). Această ultimă mare revărsare a spiritului de trezire, născută din Duhul Sfânt şi călăuzită de El, va fi noul vin care va umfla burdufurile sectarismului uscat. Aleluia!

Observaţi că Ezechiel a fost călăuzit de Duhul. Ca om, desigur, s-a scuturat la vederea muntelui sinistru de oase omeneşti uscate. Dar pivotată în credinţa lui Ezechiel, era soarta a mii şi milioane – vă rog observaţi, am spus: pivotată în credinţa lui, nu în rugăciunea sa. Mulţi se roagă, puţini au credinţă. Ce cutremur sfânt i-a electrizat fiinţa când a văzut tabloul acela! Numai cerul şi iadul stăteau ca spectatori. Cu siguranţă, dacă Ezechiel ar trăi azi, ca şi cei de azi, ar avea o fotografie pentru presă. Apoi, cum ne plac nouă statisticile, ar fi numărat oasele; iar când ar fi început să se mişte, ar fi chemat şi pe alţii să-l vadă cum operează (ca nu cumva mai târziu să nu fie recunoscut printre evangheliştii de renume mondial!). Ezechiel n-a făcut aşa ceva! Ascultaţi: „Am prorocit cum mi se poruncise!” (Aici e tot secretul: Ezechiel era nebun pentru Dumnezeu!) „Ascultaţi, voi, oase uscate! Ascultaţi cuvântul Domnului!” Nu e aceasta nebunie? Fără discuţie. Nebunie pură. Le spune oaselor: „Ascultaţi!” şi ele n-aveau urechi. Dar Ezechiel a făcut ce i se poruncise. Ca să ne salvăm feţele, noi desigur schimbăm poruncile lui Dumnezeu, şi aşa ne pierdem feţele. Dar Ezechiel a ascultat. Iar Dumnezeu, ca întotdeauna, a lucrat: „S-a făcut un vuiet.” Asta ne-ar place şi nouă azi. Doar că Ezechiel n-a confundat acţiunea cu creaţiunea, mişcarea cu umblarea, zgomotul cu trezirea.

Numai cu o singură suflare din buzele Sale de Atotputernic, Dumnezeu ar fi putut ridica la viaţă grămada aceea de oase, dar n-a făcut aşa; a ales să fie mai multe operaţii, întâi, „oasele s-au apropiat unele de altele” (Nu mai e un munte de oase). Un aşa fenomen ne-ar aduce pe noi la culmea isteriei; nu pe Ezechiel. Dar la ce sunt bune nişte schelete? Pot ele purta războaiele Domnului? Aduc ele, aşa cum sunt acum, onoare Domnului? Prea adesea azi, călăuzele oarbe numără „scheletele” care vin la altare – mişcate desigur, dar încă nenăscute la viaţă. Mai întâi trebuie să crească vine şi carne pe oase, apoi pielea să acopere carnea. Şi în cele din urmă rezultatul e că avem o vale plină cu… cadavre! La ce bun? N-am terminat. Au ochi dar nu văd; au mâini dar nu pot lupta; au picioare dar nu pot umbla. Aşa sunt toţi cei care caută, până se întâmplă şi lucrul cel din urmă. Ezechiel a mai prorocit odată. Nu s-a lăsat. A rezistat îndoielii. În loc să fie descurajat de vederea atâtor schelete sau cadavre, el s-a încrezut în prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Şi, singur cu Dumnezeu – a biruit. „Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei (în morţii aceia), şi au î-n-v-i-a-t!”

Dar cine poate spune azi: „Am prorocit cum mi se poruncise… şi au înviat!”? Nici vorbă, reuşim să adunăm mulţimi! Reclamele artistice pe care le facem – radioul, muzica, clădirile, şi toate celelalte – au grijă să atragă pe oameni. De ce? Când cei care predică nu sunt nici ei siguri că într-adevăr Dumnezeu i-a chemat la lucrare! Ne doare inima când vedem sufletele cum pier? Optzeci şi cinci de oameni mor fără Cristos în fiecare minut: Ne doare lucrul acesta? Ne usucă zâmbetele şi cântările uşoare? Am putea noi acum să privim în faţă pe Dumnezeu cel viu (căci El priveşte asupra noastră) şi să spunem: „ Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” Sau putem noi spune: „Duhul Domnului este peste mine pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia!”? Ne gândim noi serios la realitatea iadului? Adică, spun demonii: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe păstorul…. îl cunosc!”, sau zic: „Dar tu cine eşti?”

Pronosticurile celor care dau cu ghiocul nu sunt deloc încurajatoare, iar conducătorii marilor puteri militare fluieră singuri ca să-şi dea curaj. Iar cetăţeanul Ion stă buimăcit ca un spectator ameţit de Russellişti, Millenişti şi Martorii lui Iehova, care îi varsă otravă la uşă. „Creştinismul Ştiinţific”, o religie care nu e nici creştină nici ştiinţifică, se îmbulzeşte cu Catolicii şi Adventiştii pretinzându-şi drepturile de a-l băga pe Ion în cer. Săracul om a auzit Evanghelia cu urechile lui, dar ochii lui n-au văzut-o niciodată, sufletul n-a simţit prezenţa divină. Are tot dreptul să întrebe: „Unde este Dumnezeul lor?” Ce-i răspundem?

Unul din lucrurile cele mai dureroase pentru unii e să stea faţă în faţă cu adevărul. Suntem bine condiţionaţi să ascultăm doctrine. Anticipăm cam ce urmează să spună predicatorul. Dar lama aceasta e tocită; nu se compară cu sabia ascuţită a Duhului. Predicatorii din alte părţi ale lumii întâmpină aceeaşi problemă din cauza lipsei de eficacitate a evanghelismului modern (chiar şi cel ce păstrează învăţăturile curate) – evanghelism de scânteie, am putea spune, fiindcă străluceşte pentru o clipă, şi apoi, vai, dispare…

Probabil că avem o suflare de viaţă – o trezire – în biserici, dar nu e o adevărată înviere în milioanele pierdute din jurul nostru. Adunăm cu autobusele oameni la evanghelizări în masă, dar aceştia sunt în mare parte deja credincioşi. Avem nevoie de un General Booth care să iasă la marginile împărăţiei, la cei de afară, la străfundurile celor de jos.

Credincioşii de demult cântau:

„Ferice de cei cu duhul frânt,

De cei cu inima zdrobită.

Ferice de cei ce plâng

Şi rămân tari în ispită!”

Există în acest vers, trei lucruri importante: Inima zdrobită, regretul şi păcatul. Întâi, Dumnezeu nu dispreţuieşte „o inimă zdrobită şi mâhnită.” De fapt, Dumnezeu foloseşte numai inimi zdrobite. De pildă, Domnul a luat pâinea băieţelului şi a frânt-o; abia după aceea a dat-o mulţimii. Vasul de alabastru a fost spart; numai atunci a putut parfumul din el să umple casa, şi lumea. Domnul Isus a spus: „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi.” Dacă aceasta e calea pe care a mers Domnul, n-ar trebui şi ucenicul să meargă pe ea? Încercând să ne salvăm viaţa, nu numai c-o pierdem, o pierdem şi pe-a altora.

Apoi, regretul pentru păcat! Ieremia striga: „O, de mi-ar fi capul plin cu apă!” Iar psalmistul spune: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă!” Dragii mei, ochii noştri sunt uscaţi fiindcă inimile ne sunt uscate. Trăim într-o vreme când vrem să trăim în evlavie dar fără pocăinţă. Cam greu! Când un grup de ofiţeri din Armata Salvării i-au scris lui William Booth căutând cum să iasă dintr-un impas, generalul le-a răspuns: „Încercaţi lacrimile!” Au încercat. Şi trezirea spirituală pe care o căutau a avut loc.

Şcolile teologice azi nu mai învaţă „lacrimile.” Nici nu pot. Materia aceasta e predată de Duhul Sfânt. Predicatorul, oricât de împovărat cu licenţe şi doctorate, nu poate merge prea departe dacă nu simte amărăciunea pentru păcatele din vremea aceasta. Un strigăt repetat al lui David Livingstone era: „Doamne, când oare se vor vindeca rănile păcatului acestei lumi?” Dar suntem noi în rugăciunile noastre doborâţi de întristare pentru păcatele lumii? Ne udăm noi pernele cu lacrimi, ca şi John Welch, în lupta sufletului nostru pentru câştigarea altora? Eruditul Andrew Bonar zăcea în pat într-o sâmbătă noaptea în Scoţia şi în timp ce lumea alerga pe străzi de la o tavernă la alta, de la o petrecere la alta, el striga: „O, Doamne, aceştia pier, pier, pier!” Vai, fraţii mei nu aşa L-am învăţat pe Cristos după cum Îl trăim.

Mulţi dintre noi cunoaştem doar un singur fel de predici, uşoare, fără lacrimi, fără pasiune, fără suflet.

În al treilea rând, păcatul! „Nebunii râd de el!” Cărturarii Bisericii au clasificat „şapte păcate de moarte”. Ştim că n-au dreptate. Orice păcat duce la moarte. Din pântecul celor şapte se nasc alte şaptezeci ori şaptezeci de milioane de păcate. Sunt „şapte capete” ale unui balaur care devorează generaţia de azi într-un ritm alarmant. Avem în faţă un tineret avid numai după plăceri, căruia nu-i pasă deloc de Dumnezeu. Ameţiţi de un pseudo-intelectualism şi ermetic izolaţi faţă de lucrurile spirituale, aceştia îşi bat joc de cele mai elementare standarde morale.

Ar fi chiar comic, dacă n-ar fi de fapt tragic, să citiţi în ziar că o stea de cinema (îmbrăcată deşuchiat cu o fustă sumară) refuză să vadă premiera filmului turnat chiar de ea, din cauza unor scene indecente incluse în film. (E o cerinţă de astfel de filme, de aceea, şi oferta). Amintiţi-vă că în mitologia greacă, Augeas era rege al Epeienilor şi era vestit pentru bogăţia cirezilor de vite pe care le avea, printre care şi zece tauri albi, consideraţi sfinţi de Helios. Dar de câţiva ani nimeni n-a mai curăţit grajdurile. Atunci Eurytheus i-a pus condiţia lui Heracles să cureţe grajdurile într-o singură zi. Ca să le cureţe, Heracles a deschis râurile Alpheus şi Peneus, şi le-a dat drumul peste grajduri.

Numai aşa rezistăm, fraţii mei: pe genunchi! Nu vă lăsaţi amăgiţi de teoriile omeneşti care vor să ne stropească cu zeama de linte a teologiei moderniste. Peste putrefacţia aceasta daţi drumul să curgă apele fluviilor de lacrimi, de rugăciuni, de predici inspirate, până ce va avea loc în sfârşit curăţirea.

În tabără e păcat. E trădare-ntre noi!

Nu cumva eu sunt cel căzut în noroi?

Printre noi e motiv de eşec şi ruşine.

Nu cumva, Doamne, trădarea e-n mine?

Ne plimbăm cu mantale de Şinear răsclipind,

Ne atrag plăci de aur şi pungi de argint;

Purtăm fără fiică în noi gândul lumii,

Caiafa cu noi îşi arde tăciunii;

Şi vrem să gustăm Canaanul de sus

Când Egiptul din noi

Ne trage-napoi

Cu nesaţ nesupus!

Vai! Urgii de amare şi grele blesteme

O, Doamne-ndurate, ar fi mult mai bune

Decât să purtăm pe cap diademe

Cu preţul trădării nebune…

Dar nu cumva, în sânge, în vine,

Trădarea se zbate furtună în mine?

„Putere de sus, iată nevoia cea mai mare pentru vremurile de azi!”

C.G. Finney

„Dacă Însuşi Cristos a aşteptat să fie uns înainte ca să înceapă să predice, nici un tânăr n-ar trebui să predice până când nu primeşte ungerea Duhului Sfânt.

1. B. Meyer

„Feriţi-vă de raţionamente cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Împliniţi-l!”

Oswald Chambers

„Nu pot prin fapte şi lucrări

Să-mi mântui sufletul de rău!

Dar după ce m-a scos din hău

Prin harul Său dumnezeiesc,

Cum oare să nu-L preamăresc,

Iubind, slujind pe Dumnezeu,

Ca rob al Său?

„Spuneţi-mi, în lumina Crucii, oare nu e scandalos modul în care trăim noi azi?”

Alem Redpalh

„Îndată ce nu mai sângerăm, nu mai binecuvântăm”.

Dr. J. H. Jowett

Related articles

 Citeste – din Cartea „De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia

Partea (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

Partea (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/05/19/5-o-trezire-intr-un-cimitir-plin-cu-oase/

///////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

 Citeste – din Cartea „De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia

Partea (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!” Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”, dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.

Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de altare sângeroase.

Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pierdut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură, Dumnezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii.” La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului”. Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!” Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!

Astfel de oameni ai rugăciunii, ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el singur – un singur om – a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dumnezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!” Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!

Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit.

Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.

Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare minciună pe care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate acestea nu ne mai mişcă, nu ne mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată. Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou, nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca aceasta.”

Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mondial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.

Ai râuri pe cari nu le poţi străbate?

Ai munţi la care nu te poţi urca?

Vino înaintea Domnului cu toate:

„Lucrurile imposibile” sunt specialitatea Sa!

Preţul e mare. Înainte ca Dumnezeu să ne vrea parteneri, împreună-lucrători, El cere să fie Stăpânul nostru!

Ilie a trăit cu Dumnezeu. Gândea ca Dumnezeu în ce priveşte păcatul; suferea, ca Dumnezeu, din cauza păcatelor din jur; a vorbit, ca Dumnezeu, împotriva păcatului. Întreaga fiinţă i se mistuia în rugăciune, şi mistuitoare i-a fost şi denunţarea răului din ţară. N-a avut predici moi. Predicile lui erau vâlvătaie de foc, şi cuvintele lui pârjoleau inima oamenilor cum sfârâie pielea la atingerea fierului înroşit.

Şi „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea Lui!” (Psalmul 37:23). Domnul a vorbit lui Ilie: „Ascunde-te!” Apoi, după o vreme: „Arată-te!” Ar fi greşit să ne ascundem atunci când trebuie să ne arătăm, când trebuie să mustrăm pe regi în Numele lui Dumnezeu; ar fi greşit să vorbim atunci când Duhul ne spune să aşteptăm. Trebuie să învăţăm împreună cu David: „Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El îmi vine nădejdea!” (Psalmul 62:5). Care dintre noi ar îndrăzni să ceară ca Dumnezeu să ne rupă toate cârjele, să ne reteze toate proptelele, ca să n-avem alt sprijin decât în El? O, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de priceperea noastră, dar ni le descoperă prin Duhul Sfânt. Dumnezeu îi spune lui Ilie să fugă la Cherit. Apoi la Sarepta. Unde? Să stea într-un hotel elegant? Nu! Nu! Profetul acesta al lui Dumnezeu, acest predicator al neprihănirii, a primit poruncă de la Dumnezeu să stea în sărăcia casa unei văduve care nu mai avea nimic.

Observaţi mai târziu rugăciunea lui Ilie la Carmel. Aceasta e o capodoperă de rugăciune concisă şi clară: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine” (1 Împăraţi 18:37). E. M. Bounds are dreptate când spune că rugăciunile scurte, cu putere, rostite în public, sunt ecoul rugăciunilor îndelungate din taină. Ilie s-a rugat nu pentru distrugerea preoţilor idolatri, nici pentru fulgere din cer ca să distrugă poporul răzvrătit, ci ca slava lui Dumnezeu şi puterea Lui să se arate.

Noi adesea vrem să-L ajutăm pe Dumnezeu să iasă din încurcătură. Vă aduceţi aminte cum a încercat Avraam? Până în ziua de azi pământul e blestemat din cauza greşelii lui, cu Ismael. Pe de altă parte, Ilie L-a împovărat cât a putut pe Dumnezeu. A cerut foc, dar a muiat jertfa în apă! Lui Dumnezeu îi place o aşa îndrăzneală în rugăciune. „Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:8).

Oh, fraţii mei! Multe din rugăciunile noastre sunt doar sfaturi pe care I le dăm lui Dumnezeu. Rugăciuni decolorate din cauza ambiţiilor noastre, fie pentru noi înşine, fie pentru confesiunile noastre. Piară gândul acesta de la noi! Ţinta noastră trebuie să fie numai Dumnezeu. Unitaţi-vă în jur: Cinstea Lui e pătată, Fiul Său ignorat, Legile Lui călcate, Numele Lui profanat, Cartea Lui uitată, Casa Lui transformată în circ de activităţi sociale!

Şi uitaţi-vă la rugăciunile noastre! Nicicând n-are Dumnezeu nevoie de răbdare mai multă ca atunci când poporul Lui „se roagă”! Noi îi spunem ce să facă şi cum să facă; dăm sentinţe şi facem aprecieri. Într-un cuvânt, spunem de toate, numai de rugat nu ne rugăm! Şi nu există Şcoală Teologică în care să învăţăm această artă. Care Şcoală Biblică are „Rugăciunea” în programa analitică? Şi de fapt, lucrul cel mai important pe care-l poate învăţa cineva e patosul şi focul rugăciunilor din Sfânta Scriptură. Dar unde şi cine le mai învaţă azi pe acestea? Hai să scoatem şi ultimul bandaj, să deschidem rana, să spunem deschis că cei mai mulţi dintre directorii şi profesorii şcolilor noastre nu se roagă, nu varsă lacrimi, nu cunosc agonia rugăciunilor de mijlocire. Pot să înveţe ce ei înşişi nu ştiu?

Dacă ar fi cineva în stare să-i facă pe credincioşi să se roage, sub puterea lui Dumnezeu, ar deschide uşa celei mai mari treziri spirituale pe care a văzut-o vreodată acest pământ. Dumnezeu nu dă greş. El „poate… prin puterea care lucrează în noi” Problema nu e nici Comunismul, nici Romanismul, nici Modernismul. Problema e creştinismul adormit!

„Trezirea spirituală şi evanghelismul, deşi legate una de alta, nu trebuie confundate. Trezirea spirituală este o experienţă în Biserică; evanghelismul este o expresie a Bisericii”

Paul S. Rees

„Dumnezeu n-a creat Biserica să fie un frigider de păstrat evlavia care altfel s-ar strica; ci un incubator în care să se nască noi convertiţi”.

1. Linciome

„Doamne, nu cumva sunt eu?” (Ucenicii).

„Dumnezeu ne ajută să căutăm popularitate acolo unde contează: la curtea lui Dumnezeu”.

Zepp

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/05/07/leonard-ravenhill-4-unde-este-acum-dumnezeul-lui-ilie/

//////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (13) Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

Cititi capitolele anterioare:

Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia

Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase

Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…

Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi

Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!

Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?

Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

photo source Wikipedia

A încerca să măsori soarele cu liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după standardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea Domnului!”

În zilele de azi am fost risipitori cu înţelesul cuvântului „mare”, căci confundăm proeminenţa cu eminenţa. În zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici proroc, ci un om. Dar, erau atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu căuta un om mare pentru o misiune mare.

Probabil că Ioan Botezătorul n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!” Patru sute de ani de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii şi circumcizii.

Dar ce n-a putut face o armată de preoţi în patru sute de ani, a făcut în şase luni un singur om „trimis de Dumnezeu”, Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins de Dumnezeu.

Împărtăşesc vederile lui E. M. Bounds că Îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator. Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul legii, de o inteligenţă colosală şi de un pedigriu lăudat, Cristos l-a întâmpinat pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezvete de tot ce învăţase, până când avea să spună: „Dumnezeu mi s-a arătat şi mie!” Da, Dumnezeu a fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să se golească. Aleluia!

Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!” Dar tot El a spus: „Rămâneţi!” Încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână, cu pâine şi apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul!

Ioan Botezătorul a trecut prin şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc, copt în pustie – un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa judecăţii? În ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine, vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o minune” – adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din morţi o întreagă naţiune!

Acest profet încins cu o curea de piele şi cu o misiune limitată în timp s-a mistuit şi a strălucit în aşa fel încât cei ce i-au auzit limba de jar şi predicile înflăcărate, când s-au dus acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă. Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă – fără jertfe, ceremonii, fără tăierea împrejur; o hrană curioasă – fără să gâlgâie vinul, fără să umble pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă – fără filacterii, fără robele fariseice.

Cu toate acestea, Ioan a fost mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele mari umblă singure – singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat, imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa faţă de Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare în supunerea sa faţă de Duhul: şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul: L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Ioan a fost „o voce”. Cei mai mulţi predicatori sunt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă, vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce – un profet trimis de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot frânge inimile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Suntem dogmatici, dar nu dinamici!

Fiecare eră a început cu focul; fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul – focul judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley cânta: „Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii vieţii lor se sting, în sânge la Calvar!” Fraţii mei, noi avem o singură misiune – să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de suflete veşnice au nevoie de Cristos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh! Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului, fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!

Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sunt masele, neatinse, fiindcă noi nu suntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în acelaşi timp e trist şi adevărat că ne pasă „aparent” mai mult de oamenii de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate campaniile evanghelistice, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.

Dacă spunem că păcatul azi e mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Deci era o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice imaginaţie; era răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere, ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat, azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune, stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sunt bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O, Dumnezeule, dă acestei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să rupă de pe rănile şi păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele puse de politicienii şi moraliştii veacului!

Aşa cum Moise a ştiut imediat despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!”, şi păleşte; tot aşa mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!”, până ce a răsunat prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amintirile, trezindu-le conştiinţa, aducându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?” Închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică; plătiţi-vă zeciuielile!” Nu! De o mie de ori NU!

Sub ungerea puterii Duhului, Ioan strigă: „Pocăiţi-vă!” Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dumnezeu, faţă de păcat şi faţă de iad!

Cele două mari forţe sunt focul şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul şi focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta:

O, dacă-n mine focul sfânt ar aprinde o văpaie,

Să omoare ce nu-i sfânt, tot ce-i pleavă, tot ce-i paie.

Iar Dr. Hatch striga:

Suflă în mine, Suflare divină,

până când totul, ce am şi ce sunt,

vor străluci o sfântă lumină

din Duhul Tău Sfânt.

Focul Duhului Sfânt în acelaşi timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.

Unii credincioşi nu pot spune când au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a fost umplut de Duhul, şi a trăit şi a umblat în Duhul.

Un automobil nu merge dacă nu face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă, deşi au de toate, le lipseşte focul.

Prea iubiţi fraţi, va fi o judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov 3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!” Cred, ca şi Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor, fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta:

Ca să-ntăreşti inima mea,

să-i dai curaj în lupta grea,

Trimite, Doamne, foc din cer!

Ca să aduc la viaţă

pe cei din păcate, ce pier,

Trimite, Doamne, foc din cer!

Aşează-mă pe-al Tău altar,

Viaţa mea, voinţa mea,

Primeşte jertfa mea în dar:

Trimite, Doamne, foc din cer!

(F. de L. Booth-Tucker).

Avem o biserică rece într-o lume rece, fiindcă predicatorii sunt reci. De aceea, oh, Doamne, trimite foc din cer!

„N-am să port nici un alt patrafir decât acela de martir, înroşit cu propriul meu sânge!”

Savonarola, refuzând boneta de cardinal

„Predicile apostolice nu sunt valoroase prin dicţiunea frumoasă, sau lustrul literar, sau prin iscusinţa expresiilor, ci prin demonstrarea Duhului şi a puterii”.

Arthur Wallis

„Mi-ar fi plăcut să văd trei lucruri în viaţă. Iată-le: 1. Isus în trup. 2. Roma imperială în splendoarea ei. 3. Apostolul Pavel predicând”.

Sf. Augustin

„Cu mare bucurie voi confirma cu sângele meu adevărurile pe care le-am predicat ţi le-am scris”.

Jan Hus, la stâlp

„Calificativul suprem pentru un misionar nu e dragostea de sufletele altora, aşa cum auzim adesea, ci dragostea de Cristos”.

Vance Havner

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/06/21/leonard-ravenhill-13-se-cauta-un-proroc-care-sa-predice-predicatorilor/

///////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

Citeste – din Cartea „De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia

După ce ani de zile şi-a târât viaţa într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în alertă spirituală şi se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel nestăpânit pentru câştigarea altora la Cristos, toate stările acestea au un motiv, o explicaţie. (Dar suntem atât de „subnormali” în credinţă azi încât credinţa nou-testamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul, acestui „om cu motoare de reacţie” e că undeva în viaţa lui a avut, ca Iacov, o noapte de luptă cu Dumnezeu, şi a ieşit din ea zdrobit, dar „întărit prin Duhul Sfânt”.

Aşa cum am mai spus, există doi factori necesari unei vieţi de biruinţă în credinţă: Viziunea şi pasiunea! Unii înfruntă talazurile criticilor fireşti şi iau cu asalt înălţimile de cremene ale împotrivirilor diavoleşti, ca să împlânte acolo, în locurile cruzimii şi ale răutăţii, crucea dragostei lui Cristos. De ce? Fiindcă au fost prinşi de o viziune, şi au contractat o pasiune!

Iar acum altcineva vine şi ne avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească încât să nu mai fim de folos pământului. Fraţii mei, generaţia de credincioşi de azi în nici un caz nu suferă de aşa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea atât de pământească încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.

Dragul meu, dacă ai fi în lucrurile spirituale tot aşa de sârguitor cât eşti la serviciul tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la servici ai fi tot aşa de delăsător după cum te îngrijeşti de sufletul tău, ai ajunge să-ţi cerşeşti pâinea în curând.

George Deakin mi-a rămas în amintire cu următorul raţionament spiritual care mă obsedează de câţiva ani: „O viziune fără misiune crează un visător; o misiune fără viziune aduce chin şi amărăciune; dar, o viziune cu misiune crează un misionar!”  Bine spus!

Isaia a avut o viziune, o vedenie, în anul morţii împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul, ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îţi blochează vederea clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare şi adesea înfiorător de dureroasă. Eşti gata de viziunea care îţi cere preţul cel mai mare, pierderea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri de preţuri pentru revoluţionarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit, sfinţit şi mulţumit, atunci în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.

Isaia a avut o viziune în trei dimensiuni. Observaţi textul de la Isaia 6:1-9:

În versetul 5, „Vai de mine!” – o mărturisire!

În versetul 7, „Iată… cărbunele acesta” – o curăţire.

Şi în versetul 9, „Du-te” – o trimitere.

Apoi, viziunea lui Isaia a fost în trei direcţii: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost înafară, a văzut lumea din jur.

A fost o viziune de înălţime, a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime, a văzut adâncul păcatului din viaţa lui. O viziune de lărgime, a văzut lumea.

A fost o viziune a sfinţeniei O, iubiţii mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui Dumnezeu în toată sfinţenia Sa! Dar a fost şi o viziune a păcătoşeniei: Sunt un om cu buze necurate! Şi, o viziune a urgenţei: Cine va merge pentru noi?

„Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu!” Unde nu e viziune poporul se rătăceşte şi e nimicit. Unde nu e pasiune biserica piere, chiar dacă e tixită până la refuz.

Un bun predicator, unul care a fost folosit de Dumnezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale (deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că şi el a avut o asemenea vedenie întreită. Parcă-i văd şi acum faţa solemn crispată când îmi vorbea şi nu ştia dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat; totuşi vedea clar într-un abis o mulţime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului univers.” De atunci, predicatorul n-a mai fost acelaşi ca înainte. Cum ar fi putut să rămână acelaşi?

Oare ne poate Dumnezeu încredinţa şi nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii şi prin şcoala suferinţei ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea vedenii!

Nu e nimeni care să trăiască o viaţă mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot deschide cortina de fier a superstiţiilor şi întunericului în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul mileniilor. O pot face însă cei care, deşi vor fi având probabil un orizont intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor.

Dacă judecăm spiritual lucrurile într-un cerc mic, avem bucurie şi pace. Dacă privim lucrurile statistic, mai larg, ne tulburăm.

Citiţi şi plângeţi:

JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populaţia ţării a depăşit cifra de 87 milioane. Populaţia creşte cu 1.100.000 în fiecare an! Numărul creştinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci ani. Puneţi, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!

COREA: În Corea există nouă milioane de oameni fără casă, cei mai mulţi dintre aceştia refugiaţi, fără hrană.

INDIA: Milioane trăiesc în întuneric şi în umbra morţii.

ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion de refugiaţi arabi!

EUROPA: Unsprezece milioane de refugiaţi – „oameni fără ţară”. Ce durere copleşitoare, amarnică!

CHINA: O treime de milion de oameni refugiaţi din China, trăiesc în corturi şi colibi în jurul Hong Kong-ului.

Ca să împovărez sarcina şi mai mult, adaug că există:

– 15 milioane de evrei;

– 315 milioane mohamedani;

– 170 milioane budişti;

– 350 milioane confucianişti şi taoişti;

– 255 milioane hinduşi;

– 90 milioane şintoişti;

– şi încă alte milioane şi milioane de oameni pentru care a murit Cristos şi încă n-au fost atinşi de binecuvântata Evanghelie.

Chiar şi America, cea care ştie de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârsta de douăzeci şi unu de ani care n-au nici o pregătire religioasă, şi o mie de sate în care nu există nici o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Cristos. Nu vă doare lucrul acesta?

Lumea de azi, această mlaştină a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea oştirii Domnului şi strângerea poporului la acţiune şi mărturie! Trebuie să scăpăm de religia „sintetică”, artificială. Colţul celor ce exclamau „Amin!” în biserici a dispărut cam odată cu dispariţia maşinilor Ford „model T”. Iar gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările de stradă s-a stins.

Poate – cine ştie? – Dumnezeu e mai supărat împotriva Americii şi Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie lucrul acesta? În Rusia milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia Domnului Isus Cristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus la închinăciune.

Rugăciunea pe care o aud des, în care dorim ca păcătoşii să vadă în faţa ochilor lor un tablou al chinurilor din iad, s-ar putea să fie total greşită. Dimpotrivă, cred că aceştia au nevoie de un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferinţele răstignirii cerându-le să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în faţa Golgotei?? William Booth, întemeielorul Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putinţă, la sfârşitul cursurilor de pregătire a soldaţilor săi, timp de douăzeci şi patru de ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul veşnic. Mişcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată de acest tablou îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!

Charlie Peace a fost un criminal. Legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor l-au ajuns şi a fost condamnat la moarte. În dimineaţa execuţiei în închisoarea Armley, din Leeds, în Anglia, a fost luat şi condus pe ultimul drum. În faţa lui mergea capelanul închisorii, citind adormit şi monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul l-a atins pe umăr şi l-a întrebat ce citeşte. „Mărturia Religiei”, i-a răspuns capelanul. Charlie Peace a fost şocat de felul calm în care capelanul citea despre iad. Poate fi cineva atât de nesimţitor încât sub umbra spânzurătorii să vorbească unuia care urmează să fie omorât, şi cu ochii uscaţi să-i spună despre adâncul fără fund în care va cădea în întunericul veşnic? Oare crede capelanul acesta ceva din ce citeşte? Crede el că există un foc veşnic care nu mistuie dar chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoţie? Poate fi cineva cu adevărat om şi să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri veşnic, dar fără să cunoşti uşurarea pe care o aduce moartea”? Lui Charlie Peace i s-a părut prea de tot. Şi atunci a început el să predice! Ascultaţi cuvintele lui înainte de moarte:

„Domnule”, i s-a adresat Peace capelanului, „dacă aş crede ce spui că crezi dumneata şi biserica lui Dumnezeu, chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un ţărm la altul, aş umbla peste ele, dacă trebuie desculţ, şi aş spune că s-a meritat să trăiesc dacă aş fi în stare să salvez măcar un suflet de la un iad atât de grozanic şi înfricoşător!”

Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sffnt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie de viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esenţială a lui Dumnezeu este sfinţenia. Heruvimii şi serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!”, nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!”, ci „Sfânt, sfânt, sfânt!” Acest termen vast şi grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă şi pe noi. „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi!” Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate dimensiunile timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne aşteaptă dincolo de timp, în veşnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici, şi să ne punem în centrul planurilor Sale chiar acum.

Rugăciunea de dimineaţă, în aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale, şi să stăm într-o solemnitate adâncă în faţa sfinţeniei Sale. Fiindcă, sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e faptul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!”

Înainte de experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!” pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de mine!” O cântare spune: „Da, eu! Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!” Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? În fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „Unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; şi unul, cel pe care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!”

Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi oamenii afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella.” S-ar putea să fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem şi să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găsească „eul” corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu” al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Cristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!” Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiţi.” Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc venitul.” Sau: „El e încăpăţânat; eu însă am convingeri personale.” Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte.” Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.

Duhul Sfânt nici nu ne cruţă nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi fac?” Şi orbul I-a răspuns: „Învăţătorule, să capăt vederea” (Marcu 10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!” – o vedere în sus, o vedere lăuntrică, şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, Îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem şi vom dori curăţirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul.

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23-24). Atunci abia, pentru vestirea Evangheliei la amvoane va fi ungerea, iar pentru unirea laolaltă în lucrarea sfântă şi proslăvirea lui Dumnezeu în popor va fi strângerea!

„Oare nu ne bazăm în ziua de azi prea mult pe braţul firii pământeşti? Oare mai pot fi azi trăite minunile de demult? Oare nu se plimbă şi azi ochii Domnului de-a lungul şi latul pământului ca să-Şi arate puterea Sa în sprijinul celor ce-şi pun încrederea în El? Oh, dacă aş avea mai multă credinţă în Domnul! Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Dumnezeu îl aşteaptă pe Ilie să se roage”.

James Gilmour de Mongolia

„Cunoaştem folosul rugăciunii după eforturile duhurilor rele care vor să ne împiedice de la această slujbă dumnezeiască; iar roada rugăciunii o trăim în biruinţa pe care o avem asupra duşmanilor noştri”.

Joan Climacus

„Când ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, diavolul ştie că primim puteri împotriva lui, de aceea i se opune din răsputeri”.

1. Sibbes

„Caut printre ei un om!”  (Ezechiel 22:30)

„Ilie era un om…” (Iacov 5:17)

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/05/04/leonard-ravenhill-3-la-amvoane-ungerea-in-popor-strangerea/

///////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia

Citeste Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea din Cartea „De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici

Nimeni nu se ridică mai presus de viaţa sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăceşte. Amvonul poate deveni o vitrină a talentelor, dar în cămăruţa de rugăciune nu sunt aplauze.

Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privinţe azi, e cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulţi organizatori, dar puţini agonizatori; mulţi jucători, puţini rugători, da puţini rugă-tori, gladiatori în rugăciune. O mulţime de păstori, puţini luptători; multe temeri, puţine lacrimi; modă şi paradă prea mare, dar prea puţină râvnă în lucrare; mulţi sfătuitori, puţini ostenitori. Dacă greşim în privinţa aceasta, a rugăciunii, greşim în toate.

Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica e deschisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune – cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor – este deschisă tuturora.

Credincioşii anemici spiritual îşi spun: „Astă seară nu merg la adunare; e doar ora de rugăciune!” S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă „a lega şi a deslega”, deşi paguba e doar a noastră. „Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri…” Aţi făcut lucrul acesta în ultima vreme? Dumnezeu nu-Şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu, înseamnă să fim mult cu Dumnezeu!

Lumea de azi se îndreaptă spre iad cu o viteză care face din avioanele de azi să pară broaşte ţestoase; dar vai, ce puţini îşi mai aduc aminte de când n-au mai stat de veghe o noapte întreagă aşteptând de la Domnul răspuns la rugăciunea lor pentru o trezire care să zguduie pământul. Ne emoţionăm greu azi. Şi confundăm schelăria cu clădirea. Predicile de azi, cu interpretările lor palide a adevărurilor divine, forţează oamenii să considere multă activitate drept piozitate, multă comoţie drept creaţie, şi multă gălăgie drept trezire.

Taina rugăciunii e rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte. Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii.

Rugăciunea e extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraordinară. Rugăciunea e cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul născut, şi totuşi atât de sublimă încât întrece în frumuseţe orice artă şi depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu e impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: „Numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” Nici o oratorie! Doar „suspine negrăite!”

Am ajuns oare aşa de sub-standard faţă de creştinismul nou-testamental încât nu mai recunoaştem credinţa sfântă a strămoşilor, şi suntem orbiţi de credinţa falsă, isterică, a contemporanilor? Rugăciunea e pentru un credincios ceea ce e capitalul pentru un om de afaceri.

Poate cineva să nege adevărul că în organizarea şi administrarea bisericilor moderne povara cea mai arzătoare sunt banii? Şi totuşi, această preocupare de căpetenie a bisericilor moderne a fost neglijată cu desăvârşire de biserica Noului Testament. Accentul nostru e pe „a achita”, al lor era pe „a se ruga”. Noi când ne-am achitat cheltuielile, ne-am potolit elanul; ei când se rugau, se cutremura şi se zguduia locul!

În privinţa aceasta, rugăciunea, rugăciunea nou-testamentală, rugăciunea inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea care sperie iadul şi cutremură pământul, niciodată n-a fost lăsată ca azi în seama unui grup aşa mic de oameni.

Iar rugăciunea de felul acesta nu poate fi înlocuită cu nimic. Ori o trăim, ori murim!

„O religie bazată doar pe sentimentalism şi senzaţionatism e cea mai grozavă din toate plăgile care ar putea să cadă asupra oamenilor. Ruperea de realitate e destul de tristă, dar umflarea bombastică a iluziilor e un păcat de moarte”.

1. Chadwick

„E bine să ne debarasăm de părerea greşită că a avea credinţă e o dovadă de eroism spiritual pe care numai câteva suflete selecte îl pot arăta. Da, există eroi ai credinţei, dar credinţa nu e doar pentru eroi. Credinţa e mai degrabă o dovadă de viaţă, de vigoare spirituală, de putere, de maturitate”.

P.T. Forsyth

„Când Dumnezeu vrea să reverse har îmbelşugat peste poporul Său, întâi îi cere să se roage”.

Matthew Henry

„Adevăr fără entuziasm, morală fără sentimente, ritual fără suflet, acestea sunt lucruri pe care Cristos le-a condamnat fără cruţare. Fiindcă toate acestea, fără foc în ele, nu sunt mai mult decât o filosofie fără Dumnezeu, un sistem de etică, o superstiţie”.

1. Chadwick

„Chemarea Crucii, deci, înseamnă a intra în pătimirea lui Cristos. În viaţa noastră trebuie să se vadă semnele cuielor”.

Cordon Watt

„Nevoia mea şi plinătatea Ta,

O, Dumnezeule, se întâlnesc;

Am totul pe deplin în Tine,

Prin Tine azi trăiesc!”

Autor necunoscut

„Am văzut feţe peste care zbura vădit Sfântul Porumbel”.

Charles Lamb, despre quakeri

„Fiţi plini de râvnă cu Duhul; slujiţi Domnului!”

Ap. Pavel

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/05/03/leonard-ravenhill-2-rugaciunea-atinge-vesnicia/

////////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

 

Comentarii închisela Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

by rodi in Leonard Ravenhill, Limba Romana Etichete:De ce intirzie trezirea

Citeste

Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia

Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase

Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusaliile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

De ce  întîrzie trezirea? Capitolul 7

Au trecut secole de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult ar influenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de oameni căldicei!” Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi.” Isaia a fost unul din aceştia, cu „vaiul” mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate!” Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai”: „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” Dar mi se pare că, punându-i pe aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster, în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri „

Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac. Acesta e Baxter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte.” O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.

S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frecventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de evlavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!”?

Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în carnea celor de la amvoane: Cum de s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres” (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor” la fiecare din adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate, obsedează!” Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.

Artiştii de estradă de ieri sunt azi evanghelişti de estradă în biserici. Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să plângă după sufletele altora… dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu! Nu cumva slăbiciunea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?

Sunt tot mai convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi predicatori, acum e timpul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusaliile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus, şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el! Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât” azi. Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.

Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara! Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel, şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare… prin rugăciune, şi nu le-a păsat de pierderile avute de stat din cauza predicării Evangheliei.

Pavel, robul lui Cristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dumnezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate!

„Biserica s-a oprit din mers undeva între Calvar şi Rusalii!”

1. I. Brice

„Cum mă voi simţi la judecată, dacă o mulţime de ocazii pierdute vor trece prin faţa mea în defilare, şi toate scuzele mele nu vor fi altceva decât deghizări ale laşităţii şi mândriei mele!”

Dr. W. E. Sangster

„O, sfinte fluviu! O, sfântă ploaie! Nimeni din cei ce te aşteaptă nu te aşteaptă în zadar!”

Tersteegen

„Trezirea spirituală e infuziunea Spiritului într-un corp ameninţat să moară”.

1. M. Ponton

„O trezire a religiei presupune o adormire”.

1. G. Finney

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/06/11/leonard-ravenhill-7-unde-sunt-predicile-acelea-inflacarate/

////////////////////////////////////////

Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

 De ce intarzie trezirea, Trezire, Valentin Popovici

Cuvant Inainte de A.W.Tozer pentru cartea „De ce intarzie trezirea” de Leonard Ravenhill:

În marile întreprinderi industriale unii oameni sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se strică o maşină undeva, aceştia intră în acţiune ca să găsească problema, să facă reparaţiile necesare, ca fabrica să funcţioneze mai departe.

Pentru oamenii aceştia o fabrică ce funcţionează normal nu prezintă mult interes. Ei sunt interesaţi în problemele care se ivesc; sunt specialişti în rezolvarea lor.

În Împărăţia lui Dumnezeu lucrurile stau cam la fel. Dumnezeu a avut întotdeauna specialiştii Lui interesaţi în problemele decăderii morale, a bolii spirituale a vreunei naţiuni sau biserici. Din categoria lor sunt Ilie, Ieremia, Maleahi, şi proroci ca ei, oameni care au apărut la momente critice în istorie ca să mustre, să atragă atenţia, să îndemne pe oameni în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui.

O mie sau zece mii de simpli preoţi sau păstori şi învăţători au putut lucra liniştiţi şi aproape neobservaţi cât timp viaţa spirituală în Israel sau În Biserică a decurs normal. Dar în momentul când poporul lui Dumnezeu a pornit pe căi de rătăcire, imediat a apărut, nici nu ştii de unde, „specialistul”. E mânat de un instict deosebit, care îl face să simtă necazul şi îl mobilizează în ajutorul Domnului şi al lui Israel.

Un aşa om de obicei e drastic, radical, adesea violent; iar cei care se adună să-l vadă îl etichetează imediat ca extremist, fanatic, negativist. Şi într-o privinţă au dreptate. E adevărat că are o gândire unidirecţională, e sever, fără teamă; dar acestea sunt tocmai calităţile pe care momentul istoric le cere imperios. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani; dar el ştie ceva: Cine l-a chemat şi ce trebuie să facă. Misiunea sa e pentru momentele acestea neobişnuite de urgenţă. De aceea şi este el un om aparte, diferit, neobişnuit.

Faţă de aşa oameni biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant e că rareori încearcă să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.

Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barbă pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire.

Un om ca el nu e un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant şi se îndoapă la masă şi la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, e un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri, aşa cum închizi robinetul de apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu când şi când; pretutindeni, nu ici şi colo. Iată de ce omul acesta e diferit.

Faţă de Leonard Ravenhill e imposibil să fi neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare. Ce se poate spune despre om, se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.

Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune, vin ca o voce de sus; dar cred că această carte vine. Ştiu lucrul acesta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus, şi se simte pe toate paginile acestei cărţi.

1. W. Tozer (1972)

Din cartea „De ce intarzie trezirea„? Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici Capitolul 1 – Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

Cenuşăreasa bisericii de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sincerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!

Lucrul de care mulţi se poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele noastre însă se pune prea mare accent pe eficacitate). Rugăciunea e condiţionată de un singur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înşine.

Tragedia acestei ore târzii e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea). Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără ungere miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!

Iubiţii mei, am putea s-o ducem destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali” de cât suntem şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare spirituală. O predică născută în minte atinge mintea; o predică născută în inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea. Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui episcop, şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit cuvintele Scripturii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine” (În treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb, care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!

Biserica stă azi la marginea trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”! . În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.

Împotriva acestor rele, ce oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai! Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii intelectuale” (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în semănătură?).

La o parte cu aceast fel de predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualismului nostru lipsit de ungerea sfântă.

„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.

1. M. Bounds

„Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”

Ap. Iuda

„O, dacă am fi mişcaţi de starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”

1. W. Pink

„Rugăciunea a fost, prin excelenţă, misiunea sa în viaţă!”

Biograful lui Edwin Payson

„Zile întregi, şi chiar săptămâni, am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.

George Whitefield

„Semnele căderii apar atunci când încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără conversaţia în taină cu Dumnezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”

Berridge

„Când se ruga, mi s-a părut că mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.

Comentariul unui prieten după întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/05/02/leonard-ravenhill-1-cu-orice-pret-cautati-sa-aveti-ungerea/

//////////////////////////////////////

De ce intirzie trezirea de Leonard Ravenhill (Top carte – essential reading)

 

by rodi in Christian Living/Live for Christ, Leonard Ravenhill, Leonard Ravenhill, Limba Romana Etichete:carte online, De ce intirzie trezirea, pdf, Ravenhill

–Biografia lui Leonard Ravenhill– Biografia prietenului sau A.W.Tozer–

traducere de Valentin Popovici.

Cuprins:

Cuvântul traducătorului

Cuvânt înainte

1. Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
2. Rugăciunea atinge veşnicia
3. La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
4. Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
5. O trezire într-un cimitir plin cu oase
6. Trezirea întârzie… fiindcă…
7. Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
8. Credincioşii necredincioşi
9. Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte!
10. Focul naşte foc!….
11. De ce atâta nepăsare?
12. Obiserică dezorientată, intr-o lume pierdută!
13. Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!
14. Un constructor al Împărăţiei
15. Însemnat -„PENTRU CRISTOS!”

16.„Dă-mi copii, sau mor!”

17.„Gunoiul lumii acesteia”

18. Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

19.După cum e Biserica, aşa e şi societatea!

20. Cunoscut în iad

Daca doriti click pe linkul de sub panou sa cititi cartea direct de la Scribd (scrisul e mai mare) sau puteti sa faceti click pe FULL SCREEN si va aparea pe ecranul calculatorului (ca sa iesiti/reveniti  faceti click pe esc-deasupra numarului 1 pe keyboard)

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2011/03/24/de-ce-intirzie-trezirea-de-leonard-ravenhill-top-carte-essential-reading/

///////////////////////////////////////

De Ce Intarzie Trezirea?

LEONARD RAVENHILL

La ora aceasta trista, lumea doarme in intuneric, iar Biserica doarme in lumina; asa ca Isus este ranit „in casa celor ce-L iubeau.” Biserica luptatoare schioapata si este luata in ras si numita impotenta. In fiecare an folosim munti de hartie si rauri de cerneala ca sa retiparim scrierile unor oameni de mult morti, in timp ce Duhul Sfant, care este viu, cauta oameni care sa fie gata sa calce sub picioarele lor stiinta lor, sa sparga balonul umflat al egoismului lor si sa recunoasca deschis ca desi au ochi, sunt totusi orbi. Astfel de oameni, cu pretul inimii zdrobite si al lacrimilor varsate, cauta sa primeasca uleiul sfant al doctoriei pentru ochi, care se cumpara numai cu pretul recunoasterii saraciei sufletesti.

Incercam sa ne salvam esecul si saracia spirituala ascunzandu-ne sub doctrina suveranitatii lui Dumnezeu si impotmolindu-ne intr-un dispensationalism stagnant. In timpul acesta iadul se umple… Puterile intunericului avanseaza, iar Dumnezeu cauta zadarnic un om care sa stea in spartura, asa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult sa calatorim decat sa suferim, de aceea nu exista nasteri spirituale. Doamne, trimite-ne, si cat mai repede, profeti care sa nu mearga la pas cu o biserica ce nu merge la pas cu Tine.

Ni se spune adesea ca in vremurile acestea de incercari grele oamenii au nevoie sa fie mangaiati. Sunt de acord, multi au nevoie de mangaiere: cei bolnavi, cei intristati, cei in suferinta. In acelasi timp, nimeni sa nu se insele: a tacea si a fi nepasator cand casa este cuprinsa de flacari este o crima. Nu-l mangaie pe vecin cel ce-l lasa sa doarma si vede cum hotul ii sparge casa. In fata oamenilor de paie de azi, care isi bat joc de evanghelismul nostru care vesteste pierzarea si focul si iadul, care pretuieste sangele varsat la Calvar, care crede in intruparea din fecioara, avem dreptul sa ne molesim? Daca am da inapoi ne-am arata ca niste paiate. Legiunile iadului sunt mari; dar ostile cerului sunt si mai mari. Diavolul este puternic; Dumnezeu este Atotputernic. Riscul este mare. Si mare este pretul. Dar mare este si premiul!

„Este oare lungimea vietii asa de draga si este oare confortul caselor noastre atat de pretuit incat sa fim gata sa le cumparam cu pretul unei vieti de necredinta, cu pretul rugaciunilor uscate si fara viata? Nu cumva la marea judecata, in ultima instanta, in fata lui Dumnezeu vor veni milioane de oameni trimisi la pierzare, la focul cel vesnic, sa ma acuze ca am fost nepasator de soarta lor, ca am trait un materialism doar invelit in cateva versete de Scriptura? Fereasca Dumnezeu Preasfantul! Nu stiu ce vor alege altii. Cat despre mine, dati-mi focul trezirii sufletului meu si a Bisericilor din intreaga tara. Daca nu, mai bine moartea!”

https://www.stephanus.ro/de-ce-intarzie-trezirea/

//////////////////////////////////////

Evanghelia lui Satan de Arthur W.Pink

Satan este un falsificator neintrecut. Asa cum am vazut, Diavolul este acum foarte activ in lucrul sau pe acelasi teren in care Domnul a semanat samanta buna. El cauta sa previna cresterea graului prin semanarea unei alte plante, neghina, care, in aparenta, se aseamana indeaproape cu graul. Intr-un cuvant, printr-un proces de imitare, el are ca scop neutralizarea Cuvantului lui Cristos. Astfel, asa cum Cristos are o Evanghelie, si Satan are o evanghelie, aceasta din urma fiind o imitatie sireata a celei dintai. Asa de bine seamana evanghelia lui Satan cu cealalta, incat multimi de nemantuiti sunt inselati de ea.

La aceasta evanghelie a lui Satan se refera apostolul atunci cand spune galatenilor: „Ma mir ca treceti asa de repede dela Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o alta Evanghelie. Nu doar ca este o alta Evanghelie; dar sunt unii oameni cari va tulbura, si voiesc sa rastoarne Evanghelia lui Cristos” (Galateni 1:6, 7). Aceasta evanghelie falsa se vestea chiar in zilele apostolului, iar un blestem groaznic a fost rostit asupra acelora care o predicau. Apostolul continua: „Dar chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie, deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema” (vs.8). Cu ajutorul lui Dumnezeu vom incerca acum sa expunem, sau, mai bine zis, sa demascam aceasta evanghelie falsa.

Evanghelia lui Satan nu este un sistem de principii revolutionare si nici un program al anarhiei. Nu promoveaza conflictele si razboaiele, ci scopul ei este pacea si unitatea. Nu cauta sa invrajbeasca pe mama impotriva fiicei ei si nici pe tata impotriva fiului sau, ci incurajeaza un spirit de fraternitate in care intreaga rasa umana este privita ca o mare familie. Nu cauta sa tarasca in jos omul firesc, ci sa-l imbunatateasca si sa-l ridice. Promoveaza educarea, cultivarea si apeleaza la „ce este mai bun in noi.” Doreste sa faca din aceasta lume un habitat asa de confortabil si placut, incat sa nu fie simtite nici absenta lui Cristos si nici nevoia de Dumnezeu. Incearca sa-l preocupe pe om asa de mult cu lumea aceasta astfel incat el sa nu mai aibe nici timp, nici inclinatie pentru lumea care va veni. Promoveaza principiile sacrificiului de sine, caritatii si bunavointei, ne invata sa traim pentru binele altora si sa aratam bunatate tuturor. Apeleaza mult la mintea fireasca si este populara in randul maselor fiindca ignora grava realitate ca prin natura lui, omul este o fiinta cazuta, instrainat de viata care vine de la Dumnezeu, mort in greseli, in pacate si avand ca singura nadejde nasterea din nou.

In contrast cu Evanghelia lui Cristos, cea a lui Satan ii invata pe oameni mantuirea prin fapte. Sugereaza in mod repetat justificarea inaintea lui Dumnezeu pe baza meritelor umane. Fraza sa sacra este: „Fii bun si fa binele,” nerecunoscand faptul ca in fire nu locuieste nici un lucru bun. Predica mantuirea pe baza caracterului, inversand ordinea Cuvantului lui Dumnezeu – caracterul este o roada a mantuirii. Variatele sale ramificatii si organizatii sunt nenumarate. Cumpatare, miscarile Reformei, „Ligile socialiste crestine,” societati de cultura etica, „Congrese de pace,” cu toate sunt angajate (poate inconstient) in proclamarea acestei evanghelii a lui Satan – evanghelia mantuirii prin fapte. Gandirea pozitiva il substituie pe Cristos; puritatea sociala in loc de regenerarea individuala; politica si filosofie in loc de doctrina si evlavie. Cultivarea omului vechi este considerata mai practica decat crearea omului nou in Cristos Isus; se cauta pacea universala, dar nu si interventia  si intoarcerea Domnului pacii.

Apostolii lui Satan nu sunt proprietari de baruri sau proxeneti, ci in marea lor majoritate sunt lucratori ordinati. Mii dintre cei care vorbesc de la amvoanele noastre moderne nu mai sunt implicati in prezentarea adevarurilor fundamentale ale credintei crestine ci au respins adevarul si au acordat atentie unei nascociri. In loc sa amplifice enormitatea pacatului si sa arate consecintele sale vesnice, ei il minimizeaza, afirmand ca acesta este doar nestiinta sau absenta binelui. In loc de a-si avertiza ascultatorii sa „fuga de mania viitoare,” ei Il fac pe Dumnezeu mincinos, afirmand ca El este prea iubitor si milostiv sa trimita vreuna din propriile Sale fapturi la chin vesnic.

In loc de a afirma ca „fara varsare de sange nu este iertare,” ei Il prezinta pe Cristos ca pe marele Exemplu, indemnandu-si urmasii sa „calce pe urmele Lui.” Trebuie spus despre ei caci „intrucat n-au cunoscut neprihanirea, pe care o da Dumnezeu, au cautat sa-si puna inainte o neprihanire a lor insisi, si nu s-au supus astfel neprihanirii, pe care o da Dumnezeu” (Romani 10:3). Mesajul lor poate suna foarte plauzibil, iar ei pot parea demni de lauda, dar totusi, despre ei citim astfel: „Oamenii acestia sunt niste apostoli mincinosi, niste lucratori inselatori, cari se prefac in (imita) apostoli ai lui Cristos. Si nu este de mirare, caci chiar Satana se preface intr-un inger de lumina. Nu este mare lucru (ceva de mirat) dar, daca si slujitorii lui se prefac in slujitori ai neprihanirii. Sfarsitul lor va fi dupa faptele lor” (2 Corinteni 11:13-15).

Nu doar ca astazi, sute de biserici nu au un lider care sa declare cu credinciosie tot sfatul lui Dumnezeu si sa prezinte calea Sa de mantuire, ci trebuie sa intampinam si realitatea ca este foarte putin probabil ca oamenii din aceste biserici sa invete ei singuri Adevarul. Altarul familiei, unde se obisnuia sa se citeasca un pasaj din Cuvantul lui Dumnezeu in fiecare zi, acum, chiar si in casele crestinilor obisnuiti este ceva care tine de trecut. Biblia nu este explicata de la amvon si nu este citita din banca. Cerintele acestei epoci ale vitezei sunt asa de numeroase ca majoritatea oamenilor au putin timp si chiar si mai putina inclinatie sa se pregateasca pentru intalnirea lor cu Dumnezeu. De aici, cei mai multi care sunt prea  nepasatori pentru a cerceta ei insisi sunt lasati in voia acelora pe care ii platesc sa cerceteze pentru ei; dintre acestia, multi le tradeaza increderea, studiind si predicand probleme econo-mice si sociale mai degraba decat Profetiile lui Dumnezeu. . .

Dar tu, cititorule, unde te afli? Te afli pe calea „care pare dreapta,” dar care are ca sfarsit moartea, sau esti pe Calea Ingusta care duce la viata? Ai parasit cu adevarat calea cea larga care duce la moarte? A creat dragostea de Cristos ura si oroare pentru tot ce nu-I este placut Lui? Doresti tu ca El sa „imparateasca” peste tine (Luca 19:14)? Te bazezi tu in intregime pe neprihanirea si sangele Lui pentru primirea ta inaintea lui Dumnezeu? . . .

O forma si mai amagitoare a evangheliei lui Satan este sa determine predicatorii sa prezinte jertfa ispasitoare a lui Cristos si apoi sa spuna ascultatorilor lor ca tot ceea ce cere Dumnezeu de la ei este sa „creada in Fiul Sau.” Astfel, mii de suflete nepocaite sunt amagite sa creada ca au fost mantuiti. Dar Cristos a spus: „Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel” (Luca 13:3). A te „pocai” inseamna a-ti uri pacatul, sa iti para rau ca l-ai comis, sa renunti la el. Acesta este rezultatul lucrarii Duhului care frange inima inaintea lui Dumnezeu. Nimic in afara de o inima franta nu poate avea credinta mantuitoare in Domnul Isus Cristos.

Repet, mii sunt inselati in presupunerea ca ei l-au „acceptat pe Cristos” ca „Mantuitor personal” dar nu L-au primit intai ca si DOMN. Fiul lui Dumnezeu nu a venit sa mantuiasca oamenii in pacatele lor, ci „de pacatele lor” (Matei 1:21). A fi mantuit de pacat inseamna a fi mantuit de ignoranta si dispretul fata de autoritatea lui Dumnezeu, inseamna abandonarea cursul propriei tale vointe si placeri, inseamna sa „ne lasam de caile noastre” (Isaia 55:7). Inseamna predarea in fata autoritatii lui Dumnezeu, cedarea in fata stapanirii Sale, lepadarea de sine pentru a fi condusi de El. Acela care nu a luat niciodata „jugul” lui Cristos asupra lui, care nu cauta cu adevarat si cu sarguinta sa-I fi placut Lui in toate detaliile vietii sale, dar care totusi presupune ca se „bazeaza pe lucrarea desavarsita a lui Cristos” este inselat de Diavolul.

In capitolul sapte din Matei, exista doua pasaje care ne redau rezultatele aproximative atat a Evangheliei lui Cristos, cat si a imitatiei Diavolului. Primul, in versetele 13,14: „Intrati pe poarta cea stramta. Caci larga este poarta, lata este calea care duce la pierzare, si multi sunt cei ce intra pe ea. Dar stramta este poarta, ingusta este calea care duce la viata, si putini sunt cei ce o afla.” Al doilea in versetele 22 si 23: „Multi Imi vor zice in ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit (predicat) noi in Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau?’ Atunci le voi spune curat: ,Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va dela Mine, voi toti cari lucrati faradelege.’” Da, cititorule, este posibil sa lucram in Numele lui Cristos, si chiar sa predicam in Numele Lui, si desi lumea ne cunoaste si biserica ne cunoaste, totusi sa fim necunoscuti pentru Domnul! Cat de necesar este, deci, sa vedem unde ne aflam cu adevarat; sa ne cercetam pe noi insine sa vedem daca suntem in credinta; sa ne punem sub lumina Cuvintului lui Dumnezeu, sa vedem daca nu cumva suntem inselati de subtilul nostru dusman; sa aflam daca ne zidim casa pe nisip, sau ea este ridicata pe stanca numita Isus Cristos. Fie ca Duhul Sfant sa ne cerceteze inimile, sa ne franga vointele, sa nimiceasca vrajmasia noastra fata de Dumnezeu, sa lucreze in noi o pocainta adevarata si adanca si sa ne indrepte privirile spre Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2011/02/22/evanghelia-lui-satan-de-arthur-w-pink/

///////////////////////////////////////

Evanghelia dupa Satana- „Cercetati toate lucrurile, si pastrati ce este bun. Feriti-va de orice se pare rau.„ (1Tesalonicieni)

Evanghelia dupa SatanaPrimesc de curand acest comentariu, la pagina „Evanghelia Vesnica” a blogului, comentariu pe care puteti sa-l vedeti acolo. Am sa raspund printr-un post la acest comentariu, pe care am sa vi-l si prezint mai jos:

cristina: „De cateva zile ma framanta un lucru „Evanghelia dupa Lucifer „, din cate am citit pe net, aparuta in 2006. Va rog sa-mi spuneti la ce se refera aceasta? Ma gandesc ca nu este un lucru bun dupa titlu.

multumesc”

Draga Cristina, iata raspunsul meu la temerile tale: mai intai de toate, ca principiu, sa nu-ti fie niciodata, niciodata, niciodata frica, ca sa citesti si argumentele partii adverse. Daca Satana are ceva de spus, sa vedem ce spune, si apoi sa alegem noi, daca vrem sa-l credem sau nu. Cu ajutorul lui Dumnezeu, care ne-a incredintat noua oamenilor, adevarul Sau, singurul adevar, ca si primilor oameni: Adam si Eva, nu putem sa ne ratacim sau sa fim rataciti, niciodata, daca ramanem in acest adevar etern, care nu este niciodata conjunctural. Mergand pe mana lui Dumnezeu, nu putem sa fim pacaliti, aburiti, mintiti de nimeni, niciodata. Sa nu uiti ca Dumnezeu, nu i-a interzis niciodata lui Adam si Eva, sa vorbeasca cu Satana, ci le-a spus doar ce este bine sa faca, si ce este bine sa nu faca, ca sa asculte astfel de adevarul dumnezeiesc protector si salvator, in fata minciunilor satanice. Orice era si este in afara acestui adevar dumnezeiesc etern, este doar minciuna, este periculos si mortal. Doar de minciuna trebuie sa te feresti. Minciuna o vei descoperi totdeauna, cu ajutorul adevarului. Iata ce simplu este.

Acum strict la intrebarea ta Cristina, cartea „Evanghelia dupa Satana”, nu este o carte religioasa, in niciun chip si in niciun fel, ci beletristica pura. Este un roman din genul thriller, cum se spune acum mai nou. Este scris de Patrick Graham. Altfel spus, este o fictiune, un roman, o poveste, o carte de citit la plaja, in tren, in pat, in avion, in parc sau unde vrea fiecare. Nu stiu daca sa ti-o recomand sau nu, pentru ca eu nu am citit-o, pentru ca nu am de ce. Adica nu ma intereseaza astfel de carti, care sunt doar fictiune care nu ma pasioneaza. Arthur Schopenhauer spunea asa: „Ca să citeşti destule cărţi bune, trebuie să citeşti mai puţine cărţi proaste, căci viaţa este scurtă, timpul şi puterile – limitate.” Cred ca este foarte bun acest sfat. Tu poti sa o citesti, nu-i nicio problema daca faci asta. Nu este niciun pacat. Citeste motto-ul de la acest post.

Acum recunosc ca mi-ai ridicat o minge la fileu, pentru a scrie acest post, cu „evanghelia” dupa Satana. Adevarata „evanghelie dupa Satana”. „Evanghelia” dupa Satana, nu trebuie sa o citim undeva, pentru ca noi, pamantenii, o „citim” si o traim zilnic in vietile noastre. Stiu ca satanistii, adulatorii Satanei pe fata sau mai ocult, spun sau au scris carti, in care Satana este prezentat ca fiind un inger bun, nedreptatit de Dumnezeu, si cum ca el, Lucifer, cica purtatorul de lumina, este adevaratul si singurul purtator de lumina, adica de bine, de libertate, de fericire si de bunastare pentru planeta Pamant, si pentru oamenii care o locuiesc, si ca Dumnezeu cu Isus Hristos, nu sunt decat niste impostori, niste rai care il terorizeaza pe el, minunatul, si mai terorizeaza si omenirea, cu pretentiile lor absurde. Tatal si Fiul Sau Isus Hristos, sunt doar niste criminali incuiati, care nu vor binele oamenilor, sunt niste gelosi pe bunastarea, libertatea, si fericirea oamenirii, spun satanistii, si denumesc ca satanist, pe orice prost dispus sa creada astfel de aberatii. Si uitea asa se debiteaza tot felul de imbecilitati din acestea, pentru prostii si retardatii de pe planeta Pamant, care au ales sa-l creada, sa-l urmeze si sa-l slujeasca pe Diavolul, Satana, Dracu’. Dumnezeu ne-a avertizat de foarte mult timp, ca Dracu’ este tatal crimei si al minciunii, al raului si al intunericului: „El de la inceput a fost ucigas, si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cate ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii.” (Ioan)

Dupa cum stim cu toti, sper, evanghelie inseamna veste buna. Daca ceea ce vedem si traim noi zilnic, adica ni se intampla zilnic pe planeta Pamant, este o veste buna, va las pe fiecare dintre dumneavoastra, sa decideti.

Daca crima, minciuna, violul, pedofilia, homosexualitatea, zoofilia, necrofilia, pornografia, fatarnicia, hotia, coruptia, torturarea oamenilor si a animalelor, infometarea a milioane de oameni si animale, rapirea, inselaciunea sub toate formele ei, adulterul, batjocura, drogurile, mandria, lacomia, violenta, cruzimea, violul, desconsiderarea semenului, a mediului si a animalelor, nepasarea, hulirea a ceea ce este bun, drept si moral, bolile, sinuciderea, genocidul, seceta, abandonul familial, uciderile de tot felul, betiile, orgiile, vrajitoria, vrajbele, tradarea, dezbinarea, invidia, neplata corecta a muncii omului, exploatarea de orice fel, inchinarea la bani, la pasari si la animale, la lemne si la carpe, razboaiele, molimele, distrugerea mediului, prostitutia, sclavia, saracia, ignoranta, analfabetismul, nedreptatile de tot felul, etc… sunt lucruri bune pentru umanitate, atunci Dracu’ si adeptii lui, au dreptate. Toate cele enumerate mai sus, precum si multe, multe altele, sunt „binecuvantari satanice”, sunt „evanghelia dupa Satana” LIVE. Atata poate el. Asta a adus el „bun”, in universul lui Dumnezeu, nu lumina, nu bine, nu bunastare, nu fericire. Toate aceste blestematii, sunt opera lui, a Satanei, si reprezinta toate, „evanghelia” dupa Satana.

Pe planeta Pamant, fara de Dumnezeu, lucrurile stau doar asa:

„Voi aveti de tata pe diavolul, si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas, si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cate ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii.” (Ioan)  Aceasta este „evanghelia dupa Satana”.

Doar datorita interventiei divine, am putut sa redevenim, prin Isus Hristos, fii si fiice ale lui Dumnezeu:

„Si voi n-ati primit un duh de robie, ca sa mai aveti frica, ci ati primit un duh de infiere, care ne face sa strigam: „Ava!, adica: Tata!”

Cine vrea sa treaca de la „evanghelia” dupa Satana, „evanghelia” „binelui satanic”, adica a raului, la Evanghelia Vesnica dupa Isus Hristos, adevarata veste buna, poate sa o faca. Cine doreste si iubeste „evanghelia” dupa Satana, sa ramana cu Satana. Nimeni nu-l obliga la nimic. Nici macar Dumnezeu.

https://danuttanase.wordpress.com/2015/08/07/evanghelia-dupa-satana/

//////////////////////////////////////

Trăind cum a trăit ISUS

scris de :   Zac Poonen

cuprins

1.  

SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

2.  

TRĂIND ÎN SMERENIE

3.  

TRĂIND ÎN SFINŢENIE

4.  

TRĂIND ÎN DRAGOSTE

5.  

TRĂIND ÎN DUHUL

6.  

TRĂIND ÎN VOIA LUI DUMNEZEU

7.  

TRĂIND PRIN PUTEREA LUI DUMNEZEU

8.  

TRĂIND PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU

9.  

MIREASA LUI HRISTOS

A- | A+

SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

Dumnezeu nu a creat omul pentru că a avut nevoie de un slujitor. El avea deja milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe om pentru că a vrut pe cineva în care să se manifeste caracterul şi natura Sa.

Dacă uităm acest adevăr alunecăm cu uşurinţă înspre ideea că slujirea lui Dumnezeu este scopul primordial al salvării noastre în Hristos. Această greşeală au făcut-o mulţi credincioşi.

Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Genesa 1:26).

Când Adam a păcătuit, Dumnezeu, în omniscienţa Sa, a pregătit dinainte calea pentru ridicarea omului din groapa păcatului, în care acesta căzuse. Întruparea lui Hristos şi moartea Sa pe cruce erau deja în planul lui Dumnezeu, înainte ca Adam să fi fost creat.

Intenţia lui Dumnezeu, în răscumpărarea pe care ne-a asigurat-o în Hristos, este ca noi să putem fi readuşi în poziţia în care putem împlini scopul originar al lui Dumnezeu pentru om, şi anume de a manifesta natura Lui.

Salvarea noastră e prin credinţa în Hristos dar credinţa se poate baza numai pe o descoperire divină a Persoanei lui Hristos. Numai o astfel de credinţă va permite Duhului Sfânt să ne transforme în asemănarea cu Hristos.

O cunoaştere intelectuală sau parţială a lui Hristos, care nu ţine seama de revelaţia divină, ne poate lăsa la fel de orbi cum erau învăţătorii Bibliei din vremea lui Isus. Modul în care au înţeles ei Scriptura i-a călăuzit spre aşteptarea unui alt Hristos, cu trăsături caracteristice total diferite faţă de cele ale lui Isus din Nazaret.

Isus, cel găsit în paginile Bibliei, este Unul care: „cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6-7).

Trebuie să insistăm asupra acestui adevăr, până când suntem siguri că l-am înţeles bine. C ând a venit Isus în natura noastră umană, ca Persoană, a fost tot Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate înceta să fie Dumnezeu . Cea mai clară dovadă a divinităţii lui Isus este văzută în faptul că a primit închinarea. În Evanghelii ni se relatează de şapte ori faptul că El a acceptat închinarea pe care I-au oferit-o oamenii (Matei 8:2; 9:18; 14:33; 15:25; 20:20; Marcu 5:6; Ioan 9:38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu admit ca cineva să li se închine (Fapte 10:25,26; Apocalipsa 22:8,9), dar Isus a acceptat închinarea, pentru că El era Fiul lui Dumnezeu.

Atunci care sunt lucrurile de care S-a dezbrăcat pe Sine însuşi? De privilegiile Lui ca Dumnezeu.

Gândiţi-vă la două exemple. Noi ştim că „ Dumnezeu nu poate fi ispitit” (Iacov 1:13). Totuşi Scriptura afirmă că Isus a fost ispitit (Matei 4:1-11).

Ştim şi faptul că Dumnezeu este omniscient (cunoscând toate lucrurile); totuşi, Scriptura spune că Isus a trebuit să se apropie de un smochin pentru a constata dacă acesta avea vreun rod (Marcu 11:13). Odată Isus a spus că nu cunoştea nici data celei de-a doua Lui veniri pe Pământ (Marcu 13:32); deci, este limpede faptul că atunci când Isus umbla pe acest Pământ, în natura noastră umană, se dezbrăcase pe Sine Însuşi de privilegiile divinităţii.

„Cuvântul era Dumnezeu (…) şi Cuvântul S-a făcut

trup” (Ioan 1:1,14).

Dacă vrem să ne ferim de erezie, atunci ambele

adevăruri privitoare la Persoana lui Hristos trebuie să le

credem în egală măsură: atât dumnezeirea, cât şi

umanitatea Lui.

Nici un adevăr din Scriptură nu poate fi ignorat fără a suferi pierdere spirituală şi, deci, dacă nu se acordă o importanţă egală divinităţii şi umanităţii lui Hristos atunci, în înţelegerea şi-n slujirea noastră, vom ajunge să credem într-un Hristos incomplet, adică într-un „alt Isus”, decât în Acela care este revelat în Scriptură. Pierderea cauzată va fi pe măsura erorii comise, atât pentru viaţa noastră creştină cât şi pentru slujirea noastră. Suntem chemaţi nu numai să ne închinăm lui Hristos, ca Dumnezeu, dar şi să-L urmăm, ca Om.

Isus nu doar ne-a răscumpărat prin moartea Lui, dar ne-a şi arătat, prin viaţa Sa trăită pe Pământ, cum doreşte Dumnezeu să trăiască omul.

El nu este numai Salvator, ci şi „Înainte mergător” al nostru (Evrei 6:20). El ne-a oferit un exemplu despre cum anume să trăim în ascultare deplină de Dumnezeu, în orice vreme şi-n orice situaţie.

Iertarea păcatelor, plinătatea Duhului şi toate celelalte resurse ale harului, pregătite de Dumnezeu, au menirea de a ne conduce la unicul scop final, şi anume, să putem fi potriviţi chipului Fiului Său. De fapt, fiecare învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu poate fi înţeleasă din perspectiva ei corectă numai dacă este privită în lumina scopului veşnic al lui Dumnezeu pentru om: acela ca omul să fie făcut ca Isus.

Principala lucrare a Duhului Sfânt priveşte două planuri, şi este descrisă astfel: „Noi toţi privim, cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi, în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).

Duhul Sfânt caută tot timpul să ne arate slava Domnului Isus în Scripturi (care reprezintă Oglinda), iar după aceea caută să ne transforme în acea asemănare.

Dumnezeu Tatăl, în suveranitatea Lui, pregăteşte, de asemenea, toate împrejurările vieţii noastre pentru aceeaşi finalitate. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (…) căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:28,29).

Fiecare din evenimentele şi împrejurările vieţii noastre sunt menite de Dumnezeu să ne prelucreze şi să ne transforme, tot mai mult, în asemănarea cu Isus.

Astfel, vedem că atât Tatăl nostru, în ceruri, cât şi Duhul Sfânt, în inima noastră, lucrează în vederea aceluiaşi scop: ca noi să putem deveni ca Isus.

Cu cât suntem mai mult părtaşi naturii Domnului nostru, cu atât mai mult vom trăi aşa cum a trăit El pe Pământ. Aceasta e viaţa plină de Duhul Sfânt.

Isus n-a venit pe Pământ ca un înger, ci într-un trup asemănător cu al nostru. Biblia spune că:„A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17) (Fraţii Lui sunt ucenicii Săi – Matei 12:50). Dacă El n-ar fi fost făcut ca noi (fraţii Lui) „în toate lucrurile”, nu ar fi putut deveni Exemplul nostru, nici nu ne-ar fi putut da porunca „ Urmează-Mă”, pentru că, în mod evident, noi nu am putea urma pe Unul care n-a avut limitările noastre, la fel cum un înger nu ne poate învăţa să înotăm, de vreme ce el nu experimentează, ca noi, scufundarea datorită greutăţii.

Dacă Pavel n-ar fi putut trăi cum a trăit Isus atunci şi îndemnul lui din 1 Corinteni 11:1, de a-l urma pe el aşa cum şi el L-a urmat pe Hristos, ar fi devenit fără sens. În asemenea condiţii, viaţa lui Hristos ar fi una pe care am putea-o doar admira, dar niciodată n-am putea-o urma.

Slăvit să fie Dumnezeu, însă, că Hristos a venit într-un trup uman ca al nostru, şi, acceptând limitele firii noastre pământeşti, ne-a dat un exemplu de urmat.

Din moment ce Isus a trăit ca om o viaţă sfântă, curată, acum nu mai este niciun motiv pentru care să nu putem „trăi şi noi cum a trăit El” (1 Ioan 2:6).

Deoarece noi, ca fiinţe omeneşti, suntem slabi, Dumnezeu ne oferă aceeaşi putere a Duhului care i-a fost dată lui Isus când a trăit ca om pe Pământ.

Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Isus va face cu bucurie şi pentru noi, fiindcă „ne-a iubit cum L-a iubit pe El” (Ioan 17:23); însă puterea Lui este pusă numai la dispoziţia celor „care cred” (Efeseni 1:19). Tocmai datorită lipsei de credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu credincioşii de azi sunt neroditori, fiind fără putere în lupta împotriva păcatului şi împotriva lui Satan.

Când ni se porunceşte: „să călcăm pe urmele Aceluia care n-a păcătuit” (1 Petru 2:21-22), scuza pe care ne-o oferă Diavolul este că, fiind oameni, nu putem să nu păcătuim, din când în când; dar conştientizând că Isus a venit în trupul nostru uman şi n-a păcătuit, ne aflăm într-o situaţie concretizată prin următoarele DOUĂ aspecte:

(1) Nu mai avem nicio scuză pentru a păcătui;

(2) Avem credinţa că şi noi putem trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului, aşa cum a trăit Isus.

Astfel, rugăciunea lui Pavel este şi a mea, ca, pe măsură ce citiţi adevărurile Scripturii în această carte,

„Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru” (Efeseni 1:17; 3:16).

Numai prin cunoaşterea deplină a lui Hristos putem cunoaşte puterea Duhului Sfânt. Isus este Exemplul perfect al omului plin de Duhul Sfânt.

Uitându-ne la viaţa Lui, şi văzând cum a trăit El pe acest Pământ, putem înţelege în mod inconfundabil care sunt caracteristicile unei vieţi pline cu Duhul Sfânt.

TRĂIND ÎN SMERENIE

Măreţia lui Dumnezeu este văzută de lume în minunăţiile creaţiei Sale (Psalmul 19:1). Universul este atât de vast, încât mintea omenească nu-l poate cuprinde. Galaxii de stele sunt împrăştiate prin spaţiu, având distanţe de miliarde de ani-lumină între ele. În acelaşi timp, orice fărâmă de materie în acest Univers este compusă din atomi atât de mici, încât nu pot fi văzuţi cu ochiul liber. Aceşti atomi, la rândul lor, conţin sute de electroni care se rotesc în interiorul lor. Cât de mare este Dumnezeul nostru!

Pentru ucenicul lui Isus Hristos, însă, măreţia lui Dumnezeu nu este văzută în primul rând în aceste minunăţii ale Universului, ci, mai curând, în umilinţa care L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să se dezbrace pe Sine Însuşi, să vină în trupul nostru uman şi să Se identifice cu rasa noastră decăzută.

„Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” a spus apostolul Ioan (Ioan 1:14), iar noi putem adăuga: „o astfel de slavă, a cărei strălucire întrece cu mult strălucirea văzută în creaţie”.

Marele Împărat al Cerului a venit şi a locuit ca unul dintre noi, într-un trup uman ca al nostru. El a venit, nu plin de Sine, nu având un aer de superioritate, ci cu umilinţă neprefăcută, făcându-Se una cu noi în toate privinţele.

Vedem gloria Domnului Isus într-un mod mult mai clar în umilinţa Lui, decât chiar în minunatele miracole săvârşite de El.

Aceasta e calea smereniei pe care Duhul Sfânt doreşte să ne-o arate, înainte de toate, pentru ca noi să putem învăţa cum să umblăm pe ea în toate zilele vieţii noastre.

Trebuie să-L urmăm pe Isus, în mod prioritar, în smerenia

Lui.

Înainte ca să trăiască Isus această viaţă umană, pură şi plină de dragoste, pe Pământ, El S-a umilit. Acesta a fost primul pas, şi acesta este primul pas şi pentru noi.

Cu multe mii de ani înainte de a veni Isus pe pământ, Dumnezeu a creat un înger numit Lucifer care era desăvârşit în înţelepciune şi frumuseţe. Lucifer a fost desemnat de Dumnezeu pentru a fi capul ordinului angelic, dar, ridicându-se cu mândrie şi fiind nemulţumit de poziţia lui, el a căutat să se înalţe pe sine (Ezechiel 28:11-17; Isaia 14:12-15), astfel, el a adus păcat în creaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lepădat îndată, iar el a devenit Satan.

Mândria este, aşadar, rădăcina oricărui păcat şi rău

din acest Univers.

Când Adam a păcătuit a fost infestat, şi el, de această mândrie satanică.

Acum, fiecare copil al lui Adam este născut cu această plagă.

Pentru a-l elibera pe om de efectul acestui venin, Isus

S-a smerit pe Sine .

Aşa cum păcatul îşi are originea în mândria lui Lucifer, tot aşa, răscumpărarea noastră îşi are originea în umilinţa lui Isus. Avem parte de gândirea lui Hristos în măsura în care avem parte de smerenia Lui. Iată instrumentul care măsoară, fără greşeală, creşterea spirituală.

Deja faptul că Isus a venit pe Pământ, din gloria Cerului, este o dovadă uimitoare a umilinţei Lui, dar ni se spune mai mult de atât, şi anume, că şi după ce „a devenit om, S-a smerit” (Filipeni 2:8). El Şi-a luat locul înaintea lui Dumnezeu ca unul dintre toţi ceilalţi oameni, „făcându- se asemenea fraţilor Săi, în toate lucrurile,” (Evrei 2:17). El a devenit nimic pentru ca Dumnezeu să poată fi totul. Aceasta e o umilinţă adevărată.

Slava şi măreţia lumească a unei persoane se măsoară în statutul social, averea, realizările, situaţia familială şi altele de acest fel; însă, cât de diferită este slava lui Dumnezeu văzută în Isus Hristos!

Isus a fost singura persoană născută vreodată care a avut prilejul de a-şi alege familia în care să se nască. Niciunul dintre noi nu am avut această posibilitate. Ce familie a ales Isus? Familia unui dulgher necunoscut dintr-un loc numit Nazaret, despre care orăşenii spuneau:

„Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Iosif şi Maria au fost atât de săraci, încât nici măcar nu şi-au putut permite să ofere lui Dumnezeu un miel ca jertfă (vedeţi Luca 2:22-24 şi Levitic 12:8).

Mai mult, Isus a fost singura persoană născută vreodată care a putut alege exact locul unde să se nască. Având posibilitatea de a-Şi determina locul naşterii, ce loc a ales El? O iesle a vitelor, într-un staul umil!

Atenţie, la ceva şi mai mult de atât, şi anume, la linia genealogică pe care a ales-o Isus pentru Sine. În arborele genealogic al lui Isus sunt menţionate, în Matei 1:3-6, patru femei. Prima, Tamar , avuse un fiu prin comiterea de adulter cu socrul ei, Iuda. Cea de-a doua, Rahav, a fost o prostituată notorie în Ierihon. Cea de-a treia, Rut, a fost o descendentă a lui Moab, care s-a născut ca rezultat al adulterului comis de Lot cu propria lui fiică. Cea de-a patra a fost soţia lui Urie, Batşeba, cu care a comis David adulter. De ce a ales Isus să provină dintr-un arbore genealogic atât de ruşinos? Pentru a Se putea identifica în totalitate cu rasa decăzută a lui Adam. Aici vedem umilinţa Lui. El nu a vrut să se mândrească cu familia sau cu neamul Lui.

Isus S-a identificat în întregime cu omul. El a crezut în egalitatea absolută a tuturor fiinţelor omeneşti, indiferent de rasă, familie, poziţie socială, etc., şi a coborât la starea cea mai de jos, pentru a putea fi slujitorul tuturor. Numai

acela care se coboară sub alţii este în stare să îi ridice pe aceştia, şi în acest mod a venit Isus.

Duhul Sfânt ne transformă prin înnoirea minţii noastre (Romani 12:2). Sămânţa adevăratei umilinţe, a lui Hristos, este semănată în gândurile noastre. În această privinţă, putem să ne convingem dacă suntem sau nu transformaţi în asemănarea lui Hristos, analizând, nu acţiunile noastre sau comportamentul nostru în faţa altora, ci, mai degrabă, analizând gândurile pe care le avem (în locul tainic al inimii noastre), în legătură cu noi înşine şi cu felul în care ne comparăm cu alţii.

Numai când suntem cu adevărat mici înaintea ochilor noştri, în gândurile pe care le avem cu privire la propria persoană, putem, cu adevărat, să „privim pe alţii mai presus de noi înşine” (Filipeni 2:3), şi să ne considerăm

„cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8).

Isus întotdeauna S-a văzut pe Sine Însuşi un om neînsemnat înaintea Tatălui Său, de aceea slava Tatălui a fost manifestată prin El în toată plinătatea ei.

Deoarece Isus a luat această poziţie, a unui om neînsemnat înaintea Tatălui, El a putut să se supună, cu bucurie, la tot ceea ce Tatăl Său a hotărât pentru viaţa Lui şi să asculte, din toată inima, de toate poruncile Lui.

„S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte”

(Filipeni 2:8) .

Ascultarea totală de Dumnezeu este semnul clar al umilinţei adevărate. Nu există alt test mai clar.

Isus S-a supus, timp de 30 de ani, unui tată vitreg şi unei mame care erau imperfecţi, pentru simplul fapt că aceasta era voia Tatălui Său. El a ştiut mult mai multe decât Iosif şi Maria; spre deosebire de ei, El a fost fără păcat, şi totuşi S-a supus lor.

Omului nu îi este uşor să fie supus faţă de aceia care îi sunt inferiori intelectual sau spiritual, dar adevărata umilinţă nu are nicio problemă în acest caz, fiindcă cel care cu-adevărat se vede pe sine un om neînsemnat

înaintea lui Dumnezeu nu are nicio dificultate în a se

supune oricărui om pe care Dumnezeu îl pune peste el.

Isus a ales o profesie destul de modestă, cea de dulgher, iar când a intrat în slujba Sa publică nu avea titluri ataşate Numelui Său. El n-a fost: „Pastorul Isus”; ce să mai vorbim: „Doctorul Reverend Isus”! El nu a căutat şi nici n-a dorit vreodată vreo poziţie pământească ori vreun titlu care L-ar fi ridicat deasupra oamenilor obişnuiţi, cărora venise să le slujească. Cine are urechi de auzit, să audă.

Când mulţimea s-a îngrămădit în urma Lui, vrând să-L proclame rege peste ei, S-a strecurat, în linişte, afară dintre ei (Ioan 6:15). El a dorit să fie cunoscut numai ca

„Fiul omului”.

El nu a căutat, nici n-a arătat vreun interes pentru onoarea dată de oameni. A trăit numai înaintea feţei Tatălui Său şi a fost pe deplin mulţumit să treacă prin viaţă nebăgat în seamă şi dispreţuit de oameni. Pentru El a contat numai aprobarea Tatălui.

Când Isus vindeca pe cineva sau făcea vreo minune cerea insistent ca nimeni să nu ştie despre acel miracol, pentru că minunile Lui erau fapte de îndurare faţă de anumite persoane aflate în nevoie, şi nu isprăvi publicitare. Chiar şi atunci când a înviat din morţi pe fiica lui Iair, El a dat instrucţiuni stricte aparţinătorilor fetiţei să nu spună nimănui despre acest miracol (Marcu 5:43). Biografia vieţii lui Isus a fost făcută publică mult mai târziu, de către apostolii Săi, numai după ce Isus era deja plecat de pe acest Pământ.

Când a luat un lighean cu apă şi a spălat picioarele ucenicilor Săi, în ultima noapte dinaintea crucificării Sale, această faptă a fost reprezentativă pentru întreaga Lui viaţă. El a fost un slujitor al tuturor oamenilor. Observând faptul că picioarele ucenicilor erau pline de praf, a luat imediat ligheanul pentru a face ceea ce era necesar, în loc să aştepte pentru a vedea dacă altcineva ar fi făcut acest

lucru. Acea acţiune a simbolizat o viaţă dedicată slujirii altora. Isus nu a aşteptat să fie rugat să facă ceva. El a văzut nevoia şi a făcut ceea ce trebuia.

Isus a fost tovarăş apropiat cu cei din pătura cea mai de jos a societăţii şi a trăit printre ei, ca egalul lor. Chiar dacă El a fost fără păcat şi desăvârşit, niciodată nu i-a făcut pe alţii să se simtă jenant din cauza imperfecţiunilor lor. El nu-şi dădea aere de superioritate când mergea din loc în loc cu ucenicii Săi. De fapt, relaţia Lui cu ucenicii era atât de degajată, încât aceştia se simţeau liberi să-L dojenească şi chiar să-I dea sfaturi (Matei 16:22, Marcu 4:38; 9:5).

Umilinţa Lui Isus o vedem şi în faptul că a căutat să aibă părtăşie în rugăciune cu ucenicii Săi. În grădina Ghetsimani El a cerut lui Petru, Iacov şi Ioan să se roage cu El, pentru că sufletul Îi era „cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38). Isus a fost conştient de cumplita slăbiciune a trupului pe care îl primise; de aceea a căutat părtăşia în rugăciune cu alţi oameni evlavioşi.

Tocmai datorită faptului că noi nu suntem destul de sinceri, în recunoaşterea lipsei noastre de însemnătate, manifestarea puterii lui Dumnezeu prin noi este limitată. Isus ne-a arătat calea umilinţei. Ea este calea prin care ne recunoaştem slăbiciunea trupului şi lipsa noastră de însemnătate ca fiinţe omeneşti.

Tocmai pentru că Isus S-a smerit de aceea Dumnezeu L-a ridicat la cea mai înaltă poziţie din Univers (Filipeni 2:9). Aceia care merg cel mai departe pe calea smereniei vor sta împreună cu Isus în slavă, la dreapta şi la stânga Lui.

Pe toată durata vieţii Sale, Isus a continuat săcoboare. Coborând din Cer, a continuat să meargă în jos, jos, în jos tot timpul, până la cruce. Niciodată nu a luat-o în sens invers, căutând să meargă în sus.

Astăzi există numai două duhuri care lucrează pe Pământ. Unul, duhul lui Satan (Lucifer), îi zoreşte pe

oameni să meargă în sus, fie în ierarhia lumii, fie în cea a creştinătăţii. Celălalt, Duhul lui Hristos, îi conduce pe oameni în jos, asemenea Stăpânului lor. La fel ca bobul de grâu, Isus S-a îndreptat în jos, şi toţi ucenicii Lui adevăraţi pot fi identificaţi inconfundabil după această caracteristică.

Umilinţa lui Isus este văzută, în toată splendoarea ei, în moartea Lui. Nu a fost vreodată o judecată mai nedreaptă ca aceea prin care a trecut Isus. Totuşi, El S-a supus în tăcere la răniri, insulte, nedreptăţi, înjosiri şi batjocuri. El nu i-a blestemat pe duşmanii Lui, nici nu i-a ameninţat cu răzbunare şi nici nu i-a chemat în ajutor pe îngerii Săi. El a renunţat la toate drepturile Sale de Fiu al lui Dumnezeu.

„Pumnul strâns” este un simbol care este specific rasei umane, semnificând atât dorinţa acesteia de a ţine morţiş la propriile drepturi, puteri şi posesiuni, cât şi ameninţarea contraofensivei, în cazul în care este atacată.

Isus, însă, în loc să strângă pumnul, a deschis de bunăvoie palmele Sale pentru a fi străpunse de piroane pe cruce. Palmele Lui au fost deschise întotdeauna, dăruind, dăruind şi iarăşi dăruind. În final Şi-a dăruit propria Lui viaţă. Aceasta e, într-adevăr, o umilinţă adevărată; şi aceasta e adevărata „bărbăţie”, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu să fie.

Ucenicul lui Isus, care vrea să manifeste natura divină, trebuie să fie dispus să sufere nedreptatea fără să se plângă.

Biblia spune că: „Dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui

… când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:20-23) .

Umilinţa lui Isus nu I-a permis să judece pe nimeni. Numai Dumnezeu este Judecător al tuturor oamenilor; şi orice om care judecă pe altul ocupă, prin această judecată, locul pe care singur Dumnezeu este autorizat să-l ocupe. Ca om, pe Pământ, Isus a spus: „Eu nu judec pe nimeni” (Ioan 8:15). El a încredinţat toată judecata Tatălui Său, iar noi vedem şi aici frumuseţea umilinţei Lui.

Isus S-a supus de bună voie morţii umilitoare pe care Tatăl Său a hotărât-o pentru El. Dincolo de instrumentele umane care au plănuit şi executat crucificarea Lui, El a putut desluşi mâna Tatălui şi a băut de bunăvoie paharul pe care I „L-a dat Tatăl” (Ioan 18:11).

„S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).

Acesta e adevăratul Isus al Scripturilor. Spre deosebire de evangheliştii moderni, El nu a fost onorat ca o celebritate sau ca un star de cinema. Din contră, El a fost dispreţuit şi respins de oameni; şi lumea din vremea Lui s- a debarasat de El, pironindu-L pe o cruce. Lumea de astăzi nu este diferită; iar ucenicul nu e mai presus decât Domnul lui. Un creştinism care este popular şi atrage onoarea lumii este o falsificare a adevăratei credinţe. Întreaga viaţă a lui Isus, de la naştere şi până la moarte, a demonstrat faptul că „ceea ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15) .

„Învăţaţi de la Mine” , a spus Isus, „căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Umilinţa a fost principala virtute pe care Isus a cerut-o ucenicilor Săi să o înveţe de la El. Aceeaşi virtute trebuie s-o învăţăm de la El şi noi.

TRĂIND ÎN SFINŢENIE

Dumnezeu este Lumină şi Dragoste (1 Ioan 1:5; 4:8). El „locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii” (1 Timotei 6:16) . Deoarece El este Sfânt, ne cheamă şi pe noi să fim sfinţi.

Sfinţenia însă, pentru o fiinţă omenească, poate veni numai prin ispită . Adam a fost creat inocent, fără să cunoască nici chiar binele şi răul. Dumnezeu a vrut ca el să fie sfânt; şi pentru aceasta Dumnezeu l-a lăsat să fie încercat.

Pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost creat de Însuşi Dumnezeu şi nu a fost rău în sine. Pomul exista într-o lume peste care Dumnezeu a pronunţat cuvintele:

„Foarte bun” (Geneza 1:31). Pomul era foarte bun, pentru că i-a oferit lui Adam împrejurarea favorabilăde a fi sfânt, prin a se împotrivi ispitei.

Biblia spune: „să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite ispite” (Iacov 1:2) (vers. King James (nota trad.)), pentru că ispitele ne dau oportunitatea de a fi părtaşi la sfinţenia lui Dumnezeu (Evrei 12:10) şi de a deveni „desăvârşiţi şi întregi” (Iacov 1:4).

Când privim la sfinţenia lui Isus, noi nu privim la acea sfinţenie care era proprie, a Lui, şi pe care o avea ca Dumnezeu, pentru că această sfinţenie nu ar fi un exemplu pentru noi. Privim la El ca la Unul făcut „asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile” şi „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 2:17, 4:15) .

Isus este „Înainte mergător” al nostru (Evrei 6:20), care a alergat aceeaşi cursă pe care o avem de parcurs şi noi, bătătorindu-ne calea pentru a-L urma, iar acum El ne spune: „Urmează-Mă” (Ioan 12:26), şi uitându-ne ţintă la El, care a alergat pista înaintea noastră, şi noi putem

alerga cu perseverenţă, fără să cădem de oboseală sau să

ne pierdem inima (Evrei 12:1-4).

Isus a răbdat fiecare ispită care s-ar putea abate vreodată asupra unui om. El a fost ispitit: „în toate lucrurile, ca şi noi”. Această învăţătură ne este prezentată clar în Evrei 4:15, şi aceasta este încurajarea noastră. Isus n-a folosit niciodată vreo putere care să nu ne fie oferită şi nouă, astăzi, de Dumnezeu. El S-a confruntat cu ispita şi a biruit-o, ca om, prin tăria dată Lui de Tatăl Său, prin Duhul Sfânt.

Satan întotdeauna a spus omului că legile lui Dumnezeu sunt împovărătoare şi imposibile de împlinit. Isus a venit ca om, şi, prin viaţa Lui de ascultare desăvârşită, a dat în vileag această minciună a lui Satan. Dacă noi am avea vreo ispită de biruit, sau vreo poruncă de împlinit, cu care Isus să nu Se fi confruntat, numai atunci am avea o scuză pentru a păcătui. Însă, dacă Isus ar fi trăit acea viaţă desăvârşită fără slăbiciunea trupului nostru sau cu o putere care nu este disponibilă pentru noi , atunci viaţa Lui n-ar putea fi un exemplu pe care să-l putem urma şi nici n-ar fi o încurajare pentru noi, în momentele când suntem ispitiţi. Isus, însă, a demonstrat prin viaţa Lui trăită ca om, pe Pământ, că puterea pe care ne-o pune la dispoziţie Dumnezeu este suficientă pentru a satisface cerinţele Legii Lui, revelate în Cuvântul Său.

„Căci n-avem un Mare Preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15). Viaţa fără păcat a lui Isus este demonstraţia făcută de Dumnezeu înaintea omenirii, că prin puterea Duhului Sfânt este posibil ca orice om să poată avea biruinţă deplină asupra păcatului şi să asculte cu bucurie de Dumnezeu. Dacă rămânem în El, PUTEM trăi „cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).

Isus S-a confruntat cu toate ademenirile păcatului cu care ne confruntăm noi zilnic şi a fost trecut de Tatăl Său prin fiecare ispită care poate veni vreodată peste vreun

1. Astfel El S-a calificat pentru a fi Conducătorul nostru şi Marele nostru Preot (Evrei 2:10,17,18; 5:7-9). În toate acele situaţii, El S-a lepădat de sine însuşi şi a răstignit dorinţele trupului care-L ademeneau să păcătuiască. În felul acesta, în mod constant, El „a pătimit în trup”.

Scriptura Îl prezintă ca pe Exemplul nostru: „Fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-I mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu” (1 Petru 4:1,2) . Isus a demonstrat, prin viaţa Lui de ascultare „până la moarte”, că este un necaz incomparabil mai mic să suferi, orice s-ar întâmpla, decât acela de a nu-L asculta, chiar şi într-un singur punct, pe Dumnezeu.

Esenţa tuturor păcatelor într-o fiinţă umană se găseşte în înfăptuirea voinţei proprii, iar esenţa sfinţeniei se găseşte în lepădarea voinţei proprii şi în înfăptuirea voii lui Dumnezeu. Aşa a trăit Isus. El a spus: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis (…) ca să fac nu voia Mea, ci a Celui care M-a trimis (…) nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Ioan 5:30; 6:38; Matei 26:39) .

Isus a oferit Tatălui Său voinţa Lui proprie, umană, ca pe o jertfă permanentă, chiar şi atunci când aceasta însemna suferinţă intensă. Ni se spune că „în zilele vieţii Sale pământeşti aducea rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7).

Isus a avertizat în grădina Ghetsimani pe cei trei ucenici ai Săi că, din moment ce trupul omenesc era slab, ispita putea fi biruită numai prin veghere şi rugăciune (aceasta putea avea loc prin căutarea ajutorului lui Dumnezeu) (Matei 26:41). El Însuşi S-a rugat şi numai aşa a biruit.

Chiar înainte de a merge în Ghetsimani, Isus a spus ucenicilor Săi că în curând va veni ziua când şi ei vor putea face lucrările pe care le-a făcut El, pentru că Tatăl le va da

Duhul Sfânt ca să le fie „Ajutor” (în original: paracletos (apărător, ajutor) nota trad.) (Ioan 14:12,16). Isus n-a venit pentru ca noi să devenim făcători de minuni, ci sfinţi. Lucrările Lui au fost lucrări ale sfinţeniei, lucrări ale ascultării de Tatăl şi acestea sunt lucrările despre care a promis El că şi noi, la rândul nostru, le vom putea face. El a făcut toate aceste lucrări ca un Om umplut cu Duhul Sfânt.

Când ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, ei au primit, la rândul lor, puterea să înfăptuiască lucrările ascultării pe care le făcuse Isus. În timpul vieţii lui Isus pe Pământ ei au primit puterea să vindece bolnavi, să învieze morţi, să cureţe leproşi şi să scoată demoni (Matei 10:8), dar n-au avut putere să biruie păcatul. Pentru aceasta, ei au trebuit să aştepte până când au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, în ziua Cincizecimii.

Scopul umplerii cu Duhul este de a ne face capabili să facem „lucrările pe care le-a făcut Isus” sau, cu alte cuvinte, să facem „voia lui Dumnezeu” (vezi Ioan 4:34).

Aceasta este viaţa glorioasă pe care ne-o oferă Dumnezeu în Noul Legământ.

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, PENTRU CA porunca Legii să fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:3-4).

Semnificaţia pentru noi a faptului că Isus S-a confruntat cu ispita şi a biruit-o constă în faptul că, prin aceasta, El a deschis o Cale pentru noi prin care Îl putem urma.

Calea pe care a deschis-o Isus este numită, în Evrei 10:19,20, „calea cea nouă şi vie”. Aici ni se spune că „avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi

vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său” .

Slava lui Dumnezeu locuia în Locul Preasfânt al Templului. Acesta e locul înspre care Isus a deschis calea, pentru ca noi să-L urmăm, pentru a putea fi părtaşi la sfinţenia Lui. El este „Înainte mergătorul”, care a intrat prin perdeaua trupului înaintea tuturor (Evrei 6:20). Acum e rândul nostru să alergăm, uitându-ne la exemplul Lui (Evrei 12:1,2).

Noi nu trebuie să rupem perdeaua pentru că ea a fost ruptă deja, odată pentru totdeauna, de către Domnul nostru, dar trebuie să-L urmăm de-a lungul acestei căi, a perdelei rupte care este calea crucii, calea morţii pentru firea pământească şi pentru poftele ei.

Tocmai prin moartea firii pământeşti slava sfinţeniei lui Dumnezeu a fost văzută în viaţa lui Isus şi nu există vreo altă cale pentru noi. Dacă purtăm „omorârea Domnului Isus” în trupul nostru, atunci şi numai atunci, viaţa aceea curată şi sfântă a lui Isus va fi „arătată în trupul nostru” (2 Corinteni 4:10).

Duhul Sfânt din noi ne va călăuzi, cum L-a călăuzit pe Isus, întotdeauna de-a lungul căii crucii, aceasta fiind calea pe care vom putea fi părtaşi, din ce în ce mai mult, la sfinţenia Lui. Aşa a fost cu Isus Însuşi şi va fi aşa pentru toţi cei care străbat aceeaşi cale.

Isus a venit să ne facă părtaşi naturii divine, astfel încât aceeaşi viaţă care a fost în El să poată fi şi în noi.

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:3,4) .

Dumnezeu nu ne-a promis să ne facă dintr-odată perfecţi, pe acest Pământ. Noi suntem aceia care trebuie să

depunem mult efort pentru a fi desăvârşiţi, dar putem trăi în biruinţă asupra păcatelor de care suntem conştienţi.

Am văzut că Isus a fost ispitit ca şi noi. în toate lucrurile. Unele dintre cele mai puternice ispite sunt acelea care vin să atace viaţa interioară a gândurilor noastre. Aşa trebuie să fi fost şi în cazul lui Isus. Totuşi, El niciodată nu a păcătuit. Şi noi putem birui în toate gândurile noastre.

Vorbirea lui Isus a fost curată. Niciun cuvânt murdar nu I-a scăpat vreodată de pe buze şi nici vreo vorbă fără rost. El întotdeauna a spus adevărul, nu s-a găsit vreo înşelăciune în gura Lui. Nimeni nu ar fi putut vreodată să-L antreneze pe Isus într-o conversaţie despre cum să câştige tot mai mulţi bani (dincolo de nevoile persoanei în cauză). Într-adevăr, El nu a fost interesat de astfel de lucruri. Mintea Lui a fost ancorată în lucrurile de sus şi nu în lucrurile de pe Pământ. Fără îndoială, El a folosit lucruri materiale, dar nu le-a îndrăgit, nici nu a fost ataşat de vreunul dintre ele.

Sfinţenia lui Isus a fost lăuntrică; nu a fost o pioşenie exterioară, manifestată prin mâncare, îmbrăcăminte sau printr-o anumită asociere. El nu a fost ascet sau pustnic. El a trăit înconjurat de un climat cotidian, purtând hainele pe care le purtau cei din clasa Lui socială, mâncând şi bând normal (Luca 7:34), bucurându-Se de bunurile pe care le-a dat Dumnezeu omului ca să se bucure în această lume (1 Timotei 6:17). Totuşi, El niciodată nu a fost necumpătat în ce priveşte mâncarea, ci S-a disciplinat să nu-Şi folosească puterile miraculoase pentru a transforma pietrele în pâini, nici chiar după patruzeci de zile de post. El nu comunica doar cu oameni religioşi, ci chiar cu păcătoşii de cea mai joasă speţă şi rămânea integru. Sfinţenia Lui a fost în primul rând lăuntrică.

Nu numai păcatul a fost ceea ce evita Isus. El a renunţat şi la multe plăceri care ar fi fost legitime, dar care erau fie neroditoare, fie erau de aşa natură încât nu Şi le-ar fi putut permite fără a sacrifica o parte din lucrările

Tatălui, pentru îndeplinirea cărora venise

(1 Corinteni 6:12) .

Sfinţenia lui Isus a fost rezultatul unei vieţi de cugetare la Cuvântul lui Dumnezeu. La vârsta de doisprezece ani El cunoştea deja Cuvântul în profunzime, pentru că a cugetat stăruitor asupra Scripturilor, căutând lumina Duhului asupra Cuvântului. El cunoştea mai mult decât cărturarii, pentru că El căuta descoperirea Duhului. Isus nu a urmat o şcoală biblică. El a învăţat sub tutela Tatălui Său, la fel cum au făcut adevăraţii prooroci din Vechiul Testament – Moise, Ilie, Ieremia, Ioan Botezătorul, etc. Niciun profet veritabil din Biblie nu s-a format la vreo şcoală biblică . Să nu uităm acest lucru!

Isus a studiat Cuvântul iar apoi l-a şi împlinit. Astfel, Cuvântul a devenit o armă puternică în mâna Lui, nu numai în lupta împotriva lui Satan (Matei 4:1-11), dar şi în lucrarea Lui de predicare. El vorbea cu autoritate şi predicile Lui se împotriveau tradiţiilor populare din vremea Lui care au fost susţinute de cărturarii şi învăţaţii Legii.

El a demascat făţărnicia şi viaţa lumească a Fariseilor şi le-a spus că erau sortiţi Iadului, în ciuda fundamentalismului lor doctrinar (Matei 23:33). În acelaşi timp, El a dat pe faţă erorile doctrinare şi interpretările greşite ale Scripturii susţinute de saduchei (Matei 22:23-33).

Isus niciodată nu a căutat să fie popular în predicile Lui. Mai degrabă ar fi acceptat orice chin şi agonie decât să piardă vreo iotă din adevăr. El n-a crezut în sloganul „pace şi unitate cu orice preţ”. Chiar şi duşmanii Lui au recunoscut: „ştim că eşti adevărat, şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-ţi pese de nimeni” (Matei 22:16).

Sfinţenia lui Isus se mai vădea prin râvna Lui pentru curăţia Casei lui Dumnezeu (Ioan 2:14 şi urm.). Când a intrat în Templu şi i-a văzut pe oameni făcând bani în

numele religiei, S-a aprins în El o mânie sfântă şi i-a alungat cu un bici.

Biblia ne porunceşte să ne mâniem, dar fără să păcătuim (Efeseni 4:26). Când soldaţii romani L-au bătut pe Isus şi L-au biciuit înaintea lui Pilat, El a primit toate acestea cu răbdare. El niciodată nu S-a mâniat când era vorba despre Persoana Lui. O astfel de mânie ar fi fost un păcat. Dar când era vorba de curăţia Casei lui Dumnezeu, totul era diferit. În acel caz, stăpânirea mâniei ar fi fost un păcat.

El a folosit biciul în acea zi fără Să-i pese că oamenii L-ar înţelege greşit, gândind că Şi-a pierdut controlul şi că a acţionat îndemnat de fire. El nu a trăit, în niciun caz, dependent de părerea oamenilor. El a venit să aducă sabia (Matei 10:34); şi a folosit-o fără cruţare. Această sabie tăia, rănea şi durea; în felul acesta se manifesta slava Tatălui.

Viaţa lui Isus a fost cea mai frumoasă, mai disciplinată şi mai plină de pace şi bucurie din câte a văzut lumea vreodată. Aceasta a fost datorită ascultării Sale depline de Cuvântul lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă la ordinea care este în Universul fizic. Stelele şi planetele se mişcă în ceruri într-o ordine aşa deplină încât putem să ne fixăm ceasul după ele, cu o precizie de milionimi de secundă. Precizia lor e aşa de mare, încât astronomii pot determina care va fi poziţia oricărei stele sau planete, la orice dată, în viitor. Care este secretul unei ordini atât de depline? Numai unul singur: ele ascultă cu exactitate de voia lui Dumnezeu, gravitând pe orbita şi cu viteza stabilite pentru ele de Creatorul lor. Oriunde există ascultare de Dumnezeu, acolo este perfecţiune şi frumuseţe, dar oriunde există neascultare de Dumnezeu, acolo este haos şi urâţenie.

Chiar şi stelele sunt o mărturie fără cuvinte a faptului că poruncile lui Dumnezeu sunt cele mai bune pentru noi şi că poruncile Lui nu sunt grele (împovărătoare).

Viaţa lui Isus a dovedit faptul că numai evlavia, manifestată în toate lucrurile, este de folos atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare (1 Timotei 4:8). Niciun om nu poate fi mai fericit, mai plin de pace şi mai mulţumit decât omul evlavios. „Frica de Domnul este un izvor de viaţă” (Proverbe 14:27), iar Isus a ascultat de porunca „să aibă întotdeauna frică de Dumnezeu” (Proverbe 23:17). Dumnezeu I-a ascultat rugăciunile datorită acestei frici evlavioase (Evrei 5:7). Cerul o fost întotdeauna deschis pentru Isus, deoarece El a trăit în frica de Dumnezeu. „Eu cinstesc pe Tatăl Meu” (Ioan 8:49), a spus El odată, şi a demonstrat prin viaţa Lui adevărul Cuvântului care spune: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Proverbe 9:10) .

Rugăciunile lui Isus au fost ascultate, însă nu în mod automat, sau pentru faptul că era Fiul lui Dumnezeu, ci datorită fricii Lui evlavioase (Evrei 5:7). De asemenea, El a fost uns cu bucuria şi autoritatea Duhului Sfânt –

„undelemn de bucurie” – nu în mod automat, sau datorită identităţii Lui de Fiu al lui Dumnezeu, ci pentru că a iubit neprihănirea şi a urât păcatul (Evrei 1:9). Dumnezeu Îşi poate asuma obligaţii numai faţă de un om care este curat din punct de vedere moral. Acesta e secretul autorităţii spirituale.

Totuşi, lumea religioasă din zilele lui Isus nu a împărtăşit viziunea lui Dumnezeu asupra sfinţeniei lui Isus. Sfinţenia lui Isus a provocat duşmănia lor, pentru că El le scotea în evidenţă păcatele, fără nici o frică (Ioan 7:7). Din această cauză, Isus a suferit din partea Evreilor religioşi ostilitate, respingere, ură, critică, excomunicare şi, în final, chiar omorârea – toate acestea din cauză că a predicat sfinţenia. El nu a fost crucificat pentru că a trăit o viaţă sfântă, ci pentru că prin predicile Sale le-a denunţat făţărnicia şi le-a expus păcatul; prin urmare, ei s-au hotărât să-L reducă la tăcere.

Isus a spus, „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, ca să nu i se vădească faptele” (Ioan 3:19,20) .

Lumea religioasă „creştină” a zilelor noastre este exact la fel, iar ucenicul nu poate fi mai mare ca Domnul său. Umblarea în sfinţenie nu ne va aduce aclamaţiile creştinătăţii căldicele. „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” – în orice ţară şi în orice vreme (2 Timotei 3:12); această prigonire va veni în primul rând de la lumea religioasă, ca în cazul lui Isus Însuşi .

Orice om care vrea să-L urmeze pe Domnul, trebuie să se oprească mai întâi şi să cântărească preţul, iar apoi „să iasă afară din tabără, la El, şi să sufere ocara Lui” (Evrei 13:13).

TRĂIND ÎN DRAGOSTE

Am văzut că Dumnezeu este deopotrivă Lumină şi Dragoste. Gloria lui Dumnezeu a fost văzută în Domnul Isus, plin de Lumină la fel cum este plin de Dragoste. Lumina şi Dragostea sunt inseparabile. Sfinţenia adevărată este plină de dragoste şi dragostea adevărată este cu desăvârşire pură. Ele sunt aici deosebite numai cu scopul de a fi înţelese de noi.

Dacă cineva pretinde că are Sfinţenie, dar nu manifestă dragostea divină atunci, ceea ce are nu este sfinţenie autentică ci „neprihănirea fariseilor”. Pe de altă parte, cei care pretind să aibă o dragoste mare pentru toată lumea, dar nu trăiesc în puritate şi neprihănire, sunt de asemenea înşelaţi, confundând sentimentalismul lor lipsit de substanţă cu dragostea divină.

Fariseii aveau o „neprihănire” împietrită şi uscată. Ei erau ca scheletele osoase – rigizi şi respingători. Ei deţineau ceva din adevăr, dar acesta era cu totul deformat şi disproporţionat.

Isus avea tot adevărul. El a susţinut fiecare iotă sau punctuleţ al legii lui Dumnezeu mai mult decât au făcut-o fariseii, dar El nu era numai oase. După cum oasele erau acoperite cu carne, aşa cum a intenţionat Dumnezeu să fie fiinţa umană – tot aşa Dragostea învăluie Lumina. El a vorbit adevărul dar l-a vorbit în dragoste (Efeseni 4 :15). Cuvintele Lui aveau autoritate dar ele erau, în acelaşi timp, pline de har (Luca 4:22,36).

Aceasta e ceea ce doreşte Duhul Sfânt să ne comunice şi să manifeste prin noi.

Dumnezeu ESTE Dragoste, nu numai pentru că acţionează cu iubire. El ESTE în cea mai adâncă esenţă a Sa DRAGOSTE. Gloria lui Dumnezeu, aşa cum este văzută în Isus, dezvăluie lucrul acesta cu claritate. Isus nu a

săvârşit doar fapte ale iubirii, El S-a preocupat de „facerea binelui” (Fapte 10:38), iar aceasta se datora faptului că Dragostea lui Dumnezeu a inundat întreaga Lui fiinţă.

Dragostea îşi are originea, la fel ca sfinţenia şi umilinţa, în omul nostru dinlăuntru. Râurile de viaţă curg din adâncul fiinţei umplute de Duhul (Ioan 7:38,39). Gândurile şi atitudinile noastre (chiar şi cele care nu au fost niciodată exprimate) dau o mireasmă cuvintelor şi faptelor noastre, precum şi întregii noastre personalităţi, iar mireasma noastră poate fi uşor detectată de ceilalţi. Cuvintele şi faptele noastre de dragoste nu au niciun preţ dacă gândurile, atitudinile noastre pentru alţii, rămân egoiste şi critice. Dumnezeu doreşte adevărul „în adâncul fiinţei noastre” (Psalmi 51:6).

Isus a pus un mare preţ pe toate fiinţele umane şi, de aceea, a respectat fiecare om. Este uşor să respecţi pe cei evlavioşi şi pe cei cultivaţi sau pe cei inteligenţi. Putem chiar să credem că am atins mari înălţimi când iubim pe toţi ce cred ca şi noi în Hristos, dar gloria lui Dumnezeu a fost văzută în dragostea lui Hristos pentru toţi oamenii. Isus nu a dispreţuit pe nimeni pentru sărăcia, ignoranţa, urâţenia sau lipsa lui de cultură. El a declarat în mod specific că toată lumea şi tot ce-i aparţine ei nu este la fel de valoroasă ca un suflet uman (Marcu 8:36). Acesta e felul în care El l-a preţuit pe om; şi acesta e felul în care S-a bucurat de fiecare om. El a văzut oameni înşelaţi şi legaţi de Satan şi a dorit din toată inima să-i elibereze.

Atât de aprinsă a fost dorinţa după dragoste adevărată, încât El a fost dispus să plătească preţul deplin pentru a-i elibera pe oameni de sub autoritatea păcatului în vieţile lor. Deoarece El a fost gata să moară pentru oameni pentru a-i salva de păcatele lor, El a moştenit dreptul de a predica cu putere împotriva păcatului. Noi nu avem dreptul să predicăm împotriva păcatului dacă, fie nu am judecat acel păcat în firea noastră şi nu l-am biruit, fie nu suntem gata să murim (dacă este nevoie) pentru a-i

salva pe ceilalţi de păcatul împotriva căruia am predicat. Aceasta e adevărata semnificaţie a expresiei „a vorbi adevărul în dragoste” (Efeseni 4:15).

Ceea ce produce roadă în alţii, pentru gloria lui Dumnezeu, este căldura dragostei din cuvintele pe care le rostim. Deşi este lumină din belşug la Polul Nord şi la Polul Sud, nimic nu creşte acolo din cauza lipsei de căldură.

Isus a văzut desluşit valoarea relativă a oamenilor şi lucrurilor materiale. El ştia că oamenii au fost făcuţi pentru a fi iubiţi iar lucrurile pentru a fi folosite . Din cauza influenţei pervertitoare a păcatului, această ordine a fost răsturnată în lume, astfel încât lucrurile sunt iubite iar oamenii folosiţi pentru propriile scopuri.

Isus a văzut că oamenii erau mult mai importanţi decât lucrurile. El a iubit oamenii atât de mult încât S-a identificat complet cu ei, şi i-a făcut să se simtă doriţi. El le-a împărtăşit poverile şi a avut cuvinte calde pentru cel asuprit şi cuvinte de încurajare pentru cei învinşi în bătăliile vieţii. El niciodată nu ar fi considerat vreo fiinţă umană nevrednică. Chiar dacă ar fi fost grosolani sau neciopliţi, El tot a văzut în ei oameni care aveau nevoie să fie răscumpăraţi.

Pe de altă parte, lucrurile n-au contat cu nimic pentru El. Lucrurile materiale n-au absolut nicio valoare, decât dacă sunt folosite pentru beneficiul altora. Ne putem imagina că, dacă un copil al vecinului a intrat în atelierul de tâmplărie al lui Isus şi I-a stricat una din sculele scumpe, asta nu L-a deranjat deloc pe Isus, deoarece băiatul era mult mai valoros şi mai important decât lucrul deteriorat. El a iubit oamenii, nu lucrurile; lucrurile erau pentru a-i ajuta pe oameni.

Duhul Sfânt ne înnoieşte mintea, astfel încât să putem

„vedea lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu”

(Coloseni 1:9) .

Dumnezeu nu mai poate de bucurie pentru poporul Său (Ţefania 3:17), iar de când Isus a fost umplut cu Duhul lui Dumnezeu, El a împărtăşit bucuria Tatălui Său cu copiii Săi. Tot aşa va fi şi cu cei a căror minte a fost înnoită, încât vor privi oamenii din perspectiva lui Dumnezeu. Gândurile lui Isus despre ceilalţi erau întotdeauna şi pe deplin gânduri de iubire – niciodată gânduri critice pentru stângăcia şi imaturitatea lor. Astfel oamenii erau în stare să perceapă mireasma dulce a prezenţei Sale „şi gloata cea mare Îl asculta cu plăcere” (Marcu 12:37). Aceasta e dragostea cu care Dumnezeu inundă inimile noastre când suntem umpluţi de Duhul Sfânt (Romani 5:5).

Isus a fost întotdeauna mişcat de compasiune faţă de cei bolnavi, cei nevoiaşi, cei flămânzi, sau cei rătăciţi. El a transformat sărăcia lor în sărăcia Lui şi astfel era plin de putere pentru a-i mângâia. Putem să-i mângâiem pe alţii aflaţi în suferinţă numai în măsura în care ne-am identificat noi înşine cu acele suferinţe. Isus era sensibil la nevoile nerostite ale celorlalţi, deoarece El Şi-a folosit imaginaţia pentru a Se pune pe El însuşi în situaţia lor şi, astfel, a fost în stare să le înţeleagă problemele. El a fost foarte mâhnit odată, când a văzut că oamenii aveau inimile atât de împietrite încât nu mai aveau nicio compasiune pentru cei nevoiaşi (Marcu 3:5).

În relaţiile cu ceilalţi, Isus a murit în mod constant faţă de Sine. Niciodată nu a fost ofensat de orice I-ar fi făcut sau I-ar fi zis cineva; nici nu a fost vreodată ofensat de neputinţa altora de a face ceva pentru El, deoarece niciodată nu a avut aşteptări de la alţii. Nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească.

Deoarece Isus a purtat zilnic crucea, El nu a fost niciodată în conflict cu cineva, oricât de obraznic sau prost ar fi fost. Moleşeala unora nu l-a enervat niciodată. Nici neorânduiala, nici dezordinea, nici nepăsarea altora nu l-au făcut vreodată să Îşi piardă răbdarea. Omul desăvârşit

poate cu uşurinţa să suporte un om imperfect. Numai oamenii imperfecţi găsesc imperfecţiunea altora intolerabilă! Răbdarea este una din manifestările cele mai măreţe ale dragostei noastre pentru alţii.

Urmăriţi gloria dragostei lui Isus în vorbirea Lui.

Isus nu i-a înjosit niciodată pe alţii şi nu a făcut remarci sau glume pe seama cuiva, prin care să rănească. El nu a făcut niciodată vreo afirmaţie subtilă care să jignească pe cineva. Niciodată nu a comentat neajunsurile ucenicilor Săi în spatele acestora. Este într-adevăr uimitor faptul că timp de trei ani El nu l-a expus pe Iuda înaintea celorlalţi unsprezece ucenici – nici chiar la ultima cină cei unsprezece nu au putut şti cu exactitate cine avea de gând să-L vândă pe Învăţătorul lor.

Isus şi-a folosit limba pentru a încuraja şi a sfătui pe alţii, astfel încât limba Lui a fost făcută un instrument al vieţii în mâna lui Dumnezeu. El Şi-a folosit limba pentru a rosti „cuvinte de mângâiere celor trudiţi” (Isaia 50:4), dar, de asemenea, ca o sabie care retează mândria şi trufia (Isaia 49:2).

Cât de încurajat se va fi simţit centurionul roman şi femeia siro-feniciană când L-au auzit pe Isus lăudându-le în public credinţa (Matei 8:10 ; 15:28), femeia păcătoasă care a fost lăudată pentru dragostea sa (Luca 7:47) şi Maria din Betania care a fost lăudată pentru jertfa sa (Marcu 14:6)! Aceştia cu siguranţa nu au uitat cuvintele lui Isus.

Ce întărit trebuie să fi fost Petru când Isus l-a asigurat că se va ruga pentru el (Luca 22:32); doar câteva cuvinte, dar ce încurajare şi îmbărbătare transmiteau ele!

Mulţi alţii trebuie să fi auzit de pe buzele lui Isus cuvinte care să le ridice duhul zdrobit, pentru că este scris in Isaia 50:4 că Isus ascultă zilnic vocea Tatălui pentru avea un cuvânt potrivit pentru sufletele trudite care I-au urmat paşii în fiecare zi.

Neprihănirea lui Isus nu era una care să-I dea o înfăţişare întunecată. Nu. El a fost uns cu „untdelemnul bucuriei” (Evrei 1:9). El a avut o bucurie abundentă în ajunul crucificării Sale, astfel încât a putut spune apostolilor Săi, „(…) ca bucuria Mea să rămână în voi” (Ioan 15:11). El mergea pretutindeni răspândind acea bucurie sufletelor lipsite de bucurie, întristate.

El a fost blând cu toată lumea, niciodată „nu a frânt o trestie ruptă şi nu a stins mucul fumegând” (Matei 12:20). El a văzut punctele bune în cel slab, în omul păcătos şi a sperat în ceea ce este mai bine pentru fiecare în parte. El a fost felul de om lângă care fiecare îşi doreşte să stea, pentru că El a fost înţelegător, bun şi blând. Doar cei mândri şi cei cu păcate ascunse L-au evitat.

Dragostea lui Isus nu a fost sentimentală. El a căutat binele cel mai înalt al celorlalţi, astfel încât nu a ezitat să ofere un cuvânt de povăţuire sau mustrare când a văzut că era nevoie de aşa ceva. El l-a mustrat pe Petru în încercarea sa de a-L întoarce de la a fi crucificat – şi asta în cuvinte dure precum „Înapoia Mea, Satano!” (Matei 16:23).

El i-a mustrat pe Iacov şi Ioan pentru că ţineau să fie pe locurile de onoare şi pentru că voiau să se răzbune pe samariteni (Matei 20:22,23; Luca 9:55). De asemenea El i-a mustrat de şapte ori pe apostoli pentru necredinţă.

Lui Isus nu I-a fost niciodată teamă să vorbească adevărul, chiar dacă a fost dureros pentru unii, pentru că inima Lui era umplută de dragoste pentru ei. Lui nu îi păsa dacă reputaţia Sa de om bun s-ar fi pierdut vorbind cuvinte aspre. El i-a iubit pe alţii mai mult decât pe Sine Însuşi şi astfel a fost gata să-Şi sacrifice reputaţia pentru a-i ajuta pe oameni. Prin urmare El a vorbit adevărul cu fermitate, de teamă ca oamenii să nu fie pierduţi pe veci. Fericirea lor veşnică a contat pentru El mult mai mult decât opinia lor despre El.

Petru a descris lucrarea lui Isus ca „umblând să facă bine” (Fapte 10:38). Într-adevăr, la asta s-a rezumat viaţa Lui. El nu a fost doar un predicator bun, nici măcar nu a fost interesat în câştigarea de suflete. El a iubit omul în totalitate şi, oriunde S-a dus, a făcut bine atât sufletului cât şi trupului acestuia. Duşmanii Săi Îl luau peste picior spunându-i „un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7:34), dar El asta era de fapt: un prieten al celor mai dispreţuiţi oameni ai societăţii.

Nu este în natura lucrurilor ca un om să meargă din loc în loc, să facă binele şi să fie prietenul proscrişilor societăţii. Chiar când se face lucrul acesta, este făcut cu motive egoiste, centrate pe sine, pe când dragostea lui Isus pentru proscrişi şi pentru cei fără prieteni a fost pură şi dezinteresată.

Noi nu putem manifesta natura lui Hristos prin mijloace de rafinament cultural, ci doar murind pentru ceea ce este natural şi primind de la Duhul Sfânt ceea ce este divin.

Dragostea L-a făcut capabil pe Isus să-i slujească pe apropiaţii Săi cu bucurie şi chiar să înfăptuiască anumite lucrări considerate a fi muncă înjositoare – precum spălarea picioarelor lor. Aceasta nu a avut loc pentru a-i impresiona cu umilinţa Sa, ci a fost revărsarea normală a dragostei Sale către ei.

Bunătatea şi dragostea umană au, în mod invariabil, un motiv ulterior, ascuns, precum căutarea onoarei sau alte motive egoiste. Este greşit de la bun început. Doar dragostea divină nu este coruptă. Isus nu a făcut bine cu vreun gând ascuns de câştig personal. Bunătatea Sa era manifestarea naturii Tatălui Său care „Luminează deopotrivă peste cel rău şi peste cel bun şi trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept” (Matei 5:45).

Natura lui Dumnezeu este să facă bine şi să dea, să dea, să dea. Lucrul acesta este la fel de natural pentru El precum este pentru soare să strălucească. Aceasta a fost

gloria manifestată în viaţa lui Isus. El a făcut bine în mod constant, i-a slujit pe alţii, i-a ajutat pe alţii şi a dat tot ce a putut altora.

Cuvintele din Ioan 13:29 indică ceea ce ucenicii văzuseră la Isus în legătură cu folosirea banilor în lucrarea Sa publică. Ei văzuseră că Isus folosea banii doar pentru două scopuri: să cumpere ceea ce era nevoie ŞI să dea săracilor.

Isus i-a învăţat pe ucenici că „este mai ferice să dai decât să primeşti” (Fapte 20:35) şi a demonstrat cu viaţa Sa că cea mai fericită şi mai binecuvântata viaţă pe care un om poate să o trăiască pe Pământul acesta este una trăită total pentru Dumnezeu şi pentru alţii, dându-Se pe Sine şi tot ce avea pentru binecuvântarea altora.

Isus a plâns şi S-a rugat pentru cei cărora le-a predicat. A plâns pentru Ierusalim, când acesta a respins Cuvântul lui Dumnezeu. Elplânsese pentru ipocriţii din Templu înainte de a luabiciul şi a-i da afară (Luca 19:41,45). Doar cel care plânge are dreptul să ia biciul.

Niciun om de pe Pământ nu a avut vreodată vreo slujbă mai importantă de împlinit decât Isus. Niciun om nu a concentrat mai multă muncă folositoare în trei ani de lucrare publică. Într-adevăr, trebuie să fi fost ocupat zi şi noapte şi, minunea minunilor, El nu a angajat niciodată vreo secretară pentru a organiza accesul oamenilor la El. Când ucenicii Săi s-au comportat ca nişte secretare pentru El, El i-a mustrat (Marcu 10:13,15).

El a dat acces liber oamenilor de pretutindeni, cu toate că minunile înfăptuite de el le-a depăşit de departe pe cele ale oricărui om (ceea ce a făcut ca mulţi să-L caute pentru cererile lor în acele vremuri).

Rudele Lui au crezut că Îşi ieşise din minţi când accepta astfel de situaţii, neglijând până şi să mănânce, pentru a-şi face timp să lucreze pentru cei cu nevoi (Marcu 3:20,21).

Oamenii ştiau că se puteau apropia de Isus cu libertate, astfel încât Nicodim s-a simţit liber să-L viziteze pe Isus noaptea târziu, după ce Isus încheiase o zi foarte aglomerată cu predicatul. Nicodim era încredinţat că va fi bine primit. Isus a lăsat această impresie oamenilor – faptul că erau bineveniţi să se apropie de El pentru ajutor, zi şi noapte.

Bolnavii erau aduşi la El într-o zi după asfinţit – un mare număr – iar Isus Şi-a întins mâinile peste fiecare dintre ei (Luca 4:40). Aceasta trebuie să-I fi luat multe ore însă nu a încercat să scurteze, rugându-Se în masă pentru ei. Era interesat de fiecare în parte şi a vrut să dea atenţie fiecăruia. Chiar dacă prin asta urma să piardă cina sau mai multe ore de somn, nu conta pentru El.

Isus nu a considerat timpul Lui ca fiind pentru El Însuşi; El s-a dat pe Sine Însuşi în totalitate oamenilor. Oamenii în nevoi puteau să se hrănească din El, din timpul Său, din lucrurile Sale, din tot ce avea El (Isaia 58 :10). El era dispus să fie deranjat şi niciodată nu a fost supărat când acest lucru se întâmpla, sau când oamenii Îi invadau intimitatea.

Darurile măreţe şi supranaturale ale Duhului care se manifestau prin El au binecuvântat pe oameni, deoarece puterea lui Dumnezeu în El a fost „îmbrăcată” cu dragostea şi compasiunea lui Dumnezeu. Minuni neînsoţite de dragoste şi compasiune pot aduce moarte spirituală, asemenea unui cablu electric neizolat.

Dragostea şi grija lui Isus a cuprins şi rudele Sale trupeşti. El nu a îmbrăţişat ideea de „lucrare a Domnului” pe care fariseii o aveau, şi care îi încuraja pe oamenii implicaţi în „slujirea cu normă întreagă” să îi desconsidere pe părinţii lor nevoiaşi sub pretext că trebuie „să Îl iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe părinţi” (Marcu 7:10-13). Pe cruce, în timp ce se stingea, Isus era suficient de preocupat de a-i asigura viitorul mamei Sale (Ioan 19 :25-27).

Isus a trăit pe deplin pentru Dumnezeu şi pentru alţii, încât chiar în timp ce se stingea Şi-a făcut timp să conducă un tâlhar la mântuire. Atârnând pe cruce, El nu se gândea la propriile Sale suferinţe şi la injuriile şi batjocura celorlalţi, ci era mult mai concentrat ca cei care L-au crucificat să aibă păcatele iertate (Luca 23:34) .

Isus a învins întotdeauna răul prin bine. Puhoiul batjocurilor celor din jur nu a putut înăbuşi focul dragostei Sale (Cântarea Cântărilor 8:7). Aceasta e dragostea pe care El ne-o dă prin Duhul Său, prin care putem să ne iubim unii pe alţii chiar aşa cum ne-a iubit El (Ioan 13 :34,35; Romani 5 :5). Prin aceeaşi dragoste vom manifesta şi natura divină.

TRĂIND ÎN DUHUL

De-a lungul ultimelor trei capitole am văzut modul în care a trăit Isus pe Pământ – în smerenie, în sfinţenie şi în dragoste.

În acest moment, pericolul este să credem că imitându-L pe Isus în aceste aspecte, vom deveni ca El. Însă, slava lui Dumnezeu se va manifesta prin noi, nu prin imitarea lui Isus, ci prin împărtăşirea noastră din natura divină.

Mulţi necreştini în istoria lumii, având o admiraţie pentru Isus, au încercat să-I imite umilinţa, curăţia şi dragostea şi au făcut, zic ei, o „treabă destul de bună”, însă aceasta este ca un foc pictat, care nu încălzeşte.

Diamantele artificiale pot semăna atât de mult cu cristalele autentice, încât numai un expert poate să sesizeze diferenţa, dar ele sunt doar cioburi de sticlă, care nu merită comparaţia. Omul este un expert în imitaţii – chiar şi în domeniul imitării lui Isus.

Cum vom scăpa atunci de această cursă? Cum vom şti dacă nu doar Îl imităm pe Isus, ci suntem cu adevărat părtaşi naturii divine?

Există numai o singură cale, şi anume, permiţând Duhului Sfânt ca prin Cuvânt să descopere şi să separe în vieţile noastre ceea ce este sufletesc (în versiunea Cornilescu a Bibliei deseori sufletesc = firesc, nota trad.) de ceea ce este duhovnicesc (Evrei 4:17). Dacă nu facem distincţie între ceea ce este sufletesc şi ceea ce este duhovnicesc, putem să fim complet înşelaţi, fără măcar să conştientizăm aceasta.

Ceea ce trebuie să înţeleagă cu prioritate credincioşii zilelor noastre, este felul în care puterea minţii, a emoţiilor şi a voinţei lor pot împiedica lucrarea Duhului Sfânt. Acolo unde nu facem diferenţa între lucrarea sufletească şi cea

duhovnicească , nu numai că putem să fim înşelaţi de însăşi inima noastră, dar chiar şi de duhuri rele, care falsifică (imită) lucrarea lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi credincioşi sunt în totală necunoştinţă de cauză privind diferenţa dintre activitatea sufletească şi cea duhovnicească, pentru că ei nu au progresat în viaţa lor spirituală până la punctul de la care creşterea lor spirituală depinde, în continuare, de capacitatea lor de a deosebi ceea ce este sufletesc de ceea ce este duhovnicesc.

Un elev de clasa a noua s-ar putea să nu ştie ce diferenţă este între calculul diferenţial şi cel integral (şi probabil se gândeşte că amândouă sunt la fel), pentru că el nu a avansat destul de mult în studiile sale de matematică, până la punctul din care progresul, pe mai departe, depinde de diferenţa între aceste două forme de calcul.

Dacă eşti mulţumit să fii considerat un om integru, bun, blând şi milos faţă de oameni, atunci nu vei putea trece dincolo de a fi un creştin „sufletesc”, adică dincolo de a fi o simplă imitaţie a lui Isus.

Pavel împarte creştinii în trei categorii:

omul duhovnicesc (1 Corinteni 3:1);

omul sufletesc (în versiunea Cornilescu: firesc , nota trad.) (1 Corinteni 2:14); şi

omul lumesc (1 Corinteni 3:1).

Aceste trei categorii corespund triplei alcătuiri a fiinţei umane menţionate în 1 Tesaloniceni 5:23 – duh, suflet şi trup.

Când suntem conduşi de poftele trupului nostru, suntem oameni lumeşti, dar putem să învingem aceste pofte, şi încă să fim doar sufleteşti – conduşi, de acum, de dorinţele minţii şi ale emoţiilor noastre. Omul duhovnicesc este cel călăuzit de Duhul Sfânt, şi ale cărui suflet şi trup sunt sub controlul Duhului Sfânt.

Deşi omul sufletesc nu este neapărat „împotriva lui Dumnezeu”, aşa cum este omul lumesc (Romani 8:7), totuşi nu poate să primească sau să înţeleagă lucrurile

duhovniceşti (1 Corinteni 2:14), căci pentru el sunt o nebunie. Chiar şi atunci când îi este înfăţişată deosebirea dintre suflet şi duh, aceasta îi va părea o absurditate şi o despicare a firului în patru, deoarece este un om firesc; el se simte mulţumit în această stare, pentru că şi-a stabilit deja o mărturie bună în faţa oamenilor. Cel care caută cinstirea din partea oamenilor nu poate depăşi starea de om sufletesc.

În zilele acestea în care Biserica creştină este înşelată din plin de o multitudine de voci şi manifestări, toate pretinzând a fi de la Dumnezeu, este crucial, mai mult ca oricând, să facem diferenţa dintre lucrările sufleteşti şi duhovniceşti, dacă vrem să fim protejaţi de planurile viclene ale celui rău.

„Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă” (1 Corinteni 15:45) .

Noi, care am fost eliberaţi de sub autoritatea primului Adam şi trecuţi sub stăpânirea lui Hristos (ultimul Adam), trebuie să înţelegem ce înseamnă să nu mai trăim din firea sufletească, ci în Duhul.

Nu este destul ca partea lumească a firii noastre să fie redusă la inactivitate. Partea sufletească, chiar dacă mai puţin urâtă, e tot atât de periculoasă pentru creşterea noastră spirituală şi, ca atare, trebuie pusă şi ea la punct. Noi trebuie să căutăm să fim eliberaţi din ce în ce mai mult, în fiecare zi, nu numai de puterea păcatului, ci şi de lucrarea neobosită a firii sufleteşti.

Oamenii sufleteşti niciodată nu vor putea înţelege felul cum a vorbit Isus în anumite ocazii. Odată, când El a fost în mijlocul unei mulţimi, şi I s-a spus că rudeniile Lui doreau să-L întâlnească, Isus a arătat spre ucenicii Lui şi a spus că ei sunt rudele Lui cele mai apropiate (Matei 12:49-50).

Rudeniile Lui şi ceilalţi s-au gândit, probabil, că aceasta e o vorbă prea de tot, dar Isus nu a dorit să aibă nicio dependenţă firească de rudeniile lui.

Nici ucenicii Săi n-au putut înţelege, probabil, de ce Isus a trebuit să fie aşa de dur când l-a mustrat pe Petru, zicându-i: „Înapoia Mea, Satano”.

Oamenii sufleteşti niciodată nu pot face asemenea declaraţii, pentru că ei întotdeauna se întreabă ce vor gândi alţii despre ei.

Poate că noi am învins păcatele trupului, dar întrebarea care se ridică de-acum încolo este dacă, în căutarea noastră de a fi ca Isus, urmează să trăim prin resursele vieţii noastre umane, sufleteşti, sau prin puterea vieţii divine.

Vrem să fim desăvârşiţi prin aptitudinile noastre, sau

prin Duhul Sfânt (Galateni 3:3)?

A fi sufletesc reprezintă o piedică pentru creşterea noastră spirituală. Când Petru a încercat să-L întoarcă pe Isus din drumul crucii, el a făcut aceasta din dragoste profundă, dar firească, pentru Hristos; Isus, însă, a identificat acest îndemn cu vocea Diavolului. El a spus lui Petru: „Gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu [duhovniceşti], ci gânduri de ale oamenilor [sufleteşti, fireşti]” (Matei 16:23). Creştinul sufletesc este unul al cărui mod de gândire este încă guvernat de „viaţa lui Adam”. Poate simţi o dragoste omenească intensă şi chiar o dorinţă de a fi neprihănit, dar acestea nu sunt de natură divină.

Când Dumnezeu a creat omul, El l-a făcut duh, suflet şi trup (1 Tesaloniceni 5:23). Omul a fost creat pentru a fi Templul lui Dumnezeu, iar în modelul Cortului Întâlnirii, pe care Dumnezeu l-a dat lui Moise, vedem aceeaşi triplă alcătuire – pentru că acest cort simboliza omul, ca locuinţă a lui Dumnezeu.

Cortul Întâlnirii a avut trei părţi. O parte a fost deschisă – curtea din afară – şi aceasta corespundea cu

partea vizibilă a omului şi anume cu trupul lui. Celelalte două părţi – Locul Sfânt şi Locul Preasfânt – erau acoperite şi acestea corespundeau cu părţile invizibile ale omului, şi anume, cu sufletul, respectiv cu duhul lui.

Prezenţa lui Dumnezeu era în Locul Preasfânt. De acolo a vorbit cu omul. Când suntem născuţi din nou, cel făcut viu de către Duhul Sfânt este duhul nostru, prin faptul că El ne face una în duh cu Domnul (1 Corinteni 6:17) – la fel cum un soţ şi o soţie devin un singur trup. În această unire, intenţia lui Dumnezeu este ca prin Duhul Lui cel Sfânt să poată stăpâni, de-acum, peste sufletul nostru răscumpărat şi peste trupul nostru. Dacă înţelegem aceasta şi ne supunem lui Dumnezeu, conform cu scopul Lui pentru noi, putem deveni oameni duhovniceşti.

Sufletul omului se compune din mintea lui (abilitatea raţională), emoţiile lui (abilitatea sentimentală) şi voinţa lui (abilitatea decizională). Omul nu poate lua legătura cu Dumnezeu prin nici una dintre aceste părţi ale sufletului său, la fel cum nu-L poate atinge pe Dumnezeu cu trupul lui fizic, deoarece Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24).

Aşa cum lumea materială poate fi atinsă numai cu trupul, la fel şi lumea spirituală poate fi atinsă numai prin intermediul duhului. Dacă nu facem distincţie între suflet şi duh, putem fi înşelaţi prin imitaţiile contrafăcute de Satan pe tărâmul sufletesc, care par a fi lucrări ale Duhului Sfânt.

Folosind doar sufletul nostru, noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu. Atunci când se pune problema cunoaşterii lui Dumnezeu, mintea ascuţită a unui om nu-i oferă nici un avantaj faţă de o minte slabă, deoarece abilităţile lui sufleteşti nu-l avantajează cu nimic în primirea lucrurilor spirituale, care sunt destinate duhului său. Duhul şi sufletul sunt complet diferite. Aşa că, încercarea cuiva de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin

sufletul lui, este la fel de absurdă ca şi încercarea de a

vedea folosind urechea!

Gândiţi-vă cum studiem noi Scriptura. Când citim Cuvântul lui Dumnezeu folosim trupul (ochii) şi sufletul (mintea); însă, dacă Duhul Sfânt nu ne deschide ochii pentru a înţelege sensul acestui Cuvânt, duhul nostru poate fi încă la fel de întunecat ca miezul nopţii. Cunoaşterea Bibliei dovedeşte doar faptul că ai o minte bună – un suflet puternic. Duhul tău poate fi încă orb. Dumnezeu ascunde adevărul Său de aceia care sunt abili şi pricepuţi, şi îl descoperă celor smeriţi (Matei 11:25). Orbirea teologilor din vremea lui Isus este cea mai clară dovadă în acest sens ( 1 Corinteni 2:7,8).

Emoţiile sunt şi ele parte a sufletului nostru. Dumnezeu nu poate fi simţit prin emoţii. Exuberanţa emoţională nu este spiritualitate, ci doar freamătul sufletului. În viaţa unei persoane, în paralel cu această exaltare, poate exista păcatul cel mai profund; la fel cum şi o minte ascuţită poate coexista cu păcatul.

Pe muntele Carmel, profeţii lui Baal au fost exaltaţi emoţional, strigând, delirând şi dansând (1 Împăraţi 18:26-29), dar ei n-au fost duhovniceşti. Astfel de manifestări pot fi găsite şi în adunările creştine care au un nivel emoţional ridicat, dar n-au nimic de a face cu adevărata spiritualitate.

Iuda Iscarioteanul era, probabil, cel mai inteligent dintre ucenici, dar puterile lui sufleteşti nu l-au ajutat să cunoască adevărul lui Dumnezeu. Cărturarii din Ierusalim nu puteau înţelege ceea ce Simon Petru, cu toată lipsa lui de educaţie, înţelegea foarte bine prin descoperire divină (Matei 16:17).

Nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu prin puterea sufletului. Creştinul sufletesc este unul care încearcă, totuşi, să facă acest lucru.

Creştinul sufletesc poate părea smerit, dar el

totdeauna este conştient de smerenia lui. Smerenia

adevărată este inconştientă de ea însăşi. Creştinul sufletesc trebuie să facă un efort pentru a părea smerit, în timp ce adevărata smerenie este întotdeauna spontană şi fără efort, pentru că ea izvorăşte dinlăuntru.

Creştinul sufletesc poate să apară şi ca unul care are un zel pentru neprihănire. El poate lua biciul, scoţând afară oameni din adunare şi chiar să tune şi să fulgere împotriva păcatului, crezând despre sine însuşi că este profet, dar el caută lauda oamenilor pentru intervenţiile lui. El întotdeauna are un ochi îndreptat înspre părerile oamenilor. Pot exista şi alte soiuri de manifestări sufleteşti, mai subtile, în care un om poate spune: „Nu-mi pasă ce cred alţii despre mine”, dar faptul că vrea ca alţii să ştie că lui nu-i pasă de părerile lor, îi vădeşte caracterul sufletesc.

Creştinul sufletesc mai poate părea ca având o mare compasiune , dar aceasta va fi întotdeauna omenească şi imprudentă. De exemplu, un creştin sufletesc, căutând să fie iubitor, trimite în mod regulat ajutor material unui om nevoiaş care, de fapt, este un fiu risipitor ajuns sub disciplinarea lui Dumnezeu. Un astfel de ajutor va fi, în realitate, o reţinere a acelui om nevoiaş de la întoarcerea lui înspre Dumnezeu. Totuşi, creştinul sufletesc va simţi o satisfacţie, trimiţând acel ajutor, imaginându-şi că Îl slujeşte pe Dumnezeu. El nu îşi dă seama că, de fapt, prin „acţiunile lui de caritate” împlineşte scopurile Diavolului.

Acestea sunt doar câteva din multitudinea de exemple posibile; însă, ar trebui să fie suficiente pentru a arăta nevoia noastră, disperată, de a deosebi activitatea sufletească de cea duhovnicească.

Roada sufletească poate arăta ca roada Duhului, şi mulţi au fost înşelaţi; şi noi putem fi înşelaţi, la rândul nostru.

Portocalele şi bananele de plastic au păcălit deja pe mulţi musafiri aşezaţi la ospeţe. Ele au doar un rol decorativ, neavând vreo valoare nutritivă. La fel stau

lucrurile şi în cazul imitaţiilor sufleteşti ale virtuţilor lui Hristos.

Din tot ce am spus până acum nu trebuie trasă concluzia că sufletul nostru nu are niciun folos. Însuşi Dumnezeu a creat sufletul omului, şi El a hotărât un rol pentru el. Avem nevoie să folosim mintea şi emoţiile noastre, dar adevărata spiritualitate începe atât cu smerirea propriei noastre fiinţe „sub mâna tare a lui Dumnezeu” cât şi cu supunerea completă, înaintea lui Dumnezeu, a voinţei noastre (care este uşa înspre duhul nostru). În faţa acestei uşi, a voinţei noastre, stă Isus şi bate, cerând permisiunea să intre (Apocalipsa 3:20).

Când suntem de acord să spunem, cum a spus Isus pe când era în trup pe acest Pământ, „Să se facă nu voia mea, ci voia Ta” numai atunci putem să trăim cum a trăit Isus. Atunci Dumnezeu poate să conducă duhul nostru, iar sufletul nostru va deveni slujitorul Duhului lui Dumnezeu. Atunci şi trupul nostru va fi adus sub controlul Duhului Sfânt. Numai un astfel de om poate fi numit „un om duhovnicesc” sau „ un om plin de Duhul”.

Convertirea, botezul în Duh şi manifestarea darurilor duhovniceşti nu îl fac spiritual pe un om, aşa cum ne este dovedit cu prisosinţă de exemplul creştinilor din Corint. Prin ei s-au manifestat toate darurile Duhului, totuşi erau legaţi de păcatele firii pământeşti şi se mândreau cu cunoştinţa lor la nivel intelectual şi cu exaltările lor emoţionale. Ei nu erau duhovniceşti.

Am văzut că în Cortul Întâlnirii prezenţa lui Dumnezeu a fost în Locul Preasfânt. Între Locul Preasfânt şi Locul Sfânt a fost întinsă o cortină (perdea) groasă. Aceasta ascundea strălucirea slavei lui Dumnezeu de Locul Sfânt. Perdeaua aceasta simboliza trupul (adică firea pământească) (Evrei 10:20). Numai când firea pământească este crucificată (perdeaua ruptă) atunci slava lui Dumnezeu poate străluci în toată personalitatea noastră (sufletul nostru).

Dacă parcurgem cu credincioşie această „cale nouă şi vie”, pe care Isus a deschis-o pentru noi prin trupul Său, atunci viaţa lui Dumnezeu va străluci prin personalitatea noastră şi se va fi manifesta prin noi tot mai mult şi mai mult.

Atunci Scriptura din Proverbe 4:18, care spune: „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” , va fi împlinită în noi.

Astfel Duhul Sfânt ne va transforma din slavă în slavă (2 Corinteni 3:18) până vom deveni întocmai ca Isus, în ziua în care El va reveni (1 Ioan 3:2).

Am văzut că Isus nu a dat curs niciodată voinţei Sale proprii. Cu alte cuvinte, El niciodată nu a trăit sub călăuzirea minţii sau emoţiilor proprii. El a trăit în Duh, şi sufletul Lui uman a fost subordonat Duhului Sfânt. Isus Şi-a folosit mintea şi emoţiile de multe ori, dar întotdeauna ca slujitori ai Duhului Sfânt, care a fost Domn în viaţa Lui. Astfel, slava lui Dumnezeu a strălucit nestânjenită prin El, în toată plinătatea ei.

Biblia ne învaţă că, în ziua în care Isus va reveni pe Pământ, toată lucrarea vieţii noastre va fi încercată prin foc (1 Corinteni 3:10-14). Încercarea focului va determina dacă lucrarea noastră a fost sufletească sau duhovnicească. Suntem îndemnaţi să construim cu aur, argint şi pietre scumpe care pot rezista focului, şi nu cu lemn, fân sau trestie, care vor fi transformate în cenuşă.

Ce înseamnă să construim cu aur, argint şi pietre scumpe?

Pasajul din Romani 11:36 ne dă răspunsul. Acolo ni se spune că toate lucrurile sunt „de la Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu”.

Toată creaţia, avându-şi originea în Dumnezeu, este menţinută prin puterea Lui şi are scopul de a-L glorifica pe Dumnezeu. Satan şi omul, însă, au încălcat această lege.

Totuşi, numai ceea ce îşi are originea în Dumnezeu, este făcutprin puterea lui Dumnezeu, şi este făcut pentru slava lui Dumnezeu este veşnic. Toate celelalte vor pieri, fiind reduse la cenuşă prin focul judecăţii Scaunului de Judecată al lui Hristos.

Deci, ceea ce îşi are originea în sufletul omului (de la om), este făcut prin putere omenească, şi este făcutpentru slava omului, este lemn, fân şi trestie, chiar dacă este numită „lucrare creştină”!

Pe de altă parte, ceea ce provine din Dumnezeu, este făcut prin puterea Lui, şi pentru slava Lui, va fi găsit, în ziua judecăţii, aur, argint şi pietre scumpe.

Ziua finală a încercării nu va aprecia cantitatea lucrării noastre, ci calitatea ei. Materialul pe care l-am folosit va fi mai important decât mărimea construcţiei noastre. Originea, puterea şi motivul lucrărilor noastre vor fi incomparabil mai importante în ziua aceea decât cantitatea a ceea ce am făcut sau am sacrificat.

Isus este Exemplul nostru şi în ceea ce priveşte trăirea nu prin suflet, ci în Duhul. El niciodată nu a acţionat din proprie iniţiativă sau prin propriile abilităţi umane sau pentru slava Lui proprie. El a făcut, prin puterea şi pentru slava lui Dumnezeu, numai lucrările care îşi aveau originea în Dumnezeu.

El a spus în mod repetat ucenicilor Săi că „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga” . Aceste cuvinte ale lui Isus, referitoare la a urî (sau a pierde) propria viaţă sufletească, sunt repetate de şapte ori în cele patru evanghelii (Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 14:26; 17:33;

Ioan 12:25) .

Desigur, din moment ce Duhul Sfânt a considerat necesar să repete de şapte ori acest principiu în cele patru evanghelii, aceasta trebuie să fie una dintre cele mai importante învăţături ale lui Isus. Totuşi, foarte puţini credincioşi au înţeles ceea ce a vrut Isus să înţelegem.

Cum putem face deosebire în viaţa noastră între ceea ce este sufletesc şi ceea ce este duhovnicesc? Răspunsul este: privind la Isus, la Cuvântul Viu, descoperit nouă prin Duhul Sfânt în Scriptură, care e Cuvântul Scris.

Trebuie să ne judecăm singuri – nu prin lumina propriului nostru suflet, ci prin lumina lui Dumnezeu (Psalmul 36:9) şi această lumină se găseşte în Isus (Ioan 8:12) şi în Cuvântul Lui Dumnezeu (Psalmul 119:105).

Isus, Cuvântul care S-a făcut trup, spune: „Învăţaţi din exemplul Meu (…) şi veţi găsi odihnă de la activităţile voastre sufleteşti” (Matei 11:29 – parafrazat).

Mai citim: „Cuvântul lui Dumnezeu desparte şi ne arată ceea ce este sufletesc şi ceea ce este duhovnicesc” (Evrei 4:12 – parafrazat).

Trebuie, deci, să căutăm insistent lumina oferită atât de Isus, Exemplul (Înainte-mergătorul) nostru, cât şi de Cuvântul lui Dumnezeu, Călăuza noastră. Desăvârşirea este găsită în viaţa pământească a lui Isus şi în Cuvântul lui Dumnezeu; deci, să ne uităm cu luare-aminte la acestea.

TRĂIND ÎN VOIA LUI DUMNEZEU

Isus a spus că Împărăţia Cerurilor aparţine celor săraci în duh (Matei 5:3). El a mai spus că numai cei ce înfăptuiesc voia Tatălui vor intra în această Împărăţie (Matei 7:21). Împărăţia Cerului este veşnică şi acolo se va găsi numai ceea ce a fost făcut în voia lui Dumnezeu. Cei săraci în duh sunt cei care sunt conştienţi de insuficienţa lor umană şi care, din această cauză, se supun pe deplin voii lui Dumnezeu.

În acest sens, Isus a fost în permanenţă sărac în duh. El a trăit aşa cum a hotărât Dumnezeu ca omul să trăiască, adică, în dependenţă permanentă de Dumnezeu, refuzând să folosească în mod independent de Dumnezeu puterile minţii Lui. Gândiţi-vă la cuvintele Lui: „Fiul nu poate face nimic de la Sine (…) Eu nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu (…) n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis (…) căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc (…) Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 5:19,30; 8:28,42; 12:49; 14:10).

Isus niciodată nu acţiona doar pentru că vedea o nevoie. El vedea acea nevoie, era preocupat de ea, dar acţiona numai când Tatăl Său îi spunea să acţioneze.

El a aşteptat cel puţin patru mii de ani în Cer, în timp ce lumea zăcea într-o disperată nevoie de un Salvator, şi a venit pe Pământ numai atunci când L-a trimis Tatăl Său (Ioan 8:42). „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Galateni 4:4) . Dumnezeu a hotărât o vreme potrivită pentru toate lucrurile (Eclesiastul 3:1).

Numai Dumnezeu ştie acea vreme, aşa că nu vom greşi căutând voia Tatălui în toate lucrurile aşa cum a făcut Isus.

Iar când Isus a venit pe Pământ, El nu a mers doar de jur-împrejur făcând ceea ce simţea că era bine. Deşi gândirea minţii Lui era complet pură, totuşi, niciodată nu a acţionat conform vreuneia dintre ideile bune care Îi veneau în minte. Nu! El Şi-a făcut mintea roabă ascultării de Duhul Sfânt.

Deşi El cunoştea în profunzime Scripturile, încă de la vârsta de doisprezece ani, totuşi, a petrecut următorii optsprezece ani ca dulgher, stând cu mama Lui, făcând mese, scaune şi alte produse din lemn. El avea chiar acel mesaj de care aveau nevoie omenii care mureau peste tot în jurul Lui; şi totuşi, nu a ieşit în slujirea publică de predicare. De ce? Pentru că timpul Tatălui Său nu a sosit încă.

Isus nu se temea să aştepte.

„Cel ce crede, nu se va grăbi” (Isaia 28:16).

Când a sosit momentul stabilit de Tatăl Său, El a ieşit din atelierul Lui de dulgherie şi a început să predice. De multe ori după aceea, în legătură cu anumite chemări la activitate, El spunea: „Nu mi-a venit încă ceasul” (Ioan 2:4; 7:6). Toate lucrurile în viaţa lui Isus au avut loc la timpul şi după voia Tatălui.

Nevoia omului, luată separat, nu constituia niciodată o chemare la acţiune pentru Isus, deoarece în caz contrar ar fi acţionat de la El însuşi – din sufletul Lui. Nevoia omului trebuia luată în considerare, dar cea care trebuia înfăptuită neapărat era voia lui Dumnezeu. Isus a făcut foarte clar acest principiu în Ioan 4:34,35.

Nevoia o vedem în (v. 35): „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş”.

Principiul de acţiune îl vedem în (v. 34):

„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să

împlinesc lucrarea Lui”.

Isus nu a înfăptuit acele multe lucruri bune care au fost sugerate de prietenii Lui, deoarece ştia că ascultând de oameni, şi făcând ceea ce era aparent bun, El pierdea ceea ce era cel mai bun: ceea ce avea Tatăl Lui pentru El.

Odată, când oamenii L-au rugat stăruitor să rămână într-un anumit loc, El a spus că nu putea, pentru că a auzit vocea Tatălui Său chemându-L să meargă altundeva. Omeneşte vorbind, existau motive întemeiate pentru a rămâne acolo unde era, dat fiind faptul că reacţia pozitivă oamenilor la mesajul Lui a fost una ieşită din comun. Gândurile lui Dumnezeu, însă, nu sunt ca şi gândurile omului şi căile Lui nu sunt ca şi căile omului (Isaia 55:8). În acea dimineaţă, devreme, înainte de a-l auzi pe Petru şi pe ceilalţi cu sugestiile lor, Isus a ieşit singur, S-a rugat şi a auzit vocea Tatălui Său (Marcu 1:35-39) . Isus nu a avut încredere în argumentarea omenească. El a ascultat de Cuvântul care spune: „nu te bizui pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6) . El S-a bizuit pe Tatăl Său în ce priveşte călăuzirea în orice situaţie.

Într-o profeţie referitoare la Domnul Isus, în Isaia 50:4, citim, „El Îmi trezeşte urechea, în fiecare dimineaţă, să ascult cum ascultă nişte ucenici”. Acesta era obiceiul lui Isus. El căuta toată ziua, începând cu zorii zilei, să audă vocea Tatălui Său, şi făcea exact ceea ce îi spunea Tatăl Lui să facă. El nu a avut şedinţe de consfătuire cu oameni pentru a lua decizii în legătură cu lucrurile de făcut, însă a avut întâlniri de rugăciune cu Tatăl Său. Creştinii sufleteşti planifică prin consfătuiri cu oamenii. Creştinii duhovniceşti aşteaptă pentru a auzi ceva din partea lui Dumnezeu.

Isus a trăit prin Tatăl Său (Ioan 6:57). Pentru Isus, Cuvântul lui Dumnezeu a fost mai important decât mâncarea (Matei 4:4). El trebuia să primească acest Cuvânt, direct de la Tatăl, de mai multe ori pe zi. Primind Cuvântul, El îl şi înfăptuia. Ascultarea a fost, de asemenea,

mai importantă decât mâncarea Sa zilnică (Ioan 4:34). Isus a trăit în dependenţă de Tatăl. Atitudinea Lui de-a lungul întregii zile a fost: „Vorbeşte, Tată, căci Eu ascult”.

Gândiţi-vă la izgonirea schimbătorilor de bani din Templu. Cu siguranţă că au existat şi alte ocazii când Isus era în Templu, schimbătorii de bani erau şi ei acolo, şi El nu i-a izgonit. El a făcut-o numai când a fost călăuzit de Tatăl Său. Creştinul sufletesc ar fi izgonit schimbătorii de bani de fiecare dată sau niciodată; în schimb, cel care e călăuzit de Dumnezeu ştie când, unde şi cum să acţioneze.

Existau multe lucruri bune pe care Isus le-ar fi putut face, dar niciodată nu le-a făcut, fiindcă acestea erau în afara limitelor voii Tatălui Său pentru El. El a fost mereu ocupat cu lucrările care erau, în mod absolut, cele mai bune. Şi, de fapt, nici nu era nevoie de mai mult de atât. El nu a venit pe Pământ să facă lucruri bune, ci să împlinească voia Tatălui Său.

„Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” – i-a întrebat El pe Iosif şi Maria la vârsta de doisprezece ani(Luca 2:49). El era interesat doar de împlinirea acestor lucrări. Când a ajuns la sfârşitul celor treizeci şi trei de ani şi jumătate trăiţi pe Pământ, El a putut spune cu reală satisfacţie „Tată, am îndeplinit tot ce TU Mi-ai dat de făcut” (Ioan 17:4).

El nu a călătorit prin toată lumea, nu a scris nici o carte; cei care L-au urmat au fost puţini, existau încă multe nevoi neîmplinite în multe părţi ale lumii etc., etc., dar El a terminat lucrarea pe care Tatăl a hotărât-o pentru El. Aceasta, şi numai acesta, este ceea ce contează în definitiv.

Isus a fost un slujitor al Domnului Iehova, şi „ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui” (1 Corinteni 4:2) . El Şi-a petrecut viaţa ascultând de Tatăl Său, îndeplinind toată voia Tatălui; astfel a putut evita golirea de esenţa relaţiei dintre El şi Tatăl Lui, datorită epuizării, şi frustrarea, datorită

prea multor „ocupaţii”. El Şi-a dat la moarte interesele

omeneşti. El nu a fost sufletesc. A fost duhovnicesc.

Isus a ales ca rugăciunea să fie o prioritate în viaţa lui. El se retrăgea adesea în pustie şi Se ruga (Luca 5:16). Odată a petrecut o noapte întreagă în rugăciune pentru a cunoaşte voia Tatălui cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici (Luca 6:12,13). Creştinul sufletesc consideră timpul petrecut în aşteptarea răspunsului lui Dumnezeu ca pe un timp pierdut şi se roagă numai pentru a-şi linişti conştiinţa. El nu simte o nevoie disperată de rugăciune în viaţa lui, pentru că el se încrede în propriile aptitudini, însă omul duhovnicesc depinde în permanenţă de Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile şi astfel se simte mereu condus, de nevoia lui stringentă, înspre rugăciune.

Isus a spus că „singurul lucru care este necesar” este să ascultăm Cuvântul Lui (Luca 10:42). Maria din Betania a fost un exemplu în acest sens. Marta, pe de altă parte, deşi ocupată cu slujirea altruistă, era neliniştită şi critică la adresa Mariei. În aceste două surori vedem contrastul dintre activitatea duhovnicească şi cea sufletească. Marta nu a făcut nici un păcat slujindu-L pe Domnul şi pe ucenicii Săi, însă a fost neliniştită şi a criticat-o pe Maria. Aceasta ilustrează clar slujirea sufletească. Creştinul sufletesc este neliniştit şi iritabil. El nu şi-a isprăvit

„lucrările proprii”, şi nu a intrat în odihna lui Dumnezeu (Evrei 4:10). Intenţiile lui sunt bune, dar el nu a înţeles că lucrările propriului voluntariat, oricât de bune ar fi, sunt tot „haine mânjite” în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă sunt făcute după convertire (Isaia 64:6).

Oile bune ale lui Amalec (firea pământească) sunt la fel de inacceptabile înaintea lui Dumnezeu, ca oile rele (1 Samuel 15:3,9-19), dar argumentarea omenească nu poate înţelege acest adevăr. Pare stupid să înlături oile bune, când ele pot fi dăruite lui Dumnezeu, dar Dumnezeu cere ascultare, NU jertfă. „Ascultarea face mai mult decât

jertfele” (1 Samuel 15:22) , dar cum putem să ascultăm dacă nu auzim ceea ce are Dumnezeu să ne spună? Auzirea, deci, trebuie să existe înaintea împlinirii prin ascultare. De aceea a spus Isus că singurul lucru necesar era auzirea vocii Lui. Toate celelalte erau dependente de acesta.

Cei care „slujesc”, ca Marta, oricât de sinceri ar fi, în realitate se slujesc doar pe ei înşişi. Ei nu pot fi numiţi slujitori ai Domnului, pentru că un slujitor, înainte de a se apuca să slujească, aşteaptă să audă din partea stăpânului ceea ce are de făcut.

Dacă suntem goliţi de încrederea în propria noastră suficienţă, ne vom ruga la fel cum s-a rugat Solomon: „O, Doamne, Dumnezeul meu, dă robului Tău o inimă ascultătoare pentru a deosebi binele de rău” (1 Împăraţi 3:7,9). Isus ştia că trebuia să asculte de Tatăl Său, dacă voia să discearnă ceea ce era bun (în cel mai înalt sens) de ceea ce nu era bun, şi anume, să discearnă ceea ce era voia Tatălui Său de ceea ce nu era voia Lui.

Isus a văzut de multe ori pe cerşetorul olog la Poarta Frumoasa a Templului din Ierusalim, dar nu l-a vindecat pentru că nu avea călăuzire pentru aceasta din partea Tatălui Său. Mai târziu, după ce El s-a înălţat la Cer, Petru şi Ioan au slujit prin darul vindecării pentru acest om – la timpul perfect al Tatălui – şi, ca rezultat, mulţi oameni s-au întors la Domnul (Fapte 3:1-4:4). Acesta a fost momentul pe care l-a hotărât Tatăl pentru vindecarea acelui om, şi nu un alt moment, mai devreme. Dacă Isus ar fi vindecat pe acel om mai devreme, prin acesta ar fi încălcat voia Tatălui. El a ştiut că timpul Tatălui era desăvârşit, aşa că niciodată nu a făcut nimic în pripă.

Viaţa lui Isus era o viaţă de odihnă deplină. În cele 24 de ore ale unei zile, El avea destul timp la dispoziţie pentru a face voia Tatălui Său. Însă, dacă S-ar fi apucat să facă ceea ce I se părea a fi bine, atunci nu I-ar fi fost de-ajuns cele 24 de ore, şi ar fi ajuns în cele mai multe zile la stări

de frământare. Isus se putea bucura de fiecare dată când era întrerupt, pentru că era conştient de faptul că un Tată suveran, în Cer, a planificat orarul Său zilnic; deci, niciodată nu se enerva când era întrerupt. Viaţa lui Isus va aduce odihnă desăvârşită şi în fiinţa noastră lăuntrică. Aceasta nu înseamnă că noi nu vom lucra nimic, însă vom face numai ce este în planul Tatălui pentru viaţa noastră. Atunci vom fi mai dornici să împlinim voia Tatălui decât propriile noastre programe stabilite dinainte.

Creştinii sufleteşti sunt atât de încordaţi să-şi facă

„propriile lucrări”, încât adesea ei sunt irascibili şi agitaţi. Unii din ei ajung, în cele din urmă, la căderi nervoase sau la handicapuri fizice.

Isus a fost complet ferit de orice cădere nervoasă, pentru că în omul Lui dinlăuntru era în odihnă deplină. El ne spune: „Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine (…) şi veţi găsi odihna pentru sufletele voastre” (Matei 11:29) . Aceasta e slava lui Isus pe care Duhul lui Dumnezeu ne-o arată în Cuvântul Său, pe care doreşte să o împartă cu noi şi să o manifeste prin noi.

Domnul este Păstorul nostru şi El Îşi paşte oile Lui la păşuni de odihnă. Oile nu îşi fac programul lor şi nu ele decid la care păşune să meargă. Ele doar îşi urmează Păstorul. Pentru a-L urma pe Păstor în felul acesta, trebuie să fim goliţi de încrederea în puterile proprii şi de încrederea în propria noastră suficienţă. Isus L-a urmat pe Tatăl Său cu blândeţe, dar creştinii sufleteşti nu vor să fie oi, şi de aceea sunt conduşi pe căi greşite de intelectul lor. Mintea noastră este un dar, minunat şi deosebit de folositor, din partea lui Dumnezeu, însă poate deveni cel mai periculos dintre toate darurile dacă ridicăm mintea la rangul de conducător în viaţa noastră.

Isus Şi-a învăţat ucenicii să se roage astfel: „Tată, voia Ta să se înfăptuiască pe Pământ, aşa cum e înfăptuită în Cer” (Matei 6:10). Cum e înfăptuită voia lui Dumnezeu în Cer? Acolo îngerii nu aleargă încolo şi-ncoace, încercând

să facă „ceva pentru Dumnezeu”. Dacă ei ar face aceasta, ar fi confuzie în Cer. Atunci ce fac ei? Aşteaptă în prezenţa lui Dumnezeu pentru a auzi porunca Lui, iar după aceea, fiecare din ei face exact ceea ce i s-a spus să facă. Ascultaţi cuvintele îngerului Gavril spuse lui Zaharia: „Eu sunt Gavril, care stau în prezenţa lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi vorbesc” (Luca 1:19). Aceasta e poziţia pe care a luat-o şi Domnul Isus – aşteptând în prezenţa Tatălui, ascultând vocea Lui şi înfăptuind voia Lui.

Creştinii sufleteşti pot muncii din greu şi pot sacrifica mult, dar lumina veşniciei, care limpezeşte toate lucrurile, va scoate la iveală faptul că „s-au chinuit toată noaptea şi nu au prins nimic”; dar cei care şi-au luat crucea în fiecare zi, (lepădându-se de viaţa lor sufletească şi răstignind-o) şi au ascultat de Domnul, vor avea plasele pline cu peşti în ziua aceea (Ioan 21:1-6).

„Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este

destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9:62) .

„Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul” (Coloseni 4:17) .

„Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” (Matei 15:13) . Întrebarea nu este dacă răsadul este bun sau nu, ci întrebarea este cine l-a plantat. Numai Dumnezeu este Creatorul legitim al oricărui lucru. Biblia începe cu cuvintele, „La început Dumnezeu”. Aceste cuvinte trebuie să fie adevărate şi pentru toate acţiunile noastre: dacă vrem ca ele să dăinuiască pe veci, trebuie să-şi aibă originea în Dumnezeu şi nu în minţile noastre .

„Cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17) . Toţi ceilalţi vor pieri, deci, să ne întrebăm pe noi înşine:

TRĂIESC ŞI LUCREZ EU ÎN VOIA LUI DUMNEZEU?

TRĂIND PRIN PUTEREA LUI DUMNEZEU

Adam a fost creat de Dumnezeu având puteri extraordinare în sufletul său. El a putut da un nume fiecărui animal şi fiecărei păsări pe care le-a creat Dumnezeu (Genesa 2:19). Pentru noi este greu să ţinem minte doar câteva din acele mii de nume. Adam a putut da un nume diferit fiecăreia dintre ele. Aceasta este doar un singur indiciu privitor la puterea sufletului lui Adam. Aceste puteri, pe care i le-a dat Dumnezeu, aveau menirea de a fi folosite în dependenţă de Dumnezeu; dar Adam a ales să le dezvolte independent de Dumnezeu şi, după această alegere tragică, în Eden, a început să trăiască prin sufletul lui.

Dacă vrem să deosebim activităţile sufleteşti de cele duhovniceşti, pentru a scăpa de inducerea în eroare prin imitaţiile lui Satan, trebuie să avem nişte noţiuni despre diferenţa dintre puterea Duhului Sfânt şi puterea sufletului.

Să luăm un domeniu unde această putere, a sufletului uman, este folosită pe scară largă în creştinătatea de azi, şi anume, domeniul vindecării.

Începând cu veacul al nouăsprezecelea ştiinţa a început să descopere câte ceva din puterile extraordinare ale minţii umane. Ştiinţa hipnozei a făcut mari progrese, astfel că e uimitor să vezi câte lucruri sunt posibile prin puterile mentale. Acum, principiile hipnotismului au ajuns să fie importate şi în creştinătate, sub eticheta de „daruri ale Duhului Sfânt”.

Departe de noi să dispreţuim darurile autentice al Duhului, care întotdeauna vor conduce la zidirea Bisericii şi la slava lui Dumnezeu; dorim, însă, să demascăm falsurile care sunt, aparent, atât de asemănătoare cu ceea

ce este autentic, dar care conduc la înălţarea personalităţilor umane şi la edificarea împărăţiilor şi imperiilor financiare ale acestora!

Mult, din ceea ce trece drept vindecare divină în zilele noastre, prin mâinile „vindecătorilor prin credinţă” (atât creştini cât şi necreştini), nu e nimic altceva decât folosirea acestor puteri ale minţii umane – determinând pacienţii să se autosugestioneze că sunt vindecaţi, chiar dacă simptomele sunt încă prezente. Din moment ce un procent foarte mare din bolile din zilele noastre sunt pe bază psihosomatică (adică afecţiunile fizice provin din dereglări la nivel mental sau emoţional), este adevărat că „gândirea pozitivă” şi o atitudine schimbată faţă de boala în sine produce de multe ori vindecare în trup, dar aceasta este doar un rezultat al funcţionării legilor naturale ale trupului şi ale minţii. Nu e deloc vindecare supranaturală.

Isus continuă să vindece oameni, în mod miraculos, şi în zilele noastre, dar nu prin astfel de trucuri psihologice. Oriunde se manifestă darul autentic de vindecare, acolo nu va fi nici o sforţare mentală pentru a crede – pentru că credinţa este darul lui Dumnezeu, şi este bazată pe promisiunile din Cuvântul Său, şi nu produsul ” gândirii pozitive”.

Practicând principiile hipnozei (chiar şi neintenţionat), oamenii pot exercita putere asupra altora intr-un mod în care Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să o facă. Deseori, în cercuri creştine, această putere poate fi identificată, în mod greşit, cu puterea şi autoritatea Duhului Sfânt peste o persoană.

Există pericole serioase când cineva îşi dezvoltă, independent de Dumnezeu, puterile sufletului său. Dumnezeu ne-a dat aceste puteri pentru a le dărui Lui, ca El să le poată folosi.

Aşa a trăit Isus. El Şi-a dat la moarte viaţa sufletească, şi a refuzat să trăiască prin puterile sufletului Său uman. În loc de aceasta, El a trăit în dependenţă deplină de Tatăl

Său şi a căutat tot timpul puterea Duhului Sfânt, atât pentru viaţa Lui cât şi pentru lucrarea Lui.

Am văzut deja că El se retrăgea adesea în pustie pentru a se ruga (Luca 5:16). În ultimele Lui zile, înainte de merge la cruce, Isus învăţa în Templu, ziua, iar pe timpul nopţii se retrăgea pe Muntele Măslinilor – fără îndoială: pentru a avea timp suficient pentru rugăciune şi pentru a nu fi deranjat de nimeni în timpul rugăciunii (Luca 21:37,38).

A trăi prin credinţă înseamnă să trăieşti într-o astfel de dependenţă continuă de Tatăl.

Numai ceea ce este făcut prin puterea lui Dumnezeu este veşnic. Toate celelalte vor pieri. Biblia compară pe omul care trăieşte în dependenţă de Dumnezeu cu un copac ale cărui rădăcini se alimentează din albia bogată a unui râu (Ieremia 17:5-8). Aşa a trăit Isus: ca om, S-a alimentat întotdeauna din resursele duhovniceşti ale Duhului Sfânt (Râul lui Dumnezeu).

Biruinţa lui Isus asupra ispitelor n-a fost prin fermitate omenească, ci prin faptul că Îşi trăgea puterea, clipă de clipă, din Tatăl. Calea auto-lepădării exemplificată şi învăţată de Isus nu este una în care sufletul încearcă să se stăpânească pe el însuşi. Nu. Aceasta ar fi budism şi yoga, şi ele sunt atât de diferite de învăţătura Scripturii cât este de diferit Pământul faţă de Cer.

Isus ne-a învăţat că noi, ca fiinţe omeneşti, nu avem puterea să trăim şi să slujim lui Dumnezeu aşa cum ar trebui. El spunea că noi suntem ca nişte crengi neajutorate care, pentru a putea aduce rod, sunt complet dependente de seva furnizată de trunchi. „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Aşadar, ceea ce reuşim să facem fără ajutorul Duhului Sfânt poate fi considerat ca fiind NIMIC.

Aici iese în evidenţă nevoia vitală de a fi „tot timpul

plini de Duh” (Efeseni 5:18).

Isus Însuşi era umplut şi uns cu Duhul Sfânt (Luca 4:1,18) şi a trăit, şi a lucrat, pentru Tatăl Său în puterea Duhului, dar această trăire şi lucrare au fost posibile numai pentru faptul că, în calitate de om, El era sărac în duh.

Isus era conştient de slăbiciunea structurii umane, pe care o luase asupra Lui. De aceea El căuta mereu ocazii pentru a fi singur şi de a Se ruga. Cineva a spus că aşa cum turiştii, când intră într-o localitate, caută hotelurile bune şi obiectivele turistice importante de vizitat, aşa căuta Isus locurile singuratice unde se putea ruga.

El căuta putere să poată învinge ispita, răstignindu-Şi puterea sufletului. Nici un om n-a fost mai conştient de cumplita slăbiciune a firii pământeşti ca Isus, de aceea El căuta faţa Tatălui pentru ajutor, în rugăciune, într-o măsură în care nici un om n-a făcut-o. El S-a rugat cu

„strigăte mari şi lacrimi” în zilele trupului Său pământesc. Ca rezultat, a fost întărit cu putere de la Tatăl, mai mult decât orice alt om. Astfel, Isus n-a păcătuit nici măcar odată şi n-a trăit niciodată alimentat de puterea sufletului Său (Evrei 4:15; 5:7-9).

Oare nu e plin de semnificaţie faptul că de douăzeci şi cinci de ori în Evanghelii, cuvintele „ruga” sau „rugăciune” sunt folosite în legătură cu Isus?

În aceasta consta secretul vieţii şi lucrării Lui.

Isus nu S-a rugat numai înaintea unui eveniment mare din viaţa Lui, ci şi după câteva din marile Lui realizări. După ce i-a hrănit pe cei cinci mii de oameni într-un mod miraculos, El S-a retras în munţi să se roage. Fără îndoială că aceasta a fost pentru a Se pune în gardă împotriva ispitelor de mândrie şi de automulţumire care veneau în legătură cu lucrarea săvârşită şi pentru a-Şi reînnoi tăria, aşteptând înaintea Tatălui Său (Isaia 40:31). De obicei, noi ne rugăm numai înaintea vreunei lucrări importante pe care o avem de făcut pentru Domnul, dar dacă am dezvolta obiceiul pe care-l avea Isus, de a aştepta

înaintea Tatălui după ce am terminat lucrarea, noi am fi păziţi de mândrie şi astfel am fi echipaţi să facem lucrări şi mai mari pentru Domnul.

Cu cât viaţa lui Isus devenea mai ocupată, cu atât Se ruga mai mult. Au fost cazuri în care El n-a avut timp nici să mănânce sau să se odihnească (Marcu 3:20; 6:31, 33, 46), dar întotdeauna Şi-a făcut timp să se roage. El a ştiut când să doarmă şi când să se roage, fiindcă asculta de îndemnul Duhului.

Starea de a fi sărac în duh este o premisă obligatorie pentru eficacitatea rugăciunii. Rugăciunea este expresia neputinţei omeneşti şi, dacă vrem ca ea să fie plină de semnificaţie şi nu un simplu ritual, trebuie să existe o permanentă recunoaştere a insuficienţei resurselor noastre umane: atât în ce priveşte trăirea vieţii creştine, cât şi pentru slujirea lui Dumnezeu.

Isus căuta încontinuu puterea lui Dumnezeu în rugăciune şi nu a fost niciodată dezamăgit. În acest mod, prin rugăciune, El a avut realizări pe care nu le-ar fi putut avea în niciun alt mod.

Acela care are întărituri la nivelul încrederii în sine, atunci când va încerca să biruie păcatul, va continua să depindă de „braţul firii pământeşti”. O astfel de persoană, înainte ca să poată cunoaşte puterea lui Dumnezeu care dă biruinţa, trebuie să ajungă dezamăgită de propria sa putere. În acest scop, Dumnezeu îl lasă să fie înfrânt, în mod repetat, mereu şi mereu, până când ajunge la un

„punct zero” şi îşi recunoaşte neputinţa. Atunci Dumnezeu revarsă peste el Duhul de îndurare şi îl conduce într-o viaţă de biruinţă, iar slava lui Dumnezeu începe să se manifeste prin viaţa lui.

Când devenim slabi, atunci suntem cu-adevărat tari

(2 Cor.12:10) .

Avram l-a procreat pe Ismael prin puterea tăriei lui naturale, dar Dumnezeu nu l-a acceptat pe Ismael şi i-a cerut lui Avram să-l izgonească. (Gen. 17:18-21, 21:10-14).

La Scaunul de Judecată al lui Hristos, când vom prezenta eforturile noastre bine intenţionate, făcute prin abilităţile noastre omeneşti şi făcute fără să fi depins de Dumnezeu, El ne va spune şi nouă că sunt inacceptabile. Tot ce este lemn, fân şi trestie va fi redus la cenuşă.

Va rămâne numai ceea ce a fost făcut „prin Dumnezeu”.

Când Avram a ajuns în starea de impotenţă – când capacitatea lui naturală de procreaţie s-a dus – atunci a fost născut prin putere divină Isaac şi acest fiu a fost acceptat de Dumnezeu.

În ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu, un singur Isaac valorează mai mult decât o mie de Ismaeli. Un gram de aur are valoare mai mare decât un kilogram de lemne, şi anume, după ce focul le-a încercat pe amândouă. Ceea ce este puţin, dar făcut în puterea Duhului Sfânt este mult mai valoros decât ceea ce este mult şi este făcut prin propria noastră tărie.

Lucrările noastre bune şi propriile noastre eforturi de a-L sluji pe Domnul vor fi întotdeauna cârpe murdare, atât înainte cât şi după convertire, însă acea neprihănire care este produsă prin credinţă şi acea slujire care a fost făcută în dependenţă de Duhul Sfânt vor constitui haina noastră de nuntă în ziua Nunţii Mielului (Apocalipsa 19:8). Câtă diferenţă între cârpe murdare şi un costum frumos de nuntă! Totul depinde de modul în care este trăită viaţa noastră: prin puterea propriului nostru suflet ori prin puterea lui Dumnezeu.

Isus a depins de puterea Duhului şi în slujirea Sa. El nu a cutezat să intre în slujirea de predicare fără să fie uns, mai întâi, de Duhul Sfânt. Timp de treizeci de ani trăise deja prin puterea Duhului, în sfinţenie desăvârşită, astfel încât Tatăl a putut declara solemn: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17) . Totuşi a avut nevoie să fie uns de Duhul Sfânt pentru lucrare. S-a rugat să fie uns, şi a fost ascultat (Luca 3:21);

şi pentru că a iubit neprihănirea şi a urât păcatul, mai mult decât oricare om care a trăit vreodată, El a fost uns mai mult decât oricare alt om (Evrei 1:9). Ca rezultat, prin slujirea Lui, oamenii au fost dezlegaţi din robia lui Satan. Acesta a fost scopul principal şi manifestarea primordială a ungerii (Vezi Luca 4:18 şi Fapte 10:38).

Lucrarea lui Dumnezeu nu se face prin talente şi abilităţi umane. De multe ori, după convertire, oamenii care sunt deosebit de talentaţi, în mod natural, gândesc că de-acum încolo îşi pot folosi puterile intelectuale şi emoţionale pentru a-i influenţa pe alţii pentru Dumnezeu.

Mulţi creştini chiar asociază greşit expresivitatea sugestivă, logica şi claritatea dicţiei lor, cu puterea Duhului Sfânt. Acestea, însă, sunt numai puterile sufletului şi, dacă se creează vreo dependenţă de aceste puteri, ele vor constitui o piedică în slujirea lui Dumnezeu. Lucrarea făcută prin puterea sufletului uman nu va putea fi niciodată veşnică. Va pieri, dacă nu în timp atunci la Scaunul de Judecată al lui Hristos.

Isus nu a depins de puterea elocvenţei sau a oratoriei emoţionante pentru a mişca oamenii înspre Dumnezeu. El ştia că orice lucrare făcută printr-o astfel de putere, specifică sufletului, ar fi atins numai sufletele celor ce-L ascultau şi nu i-ar fi ajutat deloc pe plan duhovnicesc. Din acelaşi motiv, El nu a folosit interludii muzicale de nici un gen pentru a atrage oamenii la Dumnezeu.

El nu s-a jucat cu simţămintele celor ce-L ascultau şi nu i-a ridicat într-o exaltare febrilă ca să obţină predarea lor în mâna lui Dumnezeu. De fapt, El n-a folosit nici acestea şi nici alte metode sufleteşti care sunt folosite astăzi pe scară largă de evanghelişti şi predicatori. El nu a folosit izbucnirile emoţionale şi patosul sufletesc pentru a- i influenţa pe oameni. Acestea sunt metodele politicienilor şi ale negustorilor, şi El n-a fost nici una dintre acestea două.

Ca Slujitorul lui Iehova, Isus a depins pe deplin de Duhul Sfânt în toate lucrările Lui. Rezultatul a fost că cei care L-au urmat au ajuns şi ei, la rândul lor, la o viaţă profundă, trăită în Dumnezeu.

Isus n-a folosit puterea sufletească pentru a-i manipula pe oameni ca ei să preia modul Lui de gândire. El nu a impus nimănui personalitatea Sa. El întotdeauna dădea altora libertatea de a-L respinge, dacă aceasta era alegerea lor. Lucrătorii creştini sufleteşti stăpânesc, cu personalitatea lor puternică, peste turma pe care o conduc şi peste colaboratorii lor. Oamenii care sunt sub dominaţia unor astfel de lideri sunt atât de copleşiţi, încât se simt obligaţi să se supună, să-i idolatrizeze şi să asculte de orice cuvânt al lor.

Un astfel de lider poate fi înconjurat de mulţimi de oameni, şi enoriaşii pot fi chiar uniţi, dar este numai o unitate a devotamentului faţă de lider. Astfel de lideri se pot chiar autoînşela, crezând că ceea ce au ei este puterea Duhului Sfânt, fiindcă ei nu pot deosebi sufletul de duh. Cei care îi urmează sunt şi ei înşelaţi, în mod similar, însă lumina limpede de la Scaunul de Judecată va descoperi faptul că totul a fost putere sufletească şi că aceasta a împiedicat lucrarea lui Dumnezeu.

Există lideri politici şi, de asemenea, alţi lideri necreştini, care au o asemenea carismă peste ei, încât pot să atragă mulţimi mari prin puterea personalităţii şi prin oratoria lor.

Isus nu a fost un astfel de lider şi niciun creştin nu ar trebui să fie aşa. Noi ar trebui să ne temem să folosim propria noastră putere sufletească, pentru că ea este o încălcare gravă a poruncii lui Dumnezeu pentru om şi nu poate fi decât o piedică în slujirea Lui.

Puterea sufletească poate fi în stare să producă schimbări de suprafaţă în alţii şi să determine o formă de cucernicie în ei, dar nu va exista consacrare adâncă în viaţa

lor faţă de Dumnezeu şi nici biruinţă asupra păcatelor în viaţa lor particulară.

O lucrare cu-adevărat duhovnicească nu poate fi făcută niciodată prin puterea sufletului, ci numai prin puterea Duhului Sfânt. Isus a ştiut aceasta; aşa că Îşi răstignea încontinuu puterea sufletului. În felul acesta a putut face, într-un timp foarte scurt, o lucrare adâncă şi durabilă în cei ce L-au urmat.

El niciodată nu a impus altora personalitatea Sa, nu a dominat niciodată peste cineva şi niciodată n-a copleşit pe oameni prin limbajul folosit sau prin puterile Lui intelectuale. El n-a căutat să impresioneze pe oameni, ci să-i ajute.

Creştinii sufleteşti sunt mai interesaţi în a-i impresiona pe alţii decât să-i ajute. Liderii creştini sufleteşti nu pot zidi adevărata Biserică, pentru că ei strâng oameni la ei înşişi şi nu la Hristos, care este Capul Bisericii.

Cei care sunt tari în ce priveşte puterea lor sufletească trebuie să slujească Cuvântul cu frică şi cutremur (aşa cum a făcut Pavel – 1 Corinteni 2:1-5), ca nu cumva credinţa celor care îi ascultă să se sprijine pe înţelepciunea omenească a vorbitorului, în loc de puterea lui Dumnezeu.

Isus a rămas mereu conştient de slăbiciunea Lui umană. El a spus: „Fiul nu poate face nimic de la Sine” (Ioan 5:19). De aici provenea viaţa Lui intensă de rugăciune. De aceea a putut Tatăl să facă toate lucrările Lui în Isus (Ioan 14:10).

O astfel de atitudine de dependenţă de Dumnezeu ne va păzi de greşeala de a folosi ceea ce Dumnezeu a interzis, şi ceea ce Isus a spus să urâm, adică viaţa noastră sufletească şi puterile ei. Atunci Duhul Sfânt va putea să manifeste slava Domnului prin noi.

Dacă trăim prin credinţă (în dependenţă de Domnul) şi lucrarea noastră este o lucrare a credinţei, atunci vom

zidi într-adevăr cu aur, argint şi pietre scumpe; deci, să ne

punem nouă înşine această a doua întrebare:

TRĂIESC şi LUCREZ EU PRIN PUTEREA LUI

DUMNEZEU?

TRĂIND PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU

„Pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36).

Dumnezeu este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, deci, aşa cum toate lucrurile care au o natură veşnică îşi au originea în El, ele îşi au şi împlinirea tot în El.

Toate lucrurile au fost create de Dumnezeu pentru a-I aduce slavă. Aceasta nu e pentru că Dumnezeu doreşte în mod egoist laudele noastre. El este complet împlinit în Sine Însuşi şi nu depinde de nimic din ceea ce I-am putea noi dărui şi care ar putea adăuga ceva la împlinirea Lui. Când El ne cheamă să căutăm slava Lui, o face pentru că aceasta este calea înspre propriul nostru bine moral. Altfel, am fi nişte fiinţe egoiste şi nefericite.

A-L face pe El centrul vieţii noastre este o lege pe care Dumnezeu a implementat-o în creaţie. Această lege poate fi încălcată numai de creaturi morale care au o voinţă liberă. Creaţia neînsufleţită ascultă cu bucurie de Creatorul ei şi Îl glorifică, dar Adam nu s-a supus acestei legi, iar consecinţa o vedem în suferinţa omenirii.

În rugăciunea pe care Domnul îi învaţă pe ucenicii Săi, prima cerere este: „Sfinţească-se numele Tău”. Aceasta a fost prima năzuinţă în inima Domnului Isus. El S-a rugat:

„Tată, proslăveşte Numele Tău” şi a ales calea crucii, întrucât aceasta era spre slava Tatălui (Ioan 12:27,28). Viaţa Domnului Isus a fost guvernată de o pasiune supremă, aceea de a vedea slava Tatălui.

Tot ce a făcut El, era pentru slava Tatălui. În viaţa Lui nu au existat compartimente separate pentru ceea ce era sacru şi pentru ceea ce era laic, ci totul era sfânt. A făcut taburete şi bănci din lemn pentru slava lui Dumnezeu, şi tot pentru slava lui Dumnezeu a predicat şi a vindecat bolnavii. Fiecare zi a fost la fel de sfântă pentru El; iar

banii cheltuiţi pentru necesităţile vieţii erau la fel de sfinţi ca şi banii dăruiţi pentru lucrarea lui Dumnezeu sau cei dăruiţi pentru săraci.

Isus a trăit tot timpul în odihna desăvârşită a inimii, pentru că a căutat numai slava lui Dumnezeu şi L-a interesat numai aprobarea Tatălui Său. El a trăit înaintea feţei Tatălui Său şi nu I-a păsat de aprecierea sau laudele date de om.

„Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi” a spus Isus în Ioan 7:18.

Creştinul sufletesc, oricât de mult ar părea, sau ar pretinde, a fi în căutarea slavei lui Dumnezeu, este interesat, de fapt, în adâncul inimii, de propria lui slavă. Isus, din contră, niciodată nu a căutat vreo slavă pentru Sine însuşi.

Ceea ce îşi are originea în deşteptăciunea omului şi este înfăptuit prin ingeniozitate şi talent omenesc va ajunge întotdeauna, în final, să glorifice omul. Ceea ce începe în suflet va glorifica numai creatura.

În erele veşniciei, însă, nu va fi nimic în Cer sau în Pământ, care să aducă onoare sau glorie vreunui om.

Tot ce va supravieţui timpului şi va intra pe portalul veşniciei va fi ceea ce a fost din Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu motivaţia din spatele unei acţiuni este ceea ce dă valoare şi merit acelei acţiuni.

Ceea ce facem este important, dar motivul pentru care

facem acel lucru este şi mai important.

Am văzut că Isus aştepta înaintea Tatălui Său pentru a primi planul Lui, apoi mai aştepta înaintea Tatălui pentru a primi şi puterea de a duce la îndeplinire acel plan, astfel că El a înfăptuit toată voia Tatăl Său prin puterea lui Dumnezeu. Însă, aceasta nu era totul. Aşa cum am văzut în ultimul capitol, Isus mergea să se roage şi după ce aveau loc unele dintre cele mai mari realizări ale Sale – pentru a

da slava pentru acele realizări Tatălui Său. El a oferit roada slujbei Lui ca jertfă Tatălui Său. El nici n-a căutat cinstea pentru El însuşi, nici nu Şi-a însuşit-o când i-a fost oferită (Ioan 5:41, 8:50) . Când faima Numelui Său a crescut foarte mult, El S-a retras în munţi să-L glorifice pe Tatăl Său (Luca 5:15,16). El a fost determinat să nu lezeze în vreun fel acea slavă care se cuvenea Tatălui.

Rezultatul unei astfel de atitudini perseverente, a fost că la sfârşitul vieţii lui Isus de pe Pământ, El a putut spune cu sinceritate: „Eu Te-am proslăvit pe pământ” (Ioan 17:4).

El a venit pe Pământ pentru a-L glorifica pe Tatăl, ca om. Aceasta a fost năzuinţa Lui în fiecare zi. El s-a rugat cu toată responsabilitatea ca numai Tatăl să fie Cel slăvit, oricât L-ar costa pe El, iar în final a murit pentru ca Tatăl să fie apreciat, înălţat şi glorificat pe Pământ, aşa cum este în Cer.

Pavel spune că, în ziua încercării prin foc (1 Cor. 3:13), toţi vor şti răspunsul la întrebarea: „DE CE am făcut lucrarea Domnului” (1 Cor. 4:5 – parafrazat). În ziua aceea, motivele vor fi date pe faţă şi vor fi examinate de Domnul.

Slujba sufletească înalţă ceea ce este EU şi atrage oamenii la noi înşine, în loc de a-i atrage la Dumnezeu. Mulţimea vine să ne asculte, e impresionată şi apoi revine pentru a ne asculta din nou; ne cinsteşte şi ne vorbeşte de bine. Însă, când plecăm de-acolo, ei cad înapoi în starea lor spirituală de dinainte, rămânând neschimbaţi după auzirea atâtor predici. Adevăratul test al lucrării unui slujitor este starea duhovnicească în care rămân oamenii care au fost slujiţi de el, după ce slujitorul însuşi este deja plecat din lumea aceasta. Atunci va reieşi natura slujirii lui şi se va şti: dacă a fost una sufletească sau una duhovnicească.

Orice lucrare care atrage oamenii la noi înşine se va dovedi a fi lemn, fân şi trestie în acea ultimă zi, pentru că a glorificat doar omul.

Lucrarea lui Isus a fost duhovnicească. Dovada este văzută în faptul că El a lăsat în urma Lui un număr de oameni (chiar dacă acest număr era mic), care, la rândul lor, au devenit şi ei duhovniceşti şi nu sufleteşti. Pentru a manifesta slava Sa, şi în acest sens, noi trebuie să călcăm pe urmele Lui.

Slujirea şi trăirea sufletească pregăteşte calea venirii şi acceptării pe plan internaţional a Antihristului – omul absolut sufletesc. El se va ridica peste toţi ceilalţi şi va atrage masele de oameni la el însuşi, chiar folosind puteri miraculoase în acest sens. (2 Tesaloniceni 2:3-10).

Prin urmare, atragerea atenţiei oamenilor asupra noastră înşine şi asupra lucrării noastre este esenţa duhului Antihristului. A avea putere asupra conştiinţei oamenilor, astfel încât noi să le spunem ce să facă şi unde să meargă, este ceva sufletesc. A daîndemnuri oamenilor este o faptă duhovnicească, dar a exercita control asupra lor este o activitate sufletească.

Isus n-a obligat pe niciunul din ucenicii Săi să facă ceva. El a respectat libertatea alegerii cu care Dumnezeu l-a învestit pe om.

Aşa că, El a fost Slujitorul tuturor oamenilor şi, în loc ca tot timpul să-i comande, le-a slujit.

Este foarte uşor să predici cu spiritul unui conducător şi a unui stăpân şi nu cu duhul unui slujitor (2 Cor. 4:5). Noi putem face uz de puterea sufletului nostru pentru a impune altora modul nostru de a vedea lucrurile. Aceasta va conduce oamenii într-o stare de robie faţă de noi.

O persoană care este plină de râvnă, dar ignorantă în ce priveşte vânjoasa lui putere sufletească, nici nu va realiza că de fapt cucereşte oameni pentru el însuşi, şi nu pentru Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu nu este săvârşită prin putere sau autoritate umană ci prin Duhul Sfânt. Una

dintre semnele care ne indică faptul că Duhul Sfânt este la lucru, e libertatea (2 Cor. 3:17) – libertate deplină, dată fiecărei persoane.

Gândiţi-vă cum se comportă un slujitor într-o casă. El slujeşte în linişte şi, după ce a făcut ceea ce era necesar, se retrage în bucătărie. El nu intră într-un mod ostentativ, ca şi când el ar fi cel sărbătorit, nici nu se apucă să le spună celor de la masă ce au de făcut. Câţi sunt dispuşi să slujească pe Domnul în felul acesta?

Cineva a spus odată că: „Există numai un singur lucru peste care un slujitor are dreptul să stăpânească, şi anume peste propria lui fire pământească. Numai în măsura în care poate să-şi stăpânească propria fire pământească poate să conducă pe alţii înainte, înspre o viaţă duhovnicească. Un slujitor duhovnicesc slujeşte numai prin puterea care îi este dată de Dumnezeu şi această putere îi este dată numai ca să ajute nevoilor altora. Dacă noi, totuşi, folosim această putere pentru a domina peste o persoană şi pentru a o forţa, în vreun fel, aceasta poate deveni descurajată şi poate să o ia, în final, pe propria ei cale. Treaba unui slujitor este să lucreze, în aşa fel, încât cei care sunt slujiţi de el să intre într-o legătură vie cu Dumnezeu, Care lucrează toate lucrurile – şi nu într-o legătură cu el însuşi (1 Cor. 12:6)”.

Isus a căutat slava lui Dumnezeu, într-un astfel de mod, încât El Însuşi era gata să pregătească şi să desăvârşească calea înaintea apostolilor Săi, pentru ca ei să facă, după plecarea Lui, cevamai mare decât ceea ce a făcut El vreodată(Ioan 14:12). Această lucrare mai mare a fost, fără îndoială, zidirea Bisericii, în care membrii devin una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:21-23). În timpul vieţii lui Isus pe Pământ nici măcar doi din ucenicii Săi n-au devenit una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una. Fiecare dintre ei căuta propriile interese. După ziua Cincizecimii, însă, mulţi dintre ucenicii Lui au devenit una,

aşa cum a dorit Isus. Aceasta a fost lucrarea aceea mai

mare.

Isus a bătătorit calea pentru ca alţii să facă o lucrare mai mare. El a murit şi a pus temelia iar ucenicii Lui construiesc pe ea.

Nu a existat interes personal în Isus. Nu L-a deranjat dacă altcineva era avantajat prin ceea ce a făcut El, dacă în toate acestea Tatăl era Cel glorificat.

Această spiritualitate trebuie să ne însufleţească, dacă vrem să transmitem viaţă reală Bisericii, care este Trupul lui Hristos, şi să o zidim în vederea plinătăţii staturii lui Hristos.

Isus a trăit atât de deplin şi complet numai înaintea feţei Tatălui încât, după ce a înviat din morţi, nu S-a îngrijorat în legătură cu reabilitarea Lui înaintea celor care L-au judecat pe nedrept şi L-au crucificat.

În ochii lumii şi a liderilor evrei lucrarea lui Isus a fost un faliment total. Dacă Isus ar fi fost sufletesc, El ar fi avut ambiţia să Se întoarcă după învierea Lui şi să Se prezinte înaintea acelor lideri, pentru a-i uimi şi a Se justifica în faţa lor, dar El n-a făcut aceasta. După înviere S-a prezentat numai acelora care au crezut în El.

Momentul hotărât de Tatăl pentru reabilitarea lui Isus încă nu a venit – iar Isus a fost dispus să aştepte. Acel moment încă nu a venit nici acum.

Isus încă şi acum este înţeles greşit de lume şi cei mai mulţi oameni consideră viaţa Lui un faliment. El Şi-a început viaţa (ca om) în dezonoarea unei iesle pentru vite şi Şi-a terminat viaţa pământească cu o moarte umilitoare, pe cruce, între doi criminali de cea mai joasă speţă, şi în acea postură L-a văzut lumea pentru ultima oară.

Isus a fost gata să apară înaintea oamenilor ca unul care a falimentat, dacă Tatăl era glorificat prin aceasta. El nu a trăit sau slujit ca să fie admirat de oameni, şi, din această cauză, într-o zi, Tatăl Îi va dovedi dreptatea în faţa tuturor, cu mare slavă şi onoare; şi, în ziua aceea, orice

genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul – dar chiar şi acest lucru se va face pentru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2:11).

Deci, a treia întrebare pe care trebuie să ne-o punem este:

TRĂIESC şi LUCREZ EU

NUMAI PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU?

MIREASA LUI HRISTOS

În ultimele pagini ale Scripturii întâlnim rodul lucrării Duhului Sfânt – Mireasa lui Hristos. De asemenea întâlnim rezultatul lucrării false a lui Satan – curva.

Ioan spune, „Şi eu am văzut coborându-se din cer de

la Dumnezeu, CETATEA SFÂNTĂ, NOUL IERUSALIM,

gătită ca o MIREASĂ împodobită pentru bărbatul ei. Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, AVÂND SLAVA LUI DUMNEZEU. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul” (Apocalipsa 21:2,10,11) .

Înainte de a vedea această imagine cu privire la Mireasa lui Hristos, lui Ioan i-a fost dată o imagine a curvei – soţia adulteră spiritual, care pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar, de fapt, iubeşte lumea (Iacov. 4:4). Acesta e creştinismul fals, având o formă de evlavie (o doctrină corectă), dar fără putere (fără viaţă divină) (2 Timotei 3:5).

Ioan spune: „Şi am văzut o femeie, Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului. El a strigat cu glas tare, şi a zis: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare!”(…) când vor vedea fumul arderii ei (…) Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor” (Apocalipsa 17:3,5; 18:2,9; 19:3) .

Contrastul este izbitor. Mireasa rezistă focului judecăţii, „luminând ca o piatră prea scumpă”, curva este redusă la cenuşă, „fumul ei” înălţându-se spre ceruri, deoarece era formată din lucruri pieritoare.

Ierusalim – Mireasa şi Babilon – curva sunt două sisteme: unul de la Dumnezeu, iar celălalt „lumesc, sufletesc şi drăcesc” (Iacov. 3:15).

Să ne uităm întâi la Babilon.

Babilonul îşi are originea la turnul Babel, care a fost construitconform planului omului, prin puterea omului şi pentru slava omului.

„Şi au zis unul către altul [DIN OM]:

<<Haidem! să ne zidim o cetate [PRIN OM] şi să ne facem un nume [ PENTRU OM]>>” (Geneza 11:3,4).

Cu ani mai târziu, împăratul Nebucadneţar, având deja construit semeţul oraş al Babilonului, capitala măreţului său imperiu mondial, a privit într-o zi asupra oraşului şi a rostit cu un ton de înfumurare:

„Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu [DIN OM] (…)

prin puterea bogăţiei mele [PRIN OM] (…)

spre slava măreţiei mele [PENTRU OM]?” (Daniel 4:30).

Turnul din Babel a sfârşit-o în judecată. Mândria lui Nebucadneţar a adus asupra lui judecata imediată a lui Dumnezeu (Daniel 4:31-33). Sfârşitul tuturor lucrurilor născute din înţelepciunea şi puterea omului, şi pentru slava acestuia, va fi, de asemenea, judecata lui Dumnezeu. Tot ceea ce este înfăptuit prin putere firească va pieri, chiar dacă se numeşte „lucrare creştină”.

„Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate, şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc. Astfel, POPOARELE [lucrătorii creştini ?] MUNCESC DEGEABA, şi NEAMURILE SE TRUDESC PENTRU FOC”

(Ieremia 51:58) .

Pe de altă parte, Ierusalimul este Cetatea lui Dumnezeu (Evrei 12:22). În Vechiul Testament, acesta este locul unde se afla Templul lui Dumnezeu. Ierusalimul, sălaşul lui Dumnezeu, îşi avea originea în Locaşul Sfânt, construit de Moise (Exod 25:8).

Locaşul Sfânt a fost construit întocmai după planul lui

Dumnezeu:

„(…) întocmai cum îi poruncise Domnul” (Exod 40:16)

[DIN DUMNEZEU].

A fost construit de oameni înzestraţi cu puterea lui

Dumnezeu:

„Beţaleel (…) L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu (…)” (Exod 31:1-5) [PRIN DUMNEZEU].

A fost construit pentru gloria lui Dumnezeu:

„(…) slava Domnului a umplut cortul [Locaşul Sfânt].” (Exod 40:34) [ PENTRU DUMNEZEU].

Ceea ce îşi are originea în Dumnezeu şi este înfăptuit prin puterea Divină, pentru gloria lui Dumnezeu Însuşi, va rămâne pentru totdeauna. Va rezista focului, strălucind ca o piatră scumpă, pentru că este construit din aur, argint şi pietre scumpe.

Comparând paginile de început ale Scripturii cu cele finale, găsim că cei doi pomi (pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi a răului) au produs, în vremurile sfârşitului, două sisteme – Ierusalimul şi Babilonul.

Ceea ce este cu adevărat născut din Duhul -din Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu – rămâne veşnic; pe când ceea ce a fost născut din fire – din om, prin om şi pentru om – va pieri.

Astăzi, noi trăim ce este scris între Geneza şi Apocalipsa. Chiar dacă ne dăm seama sau nu, suntem prinşi într-unul dintre aceste două sisteme: unul hotărât să Îl înalţe şi să Îl glorifice pe Dumnezeu, iar celălalt urmărind să îl glorifice şi să îl înalţe pe om; unul urmându-L pe Hristos, iar celălalt urmându-l pe Adam; unul trăind în Duhul, iar celălalt trăind după îndemnurile trupeşti şi sufleteşti.

Atât Isus cât şi Adam au auzit vocea lui Dumnezeu – diferenţa a constat doar în faptul că Unul a ascultat iar celălalt nu a ascultat. Aşa cum spune Isus, va fi la fel şi cu cei care Îi aud vocea: unul va asculta şi va zidi pe stâncă o casă de nezdruncinat pe vecie, pe când celălalt va auzi fără

să dea ascultare şi, astfel, va zidi pe nisip o casă care este sortită pieirii (Matei 7:24-27).

Aceste două case, de care a vorbit Isus, sunt Ierusalimul şi Babilonul.

Există astăzi oameni care sunt justificaţi pe deplin, prin credinţă, şi intră în Noul Legământ, pecetluiţi fiind cu sângele lui Isus şi care Îl urmează pe Isus într-o viaţă de ascultare faţă de voia lui Dumnezeu (descrişi, în mod specific, în Matei 5-7), care zidesc pe stâncă şi au parte de Noul Ierusalim. Ca să descoperi dacă faci parte dintre ei, trebuie doar să citeşti Matei capitolele 5 până la 7.

În acelaşi timp, sunt alţii (formând, de departe, majoritatea) care aud cuvintele lui Isus din Matei 5 la 7, dar, având o înţelegere greşită despre justificare, credinţă şi har, trăiesc într-o falsă siguranţă, necăutând să dea ascultare cuvintelor lui Isus şi zidesc, astfel, pe nisip; ei fac parte din Babilon şi vor pieri pe vecie.

Ei se văd pe ei înşişi „creştini”, deoarece Isus a spus că omul care zideşte pe nisip este unul care Îi aude vocea, deci aici nu este vorba de unul necredincios, ci de unul care citeşte Biblia şi merge la „biserică”. Singura lui problemă e că nu este ascultător, de aceea nu poate fi părtaş la mântuirea veşnică, promisă tuturor celor care ascultă de Isus (Evrei 5:9). Credinţa lui nu a fost una reală, pentru că nu a avut fapte ale ascultării care să desăvârşească acea credinţă (Iacov 2:22,26).

Cei care se află sub stăpânirea lui Adam îşi urmează stăpânul, în neascultare de voia descoperită a lui Dumnezeu, dar sunt convinşi de Satan că „nu vor muri” (Geneza 3:4), pentru că pretind că L-au „acceptat pe Hristos”. Prin urmare, ei trăiesc într-o falsă siguranţă în Babilon.

În acelaşi timp, cei de sub stăpânirea lui Hristos sunt identificaţi prin faptul că „trăiesc cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6), în ascultare de voia lui Dumnezeu. Aceştia

sunt fraţii si surorile lui Hristos (Matei 12:50) şi au parte

de Noul Ierusalim.

În pilda spusă de Isus la finalul pasajului din Matei 5 la 7 este important să observăm că atât casa omului înţelept, cât şi cea a nebunului au rămas în picioare pentru un timp – după cum şi Babilonul şi Ierusalimul au rămas în picioare până astăzi – până când a venit ploaia şi s-au revărsat şuvoaiele. În timp ce nebunul s-a preocupat doar de partea vizibilă a casei (mărturia înaintea oamenilor), înţeleptul s-a concentrat, în primul rând, pe fundaţie (viaţa ascunsă a inimii înaintea Feţei lui Dumnezeu).

Când au venit şuvoaiele şi ploaia (judecata lui Dumnezeu), fundaţia a fost testată prima.

„Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (I Petru 4:17,18).

„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut („oricine păcătuieşte… nu L-a cunoscut” – 1 Ioan 3:6); depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:21-23) .

Observaţi că vor fi mulţi care sunt creştini înmintea lor (numindu-L pe Isus „Doamne”) şi în simţirile lor (numindu-L pe Isus „Doamne, Doamne!”), dar care, totuşi, nu îşi supun voinţa lor pentru a face voia lui Dumnezeu. Domnul îi alungă ca nefiindu-I cunoscuţi Lui.

Trăsătura distinctivă a Ierusalimului este sfinţenia. Ierusalimul este numit „Cetatea SFÂNTĂ” (Apocalipsa 21:2). Pe de alta parte, Babilonul se impune prin măreţie. El este numit „cetatea cea MARE”

(Apocalipsa 18:10) . În Apocalipsa este numit „mare” de unsprezece ori.

Cei care trăiesc în sfinţenie adevărată, în ascultare de Dumnezeu şi s-au făcut părtaşi naturii de har a lui Hristos, prin credinţă, sunt zidiţi împreună în Ierusalim; pe când cei care caută măreţia aici pe Pământ (mărturia şi cinstirea oamenilor) sunt zidiţi în Babilon.

Timp de două mii de ani chemarea a fost făcută pentru poporul lui Dumnezeu: „Ieşiţi din mijlocul ei, [Babilon] POPORUL MEU, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apocalipsa 18:4) .

Chemarea este cu atât mai stăruitoare astăzi, cu cât ne apropiem tot mai mult de sfârşitul vremurilor. Este regretabil, într-adevăr, că până şi copiii lui Dumnezeu se pot încurca cu Babilonul luând, astfel, parte la pedeapsa acestuia – dacă nu ţin seama de chemarea lui Dumnezeu, care este atât de limpede. Apartenenţa la o doctrină evanghelică sau luarea unei „decizii pentru Hristos” nu va fi de folos nimănui în acea zi, dacă nu am trăit o viaţă în concordanţă cu adevărata doctrină, sau nu am făcut fapte ale ascultării care sunt semnele de identificare ale unei credinţe adevărate.

Cât de profundă a fost dorinţa lui Dumnezeu, când L-a făcut pe om după propria Lui asemănare, ca omul să fie părtaş naturii Sale divine şi să manifeste slava Lui!

Atunci când omul a căzut, cât de mare a fost preţul pe care Dumnezeu a fost dispus să-l plătească „trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3) ca prin aceasta să fie deschisă o cale, ca omul să poată fi înnoit şi readus la locul de unde a putut odinioară să îndeplinească scopul divin!

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt deopotrivă implicaţi în această lucrare de răscumpărare şi de transformare a omului. Deşi mulţi bărbaţi şi multe femei, în nebunia lor, nu vor răspunde cu ascultare lui Dumnezeu, totuşi, scopul

divin va fi împlinit de o Rămăşiţă (de acei puţini care găsesc Calea Îngustă spre viaţă), care se supun lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o Isus şi prin care se va manifesta gloria lui Dumnezeu, nu numai aici, în timp, ci şi în vecii vecilor când Dumnezeu Îşi va arăta, prin ei, nespusa bogăţie a harului Său, la care au fost făcuţi părtaşi prin Isus Hristos.

A Lui să fie toată gloria, acum şi în vecii vecilor!

Cine are urechi de auzit, să audă.

https://romanian.cfcindia.com/ro/books/living-as-jesus-lived

///////////////////////////////////////

Credinţa lui Iosif în suveranitatea lui Dumnezeu

scris de :   Zac Poonen

În Geneza 37:18, citim cum fraţii lui Iosif au uneltit să-l omoare pe acesta. Şi vedem aici suveranitatea lui Dumnezeu în determinarea unuia dintre fraţi de a opri acel plan şi de a-l schimba în vânzarea lui Iosif unor negustori de sclavi care tocmai treceau atunci pe acolo. Cine i-a trimis tocmai atunci pe acei negustori de sclavi? Dumnezeu. Dumnezeu a potrivit călătoria acelor negustori de sclavi ismaeliţi astfel încât ei să apară acolo exact în momentul când Iosif era pe punctul de a fi ucis. Şi acei negustori de sclavi mergeau în Egipt, care era tocmai locul unde dorea Dumnezeu ca Iosif să meargă!! Este minunat să vezi suveranitatea lui Dumnezeu mereu la lucru în viaţa lui Iosif. Dumnezeu are de asemenea un plan şi un scop pentru viaţa ta şi nimeni nu-l poate dejuca. Nici fraţii tăi invidioşi şi nici tatăl tău nesăbuit, nimeni. Aceasta este ceea ce vedem aici.

Când Iosif avea 17 ani, Dumnezeu îi descoperise deja acestuia, prin vise, că El avea un scop pentru viaţa lui. Este extraordinar atunci când un tânăr este atât de sensibil la Dumnezeu încât, la o vârstă când majoritatea adolescenţilor au vise obscene, el are vise de la Dumnezeu! Tinerilor, să nu vă plângeţi niciodată că fraţii mai vârstnici nu vă dau oportunitatea să-I slujiţi lui Dumnezeu. Dacă voi vă supuneţi sincer lui Dumnezeu, nimeni nu poate strica planul lui Dumnezeu pentru viaţa voastră. Când eram tânăr, mulţi fraţi mai bătrâni erau invidioşi pe lucrarea mea. Încercau să mă suprime în multe feluri. Nu m-ar fi lăsat sub nicio formă să vorbesc în adunarea la care participam. Astfel că obişnuiam să predic evanghelia pe străzi, unde nu aveam nevoie de permisiunea nimănui ca să predic! Şi acolo a fost locul unde Dumnezeu m-a învăţat să predic – pe străzi. În întâlnirile adunării, Dumnezeu mi-a cerut să mă smeresc sub bătrânii care erau invidioşi pe mine şi niciodată să nu mă răzvrătesc. Aceia au fost anii când Dumnezeu m-a zdrobit aşa cum El l-a zdrobit pe Iosif. Dar niciunul din acei bătrâni n-a putut împiedica planul lui Dumnezeu pentru viaţa mea. Când a sosit timpul, Dumnezeu a deschis uşi pentru mine şi planul Lui pentru viaţa mea s-a împlinit. Spun aceasta pentru încurajarea voastră. Aşadar, să nu vă plângeţi niciodată împotriva oamenilor. Singura persoană care poate strica planul lui Dumnezeu pentru propria ta viaţă eşti tu însuţi. Reţineţi aceasta.

Dumnezeu a folosit invidia fraţilor lui Iosif ca să-Şi împlinească planul Lui pentru viaţa lui Iosif, făcându-i să-l vândă în Egipt. Dumnezeu face ca răul pe care alţii îl plănuiesc împotriva noastră să lucreze pentru binele nostru şi pentru împlinirea scopurilor Lui. Aleluia! Dacă Dumnezeu ne-ar proteja împotriva răului pe care alţi oameni încearcă să ni-l facă, acesta ar fi în el însuşi un lucru mare. Dar Dumnezeu face ceva şi mai bine! El face ca tocmai răul acela pe care alţii ni-l fac să împlinească planul Lui pentru viaţa noastră! Nu este oare un lucru mult mai bun când Dumnezeu îl bate pe Satan cu propriile arme în felul acesta? Gândiţi-vă numai – dacă fraţii lui Iosif nu ar fi fost invidioşi pe el şi ar fi fost în schimb buni cu el, Iosif poate că n-ar fi ajuns niciodată în Egipt. Cum a ajuns Iosif în Egipt? Pasul unu: Fraţii lui au fost invidioşi pe el. Pasul doi: Ei l-au vândut unor negustori de sclavi. Pasul trei: Negustorii de sclavi l-au luat în Egipt şi l-au vândut acolo. În felul acesta a fost dus la bun sfârşit planul lui Dumnezeu de a-l aduce pe Iosif în Egipt! În concluzie, unele din lucrurile rele făcute de alţii ca să te rănească nu vor face decât să împlinească, în cele din urmă, planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta – dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu (Romani 8:28). Poţi întâmpina câteva încercări. Iosif a avut de asemenea o perioadă dură ca şi sclav. Dar ea a împlinit planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Lăudat să fie Domnul!

Un om al credinţei va spune: „Dumnezeul lui Iosif este şi Dumnezeul meu. Dacă eu Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea, oricât de mulţi oameni pot să fie invidioşi pe mine, oricât de mulţi oameni pot să uneltească răutăţi împotriva mea. Însă ei nu vor împiedica împlinirea planului lui Dumnezeu în viaţa mea.” Fie ca tu să ai o astfel de credinţă în Dumnezeul nostru care lucrează minuni.

Traducerea în limba română: Maria Magdalena

https://romanian.cfcindia.com/wftw/josephs-faith-in-the-sovereignty-of-god-5

//////////////////////////////////////

Doctrinele harului

Evanghelia lui Satan (Arthur Pink)

Descriere:

Apostolul Pavel a avertizat adunările că vor veni oameni care vor învăța „o altă evanghelie”, adică vor predica o altfel de cale de mântuire decât cea predicată de apostoli. Această evanghelie diferită îl înalță pe om, vorbește despre ceea ce trebuie sau poate să facă el pentru a se mântui, și prezintă mântuirea doar ca o simplă decizie de a crede în Cristos, fără pocăință și întoarcere de la păcat. Arthur Pink demonstrează că „evanghelia” predicată de la multe amvoane nu este Evanghelia lui Isus Cristos, ci evanghelia lui Satan. Cititorul este chemat să se verifice pe sine dacă a crezut mesajul Evangheliei Scripturii sau a fost înșelat în a crede o evanghelie falsă.

Poți trece acest test? (Curtis Pugh)

Diferența dintre vechea și noua Evanghelie (Rolfe Barnard)

Mitul voinței libere (Walter Chantry)

Voința liberă, o sclavă (Charles H. Spurgeon)

Cărți

Predici cu har

Autor: Charles H. Spurgeon

Descriere:

Această carte este o compilație a șapte predici celebre ale lui C.H. Spurgeon pe care le-am tradus și tipărit individual în zeci de mii de exemplare. Predicile sunt următoarele: 1. Voința liberă – o sclavă; 2. Alegerea; 3. Domnule, spune-ne, pentru cine a murit Cristos; 4. Chemarea eficace; 5. Perseverența în sfințenie; 6. Mântuirea, numai prin har; 7. Lanul în flăcări.

Suveranitatea lui Dumnezeu

Autor: Arthur Pink

Descriere:

Concepția despre Divinitate care predomină astăzi, chiar și printre cei care mărturisesc că iau aminte la Scripturi, este o caricatură jalnică, un travesti blasfemator al Adevărului. Suveranitatea lui Dumnezeu este absolută, irezistibilă, infinită. Spunând că Dumnezeu este suveran, afirmăm dreptul Său de a guverna universul pe care l-a făcut, spre propria Lui slavă. Pentru credincios, suveranitatea lui Dumnezeu este cea mai bună sursă de încredere, de pace, de bucurie și de răbdare. De asemenea, nu Îl putem servi pe Dumnezeul Scripturii într-un mod plăcut Lui dacă avem o concepție deformată cu privire la acest atribut esențial al Său. De aceea, fiecare trebuie să știe ce spune Biblia despre suveranitatea lui Dumnezeu, iar această lucrare a lui Arthur Pink este una din cele mai cunoscute din întreaga lume cu privire la acest subiect.

Doctrina biblică a alegerii

Autor: Charles D. Cole

Descriere:

Doctrina alegerii afirmă că Dumnezeu, înainte de crearea lumii, a hotărât mântuirea unui mare număr de oameni, nu datorită meritelor lor, nu pentru că ar fi prevăzut că ei urmau să creadă, ci datorită harului Său. Cartea prezintă atât afirmațiile Scripturii cu privire la alegere și predestinare, cât și răspunsuri la întrebări, nelămuriri și obiecții apărute pe parcursul studierii acestei învățături.

Citește cartea

https://harulsuveran.ro/doctrinele-harului/

///////////////////////////////////////

Cumpărare şi răscumpărare

1. M. Grant

Aici sunt două adevăruri vitale, distincte, conectate cu ceea ce am avut în vedere deja. Amândouă sunt rezultatul lucrării măreţe a jertfei Domnului Isus. În Matei 13:44 ni se spune despre un om care găseşte o comoară ascunsă într-un ogor şi “de bucuria ei, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela”. Versetul 38 ne informează că “ogorul este lumea”. Domnul Isus este Cel care a vândut tot ce a avut, chiar viaţa Sa, pentru a cumpăra lumea. Cu toate că El este Creator şi prin acest drept lumea era a Lui, totuşi omul (pe care Dumnezeu l-a pus peste lume) i-a permis lui Satan să ia preia conducerea ca un uzurpator nemilos. Domnul Isus nu o va lua înapoi în condiţiile fixate de Satan (Matei 4:8-10 ), ci mai degrabă ar plăti preţul imens al jertfirii Sale pentru a o cumpăra ca pe proprietatea Sa. Aşadar, lumea şi tot ce este în ea este la dispoziţia Sa. Acelaşi adevăr este indicat în Ioan 12:32 , “Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine”. El nu vorbeşte de oameni ca fiind mântuiţi, ci de toţi ca fiind aduşi în locul în care vor trebui să Îi dea socoteală, deoarece El, prin jertfa Lui, i-a cumpărat.

Sunt unii care susţin că deoarece lumea şi toţi cei din ea au fost cumpăraţi  prin acţiunea jertfei lui Hristos, de aceea toţi aparţin în mod vital Domnului şi niciunul nu va fi pierdut. Acest fapt nu este adevărat, deoarece aici există două aspecte ale adevărului ce nu trebuie amestecate. 2. Petru 2:1 vorbeşte despre învăţători falşi ce Îl refuză pe “Stăpânul care i-a cumpărat, aducând asupra lor o grabnică pieire”. Cu toate că Domnul i-a cumpărat, totuşi sfârşitul lor este întunericul etern al iadului. De vreme ce Hristos a plătit preţul cumpărării pentru ei, El are dreptul să acţioneze cu ei după cum găseşte de cuviinţă. Dacă ei refuză cu neruşinare să Îi fie supuşi, este în totalitate corect ca ei să sufere consecinţele.

Răscumpărarea este un alt aspect al adevărului, foarte asemănător cu “cumpărarea”, dar aplicabil doar celor care, în pocăinţă şi credinţă, L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor. „în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7 ). Aceasta este cu mult mai mult decât “cumpărare”. Dacă un sclav a fost doar cumpărat, de obicei înseamnă că el devine sclavul cumpărătorului. Însă, dacă este răscumpărat, el nu este doar cumpărat, ci este pe deplin eliberat. Credincioşii au fost eliberaţi de vina păcatelor lor şi din robia păcatului prin sângele preţios al lui Hristos. Doar prin primirea lui Hristos în inimă această libertate devine efectivă. Minunată libertate a harului!

Pentru cel credincios, aceste două adevăruri nu sunt un aşa de mare paradox, pe cât este pentru ceilalţi menţionaţi mai devreme, dar el le preţuieşte pe amândouă şi le păstrează ca distincte.

https://comori.org/biblia-studiu-biblic/paradoxuri-minunate-ale-scripturii/cumparare-si-rascumparare

///////////////////////////////////////

Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului

1. M. Grant

Aici, din nou, avem două adevăruri paralele, fiecare perfect adevărat în poziţia sa, ne-amestecându-se cu celălalt şi totuşi adeseori confuz în minţile oamenilor. Cu privire la suveranitatea lui Dumneyeu, Nebucadneţar, cu toate că el însuşi era un monarh absolut, a fost forţat să mărturisească pe deplin: „L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt şi L-am lăudat şi L-am onorat pe Cel care trăieşte etern, a cărui stăpânire este o stăpânire eternă şi a cărui împărăţie este din generaţie în generaţie. Şi toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca o nimica;şi El face după voia Sa în oştirea cerurilor şi între locuitorii pământului;şi nimeni nu poate să-I oprească mâna sau să-I zică: «Ce faci?»” (Daniel 4:34,35 ).

Dumnezeu are putere, autoritate şi suveranitate absolută. El acţionează după cum doreşte şi nimeni nu poate să conteste sau să schimbe aceasta. În plus la aceasta este şi faptul că El are un plan al “veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11 ).  Acest plan nu poate fi schimbat: va fi îndeplinit într-un mod absolut şi perfect. Credinciosul mărturiseşte deplin aceasta şi îşi găseşte cea mai mare plăcere într-un adevăr atât de măreţ.

Pe de altă parte, necredinciosul pregătit cu întrebări sâcâitoare. Dacă Dumnezeu este suveran şi are un plan şi un scop absolut pentru acest univers, atunci oamenii vor argumenta că ceea ce fac ei nu schimba cu nimic situaţia. Orice fac, caută ei să se justifice, aceasta oricum urma să se întâmple şi deci nu aveau cum să o evite. Acesta este modul fatalist de a spune că omul nu este responsabil de acţiunile sale. Acesta le pare lor un argument logic. Ei susţin că suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp, deoarece ei nu înţeleg cum poate fi aceasta.

Este omul responsabil? Da, tot la fel de sigur cum Dumnezeu este suveran. Orice am crede noi despre aceasta, Dumnezeu a declarat că “fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:12 ). De altfel, Domnul Isus Însuşi menţionează în Matei 12:36 : “Dar vă spun că de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii”. Atunci nimeni nu va avea curaj sa spună că a fost obligat să facă lucrurile rele pe car le-a făcut, nici să spună cuvintele rele care i-au ieşit de pe buze. El va trebui să se declare vinovat de responsabilitatea sa intenţionat neglijată. Încă de pe acum conştiinţa lui îi spune aceasta. Dacă cineva crede că Dumnezeu este suveran, nu admite el astfel că locul său este aşadar cel al unuia supus care trebuie să se supună lui Dumnezeu? Credinţa într-un Dumnezeu suveran aprinde inima cu un simţ al responsabilităţii de a fi ascultător de El.

Aşadar, cu toate că credinciosul nu poate satisface intelectul omului prin explicarea compatibilităţii dintre cele două chestiuni inevitabile ale suveranităţii lui Dumnezeu şi a responsabilităţii omului, totuşi credinţa nu întâmpină nicio dificultate cu aceasta. Credinciosul se bucură de ambele chestiuni şi realizează verticalitatea fiinţei sale pe deplin supusă voii revelate a lui Dumnezeu. Dumnezeu acţionează după cum doreşte El: este dreptul Său să facă aşa. Eu nu am niciun drept să fac după cum vreau eu, dar sunt responsabil să fac ceea ce Îi face plăcere Lui. Să Îi dau lui Dumnezeu locul Său şi să îmi păstrez locul meu este secretul celei mai adânci binecuvântări. Fie ca să ţinem clar aceste linii ale adevărului, fiecare în locul său şi să le acceptăm pe amândouă ca fiind pe deplin adevărate.

https://comori.org/biblia-studiu-biblic/paradoxuri-minunate-ale-scripturii/suveranitatea-lui-dumnezeu-si-responsabilitatea-omului

//////////////////////////////////////

Suveranitatea lui Dumnezeu

Munteanu Aurel

CUPRINS :

1. Suveranitatea lui Dumnezeu peste materie şi natură

1. Suveranitatea lui Dumnezeu peste îngeri (sfinţi şi căzuţi)

1. Suveranitatea lui Dumnezeu peste toţi oamenii

1. Suveranitatea lui Dumnezeu în alegere şi mântuire

În toate acţiunile Sale faţă de creaţia Sa, Dumnezeu se descoperă ca fiind suveran. Suveranitatea este consecinţa fiinţei Sale, a naturii şi caracterului Său.

1. DEFINIRE

1. Definiţie: A fi suveran înseamnă a acţiona fără vreun control sau influenţă exterioară!

1. Explicaţie: Prin termenul de suveranitate înţelegem supremaţia, regalitatea, dumnezeirea lui Dumnezeu.

Prin aceasta afirmăm că Dumnezeu este Dumnezeu, fiindcă dacă nu ar fi suveran, nu ar fi Dumnezeu! Dumnezeul Bibliei este un suveran absolut! Dumnezeul predicat de la majoritatea amvoanelor astăzi este un dumnezeu lipsit de putere, un drumeţ cerşetor, care tot bate la inima închisă a omului, care vrea să mântuiască lumea, dar lumea merge în iad… Astăzi se predică un Dumnezeu om şi un om dumnezeu.

1. Aplicaţie: Doar înţelegând suveranitatea lui Dumnezeu putem avea o atitudine potrivită faţă de El. Atitudinea potrivită este aceea de reverenţă – teamă sfântă , de glorificare a puterii, măreţiei şi slavei Lui.

1. Verset care afirmă că Dumnezeu face ce vrea arată suveranitatea Lui:

Dan. 4:35.: Toţi* locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea** cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni† nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?”

iii. Verset care afirmă că El nu poate fi tras la răspundere de om pentru acţiunile Sale afirmă suveranitatea Lui:

Isa. 45:9-11. : Vai de cine se ceartă cu Făcătorul* său! – Un ciob dintre cioburile pământului! – Oare lutul** zice el celui ce-l făţuieşte: „Ce faci?”, şi lucrarea ta zice ea despre tine: „El n-are mâini”?

Suveranitatea lui Dumnezeu peste materie şi natură

Biblia ne descoperă că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. El este cel care ţine întreaga creaţie, iar aceasta Îi este supusă.

1. Dumnezeu stăpâneşte materia: – La început*, Dumnezeu a făcut** cerurile şi pământul.

Fenomenele necesare vieţii:

1. zăpada , ploaia (Iov 37:6; Ps. 147:16)

Iov 37. 6. : El zice zăpezii*: „Cazi pe pământ!”Zice acelaşi lucru ploii, chiar şi celor mai puternice ploi.

2. vânturile (Iov 28:25, 26; Ps. 135:7) 25. Când a rânduit* greutatea vântului şi când a hotărât măsura apelor,

3. căldura (Mat. 5:45)

Mat. 5:45. : . ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară* soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi .

Dumnezeu este activ implicat în creaţia Sa, Lui i se datorează bunul mers al acestor fenomene, traseul precis al planetelor, ciclul exact al anotimpurilor, circuitul apei în natură, fenomene fără de care viaţa ar fi imposibilă.

Fenomenele care periclitează viaţa:

secete , foametea, – în toată ţara Egiptului

incendii (Gen. 19:24) – Sodoma

Potopul a venit de la Dumnezeu (Geneza 6:17; 7:11-12)

Urgiile din Egipt (Ex. 9:23-26; 10:21-23)

Dumnezeu este suveran peste legile naturale şi le poate încălca, nefiind supus lor.

Trecerea Mării Roşie (Ex. 14:21-22)

trecerea Iordanului.

oprirea timpului (Iosua 10:12-14; 2 Împ. 20:9-11)

cei trei în cuptorul aprins (Dan. 3:20-28)

potolirea furtunii (Marcu 4:36-39)

Dumnezeu stăpâneşte peste regnul animal:

1. Aducerea animalelor la Adam (Gen. 2:19)

1. Aducerea animalelor la Noe (Gen. 6:19-20);

iii. Aducerea broaşelor, a insectelor asupra Egiptenilor (Ex. 8:13, 22)

1. Călăuzirea vacilor care duceau chivotul (1 Sam. 6:7-12)

1. Corbii hrănindu-l pe Ilie (1 Împ. 17:2-4)

1. Măgăriţa lui Balaam (Num. 22:28)

vii. Peştele care l-a înghiţit pe Iona (Iona 1:17)

viii. Pescuirea minunată (Luca 5:4-7; Ioan 21:4-6)

1. Daniel şi leii din groapă (Dan. 6:22)

Suveranitatea lui Dumnezeu peste îngeri (sfinţi şi căzuţi)

Dumnezeu stăpâneşte îngerii

Îngerii sfinţi, slujitorii Săi (1 Cr. 21:15, 27; toate versetele care vorbesc despre îngeri ca fiind trimişi de Dumnezeu)

Dumnezeu stăpâneşte peste îngerii rebeli (Jud. 9:23; 1 Sam. 16:14; 1 Împ. 22:23; toate exorcizările din NT)

Jud. 9:23.: 23. Atunci Dumnezeu* a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului, şi locuitorii Sihemului au fost necredincioşi** lui Abimelec,

1 Sam. 16:14. : 14. Duhul* Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un** duh rău care venea de la Domnul.

1 Împ. 22:23. : 23. Şi acum*, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor prorocilor tăi care sunt de faţă. Dar Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta.”

Satan (Iov 1:12; Mat. 4:10, 11; Apoc. 20:1-3, 10)

Iov 1:12. : 12. Domnul a zis Satanei: „Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna.” Şi Satana a plecat dinaintea Domnului.

2. El a pus mâna pe balaur*, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit* intrarea deasupra lui, ca** să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

Suveranitatea lui Dumnezeu peste toţi oamenii

Viaţa tuturor oamenilor este în mâna lui Dumnezeu (Iov 12:10; 34:14, 15; Isa. 42:5; Fapte 17:25, 28)

Iov 12:10. ; 34:14, 15. :

10. El ţine în mână* sufletul a tot ce trăieşte, suflarea oricărui trup omenesc.

14. Dacă nu S-ar gândi decât la El, dacă Şi-ar lua înapoi* duhul şi suflarea,

15. tot ce este carne* ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărână

Dumnezeu controlează zilele omului, El permite ca cineva să se nască cu vreo boală sau handicap (Ps. 139:13-17)

16. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.

Dumnezeu hotărăşte timpul şi locul în care se nasc şi trăiesc oamenii (Fapte 17:26)

26. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare* locuinţei lor,

Dumnezeu le creează condiţii favorabile de a trăi (Mat. 5:45)

ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară* soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Dumnezeu conduce viaţa omului în aşa fel încât omul ajunge să împlinească voia lui Dumnezeu (Prov. 16:9; 19:21; 20:24; Ier. 10:23)

Prov. 16:9; 19:21; 20:24. :

9. Inima* omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar** Domnul îi îndreaptă paşii.

21. Omul face multe* planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.

24. Domnul* îndreaptă paşii omului, dar ce înţelege omul din calea sa?

23. Ştiu, Doamne, că soarta omului* nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-şi îndrepte paşii spre ţintă.

Dumnezeu pedepseşte popoare pentru nelegiuirea lor

Canaaniţii (Gen. 15:16  Lev. 18:24, 25, vezi cucerirea Canaanului)

Egiptenii, (Ge. 14:14  vezi urgiile din Exod)

Israelul (Lev. 18:28-30; 1 Cr. 9:1)

Dumnezeu ridică şi răstoarnă liderii

(Prov. 21:1; Dan. 2:21); El controlează cursul politic al naţiunilor, deciziile pe care le iau conducătorii:

Prov. 21:1. : Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului,pe care îl îndreaptă încotro vrea.

Dan. 2:21. : 21. El schimbă vremurile* şi împrejurările; El răstoarnă** şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune† înţelepţilor şi pricepere, celor pricepuţi!

Împietrirea lui Faraon (Rom. 9:17)

„Te-am ridicat înadins**, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”

Nebucadneţar şi cucerirea lui Iuda (Ier. 25:8, 9)

Cirus şi porunca de a ridica Ierusalimul şi Templul (Isa. 45:1, 13)

Nimeni nu i se poate împotrivi (Iov 23:13; Prov. 21:30; Isa. 14:27; 43:13; 46:10)

Iov 23:13. : 13. Dar hotărârea Lui este luată, cine* I se va împotrivi?Ce-I doreşte sufletul, aceea** face.

Dumnezeu se poate împotrivi acţiunilor oamenilor, le poate dejuca planurile:

Gen. 11:7. : – incurcarea limbilor la Babel

Ex. 15:4. : 4. El a aruncat în mare carele* lui faraon şi oastea lui în Marea Roşie.

Mat. 2:12-18. : dejoaca planul lui Irod

Fapte 12:5-11. :Petru e salvat din mana lui Irod

Ps. 2:1-4. : 1. Pentru ce se întărâtă* neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?

2. Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său*, zicând:

3. „Să le rupem* legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!”

4. Cel ce* şade în ceruri râde**, Domnul Îşi bate joc de ei.

Suveranitatea lui Dumnezeu în alegere şi mântuire

El este sursa mântuirii

Iona 2:9. : 9. Eu însă Îţi voi aduce jertfe* cu un strigăt de mulţumire, voi împlini juruinţele pe care le-am făcut. Mântuirea** vine de la Domnul.”

Apoc. 7:10. : 10. şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea* este a Dumnezeului nostru, care** şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”

Fapte 4:12. : 12. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu* este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”

Os. 13:4. : „Dar Eu* sunt Domnul Dumnezeul tău din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu** afară de Mine şi nu este alt Mântuitor afară de Mine.

Suveranitatea sa în mântuire constă în dreptul de selecţie al celor care vor fi mântuiţi, în faptul că El mântuieşte pe cine vrea (Rom. 9:14-23; Ex. 33:19; Mat. 20:15)

Tatăl este suveran în mântuire

1 Actul alegerii (Rom. 8:29-30; 9:21-23; Ef. 1:4-6)

Rom. 8:29-30.; 9:21-23 :

29. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai* dinainte, i-a şi hotărât mai** dinainte sㆠfie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca†† El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.

30. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat*; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi**; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.

21. Nu este olarul* stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un** vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

22. Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase* ale mâniei, făcute** pentru piere;

23. şi să-Şi arate bogăţia* slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit** mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?

Ef. 1:4-6. :

4. În El, Dumnezeu ne-a* ales înainte** de întemeierea lumii, ca să fim† sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

5. ne-a rânduit mai* dinainte să fim înfiaţi** prin Isus Hristos, dupㆠbuna plăcere a voii Sale,

6. spre lauda slavei harului Său pe* care ni l-a dat în Preaiubitul Lui**.

Tragerea la Cristos (Ioan 6:44, 65)

44. Nimeni* nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

65. Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am* spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

Fiul este suveran în mântuire.

Cristos a murit în locul celor pe care Tatăl i-a ales (Ioan 10:18; Rom. 8:33-34)

Ioan 10:18. :

18. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am* putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta** este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”

Rom. 8:33-34. : 33. Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu* este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!

34. Cine-i* va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă** la dreapta lui Dumnezeu şi† mijloceşte pentru noi!

Duhul este suveran în mântuire:

1. Duhul Sfânt este Cel care regenerează (Ioan 3:6)

Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.

1. Duhul dă viaţă spirituală (Ioan 6:63).

Duhul* este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.

1. Duhul Sfant separă sau sfinţeşte astfel persoana, făcând posibilă „credinţa adevărului”. 2 Tes. 2:13

13. Noi* însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început** Dumnezeu† v-a ales pentru mântuire, în†† sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.

Aşadar, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu sfânt, drept, suveran. El este unic în tot universul. El nu cunoaşte schimbarea sau limita. Doar Lui i se cuvine cinstea, lauda, mărirea şi gloria. Întreaga creaţie trebuie să Îl laude!

Oamenii trebuie să vină înaintea Lui cu o teamă sfântă, cu reverenţă deplină. El este judecătorul cel drept şi tot ceea ce spune este Adevăr suprem. Iubirea Lui este veşnică. Nimeni nu poate să o cuprindă!

El nu este obligat să dea socoteală nimănui pentru ceea ce face, nu este obligat să fie îndelung răbdător faţă de oameni, nu este obligat să mântuiască pe cineva. Dar o face din bunătate, milă şi compasiune faţă de cei ce îi sunt vrăjmaşi.

Cum ne afecteaza faptul ca Dumnezeu este suveran ?

Cum percepem necazurile , suferintele , incercarile

Le vedem noi ca si facand parte din planul Lui vesnic pentru noi?

Pentru mine unul suveranitatea este curaj , tarie si siguranta .

https://www.resursecrestine.ro/studii/107320/suveranitatea-lui-dumnezeu

///////////////////////////////////////

Ce este suveranitatea lui Dumnezeu?

by Jack Zavada

Suveranitatea înseamnă că Dumnezeu, ca conducător al Universului, este liber și are dreptul să facă tot ce dorește. El nu este legat sau limitat de dictatele ființelor sale create. Mai mult, el are control total asupra a tot ceea ce se întâmplă aici pe Pământ. Voia lui Dumnezeu este cauza finală a tuturor lucrurilor.

Suveranitatea este adesea exprimată în limba împărăției: Dumnezeu guvernează și domnește asupra întregului Univers.

Nu poate fi opus. El este Domnul cerului și al pământului. El este entornat, iar tronul său este un simbol al suveranității sale. Voia lui Dumnezeu este supremă.

Suveranitatea lui Dumnezeu este susținută de multe versete din Biblie , printre care:

Isaia 46: 9-11

Eu sunt Dumnezeu, și nu este altul; Eu sunt Dumnezeu și nu este nimeni ca mine. Îmi fac cunoscut sfârșitul de la început, din cele mai vechi timpuri, ceea ce urmează să vină. Eu spun: „Scopul meu va sta și voi face tot ce-mi place”. … Ce am spus, pe care o voi aduce; ceea ce am planificat, voi face. ( NIV )

Psalmul 115: 3

Dumnezeul nostru este în ceruri; el face tot ce-i place. (NIV)

Daniel 4:35

Toate popoarele pământului nu sunt considerate nimic. El face cum doreste cu puterile cerului si cu popoarele pamantului. Nimeni nu-și poate întoarce mâna sau nu-i poate spune: „Ce ai făcut?” (NIV)

Romani 9:20

Dar cine ești tu, o ființă umană, ca să te întorci la Dumnezeu? „Ceea ce este format să spună celui care la format:” De ce m-ai făcut așa? ” (NIV)

Suveranitatea lui Dumnezeu este o piatră de poticnire pentru atei și necredincioșii, care cer ca dacă Dumnezeu să fie în totalitate control, el va elimina tot răul și suferința din lume. Răspunsul creștinului este că mintea umană nu poate înțelege de ce Dumnezeu permite răul; în schimb, suntem chemați să avem credință în bunătatea și dragostea lui Dumnezeu.

Suveranitatea lui Dumnezeu ridică un puzzle

Un puzzle teologic este, de asemenea, ridicat de suveranitatea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu controlează cu adevărat totul, cum poate oamenii să aibă voință liberă? Este evident din Scriptură și din viață că oamenii au voință liberă. Facem atât alegeri bune, cât și rele. Cu toate acestea, Duhul Sfânt îi cere inimii omului să aleagă pe Dumnezeu, o alegere bună. În exemplele regelui David și ale apostolului Pavel , Dumnezeu lucrează și cu alegerile rele ale omului pentru a transforma viața în jur.

Adevărul urât este că ființele umane păcătoase nu merită nimic de la un Dumnezeu sfânt . Nu putem manipula Dumnezeu în rugăciune . Nu ne putem aștepta la o viață bogată, lipsită de durere, așa cum a fost dorită de Evanghelia prosperității . Nici nu ne putem aștepta să ajungem la cer pentru că suntem o „persoană bună”. Isus Hristos ne- a fost oferit ca cale spre cer . (Ioan 14: 6)

O parte a suveranității lui Dumnezeu este că, în ciuda nevredniciei noastre, el alege să ne iubească și să ne salveze oricum. El dă tuturor libertatea de a accepta sau de a-și respinge dragostea.

Exemplu: Suveranitatea lui Dumnezeu este dincolo de înțelegerea umană.

(Surse: carm.org, gotquestions.org și albatrus.org.)

https://ro.eferrit.com/ce-este-suveranitatea-lui-dumnezeu/

////////////////////////////////////////

Ce Este Credința?

Tim Conway

Bob, vrei să ne dai o definiţie a credinţei?

Bob Jennings

Este unul din acele cuvinte care este aproape prea simplu de definit, dar pe de altă parte nu este chiar atât de simplu. Dar îmi place o definiţie pe care am auzit-o de la altcineva, şi spune aşa: „Privire disperată către Hristos.” Aşa că credinţa nu are niciun merit pentru că este neajutorată, este o privire disperată la Hristos. Este a-ţi îndrepta privirea dinspre tine spre celălalt spunând, „Doamne, eu mă încred în Tine, cred că Tu ai murit ca să plăteşti plata păcatului meu – cel trecut, cel prezent şi cel viitor, mă încred în Tine, mă bizuiesc cu totul pe Tine.”

Tim Conway

Mulţi oameni spun că cred. Mulţi oameni s-ar putea uita la faptele de bază. Tu spui că aceasta este o „privire disperată către Hristos,” dar mulţi se uită la Hristos şi spun „Ei bine, eu cred ceea ce spune Biblia despre El. Încerc să cred în El, dar nu mă simt salvat; ce nu-i bine, este credinţa mea defectuoasă?​​”

Bob Jennings

Timpul va spune. Ei mai bine ar crede şi ar continua să creadă, mai bine ar veni la Hristos, şi ar continua să vină. Mai bine ar căuta să meargă înainte. Tu nu eşti salvat prin sentimente, eşti salvat doar prin credinţă. Deci, dacă ei îşi doresc să ajungă în cer, ei trebuie să creadă și să continue să creadă.

Nu te întoarce, nu te uita în altă parte, continuă să crezi în Hristos. Nici la dreapta, nici la stânga.

Tim Conway

În această privire neajutorată la Hristos, şi pe măsură ce încurajezi persoana să continue, să persevereze, să meargă înainte.. Există realităţi obiective în spatele acestui lucru, trebuie să existe unele adevăruri pe care trebuie să le cred, cam care ar fi ele? Dacă o persoană aude, dar spune, „O privire disperată spre Hristos? Adică, sunt aici în această lume şi tu îmi spui că trebuie să am o privire disperată către Hristos? Eu nici nu-L pot vedea pe Hristos, nu pot să-L simt pe Hristos. Vreau să spun că mă uit pe fereastră şi văd cerul albastru şi vârfurile copacilor verzi, dar nu-L văd pe Hristos acolo. Nu-L văd în această încăpere. Ştii am o anumită preocupare cu privire la sufletul meu şi tu spui, ‘O privire disperată către Hristos’ şi încerc să analizez acest lucru. O privire disperată… cât de disperată trebuie să îmi fie privirea spre Hristos? Cum arată toate astea?

Bob Jennings

Credinţa întotdeauna implică invizibilul. Şi ea întotdeauna implică viitorul. Tu nu-L vezi pe Domnul, nu-L vezi fizic, nu. „pe care voi Îl iubiţi fără sa-L fi văzut, credeţi în El fără sa-L vedeţi” (1 Petru 1:8) Ne bucurăm cu o bucurie de negrăit. Dumnezeu a rânduit lucrurile, le-a rânduit atât de frumos ca să fim mântuiţi prin credinţă. Ştii, chiar şi în lumea pământească oamenii recunosc aceasta. Știi, dacă încetineşti înainte de a vedea poliţistul venind în spatele tău, ai făcut-o cu bună credinţă. Şi este ceva de onorat în aceasta.

Şi vine vorba de asigurări medicale. De ce, dacă îţi faci asigurare înainte de a te îmbolnăvi, ţi-ai făcut-o cu bună-credinţă şi ei onoareză acest lucru. Ştii, dacă te duci să îţi faci asigurarea când deja ai o problemă, nu o faci cu bună-credinţă şi ei nu onorează acest lucru. Chiar şi în termeni umani oamenii recunosc ceea ce este o bună-credinţă, şi astfel Dumnezeu a rânduit lucrurile aşa încât El aşteaptă să Îl luăm pe cuvânt. Aici Cuvântul lui Dumnezeu a dat o descriere a cum este El, a ceea ce El cere pentru a ajunge în cer: să fim împăcaţi cu El. Şi deci El aşteaptă ca noi să Îl credem pe cuvânt. Şi aceasta înseamnă, să Îl iei pe Dumnezeu pe cuvânt şi să acţionezi în consecință. Bazându-te pe el, mergând conform lui, luând decizii bazate pe Cuvântul Său. Dacă am o hartă rutieră, nu văd drumurile, nu văd cotiturile, dar văd această hartă, aşa că iau decizii bazate pe această hartă. Cuvântul lui Dumnezeu este o hartă, este o hartă spre cer. Domnul spune: „Dacă doreşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.” (Luca 9:23) Şi deci, cu alte cuvinte, eu spun „Ok, e moartea sinelui, e totul pentru Hristos. Nu mă uit la mine pentru nimic, realizez că nu am nici un merit, nu am nici o calificare, nu am nici o performanţă, nu am nimic în mine cu ce să-L mulţumesc pe Dumnezeu sau să câştig vreodată cerul. Mă întorc dinspre mine, prin credinţă, şi, prin credinţă, cred că Hristos a venit din cer şi a murit pe cruce pentru a plăti plata păcătoşilor şi cred că El a murit ca să plătească plata păcatului pentru mine, plus nimic altceva.”

https://illbehonest.com/romana/ce-este-credinta-bob-jennings

////////////////////////////////////////

Hristos este Proprietarul Absolut a toate

de Tim Conway of Grace Community Church 

Categorie: Extrase din Predici, Video

Subiecte: Suveranitatea lui Dumnezeu

Hristos este Proprietarul Absolut al tuturor lucrurilor. Du-te la mașina ta în această după-amiază și oprește-te și uită-te la ea și recunoaște că este a Lui. Uită-te la tine însuți în oglindă, acei ochi pe care îi ai în orbite sunt ai Lui. Mâna ta, este a Lui. El poate să ți-o ia înapoi.

Hristos este Proprietarul Absolut. Du-te la mașina ta în această după-amiază și oprește-te și uită-te la ea și recunoaște că este a Lui. Uită-te la tine însuți în oglindă, acei ochi pe care îi ai în orbite sunt ai Lui. Mâna ta, este a Lui. El poate să ți-o ia înapoi.

Mulți dintre voi cunoașteți citatul lui Abraham Kuyper: „Nu există nici un centimetru pătrat în toată sfera existenței noastre umane asupra căruia Hristos, care este suveran peste toate, să nu strige: ‘Al Meu!’” Da, este al Lui.

V-ați gândit vreodată… Știți, vine omul acela posedat de Legiune. Demonii spun „Doamne, dă-ne voie”, Îl roagă stăruitor, „Dă-ne voie să intrăm în acei porci.” „Bine, intrați.” Ei au intrat în porci, porcii au înnebunit și s-au aruncat de pe râpă și au murit toți. Ați spune, „Uau! A fost acesta un lucru binevoitor din partea Domnului față de acei porcari? Le-a distrus producția.” Dar vedeți, nu era a lor. Acei porci sunt ai Lui. Sunt ai Lui să facă ce dorește cu ei. Iar acei demoni, sunt ai Lui. Și El poate face cu ei ce dorește. El este Proprietarul Absolut al tuturor lucrurilor.

Te poți uita la acele poze venite din Orientul Mijlociu, te uiți la acele imagini cu o moschee și toți musulmanii sunt aplecați până la pământ închinându-se lui Allah. Când vezi astfel de poze, îți aduci aminte: ei sunt ai lui Hristos. El este Proprietar Suveran Absolut.

Acei sălbatici, John Dees vorbea cu mine recent despre acea insulă, Insula North Sentinel de pe coasta Indiei, este unul dintre cele mai întunecate locuri, sălbatici, unul dintre cele mai neatinse locuri de pe fața pământului. Probabil locul în care s-a ajuns cel mai puțin. Isus spune: „Al Meu. Ei sunt ai Mei.” El deține totul.

În această pildă, totul e al Lui. Toți sunt slujitorii LUI. Observați cursul acestui pasaj? Matei 25. În versetul 14, „Robii SĂI.” Din nou, în versetul 14, „Avuția SA.” Acesta este izul pe care îl găsim aici. În versetul 27, „Banii MEI”. El spune, „Trebuia să fi luat înapoi cu dobândă ce este AL MEU.” Totul este al Lui. Toți trebuie să îi dea Lui socoteală.

Vedeți fraților, noi ne trăim viața creștină și uneori ne încurajăm unul pe celălalt: „Pune totul pe altar.” Ne gândim la: „Oricine dintre voi care nu renunţă la tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” Înțelegeți ce spune Isus? Dacă nu recunoști realitatea a cine deține totul, nu poți fi ucenicul Meu. Aceasta spune El acolo, la finalul capitolului 11 din Luca. Aceasta este realitatea.

Acesta este primul lucru, primul punct: Hristos este Proprietarul Absolut. (Fragment din predica: Bucuria Domnului)

https://illbehonest.com/romana/hristos-este-proprietarul-absolut-a-toate-tim-conway

///////////////////////////////////////

Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?

de Tawfiq Cotman-El of Grace Community Church

Fie că vei muri, fie că Isus Hristos se va întoarce, un lucru este sigur: vine o zi când vei sta înaintea tronului de judecată a lui Isus Hristos și vei da socoteală de toată viața ta. Ești pregătit să stai înaintea Lui chiar acum?

Transcriere

În această dimineață ne vom uita la 3 versete. Primul este Evrei 9:27. Aceste 3 versete vor constitui fundamentul a ceea ce vom vorbi.

Evrei 9:27. Spune: „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,” Versetul 28: „tot așa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L așteaptă.”

Următorul verset este Matei 24:36. Spune: „Dar despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, tot așa se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat și altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată și alta va fi lăsată. Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru. Să știți că, dacă ar ști stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoțul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, și voi fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.”

Și, în fine, Apocalipsa 20:11. „Apoi am văzut un tron mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.”

Titlul mesajului meu din această dimineață este: „Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?”

Toate aceste trei texte au ceva în comun. Prima dată ne-am uitat la Evrei 9:27 unde ni se spune că este rânduit omului să moară o singură dată și apoi vine judecata. În Matei 24:36 ni se spune că trebuie să fim pregătiți. Domnul spune constant în acel verset: fiți treji, nimeni nu știe când va veni El. Dar știm că va fi un moment când El va apărea și toți Îl vom vedea. Iar în Apocalipsa 20, din nou, aceeași idee că există un tron mare și alb și toata umanitatea stă înaintea lui. Există o zi stabilită când fiecare trebuie să moară, apoi vine judecata. Hristos ne spune că El va veni, tu nu ști când, așa că fii gata. Când va veni El, judecata va veni. Și, din nou, Apocalipsa spune că TOATĂ umanitatea va sta înaintea tronului.

Cu câteva miercuri în urmă, la întâlnirea de rugăciune, dacă ați fost aici, Tim [Conway] ne-a făcut acel update despre Nicaragua și ne-a povestit despre acel avion în care a fost, și modul în care a aterizat. Și ne spunea că a fost o experiență înfricoșătoare. Avionul mergea în sus și în jos, oamenii vomitau… Chiar a fost o povestire intensă. Și unii râdeau, alții aveau o față rigidă, dar se pare că toată lumea era concentrată pe acea întâmplare. Și în timp ce ne povestea, am remarcat două lucruri mai mult decât orice altceva. El a spus că în timp ce trecea prin acele momente, gândul care i-a venit în minte a fost… nu știu dacă o să te citez exact, frate, dar a fost ceva de genul… „Nu m-am gândit că așa va fi.” Cu alte cuvinte, „Nu m-am gândit că voi muri într-un accident aviatic.” Celălalt lucru pe care l-a spus este că lângă Martha erau două doamne care strigau: „Trebuie să ne pocăim! Trebuie să ne pocăim!” Am văzut aceste două contraste. Un om pregătit de moarte. Pregătit să stea înaintea lui Hristos. Ceilalți, strigând frenetic, căutând o cale de a se pregăti, pentru că știau că nu sunt pregătiți. Toți gândindu-se la același lucru: „Moartea se apropie!” Totuși, două răspunsuri foarte diferite. Unul pregătit, ceilalți, în mod clar, nepregătiți. Și m-a marcat și mi-a rămas în minte.

Pe lângă toate acestea, dacă sunteți la curent cu știrile și cu ceea ce se petrece în lume, știți că sunt câteva celebrități care au murit recent. Și apoi, chiar în ultimele luni au mai murit câteva. Iată doar o listă scurtă cu câteva dintre celebritățile care au murit: Prince, Chyna, Phife din trupa „Tribe Called Quest”, Doris Roberts, Patty Duke, Garry Shandling, Nancy Reagan, Abe Vigoda, Alan Rickman, David Bowie. Și sunt mulți, mulți alții. În aceste vremuri, în special când moare o celebritate, știm cu toții ce se întâmplă: peste tot se vorbește despre moarte. Internetul este inundat cu resurse despre moarte. Vineri, fratele nostru Mike Morrow a mers în bucuria Stăpânului nostru. Moarte.

În plus, unii dintre voi poate știți, alții poate nu, că bunica mea, singura bunică pe care am cunoscut-o vreodată, este literalmente pe patul de moarte. Și nu este pregătită. Este la câteva momente de mormânt. Și având în vedere toate aceste vorbe despre moarte, despre a muri, mă gândesc de o vreme la realitatea a ceea ce spune Scriptura, pentru că știm că este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar apoi vine judecata.

Așa că am început să mă gândesc la realitatea judecății care vine. Și noi toți de aici, ori vom muri ori Hristos se va întoarce, dar rezultatul final va fi același: vom sta înaintea tronului. Vom ajunge acolo ori prin moarte ori prin venirea Domnului. Din nou, cum am văzut în Apocalipsa: „Apoi am văzut un tron mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.” Și observați: „Am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului. Niște cărți au fost deschise.”

Gândește-te la tine. În timp ce evanghelizezi, ce faci? Când vorbești cu oamenii, nu-i așa că îi aduci în mod constant la realitatea că ei vor ajunge la judecată? Nu-i așa că îi aduci în mod constant la realitatea că ei vor sta înaintea lui Dumnezeu și va trebui să dea socoteală? Îi aduci în mod constant la realitatea că există o mânie, există o judecată, există un preț care trebuie plătit, și dacă nu ești pregătit, dacă nu ești în Hristos, ești pierdut. Și noi suntem acolo încercând să scoatem oamenii din foc și să-i aducem într-un loc de siguranță. Îi chemăm insistent: „Fugiți de mânia viitoare! Vine judecata! Vine judecata!” Gândiți-vă la de cartea Călătoria Creștinului. Ce l-a făcut să fugă din Cetatea Pierzării? Evanghelistul. Care era mesajul lui? „Fugi de mânia viitoare.” Judecată. Noi predicăm acest lucru.

Gândiți-vă la lucrarea lui Hristos. Dacă ai petrecut cât de puțin timp în Evanghelii, vezi ceva ce face Domnul în mod repetat. Isus, Domnul nostru, a îndreptat oamenii mereu și mereu spre ziua judecății. Fără doar și poate. A continuat să-și aducă ascultătorii la realitatea că vine o zi când ei vor sta înaintea tronului. Nu a contat că era vorba de unul dintre ucenicii Lui, sau de farisei, El a continuat să predice acest mesaj. A făcut aceasta atât prin limbaj clar, cât și prin parabole. Sunt câteva exemple. Nu trebuie să deschideți acolo, dar puteți asculta. În Matei 10:15, când vorbea despre cei ce resping mesajul ucenicilor Săi, El a spus: „Adevărat vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei și Gomorei, decât pentru cetatea aceea.” În Matei 11:21 El mustră cetățile în care au fost făcute multe dintre minunile Sale. Și ce spune? „Vai de tine, Horazine și vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit cu sac și cenușă. De aceea vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. Și tu, Capernaume, vei fi înălțat oare până la cer? Vei fi coborât până la Locuința morților; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei decât pentru tine.” De ce face El asta? De ce îi duce la realitatea că ziua judecății se apropie și dacă tu nu te pocăiești, dacă respingi ceea ce am făcut Eu, va fi mai cumplit pentru tine. Acele cetăți Sodoma, Gomora, Tir, Sidon vor avea o pedeapsă mai ușoară în ziua judecății decât vei avea tu. Vedeți, El mereu i-a adus la realitatea zilei judecății. În Matei 12:36 El spune: „Vă spun că, în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit.” Matei 12:41-42: „Bărbații din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecății și-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare decât Iona. Împărăteasa de la Miazăzi se va scula alături de neamul acesta în ziua judecății și-l va osândi, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înțelepciunea lui Solomon; și iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.” Dacă te gândești la pilda grâului și a neghinei, la pilda năvodului; dacă te uiți la întreg capitolul 25 din Matei: avem cele zece fecioare, pilda talanților, judecata finală, din nou și din nou și din nou, iar acestea sunt doar câteva instanțe, dacă te uiți în toate Evangheliile, Îl vezi pe Isus Hristos în mod repetat aducând oamenii la realitatea că vine o zi a judecății, vine o zi când vei fi judecat, vine o zi când vei sta în fața tronului. Vine! Vine! Vine! În mod repetat, Domnul nostru a făcut acest lucru.

Și nimeni de aici nu va pune la îndoială dacă acest lucru este real. Întrebarea nu este DACĂ vom sta înaintea tronului. Acest lucru se va întâmpla. Întrebarea este: CUM. Nu-i așa? Ori vei ajunge acolo prin moarte, ori prin revenirea Domnului, dar vei ajunge acolo. Vei sta înaintea tronului. Chiar indiferent de ce viziune ai asupra escatologiei, sau asupra vremurilor sfârșitului, noi toți suntem de acord că toți vom sta înaintea tronului mare și alb. Și mai important decât atât, hai să personalizăm. Tu domnule, tu doamnă, tinere, tânără, tu personal vei sta înaintea tronului și vei da socoteală pentru viața ta.

Deci iată care este întrebarea majoră, așa cum am spus mai devreme și la care ne vom uita azi: Ești pregătit să stai în fața tronului lui Hristos? Ești pregătit?

Dacă Domnul ar lua respirația din plămânii tăi chiar acum, așa cum a făcut-o de milioane de ori în acest an, de peste o sută de mii de ori doar azi… La fiecare 3 secunde, cineva moare. În întreaga lume: copii, bărbați, femei, bogați, săraci, tineri, bătrâni, albi, negri, hispanici, chinezi, africani, nativ americani; oamenii mor peste tot în jurul nostru. În această țară, în acest stat, în acest oraș, în cartierele noastre. Ai fi pregătit? Ești pregătit chiar acum să Îl vezi? Unul după altul, oamenii merg la judecată. Un altul moare, apoi judecata. O altă inimă se oprește, apoi judecata. Un anevrism, judecată. Un accident de mașină, judecată. Glonț fatal, judecată. Atac de cord, judecată. Cancer, judecată. Din nou și din nou. Oamenii merg la judecată. Se întâmplă constant. Chiar acum numerele continuă să crească. Cu fiecare moment, și aceasta este realitatea pe care trebuie să o știi și realitatea de care trebuie să te ții, că vine și numărul tău la rând. Numele tău va fi strigat. Ziua ta se apropie. Iar ziua de azi? Ziua de azi doar te aduce mai aproape de acea ultimă zi. Ești pregătit?

Oamenii petrec atât de mult timp pentru a se pregăti pentru atâtea lucruri. Mă gândeam cât de mult timp petrec oamenii pregătindu-se pentru educația copiilor lor. Vor ca copiii lor să fie educați. Părinții cheltuie atât de mulți bani ca să-și dea copiii la cele mai bune școli, ca să cumpere cele mai bune planuri de învățământ la domiciliu. Mulți vor să locuiască în cele mai bune cartiere pentru că acolo se află cele mai bune districte școlare. Pentru că ei vor ca copiii lor să aibă cea mai bună educație și să meargă la cele mai bune facultăți, ca să obțină cele mai bune posturi, ca să aibă cea mai bună viață. Multă pregătire se face pentru atingerea acestui țel. Vor să învețe tot felul de limbi, să citească multe cărți, și să cunoască tot felul de lucruri. Dar, sunt copiii tăi pregătiți să stea înaintea tronului lui Hristos? Ești tu pregătit? Mulți se gândesc mult la căsătorie. Vor să fie pregătiți. Vor să se pregătească să fie soț sau soție. Învață cum să repare mașini și cum să gătească cine, și se pregătesc mult pentru cum arată și cum sunt văzuți… Dar ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos? Înseamnă că e ceva greșit în a dori să-ți educi copiii? Nu. Este ceva greșit în a vrea să fii pregătit pentru căsătorie? Nu. Acestea sunt lucruri importante. Dar tu știi, la fel cum știu și eu, că nu există absolut nimic mai important decât a fi pregătit pentru aceasta. Nici măcar pe aproape.

Imaginează-te acolo, în ziua judecății, înaintea tronului lui Hristos, și tu și cu mine știm că nu va conta câte cărți ai citit, nu va conta câte limbi ai știut, nu va conta câte filme ai văzut sau câtă muzică ai știut, sau cât de la zi ai fost cu ultimele bârfe, singurul lucru care îți va invada mintea, lucrul cel mai important pentru tine va fi: Sunt eu gata? Sunt eu pregătit pentru aceasta? Sunt eu echipat să stau înaintea tronului? Sunt eu în Hristos? Sunt păcatele mele iertate? Acesta este cel mai important lucru! Și noi am spune: „Este adevărat!” Dar ești tu gata pentru aceasta? Ne-am uitat în Matei 24: Isus a vorbit despre venirea Sa. Le-a spus ascultătorilor Lui să fie gata. Uitați-vă din nou, priviți la natura repetitivă, de cât de multe ori spune acest lucru. Și în cât de multe feluri o spune. Matei 24:42: „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru.” „Vegheați”. „Nu știți”. „Să știți că, dacă ar ști stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoțul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, și voi…” Ascultați ce poruncă este aici: „FIȚI GATA; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.” „[Trebuie să] fiți gata.” Ești tu gata? El a spus că va veni când nu te gândești.

O întrebare cinstită pentru tine: Crezi că El vine astăzi? Gândește-te la noaptea trecută. Ți-ai petrecut noaptea trecută ca și cum El ar fi revenit noaptea trecută? Te-ai trezit în această dimineață și în timp ce te îmbrăcai aveai aceasta în minte: El poate reveni chiar acum! Sau ai petrecut-o certându-te cu soțul sau soția, strigând la copiii tăi, pierzând vremea cu lucrurile lumii, sau doar într-o ceață lumească, total inconștient față de realitatea lui Dumnezeu și venirea Sa iminentă. Când ai venit aici în această dimineață și te-ai așezat pe scaun, era gândul tău la realitatea că Hristos a spus: „Fiți gata”, „Vegheați, căci nu știți când va veni Fiul omului”? Te gândeai tu la ceea ce ne-a spus El chiar aici când a folosit analogia cu Noe în versetul 38: „În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie și N-AU ȘTIUT NIMIC, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului.” Ce gând! Ce gând înspăimântător! Iată-te cumpărând alimente, uitându-te la telefonul tău, plătind la casă, și deodată… cerul se despică în două și Hristos revine! Iată-te conducând, ascultând cântecul tău preferat, bucurându-te de atmosferă, și… bum! Iată! Trâmbița sună, glasul arhanghelului, iar Hristos coboară victorios. Ai fi pregătit? El a spus că așa se va întâmpla. Ca în zilele lui Noe. Ei nu au știut nimic, cumpărau, vindeau, se însurau și se măritau, pur și simplu se bucurau de viață, iar apoi, ușa corabiei se închide, și ei au fost inconștienți. Și El ne spune că în același fel se va întampla: oamenii vor fi inconștienți. Te întreb: Ești tu inconștient? Sunt copiii tăi inconștienți? Este soțul sau soția ta inconștientă? Este fratele tău sau sora ta inconștientă? Ești tu pregătit? Pentru că acest lucru va avea loc. Și noi, fraților, nu am spune că nu e așa. Noi am spune că credem aceste lucruri. Am spune că știm că se vor întâmpla. Dar cât de mult timp investim în această realitate… Să mă întreb: sunt eu pregătit? Sunt eu pregătit?

Amintiți-vă că vom sta înaintea Lui. Fie prin moarte, „După cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, fie prin a doua Sa venire, „De aceea, fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.” Ambele variante ne vor aduce în același loc: fie moartea, fie a doua venire. Ne vor aduce în acest loc: „Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului.” „Cerul a fost strâns ca un sul.” Iar tu vezi groază pe fețele tuturor celor răi din jurul tău. Și tu știi ce se întâmplă. Știi că e prea târziu să te pocăiești. Prea târziu să ștergi mizeriile care sunt pe telefonul tău. Prea târziu să ierți pe sora sau pe fratele acela. Prea târziu să alergi la Isus. Prea târziu să intri în corabie. Ușa a fost închisă, s-a terminat. Timpul a expirat și nu mai există nicio șansă. Timpul pentru milă, har și mântuire s-a dus. Ziua judecății a venit. Vei fi tu gata? Și știm că se va întâmpla. Acei oameni care odată erau văzuți importanți, celebritățile pe care lumea le adoră și le invidiază și le dorește, cei care domină titlurile… Au fotografi care așteaptă la aeroport doar ca să surprindă o imagine cu acești oameni cum se urcă în mașinile lor. Acești oameni care par atât de importanți… „Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului.”

Păcatul sexual care pare atât de important și că merită atât de mult. Liniile de modă și cântecele și filmele și obiceiurile care par atât de greu de abandonat. Acel prieten sau acea prietenă pe care știi că ar fi trebuit să o părăsești cu mult timp în urmă. Când El va veni, știi bine că vei vedea totul ca pe o mizerie. Vei fi prins în flagrant. Avertizările ți-au fost date ca lui Acan. Ți-a fost dat timp să te pocăiești, dar tu nu te-ai lăsat de acel lucru. Nu i-ai dat drumul, nu te-ai întors de la el. Iar acum judecata a venit. Este peste tine. Și ai fost găsit cu păcat în mijlocul taberei. Ai avut o reputație bună, dar acum, ca pentru urmașii lui Core și Datan, a venit timpul judecății. Dacă El ar veni chiar acum în timp ce predic, ți-ar fi frică? Te-ai teme că nu ești pregătit să te duci? Ai încerca să îți ștergi istoricul? Ai încerca să te muți din apartamentul cuiva în care nu ar trebui să fii? Ai începe să spui: „Acum o să citesc Biblia”, „Acum o să mă rog”, „Acum o să mă pocăiesc așa cum a predicat Tim săptămâna trecută.” Ai lua abia atunci în serios toate avertizările? Ți-ai trage palme pentru că te-ai jucat cu păcatul? Ai regreta toate acele seri? Ai regreta că ți-ai permis să fii atât de aproape de lume? Că ți-ai permis să te joci cu caracterul lumesc? Ai regreta că ai numit sfințenia legalism? Știi că ai regreta. Știi că ai regreta toate acele lucruri dacă El s-ar întoarce și tu nu ai fi pregătit. Ești pregătit să-L vezi? Îl vei vedea. Ascultă! Ascultă! TU ÎL VEI VEDEA. Acest lucru este mai real decât faptul că eu stau în fața ta acum. Este mai sigur, mai adevărat și mai precis. TU VEI STA ÎNAINTEA LUI.

Dacă ai fi în acel avion cu Tim, și pare înfricoșător, toată lumea țipă, oamenii se panichează, și vezi că vine sfârșitul, ai fi gata? Sau te-ai putea relaxa într-o oarecare măsură… desigur că ar fi ceva frică din cauza avionului, și toată acea situație e groaznică, dar tu știi, ai o siguranță: „Îl voi vedea. Și mă bucur pentru aceasta. Abia aștept. Nu este nicio frică. Pentru că sunt pregătit.” Sau ți-ai cerceta mintea regretând păcate secrete? Păcate ascunse. Lucruri furate pe care le-ai crezut ascunse, cum a crezut Ghehazi, dar acum au fost descoperite. Acum știi: O nu, iată-L că vine, și eu am acest lucru. Și El mi-a spus că ar trebui să renunț la el, dar nu am renunțat. Ai fi nesigur? Să vezi fața sfântă și aprinsă a Celui care stă pe tronul de judecată. Ești pregătit ca fiecare lucru din viața ta să fie examinat?

Spune acolo în Apocalipsa că „Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după cele ce erau scrise în cărțile acelea, potrivit cu faptele lor.” Isus a spus despre judecată. Ce se va întâmpla? Fiecare cuvând nefolositor. FIECARE CUVÂNT NEFOLOSITOR! Ești gata să dai socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor? Tot ce ai spus vreodată. Fiecare cuvânt care a ieșit vreodată din gura ta, fiecare dată când te-ai mâniat, fiecare cântec pe care l-ai cântat, fiecare vers pe care l-ai recitat vreodată, fiecare cuvânt profan pe care te-ai justificat că îl poți folosi… Știți că sunt oameni în ziua de azi cărora li se dă cuvântul, și care le spun creștinilor că poți folosi limbaj obscen, că e în regulă. Și sunt unii oameni care chiar dau crezare acestei nebunii și scot pe gură limbaj obscen, iar Biblia spune că în ziua judecății vei da socoteală. Tu știi că El știe tot. Cel care a făcut urechea, nu aude? Cel care a făcut ochiul, nu vede? Ești tu pregătit?

Poate ai doar o hanină de evlavie și ai înșelat pe toată lumea. O reputație bună între presbiteri, o mărturie bună în biserică, dar în interior ești un mincinos și un hoț, un desfrânat și un idolatru. Și tu știi asta. Și dacă El ar reveni chiar acum, ai fi nepregătit și îngrozit. Dacă cerul s-ar despica, ochii tăi ți-ar ieși din orbite pentru că ai fost descoperit că ești fals. Ești pregătit?

Știți că nouă nu ne place să fim luați pe nepregătite. Ne place să fim pregătiți. Știți, oamenii își iau o armă de foc ascunsă, de ce? „În caz de nevoie.” Oamenii își fac asigurare de tornadă, de ce? „În caz de nevoie.” Grindina. Face pagube de peste 1 miliard de dolari. Vedeți ce fac oamenii acum? „În caz de nevoie…” „În caz de nevoie.” Oamenii construiesc buncăre. Oamenii se pregătesc pentru o apocalipsă cu zombie!! Dar nu se gândesc deloc la sufletul lor și la realitatea că vor sta înaintea Domnului și vor da socoteală și că eternitatea le stă înainte. Ești tu pregătit? Ești pregătit?

Ce ai spune dacă ai ști… că următoarele 30 de secunde sunt ultimele tale 30 de secunde. Ai pleda pentru mai mult timp? Regina Elisabeta din anii 1700 a spus pe patul de moarte: „Mi-aș da toate averile pentru mai mult timp.” Aceasta a fost o femeie rea, de ce credeți că a avut nevoie de mai mult timp? Nu pentru a strânge mai multe averi, nu ca să dea o îmbrățișare familiei; a vrut mai mult timp ca să se pună în rânduială cu Domnul. Ca să se împace cu acest Dumnezeu care era mânios pe ea. Dar nu a mai primit timp. Ești pregătit?

S-ar putea să spui: „Bine, Isus a spus că trebuie să fii pregătit. Dar când vine, ca să pot fi pregătit? Realitatea este că nu ști. De aceea El a spus: „Fiți gata.” Gândiți-vă la cele 5 fecioare neînțelepte, care nu aveau untdelemn. Ele nu au fost pregătite când le-a venit rândul. Nebunul bogat care și-a construit hambare mai mari, n-a fost pregătit și i s-a cerut înapoi sufletul. Gândiți-vă la Anania și Safira. Credeți că ei s-au gândit că vor fi scoși afară de aceiași tineri pe lângă care trecuseră mai devreme?

Este ceva adevărat cu privire la lumea aceasta, iată ce anume: Predicile – eu le numesc predici – îți sunt predicate în mod constant de către această lume. Pline de minciuni. PLINE DE MINCIUNI. Un mesaj pe care Hollywoodul a reușit foarte bine să îl predice în mod fals, și a convins pe mulți, este cu privire la moarte. Ei fac moartea să pară plină de farmec. Nu-i așa? O fac să pară chiar distractivă. Romantică. Iau un om rău, complet fără Hristos, și îl arată murind în păcatul lui, cu zâmbetul pe buze, părând atât de plin de pace, atât de calm, pe un fond de muzică lină, totul pare atât de bine. Sau același om rău și nelegiuit, fără nicio evidență a lui Hristos în viața sa, ei iau acest actor și-l arată fugind către un baraj de gloanțe încrezător, curajos, fără nicio teamă, privind moartea în față ca și când i-ar spune: „Vin către tine, nu am nicio frică.”

Acesta e mesajul pe care îl predică Hollywoodul. Așa mor într-adevăr cei răi? Când un om știe că urmează să Îl vadă pe Domnul și nu este pregătit, chiar așa se comportă? Este o carte scrisă de S. B. Shaw întitulată „Mărturii ale muribunzilor mântuiți și nemântuiți”. Este o carte care te pune pe gânduri. În această carte sunt relatate, așa cum spune titlul, ultimele momente ale oamenilor pe patul lor de moarte. Ce au spus; ce au făcut. Cei mântuiți și cei nemântuiți. O carte sobră. Ascultați ce au strigat ei. Iată câțiva dintre cei nelegiuiți.

Voltaire – nu știu dacă ați mai auzit acest nume. Un faimos ateu. Este numit „Păgânul”. Un necredincios. Iată ce a spus despre creștinism. „Creștinismul este în mod sigur cea mai ridicolă, cea mai absurdă și cea mai sângeroasă religie care a infectat vreodată această lume. Maiestatea voastră va face un serviciu etern rasei umane prin eradicarea acestei superstiții infame.” Asta a spus pe când trăia. Dar iată ce a spus cu ultimele sale cuvinte: „Sunt abandonat de Dumnezeu și de oameni. Voi merge în iad. O, Hristos! O, Isus Hristos!” Nu vă înșelați. Ei spun vorbe mari, dar când stau în fața morții, când privesc spre eternitate, este cu totul altceva.

Iată un altul: Francois Newport. El a spus: „O, de aș putea sta o mie de ani în focul care nu se stinge niciodată ca să obțin favoarea lui Dumnezeu și să fiu unit din nou cu El. Dar este o dorință zadarnică. Milioane de milioane de ani nu m-ar aduce cu nimic mai aproape de sfârșitul chinurilor mele, decât cu o biată oră. O, eternitate, eternitate! Pe totdeauna și pe totdeauna! Oh, chinurile insuportabile ale iadului!” Și apoi a mers la judecată. Poți auzi disperarea? Nicio muzică lină, niciun calm, nicio pace.

Încă o mărturie din partea celor răi. Un necunoscut. Un om rău, pierdut, care era pe moarte. „Când a fost vizitat de un doctor, el gemea și dădea semne de mare agonie. Doctorul i-a zis: „De ce gemi? Boala ta nu este dureroasă.” „O, doctore”, a spus el, „nu trupul, ci sufletul mă chinue.” În seara morții lui, când au intrat în cameră, oamenii au spus că au simțit că acolo era o prezență îngrozitoare ca și când el se afla lângă tărâmul celor osândiți. Muribundul a strigat: „O, Dumnezeule, izbăvește-mă din acea groapă îngrozitoare!” Aceasta nu era o rugăciune de pocăință ci tânguirea unui suflet pierdut. Cam cu 15 minute înainte de a muri, ceea ce s-a întâmplat la ora 12, el a exclamat: „Sunt în flăcări! Scoateți-mă afară! Scoateți-mă afară!” El a continuat să repete acest lucru până ce respirația l-a părăsit. Pe măsură ce puterea trupului îi slăbea, cuvintele lui au devenit din ce în ce mai stinse. În cele din urmă, domnul N. și-a pus urechea aproape ca să prindă șoaptele sale de plecare. Iar ultimele cuvinte pe care le-a putut auzi au fost acestea: „Scoateți-mă afară! Scoateți-mă afară!””

Hollywoodul te-a mințit, media te-a mințit. În spatele tuturor, diavolul te-a mințit. Dacă nu ești pregătit, poți să pretinzi că ești tare, poți să te crezi puternic, dar când vei sta în fața veșniciei, când vei privi fața Mielului de pe tron, toate celelalte vor deveni foarte clare.

Ieri. Doar ieri, eram la un eveniment și vorbeam cu niște tipi. Și știți ce îmi spuneau ei? „Suntem dumnezei. Omul negru este dumnezeu.” „Toate acele lucruri în care crezi sunt superstiții.” „Raiul și iadul sunt ceea ce tu le faci să fie.” M-am uitat în ochii lui și i-am zis: „Dar veți muri ca niște oameni.” Și a fost redus la tăcere. Realitatea este aceasta: poți să te numești dumnezeu, poți spune orice vrei, dar când vei sta în fața veșniciei, vei vedea cât de nedumnezeiesc ești. Vei vedea cât de firav și de slab ești. Ești pregătit?

Dar apoi auzi cealaltă parte. Auzi despre alții care, când stau față-n față cu moartea, sună cu totul diferit.

Este o carte, se numește „Cântând în foc”. Un frate pe nume John Bradford, înainte de a fi ars de viu pentru Hristos, ascultați ce a spus. S-a întors să se adreseze tânărului John Leaf, tovarășul lui de suferință; Cuvintele lui sunt de neuitat: „Încurajează-te, frate, căci vom avea o cină veselă cu Domnul în seara asta.”

Iată din nou ceva din cartea lui Shaw. O credincioasă: „Doamna Jewett suferea de cancer la gât și a murit de foame. Am mers să o văd.” – pastorul ei relatează – „Când mi-a auzit vocea, a spus: „Vino la mine.” Și-a aruncat brațele în jurul gâtului meu spunând: „Fratele meu, mi-am dorit atât de mult să te văd. Sunt sfințită. Mi-am păstrat credința. Mor de foame, dar în scurt timp voi lua din rodul pomului vieții.” Și-a întins mâna ca și când deja ar face acest lucru, spunând: „Dulce, o ce dulce!” Apoi, lăsându-și mâna jos, a spus: „Și voi bea din apa vieții chiar acum; la revedere pentru scurt timp.” – și a murit victorios.” Ce contrast!

Unul dintre imnurile mele preferate este „Stânca Veacurilor” [Cel ce Te-ai deschis mie], de Augustus Toplady. Ați auzit ce a spus el pe patul de moarte? Este glorios! Dați-mi voie să vă spun ce a zis. „Cu o oră înainte de a muri, părea să se fi trezit dintr-un somn dulce și a exclamat: „O, ce desfătări! Cine-și poate închipui bucuriile celui de-al treilea cer! Ce soare luminos s-a răspândit în jurul meu! Nu am cuvinte să descriu! Știu că de acum nu mai poate fi mult până când Salvatorul meu va veni după mine, deoarece cu siguranță niciun muritor nu poate trăi.” Și spunând aceasta a îzbucnit într-un șuvoi de lacrimi. Apoi a continuat: „După gloriile pe care Dumnezeu le-a manifestat față de sufletul meu, o lumina Lui! Lumină! Lumină! Strălucirea gloriei Lui! O, vino Doamne Isuse, vino, vino degrabă!” „

Ce lucru deosebit! Vedeți contrastul? Unul strigă: „Oh, chinurile insuportabile ale iadului!”, celălalt: „Lumină! Lumină! Vino degrabă!” Ce anume le-a dat acestor frați pacea în fața morții? Ce l-a deosebit pe un om de altul? De ce unul a fost pregătit pentru tron, iar celălalt striga în disperare: „Hristos! Hristos!”? Hristos i-a deosebit. Ce anume le-a dat creștinilor din primul secol curajul de a înfrunta leii și tortura și Imperiul Roman? Hristos a fost acela. Ce anume dă fraților din Iran bucurie în ciuda decapitărilor și a violurilor și a Statului Islamic? Hristos. Dacă ați fost la conferința din Denton sau ați ascultat mesajul lui John, ați auzit ce a spus despre acel băiețel. Eu însumi am privit fața acelui băiețel care a fost bătut de oameni maturi, bărbați și femei, din pricina lui Isus Hristos. Și el s-a întors în casă bucurându-se. Și avea de gând să continue să proclame mesajul, deși i se promisese că va fi omorât pentru asta. Ce anume dă o astfel de realitate? Ce anume dă un astfel de răspuns? Ce face pe un om să aibă o asemenea siguranță, să fie atât de pregătit? Hristos. Hristos. Hristos.

Are totul de a face cu Isus. Ești tu în Hristos? Te-ai pocăit și continui să te pocăiești de tot păcatul din viața ta? Te-ai agățat și continui să te ții lipit de Isus Hristos pentru mântuire? Este El prețios pentru tine? Este El cu adevărat prețios pentru tine? Nu doar în vorbă, ci este El cu adevărat prețios pentru tine? Îl iubești? Este El speranța ta? Este El totul pentru tine? Este El singura ta comoară? Te vezi pe tine atât de slab și fără El nu ai nimic, așa că stai aproape de El, rămâi în El, ai nevoie de El? Chiar și atunci când cazi, tu știi că El este singura ta speranță și alergi imediat la El. Ești tu un recipient al iertării prin sângele Mielului? Sângele Lui, cum vezi tu sângele Lui? Este el prețios? Vezi acel izvor care curge și spui: „Este pentru mine! Este pentru mine! Mă curăță, mă spală. Acolo găsesc iertarea, în sângele acela care a fost vărsat pentru mine.” Viața este în sânge. Și tu spui: „El Și-a dat viața mentru mine. Acel sânge s-a vărsat pentru mine.”

Nu e destul să crezi că Isus a murit pe cruce. Catolicii cred acest lucru. Nu e destul să crezi că Isus a fost fără păcat. Musulmanii cred acest lucru. Nu e destul nici măcar să ai o teologie bună. Demonii cred și tremură. Ei au o teologie perfectă. Ei cunosc tot adevărul. Ei știu că Isus este 100% Dumnezeu și 100% om. Dar nu există nicio mântuire pentru ei. Te încrezi tu în El? Te încrezi în El chiar acum, în prezent, și te pocăiești de tot păcatul?

Ieri, în timp ce mă pregăteam pentru această predică, ascultam ultimul mesaj pe care fratele Bob Jennings ni l-a predicat. În timp ce se apropia de moarte, și a spus-o cu atâta… știți Ioan 8:21 – dacă mori în păcatele tale, nu vei merge unde merge El, nu vei merge acolo unde este Hristos. El a spus: „O, dar dacă ești iertat de păcatele tale, atunci vei merge acolo unde este Isus.” Aceasta este speranța! Așa știi că ești pregătit, pentru că păcatele ți-au fost iertate, pentru că ești în Hristos! Ascultam ultimele capitole din Călătoria Creștinului venind pe drum încoace, și era vorba despre Creștinul care trece prin acea prăpastie de apă care separă pământul până ce ajunge la Cetatea Cerească, la porți. Și fără îndoială că există acea frică, n-ai mai trecut pe acolo… Ați auzit chiar și în vocea fratelui Bob când spunea că el n-a mai murit până atunci. Dar a zis: „Ce spune Biblia? Spune că e ca un somn. Am mai dormit până acum, nu e chiar așa de rău. E bine.” Și la fel și în Călătoria Creștinului, era acel frate care îl îndruma cu promisiunile. Te ții de acele promisiuni, te ții de Scriptură, speranța ta e în Hristos și în nimic altceva, niciunde altundeva, în nimeni altul. E toată în Hristos. Aceea e speranța ta, acela e ajutorul tău, aceea e Stânca. Orice alt teren e nisip mișcător. Așa știi că ești pregătit, pentru că ești în Hristos. Îți urăști păcatul, te întorci de la el, Îl vrei pe El, și nu te încrezi în nimic altceva! Sari în eternitate știind că El te va prinde în brațele Lui și niciodată nu te va scăpa. Te încrezi în El și doar în El. Veșnicia ta depinde în totalitate de lucrarea încheiată a lui Isus Hristos, de viața, moartea și învierea Lui.

Sau te încrezi tu în vreo faptă de-a ta? În vreo realizare, membralitate într-o biserică sau împărtășanie sau mâncare sau botez, în vreo citire a Bibliei sau ținere a Legii, circumcizie sau normă culturală? Îți pui tu toată credința în Isus Hristos chiar acum? Cei care sunt în Hristos sunt pregătiți. Și dacă ești în Hristos, ești pregătit. Dacă te întorci de la păcatul tău, ești pregătit. Și chiar de ai cădea, cel drept cade de șapte ori și se ridică. Dacă ești în Hristos, ești pregătit. Dar dacă nu ești în Hristos… Dacă nu ești, Îl vei vedea. Și va fi înfricoșător. Dacă ești în Hristos, spui ca și Pavel: „Pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig.” Dacă ești în Hristos, spui „Amin!” Citești 1 Ioan și vezi acel pasaj în care Ioan vorbește despre faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu și spune: „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta se curățește, după cum El este curat.” Privim spre venirea Lui și nădăjduim. Privim la ea cu speranță. Privim la ea cu bucurie. Nu privim la ea cu groază. Și așteptând să-L vedem așa cum este, fiind într-o totală venerație față de realitatea că El va face din oameni ca noi copii ai lui Dumnezeu, ne curățim așa cum El este curat. Umblăm în curăție, umblăm cu o conștiință curată care este controlată de Cuvânt, Umblăm în sfințenie pentru că știm că fără sfințenie – există o sfințenie fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Și noi vrem să Îl vedem. Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.

Dacă ești în Hristos, chiar și atunci când ești omorât cu pietre ca Ștefan, chiar și atunci când pietrele te lovesc, poți spune: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Dai tu morții tot păcatul tău azi? Acum? Sau ascunzi o parte din el? Ții o parte din el? Îi porți de grijă? Privești tu la lume așa cum spune Biblia? Pofta firii, pofta ochilor, lăudăroșia vieții și toate aceste lucruri trec și lumea trece odată cu ele. Ții lumea aproape de tine? Te apropii cât poți de muchia lumii? Încerci să ai acea moralitate minimă despre care vorbește Piper? Încerci să fii suficient de creștin ca să ajungi în cer, dar ție chiar îți place lumea. Nu ți-ai dori să fii găsit la un loc cu cei necredincioși când El se va întoarce. Nu ți-ai dori să fii în mijlocul rebeliunii când Domnul va spune inimii tale să înceteze să mai bată.

Bine, rapid câteva lucruri practice.

Unii dintre voi poate știți de Hotărârile lui Jonathan Edwards. Cred că sunt atât de folositoare. Două dintre ele cred că încapsulează întreaga idee pe care încerc să v-o prezint.

Din nou spun, fie că vei muri sau Hristos va reveni, important este că vei sta înaintea lui Hristos. Ești pregătit? Dacă nu ești în Hristos, nu ești pregătit. Dacă ești în Hristos, ești pregătit. Deci haideți să trăim ca și când eternitatea chiar se apropie.

Iată ce a spus Jonathan Edwards, care a avut siguranță deplină, încredere deplină că era cu adevărat în Domnul. Și totuși, iată hotărârea lui numărul 7: „Sunt hotărât să nu fac niciodată niciun lucru pe care nu l-aș face în ultima oră a vieții mele.” Este acesta modul în care trăiești? Dacă ai ști că seara aceasta, la ora 9 va fi ultima ta oră, te-ai mai uita la acel film? L-ai mai suna pe acel prieten? Te-ai mai duce la acel eveniment? Ai mai vorbi soției în felul acela? Ți-ai mai petrece timpul în felul în care ți-ai plănuit? Cum știi că acea oră 9 nu este ultima ta oră? Cum știi că seara aceasta la ora 9 nu va fi ora la care Domnul se va întoarce? Acum, vrea Isus să ne gândim: „O, voi muri, de aceea trebuie să îmi vând casa și să trăiesc pe stradă pentru că El va veni în orice moment și nu mai pot face nimic”? Nu, deloc. De fapt, trebuie să trăim în așa fel, în timp ce ne ducem viața normală de zi cu zi – „fie că mâncați, fie că beți, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” – trebuie ca modul nostru de viață să strige la lume și oricăruia care privește: „Hristos este totul pentru mine! El poate veni în orice moment, sau îmi poate lua viața oricând, eu sunt pregătit, pentru că sunt în Hristos. Rămân în El, sunt gata să Îl văd. Mă curățesc așa cum El este curat. Mă lupt cu păcatul meu. Și tot, tot ce sunt este pentru El. Și tot ce fac arată realitatea a ceea ce spun cu gura mea. Chiar și atunci când cad, alerg imediat la El. Nu am nicio speranță, niciun ajutor, nicio salvare, nicio pace, sau bucurie sau promisiune în nicio altă parte și în nimeni altul decât în El.

A doua hotărâre: „Sunt hotărât să nu fac niciodată ceva ce mi-ar fi teamă să fac dacă m-aș aștepta să am mai puțin de o oră pănă să aud cea din urmă trâmbiță.” Cu alte cuvinte, același lucru. Dacă într-o oră Domnul Isus ar reveni, gândește-te ce teroare ar fi să te găsească într-o formă sau alta de păcat sexual. Și norii sunt strânși ca un sul… Cum ar fi să te găsească mințind când se întoarce. Sau purtându-te aspru, sau fiind nesupus, și El se întoarce. Neascultător de părinți, și privești în sus și Îl vezi că vine. Sau El se întoarce, iar tu nu ești în Hristos deloc.

Imaginați-vă următorul lucru. Și mă apropii de încheiere. Un pompier este instruit în fiecare zi cu privire la incendii, pericolul de inhalare de fum, diverse temperaturi care pot face pe cineva să piară. Repetă mereu unde trebuie să își aibă uniforma pentru a maximiza timpul, cum să aibă mașina pregătită, cum să aibă totul pregătit. A fost instruit. Apoi, într-o zi, pe când stă cu colegii lui pompieri și poartă o discuție bună, începe să sune alarma, iar acum, o nu, fuge să își caute uniforma și nu e acolo unde ar trebui să fie; scormonește, caută să o îmbrace, timpul trece; merge la mașină și mașina nu are combustibil. Acum trebuie să se oprească să alimenteze și se împotmolește în trafic. Când în sfârșit ajunge la locul urgenței, descoperă că un orfelinat plin de copii a ars din temelii și toți au murit. De ce? Pentru că el nu a fost gata, nu a fost pregătit. Gândiți-vă ce ar urma. Investigația. Toată această situație este descoperită. Știm cu toții că oamenii ar fi furioși. I-ar reproșa: „Cum ai putut? Ai fost instruit, trebuia să fii pregătit. Cum ai putut face una ca asta? Din cauză că nu ai fost pregătit, uită-te ce tragedie ai creat! Uită-te ce distrugere! Uită-te ce durere ai generat pentru că NU AI FOST PREGĂTIT! Nu ai nicio scuză! Ar trebui să fii pregătit. E prea mult în joc.”

Cu atât mai mult tu, care ai fost avertizat prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, căruia ți s-a spus și ți s-a dat multă învățătură cu privire la acea zi, instrucțiuni și porunci să te pregătești pocăindu-te de toate păcatele și punându-ți toată credința, încrederea, speranța, sprijinul în Isus Hristos pentru sufletul tău. Să dobândești toată acea informație, iar apoi când vine acea zi, să nu fi gata. Să ți se ofere o asemenea milă și salvare, iar tu să scuipi în fața Tatălui care Își oferă Fiul ca să salveze păcătoși. Să-L dai deoparte pe Fiul care a suferit de bunăvoie mânia Domnului. Să stingi Duhul lui Dumnezeu care te cheamă să te pocăiești. Ar fi o tragedie mult mai mare decât o mie de orfelinate pline de o mie de copii morți. Să fii despărțit de tot harul și de toată mila. Să petreci o veșnicie în plâns și în scrâșnirea dinților.

Ascultă! Spun din nou: tu vei sta înaintea Lui. Și ori vei sta înaintea Lui pentru că Isus Hristos se va întoarce, ori vei sta înaintea Lui pentru că El îți va lua viața. Dar noi toți vom sta înaintea Lui. Și singurul loc sigur este în Hristos. Iar dacă nu ești în Hristos, nu ești în siguranță. A te mai gândi la acest lucru, nu este sigur. A dori să vorbești mai târziu cu niște oameni legat de acest lucru, nu e sigur. Singurul loc sigur este în Hristos. Și nu trebuie să aștepți până deseară ca să o faci, nu trebuie să aștepți până mai târziu sau până se va cânta, sau până la rugăciune, sau până după terminarea serviciului, sau până luăm cina; acolo unde stai te poți pocăi. Te poți pocăi și îți poți pune credința în Isus Hristos. Poți să renunți la a-ți mai respecta sinele, poți să-ți iei coroana de pe cap, să te dai jos de pe tronul pe care stăteai, unde erai dumnezeul vieții tale, unde te ascundeai, falsai și erai prefăcut, poți abandona totul și poți veni la Hristos cu adevărat. Cu sinceritate, așa cum ești, cu tot păcatul și murdăria ta. El a venit pentru cei slabi, a venit pentru cei morți. A venit pentru cei pierduți, a venit pentru cei bolnavi. El este Marele Medic. El a venit să salveze păcătoși. Și nu este niciun păcat, nicio rușine, nicio vină, nicio murdărie… Ai putea fi un pedofil sau un violator… Asta nu te ține în afara Împărăției lui Dumnezeu. El te va ierta și te va salva dacă vii cu adevărat. Vino, cât mai este timp. Pentru că nu ști când vei sta înaintea Lui, dar știi că vei sta.

Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?

Tată… Tată, știu realitatea despre care ai spus că în acea zi mulți vor spune „Doamne, Doamne”. Știu că ai spus despre calea care duce la pierzare că este largă și mulți sunt pe acea cale. Puțini sunt cei care găsesc viața. Puțini care intră pe această cale. Dar, Doamne, Te rog să fii îndurător. Mă gândesc chiar la propria mea bunică și la cei din această sală care nu te cunosc: copii, soți pierduți sau soții pierdute. Tată, Te rog, ai milă. În Numele lui Isus, amin.

https://illbehonest.com/romana/esti-pregatit-sa-stai-inaintea-tronului-lui-hristos

///////////////////////////////////////

A Muri În Hristos Este Un Câștig

de Bob Jennings   

„Amația a făcut ce este drept înaintea Domnului, dar cu o inimă care nu era în totul dată Lui”- . Uau! „Doamne, nu mă lăsa să am așa ceva pe piatra mea funerară! Nu lăsa ca aceasta să fie biografia mea! Am făcut ce este drept înaintea Domnului, dar nu cu toată inima mea! Ajută-ne!

Tim Conway

„Ei bine, Bob, din moment ce ai aflat că ai cancer.. mă întreb… mi-ai spus aseară că una era să te gândeşti la ceea ce ai putea face în viaţa ta când erai sănătos şi a sunat ca și când, acum fiind în această situaţie, poate aceasta te face să gândeaști altfel și mă întreb, acum că ştii că ai cancer, există ceva care îți vine în minte în ceea ce priveşte modul în care lucrurile s-au schimbat în gândirea ta, cum Îl vezi pe Domnul, cum îți vezi viaţa, cum vezi viața de păstor sau de soţ, cum îți vezi moartea? De când ai aflat, există zone în care simți cu adevărat că gândirea ta chiar s-a schimbat mult? Privind moartea din acest punct de vedere faţă de tot restul vieţii tale cum ai văzut-o?”

Bob Jennings

„Într-un fel, nu, nu s-a schimbat. Aș spune că a crescut şi s-a amplificat în lucrurile pe care întotdeauna le-am cunoscut ca și creştin. Un lucru pe care l-am văzut mai mult este privilegiul incredibil pe care Domnul ni l-a dat, acela de a-L sluji în această vreme. Privilegiul incredibil de a merge cu El, de a ne bucura de El. Privilegiul incredibil de a-L sluji, şi de a fi în lupta pentru adevăr, pe arena credinţei. Privilegiul incredibil de a deschide Scripturile. Este un așa privilegiu de a sluji Domnului, Regelui regilor, şi să te aduni cu sfinţii, şi să cânți cântările Sionului, să cânți cântările Domnului chiar în mijlocul taberei dușmanilor, e chiar așa un mare privilegiu.

Cred că am simţit şi am văzut mai mult din acestea, de când am aflat despre acest cancer. De asemenea, în special de când am devenit creştin, îmi dau seama că viaţa este scurtă, trupul este fragil, şi moartea este sigură. Toate aceste lucruri, da sunt mai reale, este mai multă realitate. Am fost foarte conștient ca și creştin că viaţa este scurtă. Veţi auzi creştini mai în vârstă spunând aceasta şi predicatorii spun asta mereu.

Chiar de când am fost convertit am fost foarte conştient că viaţa este scurtă. Nu avem prea mult timp, va trece așa de repede. Scripturile spun asta din nou și din nou, comparând viaţa noastră cu un somn, sau cu un alergător care trece, sau cu iarba. Nu cu stânci sau cu copaci, ci cu iarba. Deci, sunt foarte conştient de asta, dar acum, ştii că s-a întâmplat. Îmi aduc aminte când aveam 25 de ani şi conduceam un camion de pietriș. Și un creştin mai în vârstă călătorea cu mine de o vreme, doar ca să avem părtăşie şi să petrecem un timp împreună. Avea 75 de ani, îmi amintesc că mă gândeam, „El are de trei ori vârsta mea. Eu am o treime din vârsta lui, eu am 25, şi el are . Uite cât timp am!” În acelaşi timp mă simteam ca și cum, „Știu că totul va trece așa de repede, știu asta.” Îmi amintesc așezarea, ziua, ora, locul.. unde mă gândeam la aceasta. A trecut foarte repede, îmi amintesc pe la 20 de ani ca şi creştin, era ceva special pentru fiecare an. Aveam gândul, „Voi încerca să-mi amintesc câte ceva despre fiecare an.” Pentru un timp am reușit,.. „acesta a fost anul în care așa și așa s-a întâmplat. Acesta a fost anul în care am mers aici sau acolo, la această conferinţă, sau altundeva.” Apoi anii, se adună și trec. Lucrurile devin neclare, totul se încâlcește. Nu îți poți aminti ceva din fiecare an; iar copiii erau tineri. Nu pot să cred cât de repede au trecut anii de când copiii erau în casă cu noi. E incredibil cum se întâmplă, nu poți să explici. Nu se poate explica, nu se poate ține, nu se poate opri, nu se poate încetini. Dintr-o dată, copiii au crescut și pleacă de acasă şi totul e gata. Capitolul e încheiat, şi tot ce poţi face este să faci ca fiecare zi să valoreze pentru Hristos.

Ştii, creştinul într-un fel, trăiește pentru eternitate, trăiește pentru lucrurile mari, cu adevărat valoroase. Într-un fel el, el este cel mai departe de a fi existenţialist, dar pe de altă parte, el este cel mai mare existențialist. E ca si cum trăim pentru fiecare moment, trăim pentru fiecare zi, vrem să facem ca fiecare moment să conteze. Așa că, oh, e ca și cum, tot ce putem face este ca în prezent să umblăm cu Dumnezeu zi de zi şi doar să fim atenţi la El necontenit şi acesta este adevăratul creştinism. E cum spune Domnul în noul legământ, „Voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor.” Dumnezeu este realitatea supremă.

Creștinul umblă în mod natural preocupat de Dumnezeu, în comuniune cu El. Acesta e cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru a răscumpăra timpul şi pentru a apuca viața veșnică. Atunci când ajungem la sțârșit, aceasta este ceea ce ne face perna moale, perna patului morții moale. Realizezi că, într-un fel, nu ai ajuns nici pe departe la excelență, sau la perfecțiune sau conformitate cu Hristos, sau orice în direcția aceasta, dar pe de altă parte, este un mister. Poți ajunge la sfârșit cu o încredere reală că, „Doamne, am căutat să umblu cu Tine. Te-am iubit. Am încercat. Eu într-adevăr mi-am predat viaţa Ție. În mod real mi-am trăit viața pentru Tine, Doamne.” Aceasta este o consolare incredibilă când ajungi la sfârşitul vieţii. Chiar o consolare incredibilă, o dulceață incredibilă. Când ajungi la final, te gândești că totul se reduce la aceasta: „Chiar Îl iubesc pe Hristos sau nu?” Vreau să spun, când rezumi totul, „L-am iubit pe Domnul sau nu? A fost El bucuria mea, slava mea, iubirea mea, afecțiunea mea, totul totului tot?” Dacă acest lucru e adevărat, dacă poți spune într-adevăr așa, tu o ştii, şi conștiința ta stă marturie. Tu poți spune, „Am făcut ce am putut, ca Maria”. „Ea a făcut ce a putut,” a spus Domnul. Ştii, te poți uita în jur și să vezi oameni care au fost mai dotați sau talentați în alte domenii şi ei văd mai multă roadă în viaţa lor, mai multă roadă în slujirea lor, şi aşa mai departe. Dar tu trebuie să poți spune „Doamne, am făcut ceea ce am putut!” Este frumos când poți spune aceasta înaintea lui Dumnezeu.

Ce milă, ce îndurare să ajungi la sfârşitul vieții şi să ştii că nu vei muri în păcatul tău. Că nu vei muri în păcatul tău, ci că vei muri în Hristos, şi în neprihănirea Lui. Compozitorul spune, „Neînfricat voi sta în acea Măreață Zi.” Să ştim că vom muri cu păcatele iertate şi că putem exclama, „Cât de binecuvântat este omul ale cărui fărădelegi sunt iertate, a cărui păcate sunt acoperite!” Extrem de binecuvântat, extrem de binecuvântat! Ştii, când te gândești la acel pasaj din Ioan capitolul 8, unde Domnul spune de trei ori, cred că în versetul 21 şi de două ori în versetul 24. „Mă veți căuta şi veţi muri în păcatul vostru” şi „dacă nu credeţi că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre.” Și a treia oară, El spune „Veți muri în păcatele voastre.” Dacă într-adevăr ai ochi să vezi, vei tremura văzând oamenii din jurul tău care știi că mor în păcatele lor. Ştiu oameni care au murit în maşină, oameni care au murit în casă, care au murit în spital. Oameni care au murit într-un incendiu, oameni care au murit într-un pârâu. Am auzit de cineva care a murit într-o groapă de gunoi de grajd. Moduri îngrozitoare de a muri, dar nici unul nu se compară cu a muri în păcatul tău. A muri în păcatul tău. Da noi murim din cauza păcatelor noastre, „plata păcatului este moartea.” Aici, Domnul spune ceva puţin mai diferit, El începe prin a vorbi despre a muri în păcatul tău. Înseamnă a muri și a sta în fața eternității și a judecății cu înșelăciunea pe tine. Cu păcatul pe tine, boldul morții este păcatul, asta e ceea ce o face atât de îngrozitoare. Desigur, păcatul a cauzat moartea, dar totuși lucrul care face ca moartea să fie atât de teribilă este că ai acest păcat, această vină. Ai de a face cu Dumnezeu, Dumnezeu va scoate la iveală ipocrizia în care ai trăit, toate faptele tale rele vor fi scoase la iveală ăsta este cel mai groaznic lucru. Oamenii au această idee că ei o să-L învingă pe Dumnezeu. Știi, că ei o să-L învingă, că ei își vor trăi viaţa fără Dumnezeu, că ei n-o să-și trăiască viaţa pentru Dumnezeu, şi că ei vor muri şi se vor descurca, dar ei nu vor putea. Domnul Isus va reveni, El va învia morţii, El îi va chema pe toți înaintea Lui, orice genunchi se va pleca, orice limbă va mărturisi, şi adevărul va ieşi la lumină, şi ei vor fi prinşi în păcatele lor.

Aşa că pentru a putea întâmpina moartea în Hristos, în neprihănirea Lui, aceasta este totul. Într-un fel, este totul, este esența. Domnul ne-a făcut o chemare înaltă, sfântă și cerească. El a chemat la Împărăţia și Slava Lui. Aceasta este finalitatea Salvării Domnului, răscumpărarea finală totală.”

https://illbehonest.com/romana/a-muri-in-hristos-este-un-castig-bob-jennings

//////////////////////////////////////////

Problema este că tu nu vrei să te pocăiești, nu că nu te poți pocăi

de Tim Conway of Grace Community Church 

Raspunsuri Biblice la intrebari frecvente

Daca cunosti pe cineva care tot zice ceva ca: „Ma simt mort…. nu pot sa ma pocaiesc…. incerc sa ma pocaiesc” Stii despre ce vorbesc? Ceea ce se intampla de multe ori. Este bine sa le zici… Nu stiu daca o zic la o persoana care… este creata pentru o inima regenerata. Eu le zic ceva ca: „Daca te simti mort mergi la Datatorul de Viata, care inviaza mortii.” Este acelasi lucru cu a zice: „Du-te si roaga-te lui Dumnezeu pentru ca sa fi viu…?”

Stii, problema cu persoanele care nu se pot pocai, adevarata problema este ca nu vor sa se pocaiasca. De fapt, stii ce? Nici macar sa nu satisfaci sau sa rasfateti persoanele care zic „Nu ma pot pocai.” Pentru ca… stii ce au facut? Au schimbat vinovatul. Stii ce zic in realitate? „Eu vreau sa ma pocaiesc… daca as putea. Am vointa de a ma pocai. Am dorinta de a ma pocai. Si m-as pocai daca Dumnezeu m-ar lasa! El este problema! El nu ma lasa sa ma pocaiesc! Eu as face-o, intentia mea este buna! Dumnezeu este rau!” Nu o vor zice in felul acesta, dar aceasta vor sa zica. Aceasta este ceea ce zic.

Biblia spune sa ne pocaim. Nu vor sa vina la lumina… Asta este! Cu siguranta. Ceea ce zic este: „Dumnezeu nu ma vrea cu conditiile MELE” Zic: „Vreau ca EU sa imi fac pocainta cu mainile mele… Nu vreau sa ma pocaiesc de toate lucrurile…”

De fapt, de multe ori este doar auto-suficienta omului… incearca sa isi prelucreze pocainta, sa Il faca pe Dumnezeu sa-i salveze. In loc sa fie ca Petru, atunci cand se cufunda: „Doamne, ajuta-Ma!” In loc sa vina fara nici un ajutor, strigand la Isus. Ei nu se simt fara nici un ajutor. Ei zic: „Bine, eu o sa imi curat viata… uite Dumnezeu, uite ce am facut! Am incercat sa ma fac frumos! Si El nu ma mantuieste! Ia aminte la lucrurile la care am renuntat!” Cateodata la ceea ce nu renunta este la auto-suficienta lor. Vor sa il manevreze pe Dumnezeu. Vor sa Il faca pe Dumnezeu datornic lor. Vor sa Il puna pe Dumnezeu intr-un loc unde El TREBUIE sa ii mantuiasca. In loc sa vina ca neputinciosi… fara nici o speranta… strigand dupa ajutor, aruncandu-se incapabili in bratele Lui.

Omul este hotarat in a oferi ceva. Nu crezi asa ceva? Stiu ca este greu, este greu fiind pastor! Si lumea vine la tine… Doar eu sunt ca si ei! Lume care vine la tine cu tot stresul, cu lacrimi, frustrati… „Am incercat sa ma pocaiesc dar nu pot!” Si pot face ca lucratorul care ii asculta sa se simta frustrat cu Dumnezeu. „Doamne, ei vor, si Tu nu Ii ajuti!” Si vezi, nu lasi ca pacatosul sa se intoarca.

Si va zic, ascultati, aceasta nu este deloc in conflict cu Suveranitatea lui Dumnezeu. Este dorinta lui Dumnezeu ca omul sa se pocaiasca. Da! Cum stiu? Pentru ca a poruncit tutoror oamenilor sa se pocaiasca! Daca a poruncit tuturora sa se pocaiasca, atunci e dorinta Lui sa se pocaiasca. Si treaba este… vreau sa zic… ce pot sa-i spun la pacatos? „Eu m-am pocait! Asa ca este posibil! Vreau ca si tu sa te pocaiesti. Dumnezeu iti porunceste sa te pocaiesti. Vrea sa te pocaiesti. Isus Hristos predica ”Pocaiti-va!” Vrea sa te pocaiesti. Duhul lui Dumnezeu a insuflat Cuvantul. Si o data si inca o data zice sa ne pocaim. Vrea sa te pocaiesti. Adevarul este ca Trinitatea cheama pe om la pocainta. Eu te chem pe tine la pocainta. Multe persoane de aici s-au pocait. Si tu vi si imi zici ca nu poti. Si eu iti zic ca nu vrei. Problema este ca pacatosul nu vrea. Si va garantez ca de fiecare data radacina este auto-suficienta omului. Intotdeauna, intotdeauna.

https://illbehonest.com/romana/problema-este-ca-tu-nu-vrei-sa-te-pocaiesti-nu-ca-nu-te-poti-pocai-tim-conway

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Vladimir Putin: Ucraina contemporană ar trebui să se numească Republica Vladimir I. Lenin a Ucrainei; Ştiaţi că… gulagul sovietic a precedat Auschwitz-ul; Declaraţie năucitoare a purtătorului de cuvânt al lui Putin: Moscova are ca obiectiv demilitarizarea şi eliminarea „naziştilor“ din Ucraina; Vladimir Putin asigură fostele republici sovietice că Ucraina este o „excepţie deoarece se află sub control străin”; Mai intai ne-a ars la buzunare,ca sa ne prinda in menghina preturilor,pentru a forfeca toata turma pastorului Urss …Medvedev amenință Europa: Curând veți plăti 2.000 de euro pentru o mie de metri cubi de gaz; „Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară“ – Stefano Bottoni; Umbra Moscovei în istoria Ucrainei… PUTIN  ca si Stalin: „Scopul nostru este să decapităm mişcarea fascistă ucraineană”; Comemorare în Portul Constanţa: 80 de ani de la scufundarea navei Struma. Peste 750 de emigranţi evrei care plecau spre Palestina au murit în Marea Neagră; Iertarea eliberează emoţiile negative şi vindecă sufletele; Ce ne învață psihologia despre iertare? Top 10 filme Marvel [MCU – Infinity Saga]; Recenzie – Spider-Man: No Way Home (2021) – Toate pânzele sus; Recenzie – Holidate   – Un parteneriat de dragul tradiției și de ochii lumii; Ce n-a facut Stalin vrea sa faca Putin,daca este lasat… Stalin urma să atace România în iulie 1941, dacă Hitler n-ar fi invadat URSS-ul cu o lună înainte! „Operaţiunea Barbarossa” a Germaniei a salvat Europa Occidentală de o ocupaţie permanentă a Armatei Roşii… Rusia si China s-au inteles sa ocupe Ucraina,apoi Taivan-ul… Un război nu ne ajunge!? China poate să înceapă oricând un conflict militar cu Taiwan-ul! Editorial: „Tot ceea ce se întâmplă acum în lume face parte dintr-un mare plan malefic?”

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Editorial: „Tot ceea ce se întâmplă acum în lume face parte dintr-un mare plan malefic?”

 Ce ne mai așteaptă? ⎟ În dialog cu Florin Antonie https://www.youtube.com/watch?v=MN1gvA_eFWU

 

Oricât ne-am dori să fie pace în lume, se pare că forţele demonice care vor să ne controleze vieţile nu se lasă. Doar creaturile cu gânduri malefice îşi pot dori războaie şi vărsări de sânge pe Pământ. Ne uităm în jurul nostru, şi ce vedem  la început de ianuarie 2022? China, dar şi Rusia, ameninţă America cu cele mai noi tehnologii militare ale lor (rachete supersonice); în Kazahstan a început o revoltă militară în toată regula; Rusia doreşte să invadeze Ucraina, dar şi China să atace Taiwanul.

 

În plus, în lume, pandemia de coronavirus e însoţită de nişte măsuri draconice de limitare a libertăţii omului, de te întrebi dacă nu cumva totul a fost planificat în mod intenţionat cu mulţi ani înainte. Dacă ne uităm încă o dată la documentul autentic din 2010 al Fundaţiei Rockefeller, intitulat „Scenarios for the Future of Technology and International Development”, adică „Scenarii pentru viitorul tehnologiei şi dezvoltare internaţională”, ne vine în minte întrebarea: „Cei de la Fundaţia Rockefeller sunt un fel de Nostradamus modern, de au reuşit să previzioneze atât de bine ce se va întâmpla peste 10-12 ani?” Pentru că iată ce scenariu se previziona acolo:

 

 

 

„O nouă tulpină de gripă (…) extrem de virulentă și mortală. Chiar și cele mai pregătite națiuni pentru pandemie au fost rapid copleșite, când virusul s-a răspândit în întreaga lume, infectând aproape 20% din populația globală și ucigând 8 milioane în doar 7 luni, majoritatea adulți tineri sănătoși. Pandemia a avut de asemenea şi un efect mortal asupra economiilor: mobilitatea internațională a oamenilor și bunurilor s-a blocat, afectând industrii cum ar fi turismul și rupându-se lanțurile de aprovizionare la nivel mondial. Chiar și la nivel local, magazinele și clădirile de birouri pline de viață au rămas goale luni de zile, lipsite atât de angajați, cât și de clienți (…) Pandemia a acoperit planeta (…) Câteva țări s-au descurcat mai bine, China în special. Guvernul chinez a impus rapid carantină obligatorie pentru toți cetățenii, salvând milioane de vieți, oprind răspândirea virusului mult mai devreme decât în alte țări”.

 

(…) Liderii naționali din întreaga lume și-au flexibilizat autoritatea și au impus reguli și restricții, de la purtarea obligatorie a măștilor de protecție până la verificări ale temperaturii corporale la intrările în spațiile comune precum gările și supermarketurile. Chiar și după ce pandemia a dispărut, acest control mai autoritar și de supraveghere a cetățenilor chiar s-a intensificat. Pentru a se proteja de răspândirea unor probleme din ce în ce mai globale – de la pandemii și terorism transnațional la crize de mediu și sărăcie în creștere – liderii din întreaga lume au preluat puterea mai ferm.

 

 

 

(…) La început, noțiunea unei lumi mai controlate a câștigat o largă acceptare și aprobare. Cetățenii au renunțat de bunăvoie la o parte din suveranitatea lor și intimitatea lor (…), în schimbul unei mai mari siguranțe și stabilităţi. Cetăţenii (…) au fost chiar dornici de a fi supravegheaţi (…) În țările dezvoltate, această supraveghere sporită a luat mai multe forme: ID-uri biometrice pentru toți cetățenii și reglementări mai stricte ale industriilor-cheie a căror stabilitate era considerată vitală pentru interesele naționale”.

 

Vă sună familiar totul? Pare că atunci când Elitele Globale se joacă de-a simularea, atunci, adeseori, tocmai acesta reprezintă planul pe care intenționează să-l pună în aplicare în lume. Acesta pare să fie scenariul folosit, pentru a crea un control asupra cetăţenilor mult mai strict; şi nu doar asupra oamenilor, ci și asupra tehnologiei și ordinii economice. Acesta este un mod blând de spune că asistăm în prezent la instaurarea unei „dictaturi a Elitei”. Iar ameninţarea războiului dintre mai multe state ar putea şi el face parte dintr-un alt plan, cu scopul de a sconsolida dictatura oligarhică.

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Recenzie – Holidate   – Un parteneriat de dragul tradiției și de ochii lumii

 

 

Cunoaștem cu toții povestea clasică a celibatarilor ajunși la o anumită vârstă și maturitate, care devin stresați din ce în ce mai des de către rude cu întrebări de genul: “Mamă, ai găsit și tu pe cineva?”. Filmul aici de față propune o soluție modernă și inovatoare pentru a alunga presiunea și stânjeneala oricărui eveniment social major, la care “e bine” să fii prezent cu sufletul pereche, pentru a fi în rând cu lumea.

 

Ideea filmului se învârte în jurul inventatului “holidate”, ceea ce, în accepțiunea traducătorului român, ar însemna “sărbătotipul”, adică persoana cu care te vezi doar de sărbători, fără angajamente. Adică iei un străin de pe stradă și te prezinți frumos cu el în fața audienței, doar așa, ca să scapi de gura familiei sau ca să te conformezi snobismului unei societăți anihilate de sărbători.

 

Emma Roberts la microfon in Holidate

Holidate, un film de Crăciun?

Inițial, am crezut că este un film de Crăciun. Nu neapărat pentru că acesta este primul impact pe care îl au titlul filmului și imaginea lui de prezentare, cu protagoniștii în spatele unui brad împodobit frumos, ci pentru că debutează cât se poate de direct în plină sărbătoare a Crăciunului. Și cum poate fi o astfel de zi la americani, dacă nu cu o reuniune de familie, cu lume multă, mese copioase, cadouri, agitație și ceva haz de necaz pe seama relațiilor disfuncționale, fie că sunt ele de familie, fie că sunt amoroase. Deci Santa Claus vine cu ocazia ideală pentru un “holidate”, așa cum o fac și pahare de șampanie ciocnite la cumpăna dintre ani sau cum o face iepurașul de Paște…

 

Credeați că este vorba numai de Crăciun, Revelion sau Paște? Ei, nu, pentru că acțiunea doar se petrece în SUA, așa că Sfântul Valentin, cu toate dulcegăriile lui, nu poate fi sărit, așa cum nu poate fi eludat nici celebrul curcan de Ziua Recunoștinței. Lista nu se oprește nici aici, pentru că trăim într-o societate de consum, în care oamenii sunt manipulați să cumpere cât mai mult, fie că e vorba de mâncare, de haine, de cadouri sau de numeroase servicii care garantează buna dispoziție. Așa că Ziua Sfântului Patrick, Ziua Mamei, 4 Iulie, Ziua Muncii, Halloween și alte petreceri, nenominalizate, dar punctate cu băutura din belșug, sunt câteva repere temporale ale distracției americanilor și pretexte pentru întâlnirile protagoniștilor din film.

 

Emma Roberts Luke Bracey St Patrick’s Day in Holidate

Ziua Sfântului Patrick, o sărbătoare la care e musai să ai partener

Dacă te afli undeva, pe la 30 de ani, ești singur și tot neamul îți sare în cap din cauza asta, ei bine, te afli unde trebuie, pentru că o să te identifici, mai mult sau mai puțin, cu personajul feminin, Sloane (Emma Roberts). De la mamă până la nepoată, via soră, cumnată sau mătușă, este mustrată că nu are o relație adevărată și sfătuită în fel și chip cum să ajungă la un partener stabil. Evident, cum familia crede că ea e cea care știe cel mai bine să rezolve problemele de acest gen, fiecare din neam trage cum poate de ițele sorții, pentru ca biata Sloane să se afișeze cu mândrie în societate la brațul unui bărbat. În plus, ea mai trebuie să poarte și povara și rușinea ultimei necăsătorite din familie. Cu toate acestea, pozează ca fiind fericită în singurătatea ei, pentru că, zice ea, poate să facă ce vrea și când vrea și nu trebuie să fie stresată să arate bine mereu (bucurie mare pentru că, printre altele, scapă și de corvoada durerosului depilat cu ceară).

 

Emma Robert si Kristin Chenoweth in Holidate

Adeptele conceptului de “holidate”: Sloane și mătușa Susan

Tot singur este și el, Jackson (Luke Bracey), dar singurătatea lui izvorăște tocmai din multitudinea relațiilor pasagere, scurtate de teama de a nu fi legat de vreo femeie. Un australian arătos, cu o profesie (expert în golf) care inspiră mai degrabă un hobby decât ceva serios, un pic mitocan, avid de libertate și o cu filozofie de viață (amoroasă) bine pusă la punct.

 

Soarta face ca cei doi să se întâlnească la raionul de îmbrăcăminte al unui mall, pentru a returna cadourile primite, inutile și demodate sau luate de la solduri. Dintr-un schimb de impresii (proaste) despre Crăciunul fiecăruia, ajung să se regăsească pe aceeași lungime de undă și se înțeleg să facă Revelionul împreună, în calitate de sărbătotipi platonici. Afacerea continuă și după această dată, stimulată fiind de apariția în fața protagonistei, taman de Ziua Îndrăgostiților, a fostului iubit (Julien Marlon Samani), lipit de o nouă cucerire tinerică, sexi și cam vulgară (Nicola Peltz).

 

Nicola Peltz si Julien Marlon Samani in Holidate

Fostul partener al lui Sloane, sub “vraja dulce” a noii iubite

Așa începe o relație lipsită de iubire, dar și de formalisme, în care fiecare poate să facă, să spună sau să poarte ce vrea, fără a fi judecat de celălalt. Sună interesant, nu? Sună, dar teoria nu se pupă cu realitatea, atâta timp cât eroii noștri nu sunt androizi, așa că, inevitabil, cursul evenimentelor curge în alte direcții. Nu e important până unde se ajunge (sau nu se ajunge), important e ce se petrece pe traseu: o comedie relaxantă, care îți oferă suficiente reprize de râs ca să te binedispui.

 

Dacă vrei să abordezi filmul mai serios și cauți nu știu ce mesaje prin el, poți să găsești, în spatele umorului, și câteva vorbe de duh care încearcă să explice relațiile eșuate sau fuga de implicare în relații. Ideea de bază este că singuraticul nu dorește să își piardă libertatea, se închide în sine de teama unei viitoare decepții în dragoste, este egoist și îi lipsește curajul de a-și asuma responsabilități. În plus, dacă mai are și idei preconcepute (el crede că “femeile sunt programate să se atașeze și să procreeze”, iar ea consideră că specialitatea bărbaților este “să se panicheze și să fugă”), este de înțeles de ce îmbrățișează confortul călduț al celibatului.

 

Nota peliculei scade abrupt după maimuțărelile unor personaje, ca să nu mai vorbim de impactul finalului “made in Hollywood”. E ca și cum filmul te-ar fi destins aproape două ore cu câteva replici drăguțe, cu ceva glumițe ușoare sau cu un comic de situație uneori chiar spumos și la final îți dă una în moalele capului cu unul dintre șabloanele filmelor romantice de mâna a 3-a. Mă rog, dacă ai o anumită doză de toleranță și închizi ochii de dragul romantismului dulceag, poți accepta liniștit și finalul.

 

Kristin Chenoweth si Manish Dayal in Holidate

Scenă pentru doritorii de fantezii că totul ar fi posibil și la bătrânețe

Expertă în caraghioslâcuri exagerate este mătușa Susan (Kristin Chenoweth), un personaj tras cam mult de păr: o femeie trecută de ceva timp de anii tinereții, “la femme fatale” care învârte pe degete bărbați de toate soiurile și de toate vârstele. Scenele cu ea depășesc granițele comicului și devin cam penibile, chiar un pic grețoase, mai ales când sunt realizate “în parteneriat” cu un bărbat tânăr, deștept (oarecum), arătos și vânjos (Manish Dayal)… Sincer, am crezut că actrița are vreo 60-70 de ani și am acceptat ideea că arată destul de bine pentru vârsta ei, dar am fost dezamăgită când am văzut că are numai 52, mai ales când m-am gândit că și Jennifer Lopez sau Jennifer Aniston, care arată cum arată, se învârt tot cam pe la vârsta asta.

 

Și, că a venit vorba de actori, se remarcăm un Luke Bracey care iese din confortul filmelor de acțiune în care l-am văzut (gen “Point Break”, “The November Man” sau “Hacksaw Ridge”) pentru a transfigura un bărbat cu lipici la femei (un lipici pe care îl dezlipește cam repede, ce e drept) și o Emma Roberts, potrivită în rolul unei femei atât de acrite de relații, de bărbați și de viață că, paradoxal, deși bagă o tonă de bomboane în ea, e foarte firavă, nelipindu-se niciun gram în plus de carne pe ea (ca să nu zic o tonă de grăsime, cum se întâmplă în realitate în cazul depresivilor care se refugiază în dulciuri).

 

Emma Roberts Holidate bomboane

Terapia cu bomboane, fără repercursiuni asupra siluetei (nu credeți tot ce vedeți)

Așadar, renunțați la ideea că veți viziona un film în spiritul Crăciunului și pregătiți-vă de o comedie romantică unde dragostea plutește în aer, în spatele unui parteneriat oarecum inedit. Chiar dacă îi intuiți deznodământul din primele minute, “Holidate” este un film care vă va destinde, mai ales că a fost lansat de Netflix fix la momentul oportun, pentru a mai evada din apatia iscată de un lockdown pandemic.

 

https://cinematopping.ro/recenzii/recenzie-holidate-2020-un-parteneriat-de-dragul-traditiei-si-de-ochii-lumii

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Recenzie – Spider-Man: No Way Home (2021) – Toate pânzele sus

 

 

Clasicele povești ale lui Peter Parker sunt deja istorie. Spider-Man-ul lui Tom Holland extinde universul atât de mult și duce narațiunea într-un context atât de fictiv, încât poate rivaliza ușor cu cele mai îndrăznețe filme Marvel din perspectiva posibilităților infinite.

 

Departe-s vremurile în care Omul-Păianjen era doar un prieten al cartierului, care ajuta bâtrâneii să-și salveze pisica din copac și ocazional înfrunta oameni de știință transformați în monștri. De când a fost pasat de către Sony lui Marvel, eroul copilăriei noastre și-a extins orizonturile, a dobândit noi dimensiuni și s-a angrenat în conflicte la o scară mult mai largă.

 

Dacă ai urmărit înlănțuirea de povești din Universul Marvel, cu siguranță știi că Spider-Man a dat o mână de ajutor în Războiul Civil al Răzbunătorilor, a fost părtaș la războiul împotriva lui Thanos și chiar a revenit dintre morți în urma restaurării ordinii în Univers, la finalul lui “Avengers: Endgame”. Pentru a înțelege intriga din “No Way Home” și a savura în general filmul, există un set de premise destul de stufos cu care ar trebui să fii la curent (tipic Marvel, nu?).

 

Spider-Man pelerina Doctor Strange

Peter făcând oficial cunoștință cu pelerina lui Doctor Strange în “Infinity War”

Acțiunea e declanșată de finalul evenimentelor din “Spider-Man: Far From Home”, unde perfidul Mysterio dezvăluie identitatea de sub mască a lui Spider-Man întregii lumi și îi pune în același timp în cârcă moartea sa. Presiunea publicității sufocante, de multe ori negative, acuzațiile de imoralitate și lipsa unei vieți de adolescent normale îl determină pe Peter să adopte măsuri radicale, apelând la “soluții magice” pentru a rezolva problema. Acesta se îndreaptă către noul său prieten, Doctor Strange, căruia îi propune să vrăjească întreaga planetă, pentru a uita cine este Spider-Man. Strange se lasă înduplecat, îi acceptă doleanța, dar vraja nu are loc cum trebuie și în loc de a produce uitare, perturbă realitatea și atrage un amalgam de forțe negative asupra lui Peter.

 

Doctor Strange vraja in Spider-Man No Way Home

Când nu-ți iese corect incantația

De aici, filmul introduce o serie de personaje, care vor aduce zâmbetul pe buze fanilor Spider-Man. Dacă ești unul dintre ei și îți dorești să fii surprins, atunci sincer ar trebui să eviți orice material informativ despre film (inclusiv această recenzie). În ziua de azi, conceptul de SPOILER deja se întinde pe mai multe nivele. Și asta în special din cauza trailerelor, care pot divulga mai mult decât ți-ai dori să vezi, ca preludiu. Textul de mai jos nu va dezvălui momente-cheie din acțiune, dar pornește de la premisa că ai vizionat deja oricare din trailerele lui “No Way Home”.

 

Spider-Man-ul nostalgiei

 

Grație disponibilității Universului Marvel de a ignora orice lege a fizicii clasice, avem plăcerea de a ne reîntâlni cu vechii rivali ai lui Spider-Man de pe vremea când supereroul era interpretat de Tobey Maguire sau Andrew Garfield, aduși de această dată în lumea lui Tom Holland printr-un transport magic din realități paralele. De altfel, tocmai datorită asocierii lui Sony cu Marvel în producția acestui film, putem revedea fețele ceva mai îmbătrânite ale lui Willem Dafoe, Alfred Molina sau Jamie Foxx, care își reiau rolurile malefice. Înainte de lansare, multă lume a fremătat și în ideea în care și-ar putea face apariția Maguire și Garfield înșiși, pentru un nou legendar crossover, marca Marvel. Dacă cei 2 au participat în vreun fel sau nu, vom lăsa asta în seama privitorului să afle.

 

În orice caz, “No Way Home” este presărat cu multe referințe din “Spider-Man”-urile anterioare. Dacă ești un proaspăt fan al creațiilor Marvel și nu ai prins era Sony, atunci este indicat să vezi, practic, cam toate cele 5 filme care au precedat Omul-Păianjen al lui Tom Holland. Altfel, acțiunea de aici va avea foarte puțin sens de la un anumit punct, întrucât îți va fi greu să înțelegi motivațiile “băieților răi”.

 

 

S-au întors tentaculele

Marvel și formula clasică

 

Din punct de vedere al realizării cinematografice, Studiourile Marvel deja nu mai surprind cu abordarea care le-a adus atâta succes în cadrul seriei Infinity Saga, dar cumva această formulă de acțiune combinată cu umor încă mai funcționează. Poate nu mai șochează, dar își face în continuare treaba. Și având în vedere faptul că “Spider-Man: No Way Home” este centrat totuși în jurul unor adolescenți, comedia are cu atât mai mult sens. Benedict Cumberbatch, în rolul noului tată protector, preluat de la Robert Downey Jr., mândru, sever și categoric, se încadrează foarte bine în peisaj, lăsând totuși în același timp generația nouă în lumina reflectoarelor.

 

Momentele dramatice sunt și ele acolo, uneori poate prea mult și un pic prea forțat. Filmul îți poate crea uneori senzația unei melodrame care încearcă să-ți atingă mai multe coarde sensibile deodată, dar în final percepția fiecăruia a unor astfel de momente este strict subiectivă și poate funcționa sau nu de la o persoană la alta.

 

Universul tot mai larg

 

Personal, cred că MCU și-a atins deja apogeul – calitativ, artistic și financiar – prin încheierea ciclului fabulos de povești care au culminat cu ultimele două filme Avengers. “Spider-Man: Far from Home” a fost primul care să ne arate că există viață după Thanos, iar “No Way Home” a continuat pe această linie, lăsând în continuare loc pentru mai mult (a se vedea numele următorului film “Doctor Strange”). De altfel, în Faza a 4-a (începută în acest an), Marvel a plusat cu o serie întreagă de povești și eroi noi (“Eternals”, “Shang-Chi and the Legend of the Ten Rings”), dar și cu introducerea mini-seriilor TV. Probabil va fi nevoie să fii la zi cu majoritatea, numai pentru a putea ține pasul cu viitoarele filme. Dacă Marvel va reuși să-și păstreze calitatea producțiilor și să-și țină captivată audiența în continuare, rămâne de văzut.

 

Pentru fanii Omului-Păianjen, “Spider-Man: No Way Home” cu siguranță merită bifat. La momentul scrierii prezentului articol, IMDB îi acordă filmului un scor uriaș, plasându-l în topul clasamentului all-time. Nu sunt convins că este cazul și că va rămâne așa. Cred, de altfel, că o bună parte din note se datorează sentimentului nostalgic pe care filmul l-a trezit probabil în foarte mulți oameni. Indiferent dacă ești sau nu unul dintre ei, ca fan al genului vei putea aprecia eforturile Marvel de a îmbina prezentul cu trecutul, într-un film care te va purta pe drumul amintirilor și înapoi.

 

 

////////////////////////////////////////////

Top 10 filme Marvel [MCU – Infinity Saga]

 

Pentru Studiourile Marvel,   a reprezentat renașterea din punct de vedere cinematografic. Proaspătul președinte ales Kevin Feige a venit cu îndrăznețul plan pe termen lung de a readuce pe ecran supereroii revistelor Marvel Comics într-un format modern și de a produce o serie de filme interconectate care să culmineze cu un final de poveste.

 

11 ani de producție și 23 de filme au încheiat un ciclu fabulos din universul MCU. Infinity Saga, cuprinzând primele 3 din cele 4 faze închipuite de Feige, este franciza care a redefinit popularitatea și succesul financiar la nivel de cinema, încasând un total de peste 22 de miliarde de dolari. Destul de cool, nu?

 

Topul de mai jos al celor mai bune 10 filme din cadrul francizei este, desigur, unul subiectiv. Cei care le-au bifat deja cu vizionarea pe toate cele 23 pot avea păreri diferite, dar pentru nou-veniți, lista poate să le creeze o perspectivă de ansamblu asupra universului și să le dea câteva direcții de start. Așa că fără să mai lungim mult preludiul, să trecem la ierarhie.

 

10. Black Panther (2018)

După apariția Panterei Negre în “Captain America: Civil War”, filmul de sine stătător cu noul rege al Wakandei era așteptat ca pâinea caldă. Marvel n-a dezamăgit și “Black Panther” a fost primit cu osanale de către publicul larg (în special de cel afro-american), dar și apreciat suficient de mult de către critici, încât să plece acasă cu 3 Oscaruri.

 

Acțiunea din film e plasată la scurt timp după evenimentele nefericite din “Civil War”, când prințul T’Challa își pierde tatăl în urma unui asasinat și este nevoit să preia frâiele regatului Wakandei. “Black Panther” se detașează de lumea răzbunătorilor și se focalizează pe Wakanda și pe încercările la care este supus T’Challa pentru a-și consolida poziția de lider și pentru a-și armoniza regatul.

 

 

9. Spider-Man: Far from Home (2019)

Spider-Man-ul lui Tom Holland a adus un aer proaspăt unuia dintre cei mai iubiți supereroi ai lui Stan Lee, după ce “Spider-Man: Homecoming” l-a reintrodus pe Peter Parker într-o etapă a vieții în care fusese deja mușcat de păianjen, ba chiar și dăduse o mână de ajutor în “Civil War”.

 

“Far from Home” este continuarea poveștii din “Homecoming”, dar și prima ocazie de a lua un puls general după ce universul a revenit la viață (la propriu), în urma evenimentelor din “Avengers: Endgame”. Peter este în continuare eroul prietenos al cartierului, dar cu ceva experiență în spate deja, motiv pentru care sarcinile și responsabilitățile sale iau amploare.

 

“Spider-Man: Far from Home” încheie faza a 3-a a MCU-ului, îmbinând clasica formulă Marvel de acțiune și umor, cu un plus de accent pe umorul adolescentin comparativ cu alte filme “mai serioase” din franciză și excelează la capitolul efecte speciale, oferind de câteva ori un adevărat spectacol vizual.

 

 

8. Thor: Ragnarok (2017)

Primind onorabila etichetă de răzbunător original (unul din cei 6), Thor a fost printre primii supereroi reintroduși de către Marvel și printre puținii cărora le-am putut observa evoluția pe parcursul unei trilogii. Dacă “Thor” (2011) și “Thor: The Dark World” (2013) nu prea au convins, “Ragnarok” a ridicat nivelul și a primit un rând de aplauze din partea fanilor.

 

“Thor: Ragnarok” este plasat în timp cu puțin înaintea invaziei lui Thanos și urmărește tentativa lui Thor de a opri… ei bine, Ragnarok-ul (care în mitologia nordică e un fel de sfârșit al lumii). În film, este vorba doar de sfârșitul Asgard-ului, care este pus în pericol de către Hella, sora mai mare și nemiloasă a lui Thor.

 

Anumite porțiuni din film sunt cu adevărat cosmopolite. Costumele, locațiile și coloristica ar putea trezi un deja-vu fanilor Star Wars. “Thor: Ragnarok” rămâne totuși ancorat în Universul Marvel, dar aduce un plus de diversitate și ambianță comparativ cu ce am fost obișnuiți până acum.

 

 

7. Doctor Strange (2016)

Unul dintre puținele filme de sine stătătoare dintr-o fază avansată care pot fi vizionate fără a fi nevoit să cunoști povești anexe din univers sau să fi văzut filme anterioare din MCU este “Doctor Strange”.

 

Benedict Cumberbatch reia rolul profesionistului arogant și superior, care-i desconsideră pe toți cei din jur (așa cum o făcea în “Sherlock Holmes”) și intră acum în pielea unui neurochirurg talentat și de succes.

 

În urma unui accident grav, Stephen Strange rămâne incapacitat fizic și pornește pe un drum spiritual de vindecare, menit să-i redea abilitatea de a profesa. Descoperă în schimb o cu totul altă lume, care îi redefinește perspectiva asupra vieții și îl angrenează în lupte mistice pentru salvarea vieților, de data asta la scară largă.

 

Pasionații de vrăjitori și magie, dar și cei care apreciază ideea realităților distorsionate, cum vezi prin “Inception”, vor fi probabil încântați și de acest film.

 

 

6. Iron Man (2008)

Filmul de la care a început totul. Studiourile Marvel își pun pentru prima dată amprenta în lumea cinematografică și inițiază drumul spre o popularitate fantastică și recorduri de încasări prin lansarea lui “Iron Man”, în 2008.

 

Pentru rolul lui Tony Stark, niciun alt actor probabil nu s-ar fi pliat mai bine decât Robert Downey Jr., a cărui carismă pe ecran a fost savurată de fani pe parcursul a nu mai puțin de 9 filme din cadrul seriei Infinity Saga.

 

“Iron Man” este filmul în care auzi pentru prima dată acordurile AC/DC, asociate cu geniul miliardar, playboy și filantrop. Nașterea lui Iron-Man are loc în deșerturile Afganistanului, unde Tony Stark este prins captiv și este nevoit să lupte pentru supraviețuire. Poate că filmului îi lipsește splendoarea vizuală și amalgamul de efecte speciale cu care Marvel ne-a obișnuit în ultima perioadă, în schimb reprezintă startul ideal al unui univers cinematic care a încântat iubitorii de supereroi mulți ani la rând.

 

 

5. Captain America: Civil War (2016)

Un punct de cotitură destul de important în contextul poveștii de ansamblu a răzbunătorilor a fost Războiul Civil, iscat în urma unui conflict de opinii al celor doi lideri emblematici: Captain America și Iron Man.

 

Exceptând faptul că implică o grămadă de personaje, motiv pentru care filmul a primit și denumirea neoficială de “Avengers 2.5”, “Civil War” se distinge și prin incluziunea aspectului politic și abordarea principiilor de etică. Evident că o să ai parte de o doză suficientă de bătăi care să-ți încânte privirea, în schimb partea interesantă a filmului constă în conflictul verbal și modul în care fiecare din părți își argumentează opiniile și viziunea.

 

Așa cum am menționat și mai sus, “Civil War” a reprezentat și rampa de lansare pentru câteva personaje noi, cum ar fi Black Panther sau Spider-Man, care mai târziu și-au dezvoltat propriile povești în filme dedicate.

 

 

4. Guardians of the Galaxy (2014)

După o serie de 9 filme MCU în care Marvel părea că ne-a obișnuit cu formula sa câștigătoare de acțiune îmbinată cu umor, apare un film care, deși încadrat în același gen, surprinde foarte plăcut cu o ambianță nouă și un aer proaspăt adus universului.

 

Cine s-ar fi gândit că un duo format dintr-un raton vorbitor și un copac mișcător poate deveni emblematic pentru un film a cărui intrigă este salvarea galaxiei? Marvel își extinde orizontul și mută de această dată acțiunea în spațiu, unde un grup de infractori formează într-un mod inedit o echipă care va privi mai departe de interesele personale și va lupta pentru combaterea răului.

 

“Guardians of the Galaxy” este ocazia perfectă de a lua o pauză de la aceleași fețe familiare reintroduse periodic de Marvel și te poartă într-o aventură plină de hohote de râs, într-o formulă nouă și revigorantă.

 

 

3. Captain America: The Winter Soldier (2014)

Alături de Iron Man, Captain America este probabil celălalt nume care va rămâne simbolic pentru tot ce a reprezentat Universul Marvel în memoria fanilor. Chris Evans și-a redefinit probabil cariera cu rolul lui Steve Rogers, eroul Americii imaculat din punct de vedere moral, care a luptat împotriva naziștilor pentru libertatea țării sale.

 

Primul film “Captain America” (“The First Avenger”) a fost decent, dar cu siguranță nu suficient de convingător pentru fani. Din fericire, inspirația producătorilor de a-i coopta pe frații Russo în echipă pentru partea a doua duce la realizarea unei continuări superbe a poveștii în “The Winter Soldier”.

 

Mai sobru, mai dinamic, mai exploziv și mai bine închegat, “Captain America: The Winter Soldier” este nu doar un excelent film de acțiune, ci și un thriller politic de spionaj, care poate fi savurat de orice împătimit al genului, fără a fi neapărat un fan al filmelor cu supereroi.

 

 

2. The Avengers (2012)

Nu exista probabil un mod mai grandios de a încheia ciclul introductiv al principalilor protagoniști din MCU, decât prin reuniunea lor în mult așteptatul “The Avengers”.

 

La vremea respectivă, criticii erau circumspecți în privința coagulării într-un singur film a unor caractere atât de puternice și contrastante, însă regizorul Joss Whedon a făcut o treabă de excepție și a răsplătit fanii Marvel cu un film care a înglobat tot ce-ți puteai dori.

 

“The Avengers” a excelat la toate capitolele, dar a ieșit în evidență prin umorul debordant creat de interacțiunile dintre personaje, dialogurile spumoase, replicile ironice, un răufăcător extrem de simpatic și momentele de referință (“Hulk, smash!”), care vor rămâne permanent în amintirea fanilor.

 

 

1. Avengers: Infinity War (2018)

Dacă “The Avengers” a marcat mult așteptatul crossover dintre supereroii care și-au unit forțele pentru o cauză nobilă, “Avengers: Infinity War” a făcut același lucru, dar la o scară și mai largă. Personal, mi-a fost greu să departajez calitativ cele două filme, pentru că ambele au avut atât de multe de oferit și au făcut-o atât de bine.

 

“Infinity War” reprezintă în schimb apogeul a 10 ani de filme Marvel, ale căror personaje pe care fanii au ajuns să le îndrăgească sunt puse acum împreună în fața provocării supreme și a unei concluzii epice. Și trebuie să recunosc, totul în acest film e de proporții epice (până și trailerul).

 

Thanos, titanul nebun care a orchestrat din umbră atâtea acte distructive în filmele premergătoare lui “Infinity War”, își face inevitabil apariția, cu misiunea de a pune capăt vieții a jumătate din ființele existente în univers. Însuși Thanos, prin excelența cu care a fost construit ca villain, face filmul unul special.

 

Dramatic, intens și cu un puternic impact vizual și emoțional, “Avengers: Infinity War” este bijuteria cinematică a lui Marvel care a redefinit standardul de succes pentru filmele cu supereroi.

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Ce ne învață psihologia despre iertare?

Descoperă cum să vindeci marile trădări și micile supărări.

Harriet Lerner, scriitoare și psiholog

 

În următoarele 5 minute vei afla:

– Cum știi când ai iertat pe cineva.

– Care este legătura dintre distanțare și iertare.

 

Mulți bărbați și multe femei vin la terapie căutând alinare în urma unor suferințe nevindecate, din trecutul recent sau din cel îndepărtat. Persoana care i-a rănit n-a cerut iertare, nici prin simpla rostire a cuvintelor „Am greșit, îmi pare rău!“, nici printr-un proces mai lung, cu mai multe străduințe.

 

Un comentariu de tipul „Vreau să-l iert pe tatăl meu!“ poate suna ca o simplă declarație, dar nu va avea același sens pentru toată lumea. Din acest motiv, eu pun multe întrebări menite să mă ajute să înțeleg sensul cuvântului „iertare“ pentru interlocutorul care-mi solicită sfatul.

 

După ce port o discuție suficient de lămuritoare și ascult foarte atent, de obicei aflu că mulți oameni nu vorbesc, de fapt, despre iertare, deși folosesc acest cuvânt. În schimb, ei se referă la dorința lor de a scăpa de mânie, amărăciune, resentiment și durere. Ei vor să se simtă ca o persoană „bună“, și nu ca o ființă ranchiunoasă și răzbunătoare, care-și dorește în secret ca cel mai bun prieten (care le-a trădat un secret important sau i-a bârfit pe la spate) să aibă parte de un ghinion teribil. Așadar, „Vreau să iert“ se traduce prin „Vreau să las asta în trecut și să-mi găsesc pacea minții“.

 

Alții caută să-l ierte, în cel mai profund spiritual sens din lume, pe păcătosul care nu se căiește. Fiindcă iertarea poate reprezenta o parte-cheie a credințelor lor religioase sau imaginea centrală a perspectivei lor asupra lumii. Însă mulți oameni vor doar să scape de povara mâniei și a resentimentului lor. Cuvinte și expresii precum „soluție“, „detașare“, „viața merge mai departe“ sau „lasă totul să se ducă“ ar putea descrie mai bine ceea ce caută ei.

 

Cum am putea defini iertarea?

 

Am rugat peste 100 de persoane să definească iertarea, așa cum o percep. Printre întrebările pe care le-am pus, au fost: „Cum știi când ai iertat pe cineva?“ și „Care sunt semnalele și semnele care-ți spun că ai iertat pe deplin pe cineva sau că ești pe cale să reușești asta?“. Le-am cerut exemple concrete. Atunci când vine vorba de iertare, noi, oamenii, folosim limbaje diferite, deși plecăm de la premisa că vorbim despre același lucru.

 

Ceea ce am aflat din aceste interviuri confirmă ceea ce observasem în practica clinică. Mulți oameni folosesc cuvântul pentru a descrie experiența lăsării în trecut, după o vreme, a unei dureri personale. Ei încetează să se mai gândească obsesiv la o anumită suferință, iar când își amintesc comportamentul jignitor al celui care i-a rănit, nu mai resimt nicio încărcătură emoțională. Și când vorbesc despre iertare, afirmă că ideea suferinței îndurate nu-i mai deranjează. Sau că, din când în când, furia mai răzbate la suprafață, dar tot mai rar și mai puțin intens, pentru că ei se distanțează de tot ce s-a întâmplat atunci.

 

Alți oameni ridică cuvântul „iertare“ la un standard spiritual înalt. „Când iert, îl înconjor pe cel care mi-a greșit cu lumină și iubire. Port o bunătate iubitoare în inima mea pentru acea persoană și îi doresc fericire și bunăstare.“ Am lucrat cu oameni care posedau o capacitate specială de a ierta fapte de neiertat, care predicau și practicau o iertare radicală – o formă de iubire și compasiune care e posibilă chiar și după cele mai atroce acte și în cele mai oribile situații.

 

Iertarea, din această ultimă perspectivă, nu implică doar să lași în urmă o durere, de dragul vindecării. Ci merge mai departe de-atât, înțelegând chiar suferința făptașului și dorindu-i să aibă parte numai de bine. Nu toți suntem capabili de o iertare atât de radicală și nici nu țintim toți spre așa ceva. Dar nu e cu nimic mai prejos (și nici nu are sufletul mai negru) cel care caută strategii alternative de a se elibera de mânia, amărăciunea și durerea care-l secătuiesc de viață.

 

Ce înseamnă iertarea din perspectiva psihologiei relaționale?

 

Eu folosesc cuvântul „iertare“ cu zgârcenie și numai atunci când a apărut în urma unui proces de ascultare și autoexaminare cu inima deschisă. În absența unei scuze sincere (sau a vreunei alte manifestări care să-mi arate că persoana respectivă regretă cu adevărat și nu va repeta ofensa), n-am nici cea mai vagă idee ce-ar putea însemna să ierți un incident vătămător sau chinuitor – chiar dacă știu ce înseamnă să iubești acea persoană oricum și să-i dorești numai bine.

 

Pentru mine, „a ierta“ seamănă mai mult cu „a respecta“. E ceva care nu poate fi chemat la ordine, pretins ori adus cu forța și nici nu poate fi dat de pomană. Iar când vine vorba de relații apropiate, mă regăsesc în cuvintele spuse de Janis Abrahms Spring: „Nu-ți refaci tu umanitatea, când ierți un ofensator care nu-ți cere scuze; el își reface umanitatea, când se străduiește să-ți dobândească iertarea.“

 

Nu e ca și cum m-aș identifica drept „neiertătoare“. Dimpotrivă, cunosc prea bine din experiență proprie cum e să ajung la empatie și înțelegere exact față de persoana care m-a lezat și niciodată nu mi-a prezentat scuze pentru o anumită jignire, care nu s-a confruntat niciodată cu comportamentul său insensibil ori lipsit de integritate. Dar experiențele mele profesionale și personale m-au învățat să păstrez o perspectivă de ansamblu când reflectez asupra oamenilor care fac lucruri reprobabile și să nu-i reduc la cele mai condamnabile acțiuni ale lor sau la cele mai zguduitoare insensibilități. Privesc problemele relaționale (inclusiv pe-ale mele) prin cele mai largi lentile care-ar putea exista în lume și-i învăț pe oameni să înțeleagă niște tipare, mai degrabă decât să învinuiască ori să eticheteze diverși indivizi.

 

În concluzie, termenul „iertare“ nu este unul pe care eu să-l folosesc pentru a descrie locul plin de compasiune și acceptare în care sunt (sau nu) capabilă să ajung când mă simt lezată de cineva care: nu poate accepta asta; e prea defensiv să digere ce-i spun; și nicio clipă nu simte că a făcut ceva pentru care s-ar cuveni să se scuze.

 

Fragment din DE CE NU VREM IERTAREA?, dr. Harriet Lerner, copyright © 2017 deținut de Editura Pagina de Psihologie, redat cu acordul Editurii. Volumul a fost inclus în „Clubul de carte al lui Gáspár”.

https://www.thriveglobal.ro/stories/ce-ne-invata-psihologia-despre-iertare/

///////////////////////////////////////////

Iertarea eliberează emoţiile negative şi vindecă sufletele

 

Un articol de: Andreea Hefco

 

Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării.

 

În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.

Iertarea, un proces care ne aduce libertate

Ce este iertarea? Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm”. Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstram mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului”, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele. Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenarile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.

Iertarea, o faptă de iubire

A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.

Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

Să privim iertarea ca pe un dar divin

Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra”, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi neacceptare personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.

Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.

„Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan, iertarea nu-i posibilă”

Catalina: „Pentru mine, iertarea ţine de curaj. Nu sunt o curajoasă şi de aceea nu ştiu să iert. Frica sapă în mine răni care se umplu de veninul mâniei. Mă calmez apoi şi cred că starea mea de remuşcare cauzată de disputa cu cel care mi-a greşit e tot una cu iertarea, atâta vreme cât am fost onestă cu el, cât am respectat adevărul, cât mi-am apărat demnitatea. Nu cred că am iertat ceva cu adevărat. Am izbucnit, am argumentat, am reacţionat, am plâns, am suferit dar… atât. Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan, iertarea nu-i posibilă. Un gând bun, atunci, un cuvânt blând, spus în primul rând cu grijă pentru cel din faţa mea, este, cu adevărat, un dar. Eu nu pot ierta, mă rog doar să ierte Dumnezeu în mine, cum ştie el, poate cu bunătate, cu blândeţe şi grijă pentru semenul meu.”

„A ierta este un act voluntar şi conştient”

Roxana: „Am crezut mult timp că iertarea e sinonimă cu împăcarea. Că, dacă cineva îţi greşeşte şi îl ierţi, intervine inevitabil şi împăcarea. Gândind astfel, mi-a fost foarte greu să înţeleg cum să procedez atunci când relaţia cu o prietenă foarte apropiată s-a deteriorat, în urma unui conflict. Eu o acuzam că mi-a greşit, ea îmi reproşa că vina îmi aparţine. Simţeam că nu mai e cale de împăcare, dar îmi doream să găsesc liniştea şi să pot ierta.

În acea perioadă am citit într-un material că a ierta este un act voluntar şi conştient, ce poate fi urmat sau nu de o împăcare. Privind în urmă la relaţia noastră, am văzut-o ca pe un şir lung de tensiuni mocnite, nerezolvate, nediscutate de teama unui conflict. Iar când conflictul a izbucnit totuşi, relaţia neautentică de până atunci nu a rezistat. În acel moment am înţeles că ceea ce am putut oferi fiecare în cadrul relaţiei a fost insuficient, că am evoluat diferit şi că nu ne mai regăsim în imaginea pe care fiecare şi-a format-o, iniţial, despre cealaltă. Când am înţeles asta, mi-a fost uşor să accept şi să iert, m-am simţit liniştită, împăcată şi i-am dorit din tot sufletul fostei mele prietene să îşi găsească liniştea.”

• Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie

 

https://ziarullumina.ro/societate/iertarea-elibereaza-emotiile-negative-si-vindeca-sufletele-10601.html

 

////////////////////////////////////////////

Comemorare în Portul Constanţa: 80 de ani de la scufundarea navei Struma. Peste 750 de emigranţi evrei care plecau spre Palestina au murit în Marea Neagră

 

 

 

În ziua de 24 februarie 1942, vasul Struma, plecat din portul Constanţa, a fost torpilat în Marea Neagră de un submarin sovietic. Doar un singur pasager a supravieţuit, relatează adevarul.ro.

 

La invitaţia Ambasadei Statului Israel în România, Şeful Statului Major al Forţelor Navale (SMFN), contraamiral Mihai Panait, participă marţi, 22 februarie, ora 12.00, în portul Constanţa, la ceremonia de comemorare a victimelor tragediei produse la data de 24 februarie 1942, prin scufundarea navei „Struma”, în Marea Neagră.

 

Evenimentul are loc în Terminalul Pasageri din Portul Constanţa şi au fost invitaţi reprezentanţi ai autorităţilor publice civile şi militare, pentru a-i comemora pe cei peste 760 de evrei români care au pierit în urmă cu 80 de ani, în apele mării, pe fondul evenimentelor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

 

În cadrul ceremoniei, E.S. David Saranga, ambasadorul Israelului în România, alături de şeful Statului Major al Forţelor Navale, contraamiral Mihai Panait, vor ieşi în larg şi vor arunca în mare coroane de flori moment în care se vor trage mai multe salve, va fi intonat Imnul Eroilor şi Rugăciunea marinarilor.

 

 

 

FOTO: Ambasadorul Israelului şi şeful Statului Major al Forţelor Navale în Portul Constanţa

 

Citeste mai mult: adev.ro/r7p1x2„Struma” a fost ultimul vas cu emigranţi români evrei care a părăsit portul Constanţa în anul 1941, drama pasagerilor săi fiind elocventă pentru condiţiile în care se desfăşurau transporturile de emigranţi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

 

La data de 12 decembrie 1941, „Struma” a ieşit din portul Constanţa, cu 770 de emigranţi evrei români la bord (dintre care 100 copii), cu destinaţia Istanbul, unde pasagerii urmau să primească vize pentru a merge mai departe. Ei erau veniţi de pe tot teritoriul României şi erau decişi să-şi părăsească locurile natale şi să renunţe la cetăţenia română, pentru a-şi salva viaţa.

 

Câteva zile mai târziu, la data de 16 decembrie 1941, „Struma” a ancorat în micul port turcesc Buyukdere, la 3 mile Nord de Bosfor. Pasagerilor nu li s-a permis să coboare de la bordul navei, iar nava a fost pusă în carantină, pe o perioadă care s-a prelungit 9 săptămâni. În seara zilei de 23 februarie 1942, autorităţile portuare au dispus trimiterea vasului înapoi, în Marea Neagră, pentru a reveni în România. Pe 24 februarie 1942, nava a fost torpilată de un submarin sovietic.

 

Soarta a făcut ca să fie un singur supravieţuitor, un tânăr, pe nume David Stoliar, din Bucureşti, datorită căruia opinia publică a aflat multe dintre dramele care au avut loc atunci, la bord.

 

 

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/comemorare-in-portul-constanta-80-de-ani-de-la-scufundarea-navei-struma-peste-750-de-emigranti-evrei-care-plecau-spre-palestina-au-murit-in-marea-neagra

////////////////////////////////////////////

 

Umbra Moscovei în istoria Ucrainei… PUTIN  ca si Stalin: „Scopul nostru este să decapităm mişcarea fascistă ucraineană”

 

 

Autor Manuel Stănescu  

 

 

Proeuropeni sau, mai degrabă, rusofobi? În secolul al XX-lea, relaţia între naţiunea ucraineană şi puterea de la Petrograd, mai întâi, şi Moscova, mai apoi, a fost una plină de resentimente şi violenţă, în ciuda aparenţei (întreţinute, evident, de propaganda sovietică) a unei perfecte integrări a Ucrainei în Uniunea Sovietică.

 În secolul al XIX-lea, pe fondul modernizării timide a unui teritoriu în mare măsură rural, s-a dezvoltat treptat un naţionalism de factură romantică, nu foarte deosebit de curentele naţionaliste ale perioadei, ce preconiza o renaştere naţională şi instaurarea unei justiţii sociale, al cărui principal exponent a fost pictorul şi poetul Taras Şevcenko, un Mihai Eminescu al Ucrainei. Opera sa literară este considerată o piatră de hotar, punctul de plecare pentru limba şi literatura modernă ucraineană.

 

În Primul Război Mondial, ucrainenii au luptat în armata ţaristă (aproximativ 3, 5 milioane), dar şi de cealaltă parte a baricadei, 250.000 fiind înrolaţi în armata austro-ungară. În timpul războiului, autorităţile de la Viena au organizat o Legiune Ucraineană, nucleul armatei ucrainene din Galiţia ce va lupta împotriva polonezilor şi a Armatei Roşii în tulburii ani 1919-1923. Pe de altă parte, cei suspectaţi de sentimente filoruse au fost trataţi cu asprime, aproximativ 5.000 de ucraineni din Galiţia fiind internaţi în lagăre de detenţie.

 

Stalin: „Scopul nostru este să decapităm mişcarea fascistă ucraineană”

La sfârşitul conflagraţiei mondiale, imperiile s-au prăbuşit, iar revoluţiile s-au succedat cu repeziciune. Pe ruinele fumegânde ale Rusiei au apărut câteva entităţi statale ce-şi revendicau apartenenţa ucraineană. În zonele de est a apărut atât o Republică Ucraineană, de orientare naţionalistă, cât şi una sovietică, puternic influenţată de revoluţie. În vest, pe teritoriile fostului imperiu austro-ungar s-a creat o Republică Ucraineană a teritoriilor de Vest (ZUNR). Ambiţiile naţionaliştilor ucraineni au fost înăbuşite de valul revoluţionar şi de războiul civil, urmat de conflictul ruso-polonez, la sfârşitul căruia s-a constituit Republica Sovietică Ucraineană, parte a noului imperiu creat de Lenin, în timp ce alte teritorii locuite de numeroşi etnici ucraineni au intrat în componenţa Poloniei.

 

Naţionaliştii ucraineni şi-au continuat lupta pentru un stat independent în exil. Una dintre cele mai active organizaţii, creată la Viena în 1929 şi denumită Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni (ONU), îl avea drept conducător pe Evghen Konovaleţ, membru marcant al Organizaţiei Militare Ucrainene (OMU), constituită la Praga în 1920. După ce Ucraina de Vest a revenit Poloniei, membrii OMU (care avea ramificaţii inclusiv în România) au organizat numeroase atentate şi asasinate asupra unor personalităţi marcante ale epocii, poloneze, ucrainene şi ruse deopotrivă, inclusiv şeful statului polonez, Josef Pilsudski, fiind ţinta unei încercări de asasinat.

 

Nou creata ONU a perpetuat metodele radicale de luptă ale predecesorilor. În total, între 1921 şi 1939, OMU şi ONU au organizat 63 de asasinate, printre victime numărându-se inclusiv ministrul polonez de interne, Bronislav Pieracki. În afară de arestările şi urmărirea constantă a militanţilor ucraineni de către guvernul polonez, serviciile secrete sovietice considerau activităţile acestei organizaţii ca fiind extrem de periculoase pentru existenţa Uniunii Sovietice. Şi sovieticii nu s-au limitat doar la infiltrarea în rândul organizaţiei:la 23 mai 1938, la Rotterdam, Evghen Konovaleţ a fost asasinat cu ajutorul unei bombe ascunse într-o cutie de ciocolată de către Pavel Sudoplatov, ucrainean şi agent al serviciilor secrete sovietice. În memoriile sale, Sudoplatov susţine că Stalin personal a ordonat asasinatul, spunându-i:„Nu e doar un act de răzbunare, deşi Konovaleţ este agent al fascismului german. Scopul nostru este să decapităm mişcarea fascistă ucraineană înainte de a izbucni războiul”.

 

Colectivizarea agriculturii, demarată la sfârşitul anilor ’20 în Ucraina, a avut efecte catastrofale asupra populaţiei rurale care constituia majoritatea. Orice rezistenţă a fost strivită prin arestări şi deportări, iar marea foamete a costat viaţa a 10 milioane de oameni. Un cumul de factori subiectivi şi obiectivi au dus la această tragedie, pe care Rada ucraineană (Parlamentul) a definit-o drept genocid. E lesne de înţeles ce impact a avut (şi are) pentru mentalul colectiv ucrainean tragicul experiment sovietic.

 

Naţionalismul ucrainean la extrem

În 1939, după ce Polonia a fost împărţită între Germania şi Uniunea Sovietică, teritoriile locuite de etnici ucraineni au fost alipite la Ucraina sovietică. În vara anului 1940, sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei au fost, de asemenea, alipite Ucrainei sovietice.

 

După declanşarea războiului sovieto-german, în iunie 1941, mişcările naţionaliste ucrainene s-au scindat. Germanii au creat Armata de Eliberare Ucraineană în 1943. Un an mai târziu, aceasta număra circa 50.000 de combatanţi, ajungând la aproximativ 80.000 până spre sfârşitul războiului, când a fost integrată în Armata Naţională Ucraineană. Creată în martie 1945 şi aflată sub controlul Comitetului Naţional Ucrainean, Armata Naţională cuprindea divizia 14 SS (14 Waffen Grenadier Division der SS – galizische Nr. 1), formată din etnici ucraineni, o altă divizie care încorpora fosta Armată de Eliberare, plus alte câteva unităţi de dimensiuni mai mici.

 

Pe de altă parte, aripa militară a ONU (rămasă fidelă ideii unei Ucraine independente şi care era condusă de Stepen Bandera) a creat, la rândul ei, o Armată a Insurgenţilor Ucraineni (AIU). Acţionând iniţial împotriva sovieticilor şi a etnicilor polonezi, AIU a luptat şi împotriva trupelor germane începând cu februarie 1943 (Bandera fusese arestat de germani încă din iulie 1941, după ce încercase proclamarea unui stat ucrainean). Pe fondul avansului sovietic, în septembrie 1944, Bandera a fost eliberat, organizaţiile pe care le conducea fiind sprijinite cu arme, echipament şi instructori pentru derularea unor activităţi de sabotaj. Bandera a murit la 15 octombrie 1959, la München, fiind asasinat prin otrăvire de agentul KGB Bogdan Staşinski, din ordinul personal al ucraineanului Nikita Hruşciov. Staşinki a fugit în Germania de Vest în 1961. Numărul celor înrolaţi în AIU variază, conform surselor, de la 20.000 la 40.000 de oameni;alte surse sugerează că în 1944 numărul total se ridica la 100.000. La 8 februarie 1944, un comando al AIU l-a asasinat, după o ambuscadă, pe generalul Nicolai Vatutin, figură importantă în bătălia de la Kursk şi în eliberarea Kievului. Numărul celor care au luptat în aceste organizaţii naţionaliste este, desigur, mult inferior ucrainenilor înrolaţi în Armata Roşie, estimat între 4, 5 şi 7 milioane. Cel de-Al Doilea Război Mondial a lăsat urme adânci în Ucraina:între 5 şi 8 milioane de morţi, inclusiv o jumătate de milion de evrei.

 

După război, AIU a continuat lupta împotriva trupelor regulate ale Poloniei până în 1947 şi ale Uniunii Sovietice până în 1949. S-a menţinut puternică în zona munţilor Carpaţi, în Galiţia, zone din vestul Ucrainei. În afara acestui areal, sprijinul populaţiei era insignifiant;majoritatea ucrainenilor din est, influenţaţi decisiv de propaganda oficială, considerau AIU o organizaţie fascistă, formată din foşti colaboratori ai naziştilor. Se observă cu uşurinţă că această diferenţă de percepţie între Est şi Vest rămâne o realitate în Ucraina de azi.

 

Chiar și după 1945, naţionalismul ucrainean a rămas activ şi în exil, ca şi în Uniunea Sovietică. Ultimul militant ONU a fost arestat la Doneţk, în 1958. Toate aceste conflicte sângeroase, derulate pe parcursul unui secol, explică, într-o oarecare măsură, escaladarea tragică a evenimentelor din ţara vecină.

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/umbra-moscovei-in-istoria-ucrainei?utm_source=recomandari

 

////////////////////////////////////////////

 

„Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară“ – Stefano Bottoni

în dialog cu Ovidiu Nahoi, Cristian Preda și Marian Voicu

 

 

 

Editura Humanitas vă invită   la o dezbatere live online cu istoricul Stefano Bottoni, conferențiar la Universitatea din Florența, Ovidiu Nahoi, redactor-șef al Radio France Internationale România, Cristian Preda, profesor de științe politice la Universitatea din București, și Marian Voicu, jurnalist și producător TVR, despre volumul Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952–1960, apărut la Humanitas, în colecția Istorie, în traducerea lui Mugur Butuza.

Regiunea Autonomă Maghiară este un subiect aproape necunoscut publicului larg. Cum a fost creat, cum a funcționat și cum a fost abandonat un experiment sovietic, gândit de liderii de la Kremlin în frunte cu însuși Stalin – o regiune cu autonomie pe criterii etnice situată în inima României, locuită în proporție covârșitoare de secui, înapoiată economic, orientată cultural și istoric înspre Ungaria și neîncrezătoare și în marele frate sovietic, și în guvernul de la București? Ce urmăreau sovieticii? Cum trebuiau definiți maghiarii din Transilvania: minoritate națională sau naționalitate conlocuitoare? Ce simțeau secuii? Care au fost relațiile locuitorilor regiunii cu Ungaria? Ce atitudine au avut autoritățile române? Cum se desfășura viața economică, politică, socială, culturală în R.A.M.? De ce și cum a fost desființată această entitate?

 

Stefano Bottoni a realizat această primă cercetare monografică a Regiunii Autonome Maghiare prelucrând – într-un stil din care nu lipsesc ironia ori dramatismul – cele mai recente surse de arhivă românești, maghiare, sovietice și britanice (inclusiv izvoare istorice și monografice locale).

 

STEFANO BOTTONI s-a născut la Bologna. A obținut doctoratul în istorie la Universitatea din Bologna. A predat istoria Europei de Est sub contract cu Universitatea din Bologna, după care s-a alăturat Academiei Ungare de Științe, unde a fost, între 2009 și 2019, cercetător la Institutul de Istorie în cadrul Centrului de Cercetări în domeniul Științelor Umaniste. Din 2019 este conferențiar la Universitatea din Florența, unde predă istoria Europei de Est și istorie universală. A fost bursier la Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam și la „Imre Kertész“ Kolleg din Jena, precum și membru al proiectului internațional „COURAGE“, finanțat de UE în cadrul programului Horizon Europe, despre opoziția culturală în Europa de Est în epoca socialismului de stat. Principalul său domeniu de cercetare este politica față de minorități și relațiile interetnice în blocul sovietic. În limba română a publicat recent Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021).

 

Evenimentul va fi difuzat pe pagina de Facebook a Editurii Humanitas și pe YouTube. Înregistrarea audio va fi ulterior disponibilă Soundcloud, Spotify, Deezer, Apple și Google.

 

 

https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/mostenirea-lui-stalin-in-romania-regiunea-autonoma-maghiara-stefano-bottoni-in-dialog-cu-ovidiu-nahoi-cristian-preda-si-marian-voicu

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Mai intai ne-a ars la buzunare,ca sa ne prinda in menghina preturilor,pentru a forfeca toata turma pastorului Urss …Medvedev amenință Europa: Curând veți plăti 2.000 de euro pentru o mie de metri cubi de gaz

Alexandru Rotaru

 

 

Prețul gazului a crescut cu 10%, după anunțul cancelarului german privind blocarea gazoductului Nord Stream 2.  

Fostul președinte al Rusiei, Dimitri Medvedev, amenință Europa, într-un mesaj publicat pe Twitter, cu prețuri de 2.000 de euro petru o mie de metri cubi de gaz, după decizia Germaniei de a bloca gazoductul Nord Stream 2

„Cancelarul german Olaf Scholz a dat instrucțiuni să se oprească certificarea gazoductului Nord Stream 2. Bine. Bun venit într-o lume nouă în care europenii vor plăti în curând 2.000 de euro pentru o mie de metri cubi de gaz!”, a scris Medvedev, care este vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, pe Twitter.

Prețul gazului a crescut cu 10%, după anunțul cancelarului german și a ajuns la 900 de dolari pentru mia de metri cubi, anunță agențiile TASS și Ria Novosti.

 

Cancelarul german Olaf Scholz a anunțat, marți, că certificarea gazoductului Nord Stream 2 nu poate continua, având în vedere ultimele acțiuni ale Rusiei.

 

 

Conducta dintre Rusia și Germania a fost finalizată în septembrie anul trecut, dar nu este încă în funcțiune.

 

Marți dimineață, ministrul german al energiei, Robert Habeck, a decis retragerea solicitării de autorizare a conductei dintre Rusia și Germania.

 

„Fără această certificare, Nord Stream 2 nu poate intra în funcțiune”, a spus Scholz într-o conferință de presă la Berlin.

 

Imediat după anunțul Germaniei, Comisia Europeană a transmis că furnizarea de energie pentru Europa nu va fi afectată de blocarea proiectului Nord Stream 2.

 

Citește și Petrolul și aurul s-au scumpit după ordinul lui Putin ca armata rusă să intre în estul Ucrainei

 

https://www.digi24.ro/stiri/externe/medvedev-ameninta-europa-curand-veti-plati-2-000-de-euro-pentru-o-mie-de-metri-cubi-de-gaz-1846379

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Vladimir Putin: Ucraina contemporană ar trebui să se numească Republica Vladimir I. Lenin a Ucrainei

 

 

 

„O mare parte din Ucraina a fost creată de Rusia. A fost făcută din părţi date de Lenin din Rusia. După, înainte şi după al Doilea Război Mondial, Stalin a dat Ucrainei părţi din România, Polonia şi Ungaria”, a spus Vladimir Putin, liderul de la Kremlin, într-o intervenţie televizată făcută înainte de recunoaşterea celor două republici separatiste din estul Ucrainei ca state independente, relatează adevarul.ro.

 

Vladimir Putin şi-a început discursul în faţa naţiunii prin referiri istorice, spunând că „Ucraina modernă a fost creată de Rusia comunistă”. Liderul de la Kremlin l-a criticat pe fostul conducător comunist Vladimir Lenin, numindu-l „autorul şi arhitectul” Ucrainei. El spune că a „dezavantajat” Rusia. „Principiile lui Lenin de a reconstrui Uniunea Sovietică au fost greşite. Este o ruşine că pe aceste principii am construit fără să ne gândim la viitor. Liderii de atunci au fost convinşi că au reuşit să rezolve conflictele naţionaliste, dar aceste probleme au fost doar o bomba cu ceas care s-a acutizat în anii 80 şi au dus la separarea de Uniunea Sovietică”, spune Putin.

 

„Ucraina contemporană ar trebui să se numească Republica Vladimir I. Lenin a Ucrainei. Şi apoi i-au dărâmat statuile şi au numit-o de-comunizare. Suntem pregătiţi să vă arătăm ce înseamnă asta pentru Ucraina”, a avertizat preşedintele rus. „De ce bolşevicii au trebuit să încurajeze atât de generos ambiţiile naţionaliste de la periferia imperiului? Să predai teritorii şi o populaţie care aparţin Rusiei istorice… naţionaliştii nici nu au visat la asta”, a spus Vladimir Putin în discursul său care a început cu o amplă „lecţie de istorie”. „O ţară stabilă nu este ceea ce este Ucraina”, a continuat el. „Maidanul nu a adus democraţia în Ucraina… după opt ani, ţara este divizată, Ucraina trăieşe o criză economică şi socială severă. 15% din populaţie a trebuit să părăsească ţara ca să meargă la muncă”, a declarat Vladimir Putin, în discursul său. Potrivit lui Vladimir Putin, Ucraina nu are tradiţie ca stat naţional şi este condusă de puteri străine, adică un „regim marionetă. Putin mai spune că situaţia din estul Ucrainei este din nou „critică”, că a încăput pe mâna oligarhilor care au adus ţara „în faţa unei lovituri de stat susţinută de ambasada SUA cu 1 milion de dolari pe zi”.

 

Putin acuză Ucraina că a furat gaz rusesc în trecut, că se foloseşte de energie ca să şantajeze Rusia, că a fructificat mereu „bunăvoinţa” Rusiei fără să ofere ceva în schimb. Liderul de la Kremlin susţine că a ridicat în 2004, pe lângă preşedintele american Georg W. Bush, subiectul aderării Rusiei la NATO, dar nu fost ascultat. Putin consideră că Statele Unite văd Rusia ca pe un „duşman”. În plus, el a reluat ideea că Statele Unite ar putea desfăşura arme nucleare în Ucraina, arme care ar putea ţinti în doar câteva minute Moscova. Un moratoriu asupra apartenenţei Ucrainei la NATO nu va rezolva tensiunile dintre Rusia şi Occident, spune Putin. El a declarat că vrea să împiedice Ucraina să adere la NATO şi a cerut Alianţei Nord-Atlantice să ofere garanţii scrise de securitate.

 

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/video-vladimir-putin-ucraina-contemporana-ar-trebui-sa-se-numeasca-republica-vladimir-i-lenin-a-ucrainei

/////////////////////////////////////////////////////////////////

Ştiaţi că… gulagul sovietic a precedat Auschwitz-ul;

Autor Grigore Adriana Diana

Articolul de faţă îşi propune să analizeze şi să compare, din punctul de vedere al grupurilor vizate două fenomene contemporane, dar diferite în acelaşi timp:Gulagul şi Holocaustul. În primul rând vom prezenta legislaţia antisemită din Germania anilor `30, cauzele care au dus la naşterea şi dezvoltarea Holocaustului. Urmează prezentarea Gulagului şi evoluţia sa înainte şi în timpul conflagraţiei mondiale.

 

Primele legi antisemite din Germania nazistă

 

Ideologia naţional socialistă a fost axată pe lupta între rase, Hitler vroia să distrugă în ansamblu organizarea societăţii, care nu-i permitea să creeze o rasă de stăpâni pretins „pură din punct de vedere al naţiei”(völkisch rein):„Orice încrucişare între între două fiinţe de valoare inegală are ca produs un individ ce este media celor doi părinţi. Vreau să spun că vlăstarul se situează mai sus pe scara individuală decât părintele aparţinător unei rase inferioare, dar se află sub cel care face parte dintr-o rasă superioară”[1], acest obiectiv a avut drept consecinţe, încă din 1933, distrugerea unui mediu social şi cultural specific, cel al evreilor germani[2].

 

Din 1933 datează primele legi de restrângere a drepturilor civile pentru evrei, au fost introduse paragrafele „ariene”. Era considerat „evreu” orice persoană care avea un părinte de origine evreiască, chiar şi evreii care se convertiseră după anul 1871. Evreilor li s-a interzis dreptul de a avea ferme. În acelaşi an, 1933, printr-un comunicat al Asociaţiei Presei Germane, persoanele non-ariene nu mai aveau dreptul să posede jurnale sau să lucreze ca ziarişti.

 

Din 1935, situaţia evreilor din Reich a devenit vizibil mai grea, Codul de legi de la NÜrnberg a fost principala cauză a înrăutăţirii statutului şi vieţii evreilor. „Legea pentru protecţia sângelui german” interzicea căsătoriile între între evrei şi neevrei.

 

În tratarea chestilnilor privitoare la evrei, Hitler foloseşte sintagma „problema evreiască”, care devine la sfărşitul anilor 1930, o temă recurentă în discursurile lui Hitler.

 

Printr-un decret din 1938 al  Ministrului Justiţiei au fost expulzaţi 17.000 de evrei către Polonia la data de 29 octombrie, apoi a urmat vastul pogrom organizat de nazişti  la 9 noiembrie 1938:sinagogi incediate(sute), altele profanate, 8.000 de magazine evreieşti distruse şi locuinţe devastate. Cel puţin 100 de evrei au fost bătuţi şi ucişi în stradă sau în propriile locuinţe. Gestapo a închis pentru câteva săptămâni, aproximativ 30.000 de evrei în lagăre de concentrare. . Politica nazistă a determinat  în 1938 plecarea a noi valuri de evrei:110.000 au părăsit Austria între Anschluss şi război, în timp ce Noaptea de Cristala provocat fuga în străinătate a aproape 40.000 de persoane în 2 luni. În anul 1939, între 75.000 şi 80.000 de evrei au putut să părăsească Germania. Mai târziu nu au mai plecat decât 15.000 în 1940 şi 8.000 în 1941[3].

 

Definirea celor două concepte

 

Cele două concepte, Holocaust şi Gulag definesc evenimente diferite în istorie, prin urmare nu se pot echivala.  Cuvântul Holocausteste de origine grecească (arderea rituală, sacrificiile care erau arse). Termenul defineşte fenomenul deportării şi asasinării unui număr însemnat de evrei din ţări ale Europei Orientale şi Occidentale în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Reprezentanţii statului Israel(format în 1948) utilizează termenul deShoah(distrugere în limba ebraică), pentru a desemna ororile petrecute cu o parte a evreilor pe parcursul conflagraţiei mondiale.

 

Gulagul reprezintă acronimul denumirii în limba rusă a Direcţiei Generale a Lagărelor şi Coloniilor de Reeducare prin Muncă, traducerea literală a Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trodovîkh Lagerei.Pe parcurs, Gulagul nu a semnificat numai administraţia lagărelor de concentrare, ci şi sistemul sovieic de muncă forţată:lagăre de muncă, lagăre de pedeapsă, lagăre pentru deţinuţii de drept comun, şi deţinuţii politici, lagăre de femei, lagăre de tranzit[4].

 

Cuvintele deportare şi lagăr de concentrare au dobândit pe parcursul anilor `30 si `40, nuaţe noi. Victimele represiunii ţariste erau de obicei condamnate la exil, în Siberia, exil denumint deportare, persoana deportată primea domiciliu obligatoriu într-un târgşor, trebuia să meargă regulat la poliţie şi primea o sumă de bani pentru a se hrăni. De la deportările masive de ţărani numiţi culaci, ordonate de Stalin în perioada 1929-1931, de evrei, ordonate de Hitler, de popoare întregi ordonate de Stalin în 1937, în 1941, apoi în 1943-1944, cuvântul  a primit o semnificaţie mai zguduitoare decât la începutul secolului. Din 1945, deportat evocă scheletele ale supraviţuitorilor lagărelor de la Auschwitz, Mauthausen sau Buchenwald sau figurile scofâlcite ale muribunzilor Gulagului[5].

 

Din anii 1930, de la Stalin şi Hitler, lagărul de concentare semnifică o realitate mai tragică şi mai complexă, care îndeplineşte două funcţii esenţiale:teroarea de masă mergea până la exterminare:genocidul evreiesc elaborat de nazişti, exterminarea foştilor, actualilor şi potenţialilor opozanţi politici în Gulag sunt două fenomene de amploare, diferite, care răspund unor criterii de naturi diferite, totuşi asemănătoare în obiectivul urmărit:de eradicare totală a unei categorii de duşmani:evreii, în cazul celui de-al treilea Reich şi opozanţii lui Stalin, în cazul Uniunii Sovietice. Exploatarea masivă a muncii forţate ca parte componentă a unei adevărate economii de război[6].

 

Evoluţia Gulagului în perioada lui Stalin

 

În perioada lui Stalin, în Gulag  întâlnim două categorii de deţinuţi:victimele epurărilor  şi ale terorii politice şi victimele unei legislaţii penale de o severitate crescândă în cursul anilor `30 şi imediat după război, răspunzând unor scopuri asociate de represiune socială şi teroare politică. Legea din 7 august 1932 privind protecţia proprietăţii socialiste, care prevedea pedeapsa cu moartea şi confiscarea bunurilor familiei pentru oricine era doveditde a fi „jefuit prorietaea colhoznică sau cooperatistă”.Noiembrie 1934 s-au constituit „conferinţe speciale” pe lângă NKVD, formate din 3 persoane, care aveau puterea de a deporta, fără judecată, orice persoană considerată „periculoasă social”.La 28 decembrie 1938, instituirea cărţii de muncă prevedea luarea de sancţiuni împotriva „greşelilor lucrătorului”.Decretul din aceeaşi zi instituia sacţiuni severe pentru întârzieri(20 minute) nejustificate sau absenteism la muncă. La 26 iunie 1940 durata zilei de lucru era ridcată la 8 ore, săptămâna de şase zile de muncă. Prin intermediul decretului din 4 iunie 1947 este pedepsită orice „atingere adusă proprietăţii de stat sau colhoznice”, orice furt de alimente, cu pedepse de la 5 la douăzeci şi cinci de ani de lagăr. 2 iunie 1948, decretul Prezidiului Sovietului Suprem a ordonat deportarea ţăranilor care „refuzau să îndeplinească numărul minimum de zile de muncă şi care duceau o viaţă de paraziţi”.

 

Punerea în aplicare a decretului din iunie 1947, a dus la declanşarea unei avalanşe de condamnări şi trimiteri în Gulag:380.000 între 5 iunie şi 31 decembrie 1947, 1.300.000 din iunie 1947 până la moartea lui Stalin[7].

 

După invazia germană din iunie 1941, Beria a trimis o circulară decretând legea marţială pentru deţinuţi şi gardieni. În faţa dezastrului militar din primele luni de război, Gulagul a jucat rol de furnizor de trupe. În cursul războiului, 2.900.000 de deţinuţi au părăsit Gulagul şi 1.800.000 de noi deţinuţi au intrat în el. Deţinuţii din Gulag au participat la construirea de căi ferate, aerodromuri  şi căi de comunicaţie, erau trimişi pe şantiere, în mine şi uzine metalurgice, la munci foarte grele de fortificare şi apărare a frontierelor[8]. Condiţiile de lucru în lagărele de muncă sovietice erau inumane, printre cele mai cunoscute, dar în acelaşi timp în cele care şansele de supravieţuire erau mai reduse, au fost minele de la Vorkuta şi Kilîma, calea ferată Baikal-Amur sau canalul Marea Albă-Marea Baltică[9]. După război, Gulagul a înregistrat un aflux nou de deţinuţi:colaboratori activi ai armatei germane în timpul războiului, soldaţi şi ofiţeri acuzaţi de trădare pentru că au fost capturaţi de armata germană, naţionalişti din ţările cucerite sau recucerite de Armata Roşie[10]. În  perioada 1934-1941, au intrat în lagărele şi coloniile Gulagului aproximativ 7 milioane de persoane. În  1940, Gulagul avea în componenţa sa 53 de complexe de lagăre de mucă corecţională şi 425 de colonii de muncă corecţională[11].

 

Evreii erau consideraţi un soi de focare individuale de infecţie

 

Comunismul avea ca principal scop distrugerea „duşmanului socialismuului”, „duşmanul poporului”, în aceste categorii erau incluşi:nobilul, burghezul, capitalistul, ţăranul înstărit, urmau cei care aveau sentimente care veneau în contradicţie cu linia partidului, putea fi identificaţi în rândurile:proletariatului, ţărănimii mijlocii[12]. Deportarea în lagăre de muncă a fost concepută de regimul sovietic, nazismul a imitat această practică. Pe parcurs, Gulagul a devenit o vastă construcţie administrativă, controla o parte considerabilă a forţei de muncă a statului sovietic (se apreciază 11%).Literatura ne oferă o descrie asemenătoare a lagărului de muncă nazist:deşteptarea, apelul, comandoul de muncă, norma şi raţia alimentară proporţională cu norma, foamea, bătaia, execuţiile, aceleaşi barăci[13].

 

Prin legile rasiste de la Nürnberg, ţiganii au devenit victime desemnate ale regimului nazist, în anul 1936, au început să fie regrupaţi în ghetouri în marile oraşe germane, preludiu la viitoarea lor exterminare[14]. În decembrie 1938, un decret al Ministrului Justiţiei a mărit represiunea penală asupra tuturor celor consideraţi excluţi din „comunitatea poporului”:evrei, ţigani, Martori ai lui Iehova care refuzau portul de armă), de asemenea au fot incluşi aşa-numiţii „asociali”:vagabonzi, prostituate, proxeneţi, persoane bolnave de maladii sexuale, alcoolici, psihopaţi, nemulţumiţi, cerşetori, homesexuali. În doi ani au fost condamnaţi 25.000 de homosexuali. Deţinuţii politici au devenit atunci minoritari în lagăre, până când Anschluss-ul, în martie 1938, şi anexarea Regiunii Sudete, după acordurile de la München din 30 septembrie 1938, au provocat noi valuri de deportări de opozanţi. De la 7.500, la începutul anului 1937, numărul deţinuţilor ajunge la 24.000 în octombrie 1938[15].

 

Evoluţia Holocaustului

 

Holocaustul trebuie pus în legătură cu evoluţia războiului din Est. Într-un discurs rostit de Hitler în Reichstagpe 30 ianuarie 1939, în care îi considera pe evrei instigatori, declara:„ În cursul vieţii mele, am fost de foarte multe ori profet, iar de obicei am fost ridiculizat pentru asta… Astăzi voi fi încă o dată profet:dacă finanţiştii evrei din interiorul şi din afara Europei ar reuşi să împingă încă o dată naţiunile într-un război mondial, atunci rezultatul nu va fi bolşevizarea planetei, şi astfel victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreieşti din Europa”[16]. Nazismul îi considera pe evrei un soi de focare individuale de infecţie. Din 1938 până în 1940, Reich-ul a avut în componenţa sa o populaţie de 4 milioane de evrei. Ideea unei rezervaţii în regiunea Lublin, cea de expulzare a lor în Madagascar sau în Siberia, s-au dovedit a fi nerealiste, cu atât mai mult în contextul unui război mondial din 1941. Astfel, ideea de exterminare a evreilor se va impune. În mai 1941 s-au format cele patru Einsatzgruppen, trupe de intervenţie mobile(escadroanele morţii) ale SS şi poliţiei, pricipalul scop al acestor trupe era exterminarea evreilor în spatele frontului deschis de Wehrmacht.Vizita lui Himmler la Minsk, din 14 şi 15 august 1941, inaugurează trecrea de la politica de persecuţie nazistă la genocidul evreilor din Uniunea Sovietică[17].

 

După invazia germană din iunie 1941, Bielorusia a devenit centrul confruntării dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Oraşele mici erau centre ale populaţiei evreieşti distruse de Holocaust. Câmpurile au fost transformate în lagăre germane de prizonieri de război, în care soldaţii sovietici capturaţi mureau de foame[18]. La jumătatea anului 1942, acţiunile germane numite „Marile Operaţiuni”, aveau ca scop, uciderea atât a civililor bieloruşi, cât şi a evreilor. Din nouă milioane de oameni care erau pe teritoriul Bielorusiei în 1941, aproximativ 1, 6 au fost omorâţi de germani, cam 70.000 de prizonieri de război, 500.000 de evrei şi 320.000 de oameni consideraţi partizani[19].

 

În timpul ocupaţiei germane au murit  aproximativ 5, 4 milioane de evrei.  Unul din scopurile principale ale războiului a fost uciderea evreilor, momentul morţii lor era condiţionat de modul în care germanii percepeau cursul războiului şi de priorităţile economice. Probabilitatea ca evreii să moară era mai mică când germanii erau preocupaţi de lipsa forţei de muncă şi mai mare când germanii erau preocupaţi de lipsa alimentelor. Hitler şi-a anunţat decizia de a omorî toţi evreii la puţin timp după ce şi-a făcut cunoscută hotărârea ca prizonierii de război sovietici să fie folosiţi la muncă în loc să fie ucişi. La începutul anului 1942, prizonierii sovietici care supravieţuiseră au fost integraţi în forţa de muncă din Germania, în vreme ce Hans Frank(guvernatorul Poloniei) a reuşit să organizeze o economie polonă colonială în cadrul Guvernământului General.La sfârşitul anului 1942, Frank dorea mai mult muncă, astfel încât  voia ca evreii care care mai rămăseseră să fie ţinuţi în viaţă[20].

 

Auschwitz-lagărul morţii

 

Cu un an înainte ca Hiltler să invadeze Uniunea Sovietică, 1940, Auschwitz era un lagăr de concentrare pe teritoriul polonez pe care îl anexase Germania. A evoluat pe măsură ce se schimbau politicile germane în privinţa evreilor şi a altor categorii de persoane considerate „asociale”. După inavadarea U.R.S.S, polonezilor li s-au adăugat în lagăr prizonieri de război sovietici, iar lagărul a fost folosit ca loc de execuţie pentru toţi. Era bine alimentat cu apă şi legat de calea ferată, de aceea Himmler l-a considerat un loc ideal pentru producerea de cauciuc artificial, a căutat muncitori evrei în Slovacia (au fost deportaţi 57.000 de cetăţeni evrei din Slovacia).În 1942, s-a adăugat al doilea centru important, Auschwitz s-a transformat pe lângă lagăr de concentrare şi spaţiu de execuţii, într-o adevărată fabrică a morţii. Aici erau aduşi muncitori neevrei, obligaţi să muncească în condiţii îngrozitoare, iar evreii erau selectaţi pentru muncă, cei consideraţi inapţi de muncă erau gazaţi imediat. 140.000 au fost gazaţi în sălile cunoscute sub numele de buncărul 1 şi buncărul 2. După 1943, evreii erau gazaţi în camere noi construite la Birkenau[21].

 

Era principalul loc de exterminare a populaţiei evreieşti din afara graniţelor Poloniei. 1943, 220.000 de evrei, 1944, 600.000(majoritatea evrei maghiari). Un număr considerabil dintre cei care au murit la Auschwitz nu erau evrei:74.000 de polonezi neevrei, 15.000 prizonieri de război sovietici. Romii au fost supuşii politicii de exterminare în toate teritoriile în care s-a extins puterea germană:erau împuşcaţi de Einsatzgruppe(8000 cazuri), împuşcaţi de poliţie în Polonia ocupată, în Serbia, omorâţi într-un lagăr de concentrare în Croaţia(15.000), epuraţi etnic din teritoriile cucerite de România, gazaţi la Chelmno, în ianuarie 1942(4.400), la Auschwitz, în 1943(1.700), 1944(2.900). aproximativ 100.000 de romi au fost ucişi de germani[22].

 

Trebuie să mai aducem câteva precizări. Hitler a făcut din exterminare un principiu dar soluţia finală nu este unica perspectivă în care trebuie să fie văzut raportul dintre naţional socialism şi bolşevism.

 

După opinia lui Ernst Nolte, bolşevismul şi naţionalismul au fost întotdeauna antagonice şi aşa au rămas până la sfârşit, însă niciodată n-au fost opuse într-un mod contradictoriu, iar cu cât războiul se apropia de final, cu atât evident apărea un „schimb de caracteristici”[23]. Alain Besançon consideră că  afirmaţia conform căreia „Gulagul  a precedat Auschwitz-ul” nu este falsă, dar asta nu o face mai lipsită de sens şi fără obiect, din cel puţin două motive fundamentale. „În primul rând, Shoah-ul, nu aparţine sistemului concentraţional nazist, exterminarea se face în gropile Einsatzgruppen, apoi în cele şase Sonderkommando, în al doilea rând, Gulagul nu a produs echivalentul centrelor de exterminare naziste[24].

 

 

 

Gulagul şi Holocaustul sunt două fenome complexe, dar diferite în acelaşi timp, din puctul de vedere al grupurilor vizate, în Gulag mergeau toţi cei care erau consideraţi duşmani din perspectiva ideologiei marxiste:burghezi, ţărani înstăriţi(culaci), dar si persoane care nu erau de acord cu regimul comunist. Pe parcursul războiului, în Gulag ajungeau prizonieri de război şi persoanele considerate o ameninţare la adresa statului sovietic. În ceea ce priveşte Holocaustul, acesta a afectat în special populaţia evreiască din Europa Occidentală şi Orientală, dar si aşa-numiţii „asociali”:ţigani, persoane cu dizabilităţi, homosexuali, membri ai unor culturi religioase (martorii lui Iehova), vagabonzi, prostituate, proxeneţi, persoane bolnave de maladii sexuale, alcoolici, psihopaţi, nemulţumiţi, cerşetori.

 

Dacă ne gândim cu atenţie la „schimbul de caracteristici”despre care vorbea Ernst Nolte, observăm că cele două fenomene au fost integrate în economia de război a Reich-ului şi Uniunii Sovietice. Atât deţinuţii din Gulag, cât şi cei din lagărele de concentrare naziste au fost folosiţi pentru a sprijini forţa de război. Dezbaterea privind Gulagul şi Holocaustul este încă actuală şi suscită interesul istoricilor, pentru a înţelege amploarea lor trebuie să le punem în relaţie cu ideologia şi politica statelor care au dus la apariţia şi dezvoltarea lor.

 

NOTE

 

[1]Adolf Hitler, Mein Kampf (trad. Iosua Călin), Craiova, Editura Beladi, 1997, vol.1, pp. 254-255.

 

[2]Stéphane Courtois, O noapte atât de lungă, trad. Doina Jela Despois, Bucureşti, Editura Vremea, 2008,   p.217.

 

[3]Ibidem, p. 241.

 

[4]Alexandru-Murad Mironov, Octavian Roske, „Gulag”, în România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea. F-O, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2012, p. 208.

 

[5]Jean-Jaques Marie, Gulagul(traducere, postfaţă şi note de Florin Constantiniu), Bucureşti, Editura Corint, 2001, p.2.

 

[6]Ibidem, pp. 23-24.

 

[7]Ibidem, pp.70-72.

 

[8]Ibidem, p. 87.

 

[9]Alexandru-Murad Mironov, Octavian Roske, „Gulag”, loc.cit, p.210.

 

[10]Jean-Jaques Marie, op.cit, p. 73.

 

[11]Stephane Courtois, Nicolas Werth, Cartea neagră a comunismului:crime, teroare, represiune(trad. Maria Ivănescu), Bucureşti, Editura Humanitas şi Fundaţia Civică, 1998, p.195.

 

[12]Alain Besançon,   Nenorocirea secolului:despre comunism, nazism şi unicitatea „Şoah”-ului(trad. Mona Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p.23.

 

[13]Ibidem, p.27.

 

[14]Stéphane Courtois, O noapte atât de lungă(trad. Doina Jela Despois), Bucureşti, Editura Vremea, 2008, p.238.

 

[15]Ibidem,  p.240.

 

[16]Ian Kershaw, Hitler, germanii şi soluţia finală(trad. Dan Criste), Bucureşti, Editura MeteorPress, 2011, p.130.

 

[17]O noapte…, p.349.

 

[18]Timothy Snyder, Tărâmul morţii:Europa între Hitler şi Stalin(trad. Dana-Ligia Ilin), Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, p. 259.

 

[19]Ibidem, p.287.

 

[20]Ibidem,  pp.300-301.

 

[21]Ibidem,  pp. 312-313.

 

[22]Ibidem, p.315.

 

[23]Ernst Nolte, Războiul civil european:1917-1945:naţional-socialism şi bolşevism(trad. Irina Cristea), Bucreşti, Editura Runa, 2005, p.401.

 

[24]Alain Besançon, op.cit., p.105.

 

 

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/stiati-ca-gulagul-sovietic-a-precedat-auschwitz-ul

 

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Vladimir Putin asigură fostele republici sovietice că Ucraina este o „excepţie deoarece se află sub control străin”

 

 

Preşedintele Vladimir Putin a afirmat marţi că Rusia respectă suveranitatea altor republici ex-sovietice, iar Ucraina constituie o excepţie deoarece se află sub control străin, transmite agerpres.ro.

 

Rusia a concentrat în ultimele săptămâni forţe militare la frontierele Ucrainei şi a recunoscut luni independenţa republicilor Doneţk şi Lugansk, autoproclamate în estul acestei ţări. Putin a ordonat armatei ruse să intervină în teritoriile respective pentru “menţinerea păcii”.

 

Marţi, Putin a susţinut însă că nu vrea să reconstruiască un imperiu şi că a anticipat că vor exista “speculaţii” privind o astfel de intenţie a Rusiei. El l-a asigurat pe omologul său azer, Ilham Aliev, aflat în vizită la Kremlin, că “acest lucru nu este deloc real”.

 

“După dezintegrarea Uniunii Sovietice, Rusia a recunoscut toate noile realităţi geopolitice şi, după cum ştiţi, lucrează la consolidarea cooperării cu toate ţările, statele independente apărute pe teritoriul post-sovietic”, a explicat Vladimir Putin, exprimându-şi din nou regretul că Ucraina a întors spatele cooperării cu Rusia după o lovitură de stat violentă.

 

În discursul său de luni, el s-a referit la existenţa la Kiev a unui “regim marionetă” care nu are o politică proprie, ci este controlat şi folosit de Statele Unite pentru a slăbi Rusia.

 

 

 

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/vladimir-putin-asigura-fostele-republici-sovietice-ca-ucraina-este-o-exceptie-deoarece-se-afla-sub-control-strain

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////

Declaraţie năucitoare a purtătorului de cuvânt al lui Putin: Moscova are ca obiectiv demilitarizarea şi eliminarea „naziştilor“ din Ucraina

 

  

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, le-a spus jurnaliştilor că Moscova are ca obiectiv să impună un “statut neutru” Ucrainei, demilitarizarea acesteia şi eliminarea “naziştilor” care în opinia sa se află în această ţară

 

 

 ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Ucrainenii din Odesa fug din calea ruşilor şi trec graniţa în Isaccea…. Câte firme cu acţionari ruşi şi ucrainieni sunt în România. Numărul ac… Ciolacu, întâlnire de urgenţă cu Însărcinatul cu afaceri al Ucrainei î… Kremlinul a transmis joi că operaţiunea militară împotriva Ucrainei va dura cât timp este nevoie, în funcţie de “rezultatele” sale şi de “pertinenţa” sa, considerând că cetăţenii ruşi susţin această ofensivă, relatează AFP şi Reuters.

  Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, le-a mai spus jurnaliştilor că Moscova are ca obiectiv să impună un “statut neutru” Ucrainei, demilitarizarea acesteia şi eliminarea “naziştilor” care în opinia sa se află în această ţară. Totuşi, el nu a răspuns la întrebarea dacă Moscova îl consideră pe preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski un ”nazist”.   Peskov a mai afirmat că nimeni nu vorbeşte de ocuparea Ucrainei şi că este “inacceptabil” să se folosească acest cuvânt în legătură cu operaţiunea militară a Rusiei.   El a declarat de asemenea că este imposibil ca Rusia să fie închisă în spatele unei cortine de fier, în pofida ameninţărilor occidentale. ”Desigur că am putea avea probleme cu un anumit număr de ţări. Dar cu acele state aveam deja probleme şi înainte”, a remarcat purtătorul de cuvânt al preşedintelui Vladimir Putin.   El a adăugat că Kremlinul “a prevăzut” că pieţele ruse vor suferi de pe urma unei “reacţii emoţionale” după ofensiva asupra Ucrainei, dând asigurări că este o perioadă “trecătoare”.   “Pentru ca această perioadă emoţională să fie cât mai scurtă posibil, au fost luate toate măsurile necesare”, a declarat Peskov.   Decizia de a ataca Ucraina a fost ”dictată de preocuparea pentru viitorul” Rusiei, care cere de mai multe săptămâni occidentalilor să promită că Ucraina nu va intra niciodată în NATO, a continuat purtătorul de cuvânt al Kremlinului.   El a vorbit de asemenea despre ”neutralizarea potenţialului militar al Ucrainei, care a a fost recent dezvoltat puternic, inclusiv în urma activităţilor ţărilor străine”.   Peskov a asigurat că Moscova este pregătită să discute cu liderii ucraineni asupra cererilor ei, dacă aceştia sunt la rândul lor ”pregătiţi să discute despre ele”.

 

https://adevarul.ro/international/rusia/declaratie-naucitoare-purtatorului-cuvant-putin-moscova-obiectiv-demilitarizarea-eliminarea-nazistilor-ucraina-1_621789df5163ec427164f56e/index.html?utm_source=historia&utm_medium=https://adevarul.ro/international/rusia/declaratie-naucitoare-purtatorului-cuvant-putin-moscova-obiectiv-demilitarizarea-eliminarea-nazistilor-ucraina-1_621789df5163ec427164f56e/index.html&utm_campaign=CrossPromo

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Ce n-a facut Stalin vrea sa faca Putin,daca este lasat… Stalin urma să atace România în iulie 1941, dacă Hitler n-ar fi invadat URSS-ul cu o lună înainte! „Operaţiunea Barbarossa” a Germaniei a salvat Europa Occidentală de o ocupaţie permanentă a Armatei Roşii…

 

Pe 22 iunie 1941, prin operaţiunea „Barbarossa”, Hitler şi aliaţii săi (prin care şi România) hotărăsc să atace URSS-ul lui Stalin. A fost o acţiune necesară pentru Hitler, sau a grăbit căderea definitivă a naziştilor din 1945? Nu se ştie, dar, conform unor dovezi găsite după 1991 în arhivele sovietice militare, se pare că „Operaţiunea Barbarossa” a fost necesară pentru că a reușit să împiedice o invazie sovietică a Poloniei și României, care fusese planificată pentru iulie 1941. Astfel, s-a dovedit că Hitler a fost corect în aprecierea sa că invazia Uniunii Sovietice era necesară ca şi atac preventiv împotriva sovieticilor, care intenționau să atace indirect Germania.

 

În pregătirea invaziei sale planificate în Europa, Stalin a avut în vedere, între august 1939 și iunie 1941, creşterea forţei militare a Armatei Roșii, de la 1,5 milioane militari la 5,5 milioane de militari. Astfel, numărul total de divizii a crescut de la 120 la 303, numărul total de divizii de tancuri sovietice fiind de 61, față de doar 20 de divizii de tancuri germane, disponibile în armata germană în momentul operațiunii Barbarossa.

 

 

 

Primul obiectiv al acestei invazii sovietice planificate a Europei era să ocupe România, pentru a tăia Germaniei accesul ei la câmpurile petroliere românești, imobilizând astfel forțele armate germane și forțând capitularea lor. Apoi, după ce cucerea Berlinul și forța capitularea germanilor, Armata Roșie urma să ocupe toată Europa continentală.

 

Potrivit autorului britanic Anthony Beevor, Operațiunea Barbarossa nu a fost deloc o greșeală a lui Hitler, ci mai degrabă o operațiune care a reușit să distrugă cele peste 20.000 de tancuri sovietice și mii de avioane de luptă concentrate la frontiera de est, pentru a invada teritoriul german, amânând subjugarea Germaniei și a Europei de Est cu aproape 4 ani. Viktor Suvorov sugera în cartea sa „Chief Culprit” că Hitler a făcut bine invadând Uniunea Sovietică, deoarece a salvat Europa Occidentală de la cucerirea Armatei Roșii.

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Rusia si China s-au inteles sa ocupe Ucraina,apoi Taivan-ul… Un război nu ne ajunge!? China poate să înceapă oricând un conflict militar cu Taiwan-ul!

 

 

 

 

Toată lumea se află cu ochii pe războiul declanşat de Putin în Ucraina, însă un alt conflict e pe cale să izbucnească oricând pe mapamond. Este vorba de războiul pe care China e dispusă să-l facă împotriva Taiwan-ului, un teritoriu pe care Beijing-ul consideră că îi aparţine.

 

Astfel, imediat ce Vladimir Putin a atacat Ucraina, China a trimis 8 avioane de vânătoare J-16 și un avion de recunoaștere Y-8 deasupra Insulelor Pratas, controlate de Taiwan, undeva la capătul superior al Mării Chinei de Sud. Pe de altă parte, vorbind la Beijing despre noua strategie anunțată de America, purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării chinez, Tan Kefei, a reiterat că Taiwanul reprezintă „o problemă de bază” a Chinei, care „nu va tolera nicio interferență străină”: „Îndemnăm partea americană să recunoască sensibilitatea ridicată a problemei Taiwanului și să nu mai intervină în afacerile interne ale Chinei. Să nu se mai joace cu focul deasupra Taiwanului!”.

 

 

 

Taiwan este o țară insulară din Extremul Orient, fiind alcătuit din: insula principală Taiwan, cunoscută de-a lungul istoriei și sub denumirea de „Formosa”, Arhipelagurile Penghu, Kinmen și Matsu și niște insule și insulițe disputate din Marea Chinei de Sud. Totul se numește „zona liberă a Republicii China”.

 

De jure, insula Taiwan n-a fost niciodată separată de China, ea aparținându-i cel puțin din 1945. De facto însă, Taiwan-ul este un stat independent. Independența Taiwanului nu a fost proclamată oficial, deoarece China a anunțat că în acest caz va începe un război. În anul 1954, Taiwan-ul a semnat un tratat de apărare reciprocă cu SUA și a primit un ajutor american pe o perioadă de aproape trei decenii, în care a cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă („Miracolul Taiwanez”); există investiții foarte mari făcute în China de persoane care sunt cetățeni taiwanezi deținând tehnologie, cunoscute ca persoane miliardare, având ca urmare ridicarea Chinei.